Nu întâmplător cuvântul
„păstor” este explicat în DEX astfel: „cioban, figurat preot, conducător,
îndrumător spiritual”, şi, ca orice noţiune fundamentală,
prea importantă pentru a fi ignorată, a suportat de-a lungul
ultimelor decenii o trecere nemeritată în zona peiorativului, sau, mai
rău,a nesemnificativului. Se
şi spune că orice mare adevăr trece prin trei etape: este
ridiculizat, puternic combătut, iar în final, acceptat. Mizând pe ideea
că ne putem plasa în cea de-a patra etapă, aceea a
necesităţii reevaluării unor mari realităţi, am
iniţiat incursiunea într-o lume cu care mă identificam în mare
măsură, dar pe care din prea multă familiaritate o priveam cu
ochi subiectiv şi nu-i apreciam just valoarea.
Acest lucru se întâmplă
din cauza impresiei că ni se cuvin toate lucrurile care ne
înconjoară, că este normal să avem alături
oameni-poveşti, oameni–părinţi, oameni–prieteni, şi
considerăm un dat firesc ceea ce de fapt este un nepreţuit dar. Nu
m-a surprins nici când în cunoscutul roman al lui Paulo Coelho, Alchimistul,
personajul care părăseşte casa din Spania, aventurându-se în
Africa de Nord în căutarea unei comori îngropate în Piramide, este tot un
păstor (andaluz) pe nume Santiago. „Nimeni nu ştie care este comoara
sau dacă Santiago poate depăşi obstacolele întâlnite în drumul
prin deşert. Dar ceea ce începe ca o aventură copilărească
pentru a descoperi locuri exotice şi bogăţii lumeşti se
transformă într-o căutare de comori ce nu pot fi aflate decât înlăuntrul
său. Poveste plină de sevă, evocatoare şi profund
umană, uluitoare prin simplitatea şi înţelepciunea ei,povestea devine unetern îndemn de a ne urma visurile şi de
a ne asculta inima”. (Prezentarea editurii Humanitas, coperta IV, 2005)
Am pătruns,
aşadar, în lumea păstorilor, o enclavă culturală şi profesională:
comuna Corbi din judeţul Argeş, comunitate de români ungureni,
păstori, veniţi din Jina Sibiului şi stabiliţi aici în
secolul al XVIII-lea. Dislocarea a fost cauzată de persecuţiile
religioase dar şi de motivele economice (creşterea numărului de
oi şi imposibilitatea asigurării necesarului de hrană pentru
acestea). Aria cercetată este mult mai vastă, întrucât există o
certă influenţă a zonelor circumvecine: comuna Nucşoara, la
nord, satul Stăneşti şi comuna Domneşti la sud, toate
aflate pe valea Râului Doamnei.
Se ştie că
există două posibilităţi de analizare a oricărui
fenomen cultural: dinăuntrul lui şi atunci cercetătorul are
statut de insider, sau din afară, prin ochii outsiderului. Ideal este
să se poată ajunge la jumătatea distanţei dintre cei doi,
pentru ca lucrurile să poată fi înţelese de neiniţiaţi
dar şi observate obiectiv de cei din interiorul grupului, pentru care
lucruri evidente şi-au pierdut, în opinia lor, valoarea sau interesul.
Exerciţiul
de întoarcere la inocenţă pe care mi l-am propus poate fi dureros
fiindcă timpul sau lumea în continuă schimbare te fac să pierzi
oameni dragi sau locuri pe care memoria ţi le gravase altfel în suflet.
Realizezi că ceea ce contează este recuperarea altor vremuri,
consemnarea, ca act salvator a ceea ce a mai rămas din viaţa
spirituală şi materială a colectivităţii
tradiţionale aflate la început de secol XXI şi în prag de integrare
europeană. Iar când în demersul ştiinţific, de cercetare, nu
eşti singur, când o echipă gândeşte şi acţionează
unitar, te întrebi dacă nu este din nou firesc ca lucrurile să
evolueze aşa. Acum am înţeles sensul expresiei „etnologie de
urgenţă”. Munca noastră devenea din gest necesar un gest
salvator.
Benefică
pentru cercetare a fost şi rememorarea mitului clasic al
argonauţilor, societate de regi de origine divină, care
hotărăsc să facă o aventură unică: se duc cu
corabia Argo în Colchida, pe coasta caucaziană a Mării Negre, la
regele Aietes, tatăl celebrei Medeea, ca să intre în stăpânirea
„lânei de aur” (blana unui berbec minunat). Mitul întemeietor de stat poate
deveni în descinderea noastră mit întemeietor de lume, mit al
realităţii pastorale.
Despre
comunităţile-studiu de caz pot afirma că le-am proiectat în
spaţiul ştiinţific şi au fost supuse, astfel,
izolării. Acest spaţiu se caracterizează, firesc, prin
omogenitate şi coerenţă faţă de spaţiul
experienţei practice. Pentru oamenii aceştia semnul
înţelepciunii pare a fi voinţa continuă; ei au libertate
interioară şi nu numai, conştienţi că timpul este în
ei.
Când mi-am propus să fac o prezentare a temei de cercetare şi anume: Migraţiile
interne şi enclavele culturale. Aşezări de păstori ungureni
în nordul Munteniei, nu mi-a fost greu să găsesc
argumentele, întrucât ele îmi erau de mult timp familiare. M-a atras ideea de
grup cultural recontextualizat, de formaţie socială care poate fi
calificată prin conceptul de izolat, de grup minoritar, marginal, distinct
prin limbaj, (lexic, fonetisme) prin onomastică şi toponimie, prin
îndeletniciri, obiceiuri de viaţă rurală sau de trăiri
spirituale. Este sesizabilă identitatea distinctă, dar şi mai
evidente sunt dominantele caracterului lor: numai nişte indivizi puternici
ar fi reuşit să-şi impună specificitatea (indiferent de domeniu)
în faţa autohtonilor care îi priveau circumspect şi care nu puteau
înţelege întru totul cauzele dislocării unor grupuri mari, emigrate
din motive religioase sau politice şi care îşi căutau propriul
destin împovăraţi fiind de mentalitatea noului venit.
Nu sunt de neglijat raportările la întreaga
zonă în care s-a produs integrarea, accentul punându-se pe
evidenţierea unei identităţi pe toate palierele de manifestare:
social, economic, cultural, spiritual. Schimbarea zonei de stabilizare este un
fenomen trăit atât de populaţia ardeleană, cât şi de cea
din Ţara Românească, migrarea efectuandu-se în ambele sensuri.
Pretutindeni adaptarea s-a făcut în timp, endogamia locală
funcţionează până astăzi ; este un fel de
prudenţă a celor care se simt membrii unui grup social, o
apărare a integrităţii colective.
Verificarea concluziilor
la care am ajuns poate fi făcută cercetând alte aşezări cu
populaţie asemănătoare celei din Corbii Muscelului:
Bădeni-Ungureni, Berevoieşti-Ungureni, Oieşti-Ungureni,
Uda-Ungureni, (în Argeş) sau Vaideeni-Vâlcea. Aici întâlnim diferenţe
marcatoare ale comunită&# 23123g623x 355;ii distincte. Migraţiile interne se fac
totuşi în interiorul aceleiaşi culturi. Cercetarea devine
monografică, iar studiul de caz nu poate decât să justifice demersul
ştiinţific. Specificitatea vieţii ungurenilor, relaţiile
lor cu vecinii, portul, lexicul specializat (un lexic profesional, vezi
ocupaţia de bază, păstoritul), mărcile izolării pe
care le poartă, conduc spre construirea unui studiu contrastiv, însă
doar în punctele tangente, raportat la zonele circumvecine, fără
pretenţia deţinerii adevărului absolut, eventual cu o
minimă distorsiune a realităţii.
Tema abordată nu
cred că poate fi tratată exhaustiv, elementele de noutate şi de
schimbare intervenind perpetuu, dar realizând astfel „hermeneutica” studierii
acestui aspect de viaţă. Lucrarea urmăreşte un traseu care
invită la inedit şi interesant.
Cele două
supracapitole: Ordinea materială (practică) şi Ordinea
ideală (estetică) pun accent pe faptul că între aceste organizări
există, încă, o relaţie puternică evidentă în modul de
aşezare a vieţii, de raportare la cotidian, la ideea de sacralitate
sau de poeticitate.
Ordinea materială
(practică)
În al doilea capitol am expus teza
emigrării, am făcut o etapizare a desfăşurării
cronologice a evenimentelor şi am prezentat istoria grupei de emigrare
Jina-Vaideeni-Corbi.
În urma întemeierii
Principatelor Române, valuri masive de emigrări, în secolele al XV-lea
şi al XVI-lea, s-au realizat după revoluţiile din 1437 şi 1514,
sau în 1495. Colonizările numite Novae plantationes, începând cu
secolul al XV-lea, au fost considerate în Principate ca probleme de stat. Ele
s-au făcut pe bază de hrisov sau uric domnesc şi cu învoirea
locuitorilor pământeni purtând numele de slobozii.
