CAINI CIOBANESTI ROMANESTI

CAINI CIOBANESTI ROMANESTI

     Ciobanestii romanesti, caini puternici si rustici sunt  parteneri de veacuri ai ciobanilor romani din Muntii Carpati

     Principala lor misiune a fost si este de a pazi si proteja turmele si avutul stapinului de pradatori (animale salbatici sau hoti)

     Astazi, ciobanestii romanesti sunt din ce in ce mai apreciati si de oameni ce traiesc in mediu urban si rural, fiind crescuti pentru paza, sau chiar ca animale de companie, datorita temperamentului echilibrat si devotamentului aratat stapanilor

Cele trei rase de ciobanesti romanesti sunt:

Ciobanesc romanesc Carpatin

           

Ciobanesc romanesc Mioritic

           

Ciobanesc romanesc de Bucovina

Ciobanescul Românesc Carpatin se constituie ca rasa endemica (specifica unui anumit teritoriu) in epoca bronzului pe teritoriul de astazi al Romaniei

 

Legat de Mioritic, exista opinia ca ar fi fost adus de tatari in nordul Marii Negre, în jurul Marii Caspice, unde au fost hanatele tataresti, de unde s-ar fi raspândit în Moldova ?!

 

Ciobanescul de Bucovina este considerat o varietate a unei rase balcanice pe baza asemanarii cu Karakachan, Tornjak sau Hrvatski Planinski Pas.

Nimeni nu a afirmat însa, ca, Maremano Abruzzese, Slovenski Kuvac, Ciobanescul de Tatra sau Kuvasz constituie varietati ale unei rase din Europa Centrala, desi asemanarea dintre ele este frapanta!

Asa cum afirma reputatul arbitru FCI, domnul Petru Muntean, chinologia nu poate fi separata de etnografie, în special si de istorie în general.

 

Domesticirea câinelui pe teritoriul României nu a început asa cum s-a crezut, odata cu epoca neolitica, ci mai devreme înca, din epipaleolitic lucru dovedit de situl arheologic de la Erbiceni, (jud. Iasi) apartinând unor comunitati swideriene

            Începând cu fauritorii culturii Gura Baciului-Cârcea, in neolitic, când se face trecerea de la stadiul de vânatori si culegatori la cel de producatori de hrana, locuitorii spatiului carpato-danubiano-pontic, îsi selecteaza cainii atât de necesari activitatii de crestere a animalelor.

În cadrul culturii Vinca-Turdas se remarca printre statuetele zoomorfe, unele capete de de câini, din piatra (pebbles statuettes), imitate si în lut ars.

Nu cunoasem cu precizie aspectul acestor primi câini ciobanesti, dar descoperile arheologice atesta existenta in neoliticul dezvoltat, in cadrul culturilor Tisa, PreCucuteni, Hamangia, Vadastra, Boian etc. a unor schelete similare ca dimensiuni cu cele ale ciobanestilor contemporani.

 

O data cu patrunderea în spatiul numit de Marja Gimbutas Old European Civilization, a triburilor purtatorilor civilizatiei kurganelor, care vin din stepele nord-pontice si din Asia Centrala, are loc o transformare a Vechii Europe.

Potrivit aceleasi autoare, popoarele care au articulat si vehiculat cultura tumulilor nu pot fi decât proto-indo-europeni, iar în ultimele faze ale dispersiunii, indo-europeni.

            Din stepa euro-asiatica si zonele de desert învecinate, aceaste populatii vor porni spre rasarit, ajungând pâna în Valea Indusului, iar catre apus, pâna la Atlantic. Astfel se explica denumirea conventionala de indo-europeni.

Desi n-au putut niciodata sa renunte la produsele agricole, popoarele indo-europene au dezvoltat cu precadere o economie pastorala.

Fara îndoiala ca odata cu ei migreaza si câini mari, latosi, stramosii directi ai Mioriticului, latosi, stramosii directi ai Mioriticului, ceea ce explica asemanarile cu Ciobanescul Rusesc de Sud, dar si cu Irish Wolfhound care este creat de alti indo-europeni, celtii.

 

Asadar în jurul anilor 2700/2500, pâna catre 2000/1900 î.Hr, cât dureaza perioada de trecere la epoca bronzului, în spatiul carpato - dunareano - pontic si în cel nord-balcanic are loc un amplu proces etno si culturogenetic. Rezultat al interpenetrarii comunitatilor autohtone cu cele alogene, acest proces sta la temelia acumularilor ulterioare, care duc la nasterea stramosilor poporului român, geto-dacii. Principala ocupatie a triburilor tracice nord 919h78j -dunarene, alaturi de agricultura este cresterea animalelor.

