C U L T U R A

C U L T U R A

1. Conceptul de culturã

·        Definiţia culturii

Existã multe definiţii ale culturii, începând de la lapidarul – “un mod distinct de viaţã al oamenilor, un model de a trãi” (Kluckhohn, 1949) - şi mergând pânã la cel enumerativ -  “acel întreg complex care include cunoştinţele, credinţa, arta, morala, legea, obiceiul şi alte deprinderi dobândite de om ca membru al unei societãţi” (Tylor, 1871). Totuşi, toate definiţiile au unele elemente comune.

Cultura este o caracteristicã a unei societãţi, nu a unui individ. Cultura este tot ceea ce este învãţat în cursul vieţii sociale şi transmis din generaţie în generaţie. În cuvintele lui Ralph Linton, ea este “ereditatea socialã a membrilor unei societãţi”.

Goodman şi Marx (1982:85) au vãzut cultura ca fiind “moştenirea învãţatã şi socialmente transmisã, a obiectelor fãcute de om, a cunoştinţelor, a pãrerilor, a valorilor şi a perspectivelor, care asigurã membrilor unei societãţi unelte pentru a face faţã problemelor curente”. Cultura defineşte şi p 11111l1120l une la dispoziţia membrilor unei societãţi hranã pentru a o mânca, haine pentru a le purta, limbã pentru a o folosi, valori pentru a face aprecieri, idei pentru a le ghida comportamentul şi practici pentru a le urma. Pe scurt, cultura dã formã vieţii sociale şi o organizeazã.

·        Cultura – o invenţie umanã

Cultura pare a fi o caracteristicã eminamente umanã. Alte specii nu par sã posede culturã. O mare parte din comportamentul animalic este o funcţie a instinctului sau derivã din învãţarea specificã a unui animal în timpul vieţii sale.

De ce au culturã fiinţele omeneşti? În cursul evoluţiei, multe dintre instinctele pe care specia umanã le-a împãrtãşit cu strãmoşii sãi mamiferele au fost “selectate” treptat sau pierdute. Cu toate acestea, fiinţele omeneşti s-au dezvoltat. De-a lungul timpului, fiinţele omeneşti s-au transformat într-o specie complexã şi numeroasã,  într-un sens specia dominantã pe Pãmânt.    De ce?

Rãspunsul scurt este “cultura”. Cultura dã fiinţelor omeneşti o mai bunã şi mai rapidã metodã de adaptare la schimbarea fizicã, topologicã şi climatologicã decât ar fi fost posibil doar prin evoluţia biologicã. Combinaţia între evoluţia anatomicã (dezvoltarea creierului, degetul mare opozabil, mersul biped) şi dezvoltarea culturalã a condus specia umanã la starea sa actualã deosebit de dezvoltatã.

Relaţia între culturã şi fiinţele omeneşti este reciprocã. Deşi noi creãm culturã (i.e., “inventând” limbaj şi valori), noi, la rândul nostru, suntem umanizaţi de ea. Mult din ceea ce trece drept “naturã umanã“ este, de fapt, produsul unei anumite culturi. Americanii, de pildã, deseori vãd rãzboiul, agresivitatea şi competiţia ca fiind umane prin naştere. Totuşi, existã societãţi (e.g., arapeşii din Noua Guinee) în care rãzboiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv şi competitiv, virtual inexistent.

·        Cultura limiteazã libertatea umanã

Cultura limiteazã libertatea individualã. Oamenii nu sunt liberi sã facã ceea ce vor. Legile, o invenţie culturalã, îi implicã sã se angajeze în anumite feluri de comportament le cer sã acţioneze în anumite feluri. Indivizii nu îşi pot crea propria limbã dacã vor sã comunice cu alţii. Deşi egali biologic (în acelaşi timp diferiţi), bãrbaţii şi femeile rar sunt egali din punct de vedere cultural. În multe societãţi, bãrbaţii au un statut social superior şi mai multã putere decât femeile. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre sãracii şi minoritãţile din cele mai multe societãţi. Cultura limiteazã în mod inegal.

·      Cultura extinde libertatea umanã

În acelaşi timp, cultura mãreşte libertatea. Cultura elibereazã individul de comportamentul predeterminat şi condiţionat, dictat de instinct. Oamenii îşi modificã reacţiile în funcţie de situaţii: ei fac alegeri, oricât ar fi ele de limitate. Chiar dacã aşa cum am arãtat,  cultura limiteazã, ea adesea permite alegerea în cadrul unei game raţionale de opţiuni acceptabile.

