Caravana cinematografică intră în sat pe la orele
cinci după-amiaza. Ploua mărunt şi prin parbrizul aburit al camionului
primele case se zăreau ca nişte mogâldeţe. Când ajunse în
dreptul unei cruci de lemn pe care era răstignit un Cristos de tablă,
mâncat de rugină şi cu un braţ lipsă, camionul se opri.
Lângă cruce stătea un om îmbrăcat cu o pufoaică. Uşa
cabinei se deschise şi de după ea se ivi un cap cârlionţat, de
băieţandru.
- Ei, nene! Ăsta-i satul Mogoş?
Omul de lângă cruce îşi lungi gâtul şi se
întoarse din profil, ducând o mână la ureche.
- Mogoş! Ăsta-i satul Mogoş? - sună din
nou întrebarea.
- Mogoş, Mogoş! - se grăbi să
răspundă cel cu pufoaica.
- Da' Căminul cultural nu ştiţi pe unde
vine?
- Tot înainte, zise omul, ţineţi tot înainte. E
lângă biserică. Uşa cabinei se închise şi camionul, un
„Molotov" cu botul
lunguieţ, vopsit în verde închis, şi cu o
cuşcă mare din scânduri acoperită de afişe în spate, porni
legănându-se pe drumul desfundat de ploaie. în cabină era cald. Din
radioul agăţat sub bord, lângă schimbătorul de viteză,
se auzea o melodie despre
19
. Caravana
cinematografică
un nou oraş căruia interpretul, cu o voce
subţire, avântată, îi ura să trăiască şi să
tot înflorească.
- Ia auzi! Bucata ce-o avem şi noi! - spuse
tânărul. Să vezi că nu ne aşteaptă nimeni,
adăugă el privindu-şi vecinul care conducea degajat, ţinând
volanul ca pe hăţuri, între degetul mare şi arătător;
apoi, fără pauză, tânărul începu să cânte încet,
împrumutând ritmul de marş al melodiei tot mai optimiste: „Să veeezi
că nuuu ne aşteaaaptă niiimeni..." Şoferul, un
bărbat cărunt cu părul rar pieptănat grijuliu într-o parte
şi cu doi pomeţi neobişnuit de mari între care se îngropa un
nas lătăreţ, hârâi o dată scurt, coborî puţin geamul
portierei şi fără să-şi mute privirea
aţintită înainte, scuipă expert prin deschizătură.
- Nu era aşa de frumoasă pe cât se vorbea,
dacă vrei să ştii, spuse el trăgând cu coada ochiului la
celălalt. înainte de treaba cu scăldatu' mă uitam câteodată
la ea, că stătea lângă mine, nu-i plăcea în spate, şi
mă gândeam: eşti tu frumoasă, da' eşti şi
amărâtă, că ţi-a venit vremea şi n-are cine se
ocupa... he, contele Teleki, fiuuu!... la Paris, ăla mic,
văru-tău, Laioş, şi el departe... vai de capul tău, ai
rămas cu noi, cu cioflincarii... Şoferul zâmbi: Da' dimineaţa
când ieşea, atunci era frumoasă. Mă sculam de cu noaptea,
făceam caii ţais şi la şapte mă înfiinţam la
intrare. îi dădeam mâna să urce, îi aşezam o pernă la şale
şi hopa! smuceam o dată caii.
- Uite biserica, zise tânărul.
Cu o figură nemulţumită, şoferul
frână, mormăind pentru sine, ca o concluzie la ce vorbise până
atunci, că el s-a-nţeles totdeauna foarte bine cu aia mică. Se
dădură jos. în faţa lor, înconjurată de un gard putrezit
de spini, stătea înaltă şi cenuşie biserica. Lângă
biserică, în dreapta, la poalele unui deal peticit din loc în loc cu
iarbă, era o clădire lungă, dreptunghiulară, cu o
uşă dublă, roşie, deasupra căreia se aflau două
panouri. Pe cel mai mare stătea scris „Şcoala generală
Mogoş. Clasele I-IV", •ar pe celălalt „Căminul
cultural". Peste uşă trecea un drug de fier prins la un
capăt în perete cu un lacăt uriaş.
- Ce ţi-am spus eu? - zise tânărul privind în
jur. Pe ăştia nu •-au anunţat încă. Băăăi,
strigă el cât îl ţinu gura, sculaţi, băi, c-am
venit cu filmul!
IOAN GROSAN
20
Un câine, apoi altul lătrară răguşit
undeva pe o uliţă. Apoi se auzi iarăşi doar ploaia.
- Stai că-i dezmorţim noi imediat, zise el
şi sări în maşină. Şoferul se vârî sub poarta cu
acoperiş a bisericii şi-şi aprinse o ţigară. Din
megafonul instalat deasupra capotei răsună un pâ-râit, apoi ceva ca o
tuse prelungă, urmată de un şuierat ascuţit. O
turturică ţâşni speriată din clopotniţă şi
se pierdu peste deal. „Lumina ştiinţei şi tehnicii a
pătruns", bubui deodată megafonul scoţând apoi nişte
pocnituri care acoperiră şirul cuvintelor, lăsând din când în
când să se strecoare, ciuntită şi stingherăJ câte-o
expresie; o clipă, „ascuţirea făţişă a luptei"
şi „imaginea] vieţii noi" plutiră dezorientate în aer; o
salvă ropotitoare însoţi cuvântul „chezăşie",
scăpat neatins; în cele din urmă megafo-| nul fu cuprins de un bârâit
grozav din care şoferul mai desluşi „minunată",
„călăuzindu-ne" şi „amendă". După
„amendă",; megafonul mai horeai o dată şi tăcu.
Tânărul coborî din cabină şi veni spre
şofer:
- S-a auzit ceva?
- S-a auzit. L-ai dat cam tare.
- Lasă, că e bine, să ştie toţi.
Ăştia dacă nu se sperie, nu i din casă. I-am luat dur, ce
zici? - şi trase cu ochiul. Dă-mi o ţigarăJ
Celălalt îi întinse pachetul. Tânărul apucă
una, o aprinse trase lung şi lăsându-şi capul pe spate, slobozi
fumul sub form de cercuri.
- Poţi să faci asta? - întrebă el.
- Ce să fac?
- Uite-aşa, cum fac eu - şi mai slobozi două
rotocoale.
- Da, sunt corecte, spuse tânărul privind cercurile.
Se înghesui şi el sub streaşină porţii.
Fumară în tăcer Ploaia continua să cadă, foşnitoare
şi egală.
- Ştii ce era interesant? - zise deodată
şoferul. Că nu băgas nimeni de seamă. Mă temeam
să spun cuiva, nici tata n-a şti nimic, chit că simţea cum
ies noaptea. Credea că e vreo slujn cută, avea şi el una. Când
i-am spus mai târziu, a râs. Nu m-| crezut niciodată. Tânărul,
întorcându-se brusc din profil, îi făc
21
. Caravana
cinematografica
semn să tacă. „Auzi?!" „Ce?" „Vine
cineva!" Şoferul scoase capul de sub streaşină şi
ascultă. Un murmur surd, un fel de alergare măruntă,
înăbuşită, se auzea din întuneric, în lungul drumului.
_ Sunt mai mulţi, vin la trap ţăranii,
chicoti tânărul. Au auzit megafonul şi-a intrat spaima-n ei.
Sări şanţul, ieşi în drum şi se
proţăpi Ia vedere în conul de lumină tulbure lăsată de
un bec agăţat pe clopotniţă.
- îi vezi? - întrebă şoferul.
- Nu, răspunse tânărul. îşi încheie nasturii
de la haină, îşi netezi frizura. Hai, măi tovarăşi,
mai repede, că ne-apucă iarna! -strigă el vesel, dar în clipa
următoare scoase o exclamaţie şi făcu un salt înapoi.
Şoferul mai apucă să-l vadă lipindu-se de maşină.
Vitele pătrunseră buluc în lumină, oprindu-se buimăcite,
cu cozile ridicate, în faţa camionului. Primele încercară o
mişcare de ocol, dar năvala celor din urmă le izbi în plin,
încălecându-se şi purtându-le spre masa întunecată a caravanei.
Se auzi o bufnitură moale, apoi un muget scurt şi „Moloto-vul"
începu să lunece încet în spate. Un afiş de pe laterală se
desprinse şi flutura ca o flamură albă. Cu o răsucire
rapidă, grosul vitelor năvăli peste gardul bisericii şi se
scurse pe lângă clopotniţă, ieşind la lărgime. O
clipă, camionul se opri, se clătină şovăitor,
îşi ridică botul şi, în sfârşit, cu un plescăit al
roţilor din spate, se lăsă într-o rână în şanţ.
Ultimele vite trecură la pas. în urma lor ap 757k1022h 9;ru un ins scund,
îmbrăcat cu o haină lungă, pleoştită, peste care era
tras un sac de nylon. O pălărie mare de paie îi ascundea chipul. Era
încălţat cu nişte cizme uriaşe ce păreau să salte
singure înainte purtând în ele o pereche de picioare scurte, butucănoase.
Când ajunseră în dreptul camionului, cizmele îşi răriră
salturile, se abătură din drum, zăboviră lângă
şanţ, înconjurară maşina. De sub pălărie se auzi
un fluierat uşor, admirativ, urmat de un fel de râs gâlgâit. Dezmeticit,
Şoferul sări de sub streaşină, ieşind în drum.
- Tăvi! - strigă el. Ai păţit ceva?
Unde eşti, mă?
Din spatele „Molotovului" răsună o
înjurătură şi-o umbră se caţără de-a
buşilea pe buza şanţului. Omuleţul cu pălăria
dădu sa se repeadă în ajutor, dar tânărul se ridicase deja
şi trecu pe
IOAN GROŞAN
23
Caravana cinematografica
lângă el fără să-l privească.
Omuleţul se uită la şofer, se uită la camion, îşi
dădu cu arătătorul pălăria pe ceafă şi,
oarecum hotărât, o luă agale din loc, zicând: „Sara bună!"
- Du-te-n mă-ta, spuse încet tânărul,
scuturându-se de norc
- Tanasie! Scoală! N-auzi? Scoală-te, mă!
- Ce-i?
- Scoală-te c-au venit ăia cu filmu'!
Preşedintele Sfatului Popular se răsuci pe-o
parte, îşi ridica puţin capul de pe pernă:
- Ce film?
- Filmu' popular, caravana. Scoală-te. Sunt la
biserică, n-ausj difuzoru'?
- Păi cum au trecut?
- I-a luat Plopu, cu podul.
- Aşa... se dumiri Tanasie. Se sculă în capul
oaselor şi stat o vreme neclintit. Apoi începu să-şi mişte
tot mai repede deg< tele de la picioare.
- Hai, mă, du-te, ce aştepţi?
- Mai plouă?
- Plouă, plouă şi ei stau în drum.
Urneşte-te o dată. Tanasie se înălţă în picioare,
lipăi desculţ până la uşă şi ie
afară. Se aplecă ferindu-se să dea cu
creştetul de barele metd lice ce susţineau viţa-de-vie chiar în
faţa intrării şi se opri li colţul casei. Privirea îi
lunecă în vale, spre stâlpul singuratic dî dreptul locului unde fusese
podul. O lumină galbenă ceţoa lovea întinderea de apă. A
mai crescut un pic, uite că nu se vede motopompa... acuma să ai o
barcă şi să te plimbi... or fi peşti, dracu ştie,
şi ei sunt derutaţi de-atâta apă, numai s. păleşti...
ce de apă, Doamne, ce de apă, gândi cu admiraţie.
- Tu Ilcă, strigă el în timp ce se încheia la
pantaloni, hai vezi ce frumuseţe!
Dinăuntru se desluşi un fel de mormăit.
Preşedintele intră casă, îşi trase cizmele, îşi puse
cuşma şi, ca şi cum şi-ar fi a< aminte de ceva, se opri
lângă sobă.
_ Ce mai vrei? - zise zâmbind nevastă-sa.
-Dă-mi ceva
să am la mine. Simţi că femeia îl priveşte şi
adăugă răstit: Cine ştie când vin!
Femeia, tot zâmbind, intră în cămară şi
se întoarse cu un pachet învelit în ziar. Tanasie luă pachetul, îl vârî în
buzunarul larg al hainei şi ieşi.
Din uliţă megafonul se auzea clar. Peste sat se
revărsa melodia cu oraşul înfloritor, în continuă dezvoltare.
Merse aplecat, zgribulit, ocolind cu grijă bălţile care-i
ieşeau înainte. în dreptul unei case mici acoperite cu paie, cu fereastra
dinspre drum luminată, se abătu din uliţă, sări
şanţul şi intră în curte pe poarta deschisă. Se
uită grijuliu împrejur, după care se furişă sub
fereastră. Se înălţă pe vârful picioarelor şi privi.
Rămase o vreme aşa, coborându-se şi ridicându-se imperceptibil,
aproape fără să răsufle. în cele din urmă se întoarse
în curte, ieş^pe poartă şi se opri pe marginea
şanţului. Privi în jur; nimeni; încet, metodic, îşi şterse
cizmele pe iarbă. Apoi înainta până în mijlocul uliţei şi
răsucindu-se spre fereastra luminată, strigă cu putere:
- Domnişoară!
O umbră se agită înăuntru, fereastra se
deschise fără zgomot şi o voce îngrijorată întrebă:
- Cine-i?
- Eu sunt, răspunse Tanasie şi tuşi
uşor.
- O, dumneata eşti! Dar ce faci acolo? Vocea prinse a
râde încet. Vino în casă, de ce stai în ploaie?
- Nu, că n-am venit să stau, mulţumesc
frumos. Am văzut lumina aprinsă şi m-am gândit că nu
dormiţi, că n-aş fi deranjat...
- Vai, dar se poate, cum să dorm?! Citeam.
Tanasie îi desluşea chipul, umerii, un braţ
lăsat moale peste pervaz. E cu bluza roşie, gândi.
- Adică, se trezi el spunând, asta e, că au venit
cu filmul.
- A venit caravana? Pe vremea asta? De la ei s-aude muzica?
Eu credeam că e Darcleu... Păi atunci de ce nu intri? Mă schimb
şi vin şi eu.
Se schimbă, gândi Tanasie.
- Nu, că m-aşteaptă, mulţumesc frumos,
zise el.
IOAN GROŞAN
. Caravana
cinematografica
- Bine, atunci ajung şi eu mai târziu. La
biserică s-au pus?
-La biserică.
îi zărea acum şi gâtul coborând alb, alb în deschizătura
umbroasă a pieptului. Tuşi: apăi eu mă duc - şi se
răsuci pornind-o grăbit înainte. Oricât se strădui să
audă g mul închizându-se în urma lui, nu reuşi. Un câine plouat di
care ieşeau aburi îi trecu alergând prin faţă.
A dracului, gândi. Se schimbă.
Când rămânea seara târziu singură şi se vâra
toată şuti plapuma groasă adusă de-acasă,
încălzindu-se din propria ej răsuflare şi din freamătul
subţire ce-i stăpânea trupul destins, îşj amintea (şi fie
că vorbea cuiva, fie că rămânea în tăcere, îş
dădea de fiecare dată seama cu o satisfacţie secretă
că amin tirile sale curg şi primesc forma mulţumitoare a unei
povestiri înstrăinând-o treptat şi liniştind-o), cum se urcase
în trenu murdar şi afumat spre Nord, printre desagi, damigene şi ungu
roaice gureşe care-o priveau curioase şi încercau să intre înj
vorbă, compătimind-o la unison ioi, ioi, aşa tânără
şi aşa depar te... Stătea cu fruntea lipită de geamul rece,
noaptea se scurgeai pe lângă tren, călătorii, precupeţi sau
navetişti, adormiseră în poziţii ciudate, nu venea nici un
controlor să-i ceară biletele pa care le ţinea strâns în
mână, înfăşate în batista cumpărată pri-j măvara
aceea de la „Stavros, Dantele fine. Mătăsuri. Etţetera"]
Din când în când trenul, scrâşnind şi ţiuind, se oprea în vrei
haltă şi câte un navetist deschidea cu precizie un ochi, privea pe
geam, se ridica şi dispărea repede lăsând prin uşa greoaie
a vagonului o urmă de aer proaspăt. Spre dimineaţă, când
trenul aproape se golise, i se făcu ruşine: de-atâta şters la
ochi, bilete] le se muiaseră în batistă şi nu mai erau bune de
nimic. O apuca frica. Dacă vine controlorul? Controlorul veni, însă
trecu înalt şil somnoros, fără să se uite nici în dreapta,
nici în stânga. în buil măceala aceea, se gândi că poate trenul e
dintr-alea cum mal auzise ea, muncitoreşti, pe gratis, unde nu
te-ntreabă nimeri dacă ai bilet, e de-ajuns să fii în clasa
muncitoare şi mergi câţ
25—---------------------------------
vrei. Şi totuşi ea văzuse oameni Ia
coadă la bilete. Sau poate nu erau bilete, erau cartele? Bine, dar atunci
ei de ce-i dăduseră totuşi bilet? Lacrimile începură
să-i curgă din nou în ghemoto-cul umed şi mototolit, se
simţea părăsită şi înşelată de toţi, ei
de ce-i dăduseră bilet? O pădure împăienjenită trecu
prin faţa geamului, nişte copii făcură cu mâna,
schiţă şi ea un salut, uitând o clipă unde se află.
Se lumina bine, soarele se rostogolea împreună cu trenul printre stâlpi,
sălcii, căpiţe de fân. în vagon oamenii se răriseră. O
ţigancă grasă şi înfoiată, sprijinită de
nişte puradei cu părul încâlcit, sforăia subţire,
legănându-şi regulat capul; într-un colţ, fără să
scoată o vorbă, doi tineri în salopetă jucau cărţi.
Unul dintre ei, cel care stătea cu faţa spre ea, o privi o dată
lung, se strâmbă şi-i trase cu ochiul. Apoi continuă să
joace impasibil. Fără să ştie de ce, mai mult îngrijorată
decât veselă, îi veni să râdă. Pe furiş, îşi scoase
oglinda din poşetă şi se privi. Plânsese, avea pleoapele
roşii, sigur că da. Dar totuşi, gândi. Pe la prânz trenul
intră în orăşelul capăt de linie, într-o gară pustie
înconjurată de straturi de ceapă şi cartofi, cu găini
ciugulind printre traverse şi cu o linie ferată ruginită care
se desprindea brusc de tovarăşele ei, luând-o hotărât într-o
parte şi oprindu-se după un ocol prin spatele grădinii cu
ceapă în dreptul unui chioşc din scânduri pe care scria cu cretă
„Veceu".
Coborî şi-şi trase cufărul mare de nuiele
până la o bancă. Un omuleţ rotofei, cu chipiu de piele, o
zări şi se apropie grăbit de ea.
- Vă salut, zise el surâzând. Sunteţi
tovarăşa de la...? - şi capul îi zvâcni uşor în sus,
indicând o direcţie aeriană.
- Nu, răspunse ea speriată, eu am venit cu
trenul.
-Nu sunteţi de
la...? Pe cuvânt? Chipul omuleţului păstra acelaşi zâmbet larg,
complice. Şi dacă sunteţi? He, he, tovarăşa,
tovarăşa, dacă sunteţi?
- Mă duc la Mogoş, am fost repartizată
acolo, tovarăşe... îi veni să plângă, ce vrea ăsta
şi de ce i-au dat atunci bilet?
- La Mogoş? V-au repartizat, ziceţi... Precis? O
privi cu atenţie. Ea încuviinţă. Păi atunci, dacă
v-au repartizat, nu sunteţi...
IOAN GROŞAN
26
bineînţeles, nu sunteţi, cum să fiţi...
Zâmbetul îi dispăru de pe chip, făcând loc unei expresii preocupate.
- Nu ştiţi unde vine Mogoşul? -
îndrăzni ea.
- Mogoşul? Dracu ştie... e şi el undeva
pe-aici... mai încolo, n-aş putea să vă spun precis.
Omuleţul se întoarse uitându-se gânditor în lungul liniei ferate.
-Dacă n-au
venit cu ăsta, vin cu celălalt, zise el mai mult pentru sine. Apoi
exclamă: Ştii că nu sunt proşti! 0 dată inventează
că vin, o dată inventează că nu vin! Poţi să
ştii precis când inventează şi când nu inventează? Nu
poţi!
Se aplecă spre ea, îi apucă mâna zicând „să
trăieşti" şi-o luă cu aceeaşi grabă peste
linii pierzându-se în clădirea scundă a gării. Rămase
singură. De undeva, nevăzută, se auzea scârţâind roata unei
fântâni. Se ridică în picioare. Orăşelul, deasupra căruia
plutea o zare subţire de praf, se zărea începând la câteva zeci de
metri mai încolo. De la gară pornea spre el un drum de piatră
cubică. Se duse la cişmea, îşi udă mâinile, tâmplele.
Deodată o voce spartă, răguşită, venind de deasupra
ei, întrebă cu putere:
- CE FACI ACOLO, TOVARĂŞA? Tresări
înspăimântată şi privi în spate.
- NU MĂ VEZI, DAR EU TE VĂD. HAU, HAU! -
făcu vocea. O altă voce, mai piţigăiată, se sparse
şi ea deasupra:
- MĂ, LAS-O DRACULUI DE FAŢĂ! VEZI CĂ-ŢI
DAU CEVA PE PATRU. LIBER?
-LIBER! - zise
prima voce şi chicoti: AI VĂZUT CUM S-A SPERIAT?
- AM VĂZUT. DE UNDE A PICAT ŞI ASTA?
- NU ŞTIU, DAR E... şi în aer se înfipse un
fluierat lung, cu modulaţii. Zăpăcită, stătea
lângă cişmea şi nu îndrăznea să se mişte. Vorbele
ţâşneau de undeva, asemeni unor rachete, se încrucişau deasupra
ei cu boltă şi se prăbuşeau de-o parte şi de alta în
spatele liniilor. Nişte vagoane de marfă apărură lunecând
încet din dosul gării. Trecură singure, fără
locomotivă. Urmărindu-le cu privirea, descoperi în stânga,
urcată pe un taluz de pământ, o gheretă în care se mişca o
siluetă. Făo câţiva paşi într-acolo şi strigă:
_ MOGOŞ? NU. UNDE VINE MOGOŞ, MĂ? _ NU
ŞTIU. DA' CE TREABĂ ARE?
- DA' CE TREABĂ AVEŢI?
- Trebuie să ajung acolo. îşi cată batista.
Din gară, agitându-şi braţele, ieşi
omuleţul rotofei.
- Tovarăşa cu Mogoşul! Repede, aveţi o
ocazie!
- PLECAŢI DEJA? VAI, VAI! - făcu prima voce.
- Vezi-ţi, mă, de treabă, se răsti
omuleţul spre gheretă.
- AM ÎNŢELES, DOM' ŞEF. Urmase o pauză. Apoi
vocea continuă domolită:
- UNDE BAGI PERSONALUL?
- PE TREI. LIBER?
- LIBER.
îşi luă cufărul, traversă liniile
şi o dată ajunsă în acest moment al amintirii, simţea
nevoia să se oprească, ca şi cum şi-ar fi dat seama că
ceea ce urmează să spună n-ar mai avea atâta
importanţă pentru cei care-o ascultau, că aici ar fi unul din
punctele moarte ale povestirii sale. Numai că nu era aşa, ci
dimpotrivă, i se părea că de-abia de-aici amintirea şi deci
povestea aveau o doză bună de interes, făcându-le să
capete treptat un anume înţeles care-o pasiona cu atât mai mult cu cât de
fiecare dată, încercând să-l gândească, îi scăpa, silind-o
în serile târzii sub plapuma grea adusă de-acasă să refacă
în minte drumul spre Mogoş şi sosirea în sat şi tot ce s-a
petrecut Pe urmă, în dorinţa copilăroasă de a dibui acel
sens secret ce se încăpăţâna să se ascundă prin
cotloanele întâmplărilor şi faptelor trăite. Ar fi vrut deci
să poată povesti mai departe, convinsă că are ce, dar n-o
făcea pentru simplul motiv că acei care-o ascultau
de-obicei - şi aceştia erau: Tanasie, preşedin-
IOAN GROŞAN
28
29
. Caravana
cinematografică
tele, bătrânii învăţători Benea, Plopu,
Atanasiu Gică, plutonierul de la post, şi câteodată Darcleu,
ţiganul - ar fi asistat, cu uimire poate, dar în mod sigur cu jenă,
la transformarea lor din ascultători docili în personaje active împinse
pe neaşteptate în scen, de fluxul amintirii sale proaspete. Era
tentată să le urmărească reacţiile când s-ar fi
pomenit cu toţii aşezaţi fără sfială în cen trul
povestirii ei, îşi imagina uluirea indignată a grăsuţei
doam ne Benea, tuşea preventivă a preşedintelui, zâmbetul înalt
al Iu Plopu, roşeaţa castă urcând în obrajii bucălaţi
ai plutonierului ş probabil râsul mărunt al ţiganului, singurul
care s-ar fi distrat d< nemaipomenita ei îndrăzneală. Nu le-ar fi
spus multe despre drumul din gară până la râu cu o basculantă,
alături de un şofe tăcut ce privea neclintit, cu ură,
şoseaua, nici despre traversa rea cu podul umblător, deşi
lunecarea nesimţită pe suprafaţa lină a apei i-a dat
senzaţia curioasă că dincolo, pe celălalt mal va trebui
să întâlnească un pământ nou; totuşi, ar fi găsit
câteva cuvinte pentru Plopu care îi dusese cufărul pe pod şi care (
întrebase politicos, nici vorbă, ce caută la Mogoş, zâmbind la
auzul răspunsului; cu certitudine însă, ar fi vorbit mai mult, ci
glas potolit şi sigur în care unii ar fi ghicit o oarecare maliţie
alţii o anume duioşie, iar ceilalţi de-a dreptul o crasă
obrăzni cie, despre soţii Benea, bătrânii
învăţători ai satului. Apariţia e la căderea serii în
pragul uşii înalte, albe, ca de salon medical trebuie să-i fi
surprins mult, căci minute în şir după ce le spu şese cine
este şi ce caută, nu-şi găseau şi nu-i găseau
nici ei ur loc în camera mare, înţesată de dulapuri şi divanuri
şi perniţe brodate - era sigură - de mâna durdulie a doamnei.