 

În epoca bronzului, pe teritoriul de astazi al României este atestata existenta unui tip mare de câine, Canis familiaris matrix Jeit, folosit la paza turmelor, dar si la vânatoare. El este pus în evidenta prin sapaturile arheologice de la Bogdanesti, jud. Bacau. În acest moment se constituie ca rasa endemica Ciobanescul Românesc Carpatin, el având ca stramos amintitul Canis familiaris matrix Jeit si lupul de talie mare specific epocii bronzului.

 

Cultul lupului este extrem de important, însusi numele dacilor-daoi (cei care sunt asemeni lupului, dupa cum explica Mircea Eliade, acest etnonim cu semnificatie religioasa arhaica) venind de aici. Stindardul dacic este un cap de lup cu corp de sarpe, etc.

Mai putin cunoscuta este semnificatia sa magico-religioasa. Câinele devorat de lup, trimitând cu gândul la Zalmoxis, câine si lup deopotriva, înteleptul sau sfântul - se purifica devorându-se, adica sacrificându-se în el însusi pentru a ajunge la etapa ultima a cuceririi sale spirituale.

Acest lucru demonstreaza importanta, nu numai economica, ci si cultural - religioasa a câinelui în cadrul civilizatiei geto-dace. Asa de exemplu la Sura Mica, o groapa continea un schelet de caine si o a doua doar capul unui asemenea animal. La Poiana - Dulcesti (jud. Neamt) s-au descoperit noua gropi ce contineau schelete de câini, omogene ca dimensiuni si foarte asemanatoare cu cele ale ciobanestilor actuali. Gropile de forma cilindrica, adânci, au fost purificate prin foc si dispuse în zona cea mai intens locuita a asezarii, ceea ce subliniaza caracterul cultual-magic. Gropi de cult in care au fost descoperite schelete de câini identice, se cunosc si din asezarea de la Ostrovu Corbului, ce dateaza din secolele II-III.

 

În mai 1963 s-a descoperit la Letnita, un vas de bronz ce continea 25 de placute de argint aurite, cu reprezentari antopo si zoomorfe în relief, realizate au repousse si care au fost datate între anii 400 si 350 î.Hr. Parerea cu privire la la utilizarea placutelor este diferita.

I.                   Venedikov considera ca sunt elemente de harnasament,în timp ce R. Pittioni, mai aproape de adevar le considera placi votive, fixate pe lemn, provenind dintr-un sanctuar.

II.                 Oricare ar fi fost rostul lor, placutele de la Letnita prezinta un interes deosebit pentru subiectul nostru.

    *

      Pe una dintre placute, un calaret îmbracat în armura, cu barba si par lung pâna la gât, tine în mâna dreapta o fiala, iar în spatele calului este reprezentat un câine masiv, cu parul latos, redat prin linii incizate, adânci si cu coada încovoiata sub forma unui carlig în treimea terminala, asemanarea cu ciobanestii mioritici, fiind mai mult decât evidenta.

    *

       Pe o alta placuta de forma neregulata, calaretul tine cu mâna stânga hatul, iar cu dreapta arunca sulita într-un urs. Calul este cabrat, spijinindu-se pe picioarele din spate. Calaretul poarta o cnemida terminata în cap de gorgona, iar la picioarele calului cazut pe spate, se afla câinele rapus în lupta cu animalul salbatic. Probabil placutele au fost aplicate, poate pe un perete ori altar de lemn, într-o anumita ordine si prezentau o naratiune mitologica. 

Pe falera de argint cu calareti de la Surcea este înfatisat un calaret în mers spre dreapta. El tine frâul cu mâna stânga iar cu dreapta mânerul unei sabii lungi si este îmbracat în armura. La picioarele calului, destul de bine redat (ca de atfel întregul décor) se afla un câine de tip lupoid ,care ne duce cu gândul catre Carpatin.

În tezaurul de la Seica Mica s-a gasit o moneda din anul 71 î.Hr., care are pe revers Mistretul din Calydon lovit de o sageata si atacat de un câine si alte doua monede din anul 77 î.Hr. ,care au pe revers un cîine masiv , fugind spre dreapta.

O alta marturie, scrisa de aceasta data, ne parvine de la Sextus Iulius Frontinus. Iata ce ne relateaza el: "Scorilo,conducatorul dacilor, stiind ca poporul roman era dezbinat din pricina razboaielor civile si socotind ca nu-i nimerit sa-i atace, deorece datorita unui razboi cu un dusman din afara s-ar putea restabili întelegerea între cetateni, a pus în fata concetatenilor sai doi câini si pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a aratat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor." Cu toate ca Frontinus nu ofera o descriere amanuntita, etologia lor coroborata cu descoperirile arheologice specifice acestei perioade istorice, indica fara dubii ca este vorba de câini ciobanesti, înaintasii directi ai celor contemporani.

Faptul ca dacii foloseau rase de câini specializate pentru pastorit si vânatoare, lucru care se va perpetua si dupa disparitia statului dac, este demonstrat indubitabil de documentele epocii. Iata ce ne spune poetul Martial(40-104):".A câinilor prada este iepurele...copoiul dac sa nu se teama de armele împaratului."