În cursul secolului al
XVIII-lea, mii de iobagi şi militari din tot cuprinsul Transilvaniei, dar
în special din judeţele mărginaşe, trec în Principatele Române
în urma persecuţiilor religioase şi a poverilor iobăgeşti
crescânde din partea proprietarilor nobili lacomi şi a
fiscalităţii austriece, un nou şi nemilos organ de exploatare a
iobagilor.
După revoluţia lui
Horia la 1784 alţi transilvăneni s-au refugiat pentru a-şi
păstra credinţa ortodoxă şi pentru a scăpa de teroarea
regimului unguresc, care îi obliga la catolicizare. Când „un vânt cumplit de
răzbunare” trecea deasupra capetelor românilor din Ardeal, mulţi
păstori ardeleni au trecut în Ţara Românească, întemeind
numeroase sate noi sau mahalalele Câmpulungului: Vişoiu, Voineşti,
Valea Mare, Barbuş şi cele două Bughi. Cele mai accentuate
emigrări au avut loc în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea.
Împărăteasa Maria
Thereza, sesizată fiind de emigrările românilor în masă, la 1746
a instituit chiar o comisie spre a stabili la faţa locului cauzele care au
determinat exodul de populaţie în Principate, locuitorii numiţi
„ungureni”, „mărgineni”, „bârsani”, „mocani”, „ţuţuieni”
şi„săcuieni”,
înmulţindu-se mult, la 1733 a dezlănţuit strigătul
„TotaTransilvania ad nos venit.” Spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea, faţă de numărul mare al
ungurenilor, s-au luat şi măsuri oficiale. La 1783 Mihai Vodă
Şuţu a numit peste ungurenii străini din 5 judeţe oltene un
ispravnic.
Cum în veacul al XVIII-lea
emigrările erau în necontenită creştere, Austria începe,
aşadar, să se intereseze tot mai aproape de situaţia
principatelor române. Spre a supraveghea şi a se informa despre tot ce se
întâmplă aici sub raport politic şi economic, Austria instituie
două agenturi, apoi consulate, în Bucureşti şi Iaşi, în
capitalele celor două ţări române între anii 1780-1790 care
monitorizau emigrarea ungurenilor în Principate.
Mai târziu, pe vremea ocupaţiei ruseşti dintre 1806-1812,
migrarea ungurenilor în Principate este tot atât de mare ca în epoca
precedentă, în acest interval plecând mulţi ca să scape de
cătănie, adică de serviciul militar austriac, care era lung
şi sever. Ioan Caragea Vodă a întemeiat la 1813, în fiecare
judeţ, câte o isprăvnicie de ungureni, care făcea catagrafia
ungurenilor.
Există o axiomă în
demografie potrivit căreia „migraţiunile” de populaţie,
determinate de diferenţa de nivel între stările social-economice din
două ţări sau regiuni, se dirijează între acestea într-o
singură direcţie şi exclud încrucişarea.
Infuziuni continue de
populaţie au avut loc şi în secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
Fenomenul transplantării de populaţie de pe streaşina
umbrită a Carpaţilor pe cea însorită, a fost general din Oltenia
până în Bucovina. Cauza imigrărilor a fost considerată
diferenţa de stări sociale între provinciile aşezate pe
versantele opuse ale Carpaţilor: foarte apăsătoare în
Transilvania şi mai puţin grele în Principate.
Populaţia
imigrată a fost formată mai ales din români, fapt relevat de un
membru al guvernului ardelean, la 18 iunie 1763, care precizează că
îndeosebi românii s-au refugiat în Principate.
Din Jina Sibiului ungurenii
au emigrat în două localităţi: în Vâlcea, la Vaideeni şi în
Muscel, la Corbi. De aceea cele trei localităţi sunt prezentate ca o
grupă unitară.
Capitolul al treilea tratează
atestarea localităţilor care au primit grupuri de păstori
ungureni, vechimea satelor şi istoricul numelor pe care le poartă
(Nucşoara, Corbi, Stăneşti, Domneşti).
Pentru a înţelege mai bine fenomenul supus cercetării, erau
necesare câteva repere istorice ale arealului investigat.
Localităţile care interesează sunt aşezate pe valea Râului
Doamnei şi vor fi prezentate de la nord la sud. Se va respecta
această ordine şi pentru reperele geografice.
Un fenomen interesant
trebuie menţionat: destinul celor care au venit de peste munţi a fost
diferit şi cauzele acestor deosebiri sunt multiple; ele ţin de
mărimea populaţiei autohtone, de relaţiile nou veniţilor cu
„pământenii” , cu Mănăstirea Curtea de Argeş sau
Câmpulung, pe pământul cărora urmau a locui, de psihologia
colectivă, de gradul de decadenţă sau de valorizare a
localităţii unde rămâneau (de exemplu satul Corbii de
Piatră era o localitate decăzută la sosirea ungurenilor pe
aceste pământuri, deoarece elita plecase încă din 1409, împreună
cu cei din familia lui Iancu Corvin, în Hunedoara, acolo unde, mai târziu, au
primit castelul şi domeniile), de dorinţa lor de a-şi
păstra identitatea.
Ce s-a
remarcat este foarte interesant: „asimilaţii” nu au fost cei care au respectat tradiţia locală, (fără
a-şi pierde identitatea), cei care s-au supus dorinţelor
autorităţilor clericale ortodoxe din Curtea de Argeş, şi
care nu au avut litigii sau procese de revendicare a unor drepturi morale sau
teritoriale. Asimilaţii au fost cei care au încălcat regulile impuse
de populaţia autohtonă, veşnicii nemultumiţi, aceia care se
simţeau persecutaţi atât în Ardeal cât şi în Ţara
Românească.
Prin urmare, dacă în
Domneşti, Stăneşti sau Nucşoara imigranţii ardeleni au
fost asimilaţi (cu toate controversele apărute între aceştia
şi autohtoni), în Corbi situaţia a fost diferită. Găsind
aici o comunitate în declin, ungurenii i-au dominat numeric şi cultural pe
munteni. Astfel, ei se constituie astăzi într-o enclavă profesionalizază
(pastorală), dar şi într-o enclavă spirituală,
mentalitară, tradiţională. Au conservat neaşteptat de bine
obiceiurile, portul, vorbirea, înconjuraţi fiind de musceleni şi au
devenit o insulă ardelenească în spaţiul sudic al României
(situaţie similară şi în alte zone).
Noţiunea de
„enclavă” a fost folosită întrucât ea presupune izolare, conservare,
diferenţiere, elemente regăsite în descrierea unei populaţii
străine aflate în mijlocul populaţiei indigene (aşa cum se
prezintă ungurenii în raport cu populaţia Munteniei).
Capitolul al patrulea prezintă importanţa cadrului natural în
alegerea locului de întemeiere a satelor, aşezarea geografică,
relieful, clima, elemente care trebuiau să favorizeze îndeletnicirea
oierilor. O legendă spune că puţini ungureni au
rămas în Domneşti, o zonă mult prea expusă din punct de
vedere geografic şi meteorologic, un loc unde protejarea turmelor s-ar fi
făcut mai dificil, căci valea Râului Doamnei este aici mult mai
largă, iar dealurile se retrag şi lasă loc podişului.
Atunci ei ar fi urcat spre Corbi, locul unde stâncile scobite de ghiarele
şi ciocurile corbilor de piatră formau zidurile unei cetăţi
naturale, turmele erau la adăpost, iar ierburile erau înalte dincolo de
pereţii stâncoşi.
Geografia locurilor pe care s-au aşezat ungurenii este extrem de
importantă pentru îndeletnicirea lor, păstoritul. Pe lângă
interesul de a obţine anumite facilităţi de la proprietarii
pământurilor (Mănăstirea Curtea de Argeş,
Mănăstirea Câmpulung, domnitorii), exista preocuparea permanentă
de a avea un mediu care să le faciliteze procurarea hranei pentru oi. Un
rol determinant îl avea, bineînţeles, clima; o climă adecvată
creşterii animalelor.
Cadrul natural la care
raportăm colectivităţile este un spaţiu generos: sectorul
subcarpatic din bazinul Râului Doamnei între Valea Cernatului şi
Găneşti. Localităţile care sunt aşezate în bazinul
mediu al Râului Doamnei sunt vechi de sute de ani, atestate documentar din
secolul al XIV-lea. Ele s-au dezvoltat în strânsă legătură cu
fostele capitale ale Ţării Româneşti, Curtea de Argeş
şi Câmpulung, pe drumul ce uneşte cele două centre istorice prin
localitatea Domneşti.