„Aici sun tem noi învăţători. Probabil e vorba de o
greşeală", spusese domnul Benea destul de hotărât,
lăsând deoparte „îndrumăto rul cultural" şi privind-o
nemulţumit peste ochelari. „Da, sun tem aici de douăzeci de
ani", adăugă în grabă şi vădit speriaţi
doamna Benea. în loc de răspuns, fiindcă era prea năucită
si spună ceva, le întinse repartiţia. Domnul Benea o luă atent,
îş potrivi ochelarii şi se adânci în lectură. O citi de mai
multe o: fără o vorbă. Derutată de tăcerea
soţului, doamna Benea reu să îngaime: „Oricum, poftiţi,
luaţi loc... precis este o greşeai
se rnai întâmplă..." Se
aşeză afundându-se pe unul din divane. Domnul Benea continua să
fixeze hârtia mângâind-o încet cu arătătorul. Ca să nu
plângă, îşi luă privirea de la el şi şi-o
mişcă metodic de-a lungul borcănaşelor cu
dulceaţă şi cu zacusca înşirându-se etichetate, ca
nişte bibelouri, pe dulapurile masive dinspre peretele opus. în colţ,
aşezat pe-o ladă de zestre, trona un borcan cu gogoşari abia
desfăcut. „Ciudat, spuse în sfârşit domnul Benea. Aici scrie
într-adevăr Mogoş. Actul e în regulă". „Dar nu avem
post", spuse încet doamna. „Post de învăţătoare nu există,
domnişoară, se întoarse domnul Benea. Mă mir că nu v-au
spus. Noi ne pensionăm peste un an, doi. Toată şcoala cuprinde
treizeci şi şase de copii. Satul e mic, oamenii săraci, nu le
arde lor... pardon, gradul de natalitate este foarte scăzut, situaţia
se cunoaşte la regiune". „înapoi nu mă duc". Se miră
ea însăşi de ce spusese. Domnul Benea o privi din nou peste ochelari,
apoi se uită întrebător spre nevastă-sa. Schimbul de priviri
dură cam multişor. „Poate că, dacă tot vin
cărţile..." spuse doamna Benea, răspunzând privirii
soţului. „Când vin?" „Ziceau că poimâine, diferenţa de
salariu e mai nimic... decât să bage cine ştie pe cine, mai bine
aşa..." „Mda, făcu gânditor domnul Benea, nu-i rău,
până se lămureşte problema... Ar fi o soluţie, spuse el tare,
să ocupaţi postul de bibliotecară, până rezolvăm problema.
E un post bun, fără bătaie de cap şi salariul e
acelaşi. Poimâine ne sosesc cărţile, un transport mai mare.
Intre timp eu o să mă duc la regiune, să văd ce se poate
face." Intre borcănaşe, venit cine ştie de unde, se
căznea să-şi ia zborul un fluture negricios. Un foşnet de
celofanuri deranjate se scurse prin cameră. „Şi ce-o să
trebuiască să fac?" „Păi ce să faceţi...
sortaţi cărţile, le înregistraţi, să aveţi o
evidenţă cât de cât... Fiind directorul şcolii, o să
vă ajut la început ca să vă obişnuiţi", spuse
domnul Benea. „Aici nu citeşte nimeni, n-aveţi grijă. Până
acuma, eram şi bibliotecară. Nu venea nimeni", o asigură
doamna Benea. „O să ne ajutaţi să facem şi ceva programe
artistice, n-o să fie rău, nu mai fiţi
supărată..." „Vai, am şi u'tat, faceţi-vă
comodă... lăsaţi că-l duc eu... cum vă numiţi,
domnişoară?" „Corina", răspunse domnul director Benea
în
IOAN GROŞAN
30
locul ei, uitându-se pe repartiţie. „Domnişoara
Corina", mai adăugă el, ca şi cum ar fi degustat
rezonanţa numelui. „în seara asta rămâneţi la noi, vă fac
nişte jumări", decretă doamna Benea. „Iar mâine o să
vă căutăm o gazdă convenabilă. Oamenii de aici sunt
foarte primitori. Casele le stau mai tot timpul goale, nu vin acasă decât
sâmbăta, săptămâna sunt la lucru peste râu", spuse domnul
Benea. „Serviţi, vă rog, nouă ne plac, haioşuri, se fac
foarte uşor", spuse doamna Benea, aducând o farfurie. „Ana",
zise atunci încet domnul Benea. „Ana". Vocea directorului avu o
intonaţie ciudată, caldă, aproape drăgăsi toasă.
Surprinsă, ridică privirea spre doamna Benea şi desco-* peri în
farfurie, în loc de haioşuri, mere. „Luaţi, continuă doamna
netulburată, sunt bune, prăjituri de pe la noi", şi-i
întinse un măr. Dintr-o săritură directorul fu lângă
soţie, o apucă uşurel de umeri şi-o trase spre masă,
luându-i farfuria din mână. Câteva momente, doamna îşi plimbă
privirea de la farfurie la bărbat. Vai, izbucni ea, mă scuzaţi,
ce zăpăcită sunt... am crezut că sunt haioşuri,
ştiţi, le pusesem în farfuria asta... nici nu m-am uitat... le-ai
mâncat tu?" „Da, le-am mâncat", răspunse domnul Benea cu
blândeţe. „Şi acuma stai tu jos. Aici. Aşa."
Dar ceea ce le-ar fi povestit pe larg, înghesuind cu
grijă amănuntele şi silindu-se să fie cât mai precisă,
într-o încercare pe care şi-ar fi asumat-o doar ca să-i
surprindă mecanismele eşecului, căci ştia că nici
măcar nu va reuşi să-i facă pe ascultătorii ei
să-i înţeleagă tulburarea din dosul cuvintelor, darămite
să le-o împrumute, ar fi fost momentul sosirii cărţilor,
întâmplat la câteva zile după seara petrecută cu soţii Benea. Le
adusese până la râu un camion, după-amiaza. Şoferul, uitându-se
cu neîncredere la podul umblător al lui Plopu, mormăi că el
nu-şî bagă maşina în râu pentru nişte cărţi.
Trebuiră să-l ajute sa descarce. Când luară prelata, rămase
încremenită, fermecată: toate cărţile puse deasupra aveau
coperte roşii, de un roşu aprins, străluminând. „Ce frumoase
sunt!", exclamă ea. Le mângâie încet. Degetele îi lunecară pe
suprafaţa lor lucioasă, ca dată cu lac. O înfiorare i se risipi
în podul palmei. Descoperi apoi că şi stratul următor era de
aceeaşi culoare. Sta sus în lada
31
. Caravana
cinematografica
camionului şi trecea cărţile peste oblon
şoferului şi lui Plopu care le stivuiau pe mal. Tot mai uimită,
căuta în mormanul acela ce începea să se desfacă o carte gri sau
albă, vreun cotor albastru. Toate erau însă roşii. Nu se
deosebeau decât prin grosime şi format. Primele pe care puse mâna erau cu
file puţine, vaporoase, peste care coperta de un roşu pal se
aşternea ca un neglije ascunzându-le subţirimea. Urmau apoi în
număr mult mai mare un fel de broşuri suple, lunguieţe, la care
culoarea devenea purpurie, ţipătoare, trăgând privirea ca spre
o rană. Când grămada de pe mal ajunse aproximativ egală cu cea
din camion, dădu peste nişte cărţi grăsuţe, cu
pagini multe, deasupra cărora roşul se îmblânzea, devenind aproape
banal dacă nu i-ar fi dat, nici ea nu ştia de ce, o senzaţie de
bolnăvicios. Trebui să se plece mult ca să culeagă
nişte volume puternice, cu foi tari, zgrumţuroase, şi
supracopertă de carton cărămiziu, dedesubtul căreia se
ascundea adevărata copertă aprinzându-se din nou, dar de data asta
într-un roşu mai mocnit, începură s-o doară braţele.
Cărau în tăcere, asudaţi. Din când în când şoferul
scăpa câte o înjurătură. Undeva, în dreapta camionului, soarele
cobora spre asfinţit. După volumele cu supracopertă
apărură altele, la fel de mari, dar la care nu mai putu să
numească nici o însuşire a culorii, căci roşul se pulveriza
în zeci de nuanţe învrăjbite, amestecate, unduite sub formă de
linii, flamuri, cercuri/flăcări, fără o graniţă
precisă între ele. Când îşi ridică privirea, soarele luase forma
unei broşuri intrând cu un colţ în orizont. „Mai sunt?"
întrebă şoferul. „Puţine", răspunse ea şi se
aplecă să ia o carte din cele câteva foarte mari rămase la fund,
toate cu coperte tari, vopsite într-un roşu sângeriu, morocănos. Vru
s-o apuce de cotor, dar deodată suprafaţa roşiatică din
faţa ochilor se schimbă în maroniu, apoi în negru şi se mai
gândi o clipă, înainte ca şi întunericul să dispară, în ce
poziţie caraghioasă cade.
Când se trezi, era culcată în iarbă, se
făcuse deja seară şi camionul plecase. Plopu îşi puse un
genunchi lângă ea. „Aţi le-Şinat, zise. De ce n-aţi spus
că nu mai puteţi?" „Nu ştiu ce mi-a venit, vă rog
să mă scuzaţi, nu mi s-a mai întâmplat niciodată,
IOAN GROSAN __
32
sunt obişnuită cu munca, noi am avut mult
pământ..." îşi duse mâna la păr. Era ud. „M-aţi
stropit?" „O ţâră." îl privi lung. „Dumneata m-ai luat din
camion?" Plopu nu răspunse imediat, continuă să
zâmbească. încercă să-şi imagineze cum făcuse el ca
s-o aducă jos. „Nu eu, zise Plopu. Şoferul v-a luat în braţe
şi-a coborât cu dumneavoastră". îşi încheie nasturele de la
gâtul bluzei care probabil i se deschisese în timpul căzăturii. „Eu
numai v-am pus în iarbă", mai zise Plopu. Abia atunci îşi
dădu seama că stă de vorbă cu un bărbat, culcată.
Se sculă repede, scuturându-se. „Şi-acum ce facem cu ele?"
întrebă ea, arătând spre grămada de cărţi. „Ce să
facem? Le lăsăm aici până mâine. Dimineaţă vin eu cu
Darcleu şi vi le aducem acasă". „Le lăsăm noaptea
aici, singure?" „Unde să fugă, săracele?" „Şi
dacă vine cineva?" „Aici? Aici nu vine nimeni, domnişoară.
Cine să vină?" Acoperiră cărţile cu
pănuşei de porumb. De pe pod, privită în timp ce treceau râul,
grămada semăna cu o colibă.
Până în sat merseră în tăcere. (Aici poate
că ar mai fi trebuit să spună ceva. Dar ce? Pentru că
într-adevăr Plopu nu scosese nici o vorbă tot drumul, doar că
avea mereu zâmbetul acela afurisit. Nu poţi povesti un zâmbet. Aşa că,
uite, n-o să spună nimic, ce credea el?). Dimineaţa o trezise o
bătaie uşoară în geam. Era Darcleu. „Le-am adus. Unde le
punem?" Ieşi afară şi văzu în faţa casei
căruţa Iui Darcleu încărcată cu vârf şi înhămat
la ea, un cal somnoros. „Al cui e calul? Ţi-ai cumpărat altul?"
„Nu, zise Darcleu. E de la Sfatul Popular. Ne dă el cal, dacă avem
nevoie". Cărţile le aşezară în una din cele două
odăi ale casei în care o adusese să stea Tanasie, preşedintele
Sfatului, până i se lămurea situaţia. în casă trăise un
bătrân, neam cu preşedintele. Moşu muri şi Tanasie,
după ce-l îngropa, bătu deasupra uşii de la intrare o placă
de lemn pe care era scris „Arhiva Sfatului Popular Mogoş". Când
însă ea intrase în casă, nu găsise altceva decât o
laviţă, o masă, un pat şi într-un dulap, ascuns sub
nişte dosare, o bucată de cârnat afumat.
După ce goli căruţa, Darcleu se
aşeză pe laviţă şi-şi aprinse un capăt de
ţigară. „Te-aş servi cu ceva, zise ea, dar n-am
33
. Caravana
cinematografica
nimic". „Nu trebuie, mulţumesc, răspunse
ţiganul. O să-mi daţi din când în când câte-o carte". îl
privi amuzată. „Ştii să citeşti?" „Ştiu. Am
umblat la şcoală." „Dacă vrei, poţi să-ţi
alegi acum". Mai am o treabă şi-i păcat să port cartea
cu mine. Lăsaţi că vin eu mâine. Dar o fişă
puteţi să-mi faceţi." „Ce să-ţi fac?"
„Fişă. Nu daţi cartea cu fişă?" „A, da, cum
să nu! Să-ţi fac acuma?" „Păi da, spuse el.
Scăpaţi de-o treabă". Scoase un formular din teancul primit
de la domnul Benea şi se aşeză să-l completeze. „Numele
şi prenumele". „Darcleu", zise. „Cum, Darcleu? Eu ştiam
că asta e porecla". „Scrieţi Darcleu, tot aia e." „Nu-i
aşa. Eu te cunosc, dar aici trebuie să scriu numele corect".
Bărbatul trase până la muc din ţigară şi-o stinse de
talpa piciorului. „Păi dacă mă cunoaşteţi, puteţi
scrie Darcleu. Toată lumea aşa îmi zice: Darcleu". Ei îi veni
să râdă. Cunoştea istoria poreclei, i-o spusese Plopu. Cu vreun
an înainte, ţiganul, împotriva tuturor văicărelilor nevestei,
vânduse o mândreţe de cal şi-şi cumpărase un radio mare pe
care-l proptise în fereastră, astfel încât toţi care treceau prin
dreptul casei puteau să descifreze literele prinse în pânza difuzorului:
D-a-r-c-l-e-e. Seara, ieşea la poartă şi din faţa ferestrei
răsucea butoanele împrăştiind până hăt departe
ştirile şi muzica lumii. Dar cel mai mult îi plăcea Iui să
prindă ora exactă. „Este opt. Este ora opt" spunea cu gravitate
ţâncilor care-l priveau în adoraţie când dinspre fereastră se
auzea ticăitul regulat. „A fost ora opt" spunea apoi, cu o clipă
înainte ca vocea crainicului să-l repete docil: „A fost ora opt".
„Buletin de ştiri" făcea el ridicând prevenitor un deget spre
vreun puradeu care se mişca imprudent. „Buletin de ştiri"
făcea la fel de încruntat crainicul. După o vreme,
învăţă să prevadă şi anunţarea
ştirilor, ordinea lor, importanţa fiecăreia. Succesul lui cel
mai mare a fost într-o sâmbătă seara când, de faţă cu Plopu
Ş" Tanasie, a ghicit, formulându-le aproape fără
greşeală, din patrusprezece evenimente externe, nouă, umilindu-l
pe crainic. Porecla, născută din caligrafia îngrijită a
mărcii înscrisă pe pânză şi purtată o dată cu
ştirile acelea neguroase peste sat, a Prins, iar omul nu s-a arătat
supărat, ba chiar şi-a pus femeia care nu mai pricepea nimic
să-l strige la fel cu ceilalţi.
IOAN GROSAN
34
„Nu pot scrie Darcleu. E lege", zise ea mai mult ca
să-l încerce. Darcleu se ridică scărpinându-se în creştet.
„Păi atunci lăsaţi aşa, fără fişă.
Ce-mi trebuie mie fişă? Iau cartea şi v-o aduc, mă
cunoaşteţi". îl petrecu până la poartă silindu-se
să nu râdă. „Nu fi supărat, îi mai zise. Când vii după
carte, îţi fac şi fişă".
Toate astea şi încă două-trei vorbe despre
Atanasiu Gică, plutonierul, şi el nou în sat, le-ar fi povestit cuiva
apropiat, cuiva care s-o asculte fără să sufle, cum făcea
cu prietena ei cu jurământ pe vremea când erau eleve la seminar şi
noaptea, vârâte amândouă sub o pătură, în dormitorul înalt al
internatului, îşi spuneau prostii până când maica de serviciu le
găsea adormite şi aburite. Dar aici cui să povestească, se
gândi în timp ce se îmbrăca şi de-afară se auzea întruna
magnetofonul caravanei, cui să spună despre viaţa asta şi
lumea asta şi nopţile astea când i se năzărea cine
ştie ce şi-apoi visa ce i se năzărea şi... o, ce
frumos le-ar fi înşirat ea pe toate! La Mogoş nici nu ştia
măcar dacă e bine să povestească. Ar fi putut să-i
scrie prietenei, însă în faţa hârtiei şovăia; una era
să-şi fi avut confidenta în faţă şi să vadă
cum se îmbujorează la vreun amănunt mai băieţos, alta era
să apuce tocul şi să observe cu spaimă cum foaia rece fixează
cuvintele în poziţii ciudate, oprindu-le definitiv mişcarea.
Se mai uită o dată în oglindă, stinse becul
şi păşi afară. Neobosită, vocea interpretului
optimist continua să plutească peste case.
- Te bat de te sting dacă nu spui, zise plutonierul
Atanasiu Gică în timp ce se pieptăna atent în faţa oglinzii mici
proptite* pe birou.
Darcleu se foi neliniştit pe scaun. Chipul îi luă
o expresie plângăreaţă.
- Păi v-am mai zis, dom' şef, îndrăzni
ţiganul. Ce să vă mai zic?
- Băi, tu crezi că ne duci de nas... Pe noi,
mă? Pe noi! - întrebă plutonierul continuând să se
pieptene, fără să-l privească.
35
. Caravana
cinematografica
Darcleu se îmbăţoşă, luând o
figură jignită, de parcă ar fi vrut să zică „vai, dom'
şef, cum să vă duc pe dumneavoastră de nas, se
poate să gândiţi aşa?"
- Aici nu merge cu fofârlica. Aici ori spui, ori... şi
Atanasiu Gică începu cu mâna o mişcare tăioasă,
întreruptă însă sus în aer şi îmblânzită de-a dreptul când
pieptenele coborî pe ceafă.
- Zău, dom' şef, pe cuvânt de om, păi
n-aş spune dacă aş şti? Ce-am ştiut, am spus. Mai
multe nu ştiu şi dacă nu ştiu, de unde să le scot?
Omorâţi-mă, bateţi-mă, eu...
- Lasă, mă, că te ştiu eu... aşa
faci tu de fiecare dată, spuse plutonierul şi-l privi
compătimitor: Nu eşti sincer deloc, da' deloc! De ce nu eşti
sincer? Dacă ştii, de ce nu spui?
- Zău că nu ştiu... Eu zic că să
mă duc, e târziu şi m-aşteaptă copiii, că
fără mine... - şi Darcleu dădu să se scoale.
-Ascultă,
mă, zise cu asprime plutonierul. Dacă nu spui, treci în beci. Te
confisc. Ce să tot parlamentăm? La beci. Adică eu îţi dau o
şansă şi tu dai cu copita. Gata, m-ai supărat: spui ori nu
spui? Pe cinstite.
- Dom' şef, vă spun mâine seară...
- TU făcu Atanasiu Gică. Ţţţ.
-Bine, dom'
şef, oftă ţiganul şi se aşeză înapoi pe scaun.
Dar nu mă ţineţi mult.
- Nu te ţin. Spui şi gata, îţi dau drumul.
Darcleu îşi lăsă capul pe spate, ca şi
cum şi-ar aduna gândurile, se scarpină puţin în creştet,
răsuflă adânc şi începu rar, privind undeva deasupra
plutonierului:
- Pe la 1231, în pustia cea din Africa, în oraşul
numit Samir, trăia o fată botezată Ghizela. Bulibaşa,
taică-său, o ţinea, dom' Şef, foarte din scurt, că
săraca...
- Băi Darcleu, zise plutonierul, nu mă face
prost. Asta mi-ai spus-o alaltăieri.
- Da? - întrebă ţiganul. Să fiu al dracului
dacă n-am uitat.
- Alta - făcu Atanasiu Gică. îmi spui alta. Nu fi
parşiv. Mă supăr.
- Alta, da... încuviinţă Darcleu. Aia cu regina o
ştiţi?
- Ce regină?
- Regina noastră a ţiganilor, cu
măcrişul, dom' şef.
IOAN GROSAN
36
- Nu ştiu, zise Atanasiu Gică după o
clipă de gândire. Darcleu surâse înţelept şi vorbi:
- Regina noastră se trăgea, după tată,
din Egipt. Pe vremea aceea, dom' şef, noi nu eram
împrăştiaţi ca astăzi, aveam fiecare rostul nostru,
casă, masă, servici, doi-trei cai, vaci cu lapte. Nu mai vorbesc de
porci şi galiţe. Aveam o ţară fixă, cu oraşe
şi sate în regulă, nu ne avea nimeni treaba, eram noi de capul
nostru. Regele era blând, că era bulibaşă.
- Cum îi zicea la regele ăsta, mă? - făcu
plutonierul neîncrezător.
-Cine mai
ştie, dom' şef. Eu eram copil când am auzit povestea, dar mi se pare
că-l strigau Pancovă. Pancovă primul.
- Hai, mă, dă-te naibii, râse Atanasiu Gică.
Cum să-l cheme pe rege Pancovă?
-De unde să
ştiu eu, dom' şef? Unii ziceau că-l cheamă Pancovă,
alţii Cherecheş.
- Cherecheş mai merge, consimţi plutonierul.
- Şi regele ăsta, Cherecheş, urmă
Darcleu, rămase văduv, că] nevastă-sa - fie-i numele
lăudat în veci! - muri la naştere, lăsând în urmă o
fetiţă. Regele, şi el om, ce să facă? Jeli un an-doi
nevasta, o îngropa, luă altă femeie şi-şi întări
ţara. Dar oricât de pornit era el, alt copil nu reuşi să
aibă. în vremea asta fetiţa crescu, se făcu
mărişoară, o podoabă de fată, veneau
ăştia... cum le zice, din pustie, cum dracu... eunucii, dom'
şef, s-o vadă, îi mersese vestea de frumoasă şi
flacără ce era. O ţinuse de mică, o învăţase
toate cele una Estera, slugă bătrână şi! stearpă la
casa regelui, una care o crescuse şi pe mă-sa fetei şi care
ştia şi întoarce farmece, vrăji, porcării de-astea,
astăzi cine se mai ocupă, dom' şef... Estera o lua frumuşel
de mână pe Reghina, pe fetiţă, o ducea în grădină
şi-n timp ce-i povestea cine ştie ce, cum că împăratul
cutare a furat o fată săracă şi părinţii eij l-au
blestemat că pe orice va pune împăratul mâna să se schimbe în
şold tânăr de fată şi ăsta dacă se scărpina
şi el, să mă scuzaţi, dădea în loc de c... lui de alt
c... şi alte chestii...
- Hă, hă, hă! A dracului! Hă, hă!
- se zgudui Atanasiu Gică.
. Caravana
cinematografică
37----------------------------------------
- ... şi-n timp ce-i spunea poveşti şi
Reghina stătea cu gura căscată, Estera hâc! o şi-ndopa cu
măcriş!
Plutonierul icni şi el, oprindu-şi râsul.
- Cu ce o îndopa?
- Cu măcriş, răspunse ţiganul şi
se scotoci tacticos prin buzunare, scoase un pachet mototolit de
ţigări, alese una, o udă cu limba şi şi-o atârnă
gânditor în colţul gurii.
- Păi de ce îi dădea măcriş? -
întrebă nedumerit plutonierul, aprinzând oarecum fără să-şi
dea seama un chibrit şi întinzân-du-l ţiganului.
- Aici e aici! - răspunse Darcleu aplecându-se spre
flacără. Măcrişul, dom' şef, are o mare putere la
fete. Parşiva de Estera cunoştea problema. Ea să nu
cunoască?!
- Da ce face, frate, măcrişul ăsta?
- Dezvoltă, dom' şef. Dezvoltă al dracului.
Dă-i unei copile măcriş, aşa, de pe la 10 ani, şi
să vezi ce domnişoară iese! Mănâncă singur
măcriş tot cam la vârsta asta şi la 15 ani eşti beton,
schiaună femeietul numai să te vadă. Măcrişul
conţine fier, fierul se depune-n forme, forma piatră se face, să
tot trăieşti!
- Tu ai mâncat, mă? - întrebă încet Atanasiu
Gică.
- Nu se mai găsea, era război, n-am apucat,
răspunse ţiganul. Dar pe vremea aceea se găseau de toate. Avea
Estera de unde să ia. Azi un pic, mâine un pic, şi unde nu ne trezim
noi cu Reghina, fătuca regelui, şerpoaică în regulă,
împungând cu ochii în toate părţile şi mergând numai pe vârfuri,
de parcă şi-ar fi fript tălpile. Ai, ai, ce mândreţe, dom'
şef! Era ca desenată. Se zicea - spun slugile, astea nu mint -
că la pieptul ei se puteau sătura zece copii
neînţărcaţi.
-A dracului! - exclamă plutonierul. Le-avea mari,
mă?
- Uite-aşa! - zise ţiganul şi mâinile lui
desenară spre Atanasiu Gică două frumoase arcuri de cerc.
- Şi cine umbla la ea? Avea pe cineva?
-Nimeni, zise
ţiganul. Peţitori erau, nu-i vorbă. Dar ea, nimic. Nu se uita
la nimeni, nu-i lăsa în curte, îi ţinea la gard. Plângeau
ăştia din pustie, cum le zice, eunucii, de-ţi era mai
mila, dar ea nimic.
Asta a ţinut aşa cam doi ani, până
IOAN GROŞAN
38
39
. Caravana
cinematografică
când a murit Estera. Şi cu limbă de moarte Estera
i-a lăsat vorbă să-I ia de bărbat pe ăla care i-a
aduce mai mult măcriş. Ştia ea ce ştia. Fata a
înţeles, a priceput unde stau puterea şi farmecele ei şi i-a
spus săracului tată, regele, că se mărită numai
şi numai cu acela care va aduce mai mult măcriş verde. Când s-a
auzit una ca asta, n-a mai rămas picior de ţigan în
împărăţie, toţi s-au repezit în lume după
măcriş, care pe undej l-a tăiat capul, în frunte cu eunucii.