 

Cucerirea Daciei în anul 106 si integrarea sa în lumea romana, proces care sta la baza formarii poporului român si a limbii române, are urmari importante si in ceea ce priveste subiectul pe care îl dezbatem. Iata ce spune Mircea Eliade referitor la acest proces:  "..este semnificativ ca singurul popor care a reusit sa-i înfrânga definitiv pe daci,..a fost poporul roman;un popor al carui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus si Remus, copii Zeului-Lup Marte, adoptati si crescuti de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri si al acestei asimilari a fost nasterea poporului român. În perspectiva mitologica a istoriei,s-ar putea spune ca acest popor s-a nascut sub semnul Lupului, adica, predestinat razboaielor, invaziilor si emigrarilor."

Colonistii vorbitori de limba latina, veniti cum spune Eutropius, din toata lumea romana, aduc cu sine câini derivând din Canis Molossi, stamosii zavodului românesc, din care descinde Ciobanescul de Bucovina de astazi.

Acest tip de câine exista deja un lumea tracilor sud dunareni si a geto-dacilor din Dobrogea care fusesera inclusi în cadrul provinciei Moesia mai devreme.

Asa cum este cunoscut, mari specialisti precum Raymond Triquet sau J.Peters considera ca molosii romanilor aveau, în general, un aspect mai lupoid si erau mai putin masivi si musculosi decât molosii actuali.

Si Richard Strebel concluzioneaza ca alaturi de tipul de câine de talie mare închis la culoare, apartinând asirienilor si babilonienilor, exista si unul de talie mai mica, cu o nuanta mai deschisa, utilizat la pazirea turmelor si la vânatoare si care este utilizat înca din epoca bronzului.

Toate reprezentarile romane si grecesti ale vremii, prezinta un câine mare, musculos, având un cap  masiv si coama. Imaginea pare sa descrie destul de fidel Ciobanescul de Bucovina, care consider eu are un "filum (ramura) de descendenta directa "cu celebrii Canis Molossi. Coada rasucita si culoarea închisa a câinilor asirieni nu apar niciodata în descrierile romane sau grecesti.

De altfel înca din 1886, M.B.Wynn spunea ca nu trebuie considerati stramosii directi ai actualelor rase de tip Mastiff, Dog, Bulldog si câine de munte în sensul clasificarii FCI.

Cercetatorul C.Keller si un alt autor Tschudy, afirma descendenta raselor Pyrenean Mountain Dog (Spania), Dogue de Bourdeaux (Franta), Mastiff (Anglia), Saint Bernard (Elvetia), din vechii câini asirieni, adusi în Europa de fenicieni si descinzând din Mastifful Tibetan.

Ciobanescul de Bucovina este urmasul câinilor folositi de daco-romanii din provinciile Dacia si Moesia, ceea explica asemanarile cu rasele din Balcani.

De altfel migratorii fie ei germanici, slavi, sau turanici nu puteau introduce acest câine în Dacia, el este caracteristic zonelor înalte pe care migratorii le ocoleau, preferând zonele plane favorabile confruntarilor de cavalerie.

Oricum, în epoca romana câinele constituie un motiv ornamental frecvent în terra sigillata din provincia Dacia. El este reprezentat alergând sau urmarind animale salbatice. Cel mai reprezentativ exemplu pare a fi un vas de la Bisericuta-Garvan, unde câinele alearga spre stânga

Vechiul zeu Silvanus, cel care patrona pasunile si câmpurile cultivate, este prezent în Oltenia, pe un fragment sculptural descoperit la Romula, având la picioare un câine ciobanesc.

 

Principalele tipuri de câini ciobanesti din spatiul carpato-danubiano-pontic sunt asadar conturate în momentul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, de catre împaratul Aurelian, în anii 271-275.

 

Afirmatia este sustinuta, cum vom vedea, de siturile arheologice corespunzatoare primelor secole ale epocii medievale, iar posibilitatea ca migratorii sa fi influentat cumva evolutia lor este nula, in conditiile în care ei locuiesc putin sau deloc în spatiul românesc.

Despre cei mai "statornici"dintre migratori, vizigotii, Amianus Marcelinus in Istoria romana, ne spune ca în preajma anului 376, ajunsesera la asa saracie, încât dadeau un om pe un câine ca sa aiba ce mânca.

Acesti câini nu pot fi adusi nici de migratorii turanici, deoarece ei locuiesc în Câmpia Pannonica, exercitând doar o dominatie de la distanta asupra zonei carpato-danubiano-pontice. De altfel acestia nici nu aveau un nivel de dezvoltare socio-economica, care sa le permita sa îi influenteze pe autohtoni si dispar repede din istorie.