Cultura ne elibereazã de nevoia de a reinventa mereu aspectele necesare ale vieţii sociale. Nu trebuie sã creãm neîntrerupt o limbã cu care sã comunicãm sau sã redescoperim în mod continuu focul; nenumãratele lucruri obişnuite pe care le facem în fiecare zi şi articolele materiale de care avem nevoie sunt asigurate prin culturã, astfel eliberându-ne  timp pentru creaţie şi explorare.

·        Componentele culturii

Sociologia face distincţie între cultura materialã şi cultura nematerialã.

1.  Cultura materialã. Se referã la toate creaţiile concrete şi tangibile ale societãţii, de la obiectele principale descoperite prin sãpãturile arheologice la creaţiile tehnice contemporane. Pe scurt, orice manifestare fizicã a vieţii unui popor este o parte a culturii sale materiale.

Cultura materialã este transmisã generaţiilor viitoare. Unele obiecte produse de om sunt considerabil modificate (mijloacele de transport) altele, suportã Puţine schimbãri sau deloc în structura lor de bazã. Unele, cum este rigla de calcul, sunt înlocuite cu succese tehnologice; altele ajung la modã şi dispar. Fie cã se schimbã substanţial, fie cã nu, comportamentele culturii materiale devin o parte importantã a caracterului societãţii.

2.  Cultura nematerialã. Sociologii manifestã tendinţa de a se concentra asupra culturii nemateriale, creaţiile abstracte ale societãţii, care sunt transmise din generaţie în generaţie. Acestea sunt însãşi conţinutul vieţii sociale.

a)  Cunoştinţele şi opiniile.

Ideile pe care le avem despre lume constituie un aspect important al culturii nemateriale. Aceste idei sunt parte din moştenirea culturalã a tuturor societãţilor. Cunoştinţele se referã la acele concluzii bazate pe un anumit criteriu al evidenţei empirice. De pildã, forma sfericã a pãmântului şi relaţia între copiii cu greutate micã la naştere şi fumatul în timpul sarcinii sunt elemente ale cunoaşterii.

Pãrerile, pe de o parte, se referã la concluziile care nu sunt susţinute de un sprijin empiric suficient, pentru a fi considerate adevãrate. Douã exemple de pãreri controversate sunt: viaţa începe în momentul conceperii şi pedeapsa capitalã reţine de la crimã.

Culturile tuturor societãţilor întruchipeazã idei despre mediul natural precum şi despre lumea pe care au creat-o fiinţele umane. Mai Mult, Toate Culturile Au Idei Despre Multe Aspecte Ambigue ªI Confuze Ale Vieţii ªI Ale Morţii, Ca De Pildã, Dacã Existã Viaţã Dupã Moarte, Înţelesul Fericirii Umane ªI Soarta Finalã A Universului. Aceste opinii strãbat existenţa de fiecare zi a fiinţelor omeneşti de pretutindeni.

b)  Valorile

Valorile sunt idei despre ceea ce o societate crede cã este bun, corect şi plãcut. Valorile asigurã contextul în cadrul cãruia normele sociale (vezi mai jos) sunt stabilite şi explicate. Valorile asigurã baza pe care judecãm acţiunea socialã, prin aceasta dând formã alegerilor pe care le facem. În societatea modernã de pildã, apreciem munca în mod deosebit, iar “etica muncii“ ne influenţeazã comportamentul specific.

     Valorile nu sunt doar concepte abstracte; ele sunt investite cu semnificaţie emoţionalã considerabilã. Oamenii discutã în contradictoriu, se luptã şi chiar mor pentru valori, cum este “libertatea“. Uneori, valorile se ciocnesc, astfel cã o valoare nu este în mod necesar universal acceptatã de o societate, nici nu are totdeauna acelaşi înţeles în diverse societãţi. De pildã, democraţiile interpreteazã cu totul diferit “libertatea“ faţã de statele totalitare. Mai mult, valorile sunt deseori limitate în cadrul unei societãţi. De pildã, “exprimarea liberã“, care este foarte apreciatã de democraţii, este deseori limitatã în timp de rãzboi; şi chiar timp de pace, legile împotriva calomniei şi a preocupãrii de a provoca “un pericol evident şi iminent“ limiteazã dreptul oamenilor de a zice tot ceea ce vor.