Capitolul al
cincilea este dedicat prezentării „mărcilor funcţionale sau
utilitare.” Calendarul pastoral trasează reperele temporale ale
incursiunii ştiinţifice şi de cercetare. El prezintă un
interes major în desfăşurarea algoritmului ocupaţional din
colectivitatea pastorală. În enclava culturală Corbi, păstorii
respectă aceleaşi sărbători, aceleaşi date pentru
urcatul oilor la munte, pentru miţuit, răvăşit sau târguri.
Viaţa lor, implicit activitatea desfăşurată de milenii,
urmează calendarul pastoral.
O macroprezentare a
fenomenului pastoral, deci o lărgire a zonei de cercetare pentru
observarea păstrării şi performării obiceiurilor pastorale,
creează o imagine de ansamblu, o imagine complexă dar unitară.
S-au consemnat obiceiuri din Muntenia şi Oltenia, multe întâlnite şi
în Corbi. Studiul comparativ despre obiceiurile şi sărbătorile
pastorale din sudul ţării şi cele din zona restrânsă a
enclavei culturale Corbi oferă informaţii inedite. O tradiţie spectaculoasă s-a impus aici, în Muscelul
Argeşului şi ea ţine de anumite obiceiuri, de practicile
rituale, petreceri, târguri, sărbători. Individul este pus în
relaţie cu elementele primordiale cărora le acordă o maximă
importanţă : focul viu, apa (meteorologie). Manifestările
folclorului pastoral au meritat din plin să fie prezentate şi
comparate cu cele ale unei zonemult
mai largi (obiceiuri la formarea şi desfacerea turmei, nedeile,
farmecele bune, interdicţiile…). Diseminări există, ele sunt
uşor de reperat, întrucât ocupaţia lor de bază -
păstoritul, nupermite
existenţa anumitor specii literare întâlnite în satele de agricultori,
pomicultori sau crescători de vite mari. O deschidere spirituală nu
echivala cu pierderea identităţii, cel puţin aşa se pare
că a fost percepută şi adoptarea unor texte folclorice care nu
le sunt specifice (de exemplu, Pluguşorul).
O mare parte din lucrare am
dedicat-o studiului de caz (capitolul al şaselea). Păstoritul
este laitmotivul vieţii acestor oameni, ancheta etno-zoologică mi-a
trasat liniile directoare ale cercetării pe care am făcut-o şi
m-a ajutat în demersul investigaţiei folclorice. Vechimea
păstoritului la noi este dovedită de chiar limba românească: nu
există nici un cuvânt esenţial şi indispensabil din lexicul
specializat care să nu fie de origine latină . De pildă: oaia,
berbecul, mielul, noatinul,
mioara, mânzareasunt animale pe
care păcurarul le adună în turmă, unora le tunde lâna,
altora le mulge laptele, făcând unt, smântână
şi caş bun. De aceeaşi vechime şi de aceeaşi
origine sunt şi cuvintele care privesc arta culinară
păstorească: curastra (colastra), chiagul; sau staur
(staul),stână, căciulă,
cergă, fluier.
Ancheta etno-zoologică a fost adaptată în funcţie de
obiectul cercetării. O reordonare ulterioară a capitolelor nu a
făcut decât să ajute analiza fenomenului în sine. Numele proprii
atribuite oilor, caracterele de rasă, creşterea, hrănirea,
înţărcuirea, tehnicile de tratament, terapeutica, patologia, magia
veterinară, semnele de proprietate, ceremoniile, cosmogoniile, puterile
atribuite, animalele auxiliare, credinţele sunt numai câteva repere ale
studiului etno-zoologic, obiectivele cercetării cred că au fost
îndeplinite, în măsura în care observarea diferenţelor sau a
continuitaţii tradiţiei se face fără dificultate.
Cercetarea fenomenului de migraţie
internă a fost îndeaproape studiat (autorii sunt trecuţi la
bibliografie) încă de la începutul secolului trecut. Mai puţină
atenţie au primit descendenţii celor care părăsiseră
Transilvania, despre care informaţiile suportă completări
şi actualizări. Structurarea vieţii acestor oameni este total
diferită de cea a contextului cultural actual, legăturile cu „rădăcinile” sunt permanente şi
indispensabile.
Arhitectura stânelor, inventarul obiectelor necesare
preparării laptelui şi denumirile produselor gastronomice, arta
culinară specifică, felul oilor, marcarea lor, bolile şi nu în
ultimul rând rolul baciului, al ciobanului şi al tăbăcarului,
sper să facă obiectul unei lecturi interesante, inedite, un argument
în plus pentru păstrarea tradiţiei, atât la nivelul
manifestărilor culturale, al folclorului literar, cât şi la nivelul
lexicului, portului şi, de ce nu, al mentalităţii. Nu mai puţin
importante sunt celelalte aspecte ale activităţii pastorale, şi
anume: strigătele, iernatul, văratul, castrarea, reproducerea,
împodobirea, selecţia, clopotele, culcarea, jupuirea, interdicţiile
culinare, zicalele, aspectele economice-arvunitul.
Pentru a observa
evoluţia (dinamica) lexicului pastoral în ultimii 50-60 de ani, am reluat
ancheta apărută în Atlasul lingvistic român, volumul II din
1956, segmentul pastoral, refăcând traseul de cercetare din zona
musceleană.
Resemantizarea
şi recontextualizarea unor cuvinte din lexicul pastoral sau din cel al
grupurilor profesionale învecinate (rudari, fierari, pomicultori,
crescători de vite mari) aduc în lucrare o notă de umor
manifestată la nivelul comicului de limbaj.
Întrucât relaţiile profesionale ale păstorilor cu grupurile
învecinate sunt permanente şi indispensabile, am făcut o prezentare a
comunităţii de rudari şi a celei diseminate de fierari, în capitolul
al şaptelea. Obiectele pe care aceştia le confecţionează şi care
ajung în stâne, în mutători sau în casele păstorilor, au o
importanţă deosebită în practicarea ciobăniei.
Influenţa pomicultorilor sau a crescătorilor de vite mari nu este
atât de evidentă la nivel practic, ci, mai degrabă, la nivel estetic. Cercetând şi
alte comunităţi profesionalizate şi învecinate cu păstorii,
am remarcat interdependenţa activităţilor pe care aceşti
oameni le practică. Păstorii au nevoie de obiectele făurite de
rudari sau fierari şi ciobănia nu poate fi altfel concepută. În
pendulările lor între şes şi munte, în gospodăriile pe care
le părăsesc multă vreme din an, la stână, în strungă
sau la mutătoare, găseşti obiecte de lemn sau de fier atât de
utile ciobanilor. Şi păstorii recunosc importanţa celor care „de
jos”, de acasă, printr-un alt tip de activitate le sunt alături.
Altfel totul ar fi mai greu, dacă nu imposibil.
Importante pentru fierari sau rudari sunt reprezentările de ordin
obiectual, meseria lor este una care presupune pragmatism şi o
permanentă raportare la concret. Pentru a demonstra aceste observaţii
am făcut o prezentare a produselor confecţionate de ei.
Bineînţeles că aceste comunităţi dezvoltă un lexic
profesionalizat, altul decât cel pastoral.
Ordinea ideală
(estetică)
Capitolul al optulea
tratează „mărcile identitare” care aufost elemente importante în impunerea
tradiţiei nou-veniţilor. Toponimia devine notă specifică a colectivităţii pastorale. Ea
individualizează şi face recognoscibilă o populaţie, dar în
cazul ungurenilor din Muntenia, toponimia înseamnă şi un substitut al
vieţii de dincolo de munţi, o reprezentare a unei îndeletniciri
străvechi- păstoritul.
Toponimele
anterioare venirii lor coexistă cu cele pe care păstorii le-au ales.
Sunt nume de locuri pe care ei le întâlniseră dincolo de munţi
şi care le reconturează în noul spaţiu un mediu familiar sau
nume de locuri care descriu profesia lor de bază -păstoritul.
Toponimele suportă, deci, o clasificare în funcţie de elementele
identităţii grupului social: genealogie şi profesie.
Ştiinţă care studiază
originea, evoluţia şi semnificaţia lingvistică,
istorică, socială şi psihologică a numelor de locuri,toponimia reprezintă pentru acest studiu
element de continuitate între versanţi (zone) şi între familii
(neamuri).Unele toponime reflectă
modul de viaţă al comunităţii, ocupaţia de bază a
oamenilor. Acestea sunt un punct de interes pentru studiul de caz. Pentru
păstorii din enclava culturală Corbi denumirea sau redenumirea
locurilor după îndeletnicire sau după localităţile de
provenienţă (Jina Sibiului, Poiana) devine un element psihologic de
continuitate, de stabilitate, de echilibru. Apartenenţa la grup
înseamnă valorizare, importanţă, respect. Ignorarea originii
echivalează cu pierderea identităţii şi acest lucru este de
nepermis. S-au analizat dubletele toponimice Ungureni-Pământeni,
toponimele pastorale, identitatea toponimică pe cei doi versanţi ai
Carpaţilor, originea Sloboziilor.