Acelasi Ammianus Marcellinus, vorbeste despre huni: "..ferocitatea hunilor întrece orice: cu un fier brazdeaza adânc obrajii noilor nascuti si astfel ajung la batrânete spâni si pociti..Hunii nu-si pun la foc si nici nu-si gatesc mâncarea. Ei nu se hranesc decât cu radacini salbatice sau cu carnea cruda a primului animal iesit în cale, pe care o încalzesc o vreme pe spatele calului, între coapsele lor...nu au vreun adapost, nu folosesc nici case ,nici morminte"

Transformarea limbii latine în limba româna veche, caracteristica locuitorilor din spatiul daco-moesian, este atestata  în anul 587, de catre mai multi autori bizantini, cum sunt Theophylactus Simocattes sau Theophanes Confessor.

Acesti "straromâni" sunt agricultori si pastori, lucru dovedit de formula, "blachii ac pastorum romanorum", cu care îi desemneaza mai târziu, în secolul XII, Anonymus.

În anul 602, dupa rascoala centurionului Phokas, slavii rup apararea imperiului si navalesc ca un torent în Peninsula Balcanica, peste Moesia, Macedonia si ajung pâna aproape de Constantinopol. Câteva decenii mai târziu, patrund în Peninsula Balcanica, din Pannonia, pe la apus de Dacia, alte triburi slave, care dau nastere sârbilor si croatilor în tarile locuite de ei azi, pâna la Marea Adriatica.

Nici vechii bulgari nu aduc Karakatceanul, din Asia centrala. Ei sunt la origine un popor de barbari, de rasa turanica. În secolul IV, ei se afla în regiunea fluviului Volga. Sub presiunea altor popoare, se refugiaza la nord de Dunare, unde stau o vreme sub stapânirea avarilor. În anul 679, sub conducerea lui Asparuch, trec la sud de Dunare si îi supun pe slavi. Deoarece sunt extrem de putini ca numar si cu o civilizatie inferioara slavilor, sunt repede asimilati. De la ei ramâne doar numele poporului, iar slavii impun limba si obiceiurile.

În concluzie:vechiul tip de câine folosit la pastorit si paza de catre romani si mai apoi de urmasii lor daco-romanii si de români este stramosul Ciobanescului Românesc de Bucovina.

Pornind de la acelasi tip, popoarele slave vecine si-au selectionat în curs de secole propiile rase: Karakatcean, Durmitorski Ovcar, Srpki Ovcar, Bosanski Tornjak, Kraski Ovcar, Hercegovacki Ovcar, Istarski Ovcar, Sarplaninski Ovcar. (Acesta din urma nu prezinta similitudini cu Ciobanescul Românesc Carpatin, deoarece este un molossoid, ci cu Ciobanescul de Bucovina.

O oarecare asemanare cu Carpatinul o are Hormoljski Ovcar, originar din zona Belgradului în apropierea României, lucru remarcat de cercetatorii straini).

 

Nu trebuie neglijat rolul pe care l-au jucat în dezvoltarea acestor rase balcanice, Ciobanescul de Bucovina si Carpatinul, câinii ciobanilor români transhumanti sau emigrati în Peninsula Balcanica, în special în Bulgaria si Serbia.

Despre emigranti ne vorbeste Ion Ionescu de la Brad, descriind situatia mocanilor oieri din târgul Bazargic, în Varna, în tinuturile Balcic, Silistra, Turtucaia si Rusciuc, unde aveau pasuni bogate pentru turmele lor si ne da si numele a 4 mocani din tinutul Balcic: Ion Munteanu, Vasile Milea, Dimitrie Bobinar, Nicolae Schiopu.

În ceea ce priveste transhumanta, consulul austriac din Rusciuc, raporteaza ca, pe la 1850, pe câmpiile tinuturilor Silistra si Varna, pasunau peste un milion de oi, de-ale oierilor români. Numai în 1883 si doar prin carantina Piua Pietrei, trec la sud de Dunare: 159.689 de oi, 8.661 de capre, 73.589 de cai si 264 de magari, însotiti de 1029 de ciobani si de câinii lor.

Utilizarea câinilor ciobanesti este atestata cu mult înainte de documentele scrise, de prezenta resturilor osteologice în diferite asezari premedievale si medievale timpurii. Ei se raspândesc si în Peninsula Balcanica, în spatiul romanitatii orientale, unde vlahii intra in istorie ca locuitori ai Thesaliei, Epirului, Greciei centrale si muntilor Haemus. Ei erau in majoritate pastori transhumanti din luna aprilie pâna în septembrie, beneficiaza de privilegii fiscale si utilizeaza cu certitudine câini ciobanesti.

Nu este lipsit de relevanta ca rascoala condusa de fratii vlahi Petru si Asan, care a dus la aparitia statului vlaho-bulgar,a izbucnit în 1185, din cauza unei dari excesive impuse de împaratul Isac al II-lea Anghelos, crescatorilor de oi si de vite.