     Valorile nu sunt în mod necesar statice; ele se pot schimba şi chiar se schimbã în decursul timpului. De pildã, valorile care se referã la iubire, la sex şi la cãsãtorie s-au schimbat în ultimele decenii. De asemenea, cercetarea actualã aratã cã studenţii din ultimii ani au ajuns sã considere învãţãmântul superior un mijloc de a dobândi siguranţã financiarã mai degrabã decât o cale de a-şi perfecţiona o filozofie semnificativã de viaţã.

c)  Normele

O mare parte din viaţa socialã implicã comportament rutinier. Oamenii se trezesc şi se culcã la anumite ore, mãnâncã dupã un program precis şi se îmbracã într-un anumit fel. Acest lucru nu este întâmplãtor. Comportamentul nostru este structurat de norme, reguli sociale şi linii de conduitã care prescriu un comportament adecvat în situaţii speciale. De asemenea, normele pot modela acţiunile oamenilor în relaţiile dintre ei. “Normele de politeţe“ definesc comportamentul cuvenit faţã de alţii.

     Ansamblul normelor societãţii (“cadrul normativ“) este împãrţit în obiceiuri, moravuri    şi legi.

Obiceiurile. Obiceiurile sunt convenţiile curente ale vieţii de fiecare zi. Ele sunt cãile obişnuite prin care oamenii acţioneazã: deşteptarea la o anumitã orã, îmbrãcarea într-o ţinutã potrivitã pentru o ocazie, folosirea tacâmurilor “adecvate“ la masã. Obiceiurile sunt acţiuni cu o micã semnificaţie moralã; cel mai adesea, ele sunt chestiuni de gust. Oamenii trebuie sã se comporte în aceste feluri: dacã nu o fac, pot fi consideraţi excentrici, neatenţi sau ciudaţi, dar, de obicei, nu primejdioşi sau rãuvoitori. Dacã oamenii încalcã obiceiurile, ei se expun bârfei şi ridicolului, nu sancţiunilor legale (juridice).

     Moravurile. Moravurile sunt norme considerate importante şi semnificative pentru funcţionarea societãţii şi a vieţii sociale. Furtul din proprietatea privatã este o problemã serioasã. El sfideazã concepţiile sociale de distribuire a proprietãţii şi de încredere. Valorile patriotice sunt alcãtuite din moravurile referitoare la felul în care cetãţenii responsabili ar trebui sã se comporte.

     Tabuurile  sunt moravuri proscriptive, adicã definesc ceea ce nu ar trebui sã fie fãcut. În general, societãţile au tabuuri referitoare la relaţiile sexuale şi maritale între rude apropiate (“tabuul incestului“) şi tabuul referitor la consumarea cãrnii de om. În general, încãlcãrile tabuurilor şi ale moravurilor implicã sancţiuni mult mai severe decât nerespectarea obiceiurilor. Aceste sancţiuni includ întemniţarea, exilul şi chiar moartea.

     Deosebirea conceptualã între obicei şi moravuri (prima oarã fãcutã de Sumner, 1906) este relativ clarã. Totuşi, nu este totdeauna uşor sã distingi comportamente specifice obiceiurilor sau moravurilor. Profanarea steagului constituie un bun exemplu. pentru unii oameni, aceasta este, pur şi simplu, o violare a unui obicei şi nu necesitã nimic mai mult decât dezaprobarea. pentru alţii, un asemenea act este o violare a moravurilor societãţii şi necesitã o pedeapsã severã.

     Legile. Legile sunt norme stabilite şi aplicate de autoritatea politicã a societãţii. Dupã ce aceste legi au fost scrise şi codificate, se face referinţã la ele, în general, ca “legi promulgate“. În unele societãţi, legea este transmisã pe cale oralã; aceasta este consideratã ca “legea obiceiului“ sau “obiceiul pãmântului“. Indiferent de forma sa, deseori legea se aplicã acelor comportamente care sunt considerate importante în societate. O mare parte din dezbaterile curente despre caracterul adecvat al legilor care reglementeazã orice fel de comportament sexual între adulţi, cu consimţãmântul pãrţilor, este o consecinţã a deosebirilor între protagonişti cu privire la faptul dacã un astfel de comportament este într-adevãr o problemã de “gust“ personal sau stil (obicei),  sau de preocupare principalã a societãţii (moravuri).

d)  Semnele şi simbolurile

Semnele. Semnele sunt reprezentãri; ele reprezintã altceva. Existã douã feluri de semne: semne naturale şi semne convenţionale (simboluri). Un semn natural are o relaţie proprie cu ceea ce reprezintã.