Reghina, ajunsă regină, s-a pus pe aşteptat. Numai că
măcrişul Esterei, gata, se terminase,! La început i s-a mai
îngroşat mijlocul. Sub ochii negri mari au prins cheag două pungi cu
lacrimi. Picioarele lucioase s-auj încreţit şi s-au umplut cu vine.
Pieptul drept s-a despărţit cătând ruşinat spre
pământ. După vreo douăzeci de ani a bătut la poartă un
ţigan, bătrân şi el, unu Csâki, cu un sac de măcriş în
spate. S-a repezit Reghina şi l-a desfăcut, dar foile erau uscateJ
L-a luat pe Csâki de bărbat, că altul n-a mai venit. Ceilalţi ad
rămas fiecare pe unde-au nimerit, cine îi mai ştie, dom' şef, ca
prafu şi pulberea s-a ales din toţi, dac-au crezut că află
atâta măcriş. De unde atâta măcriş, dom' şef?
Ţiganul se opri cu o expresie îndurerată pe faţă,
mângâind tăblia biroului. Plutonierul se îndreptă uşor de spate,
ca şi curci s-ar fi ferit să facă zgomot.
- De la cine ai învăţat tu să
povesteşti, mă Darcieu? - întreba el cu o undă de afecţiune
în glas.
- De la un văr de-al meu, unu Borşu. Ţiganul
clătină din cap* săracu Borşu!...
- Da' ce-a păţit?
- A murit. Şi i-am spus: nu te duce, mă, că
nu cunoşti...
- Unde s-a dus?
- După o fată. A-ncălicat şi s-a dus.
- Unde?
Ţiganul stătu o clipă tăcut, ca şi
cum l-ar fi căinat pe Borşu; şi-apoi răspunse scurt.
- în America.
- America?
- America. La New York. A pierdut-o în gară, era lume
multă.
_ Şi cine era fata?
- O fată, acolo. O prăpădită.
Parcă nu ştii 'mneata cum sunt astea...
- Mda, făcu gânditor Atanasiu Gică. Ce chestie!
Şi cum a murit? _ Vai de mama lui! A căzut de pe o casă din alea
mari. S-a
uitat în jos, a ameţit, a strigat „ajutor"
şi s-a dus în cap. Pac. Atâta a mai apucat să facă: pac.
Ţiganul tăcu oftând adânc. Plutonierul privea în
oglindă, ju-cându-se cu pieptenul.
- Na, mă, o ţigară - zise el.
Darcieu luă ţigara, o bătu uşor cu un
capăt de tăblia mesei şi şi-o puse în buzunar.
- Când m-am dus după el, nu i-am mai găsit decât
cizmele. Nişte cizme galbene.
Plutonierul holbă ochii:
- Ai fost tu în America?
- Fost, răspunse Darcieu simplu. M-a rugat
maică-sa: „Du-te, măi, şi adă-mi-l de-acolo, că se'
hodineşte printre străini..." „Cum să mă duc,
mătuşă, până-n America?" am zis eu. „Du-te, măi,
nu-l lăsa acolo", şi s-a plâns şi s-a jelit până n-am
mai avut ce face: am luat-o prin ograda lui Plopu, am ieşit în Dealul
Măgurii, am ocolit grajdurile Gostatului şi dus am fost.
- Şi cum e, mă? - zise încet plutonierul. -Ce?
- Ăia. Plutonierul se aplecă peste masă:
Ce-ai văzut?
- Mare lucru n-am văzut, c-am ajuns noaptea. M-am dus
direct la comisariatul lor şi le-am spus: sunt cutare şi cutare, am
venit după Borşu. „Domnule, mi-au răspuns ei, din vărul dumneavoastră
n-au rămas decât acestea", şi au scos cizmele. Oameni
corecţi, altfel. Le-am luat, am dat mâna cu toţi şi-am plecat.
- Şi cum, n-ai mai rămas, nu te-ai mai uitat
şi tu să vezi ce e, cum e?...
Ţiganul dădu să răspundă, dar în
momentul acela de-afară se auzi izbucnind o melodie
săltăreaţă.
- Ce dracu? - înălţă capul Atanasiu
Gică. E radioul tău? Darcieu ascultă atent o clipă:
IOAN GROŞAN
- Cât e ceasul, dom' şef?
- Nouă şi douăzeci şi una de minute.
- Nu-i al meu. La ora asta e „De pe ogoare", nu e
muzică.
- Ce să fie? - întrebă mirat Atanasiu Gică
şi, de concentrard faţa i se crispa în cute mici, oblice. Cu un
efort, îşi scoase trupii din scaun, ocoli pufăind biroul, deschise
uşa şi privi în lungj drumului. O dată cu muzica
năvăliră înăuntru câţiva stropi dl ploaie. Plutonierul
îşi vârî adânc mâna în buzunarul pantaloni lor şi scoase un fluier,
suflă încetişor în el, ca pentru sine, şi dintr-o dată
fluieră lung, cu putere. Ţiganul tresări pe scaun. L| fel de
nedumerit, Atanasiu Gică închise uşa şi reveni la birou.
- Dom' şef, eu mă duc - zise Darcleu.
-Stai că vin
şi eu. Strânge-mă aici - şi Atanasiu Gică si întoarse cu
spatele arătându-i lui Darcleu şalele peste a căro|
abundenţă diagonala centurii refuza să se-nchidă.
-Dom' şef,
făcu ţiganul peste umărul plutonierului, pot iau şi?...
- De ce furi şi tu, mă... zise oarecum
amărât plutonierul. Darcleu gemu vinovat şi se aplecă cu
sfială lângă
apucând o straiţă durdulie.
-Mă-ngraş
- constată plutonierul privind cu ochi critiJ zonele bombate ale trupului
care-i apărură brusc sub presiune! oficială a
harnaşamentului. Făcu două genuflexiuni ţinându-J
răsuflarea, apoi îşi potrivi chipiul, aşezându-l imperceptibl
într-o parte. Coborâră scările şi păşiră în
uliţă. Sub ploaia îndej sată, continuă, sunetele se
scurgeau uscate, neatinse. Plutonia rul mergea în faţă, călcând
cu grijă, aproape graţios, pe colţuri le lucitoare ale pietrelor
ieşind din noroi. Din spate îi ajunşi plescăitul unor paşi.
Atanasiu Gică se întoarse cu greutatw oprindu-se după un uşor
balans. Din întuneric se desluşi înc(| voiată silueta
preşedintelui Sfatului.
- Noroc - zise plutonierul. Ce-i cu hărmălaia
asta?
- Caravana - răspunse Tanasie. Plutonierul
scăpă un fluierat.
- Ai fost la ei?
. Caravana
cinematografică
4l------------------------------------
_ Nici nu i-am văzut când au trecut, nu m-a
anunţat nimeni
că vin.
_ Păi sigur, chestiile astea se anunţă din
timp... zise cu glas
scăzut Atanasiu Gică.
- Ziceau data trecută când am fost la regiune că
îmi trimit vorbă cu o săptămână înainte, să adun
oamenii, să-i primim la râu... dar aşa, pe vremea asta, cine
să...
- Dar nu-i nimeni în sat, numai noi! - exclamă
Atanasiu Gică.
- Ce caravană, dom' şef? - întrebă Darcleu.
- Caravana cu filmul artistic, mă, de la regiune -
şopti plutonierul.
- Da' tu ce faci aici? -întrebă Tanasie. Iar ai furat?
- Iară, dă-l în amarul lui - făcu Atanasiu
Gică. Tanasie zâmbi:
- Ce-ai acolo în straiţă?
- O găină - răspunse cu umilinţă
Darcleu.
Sub poarta cu streaşină a bisericii şoferul
îşi mai aprinse o ţigară.
- Hai lasă-i, că vin ei, degeaba stai în ploaie,
zise el. Tânărul se mai uită o dată pe drum, apoi se înghesui
sub
streaşină, tremurând.
- Nemaipomenit... ăştia-s culmea... să vezi
ce raport le trag. Şoferul răspunse ceva nedesluşit şi
vorbele se pierdură în
foşnetul ploii.
- Ai mai păţit aşa ceva, nea Antoane? -
întrebă tânărul. Hai, înţeleg, cu vremea asta nu se putea
organiza nimic festiv, dar sa nu ne aştepte nimeni? Absolut nimeni? în
satul ăsta n-are nimeni răspunderi? Ei nu ştiu de unde venim
noi?
- Or fi plecaţi undeva, n-ai auzit ce zicea podarul?
Mai sus s-a spart râul, e prăpăd.
~ Plecaţi pe mă-sa! Toţi plecaţi?
Şi secretarul şi preşedintele Şi culturalul?
IOAN GROŞAN
12
L
Din buzunarul adânc al salopetei, şoferul prinse o
ţigară şil întinse tânărului. Acesta o aprinse şi
trase cu sete. Licănj chibritului le aruncă umbrele peste
şanţ.
-Ia uită-te,
ea este... zise şoferul deschizând portofelul îţ care prinsă cu
o agrafă stătea o fotografie scorojită, un port™ oval de femeie.
- Mda, nu-i urâtă burgheza, spuse tânărul privind
în treacăt.]
- Era frumoasă, Tăvi, tare frumoasă.
Şoferul se răsuci spre lumină, să
vadă şi el mai bine. Dinsprj „Molotovul" aplecat pe-o parte,
melodia optimistă curgea merea cu putere. Un far al camionului rămase
aprins şi fascicolul galbd al luminii se înălţa oblic
măturând acoperişul unei case pe ca| încremenise stingher, dezvăluit,
un cuib părăsit de berze.
-Când puneam mâna
şi-o luam spre mine, mi se uita 1 ochi cu spaimă, parcă mă
ruga. Ne lăsam în lucerna, lângă râd şi plângea întruna, dar
nu-mi dădea drumul. Mă ţinea strâns ş când voiam să
mă scol m-agăţa cu braţele şi mă trăgea
înapq s-o-ngrop acolo cu taina ei cu tot. Avea o taină, altfel de ce sj
plângă? „Domnişoară, de ce plângeţi?" o întrebam eu.
Ea îrrj punea degetul pe buze, să tac, şi-nchidea ochii şi de
sub gene î ieşeau lacrimi şi-atunci de ruşine că plânge în
faţa mea sau ti stă cu mine goală în lucerna, uita de
toate şi se făcea pătimaşi că mă temeam să
nu moară acolo. Groful m-ar fi împuşdj imediat, fără
discuţii.
- Ia taci! Se aude cineva! - zise tânărul. Sări
şanţul şi rămase în aşteptare.
- Băi, care sunteţi acolo? - strigă el.
-Oameni buni, tovarăşe!
- răspunse vocea lui Tanasie î imediat după preşedinte în
lumină intră grăbit Atanasiu Gicl urmat la oarecare
distanţă de Darcleu. Ajunseră în faţa tânăn] lui
şi se opriră.
- Ne iertaţi că n-am putut... începu Tanasie, dar
Tăvi îl într rupse ţintindu-l cu arătătorul:
- Dumneata ce reprezinţi în acest sat?
- Sunt preşedintele Sfatului Popular.
- Cum te numeşti?
43
. Caravana
cinematografica
_ Tanasie. Tanasie Ion. _ Aşa. Dumneata?
- Sunt plutonierul Atanasiu Gică, să
trăiţi. _ Şi ăsta?
_ E ţiganul nostru, de la Sfat, mai mătură
şi el pe-acolo,
benevol...
- Nu mă interesează. Dă-te mai la o parte.
Aşa. Tăvi închise carneţelul şi-l strecură în buzunar.
- Tovarăşe Anton, strigă el, vino să
vezi ceva! Şoferul ieşi de sub streaşină şi se apropie
de grup.
- Priveşte, tovarăşe Anton, dânşii
trebuiau să ne întâmpine, să ne conducă, să ne cazeze,
să se intereseze de toate problemele noastre. Tovarăşi,
ştiţi voi de unde venim, ce treabă avem aici?
- Tovarăşe... începu Tanasie.
- Tăvi mă cheamă. Tovarăşul
Tăvi.
- Tovarăşe Tăvi, nu credeam să
porniţi pe vremea asta. Ne-au mai anunţat şi luna trecută
că veniţi şi-atunci ne-am mobilizat...
-Care vreme,
tovarăşe preşedinte? Care vreme? Noi muncim după cum bate
vântul? Uite c-am venit, am trecut şi râul, ne-am udat şi suntem
aici! Tovarăşe, se întoarse el spre Atanasiu Gică, dumneata ce
păzeşti în sat? Dumneata ştii cum circulă vitele aici? Uite
unde ne-au împins! - şi arătă cu mâna corpul camionului.
- Eu, bâigui Atanasiu Gică, cum am auzit muzica, am
sărit...
- Aţi sărit cam târziu, tovarăşe
plutonier. La plăcinte înainte, la război înapoi, vorba poporului. Ne
îmburghezim, tovarăşi, ne cam îmburghezim.
-Tovarăşe
Tăvi, zise şoferul, să spuneţi să ne ajute s-o scoatem
de acolo.
- Aşa, sigur! Chemaţi oamenii să scoatem
maşina!
- Care oameni? - zise Tanasie.
- Cum care oameni? Oamenii din sat! Să vină
toţi aici! Pri-l film îl facem în seara asta!
~Păi nu-i nimeni în sat, murmură Atanasiu
Gică. Azi e sâm-ata, toţi sunt la oraş, peste râu,
n-au cum trece. Dac-au mai râmas doi-trei...
IOAN GROSAN
Un moment se auzi din nou ploaia. Tăvi se uita cu
atenţie la chipul fiecăruia şi deodată izbucni:
-Nu mă
interesează! Să vină toată lumea aici! Ce-i asta!
Bătaie de joc! Să nu lipsească unu! Aduceţi-i pe toţi!
într-o ju mătate de oră! Care nu vrea, care nu vrea să vină
la film, î| notezi imediat, tovarăşe plutonier, şi mi-l aduci
mie!
Se smuci din loc, se caţără în cabina
piezişă a camionului opri muzica.
- Gică, şopti Tanasie, dă-i drumul şi
vezi şi tu cine mai e...
- Culturalul unde-i? Şi culturalul lipseşte? -
strigă Tăvi.
- Nu, tovarăşe Tăvi, vine acuma, l-am
anunţat. E o tovarăşi tânără.
Tăvi sări din cabină.
- Ce mai stai, tovarăşe plutonier? Adună
oamenii! Dezmeticit, Atanasiu Gică dădu să ducă mâna la
chipiu
renunţă şi-o zbughi în întuneric. Pe urma
lui apăru un om înalt îmbrăcat cu un cojoc lung de lână.
- Bună seara - zise el apropiindu-se.
- Noroc - răspunse Tanasie.
- Bună seara - răspunse şi şoferul.
Dumneata ne-ai trecut? Omul încuviinţă zâmbind.
- Podarul? - făcu Tăvi. De ce nu ne-ai spus,
omule, că nu-nimeni în sat?
Celălalt ridică din umeri: altă treabă
n-avea?
- Mi-a luat podul - zise el către Tanasie.
-I-a luat râul
podul - explică Tanasie. Dânsul e podaru nostru, tovarăşul
Plopu.
Tăvi dădu să spună ceva, dar privirea
îi rămase fixată unde va în spatele preşedintelui. Plesni din
palme a surpriză.
- Ia priveşte, tovarăşe Anton, ce veche
cunoştinţă! Fă-te n încoa, cetăţene!
Din noapte se desprinse o mogâldeaţă, insul cu
pălăria paie. înainta şovăitor câţiva paşi
şi se poticni.
- Sara bună - zise el.
- Ascultă, cetăţene, vorbi Tăvi
apropiindu-se de omuleţ, al< cui erau vitele?, ism-loh ?j.
45
Caravana cinematografică
-Ale satului, tovarăşe Tăvi - răspunse
Tanasie.
_ Cu atât mai rău - zise tânărul
înfigându-şi arătătorul în pieptul omuleţului. Te rog,
tovarăşe Tanasie, să-l amendezi, să se-nveţe minte cum
trebuie să se poarte cu avuţia statului. Din cauza lui, stăm cu
caravana în şanţ.
Omuleţul făcu ochii mari, uitându-se
neliniştit la Tanasie.
- Păi ăsta-i Pişta, zise zâmbind Plopu. E
copil din flori, nu-i întreg la minte.
- Nu ştie ce-i aia amendă - adăugă
Tanasie.
- Salut, mă Pişta, ce mai faci? - făcu tare
Plopu.
- Sara bună - zise Pişta.
- Aşa, mă Pişta - râse Plopu. Ce mai zici tu
de lumea asta?
- Sara bună - răspunse cu bucurie omuleţul.
- Atunci de ce dracu l-aţi angajat? - întrebă
Tăvi.
- Nu-i angajat, e benevol, zise Tanasie. Oamenii îi mai dau
o haină, îi fac mâncare şi el stă cu vacile. N-are pe nimeni.
- Sunteţi nebuni! - spuse Tăvi; glasul îi tremura
de furie. Pe ce lume trăiţi voi aici? Cum aţi putut lăsa
tot puhoiul ăla de vite pe mâna unui cretin?
- Tovarăşe Tăvi, zise încet şoferul,
să scoatem întâi caravana. Tânărul îi aruncă o privire
scurtă.
- Da, zise el. S-o scoatem, sigur. Eu şi
tovarăşul Anton mergem în faţă, restul la spate. Când
vă anunţ, împingeţi.
Se apropiară de camion. Şoferul se urcă în
cabină şi porni motorul.
- Urâtă treabă - zise Plopu aplecându-se să
privească roata alunecată în şanţ.
- A dracului - făcu Darcleu.
- Şi tu eşti aici, mă? - zise Plopu. Ce-ai
în straiţă? Darcleu trase cu ochiul şi puse straiţa
după gard.
- Sunteţi gata? strigă Tăvi din
faţă.
- Ne-ar trebui o scândură - zise Plopu.
- încercaţi întâi să-mpingeţi din dreapta,
poate iese şi-aşa! -str'gâ Tăvi.
- Ciudate şi maşinile astea. Zici că n-are
ce să păţească, daj e destul s-apuce cu o roată în
şanţ şi-ai terminat, o tragi cu caiij
- Are cauciucuri noi - observă Darcleu.
- Pregătiţi-vă! - urlă Tăvi. Acum!
Toţi o dată!
Zgomotul motorului crescu. Roata buclucaşă prinse
a se-nvâr-ti în loc, măcinând buza şanţului.
- Ce zice? - întrebă preşedintele.
Plopu ridică din umeri. îşi aprinse o
ţigară.
- Eram odată la o carieră de piatră, în
susul râului, povesd el. Atunci au venit nişte basculante din astea mari,
noi-nouţl luceau ca jucăriile. Purtau piatră la gară. Unul
din şoferi a vn| să scurteze drumul spre pod şi-a apucat-o mai
pe lângă râi| Acolo a rămas.
-Feriţi-vă, că stropeşte - făcu ţiganul
către cei doi, luânc aminte la roată.
-Să-ncerce
să dea puţin înapoi, să-şi poată lua viteză j
propuse Tanasie.
- Intră şi mai rău. E grea, e plină de
aparate - spuse Plopu.
- Oare cum stau filmele înăuntru? - întrebă
Darcleu. Priviră cu toţii cuşca închisă a
„Molotovului" care vibra cţ
putere. Tanasie oftă:
- Aţi auzit? Vrea să facă film acuma
noaptea.
Scoase din buzunar pachetul învelit în ziar, îl
desfăcu, rups^ pâinea şi cârnatul în patru.
- Luaţi, zise el întinzând bucăţile, poate
ne ţine până dimi neaţa. Am mai văzut un film din astea la
regiune, cu răzbc două serii, îmi tiuia capul. Ia şi tu, mă
Pişta.
Mestecară în tăcere. Deodată
„Molotovul" se potoli, roata ij încetă mişcarea. La colţul
camionului se ivi Tăvi.
- Păi ce faceţi? Mâncaţi aici? Aţi
împins când am zis eu?
- Am împins, răspunse Tanasie. Nu merge. Ne-ar mai un
om, doi.
- Nu se poate! Să mai încercăm o dată -
făcu Tăvi.
47
. Caravana
cinematografica
Intră în şanţ şi se propti cu
umărul în peretele cuştii de scânduri. La capătul dinspre drum
se puse Darcleu şi Plopu. _ Tovarăşe Anton, dă-i
bătaie! - strigă Tăvi. Motorul pârâi scurt şi cauciucul
începu din nou să se-nvârtă.
- Hai acuma toţi o dată! - strigă
preşedintele de pe marginea şanţului. Hei rup!
-Ce „hei-rup",
mă Tanasie, se întoarse morocănos Plopu, vină şi pune
şi tu mâna, lasă că zice Pişta „hei-rup". Zi, mă Pişta,
hei rup!
- Herup - zise Pişta.
- Aşa, măi Pişta, râse gros Plopu şi
aşteptă până când preşedintele se vârî sub scânduri,
zicând:
- No acuma!
„Molotovul" se ambala, împroşcând cu noroi în
toate părţile.
- Acuma, băieţi, 'mnezeii lui! - strigă
Plopu, roşu de efort. Camionul săltă o clipă într-o
parte,trosnind. încurajat,
Darcleu slobozi şi el o înjurătură de
mamă. Cu un mârâit scurt, camionul se mişcă înainte şi
roata alunecată prinse buza malului. Revenit la orizontală,
„Molotovul" o ţâşni în viteză câţiva metri şi se
opri în mijlocul drumului. Oamenii ieşiră din şanţ
scuturându-şi hainele. Şoferul coborî din cabină şi se
aplecă să privească sub caroserie.
- Bun! - zise Tăvi. Acum aparatele şi ecranul. Repede!
Măi tovarăşe, ia vino-ncoace! Hei, n-auzi? Cu dumneata vorbesc!
Vino să iei ecranul!
Dar Plopu nu-ntoarse capul. Privea undeva în urmă.
- Uite că vin! - zise el, fără să se
adreseze cuiva anume. Bocănind din cizme, cu chipiul dat pe ceafă
şi diagonala de
piele căzută de pe umăr, Atanasiu Gică
venea la pas alergător, '"conjurat de o ceată voioasă de
ţigănuşi. După el se ivi călcând iute cu paşi
mari şi ţepeni domnul director Benea. De braţ 11
stătea agăţată doamna Benea. Din cauza mersului întins
şi exact al soţului, doamna făcea mici salturi
şovăitoare, încercând să păstreze ritmul şi să
nu iasă din raza de protecţie a umbrelei uriaşe negre
ţinută de domnul director cu demnitatea uvenită unei
torţe. în spatele lor, Tanasie desluşi cu mirare
IOAN GROŞAN
48
silueta cunoscută, aplecată ca totdeauna când
mergea grăbităj a nevestei sale.
- I-am adus - gâfâi Atanasiu Gică ajungând lângă
„Molotov"j Ăştia sunt, alţii nu-s. Mai e o
ţigancă în capătul satului, dar nd poate coborî din pat.
Dacă vreţi, am notat-o.
- Care-i culturalul? - întrebă Tăvi.
- A, da, şi culturalul, tovarăşa
bibliotecară, apare într-un mi-j nut. S-a aranjat puţin, că e
domnişoară şi i-am spus că ne-a sosit un tovarăş
tânăr, he, he... dădu să chicotească Atanashl Gică,
dar apoi tăcu stingherit.
- Bună seara, dragi tovarăşi! - zise tare
şi binevoitor domnul învăţător Benea, oprindu-se în
faţa lor.
Tăvi îi privi în treacăt.
- Tovarăşii?
- învăţătorii satului, tovarăşii
Benea, lămuri Tanasie. Apoi în-l torcându-se spre cei doi: Dânsul este de
la regiune, tovarăşul Tăvi. ]
-Fiţi
bineveniţi în satul nostru, mic, dar harnic - începu domnul Benea şi
tuşi uşor să-şi dreagă glasul - mic, dar harnici zic,
şi pe care, iată, mă bucur să văd, organele competente
nu l-au uitat nici acum când trimiţându-ne această caravană,
simj bol al grijii pentru luminare şi cultură, dovedesc, zic,
organela competente...
- Lasă, lasă, tovarăşe
învăţător, zise Tăvi, lasă floricelele, cui
noaştem şi noi. Tovarăşe Anton, bagă puţin
marşalierul! Daţi-va la o parte!
„Molotovul" începu să toarcă şi se
mişcă grijuliu înapoi virând cu spatele spre podeţul
şcolii.
- Ucule, şopti doamna Benea strângându-şi
soţul de braţ, c« faci? Trage-te, nu vezi că vine pe noi?
- Ce spui? - aplecă domnul Benea urechea,
urmărindu-l Tăvi cu privirea.
- Mişcă-te, dragă, că ne calcă, de
ce-ai rămas aşa? Domnul Benea se feri în sfârşit, lăsând
să lunece pe lângă e
scândurile ude ale cuştii camionului.
-Dom' director,
spuse încet Tanasie oprindu-se lângă e aveţi cheile de la
şcoală?
49
. Caravana cinematografică
- Le am, şopti domnul Benea. De ce?
- Pentru film. îl fac în şcoală.
- Dar domnişoara unde-i?
- Vine şi ea. Dar până vine, trebuie să
deschidem.
- Şi tovarăşul tânăr cine-i?
- Nu ştiu... Cred că e de la... şi Tanasie
înălţă cu repeziciune o sprânceană.
Grupul se strânse în tăcere pe podeţ. Doi
ţigănuşi, nemai-având loc, intrară în şanţ
şi priveau cu gura căscată namila de camion peste care se auzea
lipăind ploaia. Tăvi se caţără pe o
scăriţă ce atârna în spatele camionului, deschise uşa
cuştii şi dispăru înăuntru. Reapăru imediat, cu o
bobină în braţe.
- Tovarăşi! spuse el tare de la
înălţimea scării, ca şi cum ar fi aşteptat să se
potolească o posibilă rumoare. Tovarăşi! Ştiţi
voi ce am aici? - şi întoarse arătătorul spre bobină.