La aromâni se povesteste despre câinele ciobanesc, ca a fost dat de Dumnezeu ca tovaras pastorilor.

 

În asezarile din secolele al-IV-lea-al-V-lea din preajma Bucurestilor, câinele se folosea la pastorit si vânatoare. Un cap de câine masiv a fost descoperit într-un  atelier de tesut de la Moresti, caracteristic secolelor XI-XII.

În aproape toate asezarile din aceasta perioada câinele este nelipsit, dar studierea bogatului material osteologic al animalelor domestice din asezarea medievala timpurie de la Garvan-Dinogetia, a adus rezultate spectaculoase în ceea ce priveste subiectul de care ne ocupam. Foarte numeroase si bine pastrate , oasele de câini descoperite în aceasta asezare, au dovedit clar existenta unor rase de câini bine diferentiate si specializate: câini de talie mare si mai ales medie spre mare, întru totul asemanatori ca dimensiuni si raporturi cu ciobanestii Carpatin si Mioritc, folositi la paza si câini ale caror oase indica ogarii, folositi la vânatoare.

Aceeasi situatie se întâlneste în secolele XIII-XIV, în marea asezare de la Cetatea Dâmbovitei, din comuna Cetateni-Muscel. Resturile osteologice de câine duc la aceeasi concluzie: existenta a doua rase de ciobanesti foarte puternici si un ogar înalt bine adaptat pentru fuga. Nu este exclusa, ci din contra, folosirea câinilor ciobanesti , care dovedeau o forta reala la vânarea mistretului, lupului, ursului.

Urme osteologice numeroase, se gasesc în colectia Muzeului judetului Arges din Pitesti, fiind studiate în 1965 de profesorul I.N.Morosan.

 

Aceasta este situatia la 1241 când se produce marea invazie tataro-mongola. Contrar folclorului istoric, invazia nu numai ca nu i-a afectat în mod major pe români, dar a avut o serie întreaga de consecinte pozitive. Ea a întrerupt , pentru  câteva secole, înaintarea rusilor spre Marea Neagra si Dunare, în acest timp definitivându-se procesul de constituire a statelor românesti. La sud de Carpati, tatarii au distrus stapânirea cumanilor si au frânat expansiunea statului maghiar. Ungurii si cumanii nu au mai putut împiedica dezvoltarea voievodatelor românesti, amintite pentru prima oara in documente în 1247.

Cu toate astea tatarii nu puteau sa aduca aici Mioriticul. Ei nu ating decât tangential teritoriul românesc în drum spre Ungaria fara sa locuiasca mai mult timp în zona.

Apoi ciobanescul tatarilor (principalul stramos al Caucazianului) nu prea seamana cu Mioriticul. El participa la consolidarea lui Ioujnorousskaya Otvcharka (Ciobanescul Rusesc de Sud), dar alaturi de Ogarul de Crimeea, Ciobanescul catalan si pornind de la vechiul caine al celtilor.

Este extrem de improbabil ca un popor cu traditii de pastorit milenare, românii, sa astepte venirea unor nomazi razboinici pentru a-si selecta câinii necesari activitatii pastorale.

În Evul Mediu târziu numai în ce priveste exportul de oi, calatorul R.G.Boscovich, da pentru Moldova cifra de 200 000 anual, in unii ani chiar 300 000. ST. Raicevich, socotea numarul oilor ridicate cu firman de catre turci din ambele tari române la 5-600.000 pe an.În plus pentru prepararea cervisului se înjunghiau anual pâna la 80.000 de boi, vaci si un numar considerabil de capre.

Transilvania prezinta un tablou si mai impresionant. În secolul al-XVIII-lea, românii ardeleni trimiteau la iernat în Moldova si Tara Româneasca, pâna la 1500 000 de capete de oi si aproximativ 80 000 de boi si cai.

De altfel nu trebuie sa excludem o eventuala contributie a "baracului mocanesc"-numele popular al Mioriticului- la aparitia Ciobanescului Rusesc de Sud. Aceasta afirmatie poate stârni zâmbete celor care nu sunt familiarizati cu evolutia demografica si istorica a zonei, dar nu este deloc hazardata.

 

Pastoritul transhumant, o caracteristica a românilor, care a jucat un rol extrem de important în istoria acestei parti de lume,a fost întotdeauna legat de un centru stabil, spre deosebire de pastoritul itinerant al migratorilor. Nici un document nu atesta prezenta unor pastori sau turme din sudul Rusiei în spatiul românesc. Ar fi fost si absurd sa paraseasca pasunile stepei pentru cele neprietenoase si aspru impozitate de autoritati în spatiul carpatic.

În schimb trecerea oierilor români, în special a mocanilor dincolo de Nistru, este un fapt indubitabil probat de documente.