     Simbolurile. Simbolurile (sau “semnele convenţionale”), pe de altã parte, nu sunt “naturale“; ele sunt reprezentãri create în mod arbitrar (cuvinte, gesturi, obiecte, imagini vizuale) care dobândesc înţeles prin consens social. Un steag, de pildã, este pur şi simplu, o bucatã de pânzã cu o anumitã formã, culoare şi desen. Totuşi, oamenii mor pentru el – nu pentru pânzã în sine, ci ceea ce reprezintã, pentru semnificaţia care i s-a atribuit. Steagul este un simbol al unei naţiuni şi întruchipeazã întreaga semnificaţie a acelei societãţi. Weitman (1973) a arãtat cã poate fi analizatã semnificaţia pe care o societate o investeşte în steagul sãu naţional, ca o modalitate de a înţelege aspectele importante ale acelei culturi.

     Limba. Limba, un ansamblu semnificativ de simboluri social construit, este cel mai important aspect al culturii. Elementele unei limbi au aproximativ aceleaşi sensuri pentru membri aceleiaşi comunitãţi lingvistice. Prin urmare, limba devine principalul vehicul de comunicare între oameni. Cu cât mai largã este gama de cunoştinţe, cu atât mai multe simboluri sunt necesare pentru a le comunica. De obicei, bogãţia şi varietatea vieţii sociale sunt legate de bogãţia şi varietatea limbii.

     Gesturile. Oamenii comunicã şi prin gesturi, mişcãri ale corpului (ale pãrţilor corpului, cum sunt faţa şi mâinile) care au semnificaţii consimţite social. În societatea americanã, descrierea unui cerc cu degetul mare şi cu arãtãtorul de la mâna dreaptã, ţinând celelalte trei degete în sus şi mişcând uşor mâna, înseamnã “A-okay; totul este în regulã“. În alte societãţi, acelaşi gest are semnificaţii diferite. De pildã, în Franţa el exprimã insulta cã cineva este un nimeni, un “zero“. În Grecia şi Turcia, el sugereazã o invitaţie sexualã nedoritã. Gesturile, ca şi limba, au semnificaţie în cadrul unui context social specific.

     Oamenii comunicã atât pe cale oralã, prin limbaj, cât şi prin gesturi. De fapt, comunicarea personalã îşi trage bogãţia şi subtilitatea din asocierea indicaţiilor verbale şi a semnelor neverbale.

·    Cultura “idealã“ şi cultura “realã“

Normele ajutã la structurarea comportamentului prin definirea modurilor de acţiune aprobate cultural. Normele definesc “idealul“; ele precizeazã ceea ce societatea considerã cã oamenii ar trebui sã facã, ceea ce se aşteaptã din partea lor sã facã.

Dar oamenii nu se comportã totdeauna aşa cum ar trebui sau cum se aşteaptã di partea lor sã se comporte. De pildã, în societatea americanã, oamenii subscriu, în general, la normele fidelitãţii sexuale în cãsãtorie. Totuşi, într-un sfert şi jumãtate din bãrbaţii şi femeile cãsãtorite au relaţii extraconjugale. Chiar şi aşa, cei angajaţi în astfel de acţiuni deseori susţin validitatea normelor. Ei îşi explicã comportamentul prin slãbiciunea personalã sau prin împrejurãri speciale [“mariajul meu se destramã“, “soţia (soţul meu) mea nu mã înţelege, iar eu am nevoie de dragoste şi afecţiune].

Normele ar trebui confundate cu comportamentul. Normele precizeazã comportamentul cuvenit din punct de vedere social, care poate sau nu poate fi manifestat. Ele sunt pãtrunderi valoroase în formele de acţiune pe care o societate le considerã oportune, dar ele nu garanteazã cã acele acţiuni sunt cu adevãrat efectuate.