Apoi am detaliat aspectele
privind onomastica - (element idividualizator şi element de conexiune a
două zone folclorice importante: Mărginimea şi Muscelul), portul
cu simbolistica lui şivorbirea
–element definitoriu al grupului pastoral.
Onomastica, adică studiul
etimologiei, transformării şi clasării numelor proprii de
familii, aduce contribuţii însemnate în cercetarea locului de origine a
colectivităţilor omeneşti. Aplicarea onomasticii este veche. S-a
folosit pe o scară întinsă în special numele de familie de origine
semantică sugerând, fără nici o altă cercetare suplimentară,
apartenenţa la o anumită colectivitate sau regiune. Metoda
onomasticii se aplică pentru determinarea frecvenţei familiilor
dintr-o comună, în raport cu numele lor, evidenţierea numelor de
familie identice în satul matcă (Transilvania), cu cele din satele nou
formate (Oltenia, Muntenia), recunoaşterea numelor de familie la
populaţia „iradiată”, după originea lor semantică
transilvăneană. Înrudirea în cadrul aceleiaşi comune, numele de
familie identice sau apropiate în două sau mai multe comune şi
originea semantică ardelenească a mai multor nume de familie din
comunele iradiate sunt prezentate în acest capitol. Şi în 2005 în Corbi se
întâlnesc numele celor veniţi de peste munţi, sau în alte cazuri
onomastica reflectă ocupaţia de bază a oamenilor-
păstoritul: Poenaru, Strungeanu, Ungureanu, Ciobănelea, Sescioreanu,
Măţău…
Onomastica este influenţată şi de existenţa
endogamiei de grup camod depermanentizare, de supravieţuire a
populaţiei prin nume. Acceptarea unor relaţii economice sau sociale
nu însemna tolerarea unor căsătorii mixte. Este adevărat că
astăzi fenomenul nu mai este extins la nivelul întregii populaţii
ungurene, dar nu înseamnă că el a dispărut.
Aşadar, în Corbi
onomastica relevantă pentru acest studiu se bazează pe o identitate
de genealogie şi pe o identitate de profesie cu cea din Mărginimea
Sibiului sau Braşov.
Portul este o marcă
identitară de o mare importanţă. Costumul este purtat cu
multă mândrie, dar aceasta înseamnă mai mult de atât. Cred că
mulţi suportă ideea de „diferit” ,
de „special” altfel, ei trăiesc o dramă a inadaptării,
a neintegrării, o dramă a celui care nu adoptă întru totul
comportamentul, ţinuta, limbajul sau obiceiurile celor majoritari.
Mentalitatea păstorilor ungureni din Corbi este mentalitatea
învingătorilor, a celor mândri că pot arăta şi altceva
decât ceea ce se cunoştea până la venirea lor. Ei
sunt cei care ştiau că pot spune şi altfel lucrurilor
purtătoare a unui singur nume. Portul popular, ca
îmbrăcăminte sau podoabă, are viaţă proprie, el
constituie un factor care poate atesta originea etnică a unei
populaţii. Compararea portului câştigă în valoare mai ales la
colectivităţi infiltrate în anumite regiuni (cum este cazul nostru),
a căror populaţie băştinaşă are port cu multe
particularităţi proprii, prin urmare, portul este un factor de
selecţie a populaţiei în Muscelul Argeşului.
Observaţiile personale au fost confirmate de lucrările de
specialitateîn care este descris
minuţios portul muscelean şi cel al Mărginimii. Am consemnat
punctele de vedere ale mai multor etnologi în ceea ce priveşte descrierea
portului popular din zona Muscel. Fiecare dintre aceştia a adus
informaţii detaliate asupra unora dintre părţile componente,
funcţionalitatea sau simbolistica portului popular. De aceea, impresia de
revenire asupra aceluiaşi aspect poate fi considerată o subliniere
sau o reconfirmare a valorii fiecărui element vestimentar prezentat.
Bobu Florescu Florea remarcă în Portul popular din Muscel
că întotdeauna costumul bărbătesc sibian a fost considerat ca un
port profesional păstoresc. El s-a răspândit în întreaga zonă
musceleană, la toţi păstorii, indiferent dacă ei sunt
ungureni sau neaoşi musceleni. În schimb, portul sibian femeiesc nu s-a
impus. În Corbi a pătruns portul muscelean, iar în alte sate cu
populaţie veche ardelenească, cum sunt Berevoieşti-Ungureni,
Boteni, n-a mai rămas nicio urmă din vechiul costum sibian.
Portul păstoresc sau terminologia elementelor care compun costumul
femeiesc sau bărbătesc, indică un strâns contact de-a lungul
istoriei, între sudul Ardealului şi Muscel. Prezenţa unor sate cu
populaţie ardelenească în zona Muscelului, care îşi
păstrează încă portul, iar în parte şi graiul, aduce
şi astăzi în configuraţia costumului muscelean o notă
particulară. Procesul de influenţă reciprocă între costumul
muscelean şi cel ardelenesc din satele ungureneşti este încă în
curs.
Existenţa unei bogate terminologii a costumului, comună
pentru zona Muscel şi părţile limitrofe ardeleneşti,
indică faptul că, în afară de grupurile actuale de ungureni, au
existat vechi aşezări de populaţie ardelenească, care între
timp s-au asimilat.
Este remarcată linia unitară a structurii portului popular
muscelean. La zona de contact a populaţiei muscelene cu cea
ardelenească au existat permanente raporturi etnografice, a căror
urmare se reflectă şi în costumul popular.În costumul muscelean
găsim urme de influenţe ardeleneşti reduse uneori doar la
terminologie, iar în aşezările de păstori ardeleni din sudul
Carpaţilor, există chiar un port transilvănean denumit ungurenesc,
care se deosebeşte fundamental de cel muscelean.
Linia structurală simplă, ornamentaţia bogată dar
echilibrată şi coloritul mai mult sobru, conferă o notă de
eleganţă cu totul deosebită acestui costum. Deosebit de
interesante pentru valoarea lor artistică şi pentru lămuririle
pe care le aduc cu privire la raporturile etnografice care s-au ţesut pe
linia Carpaţilor, între cele două versante ale sale, portul popular
din Muscel şi portul enclavei culturale Corbi sunt nu doar obiecte de
îmbrăcăminte şi de podoabă; ele definesc o comunitate
şi o legitimează etnografic şi spiritual.
Notarea vorbirii
ungurenilor din Corbi aduce date importante în ceea ce priveşte
evoluţia lexicului, a sintaxei frazei, dar şi a structurii
mentalitare, aici, la confluenţa a două falii culturale şi
impicit comportamentale. Putem vorbi despre autoimagine în discursul
comunităţii pastorale. Transcrierea vorbirii păstorilor din
Corbi s-a constituit în material de cercetare lingvistică. S-au consemnat
fenomene apărute la fiecare nivel gramatical: lexical, fonetic,
morfologic, sintactic, stilistic. Vorbirea lor cu lexicul specializat şi
fonetismele proprii, îi identifică pe ungureni oriunde s-ar afla în
Ţara Românească (pe valea Argeşului, a Oltului, a Jiului sau a
Râului Doamnei).
În capitolul al nouălea, dedicat „mărcilor estetice”,
prin temele şi motivele pastorale din repertoriul folcloric neritual al
zonei se continuă analiza ariei cercetate, urmărindu-se
disponibilităţile lor sintactico-semantice.
Folclorul pastoral
dezvoltă o tipologie a conflictelor epice ordonate, din raţiuni de
metodă, şi disociate în două secţiuni: conflicte care au
loc în interiorul stânei, sau în exterior. În interiorul stânei sunt luptele
între păstori sau între păstori şi stăpâni- motivul complotului
ciobanilor veri sau fraţi, moartea solitară, în Mioriţa,
Ciobănaş de lamiori-. Apoi sunt conflictele care
confruntă stâna cu lumea exterioară: conflictele ciobanilor cu
haiducii, hoţii şi tâlharii care vin să taie turmele –Dolca-
Fulga, Şalga-, cu domnitorul la care păstorul este pârât de cei care
îl invidiază sau la care se duce pentru a cere dreptate- Oprişan-
Dobrişan, Mircea Ciobănaşul. Dispute mai au păstorii cu
zmeii care vin să le răpească surorile- Sora păcurarului-,
sau cu fiarele pădurii care atacă turmele producându-se o tulburare a
ordinii mitice.