Un mare cunoscator, profesorul N.Dragomir, ne spune ca în Rusia sudica, autohtonii au învatat de la oierii nostrii cum sa pregatesca din laptele oilor diferite brânzeturi, pe care înainte nu le cunosteau deloc, dar mestesugul l-au îmbratisat la început cu oarecare neîncredere, apoi cu interes crescând care aducea pentru ei mult folos .La fel si ungurii din pusta Ungariei, învatasera acest mestesug tot de la oierii români.

Despre patrunderea ciobanilor români în sudul Rusiei, iata ce spune Nicolae M.Popp:".în Transnistria -în a doua categorie -în ordinea importantei numerice vin colonistii ardeleni, majoritatea oieri din regiunea Sibiului (margineni) sau Sacelele Brasovului (mocani). Atrase de nesfârsitul stepelor pontice dintre Nistru si Nipru, siruri nesfârsite de oi , îndrumate de ciobanii lor se îndreptau spre acel Eldorado pastoral, care a fost Jedisanul tatarasc".

Stim ca în aceste drumuri lungi, turmele sunt însotite de "câni talapagosi". Locurile unde s-au asezat acesti oieri cu turmele lor, au fost: Crimeea, pe hotarele oraselor Eupatoria, Carassubasar, Simferopol, Ialta, Livadia si Sevastpol pe malul Marii Negre, apoi în tinutul Molojna, la Ecaterinodar, Melitopol si Mariopol, pe malul Marii de Azov, pe valea râurilor Kuma si Manici care duc la Marea Caspica si în numeroase sate ale tinutului în sus si în jos, pâna la Baku si Tbilisi. Îi gasim si la Taganrog si la Rostov, pe Don,apoi pe Volga si Taritîn, Astrahan si Zmonovnik, oras în care oierul Oprea Lupas din Cacova Sibiului, era propietar a doua rânduri de case. În gubernia Surman, traia un mare propietar, care fusese pe la 1777 oier, în orasul Bugurusslan: Petru Smoala din Salistea Sibiului si exemplele pot continua cu sutele (Pentru cei interesati exista o bogata bibliografie).

Dupa cum lesne se poate observa este cuprinsa întreaga arie de raspândire a lui Ioujka. Mai stim ca la sfârsitul secolului al XIX-lea, familia Falz-Fein, care se ocupa de selectia Ciobanescului Rusesc de Sud, îl vindea la o valoare apropiata de cea a unui cal pur-sânge si nu cred ca românii îsi permiteau sa cumpere asemenea exemplare pe care sa le scoata apoi în fata animalelor de prada si a hotilor, la stâni!

 

Pe la începutul secolului al-XVII-lea existau în spatiul românesc, crescatorii specializate de câini .

La curtea lui Constantin Brâncoveanu existau doua categorii de oameni specializati în aceasta meserie, fiecare primind bacsis în ziua de Sfântul Vasile câte o jumatate de taler. Ei se ocupa mai ales de câinii de vânatoare, copoi si ogari, dar si de ciobanestii masivi folositi pentru paza curtii domnesti.

Aceasta situatie este mai veche, Matei Corvin regele Ungariei, oferindu-i cadou lui Vlad Tepes,un Kuvasz, din crescatoria regala, semn ca domnii Tarilor Române aveau propiile crescatorii si cunostiintele necesare sa aprecieze un asemenea dar.

Iata descrierea literara a unui asemenea câine în timpul lui Constatin Brâncoveanu:".o cotarla, .cât un berbece ,trecuta prin ploaie de lesie si clabuc." .

Atât de încetatenita parere ca românii sunt niste tarani ignoranti si brutali în relatia cu câinele, care are înca sustinatori îndârjiti, este hilara, dar si tragica în acelasi timp. Se ofera mereu agasantul exemplu al câinelui din gospodarie legat în lant si uitat acolo.

Cei care preiau aceasta idee ca o scuza în "lupta lor zadarnica " de a-i educa pe acesti "barbari", veniti mai târziu în chinologia moderna, organizata pe criterii de show, ignora cu bunastiinta faptul ca nicaieri în lume chinologia nu este preocupare de masa, ca ea este si a fost apanajul unei elite intelectuale, sociale si economice în principal.

Ori din acest punct de vedere acesti huliti si nepriceputi români, boierii, domnitorii si ciobanii bogati, ale caror turme numarau zeci de mii de capete de animale au preocupari vechi si realizari spectaculoase.

În plus, taranul adevarat, nu navetistul prost, occidentalizat, chiar daca nu-si pupa câinele în bot, îl respecta, amândoi împart o existenta în care lupta pentru supavietuire îi selecteaza numai pe cei puternici si norocosi.

Asa cum am spus în spatiul românesc preocuparile chinologice sunt vechi si din fericire constante.