2. Relativitatea şi diversitatea culturalã. Analiza antropologicã a culturii

·        Ipoteza relativitãţii lingvistice

Limba face mult mai mult decât sã le dea oamenilor posibilitatea de a comunica unii cu alţii. Însãşi natura limbii, s-a susţinut, structureazã modul în care percepem lumea. Aceastã teorie, numitã ipoteza relativitãţii lingvistice, a fost formulatã iniţial de doi antropologi, Edward Sapir (1929) şi Benjamin Lee Whorf (1956). Ei susţin cã limba unei societãţi dirijeazã atenţia membrilor sãi spre anumite trãsãturi ale lumii mai degrabã decât spre altele. Ilustrarea clasicã a acestui fenomen este cã, în timp ce limba englezã are doar un singur cuvânt pentru zãpadã, limbii inuiţilor îi lipseşte un termen general pentru ea. În schimb, întrucât deosebirea diverselor forme de zãpadã este foarte importantã în viaţa lor zilnicã, ei au cuvinte diferite care descriu tipuri diferite de zãpadã (e.g., zãpadã pufoasã, zãpadã care cade, zãpadã umedã, nãmeţi). Astfel, utilitatea deosebirii multelor tipuri de zãpadã a dus la crearea cuvintelor pentru a le numi şi la includerea lor în limba inuiţilor.

Aspectul important al ipotezei relativitãţii lingvistice este concentrarea ei asupra structurii gramaticale, care, susţin Sapir şi Whorf, îi conduc pe oameni sã priveascã lumea într-un anumit fel. De pildã, în unele limbi neeuropene (e.g., limba chinezã) separarea obişnuitã a agentului care acţioneazã (subiectul) şi a acţiunii (predicatul) nu are loc (Tung-Sen, 1970). În schimb, agentul şi acţiunea sunt legate laolaltã; acţiunea este agentul, iar agentul este acţiunea.

Potrivit lui Sapir şi lui Wholf, vocabularul şi structura gramaticalã a unei limbi, împreunã, determinã modul în care membrii unei societãţi percep lumea. Astãzi, pãrerile cele mai bine informate acceptã o versiune “slabã“ a ipotezei lingvistice. Existã un consens general cã vocabularul şi structura gramaticalã a limbii unei societãţi îşi concentreazã atenţia mai degrabã asupra anumitor faţete ale lumii decât altora şi îi determinã pe membri sã gândeascã într-un stil specific. Totuşi, perspectiva modificatã a ipotezei relativitãţii lingvistice susţine cã limba este un mecanism “care faciliteazã“. O anumitã limbã te ajutã sã gândeşti şi sã percepi într-un mod specific, dar ea nu îi obligã pe oameni sã vadã alte faţete ale lumii sau sã îşi dezvolte alte moduri de a gândi.

·        Diversitatea culturalã

Ipoteza Sapir-Whorf nu explicã în totalitate diferenţele culturale. Totuşi acestea din urmã sunt o caracteristicã importantã a societãţilor umane contemporane; mai mult, existã o diversitate marcantã chiar în interiorul aceleaşi societãţi .

1)  Diversitatea între societãţi

Rapoartele antropologilor exprimã diversitatea culturalã considerabilã între societãţi. Societãţile se deosebesc prin modurile în care îşi organizeazã relaţiile dintre membri, dar şi prin culturile lor. Variaţiile în cultura materialã a societãţilor sunt evidente. Pentru sociologie diferenţele între societãţi sunt relevante îndeosebi în culturile lor materiale.

Societãţile se deosebesc prin valorile lor şi prin normele care precizeazã comportamentul potrivit. Ruth Benedict (1934) a descris douã situaţii diametral opuse: o culturã dionisiacã, de activitate freneticã, de sensibilitate exageratã şi de înãlţare individualã prin competiţie (o populaţie de indieni din Insula Vancouver, Columbia Britanicã) şi cultura apolonicã, de discreţie, sobrietate şi moderaţie, care pune accentul pe importanţa colectivitãţii în raport cu individul (o populaţie din New Mexico).