Identificarea motivelor cu o
mare disponibilitate pentru scenarii diferite şi conflicte epice complexe
este necesară. O altă observaţie importantă este aceea
că motivele sunt dezvoltate diferit cu mijloacele unor specii diferite, de
aceea structura lor este afectată. Ele se conformează modelului
speciei care le preia, mijloacelor de realizare a expresiei poetice proprii
speciei respective: baladă, doină, bocet, colind, legendă,
povestire, snoavă, proverb.
Alte motive care apar în
folclorul pastoral sunt: motivul fraţilor regăsiţi,- Oprişan-
Dobrişan, Costea Ciobănaşul, maica bătrână,- Mioriţa,
raptul surorii -Sora soarelui, răpirea turmelor, exodul,
intrigantul,metamorfoza, stâna
atacată de tâlhari, turma atacată de lupi şi urşi, luarea manei,
păstorul vrăjitor.
Motivele lirice din enclava
culturală Corbi sunt întâlnite în repertoriul pastoral al Munteniei:
motivul trecerii timpului marcat de coborârea periodică a turmelor din
munte, dorul de casă al păstorului, urcatul la munte, viaţa la
stână descrisă idealizat, văratul departe de casă şi
de cei dragi. Ovidiu Bîrlea afirmă despre cântecele păstoreşti
că ocupă locul întâi în rândul cântecelor profesionale, atât prin
bogăţia repertoriului, cât mai cu seamă prin culmea
estetică la care s-au ridicat.
Motivele cu disponibilitate sintactico-semantică migrează din
poezia nerituală păstorească în cea haiducească sau în cea
rituală a colindelor: înstrăinarea, dorul sau stricarea inimii,
pierderea oilor, judecata păcurarilor, ciobanul şi zmeul sau sora
păcurarului, maica bătrână, înfrăţirea
păstor-haiduc, lupta păstor-haiduc. Aşadar, motivele pastorale
pot evolua în motive haiduceşti, dar există situaţia în care,
aceleaşi motive apar în specii literare diferite, fie epice sau lirice:
balade pastorale, cântece ciobăneşti, legende pastorale, colinde
pastorale. Această migrare a motivelor duce la o formă de adaptare a
lor, la o disponibilitate de a apărea în contexte sintactico-semantice
foarte diferite. Imaginaţia colectivă uimeşte prin
valenţele ei neobişnuite. Important pentru creativitatea
colectivă nu este doar noul, căci efecte inedite, rafinate stilistic,
produc uneori aceste „permutări”, aceste reasamblări ale unui joc de
puzzle, cum s-ar putea numi tematica pastorală.
Colindele pastorale reprezintă segmentul
folclorului ritual prin care se întregeşte tabloul vast al unei tematici
strict legate de profesie. În Corbi se colindă cu aceeaşi
prospeţime şi cu aceeaşi puritate ca acum 100 de ani. Cel puţin
aşa pare. Doar repertoriul, din păcate, s-a redus mult.
În loc de concluzii (capitolul
al zecelea) am considerat necesarăo prezentare a vestigiilor existente în enclava Corbi şi în zonele
învecinate. Mai puţin cunoscută astăzi şi mai puţin
exploatată, „Valea Voioevozilor”, valea Râului Doamnei, îşi
recapătă încet strălucirea vremurilor în care domnitorii
poposeau aici în drumul lor dintre Curtea de Argeş şi Câmpulung,
devenind un important reper istoric.
Corpusul de texte pastorale
culese de pe întreg judeţul Argeş (capitolul al unsprezecelea)confirmă bogăţia
tematică, imagistică sau de exprimare plastică a unei
colectivităţi delimitate şi bine definite prin îndeletnicire.
Totodată dovedeşte folosirea unui lexic poetic puternic amprentat de
ocupaţia tradiţională a zonei (ca şi lexicul
cotidian).
Glosarul cu 577 de cuvinte
ale lexicului pastoral (capitolul al doisprezecelea) demonstrează,
o dată în plus, originea latină a limbii folosite de enclavele
pastorale, şi se vrea un memento în calea uitării pe care
trecerea timpului o enunţă sub forma normelor tehnologice europene
care înseamnă nu numai alte tehnologii, ci şi un alt lexic al
profesiunii.
B.ARGUMENTARE
Studiul vizează
prezentarea comunităţilor diferite, distincte la nivelul limbajelor
(port, obiceiuri, onomastică..) dar identice la nivelul limbii (limba
română). Păstrarea frontierelor dintre grupuri este valabilă
până astăzi, iar amestecarea populaţiilor are doar statut de
accident matrimonial, presupunând încălcarea cutumei.
Ungurenii, păstori de
profesie, se situează în prim-planul cercetării. Raportarea lor s-a
făcut atât la zona-matcă, Mărginimea Sibiului, dar mai ales la
zonele circumvecine actuale: pământenii (pomicultori, crescători de
vite mari), rudarii (comunitate izolată geografic şi profesional)
şi fierarii (comunitate diseminată).
Important este că
viaţa fiecărei comunităţi este pusă sub autoritatea
altui model cultural.Acest model
are structură diferită iar sistemul de valori în ordinea practică
este altul (ocupaţiile sunt variate dar complementare). Prezentarea
descriptivă a acestor colectivităţi a cuprins date de ordin
geografic şi istoric, echivalând cu o trasare pe hartă.
Relaţiile oamenilor cu instituţiile oficiale sunt comune tuturor
tipurilor de comunitate. Relaţia cu autoritatea
administrativ-politică, primăria, nu prezintă diferenţe de
la un grup social la altul. Ortodocşi fiind, nici relaţia cu
autoritatea spirituală, biserica, nu aduce elemente proprii unei anumite
comunităţi. Învăţământul obligatoriu face ca
relaţia cu autoritatea educativă, şcoala, să aibă
şi ea note comune pentru toate grupurile. Ei recunosc şi autoritatea
altor instituţii sau chiar a altor persoane care simt că i-ar putea
ajuta în pofesia lor sau le-ar putea apăra interesele (ocolul silvic pe
raza căruia locuiesc, poliţia de proximitate…)
Dar relaţia cu
autoritatea tradiţională impusă la nivel de obicei folcloric,
conduită morală, atitudine în faţa evenimentelor vieţii…
variază de la o colectivitate la alta. Dacă în comunitatea
ungurenilor viaţa curge după reperele temporale ale calendarului
pastoral, în celelalte grupuri se schimbă datele calendaristice,
sărbătorile, târgurile urmărind calendarul pomicol, uneori
agrar. Pentru rudari timpul curge în ritmul schimbărilor din viaţa
pădurii. Riturile de trecere şi repertoriul folcloric variază,
de asemenea, de la o colectivitate profesională la alta.
Faptele de repetiţie
ale actului folcloric devin probe de existenţă a modelului cultural.
Oamenii au competenţe diferite şi fiecare individ se formează
sub autoritatea unui model. Universul intim şi social (comunitatea) sunt
influenţe evidente pe tot parcursul vieţii. Astfel, modelul pastoral
diferă de modelul agrar, cele două sunt necoincidente dar
complementare. La minoritari modelul cultural ţine de evidenţă
(rudari, fierari) şi de aceea mult mai importante pentru acest studiu
devin modelele culturale ale celor două comunităţi de români: ungurenii
şi pământenii. Cu reprezentări comune ale sacrului, ele
dezvoltă totuşi modele culturale diferite, deci competenţe
diferite. De aceea, miza lucrării a fost o evidenţiere a
particularităţilor modelului cultural pastoral în acelaşi timp
model ungurenesc, într-un spaţiu muscelean, pliat pe modelul muntenesc, de
o altă factură mentalitară şi comportamentală.
Conservarea structurii acestui model până la început de secol XXI
stârneşte interesul şi merită prezentat.
În centrul studiului s-a
aflat, aşadar, modelul cultural ungurenesc. Prezentarea modelului cultural
al pământenilor a presupus o evidenţiere geografică, deci o
trasare a frontierelor, o prezentare istorică şi o descriere a
portului (întrucât a influenţat în mare parte costumul popular ungurenesc,
în special pe cel femeiesc). Prezentarea modelului cultural al rudarilor
şi al fierarilor a însemnat o descriere a activităţilor şi
o prezentare a obiectelor confecţionate de aceştia, în ideea unei
evidente interdependenţe profesionale manifestate la nivel obiectual.
Modelul cultural ungurenesc a beneficiat de o analiză detaliată: la
nivelul mărcilor geografice, istorice, identitare (toponime,
onomastică, port, vorbire), estetice (motive şi teme pastorale în
literatura nerituală, colinde pastorale), funcţionale (obiceiuri
şi sărbători pastorale…) Corpusul de texte reflectă un
interesant (dar pe cale de dispariţie) folclor pastoral al zonei.
Capitolul dedicat studiului de caz conturează portretul unei
competenţe ocupaţionale devenite laitmotiv al unei vieţi.
