STRUCTURA ORGANISMULUI

STRUCTURA ORGANISMULUI

        Anatomia omului este studiata în general prin observarea multiplelor si variatelor organe  ale corpului. Multe dintre acestea pot fi grupate laolalta în diferite sisteme, pe baza modului în care unele organe si structurile asociate lor actioneaza împreuna pentru a îndeplini functiile specifice ale organismului. În final, toate sistemele - si celulele minuscule care sunt componentele de baza ale tuturor organelor si tesuturilor - sunt implicate în mentinerea sanatatii si a unei stari de echilibru intern ale organismului în prezenta unor factori constant variabili.

1.  Organele:

Prin structura  se întelege modul în care anumite elemente sunt puse laolalta pentru a forma organe. În cazul corpului uman, se poate vorbi despre aceasta structura enorm de complicata având în vedere elementele ei de baza si considerând modul în care se potrivesc împreuna. Aceasta este, în esenta, obiectul de studiu - 22422w229w descrierea formei si a planului de organizare a corpului. Deoarece structura unui organ este în corelatie cu functia sa, anatomia si fiziologia sunt strâns legate .

Un organ reprezinta un element distinct, compus din diferite tesuturi cu o structura si functie specifice. De aceea reprezinta un element convenabil pe care se poate baza studiul corpului uman. Înaintea unei abordari în detaliu este necesara o privire asupra organelor importante ale organismului care sunt continute în trei mari cavitati: craniul, toracele si abdomenul.

a.    Cavitatea craniana:

Craniul este constituit din doua parti: cavitatea craniana, care adaposteste creierul; si fata care reprezinta un cadru de sustinere pentru ochi, nas si gura.

Creierul umple complet cutia craniana. Cresterea lui este cea care determina forma craniului. Initial, oasele craniului sunt unite prin cartilaje, care permit miscarile oaselor. Cartilajul este înlocuit treptat de catre os în primele 18-24 luni de viata, dupa care craniul devine rigid.

Creierul are aspectul unei mase moi de consistenta gelatinoasa, care poate fi usor strivita. Este învelit într-o membrana tisulara rezistenta, denumita duramater, si aceasta, împreuna cu oasele craniului, protejeaza creierul.

Totusi, daca creierul este lezat si, prin urmare, este edematiat, tesutul sau poate fi în continuare distrus prin strivire la contactul cu învelisul osos exterior.

Cavitatile mai mici din craniu includ fosele nazale si mult mai micile sinusuri sau cavitati aeriene care comunica cu aceasta. Mandibula este considerata, de obicei, ca un accesoriu al craniului.

La baza craniului exista mai multe orificii care permit trecerea arterelor, nervilor si venelor. Cel mai mare dintre ele, denumit foramen magnum (gaura occipitala), este orificiul de intrare al maduvei spinarii.

b.    Cavitatea toracica:

Toracele sau pieptul este o cusca osoasa care contine doua din cele mai importante organe ale corpului: plamânii si inima. Functia de baza a acestora este de a transfera oxigenul din aer la tesuturi, unde este esential pentru procesele vitale.

Cusca toracica este localizata imediat sub piele. Include în totalitate plamânii si inima, inclusiv suprafetele lor inferioare, si are forma de clopot. Este articulata de coloana toracica si este închisa de diafragm, muschiul ce separa toracele de abdomen.                  

Între coaste exista alti muschi denumiti intercostali. În consecinta, peretele toracic constituie o punga musculara în forma de clopot - având drept suport coastele - care, prin miscari de expansiune si relaxare, este capabila sa absoarba si sa elimine aerul din plamâni prin traheea care porneste din torace spre gât.

Tot interiorul cavitatii este acoperit de o membrana denumita pleura. Membrane asemanatoare acopera plamânii si inima. Când pleura se inflameaza, da nastere starii cunoscute drept pleurezie.

Plamânul stâng si drept ocupa majoritatea toracelui si sunt conectati la trahee prin bronhiile principale.

Din bronhiile principale ale fiecarui plamân se desprind conductele aeriene mai mici sub forma arborescenta, numite bronhii, care conduc aerul la alveolele pulmonare, unde oxigenul este extras din aer si difuzat în sânge, iar dioxidul de carbon - produs rezidual de catabolism - trece în sens opus.

Inima se gaseste între cei doi plamâni în interiorul propriei membrane seroase. Inima primeste sânge  din organism prin intermediul cavitatilor drepte (atriul drept si ventriculul drept) si îl pompeaza în plamâni.

Sângele încarcat cu oxigen se întoarce la atriul stâng si ventriculul stâng, de unde este expulzat în principala artera a corpului - aorta.

În afara de inima si plamâni, toracele contine esofagul, care transporta  hrana de la cavitatea bucala pâna în stomac, care este situat imediat dupa diafragm. Exista, de asemenea, o glanda denumita timus, situata în portiunea superioara a toracelui, anterior traheei.