În societãţile moderne vedem deosebiri similare. Accentul pus de cultura americanã pe individ diferã în mod considerabil de accentul pus pe colectiv de alte culturi. Fireşte, existã asemãnãri în toate societãţile. Totuşi, istoria, geografia, clima şi condiţiile sociale se combinã pentru a deosebi societãţile una de alta în multe privinţe. De pildã, culturile societãţilor insulare, cum este Marea Britanie, conţin elemente nautice distinctive care lipsesc în ţãrile înconjurate de uscat, cum este Elveţia. Culturile ţãrilor tropicale se deosebesc de culturile din zona temperatã. Ţãrile dominate cândva de Franţa se deosebesc de cele stãpânite cândva de Marea Britanie sau Portugalia.

Diversitatea culturalã dintre societãţi demonstreazã flexibilitatea şi variabilitatea organizaţiilor omeneşti. Înţelegerea şi aprecierea acestei diversitãţi poate duce la respect faţã de deosebirile dintre popoare şi faţã de ingeniozitatea speciei umane.

2)  Diversitatea în cadrul unei societãţi

Aşa cum culturile diferitelor societãţi variazã de la una la alta, grupuri din cadrul aceleiaşi societãţi pot, de asemenea, vãdi varietate, îndeosebi dacã societatea este numeroasã, complexã şi modernã. Aceste grupuri, numite subculturi, pot varia dupã clasa socialã, origine etnicã, rasã, religie şi stil de viaţã, precum şi dupã scopuri şi interese

a)  Subculturile

Tiparele subculturale dau unui grup o savoare şi o identitate ce îl deosebesc de societatea întreagã din care face parte. Identitatea unei subculturi se poate baza pe moştenirea sa etnicã, indiferent dacã este chinezã, italianã sau polonezã. Ea ar putea deriva din condiţia economicã a grupului, cum este cazul sãracilor din ghetou. Subculturile unice din Noua Anglie şi din sudul îndepãrtat se bazeazã pe regiune şi istorie. Subcultura drogurilor îşi are propriile sale tipare. Pe scurt, orice grup de mãrime medie, care are idei sociale, valori, norme şi stiluri de viaţã considerabil diferite de cele ale societãţii mai mari, poate fi considerat o subculturã.

Deseori, o subculturã are o limã distinctã. Limba oamenilor de ştiinţã este în esenţã un jargon subcultural, aşa cum este terminologia negustorilor de droguri sau a muzicanţilor de jazz. Formele distincte de comunicare în cadrul subculturilor conferã un sentiment de identitate, oferã posibilitatea unei comunicãri mai precise între membrii subgrupului şi protejeazã aceastã comunicare de persoanele din afara acestuia.

Mozaicul cultural creat de subculturi poate fi considerat un factor de îmbogãţire a societãţii. Statele Unite, de pildã, deseori au considerat diversitatea lor culturalã ca fiind una dintre puterile lor majore (deşi legile stricte de imigrare în cea mai mare parte a acestui secol demonstreazã cã nu toţi americanii au aceeaşi pãrere). Pe de altã parte, unele societãţi (e.g., Japonia) cred cã variaţia subculturalã slãbeşte cultura naţionalã şi de aceea nu o încurajeazã.

b)  Contraculturile

În unele cazuri, tiparele culturale ale unui anumit subgrup nu sunt doar diferite, ci contrare tiparelor restului societãţii. Contraculturile, cum sunt numite aceste subgrupuri, întruchipeazã idei, valori, norme şi stiluri de viaţã ce sunt în opoziţie directã cu cele ale societãţii mai mari. În anii ’60 şi la începutul anilor ’70, de pildã, “hippie” au sfidat valorile americane fundamentale de individualism, competiţie şi materialism. Mişcarea neonazistã crescândã din Germania, Ku Klux Klan-ul din Statele Unite ş.a. şi-au dezvoltat propriile lor ansambluri de tipare culturale care îi pun în opoziţie cu culturile propriilor lor societãţi.

Uneori, cum a fost cazul cu mişcarea “hippie” din Statele Unite, elementele contraculturii sunt absorbite de cadrul cultural mai larg, iar distincţia dintre cele douã se estompeazã. Totuşi, cel mai adesea, contracultura rãmâne în contact puternic cu societatea mai mare.

·        Relativismul cultural

Varietatea practicilor culturale atât în interiorul societãţilor, cât şi între ele sugereazã cã nu existã un singur tipar “cel mai bun”. O astfel de concluzie constituie baza relativismului cultural, ipoteza cã nici o practicã culturalã nu este inerent bunã sau rea; fiecare trebuie înţeleasã în raport de locul ei în configuraţia culturalã mai largã.