Pledoaria pentru o integrare a zonei cercetate în circuitul turistic
naţional este ideea-concluzie a studiului. Glosarul cu cei 577 de termeni
pastorali confirmă bogăţia conceptuală, imagistică,
dar şi materială a unei ocupaţii milenare, prezentă şi
astăzi şi reactivată în fiecare an conform calendarului
pastoral.
Aspectele multiple ale
modelului cultural central (sistemele de valori, ceremoniile,
vestimentaţia, sărbătorile, obiceiurile alimentare,
ocupaţiile, limbajele, aspectele particulare de limbă, repertoriul
folcloric…) pot fi comparate separat cu aspectele altor modele culturale, dar
în această lucrare s-a produs o aşezare în oglindă doar acolo
unde comparaţia sau contrastul revelau, o dată în plus, o
intercondiţionare, o reciprocitate, o continuitate.
De aceea nu pot spune
că studiul este unul comparativ sau contrastiv, întrucât scopul nu a fost
o prezentare paralelă a comunităţii pastorale cu celelalte
comunităţi învecinate. Rostul cercetării, urmat de expunerea observaţiilor,
a fost acela de a raporta ungurenii la celelalte grupuri sociale sau
profesionale, cu analiza punctelor tangente sau de influenţă
reciprocă ale vieţii acestor comunităţi. Cum am afirmat
anterior, relaţiile cu instituţiile oficiale (primărie, consiliu
local), educaţia făcută prin şcoală, televizor,
presă scrisă, religia ortodoxă pentru toate
comunităţile, limba folosită, limba română, sunt puncte
comune care conferă o oarecare omogenitate (măcar de suprafaţă)
a arealului investigat. Întâlnirile săptămânale (în piaţa din
Domneşti, la biserici) sau anuale (târgurile locale, urcatul la munte,
miţuitul, răvăşitul) sunt alte prilejuri de amestec al
oamenilor şi al obiceiurilor. Aceste posibilităţi de
interacţiune trimit mult mai departe, în alte zone ale ţării
(Sibiu, Braşov), sau chiar în culturile multor etnii (etnia rromă).
Fiecare face ceea ce este învăţat dar tot ca produs al unui amestec.
Unii nu înţeleg sau nu au învăţat bine şi întreabă (de
exempu, de ce nu vinde ciobanul mielul şi vinerea). Acest lucru
reprezintă o anumită disponibilitate pentru un eventual împrumut
cultural. Oricum sunt multe lucruri pe care toţi le ştiu din reviste,
de la televizor sau, şi mai nou, de pe Internet.
Se amestecă însă
lucrurile mărunte, dar ce este mai important se păstrează în
interiorul colectivităţii. Fiecare rămâne cu ce este al lui ca
să nu fie păgubitor pentru toată lumea. Unele gesturi sau
atitudini nu sunt înţelese în afara grupului. Dar „când înţelegerea
lasă de dorit, ne rămâne respectul” (Nicolau Irina, 1998, p. 117). A
respecta nu înseamnă neapărat a participa. Uneori nici nu ai avea
voie să participi. Unele grupuri socotesc prezenţa unui străin
la sărbătorile lor ca pe o sursă de impuritate şi de
tulburare. Cred că societăţile vizate în lucrare
(societăţi studiu de caz) sunt unele „relaxate” pentru că
suportă bine pe străin, sau „îi compun un rol: el devine ochiul în
care se oglindeşte sărbătoarea” (Nicolau Irina, 1998, p.117).
Uneori, prezenţa outsiderului este socotită o onoare chiar. Nici eu
nu am întâmpinat ostilitate, nu mi s-au făcut reproşuri atunci când
m-am amestecat printre membrii grupului.
Ca orice societate
tradiţională aceste comunităţi funcţionează bine,
dar au note utilitare şi estetice diferite: alte relaţii cu mediul,
altă raportare la timp şi la spaţiu (calendare profesionale
diferite), alte forme de comunicare extraverbală între oameni, alt mod de
a concepe munca şi odihna, obiceiuri diferite, alte sărbători,
port diferenţiat, onomastică sugestivă pentru profesia
fiecărui grup sau pentru zona de provenienţă. La urma urmei
istoria este diferită, zonele geografice sunt apropiate dar nonincidente,
repertoriul folcloric (imagistic, tematic, melodic) este atât de diferit.
Un model de
sărbătoare a unei colectivităţi poate naşte forme
degradate în alt spaţiu.Dar modelul
cultural al fiecărui grup rămâne nealterat, oarecum închis. Fiecare
manifestare culturală a satului există numai în variante. Fiecare
poartă în bagajul său modelul cultural în care s-a format. Interesant
este că între comunităţile izolate mai circulă unele
obiceiuri, unele credinţe, dar nu şi oamenii. Fiecare rămâne
acolo unde simte că îi este locul. De aceea căsătoriile se
produc şi astăzi doar în cadrul aceleaşi
colectivităţi. Când mirele sau mireasa vin dintr-un alt spaţiu
cultural acest lucru reprezintă o încălcare a cutumei, o ignorare a
normei, un accident. Am observat că împrumutul, influenţa unei
comunităţi asupra alteia s-au făcut în măsura în care ceea
ce s-a luat s-a potrivit cu viaţa colectivităţii. Problema
opţiunii de a prelua nu se pune în cazul unor aspecte de viaţă
legate de o reglare a normelor morale: kris-romani sau judecata
ţigănească, în cazul sărbătorilor la care
participă numai rudele: consumarea bândăreţului de
zăpost în familiile rrome, hâderlezul rromilor (Paştele
Blajinilor), sau în cazul sărbătorilor profesionalizate în
colectivităţile pastorale (răvăşit, miţuit). În
cazul altor aspecte de viaţă împrumutul pare un gest firesc.
Atâta timp cât li se va
recunoaşte puterea elementelor specifice vieţii de păstor,
pomicultor, rudar sau fierar, comunităţile vor exista ca
entităţi diferenţiate. Dar trăim într-o lume care se
mişcă repede şi în care se uită din ce în ce mai des
refacerea grupului comunitar, relaţia cu sacrul, relaţia cu propria
persoană. Legătura cu lumea nu se mai face decât pe
bucăţele.
Expresia raportului
esenţial între om şi divinitate este apropiată în
comunităţile cercetate. Apoi mediul în care se mişcă
indivizii colectivităţii este diferit: mediul fizic (propice
creşterii oilor, animalelor mari, cultivării pomilor,
prelucrării lemnului sau fierului), sau mediul social (istorie
diferită, origini diferite, rudarii- robi domneşti, păstorii-
emigranţi, pământenii- moşneni, clăcaşi, proprietari
de pământ).
Mediul familial este
diferit, deci statutul soio-economic variază. Păstorii, pomicultorii
au un nivel de trai mai ridicat, rudarii sunt marginali nu doar geografic, ci
şi economic. În cadrul grupului este important rangul pe care familia îl
ocupă în societate, exprimat prin cuantumul veniturilor şi prestigiul
ei. Nivelul de educaţie al membrilor unei familii, ocupaţiile,
venitul familial, valorile economice şi bunurile din casă, atitudinea
faţă de educaţia prin şcoală vin să
diferenţieze şi mai mult grupurile şi pe membrii aceluiaşi
grup. Nivelul cultural din familie sau grup, recunoaşterea şi
respectarea unui set de reguli (creşterea importanţei conceptului de
ruşinedenumit mehrime în
comunităţile rrome),aderarea
la un sistem de valori, atitudinile, credinţele influenţează
stabilitatea şi rezistenţa grupului.
Am spus că fiecare
comunitate la care am raportat colectivitatea pastorală (grup- centru de
interes al cercetării) urmează un anumit model cultural, oamenii
deosebindu-se prin bogăţia acestei structuri. Modelul cultural poate
fi definit ca un sistem de cunoştinţe, deprinderi şi
capacităţi asimilate şi formate de colectivitatea
tradiţională, şi care îi oferă individului posibilitatea
elaborării unei viziuni de ansamblu asupra lumii şi derăspuns la condiţiile şi
cerinţele fundamentale ale existenţei şi integrării sale
sociale. Modelul cultural cuprinde valori materiale şi spirituale create
de grupul social şi care au valoare numai în raport cu el. Această
structură include concomitent valorile culturale asimilate şi
efectele acestei asimilări. Nu există model cultural decât dacă
el a fost trăit şi experimentat în destinul colectivităţii,
reflectă universul indivizilor şi participă la transformarea
acestuia prin acţiunea sa (efect de feed-back). Modelul cultural nu se reduce
la un conglomerat de cunoştinţe, el este un sistem coerent de valori
şi capacităţi care îl ajută pe individ să
înţeleagă realitatea socială în articulaţiile sale interne
şi să acţioneze creator pentru valorizarea lui.
