Ion Andreescu - Iarna la Barbizon

Ion Andreescu - Iarna la Barbizon

Dupa Theodor Aman si Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu 1850 – 1881, este a III-a mare personalitate a picturii romanesti din secolul al XIX-lea.  S-a nascut in Bucuresti si a terminat gimnaziul Gheorghe Lazar si Scoala de Arte Frumoase, dupa care, in urma unui concurs a fost numit profesor de caligrafie si desen la Buzau.

Opera lui Ion Andreescu este un obiect plin, consistent, autonom. Firele fragile care leaga acest obiect de campul bogat al semnificatiilor, rezista analizei detaliate, chiar daca punctul de pornire este asaltat precar iluzoriu. Fiecare nou sens este o captura in 656i86g efemerul soc al supozitiilor sau restituire tinzand intr-un mars ascetic, catre opera. Cand ea apare proeiectata stralucitor, cand secretele par definitiv invinse si ipotezele definitii sigure, banuiala trece ca o naluca, amintindu-ti ca si reflexele unei lumi orbitoare se sting si dispar in umbra.

In cartografia perfecta a operei, un amanunt melancolic, poate sluji si el (e drept ca sacrificiul fara pret, facut cu umila reticenta). De pilda: sunt zeci de tablouri fara data, anulate astfel din succesiunea matematica a creatiei si nici un efort nu le va putea orandui vreodata exact in aceasta precisa clasificare. Stim in schimb cu aproximatie, cand a inceput sa picteze, sfarsitul toamnei si incepuul iernii.

Ostilitatea aparenta a iernii este pentru Andreescu un climat particularpentru o existenta retrasa, dar nu circumspecta, un cadru creat pentru solitudine si meditatie, o pauza necesara izbucnirii viitoare. Astfel pathosul existentei se va transforma intr-un patern al operei.

Iarna, mic peisaj de debut, pur dar naiv demers al anilor de inceput, Iarna in padure (1879), Iarna la marginea Barbizonului (1880) si Iarna la Barbizon (1881) se supun prin semnifiicatiile lor unei identice consderari structurale. Le desparte doar succesiunea unor experiente formale din ce in ce mai complicate; punctul de plecare ramanand insa acelasi.

La un an dupa ce terminase Iarna in padure si Iarna la marginea Barbizonului, Andreescu picteaza Iarna la Barbizon reluand pentru a patra oara un tipar formal, o structura permanenta in opera sa.

Iarna la Barbizon este redata intr-o atmosfera plumburie, sugerata printr-o foarte rafinata varietate de griuri. Insusi subiectul – acestei imagini a unor locuri acoperite de zapada, simplificate in unica lor notatie cromatica, corespunde unor circumstante intime ale pictorului.

Iarna nu exprima la Andreescu simptomul unei conotatii psihologice. Opera sa nu este contemplarea naturii sau descriptiile ei, ci rezultatul unui efort de integrare: iarna echilibreaza simetric superba tentatie a verii. Pictorul se include in natura si nu se ascunde temator untr-un aspect momentan al ei. O complitudine tangibila masoara intreaga maretie a celui care, intr-o deplina singuratate si pornind de la limta cea mai joasa a mijloacelor, reuseste sa atinga gradul suprem de participare la existenta tuturor lucrurilor si fenomenelor. Iarna este doar o ipostaza a naturii, o momentana franare a cosmosului, actionand prin albul zapezii. Dar, „cosmosul acesta simplificat” nu este mai agresiv decat cosmosul extins al verii. Privind din punctul de vedere al Iernii la Barbizon (dar numai din acest punct), cele doua lucrari precedente, par ca intotdeauna a Andreescu 2 ipoteze pentru exercitiu. Una adauga ceva satiului vertical, ceaalta spatiului orizontal. Articulatia Iernii la Barbizon combina cele 2 solutii anterioare: un drum tinzand in adancime, un ritm vertical de case si pomi.

Vechile configuratii sunt negate printr-o sinteza care le contine pe fiecare adaugand ceva in plus. Chiar si in principiul cromatic al tabloului se regasesc cele doua tablouri amintite conciliind gradarea temperata a pulberiilor colorate de griuri (Iarna la marginea Barbizonului), cu expresivitatea stricta a tonurilor locale (Iarna in padure).

Autoritatea unei sinteze explica certitudinea unei viziuni. Ea are prestanta unei decizii: decizia de anu fi impresionista atata vreme cat toate premisele existente puteau sa o provoace, dar de a nu fi nici tipic naturalista intr-un sens deja trait si vetust.

Pentru Andreescu, a picta devine o pasiune si o cauza de existenta. Viata sa, opera sa, vor fi pentru noi intelegerea cea mai clara a destinului acestei arte.

Printre pictorii romani, cu siguranta nu exista personalitate mai atragatoare ca a lui Andreescu si destin mai plin de inteesuri ca al sau. El de fapt, a orientat definitiv arta romaneasca.

BIBLIOGRAFIE:

Iulian Mereuta, „Andreescu”, Ed. Meridiane, 1972.

Marin Nicoau- Golifin, „Istoria Artei, vol. II, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970.