În Evul Mediu, sunt crescuti si intens folositi câini buni, de rasa, vestiti în întreaga Europa. Alaturi de ciobanestii autohtoni, puternici si adaptati, unii din câinii folositi de timpuriu înca de prin anii 1395-1396, au fost dogii. Dogii erau animale foarte pretuite, din moment ce principele Transilvaniei, Sigismund Bathory a trimis ca dar principelui din Florenta "doi dogi cu zgarzi de aur si pietre pretioase, iar principesei un catelus indian, golas si pestritat,tot cu zgarda de aur."

O alta rasa prasita de români a fost copoiul, al carui nume a trecut în onomastica, înca din prima jumatate a secolului al XIII-lea. Asa ne explicam si documentul moldovean din 4 iulie 1586 prin care Dumitru din Pidecauti rascumpara o ocina de la Copoiuco, acesta din urma fiind probabil crescator de copoi.

Ogarii din Tara Româneasca sunt scumpi si foarte mult apreciati chiar în Imperiul Otoman, care avea pe vremea aceea ogarii socotiti cei mai buni din lume.Un document de la 5 ianuarie 1609 ne aminteste de Ogarariul care vânduse doua pogoane de vie unui oarecare Stepan.

La 23 august 1823 marele vizir es-Seid-Ali confirma domnului Grigore al IV-lea Ghica primirea, printre altele si a celor 12 câini,care au fost prezentati sultanului si predati ogeacului ogarilor, ceea ce dovedeste calitatea lor, daca au reusit sa-l impresioneze pe padisah. Probabil ca i-au placut mult sultanului Mahmud al II-lea, deoarece printr-o alta scrisoare care a urmat din partea marelui vizir es-Seid Ali pasa, cerea domnului sa expedieze în graba un numar cât mai mare de ogari, fiind foarte necesari pentru alaiul împaratesc cu ocazia bairamului.

Dar nu numai ogarii din Tara Româneasca erau apreciati în Imperiul Otoman. Printr-o scrisoare din 11 august 1824 acelasi es-Seid Ali multumea pentru cei doi prepelicari daruiti de Ghica.

Nici câinii din Moldova nu erau cu nimic mai prejos decât cei din Tara Româneasca.

În decembrie 1751 Des Alleurs, ambasadorul regelui Ludovic al XV-lea al Frantei la Constantinopol, scria lui Linchoult, secretar al domnului moldovean Constantin Racovita(1749-1753), rugându-l sa-i procure patru ogari de soi spre a-i trimite regelui sau, iar dupa aceea însarcineaza pe Deval, interpretul, ambasadei, sa mai ceara înca doi. Aflând de aceasta cerere si parându-i-se prea putin, Constantin Racovita îi daruieste 12 ogari,"6 de parte barbateasca si 6 de parte femeiasca", plus doua butoaie de vin alb si doua de pelin rosu de Odobesti, un butoi cu vin de Cotnari de trei ani si doua cu o mie de mere domnesti pentru iarna. Darul a fost îmbarcat la 30 august (10 septembrie) 1752 la Galati, pe corabia capitanului Manolache Cuingi-Oglu, împreuna cu Leonardo, sluga însotitoare, ajungând la Constantinopol dupa 35 de zile pe mare.

Iata asadar, ca cei mai puternici si rafinati suverani europeni importau în canisele lor, câini selectionati si prasiti de catre români. Daca ei nu ar fi avut o calitate superioara si nu ar fi fost stiintific obtinuti nu s-ar fi riscat impurificarea unor crescatorii vechi de secole la curtile Europei.

Un alt cap încoronat, admirator si propietar al ogarilor din Principate, este principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczi I. Ogarii importati de aici erau foarte reusiti din punct de vedere calitativ, dar si foarte scumpi. M.Debreczeni a cumparat în 1591 un astfel de câine cu 125 de florini, suma uriasa daca un cerb vânat costa 1 florin.

Din nefericire în anii care au urmat, cu nesfârsitele razboaie ruso-austro-turce purtate pe teritoriul românesc, cu periodicele ocupatii straine, urmate de pauperizarea accentuata a Tarilor Române, aceasta rasa apreciata de ogari atât de veche a disparut.

Aceeasi soarta ar fi avut-o si copoiul daca nu ar fi fost salvat de chinologii maghiari, dupa cel de-al doilea razboi mondial, în vremuri de crunta ocupatie sovietica.

O alta rasa foarte folosita, dar importata de aceasta data în spatiul românesc a fost bracul, raspândit în a doua jumatate a sec al XVI-lea. Astfel în anul 1558 sotia marelui nobil Battyany cerea, palatinului Ungariei, un brac, deoarece are vânat mult dar nu-l poate prinde, iar sotia grofului Gheorghe Bebek iesea la vânatoare cu 20-30 de braci bine dresati.

La curtile domnilor, principilor, boierilor si nobililor, existau canise cu câini buni, frumosi si bine dresati. Ei fiind foarte scumpi, este usor de înteles ce eforturi se depuneau pentru întretinere si îngrijire, pentru dresarea lor, eforturi care cereau cheltuieli însemnate si oameni specializati.