Din punct de vedere istoric
conţinutul modelului cultural s-a modificat întrucâtva, în funcţie de
condiţiile şi cerinţele istorico-sociale concrete. Ce se va
întâmpla, de pildă, cu modele culturale uşor identificabile
astăzi, după marea globalizare prevăzută în viitorul
apropiat? În modelul cultural al colectivităţii sunt incluse cunoştinţe
privitoate la diferite zone ale existenţei. Valoarea acestui concept
depinde nu atât de cantitatea şi bogăţia cunoştinţelor
(de aceea un număr mare de informatori înseamnă o cuprindere mai largă
a fenomenului folcloric), cât de modul în care ele se articulează şi
organizează în sistem. În cadrul fiecărei comunităţi se
poate vorbi şi de un model cultural profesional. Acesta asigură
condiţiile necesare integrării în societate, prin intermediul profesiei.
Îndeletnicirea devine un mijloc al socializării umane, al
interdependeţei (profesionale), un mod de valorizare, de creştere a
prestigiului individual, implicit de grup. Modelul cultural profesional nu este
ceva supraadăugat la ceea ce s-a asimilat şi format până în acel
moment, ci o extensie a culturii tradiţionale generale.
Modelul cultural pastoral
(ca şi cele la care acesta este raportat prin apropiere geografică,
influenţă istorică, interdependenţă profesională,
influenţe vestimentare sau în planul folclorului literar) rămâne o
structură deschisă analizei şi interpretării, fiind
imposibilă prezentarea sa exhaustivă.
BIBLIOGRAFIE
1.Andreescu, Ion şi Urecheanu, Ion 1971 - Monografia
comunei Corbi- judeţul Argeş, Piteşti
13.Bîrlea, Ovidiu 1967
- Mioriţa colindă, Revista de etnografie şi folclor, XIII
14.Biji, M. 1941 – Descălecate
ardelene în Vechiul Regat în lumina recensămintelor de la 1899 şi
1930, Recensământul României, Bucureşti
15.Blaga, Lucian 1936 -
Spaţiul mioritic, Bucureşti, Editura Bucovina-Toronţiu
16.Bocşe, Maria
1982 – Elemente de ştiinţă populară românească, în
Istoria gândirii şi creaţiei ştiinţifice şi tehnice
româneşti, Bucureşti
17.Brăiloiu,
Constantin 1946 - Sur une ballade roumaine: La Mioritza, Geneve
18.Bucur, C. 1978 – Invariantă
şi variabilitate în păstoritul tradiţional. (Despre momentul
apariţiei, cauzele şi caracterul transhumanţei pastorale a
românilor), Cluj-Napoca
19.Buhociu, Octavian
1979 – Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia
păstorească, Bucureşti, Minerva
20.Burdun, Lucia 1935 –
Balada păstorească în literatura populară, Brăila
21.Burileanu, Dim. D.
şi Dumitrescu, H. 1933 - Păstoritul dintre Olt şi Jiu,
Anuarul Soc. Stud. în Geogr.- Soveja, Bucureşti, an I
26.Cancel, P. 1913 – Păstoritul
la poporul român, în Convorbiri literare, XLVII
27.Candrea, I. A. –Păstoritul,
Însemnări, Boli şi leacuri la oi, Oltenia, Cartea I, Fasc. VII
28.Candrea, I. A. 1923
–Păstorii, Junimea literară, Cernăuţi, XII
29.Candrea, I. A.
şi Densusianu, Ov. 1935-1936 – Onomastica română cu privire
specială la onomastica Olteniei, Universitatea dinBucureşti, Facultatea de Litere şi
Filozofie
36.Coman, Mihai 1986-I,
1988-II – Mitologia poporului român, Bucureşti, Minerva
37.Coman, Mihai 1996 – Bestiarul
mitologic românesc, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române
38.Conea, I. 1942 - Tota
Transilvania ad nos venit, Geo-politica şi geo-istoria II
39.Conea, I. 1943 – Villages
d’Ungureni dans l’Oltenie Subcarpatique, Archives pour la Science et la
Reforme Sociales, Nr. 1-4 sau B. S. G., LVIII, 1939-1940, Bucureşti
40.Conea, Vasile
(Sibiel) 1966 - Mitropolia Ardealului, Sibiu, Nr. 4-6
41.Constantinescu,
Nicolae 1986 –Lectura textului folcloric, Ed. Minerva, Bucureşti
42.Constantinescu-Mirceşti
1976 – Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în
Transilvania şi Ţara Românească, în secolele XVIII-XIX,
Bucureşti, Editura Academiei
43.Crestomaţie de
literatură universală 1993 - Ed. Diacon Coresi, Bucureşti
44.Cristea-Nicolescu,
G. 1971 – Doine şi balade din Argeş antologie), Piteşti
45.Cruceană, Ion
1981 – Pe Argeş în jos, pe un mal frumos. Culegere de folclor literar,
Piteşti sau Bucureşti, Sport-Turism, 1990
46.Dan, Dimitrie 1923 -
Stâna la românii din Bucovina. Schiţă folclorică
ilustrată, Cernăuţi, Tip. Glasul Bucovinei
47.Densusianu, Ovid
1907 – Din istoria migraţiunilor păstoreşti la poparele
romanice, Bucureşti, Socec et Co., Bul. Soc. Filol.
48.Densusianu, Ovid
1913 – Păstoritul la popoarele romanice, Bucureşti
67.Focşa, Marcela
1969 – Ţesăturile în arta populară românească,
Bucureşti
68.Folclor poetic din
Argeş 1979Piteşti
69.Georgeoni, I. Alex.
1936 - Contribuţiuni la păstoritul din Maramureş,
Bucureşti
70.Georgescu, Paul 1967 - Polivalenţa
necesară. Asociaţii şi disociaţii, Bucureşti,
E.P.L.
71.Grecu, Ion 2004 – Antologie de doine şi
balade din Argeş-Muscel, Centrul Creaţiei Populare Argeş,
Piteşti
72.Ghelasse, I. I.
şi Ancel, J. şi Popp, M. N. 1942 – Ungurenii, Bul. Soc. Rom.
de Geografie
73.Ghelasse, I.I. 1937
– Mocanii. Importanţa şi evoluţia lor social-economică
în România, Bucureşti
74.Ghinoiu, Ion 1980 – Vârstele
timpului, Bucureşti, Sport-turism, sau Meridiane, 1988
75.Ghinoiu, Ion 1997 – Obiceiuri
populare de peste an.Dicţionar, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române
76.Ghinoiu, Ion 1999 – Zile
şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Pro
77.Ghinoiu, Ion 2001 - Panteonul
românesc- Dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti
78.Giuglea, G.,
Ţepelea,G., Mocanu, M. Z., Proca, O. 1969 – Argeşul în lumina
toponimiei, Piteşti
79.Golopenţia, A. 1941
– A fost Transilvania în veacul al XVIII-lea ţintă sau punct de
plecare de migraţii româneşti?, Geopolitica şi Geoistoria, I
80.Haşeganu, I.
1941 – Mărginenii în vieaţa economică a Transilvaniei şi
a Vechiului Regat, Braşov
81.Herseni, Traian 1934
– Stâna în Munţii Făgăraşului, în revista Boabe de
grâu, Bucureşti, Imprimeria Naţională.
82.Herseni, Traian 1941
– Probleme de sociologie pastorală, Bucureşti
83.Ilie, Moise şi
Horst, Klusch 1978 – Portul popular din Sibiu, Sibiu, Centrul
judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a
mişcării artistice de masă
84.Ilinescu, Ion 1997 –
Mărturii de suflet din Corbi-Argeş, Piteşti, Editura
Argeş Press
85.Ilinescu, Ion 2004 –
Corbi-Argeş –tradiţie şi contemporaneitate, Ed. Tiparg
86.Ionescu, C. M. 1937
– Ungurenii de la Vaideeni-Vâlcea, în Sociologie românească, II,
Nr. 11-12
87.Ionescu-Muscel,
Petre 1941 – Istoria veche şi nouă a comunei Domneşti-
judeţul Muscel, Bucureşti, Ed. Revista Positivă Penală
88.Iordache, Gheorghe
1980 – Mărturii etno-lingvistice despre vechimea meseriilor poporului
român, Craiova
89.Iordache, Gheorghe
1996 – Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, vol IV,
Ed. Scrisul românesc, Craiova
90.Iordan, Iorgu 1952 -
Nume de locuri româneşti în R. P. R., Bucureşti, vol. I
103.Martonne, Em. 1904 - La vie pastorale et la
transhumance dans les Karpates meridionales; leur importance geographique et
historique, Laipzig
104.Martonne, Em. 1912 – Viaţa
păstorească din Carpaţii Români, în Convorbiri literare,
XLVI, Bucureşti (Conferinţă)
105.Mehedinţi, Simion 1920 – Caracterizarea
etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale. Discurs
rostit la 6 maiu 1920 în şedinţa solemnă, Bucureşti,
Institutul de arte grafice „Convorbiri literare”
106.Meteş, Ştefan 1925 – Păstori
ardeleni îm Principatele Române, Biblioteca Semănătorul, Editura
Librăriei Diecezane din Arad sau Cluj, 1925, Anuarul Instit. De Ist.