Aceastã perspectivã îl face pe observator sã se abţinã de la a formula aprecieri asupra practicilor necunoscute. Aceasta presupune toleranţã, şi chiar respect, faţã de stilurile culturale care pot pãrea ciudate sau chiar “nefireşti”. Oamenii au tendinţa de a evalua obiceiurile, practicile şi comportamentele în raport cu ale lor şi deseori aceastã evaluare capãtã un caracter moral care este asociat cu foarte mult sentiment. Relativismul cultural apãrã împotriva acestei tendinţe.

Oare relativism cultural înseamnã cã “orice merge”, cã nu existã standarde absolute? Aceasta presupune iertarea pruncuciderii (uciderea copiilor, deseori folositã ca un mecanism de control al populaţiei) sau brutalitatea îndreptatã spre un grup minoritar? Sociologia, ca disciplinã, nu are rãspunsuri uşoare la aceste întrebãri. Ca indivizi, cei mai mulţi sociologi, dacã nu toţi, sunt şocaţi de aceste practici. Totuşi, ei ar încerca sã-şi separe preferinţele şi ideile morale de eforturile lor profesionale de a analiza cauzele şi consecinţele unei anumite practici culturale. Adoptarea poziţiei relativismului cultural îi încurajeazã pe oameni sã priveascã mai obiectiv propria lor societate şi practicile ei culturale. Aceasta oferã un fel de distanţã de la care oamenii sã-şi priveascã propria viaţã.

·        Etnocentrismul

Opusul relativismului cultural este etnocentrismul, tendinţa de a considera propria culturã superioarã altora din punct de vedere moral şi, astfel, de a judeca alte culturi dupã standardele proprii. A fi etnocentrist înseamnã a presupune cã propria societate face lucruri doar cum este drept şi cum se cuvine. Observatorul etnocentrist este, de aceea, capabil sã perceapã practicile altor culturi sau subculturi ca derivaţii, nu doar ca deosebiri.

Etnocentrismului îi este mai uşor sã se menţinã în societãţi relativ omogene, tradiţionale şi izolate. În astfel de societãţi, existã probabilitatea unui contract redus cu diferite practici şi puţine posibilitãţi de a le vedea utilitatea şi importanţa în interiorul culturii în care acestea au loc. Când membrii acestui fel de societate sunt expuşi acestor variaţii, este improbabil ca ei sã aibã gama de experienţe care le-ar permite sã suspende judecata şi sã considere o variaţie ca fiind mai degrabã pur şi simplu diferitã decât greşitã.

3. Analiza practicilor culturale. Politicile culturale

Din cele prezentate mai sus se poate concluziona cã o culturã este marcatã de o serie de modele, de imagini ghid, de reprezentãri la care se raporteazã membrii unei societãţi în comportamentele, munca, rolurile şi relaţiile lor sociale (De LAUWE). Astfel, modurile de acţiune socialã pot fi tratate drept practici culturale.

Conceptul ne permite identificarea unei corelaţii între stratificarea socialã şi stratificarea culturalã. Corespunzãtor stratificãrii sociale, existã – dupã unii sociologi (VALADE) – o culturã etilistã, o culturã de mijloc şi o culturã de masã şi care pot fi valid caracterizate prin distincţie, pretenţie şi caracter privat.

În acest context practicile culturale nu sunt separabile de politicile culturale, aspectul concret al culturii administrate. Aceste politici culturale – expresia a culturii administrate, şi care diferã de la ţarã la ţarã, funcţie de caracteristicile acesteia, de condiţiile sociale şi politice etc. – pot avea ca obiective:

-         dezvoltarea creativitãţii tinerilor;

-         dezvoltarea industriilor culturale;

-         reechilibrarea centrelor de acţiune culturalã pe ansamblul teritoriului;

-         consolidarea culturii ştiinţifice şi tehnice;

-         politica audiovizualului;

-         dezvoltarea învãţãmântului artistic;

-         propagarea internaţionalã.

Se subliniazã însã faptul cã politicile culturale nu reuşesc sã depãşeascã total handicapurile geografice, sã învingã rezistenţele sociale. Existã însã mari deosebiri, în fiecare ţarã, între regiuni, între rural şi urban, între diferite grupuri sociale etc.