În inventarul cetatii Gilau de la 1676 exista o cladire special construita pentru cresterea câinilor, iar în inventarul cetatii Fagaras, din 1690 figura ".o casa a maestrilor de câini."

Daca rasele strict specializate, mai ales cele de vânatoare, care au fost întotdeauna apanajul celor înstariti, au disparut sau au scazut numeric în urma deteriorarii conditiilor socio-economice si politice, rasele de ciobanesti românesti amplu raspândite si plurivalente au reusit sa supravietuiasca, iar selectia lor a fost continuata în special de crescatorii înstariti de oi si vite, datorita eficientei dovedite de ei în lupta cu animalele salbatice.

Stim ca vânatorii tarani, foloseau pentru vânatul mare-în special mistret si chiar la urs-câini cu înfatisarea mioriticilor de astazi, de cele mai multe ori având pete negre pe fond alb.

Într-un décor de pe o cupa din anul 1600, înfatisând o vânatoare de urs, fiara este încoltita de doi câini care prin talie (raportata la cea a ursului si vânatorului), parul semilung, forma capului si modul de purtare a cozii trimit cu gândul la Carpatin.

Îndemânarea, curajul si forta fizica cu care taranii români înfruntau în lupta de aproape marii pradatori ajutati de câinii lor ciobanesti, au uimit pe toti strainii care au avut prilejul sa vada aceste scene.

Vizitând tarile noastre prin anii 1777-1781 austriacul Franz Iosef Sulzer lauda cu uimire taranul valah care iese doar cu ciomagul înaintea ursului, îi pune bratul în gât si nu arata nici un fel de teama când fiara îl sfâsie pe obraz cu laba.

Taranul Ioan Opris a înfruntat la o vânatoare din anul 1798 un urs într-o lupta corp la corp, la gura vaii Hodinului, în Muntii Tiblesului.

Selectionarea atenta a câinilor ciobanesti românesti, era esentiala în conditiile în care, de cele mai multe ori pagubele crescatorilor de animale pricinuite de pradatori, erau suportate de pastorul caruia i se daduse în primire turma respectiva.

Asa se întâmpla în iunie 1723, când Stenner Mechel din Feldioara intenteaza proces herghelegiului Aldea cerând despagubire pentru mânzul mâncat de lupi în lipsa lui, Aldea fiind plecat dupa pâine.

Pagubele produse în special de lupi sunt semnificative, din moment ce se elaboreaza chiar o strategie guvernamentala în acest sens. Ca urmare a aplicarii acestor prevederi, conform statisticilor, în Transilvania au fost ucisi în 1855, 842 de lupi, iar în Moldova, în 1846, 1230 de lupi si 271 de pui de lup.

Totusi singura metoda cu adevarat eficienta, pentru limitarea pierderilor, era cresterea si perfectionarea celor trei rase de ciobanesti autohtoni.

O relatare a unui calator englez, Adam Neale, la sfarsitul secolului XVIII si începutul sec. al-XIX-lea, vine sa ne întareasca aceasta convingere: "Iasii sunt mai expusi prin situatia lor si la alte pustiiri. Haite de lupi hamesiti, iesind din padurile din vecinatate, navalesc în câmpii si rapesc animalele domestice, câteodata chiar femei si copii. Pentru a respinge pe acesti navalitori, fiecare familie tine pe lânga sine câte o pereche sau doua de dulai, ale caror latraturi fioroase, împiedica pe lupi de a se apropia, dar alunga somnul de la genele calatorului, putin obisnuit cu strigatele unor santinele de acest fel. Acesti pazitori credinciosi, ma chinuira toata noaptea,încât abia putui închide ochii o singura clipa si simtii puternic însemnatatea cuvintelui poetului roman-"Vigilum canum tristes excubiae" Nu cunosc ceva mai trist ca latraturile a zece pâna la douasprezece mii de dulai, repetate în departare de ecoul muntilor"

Este o situatie reala, care demonstreaza numarul, atentia, precum si importanta acordata câinilor ciobanesti românesti , în viata comunitatilor urbane dar mai ales rurale.

La începutul secolului XX, F.von Stepanitz identifica ciobanescul caracteristic românilor, iar în anii '30 el intra in atentia chinologilor. Despre aceasta perioada s-a scris fiind bine cunoscuta, asa ca nu voi insista asupra ei.

Închei aceasta incursiune, în istoria Carpatinului, Mioriticului si Ciobanescului de Bucovina cu o concluzie acoperita de documente si probe arheologice: rasele de ciobanesti românesti sunt selectionate timp foarte îndelungat, în functie de caracterisricile de habitat, pastorit si de ce nu , psihologia poporului român.

 

Eventualele similitudini cu unele rase ale popoarelor învecinate, tin de conditiile de evolutie istorica, specifice Europei Rasaritene.