Naţ. Cluj, Tip. Ardealul
107.Meteş, Ştefan 1935 – Situaţia
economică a românilor din Ţara Făgăraşului, Cluj
108.Meteş, Ştefan 1977 – Emigrări
româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, E.S.E.
sau Bucureşti, E.S., 1971
109.Moise, Ion (coordonator) 2000 – Localităţile
judeţului Argeş, Piteşti
110.Moise, Ion 1992 – Toponimie argeşeană,
Piteşti, Editura Calende
111.Moisil, I. 1929 – Românii ardeleni din Vechiul
Regat şi activitatea lor până la Războiul întregirii neamului,
Bucureşti
112.Moisil, Iuliu 1932 - Românii din vechiul Regat
şi dragostea lor pentru Ardeal, Arhiva Someşană,
Năsăud, Nr. 16
113.Morariu, Tiberiu 1937 – Viaţa pastorală
în Munţii Rodnei, Bucureşti, Societatea Regală Română
de Geografie
134.Paşca, Ştefan 1936 - Nume de persoane
şi nume de animale în Ţara Oltului, Acad. Rom., Studii şi
Cercetări, XXVI, Bucureşti
135.Păcală, V. 1915 – Monografia comunei
Răşinariu, Sibiu
136.Perpessicius 1983 - Menţiuni critice, Bucureşti,
Minerva (în Opere)
137.Pop, Aug. Z. N. 1965 – Din istoria culturii
argeşene, Piteşti
138.Pop, Dumitru 1999 (1976) – Obiceiuri
tradiţionale româneşti, Bucureşti, Univers
139.Pop, Mihai şi Ruxăndoiu, Pavel, 1976,
(1978, 1991) – Folclor literar românesc, Bucureşti
140.Popa, C. 1978 – Problema păstoritului prezentată
în Muzeul Tehnicii Populare, Sibiu
141.Popescu, Alexandru 1986 – Tradiţii de
muncă româneşti: în obiceiuri, folclor, artă populară,
Bucureşti, E.S.E.
142.Popescu-Neveanu, P., Zlate, M., Creţu, T.,
1990, Psihologie, E. D. P., Bucureşti
143.Popp, Mara N. 1932 – Ciobănia la ungurenii
din dreapta Oltului, Extras din Buletinul Societăţii Române de
Geografie, Bucureşti, Tom LI
144.Popp, Mara N. 1933 – Contribuţiuni la
viaţa pastorală din Argeş şi Muscel, Originea ungurenilor,
în Buletinul Societăţii Române de Geografie, 1934, Bucureşti, M.
Of. Imprimeria Naţională, vol. II
145.Popp, Mara N. 1942 – Ungurenii, în Buletinul
Societăţii Regale de Geografie, Bucureşti, LXI
146.Precup, Emil 1926 - Păstoritul în
Munţii Rodnei, Cluj, Biblioteca Dacoromania, Nr. 3
147.Prodan, D. 1944 – Teoria imigraţiei
românilor din Principatele Române în Transilvania în veacul al XVIII-lea, Sibiu
148.Radu, Gh. 1935 – Contribuţiuni la studiul
stânilor din România, Bucureşti, Tipografia I. N. Copuseanu
149.Râmneanţu, P. 1935 – Cercetări asupra
originii etnice a populaţiei din S-E Transilvaniei pe baza
compoziţiei serologice a sângelui, în Buletinul Eugenic Biopolitic
150.Râmneanţu, Petru 1946 – Problema iradierii
românilor din Transilvania în Principatele Române, Cluj, Tiparul Cartea
românească
151.Rădulescu-Codin, C. 1922 – Muscelul nostru.
Comuna Corbi şi locuitorii săi, Tipografia Câmpulung
152.Rădulescu-Codin, C. 1929 – Literatură,
tradiţii şi obiceiuri din Corbii Muscelului, Bucureşti,
Atelierele grafice
153.Revista de Etnologie şi Folclor2001 – Sărbători şi
obiceiuri, I, Oltenia, Bucureşti, Editura Enciclopedică
154.Robea, Mihai 1980 – Folclorul poetic din
Stroeşti-Argeş, Societatea Cultural-Ştiinţifică
Stroeşti-Argeş, Bucureşti
155.Rusu, I. I. 1958 – Din trecutul păstoritului
românesc, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1957,
1958, Cluj
156.Simion, Florea Marian 1994 – Sărbătorile
la români, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române
157.Slătineanu, Barbu 1972 – Studii de artă
populară, Bucureşti, Minerva
158.Someşan, L. 1933 – Viaţa
pastorală, Bucureşti
159.Someşan, L. 1934 - Viaţa pastorală
în Munţii Călimani, Bucureşti, M. Of. Imprim.
Naţională, sau B. S. R. R. G., Bucureşti, 1933, vol. LII
160.Sotropa, V. 1932 - Bejenii în secolul al
XVII-lea, Arhiva Someşană, Năsăud
161.Stahl, Paul Henri şi Constantin, Marin 2004 - Meşterii
ţărani români, Ed. Tritonic, Bucureşti
162.Stancu, Constantin 1978 – Soarele şi Luna.
Culegere de balade, cântece de dragoste şi dor din judeţul
Argeş, Bucureşti, Litera
164.Stancu, C-tin şi Panţiru, Vasile 2000 – La
fântâna dorului. Folclor din Argeş şi Ţara Dornelor,
Piteşti, Ed. Tip-Naste
165.Stoica, Georgeta şi Doagă, A. 1977 - Interioare
româneşti. Ţesături şi cusături decorative,
Bucureşti
166.Stoica, Georgeta şi Horşia, Olga 2001 – Meşteşuguri
artistice tradiţionale, Ed. Enciclopedică, Bucureşti
167.Stroe I., Stroe S. 2002 – Sus în cercănel de
lună- folclor literar din Vlădeşti-Muscel, Ed. Paralela 45,
Piteşti
168.Stroe I. şi Stroe S. 2005 – Obiceiuri de
peste an din judeţul Argeş, Ed. Paralela 45, Piteşti
169.Şandru, I. şi Brânzeu, F. 1934 – Printre
ciobanii din Jina, Bucureşti
170.Teodorescu, I. 1943 – Consideraţiuni asupra
grupelor de sânge şi determinarea indicelui biologic al rasei la locuitoii
din judeţul Muscel, în Revista Ştiinţelor Medicale, XXXII,
Nr. 7-8
171.Terzea Ofrim, Lucia 2002 – Ce mi-e drag nu mi-e
urât. O antropologie a emoţiei, Bucureşti, Ed. Paideia,
Colecţia Ştiinţe Sociale
172.Toma, Dolores 1996 - Histoire des mentalites et
cultures francaises, Ed. Univ. din Bucureşti
173.Ţintatu-Comănescu, Elena Cremona 2003 - Reproş
sau antidot la uitare, Jurnal de Argeş, Nr. 3-9, septembrie,
Piteşti
174.Udrescu, Dumitru 1965 – Vers şi cântec de pe
Argeş, Piteşti
175.Udrescu, Dumitru 1974 – De pe plaiuri
argeşene, Piteşti
176.Ungureanu, Gheorghe – Toponimie. Lucrare de grad,
manuscris
177.Ungureanu, Gheorghe şi Hera, Nicolae 1984 – Satul
Stăneşti- judeţul Argeş- Monografie, Bucureşti,
Ed. Litera
178.Urechia, V. A. - Notiţe despre slobodii,
Anuarul Acad. Rom. Mem. Secţ, Ist.
179.Varagnac, Andre 1948 - Civilisation traditionelle
et genres de vie, Paris
180.Vasiliu, D. A. 1942 - Sufletul românului în
credinţe, obiceiuri şi datine-Cercetări de folklor,
Bucureşti, Bucovina
181.Veress 1927 – Păstoritul ardelenilor în
Moldova şi Ţara Românească, în Anuarul Academiei Române
Memoriile Secţiei Istorie (până la 1921), Bucureşti, Cultura
Naţională, S III, T VII
196.Zane, Rodica 2004 – Codul poetic al colindelor:
Principii de codificare, Ed. Univers, Bucureşti
DICŢIONARE
1.Bonte, Pierre şi Izard, Michel 1999 - Dicţionar
de etnologie şi antropologie Iaşi, Polirom
2.Candrea, I. A. şi Densusianu, Ov. 1914 (1907) –
Dicţionar etimologic al limbii române. Elemente latine,
Bucureşti, Atelierele Grafice Socec et. Comp. S.A. (reeditare 2003,
Paralela 45)