„Filmul. Acolo aveţi filmul", spuse în gând
doamna învăţătoare şi o clipă simţi
satisfacţia că dă un răspuns corect.
între sprâncenele doamnei Benea se încreţi o
cută. Toate privirile se îndreptară spre cutia rotundă şi
lucitoare pe care arătătorul lui Tăvi ciocănea ca un
metronom.
- Dacă nu ştiţi, vă spun eu, urmă
el. Nu film artistic, tovarăşi, ci 'ide mii de lei! 'Jde
mii de lei, aşa să ştiţi!
Darcleu îşi simţi brusc palma dreaptă
asudând şi fără să a§e nimeni de seamă
şi-o şterse de tureacul pantalonilor.
~ Pentru unii poate că e film, zise Tăvi, dar
pentru mine sunt an» statului şi-ai noştri! Spun asta ca
să ştiţi cum să umblaţi cu
Pană le ducem în şcoală. Eu şi
tovarăşul Anton o să luăm
ele
aparatul de proiecţie. Apropiaţi-vă! în
ordine, unul câte unul! °varâşe plutonier, dumneata eşti primul!
la-o!
IOAN GROŞAN
50
Atanasiu Gică, cu ochii ţintă la cutie,
înălţă braţele şi primi bobina ca pe-o ofrandă.
Urmă Tanasie. Apucă discul şi trecând pe lângă director,
strecură peste umăr:
- Luaţi-o dumneavoastră înainte şi
deschideţi. Directorul îşi scoase braţul din strânsoarea
soţiei şi se repea
în curtea şcolii.
- Ucule! - făcu speriată doamna Benea.
- Toată lumea! - strigă Tăvi dinăuntru.
Toţi câte-o bobinai Cine urmează?
Darcleu înainta până lângă uşă. Când luă
cutia, i se păru ca metalul frige. în curte, înainte de a intra în
şcoală, încercă ci unghia să salte puţin capacul
bobinei. Părţile se ţineau însl bine laolaltă. Atunci se
uită înapoi şi văzând că se depărtasa binişor de
caravană, scutură bobina ca pe o sită. Dinăuntru ni se auzi
însă nimic.
- Mai sunt două! - strigă Tăvi.
Următorul!
Doamna Benea făcu buimacă un pas spre uşa
caravanei.
- Doamnă, luaţi şi dumneavoastră? - se
auzi ea întrebată din spate. Se întoarse.
- Tu eşti? - zise doamna Benea.
- Eu - zâmbi nevasta preşedintelui. Trebuie să
fim toţi.
-N-aş fi
venit, c-aveam treabă, şopti doamna Benea, făj ceam nişte
haioşuri, mâine e duminică, ştii, lui îi plac, dar ne-a scos
plutonierul.
- Alo, tovarăşa, lăsaţi comentariile
după, zise Tăvi aplecară du-se afară. Luaţi sau ce
faceţi acolo?
- Da, da, se grăbi să spună doamna Benea,
luăm cu toţii.
Se înălţă pe vârful picioarelor şi
bobina îi alunecă în braţe. Q ascunse sub umbrelă şi se
strecură spre şcoală.
- Gata! - zise Tăvi sărind jos.
Tovarăşe Anton, hai la aparat! Până-l montăm, dă
drumul la muzică!
Interpretul cel vesel începu să cânte. Plopu, care
stătusJ mai la o parte, stinse ţigara, îşi afundă mâinile
în buzunare j trecu podeţul. Când să intre în curte, auzi
strigătul gutural al li| Pişta: „P'opu! P'opu!"
- Bine, hai, zise Plopu şi-l luă de mână.
Dar să fii cuminte, că ne bate nenea cu filmul, da?
- îda, îda, făcu Pişta.
Aşa. Să păşească încet, să nu
se stropească tocmai acum. Uite-o. Să se apropie firesc,
să-ntindă mâna şi să spună „bine-aţi venit"
zâmbind; şi să întâlnească din nou privirea celuilalt
zăbovind o clipă mai mult asupra ei, cum zăbovise şi privirea
marelui mitropolit trecând peste şirul cuminte aplecat al fetelor de
internat. Se oprea în faţa fiecăreia şi le dădea binecuvântarea
în timp ce maica de religie plana fără zgomot în stânga lui. Cum
stătea cu capul în piept, fixând îndărătnică, de teamă
să nu izbucnească în râs, o insectă roşcată ce se
căznea să se întoarcă pe burtă, văzu doar coloana
sutanei mitropolitului oprindu-se lângă ea. Muşcându-şi buzele
în care râsul se cuibărise de mult, ridică ochii să
primească semnul crucii. Degetele lungi, frumoase ale solidului prelat
începură traseul obişnuit de împărţire a aerului în patru,
trăgând cu siguranţă linia verticală; ceva tulbură
însă înalta apatie a mişcării clericale; imaginara cruce
mică ce urma să fluture prin faţa ochilor ei Şovăi
să se împlinească, întrucât degetul arătător al mitropolitului
se desprinse uşor de mijlociu încetinindu-şi vădit lunecarea pe
orizontală ca şi cum, la capăt, s-ar fi născut regretul
că sacra Perpendiculară dusă pe trupul iluzoriu al mântuitorului
pitic nu era mai lungă. într-adevăr, terminându-şi misiunea,
mâna albă §! subţire se opri nehotărâtă, întârziind să
coboare, şi-atunci îl Pnvi drept şi zări în ochii lui umbra unui
zâmbet, dispărut 'ndată ce maica de religie, sesizând interesul
oaspetelui, şopti
merită: „E o elevă foarte bună".
Instinctiv, plecă privirea. Co-°ana sutanei se mută spre
dreapta, dezvelind insecta roşcată
are ajutată de adierea sfintelor poale
se întorsese pe burtă şi-o Pornise voiniceşte prin curte.
IOAN GROŞAN
52
Lângă caravană nu era însă nimeni. O ocoli,
se uită în cabină. înseamnă că în şcoală.
Intră în curte şi într-adevăr da dinăuntru se
desluşiră voci. Păşi în holul întunecos şi mirosind a
petrosin. Pe sub uşa clasei se strecura o dâră firavă de lumi]
nă. Distingea acum clar vocile, dar nu reuşi să priceapă
urj cuvânt. Bun. începuse. Să apese încet pe clanţă, să
deschidă şl să se aşeze într-o bancă. îşi scoase
oglinda, se privi. Dinăuntru se auzi o explozie, dâra de lumină se
albi brusc şi chipul dirj oglindă, o secundă străluci. E cu
război, ce se tot sperie, să pună oglinda înapoi şi să
intre. Uşa scârţâi lung, câteva capeta se întoarseră, înainta
bâjbâind pe sub snopul de raze venina din spate şi se poticni. O
bancă. Aici. Se aşeză, îşi trase genun] chii şi exact
când, înălţându-şi capul, zări la două bănci mai
în faţă pălăria cu boruri mari a doamnei Benea, simţi
că la stângul i s-a dus un fir. îşi pipăi ciorapul.
Bineînţeles. Să fie calmă. Pa ecran, un soldat lungan, alergând
cu un puşcoi în spate, sa împiedică peste nişte sârmă
ghimpată şi căzu. Aşa-i trebuiel Dibui capătul firului
şi-l mototoli. Treptat, ochii i se obişnuiră ci întunericul. în
primele bănci, chiar în faţa ecranului, stăteai
nemişcaţi câţiva copii de ţigan. în spatele lor, în al doilea
râncj erau domnul şi doamna Benea. Soldatul cel lungan se desţ
curcă din sârma ghimpată, instala rapid puşcoiul şi începu
sa tragă năprasnic. Borurile pălăriei doamnei Benea
vibrară cii putere, la fel ca boneta soldatului, săltând ritmic în
ritmul rafaT lelor. Câteva siluete care alergau pe lângă o motocicletă
se prâj buşiră scoţând strigăte ascuţite. Măcar
dacă şi-i lua pe cei de lână, trebuia să-şi închipuie
că va sta în bancă. în dreapta aproape, auzi un plescăit. Se
întoarse. Darcleu, privind ţinta ecranul, îşi umezea buzele cu limba
şi la fiecare început dd rafală, şi-o trăgea repede înapoi.
înaintea lui, plutonierul, ci capul descoperit, urmărea fără
să clipească imaginile. Frizura teşită de apăsarea
chipiului, lucea. Dac-ar şti că ţine două şerif s-ar
putea face că iese până afară şi într-un sfert de ceas, ce
ui sfert? în zece minute ar reuşi să se schimbe. Trebuia să si
gândească, în băncile astea e mai rău ca prin sârma ghimpat! Pe
bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, îi trecu prii
. Caravana
cinematografica
53----------------------------------------
minte în timp ce soldatul scoase un ghemotoc, meşteri
la el un pic şi-apoi îl aruncă înainte peste umăr,
lipindu-şi urechea de pământ şi închizând ochii, cum făcea
ea când era mică şi voia să asculte căţelul
pământului. într-o noapte, pe câmpie, chiar a... Au. Fir-ar a dracului.
Resturile motocicletei săriră care încotro şi genunchii îi
ricoşară în pupitru. Zgomotul exploziei se stinse. întinse mâna
şi desprinse ciorapul agăţat, dacă se tot sperie ca proasta.
Cineva tuşi. îl recunoscu pe Tanasie, dar de ciudă că e bleaga
şi-şi rupe ciorapii, nu întoarse capul. Să-l întoarcă,
totuşi. O privea, da. Lângă el, Uca, ia te uită ce chestie, cu
toată hărmălaia, aţipise. De-aia o putea privi aşa în
voie. S-o privească, ce-i rău în asta? Şi îi zâmbi. Apoi se răsuci
spre ecran, cine ştie ce drăcovenie mai poate azvârli bezmeticul...
Lunganul însă se calmase, îşi ştergea fruntea rezemat într-un
cot. „Tovarăşa de la cultural?" „Poftim?" „Ce-aţi
tresărit aşa, v-am întrebat dacă răspundeţi de
cultural. Sau poate vă simţiţi vinovată cu ceva?"
„Da... adică nu... eu... cu biblioteca..." „Biblioteca sau
culturalul?" „Da, şi culturalul..." „Şi la ora asta se
vine?" Nu mai ştiu ce să spună şi răspunsul care
întârzia să-i apară în minte îi permisese în sfârşit să-l
vadă mai bine. Stătea cu mâinile proptite pe spătarul
băncii, fixând-o liniştit. Se gândi fulgerător că e prea
tânăr ca să fie foarte mare. „Văd că n-aveţi
nimic de zis, şopti el în continuare. Vom discuta mai târziu această
atitudine. Vreau însă să vă atrag atenţia că sunt împuternicit..."
Se opri. Un val de urale năvăli dinspre ecran, acoperind totul.
Soldaţi cenuşii săltară din tranşee şi,
trăgând din niers, începură să urce pieptiş o coastă.
De undeva din afara 'rnaginii răpăiră mitraliere. Şirurile
din frunte se prăbuşiră scăpând armele. Un soldat tinerel,
aproape un puştan, care alerga •n pnm-plan, păru că
se-mpiedică, ţipă o dată scurt şi se chirci, gazând în
genunchi. Faţa, umbrită de un moţ de păr ieşit de ubonetă, i se strâmbă şi mâna
îi alunecă de-a lungul coapsei ^ndeun'forma îi era
găurită şi scăldată de sânge. Lunganul Jtfes
distrusese motocicleta apăru deodată lângă el, îl apucă de
îrn^^ §''
'Uă 'nspate- ttăgându-l înapoi în
tranşee. „Sunt Puternicit, îl auzi ea şoptind din nou, dar nu se mai
întoarse
IOAN GROŞAN
să-l privească, vrând să ştie ce se va
petrece cu soldatul răni să iau măsurile care le
socotesc..." însă pe ecran suiră, cu u uruit greu, sprijinind
ofensiva, tancurile. Uralele se înteţiră şi s amestecară cu
vuietul exploziilor care ridicau trombe d pământ printre siluetele în
goană. Imaginea lunecă spre stânijj dezvăluind un gard de
sârmă ghimpată. Primii care ajunseră 1 el se trântiră la
pământ, căznindu-se să se strecoare pe ded< subt. Salva
următoare îi găsi încercând să se scoale şi trupuriU lovite
în plin, se încurcară prin sârme. Năvala imediată a tanct rilor
doborî însă gardul şi grosul soldaţilor, alergând şi
strigân întruna, se năpusti din nou şi printre urale se auziră
ţipet* Dintr-un tanc atins, cu ţeava povârnită, ieşeau
flăcări. Capaq turelei se înălţă şi un tanchist
fumegând se caţără până jumătate afară. Printre
împuşcături şi explozii se auzi atunci salvă mai
subţire şi corpul tanchistului se frânse în dou aplecându-se
graţios, ca o floare în vază, peste margine. Totul dură câteva
clipe, căci imaginea se mută iarăşi pe creasta dea lului
unde cei atacaţi ar fi continuat poate să reziste dacă dir spre
tavan, intrând vijelios pe ecran, nu s-ar fi prăbuşit bâzâiri asupra lor
avioanele. O bubuitură năprasnică urmată de urleti îngrozit
al înfrângerii cutremură sala. De data asta se ţinus bine,
aşteptase calm explozia, corpul îi rămăsese liniştit
şi pul să observe pe doamna Benea lipindu-se de umărul masiv ]
domnului învăţător. împinse de urale, tancurile pătrundeau
cele din urmă pe creastă, curăţind locul. Şi-atunci se
auzi dl nou, nefiresc, urletul. îşi încorda privirea căutând să
descopa prin tranşeele întoarse, printre tancurile şi camioanele
răsturna te sursa acelui strigăt prelung. El ţâşni a treia
oară şi ea îşi dăd seama că cineva urla în sală.
„Aprindeţi lumina!" strigă Plod „Ce-i acolo?" zise
Tăvi. Un zgomot de bancă răsturnată şij palmă
răsunară dinspre primele rânduri. „Aprindeţi o daT lumina!"
strigă Plopu. Urletul porni iarăşi cu mai multă forjj
„Darcleu, strigă Plopu, vină aici!" Darcleu se ridică
foarte înd în picioare, holbându-se înfricoşat. „Vină, mă, iute,
maica mă-j şi ţine-l de mâini!" Doamna Benea începu să
ţipe. „Ce se-ntârj plă aici?" strigă Tăvi şi ea
îi văzu degetele tremurând pe spl
arul băncii. „Strânge-l de mână, apasă-l,
aşa, se auzi Plopu gâ-
Inul!
. Caravana
cinematografica
fâind, gata, " trece". Urletul scăzu în
intensitate, se domoli ;chimbându-se într-un grohăit răguşit.
„Unde-i lumina? Aprindeţi lumina!" strigă Tăvi. „Domnilor,
răsună ciudat de melodioasă vocea învăţătorului,
vă rog, apă! Aduceţi nişte apă!" Se jculase
întorcând un chip speriat în bătaia razelor care se intersectară
rapid, ca şi cum ar fi căutat în întuneric o ţintă,
şi-apoi explodară urmărind curba unei grenade singuratice.
Urletul eizbucni însoţit de sunetul înfundat al unui corp care se zbate.
.Dumnezeii voştri, vreţi să-l omorâţi? Opriţi
filmul!" strigă Plopu. ,L-am scăpat!" ţipă
Darcleu. „Pune genunchiul!" făcu Plopu. ,Unde-i
întrerupătorul?" strigă Tăvi. „Lângă sobă! Opreşte
fil-" Tăvi se repezi spre sobă, încalecă o bancă,
ajunse lângă jerete şi aprinse lumina. Sări apoi la
catedră, îl împinse pe jofer care stătea clipind buimăcit
şi opri aparatul de proiecţie. .Tanasie, se auzi Plopu, vină
aici! Apucă-l de picioare!" „Ce e-ntâmplă? întrebă
Tăvi. Ce dracu faceţi acolo?" „Pişta, tovară-e
Tăvi, şopti Atanasiu Gică încercând să-şi descurce
trupul din bancă, s-a speriat, i s-a făcut rău, el e bolnav, s-a
speriat..." Domnilor, se auzi vocea melodioasă a
învăţătorului, nişte apă, Iacă s-ar
putea..." „Vai, doamna!" sări Ilca şi abia atunci o
zări
ea pe doamna Benea atârnând cu pălăria peste
faţă în bra-ele domnului director, vădit dezorientat de
neaşteptata povară. Ii trece, spuse el aşezându-se uşurel,
ea e mai slabă cu nervii... a mulţumesc frumos... foarte
frumos..." Şoferul se apropie şi ntmse un pahar. Ilca îl
luă, îşi înmuie degetele şi atinse fruntea toamnei. „Numai
puţin, zise domnul director, cât să-şi revină, §! revine
repede, o cunosc..." „Plecaţi, mă, de-aici!" se răsti
°PU la puradeii care se apropiară curioşi
să-l vadă pe Pişta. „îl coatem?" întrebă Tanasie.
„încet, zise Plopu. Apucă-l bine". Se ară cu grijă,
ţinându-l de mâini şi de picioare. Trupul înce-Ju să
zvâcnească şi urletul crescu. „Scoateţi-l afară! răcni
deo-atad°mnul director Benea. Scoateţi-l imediat
afară! Vă rog
Ş'stent să-l scoateţi
afară!" Ilca îi apucă braţul care se înălţase
a and uşa. „Dom1 director..." zise ea.
Domnul Benea se linişti ■ „vezi că se trezeşte?"
şopti el şi se aplecă asupra
IOAN GROSAN
. Caravana
cinematografică
chipului doamnei. Strigătele lui Pişta traversară
clasa, ecoul | se auzi în hol, apoi se stinseră. „Vezi că se
trezeşte?" repa domnul director. Doamna Benea deschise ochii, privi
speria în jur. „Gata, doamnă, a trecut" zise Ilca. „Vai,
scuzaţi-mă, era
foarte obosită..." „Luaţi nişte
apă" zise şoferul. „Mulţumei.^
sunteţi foarte drăguţ..." Doamna Benea
bău cu sorbituri mic răsuflă mulţumită şi se
îndreptă. „S-a terminat filmul?" întrebă e „S-a terminat"
răspunse şoferul. „Şi cine a câştigat?" „Mai dori
apă?" zise blând şoferul. „Tovarăşe Anton, strigă
Tăvi din celăla capăt al sălii, să ducem
aparatul!" „Da", răspunse şoferul.
Acum ar putea şi ea să se scoale, gata.
„Domnişoara Corini exclamă doamna Benea văzând-o. Aţi fost
aici?" „Da, doamnă „Vai, cât mi-e de ruşine... m-am comportat
îngrozitor, îngroz tor..." „Să mergem, dragă" se
ridică domnul director. „Şi dun neata, domnule Atanasiu, scânci
învăţătoarea zărindu-l p plutonier care învârtea încurcat
chipiul, ce ruşine..." Atanas Gică vru să spună ceva,
dar cuvintele i se încleiară undeva gâtlej, le înghiţi, tuşi
şi zâmbi stânjenit. „Tovarăşe plutonier, zis Tăvi, deschide
puţin uşa". Atanasiu Gică se întoarse iute, alerg pe
vârfuri printre bănci şi împinse uşa. Tăvi şi şoferul
ieşiră < aparatul. „Poţi merge, dragă? zise domnul
Benea. „Desigur, d sigur" răspunse doamna, încercând cu grijă
primul pas. Ilcai domnul director o sprijiniră. „Nu ducem cutiile?"
întrebă doafl na. „Ce cutii, dragă?" „Cutiile cu filmul. Le
lăsăm aici?" „Vezi c te-mpiedici! Uită-te cum calci!"
se răsti domnul director. „Vi cât mi-e de ruşine, murmură mai
departe doamna Benea, n mi s-a mai întâmplat..." „Poftiţi,
doamnă" zise Atanasiu Gic ţinându-le uşa. Cei trei se
strecurară în hol. „Mai rămânel domnişoară?"
întrebă plutonierul. „O, nu, vin şi eu" răspunse e şi
păşi dreaptă spre uşă. O să-i privească
picioarele, boul. „Po tiţi" zise Atanasiu Gică, lăsând-o
să treacă.
Se adunară toţi în faţa caravanei. Ploaia
îşi mai pierduse ritm, pânza subţire de apă se schimbase în
picături grele, r Domnul director deschise umbrela şi-o trecu
deasupra doam
_ Ce facem? Mai stăm? - întrebă el privind în
jur. Nu-i răs-lUnse nimeni. Dinăuntrul cuştii
camionului se auzeau bufnituri. _ Ce-i cu Pişta? - întrebă din nou directorul.
Unde l-aţi dus? _ N-are nimic, i-a trecut, zise Tanasie.
Uitaţi-vă acolo, lângă
_ Oare ce fac? - şopti Darcleu.
- Cine? - zise domnul Benea.
Darcleu îşi înălţă bărbia
arătând spre caravană.
- Ce să facă? - zise Tanasie. Pun înapoi
aparatul. Se întoarse ;pre Plopu, căutându-i privirea: nu?
Plopu scuipă printre dinţi.
- Vă e frig, domnişoară - constată el
după o pauză. Mirată, bibliotecara îl privi lung:
- Nu, de ce?
Darcleu îşi plimbă rapid privirea de la unul la
altul şi dădu să iloboadă un „heee...", când uşa
cuştii se deschise şi în cadrul i apăru Tăvi.
- Mâine dimineaţă, zise el fixând ceva jos în
faţa lor, conti-îuăm. Mai avem un film. O să fiţi aici cu
toţii la ora 10, dar ară... ochii îi fugiră într-o parte,
fără el. Sper că s-a-nţeles. După )roiecţie o
să organizăm o dezbatere cu o temă inspirată de iceste
două filme.
- Dar acum, vreau să zic în seara aceasta, putem
pleca? - se luzi domnul Benea.
- Da, puteţi pleca.
Domnul director se îndreptă de spate, împingând
umbrela nai sus, ca să poată fi văzut, şi spuse cu voce
hotărâtă că e mai nult decât sigur că vorbeşte în
asentimentul tuturor dacă îi pro->une ilustrului oaspete, probabil
obosit de drum şi de exercita-eanobilei misiuni
încredinţate, să nu rămână în noaptea feea 'n
caravană şi să binevoiască a pofti, împreună cu tova-a§ul
său, la ceea ce s-ar putea numi cu bunăvoinţă o
camerăoaspeţi pe
care el, directorul, o pune la dispoziţia Sfatului P ar or' de
câte ori se iveşte ocazia, neexistând mulţumire aipentru dânsul decât să-şi
deschidă casa nevoilor
re§ti ale competentelor organe. De altfel,
tradiţiile satului, în
IOAN GROŞAN
general ale întregului ţinut, mărturisesc din
moşi-strămoşi o oj pitalitate şi-o grijă pentru
drumeţi nedezminţită nici de tiu purile moderne...
- Nu, zise Tăvi. Rămânem aici.
- Vai! - făcu doamna Benea ochii mari. De ce să
nu veniţi, păcat, vă pregătisem câte ceva...
- Să vă odihniţi, tovarăşe
Tăvi, completă preşedintele.
- Deci mâine la 10, zise Tăvi fără să
ridice privirea. Noapl
Caravana cinematografică
59——
_ Ţi-o mânca vulpea - zise Plopu când Darcleu îi
ajunse. Ţjeanul nu răspunse. Merseră în tăcere până
când de după doi castani uriaşi, pleoştiţi, se ivi casa
greoaie a învăţătorilor. în dreptul porţii se opriră.
Ilca se desprinse de braţul doamnei Benea, lăsând-o în grija
directorului.
- Nu intraţi? - întrebă doamna Benea.
- Lasă, dragă, oamenii sunt obosiţi, se duc
şi ei să se culce, zise domnul Benea.
-Mulţumesc, doamnă,
e târziu, răspunse Tanasie. Noapte bună să aveţi.
-la
uitaţi-vă, a poftit-o înăuntru pe domnişoara! - zi Darcleu,
care mergea ultimul. Hă! I-a dat şi mâna, o ajutaj suie aşa,
frumuşel...
-S-a suit,
urmă ţiganul, acuma intră, gata, pac, s-a-ncM uşa.
Făcu o pauză, apoi începu să cânte încetişor: „Câte mi| dre
sunt pe lume..."
- N-auzi, mă, să taci? - se răsti Atanasiu
Gică. Darcleu tăi După câţiva paşi, întoarse
capul şi se opri. Privi cu atenţie sn caravană şi
deodată o zbughi înapoi. Sări şanţul, se piti lâr| gard
şi rămase acolo.
- Ce dracu face ăsta? - întrebă plutonierul.
Darcleu se ridj din întuneric, ieşi la drum şi porni grăbit
după ei.
- Noapte bună. Adică la 10, parcă aşa
am înţeles, zise domnul Benea.
- Da, la 10, domnule director, răspunse Tanasie.
Domnul director Benea îşi vârî mâna după o
anumită scân-Idură din gard, scoase o cheie mare, ruginită,
şi deschise cu ea
şi siluetele lor se pierdură pe sub bolta de
viţă din faţa intrării.
- Hai, mă, ce mai staţi? - zise Plopu.
- Cred că iară o bate - zise Atanasiu Gică.
- I-arată ei haioşuri, săraca - zise
Darcleu.
- Acuma degeaba o mai bate, zise preşedintele. O
strică de tot.
- Tanasie, tu mai stai? - întrebă Ilca.
- Du-te că vin şi eu, răspunse
preşedintele. Mai avem ceva
bună. Dumneata de la cultural, mai rămâi
puţin.
- Noapte bună - spuse Tanasie.
Directorul se urni primul, urmat de doamna Benea şi d
Ilca. în spatele lor porniră şi ceilalţi. Plopu se abătu
din drun| trecu şanţul şi-I luă pe Pişta în spate.
- De ce să nu vină? - întrebă şoptit
doamna Benea. Cine JP°arta- Ceidoi*$ intrarăîncurte' directorulîncuielaloc Poarta să-i facă? Doar n-o să-l
mâncăm.
- S-a temut că-l mănânci tu! - răspunse tot
în şoaptă don nul director.
Trecură de biserică prin faţa
clopotniţei în vârful căreia tx cui mişcat de vânt se
legăna uşor, ca un clopot mut. Umbrele depăşiră,
apucând-o repede înainte.
de rezolvat.