Timusul joaca un rol important în reglarea mecanismelor de aparare.

c.     Cavitatea abdominala:

Abdomenul este cea mai mare cavitate a corpului, întinzându-se de la diafragm pâna la bazin. Delimitat posterior de coloana vertebrala, în partile superioare de coaste, partea anterioara a abdomenului este un perete muscular gros. În abdomen exista un mare numar de organe, frecvent denumite viscere. Aproape tot tractul alimentar este situat în interiorul abdomenului, începând cu stomacul asezat sub diafragm si sfârsind cu rectul, care se goleste prin anus. Tractul alimentar reprezinta sistemul de prelucrare si excretie a alimentelor - descompune alimentele în substante care pot fi absorbite în sânge pentru a fi transportate în alte parti ale corpului si elimina reziduurile nedigerabile. În sustinerea functiilor tractului alimentar intervin glande abdominale importante, cum ar fi ficatul si pancreasul si, în plus, splina, care face parte din sistemul vascular limfatic. O retea imensa de vase sanguine deserveste toate organele si nervii abdominali.

În spatele canalului alimentar se gasesc rinichii, fiecare legat de vezica printr-un conduct denumit ureter, care se afla în partea inferioara a abdomenului si în care urina este acumulata  înainte  de evacuare. Strâns legat de aparatul urinar este aparatul de reproducere. La femei, aproape toate organele sexulae se gasesc în interiorul organismului, iar la barbati o parte  din organele  sexuale coboara, înainte de nastere, în pozitia lor definitiva, în afara organismului.

Poate parea imposibil ca atât de multe organe vitale sa încapa într-un spatiu atât de mic, dar cei 10 m (33 picioare) de intestin sunt pliati si astfel pot avea loc în interiorul abdomenului. Penrtru fixarea organelor, abdomenul este prevazut cu o membrana denumita peritoneu, de care organele sunt atasate prin mezenter.

Peritoneul acopera toate organele continute în interiorul abdomenului. Astfel, ficatul, stomacul si intestinele sunt acoperite de peritoneu, la fel ca splina, vezica urinara, pancreasul, uterul si apendicele. Peritoneul are functia de a permite miscari relativ libere ale variatelor structuri din abdomen. În timp ce peritoneul acopera organe cum ar fi stomacul,  el captuseste, în acelasi timp, si cavitatea abdominala. Partea de peritoneu cae acopera organele se numeste peritoneu visceral, iar cea de-a doua este denumita peritoneu parietal. Peritoneul parietal are o inervatie senzitiva bogata, astfel încât orice leziune sau inflamatie ce apare la nivelul acestuia  este resimtita ca o durere localizata acuta. Peritoneul visceral nu este atât de sensibil si durerea apare  daca intestinul este tractionat sau destins.

        2.  Membranele:

       Membranele sunt straturi simple de tesut care acopera sau separa celulele. Exista cinci tipuri principale de membrane.

        Membranele mucoase se gasesc, în principal, la marginea structurilor cavitare, cum ar fi tractul alimentar. Membranele sinoviale acopera suprafetele articulare si tendoanele. Mucoasele seroase înconjoara organele din torace si abdomen. O categorie speciala, meningele, protejeaza creierul si maduva spinarii.

        Dupa cum sugereaza si numele, membranele mucoase contin celule specializate pentru a secreta lichidul fluid denumit mucus. Printre functiile acestuia se numara lupta împotriva infectiilor (contine anticorpi) si mentinerea laringelui, amigdalelor si a întregului  tract alimentar umede si elastice.

        Unele membrane mucoase, în special cele din tractul respirator, contin si celule cu functii aditionale. Din ele iau nastere cilii care se misca în "valuri concomitente" pentru a împinge corpii straini nocivi, cum ar fi praful, înapoi spre laringe pentru a fi expectorati în afara organismului.

Membranele care delimiteaza intestinele se pliaza în deget de manusa, formând vilozitatile pentru a creste suprafata de digestie.

        Exista, de asemenea, membrane mucoase în sistemul de reproducere sau sexual, în special endometrul sau membrana uterina, care este eliminata în fiecare luna, în timpul menstruatiei.

        Membranele sinoviale se gasesc la nivelul articulatiilor mobile si au forma unor pungi continând fluidul lubrifiant denumut lichid sinovial. Tendoanele, benzile de tesut fibros care leaga muschii de oase sunt înconjurate de o teaca sinovala, în scop protector si lubrifiant. Membranele seroase sunt învelisuri pentru organele din torace si abdomen, asigurând protectia împotriva îmbolnavirii si reducând în mare masura frecarea de organele învecinate.

În cavitatea toracica exista doua membrane seroase denumite pleure.

        În abdomen, toate organele sunt acoperite de o membrana seroasa cunoscuta sub numele de peritoneu.

        La începutul fiecarei noi vieti , membranele au o functie speciala temporara. Fatul în dezvoltare este înconjurat în uter de o membrana speciala, denumita sacul amniotic. Acesta contine un lichid  în care fatul pur si simplu pluteste, creând astfel un sistem ideal pentru absorbtia socurilor. Dupa nastere, acesta este eliminat împreuna cu placenta.