Ilca o luă din loc. La una din ferestrele casei
directorului se făcu lumină. Ascultară un timp în linişte.
De pe crengile întunecate ale castanilor stropi nevăzuţi de apă
cădeau clipocind în şanţ.
-Poate n-o mai
bate, zise Atanasiu Gică aprinzându-şi o ţigară şi uitându-se
în jur să şadă pe ceva.
- Mira-m-aş, dom' şef, zise Darcleu. Ce zi e
astăzi?
- Sâmbătă, răspunse plutonierul.
- Păi?! - exclamă ţiganul.
~ Dacă mai staţi, eu m-am dus. Am înţepenit
tot. Ăsta e ca Un sac, zise Plopu.
~ Lasă-l jos, ce-l mai ţii? - făcu Atanasiu
Gică.
~ Hai să mergem, zise preşedintele, n-o mai bate.
S-or fi culcat.
IOAN GROSAN
1
___Caravana
cinematografica
- Şi becu'? - întrebă Darcleu. Preşedintele
mormăi ceva porni în urma lui Plopu. Atanasiu Gică şi Darcleu se
priviră n< dumeriţi, apoi se luară după ei.
Uliţa, mărginită de case mici, cu
acoperişuri ţuguiate, c ferestre pătrate în care licărea
albul stins al perdelelor, urca î pantă lină până în dreptul
Sfatului Popular. Acolo, se desface în două, o parte luând-o spre un grup
de case ce se înşirau ci minţi de-a lungul unui rest de tranşee,
cealaltă continuându-urcuşul spre capătul satului unde pe o
mică înălţime străjui crucea de lemn. După cruce,
drumul cobora întins spre râi Ajunşi lângă Sfat, Tanasie şi
Plopu se opriră să-i aştepte p ceilalţi doi.
- Adică noi - îl auzi preşedintele pe Darcleu
apropiindu-se noi nu putem rămâne aşa de capul nostru, să fie
adică o orgi nizare, să ne ştim fiecare locul, dom' şef,
asta vreau ei, nu?
- Păi da, vezi? - zise grav Atanasiu Gică.
- Adică să ştiu şi eu de-o treabă
- păru a înţelege Darcleu să nu mai umblu lela, să am ceva
la mână, eu aşa înţeleg.
- Nu numai tu, mă, toţi împreună - zise
plutonierul.
- Cum toţi împreună? - întrebă Darcleu.
Şi dom' director?
- Ce-i, mă? Ce-aveţi? - zise Plopu.
- Vorbeam şi noi, răspunse plutonierul. De ce
nu-l pui jos? adăugă el arătându-l pe Pişta.
- A adormit, lasă-l, zise Plopu.
- Ce facem? Mai mergem? - întrebă Tanasie.
- Dacă tot am venit până aici... Nici nu mai
plouă, răspuns Atanasiu Gică.
Cotiră pe drumul spre râu. Plutonierul sui primul, în
pas nicesc, colina din marginea satului şi se prăvăli oftând pe
bancă lângă cruce. Urcară şi ceilalţi. Plopu se
lăsă încet pe v: şi-l descarcă pe Pişta, rezemându-l
de troiţă. Pişta se trezi.
- P'opu - zise el.
- Stai acolo, e uscat - zise Plopu aşezându-se şi
el.
- Ia te uită! - exclamă Atanasiu Gică
aplecându-se. Şt: eu că aici l-am lăsat! Se ridică
ţinând în mână bastonul circulaţie.
_ Ieri-seară, dom' şef, de ne-a apucat ploaia,
zise Darcleu. plutonierul şterse cu grijă bastonul şi-l
aşeză alături.
- S-a oprit, zise preşedintele, nu mai suie.
Priviră cu toţii înainte. Prin întunericul
străveziu din jurul stâlpului singuratic, râul se zărea curgând
leneş şi murdar, lăţit dintr-o dată într-o nouă
matcă a cărei margine atingea poalele olinei. Drumul care ieşea
din sat ocolea colina intrând sub apă a o punte frântă. Dinspre
mijlocul râului venea un vuiet surd, neîntrerupt. Atanasiu Gică se
lăsă comod pe spătarul băncii, ăşchirându-şi
picioarele.
- Ce chestie! - oftă el privind în depărtare.
- Dacă nu mai plouă, mâine scade, zise trist
Tanasie.
- A mai ajuns vreodată până aici? - întrebă
plutonierul.
- Niciodată, răspunse preşedintele. O
dată a ieşit până cam >e la stâlp. Dar până aici,
niciodată. Nu mai vedeţi voi aşa ceva.
- S-avem o luntre, dom' şef, zise Darcleu.
Atanasiu Gică oftă iarăşi, apoi
îşi aprinse o ţigară. Plopu, care se rezemase de
troiţă, se răsuci şi se uită spre Darcleu.
- Scoate-o, mă, că se-năbuşă, zise
el.
- N-a uitat-o, tâlharul, constată plutonierul trăgând
cu coada ochiului la ţigan. Darcleu zâmbi sfios şi scoase de sub
haină straiţa. Dinăuntru se auzi un cârâit.
- P'opu, P'opu, făcu Pişta.
- Dă-i-o puţin să se joace, nu-i face nimic,
zise Plopu. Darcleu întinse straiţa. Pişta o luă şi începu
s-o pipăie.
- Dom' şef - zise Darcleu după un moment de
tăcere - dar dacă noi nu vrem?
Atanasiu Gică clipi şi întoarse cu greutate
capul.
- Ce să nu vrem noi, mă? - zise el.
- Adică nu noi, dom' şef, noi vrem, de ce să
nu vrem - zise Darcleu - dar dom' director? Dacă el nu vrea?
~ Ce să nu vrea dom' director, mă? - întrebă
plutonierul.
~ ^a nu vrea să fie cu noi, cu toţi, să
stea-n treaba lui, răs-. ^ se Darcleu. Atanasiu Gică
scutură scrumul cu degetul, apoi, '' gânditor.
nu se discută, zise el. Ori - ori.
IOAN GROSAN
J
- Ce tot vorbiţi, măi? - se întoarse Tanasie.
Atanasiu Gic|| uită pe furiş în jur, apoi se plecă spre urechea
preşedintelui.
- Păi tu de ce crezi c-au venit? - zise
preşedintele către DarclJ
- De ce?
- Să vadă ce e, cum e, care strâmbă din nas,
care mi§| zise Tanasie.
Darcleu făcu ochii mari.
- Ai dracului! - exclamă el.
-Poate ţie
nu-ţi convine, continuă preşedintele, poate zici: „Ce mă
tot împung ăştia, dacă nu vreau, nu vreau, nu ri amestec, nu
cunosc, nu-mi convine!"
- Da' eu vreau! - se apără Darcleu - cum să
nu vreau? Mj servit, te-am servit.
- Stai, că nu-i aşa, zise preşedintele. Care
servit? Prima cj tă serveşti tu. Vin ei la tine şi zic:
„Tovarăşe Darcleu, dă-J puţin plugul!"
- Care plug?
- Să zicem că ai un plug. îl dai?
- Poftim! - răspunse Darcleu, desfăcând larg
braţele.
- Bun. Şi după asta se duc la dom' director
şi cer cazai Crezi că nu-l dă?
- Nu-l dă! - zise cu hotărâre Darcleu.
- De ce să nu-l dea? - întrebă Tanasie.
- Păi e cazanul lui! - făcu Darcleu.
- Asta-i, că nu-i al lui! - zise Tanasie.
- Ba-i al lui, eu i l-am adus, zise cu reproş Darcleu.
- Nu-i al lui, mă, vorbi atunci Plopu. E-al nostru.
- Sigur, zise preşedintele. E-al nostru, al tuturora.
Faţa lui Darcleu se încorda ca şi cum s-ar fi pregătit să
o mare greutate.
- Daţi-mi o ţigară, ceru el. Atanasiu
Gică îi întinse pachetul.
- Adică eu - zise ţiganul după ce slobozi
primul fum - ij pot duce la el să zic: „dom' director, am şi eu
nişte prune, dumneata bine şi descuie cazanul, că mă
grăbesc" şi el să ri lase să fierb fără
să-i dau nimic?
63
. Caravana
cinematografica
- Degeaba, nu înţelege! - se întoarse
preşedintele spre plutonier.
- Ce să-i mai dai, mă, că o să ai
şi tu chei! - lămuri triumfător Atanasiu Gică.
- 0 să am eu chei la cazanul lui? - se îndoi Darcleu.
Plopu se răsuci şi apucă straiţa din mâinile lui Pişta.
-Ascultă, mă Darcleu! zise el. A cui e găina asta?
- A cui să fie? - zise temător Darcleu.
- Să zicem că e a ta.
- Păi ce să mai zicem! E a mea -
încuviinţă Darcleu.
Plopu desfăcu sforile şi scutură straiţa.
Găina ieşi împleticită, făcu câţiva paşi cârâind
prudentă şi deodată o luă la fugă la vale.
- Păi ce faci? - strigă Darcleu.
- Gata, nu mai e a ta, e a tuturora, zise Plopu
întinzându-se la loc.
- Cum a tuturora? - strigă Darcleu.
- Nu, că nu înţelege, zise liniştit Tanasie.
De-aia o să vină ei de-acuma mai des, să priceapă
toţi.
- Oare mai au filme? - întrebă Atanasiu Gică.
-Dacă n-au,
primesc, zise preşedintele. Nu e uşor nici pentru ei.
- E muncă, nu glumă, aprobă plutonierul.
-Gândeşte-te, urmă
Tanasie, că răsare unu ca ăsta - şi-l arătă pe
Darcleu care stătea în picioare, uitându-se după găină -
sau altul, dom' director, sau eu, să zicem că nici eu nu pricep,
Doamne fereşte - şi preşedintele se întinse şi bătu cu
degetul în tabla închipuind trupul răstignit, care vibra uşor -
şi începem să ne întrebăm fără rost că asta de
ce-i aşa şi că asta nu-i drept... Păi unde-am ajunge?
Trebuie multă, multă lămurire...
- Da, zise Atanasiu Gică, ai dreptate, să
vină să-i lămurească, mama lor, că astăzi n-au
vrut să iasă, da' mâine parcă-i văd cum se
înfiinţează la slujbă.
- Câţi erau? - întrebă preşedintele.
- Alea trei babe din capăt, răspunse Atanasiu
Gică, şi diacul. Că lor nu le trebuie film!
- Te duci tu şi le spui să stea acasă mâine,
că nu vine popa.
"
nici el cum trece,
zise Tanasie.
IOAN GROŞAN
64
- Mă duc, mă duc, oftă plutonierul.
Darcleu mai trase un fum, se aplecă şi stinse
chiştocul în iarbă. Se aşeză şi începu să-şi
pocnească degetele.
- Dom' şef, zise el încet.
Atanasiu Gică îşi opri o clipă
răsuflarea tihnită:
- Ce-i?
- Dom' şef - zise Darcleu continuând să-şi
frământe degetele - dar dacă şi eu am chei, şi dom'
director are, şi dumneata ai, al cui e cazanul?
Plutonierul zăbovi puţin gândindu-se.
- E-al nostru, mă, al tuturora. Tu nu pricepi că
toţi vor fi egali?
- Bine, bine, dom' şef, pricep eu - zise ţiganul
- dar care vor fi egali primii?
Atanasiu Gică se întoarse pe-o parte, scoase cu stânga
o batistă mare, cadrilată, şi-şi suflă nasul cu
îndârjire.
- Da' mai lasă-mă dracului în pace! - izbucni el,
lăcrimândL de efort. Ce-s eu, Mafalda, să-ţi tot spun? Mai
întreabă-l şi pe el!
Preşedintele nu dădu însă nici un semn c-ar
avea chef s; răspundă. Privea undeva departe, peste râu.
-Păi aşa,
zise el la fel de nedumerit Darcleu, în loc să mă facă pe mine
egal, că-s mai necăjit, ei or face-o pe domnişoara!
- Cum domnişoara? - se trezi Tanasie.
-N-au oprit-o pe ea
acolo? - zise ţiganul. Nu cu ea a avui treabă tot filmul
tovarăşul Tăvi? La mine se uita el când îl scoteam pe Pişta,
sau la ea?
- Se uita Ia ea? - întrebă preşedintele.
- Hă! Şi încă cum!
- Cum? - făcu preşedintele. Darcleu le
arătă.
- Zău, mă? - zise Atanasiu Gică.
- Ştiu ei cum s-o ia! - răspunse Darcleu. Că
şezi un pic, că dumneata aşa şi pe dincolo, că hai
să fim egali, că eşti departe de părinţi, că nici
nouă nu ni-e uşor, că te usuci aici, că uite nişte
chei... şi ea, biata... ce să facă!...
Darcleu tăcu, supărat parcă. Din întuneric,
de lângă cruce, se auzi râsul înecat al lui Plopu. Apoi încetă
şi el. Singur mântuitorul de tablă, cuprins de vânt, se
mişcă zăngănind.
65
. Caravana cinematografică
_ Hai să mergem! - se sculă brusc
preşedintele.
Coborâră. Lângă Sfatul Popular se
despărţiră. Preşedintele o luă singur spre
capătul uliţei, urmând grăbit restul de tranşee. După
o bucată de drum, se întoarse şi privi în urmă. Ceilalţi nu
se mai vedeau. Atunci sări şanţul, bâjbâi în dreptul unei
portiţe, o deschise, ocoli colţul casei şi ieşi sub
fereastră. Ciocăni.
- Domnişoară!
îşi lăsă capul pe spate, în aşteptare,
pândind mişcarea perdelei. De pe streaşină apa picura regulat,
udându-l pe un umăr. Sub streaşină, desluşi un cuib
părăsit de rândunică.
- Domnişoară!
Perdelele rămaseră însă neatinse şi
fereastra întunecată. Ieşi la poartă, se mai uită o
dată spre Sfat şi apoi, fluierând uşor printre dinţi, o
apucă povârnit, pe lângă şirul de garduri, spre casă. Când
ajunse în curtea lui, nu o luă spre treptele de la intrare, ci se
abătu spre şură. Deschise uşa grajdului. înăuntru îl
învălui aerul cald cu miros iute de balegă uscată şi de
paie. Culcată pe o parte, rumegând liniştită, vaca întoarse
capul şi-l privi. El se aşeză aproape, pe scăunelul de
muls, şi-i trecu mâna de mai multe ori de-a lungul grumazului,
spinării, bătând-o încetişor cu palma. Un roi de muşte
adormite se ridică învol-burându-se deasupra lor.
- Ai slăbit şi tu - mormăi
preşedintele. îşi lăsă capul în piept §1 rămase
aşa, ca un călător prins de somn. Doar mâna continua să se
mişte încoace şi încolo pe spatele vacii, trezind în întuneric un
foşnet egal. De-afară, prin uşa rămasă deschisă, n°aptea
se bulucea înăuntru într-un abur rece, rostogolit. Prin-re case, printre
grădini, de undeva din dosul uliţei se scurse
tl
^ ratul
potolit al unui
câine singuratic. Deodată, mâna preşe-
^pt al unui câine singuratic.
Deodată, mâna preşe mtelui se crispa şi degetele se
înfipseră cu putere în carne, ca
^Urnar fi vrut să apuce ceva.
Vaca mişcă placidă capul, as-,an^- El se sculă cu încetineală în picioare,
păşi pragul graj-
ui, închise uşa şi se îndreptă spre
casă. Intră cu grijă, ferin-du-se să
facă zgomot.
~Ai venit?-zise llca.
IOAN GROŞAN
Se dezbrăcă pe întuneric,
agăţându-şi hainele după uşa înainte de a ajunge la
pat, se opri lângă masă, dibui cana c| apă şi-o goli.
- Trage ceasul - zise Ilca. Noapte bună.
Tic-tacul ceasului porni mai vioi. Un lemn se răsuci
în sobd trosnind înfundat. Pe grinzile tavanului, lumina flăcărilor
juca J vreme sporită, apoi se strânse într-o dungă, tremurând.
- Stai, mă, ce te-a apucat? - se auzi Ilca. N-ai somn?
Stai acohj şi lasă-mă... n-auzi?... de ce-i arde lui... om
bătrân... of, Doamn| Doamne.
- Mă temeam, ce-i drept - zise şoferul şi se
răsuci în pat, pu-nându-şi braţul sub cap - aveam şi
motive, dar mai mare ca spaima că ne prinde era bucuria de
dimineaţă, atunci ieşea ea, când o duceam la râu. Pe drum nu
scotea o vorbă, stătea parcă încleştată şi
speriată, ca domnişoara asta... că şi seamănă puţin,
dacă stau să mă gândesc, numai că ea avea ochii verzi, ce
ochi, mă Tăvi, şi cum se lăsa aşa, ca o
ceaţă peste ei, când o desfăceam!... Tăvi, dormi?
- Nu, mormăi Tăvi.
- Aşa... făcu şoferul şi tăcu un
moment, să-şi adune gându* rile. Nici eu nu prea vorbeam, ce
să-i fi spus? M-am gândit o dată, până să ajungem, să
o prind de mână, să-i arăt că sunt şi eu om, nu
armăsar. Caii mergeau la pas, n-aveam nevoie de stânga, am dat s-o-ntind,
dar când mi-am văzut degetele negre, vai de ele, lângă albeaţa
ei, m-a apucat ruşinea şi m-am făcui că-mi trebuie biciul.
Treceam de un răzor înalt de unde se mai putea vedea castelul lor, intram
coborând într-o porumbişte şi eu simţeam cum se apropie râul
şi mă minunam: „Te duci tu mă Antoane, cu Roşa Teleki la
râu şi o iubeşti acolo, tu, mă?! Eu eram, ce mai, abia ajungeam
că se repeta figura ca prima oară, ea sărea jos de pe
capră, se ducea până la mal şi stătea acolo singură
uitându-se peste râu şi azvârlind cu pietre în apa. Eu împiedicam caii
şi aşteptam. Nu îndrăzneam să mă duc 13
Caravana cinematografica
67----------------------------------------
mal, era treaba ei de ce sta acolo şi ce gândea. Când se
întorcea, mă privea drept în ochi şi eu o aşteptam să
vină să mă ia de mână şi să mă tragă
mai încolo, era nişte lucerna, unde se întindea moale, ca
leşinată, că nici nu ştiam bine de unde s-o-ncep... Avea,
mi-a arătat ea, o panglicuţă la rochie de care, dacă
trăgeai...
_ Da' mai las-o dracului povestea asta, nea Antoane! - se
foi deodată Tăvi în patul său. Cine are vreme acuma
să-ţi asculte poveştile? Nu vezi câte probleme sunt aici?
Şoferul rămase o clipă nemişcat, ca
şi cum ar fi adormit.
- Dar nu e poveste, Tăvi - zise el încet - e
adevărat, zău.
- Bine, nea Antoane, o fi, dar acuma hai să dormim.
îmi mai spui şi mâine.
- Nu mă crezi, Tăvi? - zise şoferul.
-Te cred, nea
Antoane, răspunse Tăvi, ai făcut-o praf cu mustaţa
dumitale, era înnebunită, nu mai putea de dor, biata contesă, te
visa, dac-ai fi ştiut carte, ţi-ar fi scris scrisori, dar acuma
las-o, e târziu, mâine avem treabă.
- Nu mă crezi nici tu, zise şoferul.
- Mi-e somn, nea Antoane. Noapte bună.
Şoferul nu răspunse imediat, de parcă n-ar fi
auzit urarea, îşi aranja cu atenţie pătura, netezi perna,
stătu în capul oaselor o vreme, apoi se întoarse cu faţa spre
peretele de scânduri al caravanei.
- Noapte bună, mai zise el.
închise uşa fără zgomot, aprinse lumina
şi se opri în faţa oglinzii. Ascultă în linişte, mai
ştii, poate că o pândeşte, dar îl auziîndepârtându-se
pe drum. „Locuiţi departe?" întrebase el le§md din
caravană şi apucând-o înainte tocmai când voise să-i sPună
că nu-i nevoie s-o conducă, stă aproape. „Nu, imediat..." ISeea derutată de hărnicia cu care păşea el, ca un
întârziat nnc*u~se
spre propria casă. Se şi temuse un moment: ca...."
Văzându-l însă cum merge, cu mâinile în buzunare,
IOAN GROSAN
68
69
. Caravana cinematografica
cu capul plecat, atent la drum, se liniştise repede,
nu prea el c-ar avea alte gânduri decât alea cu dezbaterea, cu organizj rea pe
baze noi, parcă, a activităţii culturale, da, da, pe baa noi...
Nu se înşelase: când ajunseră în dreptul casei, ea îşi înci tini
paşii. „Aici?" „Da" răspunse ea. „Atunci, zise el, pe
Noapte bună!" şi-i întinse zvâcnind braţul, strângându-i q
exactitate, tovărăşeşte, mâna.
Se dezbrăcă rapid, stinse lumina, alergă pe
vârfuri până pat, se strecură sub plapumă şi-şi aduse
genunchii spre bărbii încălzindu-se. Nu era urât. O fi având el pe
cineva, nu se poai să nu aibă acolo la regiune vreo
tovarăşă tânără care se ocul şi ea cu probleme...
merg amândoi la alea, la şedinţe, orgarj zează pe baze noi...
deşi n-ar fi de mirare să fie singur, cu mul ca lui, tot plecat... Se
ridică, luă ceasul deşteptător de pe noj tieră
şi-l trase. Era trecut de miezul nopţii. îşi împreună
mâinii! Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se
numele tău, virl împărăţia ta, fie voia ta... dar
şoferul, şoferul se uitase altfel,] măsurase din cap până-n
picioare, îi dăduse un scaun, scuz, du-se pentru harababura
dinăuntru, aparatul înghesuit în cd lângă două paturi de fier
suprapuse, o măsuţă, nişte lăzi, o gi leată cu
apă, un lighean, sârme, cabluri, afişe, iar în fund, m; când
gemuleţul cabinei, o lozincă scrisă citeţ cu creta pe hârij
roşie: „Pacea noi nu o cerşim, ci o impunem!"
Amin.
După ce se prezentase, tovarăşul Tăvi
se aşezase pe de jos, stând tot timpul aplecat, ferindu-şi capul de
stinghj patului de deasupra. Se interesase de când e în sat, ce
şcoală] terminat, unde s-a născut. Ea răspundea scurt,
urmărindil mereu privirea, să vadă dacă îi
zăreşte ciorapii, dar el se ui când într-o parte, când într-alta,
ocolind-o sistematic. „Dar p] rinţii? Cu ce se ocupă?" Abia acum
o fixa insistent, încât 1 rândul ei să privească în lături.
„Sunt ţărani". „Ce fel de ţăranî îi veni să
zâmbească. Mai auzise întrebarea asta pusă de şen comisiei de
repartizare a absolventelor Institutului Pedagogi moştenitorul peste
noapte al fetelor din Şcoala Normală blăjq nă. Atunci
întrebarea, rostită rar, aproape ameninţător, şi ni
ales mutra gravă a şefului de comisie i se
păru de tot hazul. Cum ce fel de ţărani? Câte feluri de
ţărani există pe lume? Ţărani ca toţi
ţăranii! Crezuse apoi, în timp ce şeful comisiei o aştepta
stăruitor, că poate n-a înţeles ea bine întrebarea. „Sunt
ţărani români", răspunse. „Nu ne interesează asta,
spusese şeful comisiei. Au pământ?" „Au, cum să
n-aibă!" răspunse ea tot mai derutată. „Cât?" Se
gândise puţin, via din deal, apoi păşunea din lunca de jos,
nişte cânepă pe pământul cumpărat cu banii bunicului, dar
deodată renunţase să socotească, părându-i-se totul
nefiresc, ce-i interesa pe ei cât pământ aveau părinţii, doar nu
se mărita, iar dacă voiau să cumpere, n-aveau decât să
discute cu tata, nu cu ea. Ridicase din umeri. „Sunteţi liberă,
spusese şeful comisiei, repartiţia o luaţi mai târziu".
Acum însă, în faţa tovarăşului
Tăvi, după ce îşi aduse aminte de graba ciudată cu care
părinţii, înainte de plecarea ei, începură să vândă la
preţuri de nimic via, pământul din luncă, armăsarii,
după ce, ajunsă la Mogoş, primise de-acasă o scrisoare în
care mama îi pomenea în treacăt, printre sfaturi şi informaţii
asupra vremii, despre nişte „verificări", răspunse
fără şovială: „Sunt ţărani săraci, fără
pământ". „Nici n-au avut?" întrebă tovarăşul
Tăvi. „Nu - minţi ea amuzată - au fost slugi" Şi,
brusc, îi veni în minte faţa clăpăugă, veşnic
mirată, a lui Pârciu, sluga lor, care îi aducea primăvara
ouşoare tărcate de ţarcă, iar vara, scufundându-se ca un
tipar pe sub borte şi sălcii, J1 prindea eleni aurii
şi porcuşori borţoşi. Tovarăşul Tăvi se
învioră subit şi începu să vorbească repede şi
extraordinar de cursiv, aruncând vorbele cu o viteză ameţitoare. Nu o
mai fixa, '§' mutase iarăşi privirea, lunecând cu ea cu tot, dându-i
senzaţia că îşi urmăreşte cuvintele care o dată
ajunse în aer, că-
5aucan'§te
cărăbuşi pe podea şi se împrăştiau fugind în
toate 1'le. Se sili să asculte, se concentra să prindă sensul
frazelor,
arnu pricepu mare lucru,
aşa că se mulţumi să-şi imagineze
Io )raCă'lafelca altădată când se plictisea în timpul nesfârşite-
1 urghii, forma şi traiectoria
nevăzută a cuvintelor noi auzite;
1stol de fluturi albi,
lopătând graţios din aripi, pluti deasupra
IOAN GROŞAN
7Qn
___Caravana
cinematografică
„cârdăşiei imperialiste"; „să
înfierăm" îi trezi în memorie imaa nea calului înalt şi
leneş care îi scăpase o copită în piept In Pârciu,
răsturnându-l, pe când acesta îl potcovea; automobili] cu spiţe
aurite al domnului avocat Todea, păcănind şi claxq nând duminica
pe străduţa spre Câmpia Libertăţii, se pierdu I urma cuvântului
„reacţionar", iar plânsul grăsuţei maici Aurica prinsă
a doua oară de superioară înfulecând din borcanul q
dulceaţă de agrişe în cămara cu alimente, înghiţi rezonant
„demascării nemiloase". Tovarăşul Tăvi vorbea mereu,
se apia case mult în faţă, aproape ieşise dintre paturi şi
mâna dreapta se ridica din când în când de pe genunchi să aranjeze un ca
lionţ neascultător care, în mijlocul şuvoiului de vorbe, îi ti
încăleca o ureche. La un moment dat şoferul ieşi, spunând ci are
puţină treabă la motor. „De ce-l daţi în spate? -
întrebă ei atunci. Cred că vă stă mai bine cu el într-o
parte". „Ce?" zis tovarăşul Tăvi, neînţelegând.
„Părul" răspunse ea şi deodată a ridică, se duse
la el, îi trecu de câteva ori mâna prin păi aranjându-i-l într-o parte,
peste ureche, apoi reveni la loc. TJ varăşul Tăvi rămase cu
gura căscată, privind-o stupefiat. Reflej scoase din buzunarul
vestonului un piaptăn roşu şi din doil mişcări
îşi îndreptă frizura. Ea făcu ochii mari şi izbucni în ra
plesnindu-şi încântată palmele. „Tovarăşa... spuse el încJ
dojenitor, învârtind încurcat piaptănul, nu e cazul..." Vorbele o
înveseliră şi mai tare, zăpăcindu-l de tot. „Şi eu...
eu... - z'm ea printre lacrimi, încercând să se
stăpânească - eu cu ceB pot fi de folos?"
„Ăăăă, păi ne puteţi ajuta enorm, îşi reva
tovarăşul Tăvi recăpătându-şi aplombul. Va trebui
cât mai Q rând, începând poate chiar de mâine, să reorganizaţi
întreai activitate culturală pe baze noi, să-i daţi o orientare
clară, mol lizatoare. Din câte îmi dau seama, la dumneavoastră
vigilenţal slabă. Trebuie întărită. Nu vă ascund
faptul că poate şi aici, 1 şi în alte părţi,
există, strecuraţi chiar printre rândurile noastn elemente
duşmănoase, adevăraţi sabotori care, la călduri(|
speră încă în întoarcerea vremurilor apuse pentru totdeaui Trebuie
arătaţi cu degetul, fără milă! Iată duşmanul
de ci Luat de urechi şi afară!"
Tovarăşul Tăvi se opri şi-o privi
bănuitor pe sub gene. Ea rămase însă serioasă, atentă,
căci imaginea sabotorului pitulat în rândurile celorlalţi îi
plăcu. Nu prea ştia ce înseamnă sabotor, dar oricum nu putea fi
un lucru bun, de vreme ce căuta să se ascundă. Văzu aievea
un rând format din domnul şi doamna Benea, Tanasie, Ilca, PIopu, Darcleu,
Atanasiu Gică, secretarul Sfatului, plecat la oraş, diacul bisericii.
Nu şi-l putea închipui pe nici unul ascunzându-se, încercând să se
ghemuiască în spatele celorlalţi. De ce să se ascundă?
Fiecare avea treaba lui, serviciul lui, trăia liniştit, nu
făcea nimeni rău, pe cine să prindă de urechi? Nu
există sabotori, se linişti ea. Tovarăşul Tăvi îi mai
explică apoi unele lucruri în privinţa unor eventuale acţiuni de
masă, asupra principiilor de organizare şi funcţionare a formaţiilor
artistice, brigada satirică şi de agitaţie în special, după
care, nu se ştie de ce, tăcu. Statură aşa în linişte,
se auzeau numai zgomotele făcute de şofer în cabină.
Observă că el evita s-o privească, făcându-şi de lucru
cu mâinile. „Ce frumos!" -şopti ea, ca dusă pe gânduri. „Ce
spuneţi? N-am înţeles." „Ce frumos trebuie să fie în munca
dumneavoastră! Mereu în altă parte, în locuri noi,
cunoaşteţi oameni deosebiţi !..." „Da, desigur -
şovăi el - e interesant, dar e şi greu... se lasă greu convinşi...
în general nu văd utilitatea... ţin cu dinţii de
pământ..." >,Ce pământ?!" „Cum? A, da, voiam să zic
că se ocupă tot timpul cu pământul, nu-şi lasă o
clipă liberă, pentru o distracţie, un fflm..." „E normal.
Ţăranul îşi iubeşte pământul." „Da, zise el ridicându-se.
Nu vă mai reţin, e şi-aşa foarte târziu". Şi
ieşiră.
îşi duse genunchii şi corpul îi alunecă
întreg sub plapumă. Undeva sus, pe tavan, în întunericul dintre grinzi -
sau poate adormise? - se închegă un chip cu părul vâlvoi, cu ochi
mari, r°Şietici peste care nişte sprâncene
lăţoase cădeau ca două Perdele ciuntite. Semăna, era
capul domnului doctor Burnete, e care primăvara le făcea
Ia pension injecţii contra variolei,
mai că din gură îi spânzura afară un dinte
ascuţit, galben, ornnul doctor Burnete, agitând o seringă
uriaşă, porni să ţo-r- ?'.saSar^>
să se ghemuiască în spatele unui rând alb de fete,
ante deodată acolo, şi-n care
recunoscu fostele ei colege de
IOAN GROŞAN
. Caravana
cinematografică
şcoală. „Fugiţi!" le strigă ea din
răsputeri, dar ele n-o auziră, a| teptând cuminţi, cu mânecile
uniformelor suflecate, perfect ali| niate, în timp ce domnul doctor Burnete,
rânjind, aplecându-a mergând mersul piticului, se apropia din ce în ce mai
tare, ci seringa ridicată. O mână puternică îl dibui însă
în spatele fea lor, îl prinse de-o ureche şi-l trase în faţă
de-a buşilea. La picioi rele tovarăşului Tăvi, domnul
doctor Burnete se făcu tot rri mic, seringa aşişderea.
„Iată un sabotor!" strigă tovarăşul Tal ridicându-l de
urechi pe domnul doctor care se zbătea ca ui iepuroi, dând din
picioruşe. Apoi tovarăşul Tăvi apucă serinj şi,
făcându-şi vânt, i-o înfipse doctorului în fund.
Trupul ei avu o tresărire; mâna i se încleşta pe
pernă; trepi însă, degetele slăbiră unul câte unul,
desfăcându-se din strâ| soare şi domnişoara Corina începu
să respire adânc.
Dimineaţa veni târziu, mohorâtă, cu un cer jos în
care turla bisericii intra ca o provocare. De-a lungul uliţei nu se vedl
nimeni. La stânga şi Ia dreapta casele se înşirau scunde, tăcu|
în ogrăzile şi curţile pustii odihneau fâşii lungi de
ceaţă. Din uj deschisă a unui grajd un cap de vacă privea
cercetătoare dil mul. Peste apa care umpluse şanţurile trecea
din când în câfl câte-o pală de vânt, încreţind-o. în vârful unei
porţi şubrezij din lemn, cu streaşină, un cocoş de
tablă se învârtea ca o mi riscă, scârţâind. Deodată, în
liniştea somnoroasă care învăli( satul, izbucni megafonul
caravanei. Treziţi de melodie, cei c aşteptau în faţa bisericii,
pe bancă, săriră în picioare. Atan Gică îşi aranja
chipiul, centura, îşi şterse pantalonii. Doa Benea se
înălţă pe vârfuri şi luă o scamă de pe reverul do
lui director. Acesta era îmbrăcat cu costumul lui de dumini Se ferise
să se aşeze şi stătuse rezemat cu cotul pe un si rămas
întreg din gardul bisericii, după ce în prealabil îl şters cu
batista. Tanasie trecu podeţul şi ieşi primul la drum, cu
ţintă la caravană. Nu îndrăzni să se apropie prea
mult. în le lui se îngrămădiră ceilalţi: plutonierul,
domnişoara Corin|
73------------------------------
Darcleu, Ilca, Plopu. Uşa caravanei rămase
însă închisă. Singur cântecul cel vesel luneca vijelios pe deasupra
lor.
_ Dom' director - întoarse Tanasie capul, atât cât să
fie auzit - să mă lăsaţi pe mine să pun problema.
- Bine, dragă, n-am nici o pretenţie,
descurcă-te, răspunse domnul Benea, luând o mină de om jignit.
- Ucule! - îl trase doamna Benea.
- Se pricepe, lăsaţi-l, dom' director, şopti
Atanasiu Gică, el ştie, a mai fost pe la regiune, îl abordează
oficial.
- Ucule! - zise din nou doamna Benea.
- Ce vrei?
- Am uitat salata! -Ce?
-Am uitat să fac salata!
Domnul director Benea îşi plecă tacticos privirea
până întâlni ochii mici ai doamnei.
- Deci dimineaţa aceasta, spuse domnul director
apăsând pe ultimul cuvânt în semn că orice discuţie e
încheiată.
- Gică, zise preşedintele, dă o fugă
până-n şcoală şi mai încearcă o dată lumina,
să nu ne trezim dracului cu ea...
Plutonierul încuviinţă şi-o luă spre
şcoală. Strecurându-se pe lângă domnişoara Corina, Darcleu
se furişă în spatele învăţătorilor.
-Dom' director,
zise el lungind gâtul spre umărul înalt al domnului Benea, am şi eu o
întrebare, dacă se poate. Vă mai merge cazanul?
-Merge, mă, â<-
■•< să nu meargă! De ce întrebi? Vrei să fierbi
ceva?
~ Nu, nu, răspunse Darcleu, mă gândeam şi eu
c-aţi avut noroc, e un cazan bun...
Atanasiu Gică ieşi alergând pe treptele
şcolii şi făcu un emn de negare cu mâna. Nu apucă să
ajungă bine în drum, că §a caravanei se deschise şi
în cadrul ei apăru Tăvi.
IOAN GROSAN
74
- Bună dimineaţa, tovarăşi! - spuse el
cu tărie.
- Bună dimineaţa, tovarăşe Tăvi! -
răspunseră învălmăşii ceilalţi.
- Sunteţi toţi? Lipseşte cineva?
- Nu lipseşte nimeni, tovarăşe Tăvi! -
spuse preşedintele.
- Foarte bine! Atunci să-i dăm drumul!
Poftiţi încoace, la fa ca ieri! Unul câte unul!
- Tovarăşe Tăvi, zise preşedintele,
înaintând un pas, este o problemă...
- Ce problemă? - se întoarse Tăvi.
- Nu avem curent, zise preşedintele. Tăvi coborî
scăriţa şi si apropie de ei.
- Nu înţeleg, spuse el. Cum n-aveţi curent?
- S-a stricat reţeaua, răspunse
preşedintele. Din cauza apei Azi-noapte, pe la trei. Nici telefonul nu
merge.
- Ei, şi ce-i cu asta?
- Păi cu filmul... făcu nedumerit Tanasie.
Dacă nu este cui rent, cum faceţi filmul?
- Tăvi rămase un moment pe gânduri, apoi
strigă spre caravană:!
- Tovarăşe Anton, ai luat acumulatorii?
- Nu i-am luat! - se auzi din caravană. Ne-au spus
că Mogoj şui are lumină, nu mai ţineţi minte?
Tăvi începu să se plimbe încoace şi încolo.
- Să mai aşteptăm, zise timid
preşedintele, poate repară linia... I
-Ce să mai
aşteptăm? - se înfurie Tăvi, Nu mai aşteptării nimic!
Plecăm imediat! M-am săturat!
- Unde? - îndrăzni preşedintele.
-înapoi, la centru!
Să vină ei să vadă dacă aici se poată munci,
care-s condiţiile...
- Păi nu puteţi pleca, zise atunci Tanasie.
Tăvi se opri din mers şi se uită spre preşedinte.
- Cum nu putem pleca? - zise el rar.
- N-aveţi pe unde trece, nu mai există pod.
- Şi ăsta-i singurul drum spre oraş?
- Atât, răspunse preşedintele.
- Şi drumul ăsta nu mai duce nicăieri?
75
. Caravana
cinematografică
- Duce-n pădure şi-acolo se-nfundă.
- Nu putem ocoli pe undeva, să ieşim mai sus sau
mai jos, la alt pod, la vreun vad?
Preşedintele ridică neputincios din umeri. _ Vad,
la vremea asta, cu râul ieşit, nu cred să găsiţi.
Toată . lunca e sub apă.
- Asta-i culmea! - exclamă Tăvi. Şi cât
crezi că ţine până aduc un pod?
-Nu prea ştiu,
răspunse Tanasie. Niciodată n-a fost atâta apă. Două, trei
zile... poate o săptămână...
- Dar trebuie să facem ceva! Nu putem sta aşa
să ne uităm unii la alţii! Trebuie să acţionăm!
- Să facem dezbaterea, tovarăşe Tăvi...
propuse Tanasie. Tăvi nu-l auzi. Se învârtea prin faţa caravanei
plesnindu-şi
din când în când pumnul de şold.
- Să facem dezbaterea, tovarăşe Tăvi,
zise mai tare preşedintele.
- Ce? Dezbaterea? Da, sigur, o facem, se dezmetici
Tăvi.
- Eu zic să nu intrăm în şcoală,
făcu preşedintele. E prea frig, nu ne-au adus cărbunii, să
mergem la tov. director, avem acolo o cameră de oaspeţi, sunt toate
condiţiile.
- Unde? Da, bine, mergem. Oamenii sunt pregătiţi?
- Sunt, tovarăşe Tăvi.
- Aşteptaţi-mă puţin, să iau
materialul, zise Tăvi şi se îndreptă spre caravană.
- Să vină şi tovarăşul şofer!
strigă preşedintele în urma lui. Tăvi urcă
scăriţa şi dispăru înăuntru.
- Ce mai staţi? - se întoarse precipitat Tanasie.
Femeile să meargă în faţă şi să aranjeze! Când
ajungem noi, să fie gata!
Hca, doamna Benea şi domnişoara Corina o
luară iute înapoi.
- Dom' preşedinte, zise Darcleu, pot să vin
şi eu?
- Pentru început, îşi dădu părerea domnul
director nu cred Ca ar fi indicat... aparenţele trebuie oricum
păstrate...
~ Lasă, mă, că noi doi stăm în
şură, îl coti Plopu pe Darcleu. Ce să cauţi tu
acolo?
L
IOAN GROSAN
7677
. Caravana
cinematografică
- Să nu ne întrebe ceva, eu nu ştiu nimic,
.şopti Atanasiu Gică. Tanasie făcu un semn cu mâna: nici o
grijă!
- Dacă întreabă, voi răspunde eu, zise
domnul Benea. Suni la curent, am citi mai ales... dar se opri, căci din
caravană ieşi Tăvi, urmat de şofer. îşi pusese pe
umeri o scurtă de piele, iad sub braţ ţinea o carte
subţire, ferfeniţită.
-Poftiţi! -
zise preşedintele, lăsându-l pe Tăvi s-o ia cu uri pas înainte.
- Dar culturalul nu mai vine? - întrebă Tăvi.
- Vine, cum să nu vină! E în faţă,
răspunse Tanasie. în spa-J tele lor mergea şoferul, încadrat de
plutonier şi de învăţător. PIopu şi Darcleu
rămaseră în urmă.
- Câţi sunt înscrişi la cuvânt? - zise Tăvi.
- încă nu s-a făcut lista, răspunse la fel
de conspirativ pre-j şedinţele.
-Este un sat de
mărime mică, se auzea din spate domnul! director Benea explicându-i
şoferului, dar vechi, foarte vechi,! Poziţia sa, deşi oarecum
izolată, este deosebit de favorabilă] agricol vorbind. Prunul,
mărul, viţa de vie se dezvoltă aici de lai sine. Râul, după
cum aţi putut constata, e la doi paşi. Există, dJ altminteri, o
frumoasă legendă locală ce dincolo de valoarea el
artistică, foarte ridicată, vă asigur, oferă
informaţii surprinzăl toare asupra întemeierii aşezării. Un
haiduc, singurul, pare-sej rămas din celebra ceată a lui Pintea, a
refuzat să se predea autorităţilor, continuând lupta împotriva
exploatării. S-au pul premii pe capul lui, era căutat peste tot,
ajunsese o obsesie al vechii orânduiri. Ei nicăieri! Unde credeţi
că se ascunsese? Aici! -l zise domnul Benea, făcând mâna roată.
Un loc excelent. Omul deja îmbătrânit, îşi întemeiase o familie,
apucase să aibă nepoţii o adevărată odisee! Abia pe
patul morţii, înconjurat de cei dragi şi-a mărturisit adevărata
identitate. O surpriză generală!
Se aplecară pe sub bolta de viţă. Când
dispărură înăuntru,J Plopu şi Darcleu
străbătură curtea şi intrară în şură.
L
- înainte de toate - se sculă solemn domnul director
Benea, trăgându-şi cu fineţe scaunul - propun să
ridicăm acest pahar în cinstea oaspeţilor noştri. Una din
tradiţiile nescrise ale acestei aşezări spune: „întâi
întreabă drumeţul de e însetat sau flămând, şi-apoi
eventual ce caută!" Fiţi bineveniţi! - ură el şi
cu o mişcare scurtă, din încheietură, dădu paharul peste
cap.
Tăvi se aplecă şi el să-şi muie
buzele. Când puse paharul înapoi pe masă, observă că lângă
broşură apăruse o farfurioară cu zacusca şi-o pereche
de tacâmuri.
- Serviţi, vă rog, auzi în spate glasul
binevoitor al "doamnei Benea.
- Căci şi cosaşul când purcede
dimineaţa la muncă, spuse domnul Benea aşezându-se, întâi se
pune la masă, taie din minunata noastră slănină,
hrănindu-şi cu temeinicie trupul, supus apoi acelui extenuant efort.
Dar se poate?! - exclamă el privind paharul lui Tăvi.
- Mulţumesc, nu prea... dădu să spună
Tăvi.
- Dar e curată! - păru domnul Benea foarte
jignit. Un me-di-ca-ment! Totul natural! Non artificio, sed potestate vincit!
De prună, adăugă el ca un argument decisiv şi-şi
turnă în pahar.
- Luaţi, e bună, zise în dreapta domnişoara
Corina.
- Ai băut şi dumneata? - întrebă Tăvi.
- Da, de ce nu? - răspunse ea şi-i închină.
Tăvi apucă paharul şi bău
jumătate. Pe deasupra umărului său pluti o sticlă şi
i-l umplu la loc. împinse uşurel farfurioara la o parte şi deschise
broşura.
- Cu mărgeluţe, îl auzi pe plutonier peste
masă. îi arăta ceva lui Anton.
- Ştiu, spuse şoferul. Mici şi dese.
- Da, zise Atanasiu Gică. Atunci nu există
probleme. Poţi oricât, nu contează, n-ai nimic, dimineaţa
eşti limpede. Să trăiţi!
- Noroc! - ciocni şoferul.
- Tovarăşi! - începu Tăvi.
IOAN GROSAN
78
Domnul director bătu cu furculiţa în pahar,
să se facă linişte, în uşa bucătăriei doamna
Benea încremeni cu o tavă în braţe.
- Aş dori să aduc mulţumiri tuturor
tovarăşilor de faţă pentru această mică masă
tovărăşească ce precede dezbaterea noastră. Din
păcate, datorită unor condiţii obiective, n-aţi mai putut
viziona al doilea film. Ne vom opri în discuţii asupra aspectelor
degajate de primul film. El pune în lumină cu claritate
măreţele jertfe înfăptuite de eroi pentru... Tăvi se opri o
clipă, întorcând pagina.
- Pentru eroi! - se înălţă domnul director
cu paharul în mână. Doamna Benea demară cu tava, ajungând în spatele
lui Tăvi.
- De ce nu serviţi? - întrebă ea dojenitoare.
- Lăsaţi, doamnă, că-l servesc eu,
spuse domnişoara Corina. Luă o felie de pâine, o acoperi cu zacusca
şi i-o întinse.
- Mulţumesc, spuse Tăvi.
- Aici se papă tot, tot, zise domnişoara
şi-i mai unse o felie.
- La mulţi ani! - răspunse Tăvi apucând
paharul. Tovarăşe preşedinte, urmă el după ce
gustă puţin, nu se înscrie nimeni la cuvânt?
- La cuvânt? Cum să nu! Mă înscriu eu! - spuse
domnul director de peste masă. Am urmărit cu mare atenţie
filmul şi pot să spun cu mâna pe inimă că aşa a fost.
Serviţi de-aici, sunt cu brânză de casă, garantez. Exact
aşa a fost, luptam prin ploaie, prin frig, prin glonţ, prin baionete,
vorba poetului, smulgând duşmanului terenul palmă cu palmă. „Tot
înainte! - striga sublocotenentul, pentru România Mare, Dumnezeii mamii lor,
că ne-au luat pământul sfânt al ţării!" Domnul
director îşi repezi braţul înainte indicând o direcţie deasupra
capului lui Tăvi. Purtaţi de vântul biruinţei săream
toţi ca unul din tranşee, „înainteee!" - striga sublocotenentul
aruncându-se la vale. Noi - după el! Eu eram mitralior. Ta-ta-ta-ta-ta-ta!
- făcu domnul director mişcându-şi braţul prin faţa
lor. Păi n-aţi băut mai nimic! - exclamă el dezolat, când
ochi paharul lui Tăvi.
- Dimpotrivă, chiar acum... începu Tăvi.
79
. Caravana
cinematografica
L
- Pentru cei căzuţi, îl întrerupse grav domnul
Benea, lăsând capul în piept. Se ridicară toţi în picioare.
Domnul director îşi purtă lateral braţul, înclină paharul
şi vărsă câţiva stropi pe covor. Bău apoi încet, cu
sfială, urmat de ceilalţi. Se aşezară.
- Mureau pe capete, sparse domnul Benea tăcerea, ca
dus pe gânduri. Aveam un camarad, un vrâncean, Ghiţă, băiat bun,
Regimentul 4 Roşiori. Stăteam odată cu el de vorbă,
aşa cum stau şi cu dumneavoastră. Ne-au reperat? A fost o
coincidenţă? Nici astăzi nu-mi dau seama. Şi cum
stăteam noi şi fumam, numai ce se aude un ţiuit şi pleosc!
Un obuz. Am leşinat. într-un târziu, îmi revin, mă caut, eram întreg.
Dau să mă uit după Ghiţă, şi Ghiţă...
Domnul director făcu un gest de lehamite cu mâna.
- Ce? - zise Atanasiu Gică, numai ochi şi urechi.
-Drept în el! -
urmă domnul Benea. Capul aici, un picior dincolo, o mână
sărită într-o parte, trupul nicăieri!
-Serviţi,
vă rog, se aplecă doamna Benea în dreapta lui Tăvi, punându-i
înainte un platou.
în şură era linişte. Printre porţile de
lemn lumina de-afară cădea pieziş. Plopu se tolănise pe o
grămadă de saci, învârtind între dinţi un pai. într-unui din
colţurile şurii, căţărat pe stinghiile unei uşi
masive de stejar, Darcleu privea pe o ferăstruie în magazie.
- E plin, spuse el.
- Coboară, mă, că te prinde, zise Plopu.
- Şi dacă mă prinde, ce? Dacă-i al
nostru, n-am şi eu dreptul?
Darcleu coborî totuşi, dar rămase în faţa
uşii, examinând lacătul mare, puternic atârnând într-un belciug
înfipt în zid. Trase de câteva ori de el, ca spre a-i încerca rezistenţa.
- De unde are ăsta atâţia bani?! - întrebă
înciudat Darcleu. Când a venit aici, era calic.
- De la doamna, răspunse Plopu. Zestrea.
- Să-i fi dat atâţia bani? Nici el nu era decât
învăţător.
- Cine ar fi luat-o altfel?
-Asta era, va să zică... Dar el ştia?
IOAN GROŞAN
80
81
. Caravana
cinematografică
- Ştia, zise Plopu. A stat vreo două
săptămâni la ei, să vadă şi el cum e. Nici nu-i
boală grea, atâta doar că uiţi câteodată cu cine stai de
vorbă şi mai încurci lucrurile.
- Păi da, făcu Darcleu, când te uiţi la ea,
nici n-ai zice...
- Şi-apoi o apucă rar. După ce-a adus-o aici,
vreo patru luni nu s-a întâmplat nimic, până când a venit protopopul
să sfinţească biserica.
- Ştiu, zise Darcleu, când i-a dat cireşe
şi-a zis că-s haioşuri.
- De-atunci o bate, zise Plopu. S-a-nrăit.
- Dă-l dracului! - făcu scârbit Darcleu. Nici el
nu-i întreg. Din curte se auziră paşi. Cei doi tăcură.
Poarta şurii se deschise şi pe ea intră grăbită Ilca.
-Hai, mă,
luaţi şi voi! - îi îndemnă ea. Le puse înainte un castron cu
carne de găină şi-o sticlă de jumătate.
- Ei, cum e? - sări Darcleu.
- Bine, bine, îl linişti ea, nu-i nimic,
mănâncă şi beau.
- A băut şi eF?
- întâi n-a prea vrut, i-a luat cu filmul, dar apoi n-a
avut ce face. S-a cam ameţit.
- Ştiam eu, zise Darcleu, ca şi cum vestea l-ar
fi dezamăgit.
- Hai, daţi-i bătaie, că vă mai aduc,
zise Ilca şi ieşi.
- M-aş fi mirat eu să reziste până la
capăt, comentă Darcleu destupând sticla. E tânăr, e pofticios.
- Toţi se dau până la urmă pe brazdă,
zise Plopu.
- Noroc! - închină Darcleu, trăgând o
duşcă.
- Noroc.
- Şi cum începuse, domnule! Film în sus, film în jos!
Ce faci, nu bei?
- Nu, nu vreau acum, zise Plopu.
- Ne luase tare. Dom' şef le cam dârdâia, zise Darcleu
apucând o aripă. Nu spun că zicea prostii, dar prea o ţinea...
Oare aşa îi învaţă?
- De unde să ştiu eu? - făcu Plopu.
- Ascultă, mă Plopule, tu eşti om
deştept, lămureşte-mă pe mine: ce vreau ăştia?
- Tu n-ai auzit la radio?
-Asta vreau? -
căzu pe gânduri Darcleu. Altceva nimic? Bine, mă, da' care-s
imperialişti aicea la noi?
Plopu ridică din umeri.
- Oare... dom' director? Ce zici? - şopti
ţiganul, oprindu-se din mestecat.
Plopu se uită la el şi zâmbi.
- EI o fi, mă, care altul? - zise Darcleu la fel de
încet. îşi bate nevasta, le cam bea, citeşte mult, are bibilici din
alea japoneze... şi cazanu'! - numără el triumfător,
desfăcând al cincilea deget.
- Du-te, mă, dracului, râse Plopu.
- Păi atunci care-i? - întrebă chinuit Darcleu.
- Poate nu sunt.
- Cum să nu fie? Ăştia de ce-au venit? N-ai
auzit ce zicea la radio? „în fiecare oraş, în fiecare sat, în fiecare
organizaţie se mai ascund încă rămăşiţele
imperialiste..." Cine se ascunde la noi?
- Pişta, zise Plopu.
- Ei, Pişta! - făcu supărat Darcleu,
zvârlind un oscior. Nici nu mănânci? - întrebă el într-un târziu.
- Nu, am mâncat, răspunse Plopu.
Darcleu şterse roată castronul cu o bucată
de pâine, se ridică, scotoci în buzunar şi scoase o
ţigară. Se duse apoi la poartă şi privi spre casă.
- Nu vii să pândim? - se întoarse el spre Plopu
şi-i trase cu ochiul.
Plopu îi făcu semn că nu şi se întinse de-a
binelea, punân-du-şi mâinile sub cap. Darcleu se mai foi o vreme
ieşind şi intrând, apoi stinse ţigara, se aşeză pe
prag şi începu să fluiere încet.
* * *
„Eeeeroooi au fost, eroi sunt mncă", zbieră
domnul Benea dirijând cu o pulpă de găină un cor imaginar. Ea se
plecă mai mult spre tovarăşul Tăvi, căci nu
înţelesese prima oară. „Foarte simpatic!" repetă
tovarăşul Tăvi, arătându-l pe director care se suise în
picioare pe scaun, mişcându-şi furtunos braţele. „Da, da",
încuviinţă ea cu grabă. „Sănătate!" ridică
tovarăşul Tăvi
IOAN GROŞAN
82
paharul şi aşteptă până-l duse şi
ea la buze. Să nu mai bea. Deja au fost trei pline. Simţea cum îi ard
obrajii. Mai ales că o privea. Se răsucea din când în când, chipurile
să-i spună ceva şoferului, dar de fapt voia s-o vadă din
profil. Şi preşedintele o privea. Acuma îşi găsise şi
el! „Şi tineretul... tineretul cum se distrează în sat?" se
interesă binevoitor tovarăşul Tăvi. „în general, bine,
răspunse ea. Numai că nu prea sunt tineri... şi care sunt
lucrează la oraş... doar sâmbăta..." „Da, înţeleg..."
spuse preocupat tovarăşul Tăvi. „Tovarăşe Tăvi! -
răcni vesel domnul director Benea întinzându-se cu sticla spre ei,
această tovarăşă neprihănită, această
fetiţă, subliniez, fetiţă a ţărănimii, este
un cadru nemaipomenit! Nu trebuie să roşeşti,
tovarăşă Corina! De ce să n-o spunem deschis? în munca
noastră cu miădiţeie ţării ne-ai ajutat şi ne
ajuţi... enorm! Enorm!", spuse domnul director, încântat de
rezonanţa ultimului cuvânt. Măgarul, gândi. Cât timp vorbise domnul
Benea, tovarăşul Tăvi aprobase mulţumit din cap.
„Vreţi să vă ghicesc în palmă?" se întoarse ea brusc.
„Ce?" „Ştiu să ghicesc. Daţi-mi stânga". „E o
superstiţie... obscurantism..." se fâstâci tovarăşul
Tăvi. „Ne jucăm. Vreţi?" „Se pricepe! Ghiceşte tot! -
sări domnul director. Trecutul, prezentul, viitorul luminos!"
Tovarăşul Tăvi îi întinse palma. I-o luă şi se
aplecă asupra ei. îi veni să râdă. Nu prea era curată.
Simţi cum degetul lui mic avu un tremur. „Vedeţi, începu ea aproape
în şoaptă, linia asta de-aici, linia vieţii..."
„Care?" se aplecă şi tovarăşul Tăvi. Din
părul lui venea un iz uşor de benzină. „Asta din centru... care
se termină aici... e bine... o să trăiţi mult..." El
râse stingherit. „O, uite!... exclamă ea încetişor, aveţi
şi noroc în dragoste... Iubiţi?" „Luaţi şi beeeţi,
glăsui pe nas domnul director, acesta este viiinul meu care pentru voi se
vaaarsă..." Tanasie se | sculă iute şi-l prinse de umeri,
silindu-l uşurel să se aşeze. Domnul director se uită
nedumerit în jur, să afle cu ce-a greşit. „Ce întrebare mi-aţi
pus!... râse tovarăşul Tăvi. Desigur, continuă el
meditativ, ca orice om, am şi eu sentimente... nu pot să fac
abstracţie de anumite necesităţi de natură materialis...
ma-teriaiăj se corectă el, demonstrate de ştiinţă...
de altfel, în general cred că nimănuia, cu excepţia poate a
unor indivizi certaţi
83
. Caravana
cinematografica
i
cu legile organismului, nu-i este îngăduit a se
sustrage acestor... acestor cerinţe care asigură, încă din
copilărie, o dezvoltare pe deplin... vreau să zic armonioasă, a
personalităţii umane..." „Tovarăşi, se ridică din
nou domnul Benea, plânge masa, tovarăşi! Toată lumea paharul
sus! în sănătatea organelor noastre!" Tovarăşul
Tăvi îşi retrase palma şi răspunse urării, ciocnind.
Atanasiu Gică se sculă şi el şi-şi apropie cu grijă
păhărelul de paharul tovarăşului Tăvi. Frizura îi
lucea linsă, încercuită cu un nimb de dunga lăsată de
chipiu. Se aşeză apoi repede lângă şofer, care îi povestea
ceva. „Nu scotea o vorbă!" - auzi ea. „Ei cum?" făcu
plutonierul. „Nici una! - zise şoferul. împiedicam caii, mă mai
învârteam pe-acolo, în orice caz n-aşteptam mult. Venea, mă lua de
mână, intram în lucerna şi... fără vorbă!"
„Extraordinar!" „Dar şi ce spaimă trăgeam! Dac-ar fi
ştiut groful că eu, vizitiul, mă ţin cu fata lui, mă
belea, tovarăşe plutonier, imediat!" Nu mai ascultă. Ca
să facă ceva, întinse mâna după un pateu. Pe masa ovală în
jurul căreia erau strânşi zăceau grămăjoare de pâine,
scrumiere, gogoşari sfâşiaţi. Uite şi haioşuri. Le
adusese Ilca. Alese un pateu cu brânză şi se lăsă pe speteaza
scaunului. Pe lângă chica domnului director văzu o fotografie mare,
înrămată: domnul şi doamna Benea miri. Din volbura voalului,
capul doamnei răsărea mic, negricios, surâzând înţepenit. Domnul
director privea încordat, tăios, de parcă s-ar fi străduit
să descopere ceva în spatele fotografului. Deasupra fotografiei se
zăreau, cu tot întunericul ce pătrundea în cameră, două
dungi intersectate perpendicular, mai albe decât restul peretelui: locul unde
atârnase probabil un crucifix. „Şi vă place aici în sat?"
întrebă tovarăşul Tăvi. „Da, sunt oameni de
treabă", răspunse ea. Deşi... dar ce să-i spună?
Să-i spună că uneori ştie c-ar trebui să plece,
să vadă, să mai vadă lumea, că simte cum creşte
în ea o dorinţă pe care nu are unde s-o aşeze, un fel de
revoltă blândă, mai ales când se află în cămăruţa
ei la şcoală unde face fişele cărţilor şi unde,
în faţa unei hărţi, între fereastră şi soba de
teracotă, stă câteodată silabisind numele unor
localităţi ciudate, încercând să-şi imagineze de-acolo o
stradă, o piaţă, un parc: Châlon sur Salone, Mădrudalur,
Habarovo...
IOAN GROSAN
84
„Mă mai duc la oraş", adăugă.
„Vă stabiliţi aici?" „Nu ştiu... deocamdată nu m-am
gândit serios..." „Avem nevoie de oameni capabili pretutindeni, spuse tare
tovarăşul Tăvi. Trebuie să risipim bezna
analfabetismului." „Jos cu el! Fiat lux!" urlă domnul Benea.
„Aici a început alfabetizarea?" se interesă tovarăşul
Tăvi. „A-nceput, cum să nu!" răspunse
învăţătorul şi ea ştiu că domnul Benea va povesti
încă o dată povestea lui cu baba alfabetizată din capătul
satului. Se pregăti s-o suporte, când deodată simţi un genunchi
lipindu-i-se de pulpă. El?! Mirată, se uită la
tovarăşul Tăvi, dar acesta stătea cu gâtul întins
urmărind vorbele domnului director. Nu-şi trase piciorul, nu se
aşteptase la aşa ceva, devenea interesant, cât s-o fi gândit
până să se hotărască, săracu... „Ba mie să-mi
înveţi! răcni domnul director reproducând fragmente din dialogul lui
cu baba, că dacă nu, te amendez! Ai auzit?" Domnul Benea
luă o înfăţişare sfioasă, ridică nişte ochi
spăşiţi, începu să-şi frângă mâinile,
clătinând din cap şi scoţând un sunet ascuţit, ca un
scâncet. „Să nu te faci că n-ai auzit! reveni el la tonul dinainte.
Vină aici!" Domnul director tropoti puţin pe loc, imitând mersul
bătrânei. „Uită-te la poza asta! Ce scrie sub ea? V, i, t, ă! Vi-tă!
Citeşte!" Domnul director luă iarăşi
înfăţişarea sfioasă, făcu ochii mari privind printre
pahare într-un abecedar închipuit şi spuse cu glas subţirel:
„Vacă!" Tovarăşul Tăvi râse amabil, fără să
se clintească. Să-l mai lase, poate că nici nu şi-a dat
seama că e piciorul ei. Ba şi-a dat, uite că nu se mai întoarce
spre ea, de frică să nu... întoar-ce-te, măi tovarăşe,
că nu-ţi fac nimic, prostule... „Nu mai scăpăm de ea !
spuse domnul Benea. Prinsese gust pentru cultura mondială, dorea realmente
să se instruiască! Flacăra cunoaşterii, ascunsă
milenii de-a rândul sub acoperişul bordeielor de paie, izbucnise, acesta e
cuvântul, izbucnise în creierul venerabilei ţărănci. Dar nu
putea citi fără poze." „Sunteţi foarte timid"
şopti ea, aplecându-se să pescuiască o cireaşă din
compot. Tovarăşul Tăvi îşi retrase genunchiul. „Eu? De unde
aţi dedus asta?" „Aşa." „Aduceţi lumânările!
porunci domnul director. Mehr Licht!" „V-aţi supărat?" „Nu,
răspunse ea. Trebuia să mă supăr?" Să-l
privească. Se juca urmărind cu vârful cuţitului
85
. Caravana
cinematografica
liniile unui desen de pe faţa de masă. Să-l
tot privească. „Sunt adept al luminii, declară domnul Benea,
aprinzând o lumânare, întunericul îmi dă crampe, mă frisonează.
în special nu suport colţurile, locurile rău famate, cu umbră,
pădurile, beciurile. Niciodată nu pun copiii la colţ. Consider
că o joardă administrată sub razele soarelui, în
recreaţie, este infinit mai salutară decât o discuţie tenebroasă
în cancelarie".
în cele din urmă, tovarăşul Tăvi
lăsă cuţitul şi întoarse capul. Aşa, fir-ar să
fie.
Noaptea, Tăvi şi şoferul rămaseră
în casa învăţătorilor. A doua zi dimineaţa, însoţit de
preşedintele Sfatului, de plutonier, învăţător şi
domnişoara bibliotecară, Tăvi vizită satul.
Făcură întâi un popas în faţa bisericii, „monument istoric în
care oamenii, în vremuri de restrişte, se ascundeau de
năvălitori, bastion de nădejde împotriva exploatării",
explică domnul director. Tăvi nu dori să intre, aşa încât
domnul director se mărgini să comenteze „zvelteţea
fără precedent a turlei, aproape 60 metri pe verticală, vă
daţi seama, un semn care vestea încă din vechime vremurile noi pe
care le trăim." Clopotniţa, mai puţin arătoasă,
trecu neobservată. Nici clădirea Sfatului Popular, spre care se
îndreptară apoi, nu-l solicită prea mult pe director. Fără
să insiste, el aminti că ea aparţinuse cândva „unui anume
Friedman, poreclit Friţi, aciuat şi el prin părţile astea,
care o folosea, închipuiţi-vă, drept crâşmă". Avea o
solidă temelie de piatră continuată cu nişte pereţi de
lemn, ceea ce o făcea să semene pe alocuri cu un hangar. Tăvi
zăbovi puţin şi aici, după care, la rugămintea respectuoasă
a domnului director, se îndreptă spre locul unde tradiţia („prin tradiţie
înţelegând nu o sumă de presupuneri, ci o sumă de adevăruri
care decurg unul după altul", spuse domnul Benea) indică
mormântul întemeietorului aşezării, fostul haiduc al lui Pintea. în
ţintirim, în faţa unei movilite acoperite aproape în întregime de o
coroană veştejită, cu două eşarfe decolorate de
hârtie creponată, dar pe
IOAN GROSAN
86
87
Caravana cinematografica
care mai putea citi „Veşnică pomenire eroilor
noştri!" („0 atenţie din partea elevilor", şopti
domnul director), grupul, ur-mându-l pe învăţător,
păstră un moment de reculegere. Vrură să plece, începuse
să plouă, cărarea pe care veniseră fusese şi-aşa
încleiată de noroi, dar domnul Benea, cu un picior pe movilită, cu
privirea avântată în zare, recită cu glas inspirat In opressores. Ieşiră
apoi în fugă, ploaia ameninţa să devină tot mai
puternică, dar când ajunseră lângă Sfat, se potoli ca prin
farmec, prilej pentru Tăvi să-şi manifeste dorinţa de a
şti ce se întâmplă cu râul. îl conduseră spre capătul
satului, la colină. De pe înălţimea ei putură
într-adevăr vedea rostogolirea tulbure, cafenie a apei, dar numai
până la jumătate, celălalt mal rămânând ascuns în
pâclă.
- A scăzut mult faţă de ieri, spuse
preşedintele.
- întotdeauna, zise domnul Benea, fenomenele meteorologice
îndelungi, după o perioadă maximală, cunosc o curbă coborâtoare,
care le aduce de unde-au pornit. E lege.
-Veniţi
şi dumneavoastră sub umbrelă, spuse Tăvi către
domnişoara Corina. Mi se pare că iar picură.
-Bineînţeles,
domnişoară, poftiţi! - zise domnul director cedându-i galant
locul. Eu sunt călit. Vă mărturisesc, n-am fost răcit
niciodată. Sunt imun. Iarnă, vară, n-o să mă
credeţi, dorm dezvelit.
Coborâră spre sat. Tăvi mergea în faţă,
alături de domnişoara Corina şi de domnul director care se
trăsese cu modestie de sub protecţia umbrelei, lăsând-o
întreagă celor doi. în spate veneau Tanasie şi Atanasiu Gică. Pe
drum, domnul Benea explică oaspetelui că probabilele pagube produse
de nefericita inundaţie s-ar fi redus considerabil dacă s-ar fi dat
curs propunerii sale înaintate nu demult celor în drept şi care consta
într-o lucrare simplă, la mintea cocoşului. „Pe scurt, îl
informă domnul Benea, e vorba de un şanţ, mai bine zis de un
canal, construit evident prin muncă voluntară, fără
cheltuieli, care pornind de la râu, să înconjoare satul pe la
miazănoapte, pe sub pădure, preluând o parte din surplusul de
apă, şi să se întoarcă prin capătul celălalt în
râu, transformând zona într-o
mirifică insulă. O mică Veneţie
rurală! Avantajele ar fi colosale, nemaivorbind de interesul
turistic." Personal, aşteptând aprobările, el se angajase cu
elevii să sape o porţiune, însă lipsa uneltelor necesare, cât
şi oboseala prematură a unora din copii, îl siliră să
sisteze deocamdată lucrările. Tăvi îi promise să se intereseze
de soarta propunerii.
Ultimul obiectiv al vizitei fu şcoala, ridicată
„într-un nestăvilit entuziasm după Unirea cu Ţara". înainte
de a ajunge la şcoală, Tanasie şi Atanasiu Gică se
opriră la Sfat, să mai încerce telefonul, în cele două
săli de clasă, cu bănci scunde, cioplite peste tot cu
cuţitul, „obicei barbar, dar care atestă vechimea lucrului cu lemnul
pe aceste meleaguri", domnul director le arătă planşele,
desenele educative de pe pereţi, ba chiar şi un „colţ viu"
unde, într-o cuşcă, stătea nemişcat un iepure
năpârlit. Din coridorul năpădit de muşcate şi oleandri
pătrunseră în cancelarie, iar de acolo, printr-o uşă
mascată de o draperie din pânză roşie, în săliţa ce
slujea de bibliotecă. Tăvi se plimbă prin faţa rafturilor,
alese o carte, se aşeză şi începu s-o răsfoiască.
Deodată, domnul director se lovi cu palma peste frunte, se scuză
îndrugând ceva despre un cocoş pe care soţia nu-l putea prinde
şi ceru permisiunea să lipsească „câteva minute, până se
rezolvă problema."
- Desigur, spuse Tăvi şi directorul ieşi.
Domnişoara Corina luă şi ea o carte, se duse
la fereastră şi ridică storul.
- Mulţumesc, spuse Tăvi, trăgându-şi
scaunul în lumină. întoarse câteva pagini, păru că
găseşte ce-l interesa şi se adânci în lectură. De jos, de
după raft, se auzi un foşnet. Tăvi ridică nedumerit capul.
- Şoarecele, spuse domnişoara Corina.
- Nu vă e frică? - întrebă Tăvi.
-La început mi-a
fost, mărturisi domnişoara Corina. După aceea mi-am dat seama
că e singur şi m-am obişnuit cu el. L-am şi botezat.
-Cum?
- Grişa, răspunse domnişoara Corina.
IOAN GROŞAN
88
89
. Caravana
cinematografică
- După Donul liniştit?
- Da. Nici el nu se teme de mine. O, uitaţi-vă, a
ieşit! Şoarecele scoase capul de sub raft, şovăi o
clipă şi-apoi'tra-
versă în fugă spaţiul până la dulap, ascunzându-se
sub el.
- Dar are coada albă! - observă uimit Tăvi.
- I-am vopsit-o eu, cu ojă, spuse râzând
domnişoara Corina.
- De ce?
- Să-l pot recunoaşte. Dacă ar fi mai
mulţi, mi-ar fi frică. Aş aduce o pisică. Dar nu sunt, e
singur. L-am chemat pe Darcleu să mi-l prindă şi să-l
ţină până-l vopsesc. Are nişte ochişori!...
Tăvi se aplecă puţin şi se uită
sub dulap.
- Sunteţi... foarte, foarte... veselă! - zise el
când se îndreptă la loc.
- Da, poate, zâmbi domnişoara Corina.
- La noi, la regiune, nu sunt şoareci, zise Tăvi
închizând binişor cartea. Când am preluat clădirea, am dat peste tot
cu otravă.
Domnişoara Corina închise şi ea cartea.
- Şi aveţi cititori? - întrebă Tăvi.
- Deocamdată, puţini... cu vremea însă...
când se vor obişnui...
- Ar trebui să organizaţi o acţiune de
masă, să chemaţi oamenii aici... un cerc al cititorilor
chiar... e păcat de atâţia eroi progresişti... spuse Tăvi
arătând spre rafturi.
- O să fac, sigur, dar de-abia am venit.
- Şi-apoi nu cred să fie vreun tovarăş
care să refuze să stea aici lângă dumneavoastră, să-i
citiţi... să împletească utilul...
- Da, îl întrerupse domnişoara Corina privindu-l,
ştiu că sunt frumoasă.
Tăvi tăcu.
- Ce face acolo? - zise el după un moment, uitându-se
spre dulap.
- Mănâncă. îi las în fiecare zi câte ceva.
- Interesant... murmură Tăvi. Se ridică
şi se opri în faţa hărţii.
- Noi suntem cam pe-aici, înălţă el
braţul. Ăsta trebuie să fie râul.
Domnişoara Corina veni să vadă.
- Unde?
-Aici, sus. Râul
vine aşa, face cotul ăsta şi la capătul lui suntem noi.
-N-ajung! - se
plânse domnişoara Corina ridicându-se pe vârfuri. Tăvi o privi. Era
foarte aproape. Se îndepărtă de hartă şi puse cartea înapoi
pe raft.
- Văd că tovarăşul
învăţător întârzie. Mai stăm? - întrebă el.
- Să mai stăm? - făcu ea gânditoare. De ce
să nu mai stăm?
- N-aş vrea să se creadă, spuse destul de
încurcat Tăvi, că eu şi dumneavoastră... aici... oricum,
suntem singuri... să nu înţelegeţi greşit... mă
gândeam în primul rând la dumneavoastră, la prestigiul faţă de
sat, în sensul acesta... deşi prezenţa dumneavoastră îmi face
multă plăcere, o plăcere firească, ţinând cont şi
de cele afirmate adineauri referitoare la frumuseţe, de care, desigur, am
luat şi eu cunoştinţă, la modul acesta vizual,
bineînţeles... totuşi n-aş vrea să abuzez şi să
dau naştere unor interpretări...
Domnişoara Corina îl opri ducându-şi
arătătorul la buze, apoi se întoarse, coborî storul, trecu pe
lângă el spre uşă şi-o deschise, aşteptându-l să
iasă.
- Vă rog să mă scuzaţi dacă v-am
supărat cu ceva, zise Tăvi pe coridor. Dacă doriţi, mai
rămânem, eu nu mă grăbesc... sau poate vreţi să ne
plimbăm... eu vă stau la dispoziţie...
Domnişoara Corina nu răspunse. Păşea
privind cu atenţie în jos, spre vârful pantofilor, ca şi cum ar fi
măsurat ceva. în dreptul casei domnului învăţător nu
dădu nici un semn c-ar voi să intre, aşa că Tăvi,
urmărind-o cu coada ochiului, nu se opri nici el, însoţind-o în
tăcere mai departe. Depăşiră Sfatul, şi casa
preşedintelui, urmând drumul spre râu. Darcleu îi văzu mai târziu
trecând o dată în sus, spre caravană, şi nu după mult timp
înapoi, prin faţa curţii sale. Atanasiu Gică îi întâlni
după-amiaza coborând cărarea ţintirimului. Salută cu
tărie, dar Tăvi îi răspunse cu un gest, ducându-şi
grăbit două degete la tâmplă, fără sa se oprească
din mers. Spre seară, domnul director, anunţat de plimbarea
prelungită a celor doi, îi căută şi-i găsi pe
colină, Pe banca de lângă troiţă, contemplând râul.
IOAN GROŞAN
90
91
. Caravana
cinematografica
Aici eraţi? - se miră domnul director. E drept frumoasă
privelişte! prinse el a zâmbi. Ei, ce să-i faci! Sancta
iuventas-iuven-tatis, ceapa mă-sii! Poftiţi la masă!
- Dormi, nea Antoane?
- Nu, nu dorm. Mă gândeam. Nici tu n-ai somn?
- Nu prea, recunoscu Tăvi.
Şoferul se foi în patul lui, întorcându-se pe-o parte.
- Demult nu m-am mai culcat în pat ca ăsta!
Altădată se făceau paturi ca lumea... îţi adoarme şi
sufletul în el... oftă Anton.
Deasupra lor, pendula învăţătorilor
scrâşni prelung şi-n întuneric răsună un sunet grav de
clopot.
- Doişpe jumate, zise şoferul.
- Auzi, nea Antoane, te superi dacă te-ntreb ceva?
- Cum să mă supăr? întreabă-mă!
- Dumneata cu fata aia... cu Roza... cu fata grofului...
-Ce?
- N-aţi fost niciodată înăuntru, undeva
într-o casă... tot pe câmp?
-Adică dacă?... -Da.
- Numai pe câmp, zise şoferul. Unde să fi mers?
Să nu mint, era mai încolo o colibă de ploaie, da' nu se preta... Ei,
să fi avut eu casa asta, era altceva!...
Tăvi tăcu puţin, părând că se
gândeşte.
- Da' auzi, înainte de asta, ce i-ai spus? - întrebă
el.
- Când înainte?
- înainte de... de lucerna!
- Eu? Nimic! Ce să-i spun? N-ai auzit că nu
scoteam nici pâs?
- Păi cum v-aţi cunoscut?
- Ne cunoşteam dinainte, din vedere. Tata lucra la ei,
la cai şi eu am crescut acolo pe lângă castel. O ştiam de
mică. Tata a învăţat-o să călărească. Când
m-am făcut mai mărişor, o plimbam cu şareta.
- înţeleg, înţeleg, zise Tăvi.
- Da, o plimbam... făcu visător şoferul,
dimineaţa... cum ieşea soarele, apărea şi ea... chiar, ce
să-i fi spus... ce ştiam eu pe atunci? Hăis, cea brrr... da-o-ar
boala-n voi... vorbe de-astea. Da' de ce-ntrebi? - înălţă el
capul.
Tăvi nu răspunse.
- Ceva probleme?
- Ce probleme?
-Am văzut eu
că te-ai plimbat astăzi cu bibliotecara, cu domnişoara Corina...
ei?
-Nu, nici vorbă...
- Eee, păi stai frate, că se schimbă
socoteala! - se însufleţi şoferul sculându-se în capul oaselor. Asta
era! De ce nu mi-ai spus? Mă tot întrebi de Roza! Las-o pe Roza, aia s-a
petrecut atunci, în plină exploatare! Astăzi e exact invers!
- Cum invers?
- Acuma vorba contează, cum o duci din condei!
- Fugi, nea Antoane, că spui prostii, nu-i nimic din
ce crezi...
- O ştii pe Mărie, aia care serveşte la voi
la cantină?
- O ştiu. Ce-i cu ea?
- O vezi aşa toantă şi rumenă, o
pişcă toţi, crezi că-i destul să-i faci cu ochiul
şi gata, nu? Pe dracu! Câte nu i-am spus! C-am fost copil din flori,
că m-a crescut un cizmar care mă bătea, c-am căzut
prizonier, c-am discutat cu o fată pe care-a tăiat-o trenul!
Două luni am tot dat din gură. Şi poezii i-am spus, aia cu mama
lui Ştefan cel Mare. Altfel nu se putea.
-Şi?
- Şi-am rămas odată de serviciu la telefon
peste tură. Mamă, mamă!
Şoferul oftă, îşi plesni de două ori
perna şi se întinse la loc.
- Da' tu ce-i spui? - întrebă el după o vreme.
- La cine?
- La domnişoara.
- De unde ştii că-i spun ceva? Nu-i spun nimic.
- Rău faci că nu-i spui nimic. Mare rău.
IOAN GROŞAN
92
93
. Caravana
cinematografica
- De ce?
- Ei, dacă se uita şi la mine aşa ca la
tine... să fi avut eu norocul ăsta...
- Se uita? Când?
- La masă! Toată seara! Şi tu nimic!
- Păi ce să-i spun? - se ridică nervos
şi Tăvi.
-De unde să
ştiu ce discutaţi voi? Asta nu e proastă, are şcoală,
dacă o iei câş, te prinde...
- Păi vezi? Atunci ce te bagi? - se răsti
Tăvi. Şoferul tăcu, de parcă s-ar fi simţit vinovat.
- Da' tu nu-i spui chiar nimic? - întrebă apoi cu
mirare.
- Ba-i mai spun, răspunse încet Tăvi, dar nu-i
spun atâtea... nu asta-i problema... problema e alta... eu, nea Antoane, eu am
vorbele în cap şi mi se par că-s aşa cum ai zis dumneata că
trebuie, aşa mai frumoase, să-i placă...
- Păi aşa! - exclamă şoferul.
- Da, continuă Tăvi, numai că dintr-o
dată gata, nu cred c-ar mai fi bune de ceva... mi se face ruşine...
poate-o pune dracu să râdă când le aude şi-atunci... zău
dacă mai ştiu ce e...
- Mă, ştii ce e? - zise grav şoferul,
după o clipă de gândire. Tu simţi prea mult, asta e! Eşti
prea aşa... cum se spune... zi-i pe nume...
- Sensibil? - încercă Tăvi.
-Sensibil, asta e!
Eşti sensibil şi te doare-n cot de ceilalţi, numai pe ea o vezi!
Aşa era şi tata: când îi intra ceva-n cap, nu-i dădea nimeni de
capăt!
Tăvi răsuflă adânc şi se vârî sub
plapumă.
- Lasă, mă, zise şoferul schimbându-şi
poziţia, nu merită să-ţi faci gânduri, dă-le dracului,
toate sunt la fel. Hai să dormim.
Tăvi îşi puse mâinile sub cap şi închise
ochii. Rămase un' timp nemişcat, ascultând legănarea
pendulei şi răsuflarea domoală a şoferului. în cameră
era cald. Patul lui era aproape lipit de sobă. Cu dosul palmelor
simţi lemnul încălzit al spătarului. Se răsuci, se
aplecă pe marginea patului, apucă haina agăţată pe un
scaun şi scoase o ţigară. Când trase primul fum, auzi, întâi ca
un zumzet, apoi tot mai puternic şi sonor, sforăitul
îndepărtat al domnului director. Se îndreptă de
spate şi privi spre patul şoferului.
- Nea Antoane!
- Ce-i? făcu şoferul, pe jumătate adormit.
- Cum era poezia aia pe care i-ai spus-o fetei de la
cantină?
- Ce poezie?
- Aia cu mama lui Ştefan cel Mare.
- Ce să fie cu ea?
- Păi spune-o! Cum era?
- Pe o stâncă neagră, mormăi şoferul
fără să deschidă ochii, într-un vechi castel, unde
cură-n vale un râu mititel, plânge şi suspină tânăra
domniţă, dulce şi suavă ca o garofiţă.
Ăăăă... plânge şi... adică stai puţin...
- Căci în bătălie soţul ei iubit... îl
ajută Tăvi.
-Căci în
bătălie soţul ei iubit a plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Dar deschideţi poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece...
- Eeee, păi ai sărit, nea Antoane! - zise
Tăvi. Ochii săi albaştri ard în lăcrimele...
- Aşa, da... cum lucesc în două viorele. Buclele
de aur cad pe albul sân... şi urmează o chestie cu soacra care
stă de pază. Vine ăsta... fiul, Ştefan, şi
s-aruncă-n poartă să-i deschidă...
-Eu sunt, bună maică, îl corectă Tăvi,
fiul tău dorit, eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
- Aşa, dar nu-i dă drumul şi-atuncea
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună, iar în urma lui
se-ntinde falnic armia română.
-Cum?
-Păi dacă
ştii, ce mă mai întrebi? - făcu supărat şoferul.
Noapte bună! - şi se întoarse cu faţa la perete.
Când auzi bătaia în uşă, crezu că e
Tanasie. „Sunt gata, vin imediat!" strigă şi se repezi să-şi
ia pelerina. Bătaia se repetă. „Dumneavoastră?! Poftiţi,
intraţi... mă pregăteam acum să ies... am întârziat?"
Tovarăşul Tăvi păşi peste prag ferindu-şi capul
de rama uşii şi se opri zâmbind nehotărât în mijlocul
odăii. „Nu,
IOAN GROSAN
94
95
. Caravana
cinematografica
nu, n-aţi întârziat, dar nu prea mai avem
timp..." „Am dormit ca moartă, zise ea dezbrăcându-şi rapid
pelerina, nici n-am auzit ceasul, sunt o somnoroasă, îmi place să
dorm... trebuie să fie trecut de zece, nu?" „Da", zise
tovarăşul Tăvi. Examina încăperea. Să-i dea un scaun.
„Luaţi loc, vă rog, aici... şi faceţi-vă comod, la
mine e cald... lăsaţi c-o pun eu" şi-i luă scurta.
„Aici locuiţi?" întrebă tovarăşul Tăvi aşezându-se.
„Deocamdată aici. E un fel de dependinţă a Sfatului Popular, m-a
ajutat tovarăşul preşedinte, nu sunt obişnuită cu
gazdele." „Se poate fuma la dumneavoastră?" „Bineînţeles,
cum să nu!" îi aduse o scrumieră. El îşi aprinse cu
greutate ţigara, stricând câteva chibrituri. Să mai spună ceva.
„Probabil m-aţi aşteptat la şcoală, îmi cer scuze..."
„O, nu-i nimic, n-aveţi de ce, oricum trebuia să vă caut.
Ştiţi, plecăm." „Plecaţi?" „Da.
Azi-dimineaţă am aflat şi eu." „Cum plecaţi? Pe unde?"
„Peste râu, s-a stabilit legătura. Militarii au adus un pod plutitor, un
ponton sau aşa ceva... şi la prânz... ne ducem. A fost şi un
ofiţer în sat, am discutat deja cu el." Vorbea fumând şi fiecare
cuvânt exploda albăstriu, risipin-du-se. Deci pleacă. „Deci
plecaţi." „Da, ce să facem, încercă el să
zâmbească. Trebuie. De fapt, am venit, să-mi iau rămas
bun." „Vă mulţumesc mult. înseamnă că v-aţi
gândit la mine." „Da, m-am gândit." „Da?" „Da." Se juca
învârtind ţigara pe marginea scrumierei. „Şi vreţi
neapărat să plecaţi? Nu mai puteţi rămâne?" „Am
stat şi aşa prea mult. Mâine trebuie să fim altundeva."
„Bine, dar a fost o inundaţie." „Astăzi nu mai e. Şi am primit
şi dispoziţie... s-a reparat linia telefonică... totul a revenit
la normal." Deci pleacă. „Aici nu aveţi şoareci?"
întrebă el scuturând scrumul cu grijă. Observă că unghiile
îi erau acum curăţate. „Poftim?" „Şoareci... dacă
aveţi şoareci..." „Nu, nu, n-am văzut nici unul." El
se uită în jur, ca şi cum ar fi dorit să se convingă
într-adevăr de spusele ei. Zări pe masă o carte. „Ce
citiţi? A, da, Tânăra gardă. E o carte foarte bună.
Citiţi mult?" Ea încuviinţă. „Ce vă plac mai mult,
poeziile sau cărţile?" „Şi poeziile... când eram mai
mică, scriam şi eu." „Şi mie îmi plac poeziile.
Ştiţi Mama lui Ştefan cel Mare? Pe o stâncă
neagră, într-un vechi castel... vă amintiţi?" „Da, o
ştiu". „E o poezie frumoasă
spuse el. Apoi tăcu. Ţigara, uitată pe
marginea scrumierei cu vârful în sus, se stinsese. „Sunt foarte ude. Cu vremea
asta..." zise tovarăşul Tăvi, aprinzându-şi-o din nou.
„Fumaţi de mult?" „Nu, nu chiar... de doi ani." Stătea cu
bărbia plecată, uşor încruntat, furând din când în când câte o
privire în direcţia ei. „Casa asta a fost arhiva Sfatului? Am văzut
la intrare placa", zise el. „Cred că da... nu ştiu sigur."
„Probabil au mutat-o între timp". „E posibil" răspunse ea. El
sfârşi ţigara şi-o stinse răsucind-o îndelung în
scrumieră. Apoi îşi puse încet mâinile pe genunchi. „V-aş servi
cu ceva, zise ea, dar n-am nimic aici, eu mănânc la tovarăşul
director." „Nu, mulţumesc, nu e nici o problemă..." Se
ridică, ea crezu o clipă că vrea să plece, dar el ocoli
masa şi se opri în faţa unei fotografii înrămate, prinsă pe
perete. „Cine e?" „Mama." „Pot s-o văd mai de-aproape?" „Sigur."
El desprinse fotografia din cui şi o ţinu în lumina ferestrei. „E
foarte frumoasă." „Da, era tânără. îmi
seamănă?" „Ochii... şi puţin gura." „Atât?"
„Şi obrajii... în general întreaga figură... şi cum
zâmbeşte..." „O distra aparatul, mi-a spus, e poza ei de la
majorat." El puse fotografia la loc şi se aşeză. „Mai
aveţi şi altele?" „Aici? Nu." „Nu?" „Nu. De ce?"
„în general fiecare om deţine amintiri cu colegii de şcoală, cu
prietenii, cu cineva apropiat..." Asta era. „Cineva apropiat? Nu... nu
ştiu, nu-mi amintesc să am." „Ei, se poate? - spuse el
dojenitor. Doar n-aţi trăit în codru." „Normal ar trebui să
am pe cineva apropiat?" „Fireşte, exceptând părinţii,
rudele..." „Atunci poate că am", zâmbi ea. „Este bine, spuse
tovarăşul Tăvi cu seriozitate. O prietenie adevărată,
o camaraderie sinceră constituie un reazem puternic în viaţă. El
cu ce se ocupă?" „Cu smoala." „Cu ce?" „Cu smoala. E
aşa negricios şi mic, cât un creion, şi mă vizitează
uneori în somn. Mi-e cel mai bun prieten, mă face să râd, îmi spune
poveşti, îmi cântă, mă dojeneşte, îmi anunţă
primejdiile... şi nu pot spune că nu ţin la el, aşa
urâţel şi şchiop cum e, că şi şchiopătează."
„Glumiţi, desigur. Eu mă refeream la o persoană concretă,
la un tovarăş. „Da?! - se miră ea. Dar de ce
întrebaţi?" „Pentru că... ştiu eu... ar fi aproape de
neconceput ca dumneavoastră, având calităţile... şi acest
caracter... să vă mărginiţi la a
IOAN GROŞAN
96
purta discuţii, chiar în glumă, cu o...
halucinaţie... reminiscenţă din copilăria omenirii... când
alături freamătă viaţa... se construiesc într-un avânt...
Ştiţi, noi luptăm şi pentru fericirea personală...
da, sfărâmăm acele limite de clasă care interziceau, de
pildă, apropierea a doi tineri aparţinând unor categorii sociale...
nu demult, chiar am cunoscut un caz, un tovarăş de-al meu, copil din
flori crescut de un cizmar, a cărui prietenă s-a aruncat sub tren din
cauză că tatăl ei, fost avocat,
naţional-ţărănist înrăit, se împotrivea... în acest
sens vă întrebam de un tovarăş adevărat, de idei,
împărtăşind aceleaşi sentimente..."
înălţă capul şi-o privi. „N-am pe nimeni", spuse ea.
„Cum aşa?!" „Aşa. Pe nimeni." Şi susţinându-i
privirea, adăugă: „E ceva rău în asta?" „într-un fel, da...
adică nu... eu n-am căderea să judec..." îşi duse
mâinile la buzunarul cămăşii, căutând reflex
ţigările, dar îşi dădu seama că le lăsase în
scurtă şi renunţă. „Şi-atunci, zise ea, atentă la
rezonanţa propriei voci, ce-ar trebui să fac?" „Pot să mai
fumez una?" întrebă el şi fără să aştepte
încuviinţarea, se repezi spre cuier, scotoci în scurtă şi
aprinse ţigara acolo în picioare, stând cu spatele. „Să veniţi
cu noi" zise el fără să se întoarcă. „Poftim?" El
se răsuci, se apropie de masă şi lăsă chibritul
încă arzând în scrumieră. „Vedeţi, urmă el
aşe-zându-se, spuneam mai înainte că sunt aici ca să-mi iau
rămas bun... deşi se putea foarte bine să vă aştept la
şcoală... nu-i aşa? Aţi fi venit, nu?" „Da." „Dar
eu sunt acum aici... şi trebuie să fiţi surprinsă,
fiindcă oricum acest fapt... această situaţie... de ce?!"
exclamă el, privind-o cu mirare. Să tacă, să tacă.
Să-l asculte. „Nu v-aţi pus această întrebare? Eu, uite, mi-o
pun, sunt în stare s-o spun cu glas tare, sunt capabil s-o ascult... şi
explicaţia posibilă care decurge logic... nu, nu vă temeţi,
n-am uitat întrebarea dumneavoastră, o să vă răspund, dar
înainte de asta... iertaţi-mă, cred că fac o fumăraie, dar
e ultima, promit... să luăm de pildă odaia asta, nu? Eu stau
aici, dumneavoastră staţi acolo şi mă priviţi. O
odaie, simplă, cât să aibă? Trei pe patru, nu mai mult. Şi
suntem singuri aici şi eu oricând pot... evident, pomenesc de ceva
imaginar, se-nţelege... pot, să zicem, nu interesează motivele,
să mă ridic şi să... pur şi simplu... având în
97
Caravana cinematografica
vedere împrejurarea, faptul că plec... să
vă... în sfârşit... să vă, poftim, mângâi, ciufulesc... în
general ce se face în situaţiile respective... am sau n-am dreptate? Nu
ştiu dacă m-am exprimat bine... văd că zâmbiţi, n-am
glumit, voiam doar să spun că după un asemenea... lucru,
mi-aţi fi putut pune din nou întrebarea: şi-acum eu ce-ar trebui
să fac? Nu glumesc, pe cuvânt doresc efectiv să pot răspunde...
degeaba zâmbiţi..." „Şi totuşi, ce-ar trebui să
fac?" El o privi. „Să veniţi cu noi." „Cu noi? Cu
cine?" „Nu, de fapt, n-am spus corect... cu mine." „Unde?" întrebă
ea şi, fulgerător, îi ţâşni în minte un şir de litere
aplicate: Châlon sur Saone. „La regiune, răspunse el. Eu vă pot
ajuta, pot vorbi acolo, ce rost are să staţi mereu aici, o să
muncim împreună... dacă bineînţeles o să doriţi...
m-am gândit încă de ieri să vă spun, vorbesc serios, puteţi
veni..." „Când?" „Astăzi, acum. Vă promit că mă
voi bate, voi insista, ştiu sigur, e nevoie de oameni noi şi acolo,
veţi urma probabil un curs, nu e greu, vă voi ajuta şi
eu..." Vorbea privind-o încrezător, însufleţit, faţa i se
luminase, aproape zâmbea. „Ştiţi, totul se schimbă, o să
fie altfel, poate nu vă daţi seama, dar rămânând la o parte, o
să pierdeţi... n-o să puteţi... va fi multă
frumuseţe, multă lumină... o să electrificăm... eu
iubesc răsăriturile, dar, imaginaţi-vă că noaptea...
pretutindeni... nici o palmă de întuneric... nici ură... numai alb...
cot la cot... totul curat... şi oamenii... politicoşi, veseli,
stăpâni, fără griji... nici o teamă, nici o spaimă...
acest sentiment va dispărea, va fi condamnat prin lege să dispară,
vom lupta pentru asta... un vis, veţi spune, dar îl vom obţine, îl
vom aduce pe pământ, chiar dacă..." „Eşti bun, zise ea
încet. Eşti tare bun." „Chiar dacă vom avea... de înfruntat...
anumiţi... şovăi el pierzând şirul; oricum, ar trebui să
veniţi..." „Nu. Nu pot." Să fie calmă, Doamne. El
îşi plecă privirea şi vru să zâmbească. „Sigur, este
hotărârea dumneavoastră... eu o respect... probabil n-am
reuşit... nu mi-o luaţi în nume de rău..." „Nu pot,
înţelegi? Nu pot!" El luă scrumiera, o ţinu la capătul
mesei şi strânse în ea scrumul risipit împrejur. Apoi o puse înapoi
şi-şi sprijini mâinile pe marginile scaunului. „E târziu... o să
plec.) încă o dată vă rog să mă iertaţi, dar am
crezut sincer..." „Ştiij
IOAN GROŞAN
zise ea încet, dacă vrei, poţi să mă
mângâi." El se uită uimit, neîndrăznind să se mişte.
„Dă-mi mâna" zise ea. I-o întinse încet, tăcut, fără
să clipească. Ea o prinse de încheietură, apoi şi-o apropie
de chip şi-i purtă degetele peste frunte, cobor peste tâmplă,
întârzie pe obraji, lunecă peste buze, urcă de-a lungul gâtului, i le
ascunse în păr. „Acum du-te" şopti ea şi el îşi trase
grăbit braţul, se ridică de pe scaun, smulse haina din cuier
şi se strecură afară.
* * *
Caravana cinematografică ieşi din sat imediat
după prânz. Până la marginea satului o însoţiră cu
toţii, cu excepţia lui Atanasiu Gică, de serviciu la telefon.
De-a lungul uliţei, „Mole tovul" înainta încet, hurducându-se prin
gropi, patinând pe propriile-i urme. în spatele camionului, conduşi cu
paşi spornici de domnul director Benea se înşirau ceilalţi. în
dreptul colinei „Molotovul" se opri. Tăvi şi şoferul
săriră jos să-şi ia rămas bun.
-Hai mai repede! -
strigă directorul către doamna Benea, rămasă gâfâind în
urmă.
- Tovarăşi, zise Tăvi venind spre ei,
ţin să vă mulţumesc în numele meu şi-al colegului meu
pentru că, în ciuda condiţiilor de aşa natură, aţi dat
dovadă...
Domnul director ridică supărat palma,
întrerupându-l, şi spuse că, dimpotrivă, cei ce trebuie să
mulţumească sunt ei toţi care datorită preocupării
constante a celor în drept au putut lua cunoştinţă de interesul
pe care-l poartă regiunea tuturor localităţilor ei,
ridicării nivelului lor cultural. Dacă există totuşi un regret,
împărtăşit de altfel, după ştirea dânsului, de
toţi cei prezenţi, este numai acela că oaspeţii nu
şi-au întârziat cu o zi-două plecarea, ca să mai poată
dezbate împreună şi alte aspecte rămase, din cauza timpului,
nefructificate. Dar, poate cu o altă ocazie. în încheiere, domnul director
îşi exprima speranţa că într-un moment de răgaz
tovarăşul Tăvi va arunca o privire asupra propunerii sale de
canalizare a Mogoşului, împotmolită undeva într-un dosar la comisia
de sistematizare.
99
. Caravana
cinematografica
- O să mă interesez, vă promit, zise
Tăvi. La revedere! - şi-i
întinse mâna.
Domnul Benea i-o luă şi-o scutură cu
căldură. Preşedintele făcu la fel. Tăvi, urmat de
şofer, dădu apoi mâna cu Plopu, cu doamna Benea, cu Ilca, cu
domnişoara Corina.
- La revedere, spuse domnişoara Corina.
- La revedere, zise el fără s-o privească,
şi... succes în muncă! Vru să se întoarcă, dar îl zări
pe Darcleu, rămas mai la o parte. Se duse la el cu braţul întins.
Tăvi ocoli camionul, deschise portiera şi sui
repede înăuntru. Şoferul le mai făcu un semn cu mâna, apoi
ambala motorul. „Molotovul" se dezlipi încet din loc, lunecând prin
faţa lor.
- Drum bun! Să nu ne uitaţi! - strigă doamna
Benea, agitând şovăitoare o batistă.
- Vezi să nu-ţi scrie, mormăi printre
dinţi domnul director. Caravana luă viteză, apucând spre râu.
înainte de a dispărea
la cotitură, mai văzură un afiş alb
desprinzându-se din spate şi rostogolindu-se câteva secunde pe drum.
Doamna Benea suspină şi-şi suflă nasul.
- S-au dus şi ăştia, zise domnul director.
Bine că s-au dus. Dacă mai stăteau două zile, îmi mâncau
şi urechile. Gata, acasă! - se răsti el la doamna. Ce mai stai?
- Du-te şi tu, Ilca, noi mai rămânem, zise
preşedintele.
- Veniţi şi dumneavoastră,
domnişoară? - întrebă Ilca.
- Da, vin, răspunse domnişoara Corina.
- Aşa, aşa, mergeţi toate! zise domnul
Benea.
Ilca şi domnişoara Corina o luară de
braţ pe învăţătoare şi se îndepărtară.
- Uite-o şi pe asta, zise încet domnul Benea, e
tristă, de-abia umblă, i se scurg ochii după el. Fir-aţi
voi a dracului de gâşte...
- Ieri s-a plimbat toată ziua cu el, zise Darcleu.
- I-o fi făcut bucuria... medita domnul Benea. Ei, ce
facem, stăm oleacă? - se învoiră el, arătând spre
colină.
- Stăm, răspunse Tanasie.
IOAN GROŞAN
100
Urcară deluşorul spre cruce. Domnul director
ajunse primul, mută banca lângă troiţă şi se
aşeză la unul din capete.
- Câte dau? - întrebă el.
- Cinci - zise Plopu.
-Cu doi se iau
două, cu şeptarul se schimbă, cu asul se sare, zise domnul Benea
împărţind cărţile. Mai e ceva?
- Atât, răspunse preşedintele.
- Staţi jos, că-mi vedeţi cărţile,
zise domnul Benea. Ceilalţi se aşezară, Tanasie pe bancă.
Plopu pe treptele troiţei, iar Darcleu pe-un bolovan.
- Ghindă! - ceru domnul Benea.
Darcleu pocni cartea care se învârti ca un titirez.
- Ai ghindă, mă? - se miră domnul director.
De unde ai?
- A scăzut de tot, zise preşedintele uitându-se
spre râu.
-Era şi
timpul, zise domnul Benea, filând cărţile. Ştii cât mi-au
băut? Cinci kile.
- Lăsaţi, dom' director, că nu vă
uită ei, zise Darcleu.
- Să dea Domnul, oftă directorul. Dar sunt tare
mulţi, mă. în vară au fost ăia cu prietenia,
săptămâna trecută cu întovărăşirea, acum
ăştia cu filmul. Nu se mai termină. Tot ghindă.
- Caută şi ei, până-i prind, zise Darcleu
luând o carte.
- Ce faci, mă? - zise domnul Benea către Tanasie.
Joci sau te uiţi?f
- Vine Gică, zise preşedintele.
- Tura asta stă afară, fără
supărare. Trebuia să vină mai repede, zise domnul director.
Atanasiu Gică se ivi pe cărare, suind din greu.
- Au plecat? - întrebă el trăgându-şi
răsuflarea.
- îi vezi tu pe-aici? - făcu domnul director.
- Vin alţii, zise plutonierul, au telefonat acuma...
- Ce? - zise domnul director, lăsând
cărţile.
- Alţii, zise Atanasiu Gică, o comisie de
lămurire.
- Când? - întrebă preşedintele.
- Vineri dimineaţa. Să-i aşteptăm la
râu.
-Ce comisie de
lămurire?! - exclamă domnul director. Ce să
lămurească?
.OCTAV1AN
101
Caravana
cinematografică
- Nu ştiu... eu atâta am înţeles, se auzea
rău... o comisie" de lămurire, să-i aşteptăm
vineri la râu,dimineaţa,zise Atanasiu Gică.
- Ce comisie? - se înfurie domnul Benea. Ce mai vor?
Atanasiu Gică ridică din umeri.
- Las' să vină, zise domnul Benea plesnind cartea
de bancă. Mare brânză! Vin şi ăştia şi
pleacă. Ghindă. Ultima.
- Câţi şeptari ai avut dumneata? - se miră
Darcleu.
- Ia uitaţi-vă, zise preşedintele, ajung la
pod.
Departe, peste lunca ciuruită de mâl, caravana, un
punct negru mişcător, se apropia de linia lucitoare a râului. O
vreme, punctul negru mai apăru şi dispăru urmând curbele
malului, apoi fu înghiţit de zare.
-Hai, mă,
lăsaţi-o dracului! - zise domnul director. Jucaţi sau ce
faceţi? Schimbă careva cartea?
Plopu lăsă un şeptar peste
grămadă.
- Roşu, zise el.
Document Info
Accesari:
73
Apreciat:
Comenteaza documentul:
Nu esti inregistrat Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta
