PESTII DIN BALTI SI IAZURI

PEsTII DIN BĂLŢI sI IAZURI

            Nu e ochi de apa statuta, cu o viata mai îndelungata, care sa nu aiba în el un soi-doua de pesti. Baltile din calea apelor curgatoare mari, cu apa mereu primenita ca si iezusoarele din calea pîrîiaselor lenese din regiunea dealurilor, asa cum sînt în nordul Moldovei de o parte si alta a Prutului, formeaza orasele, satele si catunele în lumea pestilor. În baltile mari, legate de Dunare sau de rîurile mai late, pe lînga plebea, aceea care se gaseste oriunde, traiesc pesti de soi, cum e suducul sau chiar pastruga; în iazurile mai mari îsi duc viata crapii si stiucile, specii iarasi privilegiate, nobile;în ochiurile de apa miloase, mici, calcate de vite, traiesc pestii fara pretentie, care se multumesc cu orice mediu, cum e carasul, linul, chiscarul. Din toate nu lipsesc pestisorii mici: plevustele, porcusorii, obletii, victimele celor mari, speciile de osînda; foiesc oriunde, caci se înmultesc ca mustele, ducîndu-si viata între grija zilnica de trai si paza sa nu cada în gura altui peste mai mare. Nu e nici o deosebire între lumea din întunerecul apelor si acea de pe pajistile care le înconjoara, din cetatea papuristei ori acea zidita din piatra. Carnivori sînt pretutindeni; egoisti, multumiti ca au ce mînca fara sa faca nici rau, nici bine, de asemenea, ca si multimea fiintelor marunte, hranindu-se cu ce ramîne de la ceilalti, furisîndu-se sa nu vie în calea lor, urmariti, dispretuiti si care nu se razbuna decît prin puzderia puilor ce scot în fiecare an. Se întîmpla cîteodata ca prin numar mare înving, sorbind picatura cu picatura, pe nesimtite, hrana celor mari, a caror dominare se restrînge din ce în ce.

            Unul din cei mai mici pesti de la noi, mai mult al nostru decît al oricui, caci nu se gaseste decît în baltile din bazinul Dunarii, este pietroselul[1] (Umbra krameri). Încolo, în Europa, nicaieri nu traieste. Rar cînd ajunge cît un decimetru; acestia sînt uriasi; de regula sînt cu mult mai mici. Îsi duc viata oriunde este un ochi de apa cu buruieni multe.

            În schimb e unul din cei mai frumosi pestisori, caci peste solzii sai cafenii, aproape negri pe spate si galbii pe burta, se asterne o promoroaca din pricina careia solzii capata ape variate, stralucitori, mai mult batînd în violet, asemenea colorilor de pe o besica de cafea. Pete mascate, neregulat azvîrlite pe trup, ca si un rînd de pete pe înotatoarea de la coada si cea de pe spate îi maresc farmecul îmbracamintii. Mai are un obicei deosebit. Se misca, ai putea zice, mergînd. Aripioarele parechi, corespunzatoare membrelor de la celelalte animale, le misca pe rînd.

            Nici plevusca (Leiicaspius dehtneaius)[2] nu e mai mare; peste universal, se afla oriunde e un ochi de apa, cu cîteva buruieni.

            Fig. 163. Plevusca-de-balta (d.C. Molas, refacut de M.s.).

            Cu solzii mascati argintii, cu o dunga negrie în lungul trupului, mica, a fost socotita multa vreme drept pui de peste. Pe cît e de mica, pe atît însa îsi îngrijeste bine de oua. Femeia le depune în jurul buruienilor din balta, iar barbatul sta si mereu le loveste cu trupul, cu coada, ca nu curmva sa se prinda pe oua vreun spor de ciuperca. Se încumeta sa le apere chiar de alti pesti, daca îi merge si daca musafirul nepoftit nu lasa gîndul de a mî 858f55i nca icrele, apucînd de coada pe pazitor. La fel si palamida-de-balta (Pungitius platygnsirr )[3], un drac nici cît degetul cel mic de la mîna, dar care nu se teme nici de stiuca. Are ac de cojoc pentru oricare s-ar încerca sa-i guste carnea; tine minte îndraznetul cîte zile va trai, ba spune si celorlalti usturimea ce a simtit-o în gura, cînd a apucat plevusca de mijloc.

            Are o înfatisare nu tocmai blînda; pare ca-i ninge si-i ploua mereu, pare ca în orice înotator vede un dusman. Strîns la coada, terminat cu o aripioara ca o frunza de palmier-evantai, încolo are forma unei sageti. Dupa cum uneori sageata are crestaturi în afara de vîrf, ca sa rupa carnea cînd va fi trasa din rana, tot asa si pestisorul acesta are de-a lungul spinarii vreo 9 spini zdraveni, rari, neuniti, adevarati dinti, de întepatura carora se teme oricine. Alti doi spini sînt si pe burta; unul aproape de gît, altul înaintea aripioarei dindarat. L-ar prinde în gura bucuros un biban, ori o stiuca dar îsi teme pielea, caci stie patarania vreunui stramos ori prieten de ai lor. si oricît de proasta ar fi socotita stiuca, de se zice în rîs: «Cap de stiuca, casa boiereasca» tot cu atîta pricepere a înzestrat-o natura, ca sa nu se faca de rîs, murind cu o palamida în gura. Caci pestisorul acesta mic are obiceiul ca se anina de cerul gurii, cu spinii de pe spate, de nu o mai poate scoate nimeni, nu se lasa cu una cu doua sa fie înghitita.

            Dar nu are numai spini, ci si un scut; pe pîntece, de la gusa în jos are cîteva oase, asa unite încît apara partea moale; scutul este în legatura cu cei doi spini, ventrali, arme teribile. Cînd e linistita, spinii de pe spate, sînt culcati îndarat în lungul spinarii; ceilalti de pe burta sînt si ei lipiti de corp. Cum e mîta cu ghearele ascunse, cînd toarce lînga vatra, asa e si plevusca. Este zadarita sau vede dusmanul? spinii sînt ridicati, gata sa intre în slujba. si nu sînt numai niste spini luciosi, ca si cei de holera bunaoara, ci zimtuiti pe margine, adevarate fierastraie taioase.

            Starea ei sufleteasca se tradeaza dupa spini si dupa coloratia trupului, caci e lucru stabilit ca la mînie îsi schimba culoarea, de nici nu se recunoaste.

            Dupa înfatisare este si caracterul. E peste bataios, hartagos, lucru mare, nu numai cu altii care se tem de dînsul, asa mic cum este, ci chiar ei între ei. E o placere sa-i vezi în acvariu, cum se urmaresc, cum îsi îndreapta sulitele unul spre altul, cum cel învins fuge de se ascunde într-un colt, iar cel învingator, ca un buhaies, nu-si gaseste loc pîna ce-i trece mînia.

            Traieste în toate apele noastre statatoare; nu-i place marile adîncuri, ci cauta tot marginea apelor cu buruieni, cu stufaris, unde îsi duce viata în cîrduri numeroase.

            O ruda a lui apropiata (Gastcrosteus aculealus)[4], foarte obisnuit în apele din restul Europei, la noi nu traieste decît în apa salcie din lacurile de pe lînga Mare. În Razelm se afla în mare numar. Are un obicei pasaresc; îsi face cuib. Cei ce l-au vazut si urmarit în lucrarile sale de zidarie au ramas uimiti nu numai la rabdarea si îndaratnicia la lucra, dar de simtul lui arhitectural, care întrece chiar pe al multor pasari. si sa se gîndeasca oricine la greutatea acestui peste, pentru ca sa lucreze numai cu gura.

            Fig. 164. Cuib de Gasterosteits aculeatus (d. refacut de M.s.).

            Pasarea poate sa se mai ajute si cu degetele de la picioare, pestisorii nu are nimic decît botul lui. Pasarea, unde a pus paiul, unde ramîne, caci îsi cauta un loc adapostit, chiar de vînt; pestele are de luptat si cu apa, care nu e linistita. Cu truda, îsi face mai întîi loc în mîlul de pe fund, o gropita cam cît o jumatate de ou. Apoi, harnic aduna fire de alge si cu botul vine si le întepeneste în mîl. Alt fir si alt fir, mereu aduna, le pune unul peste altul, le încheie cu un soi de suc ce se scurge din niste ghinduri² de pe pîntece, pîna cînd face dusumeaua. Mereu cara fire, le împleteste, de face paretii si apoi acoperisul. Lasa loc pentru o deschidere prin care trebuie sa intre femeia; de cele mai multe ori sînt doua deschideri, încît cuibul seamana cu un mic manson. Nu se multumeste numai sa aduca si sa lipeasca algele, frunzele, paiele, tot ce gaseste prin apa. Are si gust. Vede ca un fir e mai lung, ca astupa intrarea. Îl scoate, îl asaza sa stea bine. si în vremea aceasta de 2 - 3 zile e nervos lucru mare. Nu sufera sa se apropie alt barbat de cuib; duelul e gata, caci spre deosebire de unele pasari, barbatul este zidarul. Femeia nici macar nu da pe ia locul unde va pune icrele, ci-si cauta de hrana, linistita. Dupa ce a terminat casa, se schimba. Din bataios ce era, devine mielusel. Hainele de lucru le leapada, îmbracîndu-si haina de nunta, cu colori mai vii, mai pe placul femeii. Pe cînd mai înainte chiar daca femeia ar fi vrut sa traga cu coada ochiului la încaperea ce i se pregateste, un pinten în coasta ar fi convins-o repede sa nu se amestece unde nu-i fierbe oala. Dupa ce s-a terminat cuibul, dimpotriva, ea face pe suparata. Barbatul o pofteste frumos, îsi arata mestesugul de a înota, da tîrcoale facînd fel de fel de figuri în jurul ei, ca într-un cadril, pîna ce o ademeneste. De îndata ce se apropie de cuib, politicos, o pofteste sa se vîre în odaia de iarba. Cum si-a vîrît botisorul, a devenit barbatul iarasi hursuz. Daca cumva femeia se razgîndeste, ori nu-i place încaperea, nu mai are încotro. O lovitura de spin în coasta, îi arata ca s-a trecut cu gluma. Trebuie sa-si lase icrele în cuib. Nu pune multe, ci numai 60 - 80, cît un fir de mac. Daca ar fi sa le lepede în apa, ar da dintr-însa mii si mii. Asa, avînd un cuib, ouale sînt ferite de alti pesti; ea n-are nevoie sa poarte un sac plin de icre.

            Dupa ce femeia a lepadat ouale, e lasata sa-si caute de treaba. Paza oualor cade tot în grija barbatului. El e closca. Se pune pe straja si vai de pestele care ar avea pofta sa guste oua de plevusca. Nu lasa sa se apropie nici chiar mama, daca ar pali-o dorul sa vada icrele ce le-a pus în cuib. Sta asa barbatul de straja 2 - 3 zile, nu e numai politist, ci totodata bun parinte, caci cît pazeste la gura cuibului nu sta degeaba, ci mereu da din înotatoare ca sa împrospateze apa si sa treaca necontenit oxigen peste oua. În sfîrsit, din fiecare ou iese cîte un pestisor. Alta grija pe capul tatalui; sa nu cumva sa-i scape din cuib vreun pui ca sa cada în gura dusmanilor, caci atunci degeaba toata cazna.

            Fig. 165. Obletul (10-15 cm) (A., refacut de M.s.)

            si nu e lucru usor sa pazesti atîtia copii zburdalnici, dornici sa iasa mai degraba în lume. Chiar cînd unul mai zglobiu nu vrea sa stie de frica parinteasca si-si ia talpasita, repede e apucat de dupa ceafa si adus îndarat acasa. În sfîrsit, cînd socoate parintele ca spinii sînt destul de tari, ca sa se apere singuri, îi lasa sa se zburataceasca. Cu aceasta s-a terminat grija lui. Poate acum, linistit ca si-a facut datoria de parinte, sa-si caute odihna.

            Scopul si l-a ajuns. Neamul ghidrinilor nu piere. Dimpotriva, copiii sînt asa de bine paziti, încît umplu iazul si uneori nu mai au ce mînca. Natura îngrijeste singura ca un neam de fiinte, într-un spatiu restrîns, sa nu se înmulteasca în dauna altora. Sînt ani si locuri unde ghidrinii, înmultiti din cale afara, pier cu miile.

            În lumea celor mici si numerosi gasesti de multe ori lucruri mai interesante si mai curioase decît între cei mari. Obiceiurile lor sînt mai variate; nici nu stii la ce folos îti pot fi la urma toate. Iata, asa este cu obletul (Alburnus alburnus)[5], un pestisor obisnuit din apele noastre. Se întîlneste pretutindeni: în Dunare cu lacurile sale, în limanurile de linga mare, în lacurile din interiorul tarii, mai în toate rîurile unde este apa mai din belsug. E cunoscut de toata lumea fiind bun, prajit, cînd e dat la restaurante sub numele de tîrîitori. E un peste caruia nu-i place sa traiasca singur; unde-i vezi, trece în cîrduri, mai ales ca se tine tot spre fata apei si straluceste pare ca este de argint. Are pîna si ochii argintii. E usor de curatit, caci solzii mari se desprind lesne. Are niste aripioare asa de stravezii, pare ca sînt o abureala.

            E elegant ca forma, vioi în miscari si nu are drept arma de aparare contra numerosilor sai dusmani - dintre pesti e poate cel mai urmarit - decît tocmai vioiciunea. Cîteodata ca sa scape de vreo stiuca, sare deasupra apei, pierzîndu-si urma.

            Sînt mai nervosi, mai zglobii, în vremea cînd îsi leapada icrele, prin luna lui Mai, purced la drum în cîrduri numeroase spre marginea iazului cu apa mai calda si cu multe buruieni; femeile sînt -asa de grabite sa-si lase icrele, încît chiar cînd sînt prinse în crîsnic, nu mor pîna ce nu-si desarta sacii cu oua.

            Pe cît sînt de putin cautati pentru mîncare, fiind marunti - rar ajung cît 2 decimetri - si ososi, pe atîta sînt de importanti pentru ca au dat nastere la o industrie foarte rentabila. Multe femei poarta pe ele ceva din obleti, cu mîngîierea ca poarta margaritare.

            Din solzii obletilor se trage asa-numita esenta de Orient. Cum se scot din balta, obletii se curata de solzi si sînt expediati la fabricile din Paris si Viena. Fabricile din Germania, înainte de razboi[6], trimeteau la noi lucratori în Delta ca sa pregateasca pe loc esenta.

            Solzii se pun 24 de ceasuri în apa sarata, dupa care se spala cu alcool, apoi se trateaza cu amoniac. Pe fundul vaselor se depun niste fluturasi subtiri argintii, neatacati de amoniac, ca un soi de clei; aceasta este esenta de orient, care se poate întinde pe sticla. Cu ea se fabrica margelele care imita margaritarele.

            Se zice ca Chinezii, acesti maestri în multe mestesuguri, cunosteau de multa vreme întrebuintarea solzilor de obleti. La Venetieni s-a facut o lege care oprea imitarea margaritarelor, caci se însela lumea.

            La început, în Franta, se ungea pe dinafara cu acest clei de peste, bobite de gips, capatîndu-se-spre bucuria femeilor care voiau sa para bogate - minunate imitatii de margaritare. Nu e vorba ca de multe ori dorinta de lux se sfîrsea cu scene comice, caci în caldura dansului cleiul se muia, iar margaritarele false ramîneau lipite de piele. Abia mai tîrziu i-a venit în minte unui fabricant de matanii din Paris, sa unga pe dinauntru margelele de sticla. si astfel s-a ajuns la fabricatia de azi, din care se capata asa de bune imitatii, încît numai un cunoscator le poate deosebi de margaritarele adevarate. Nu e vorba ca nici aceste imitatii nu sînt prea ieftine, caci pentru a capata un gram de esenta, trebuie cel putin 40 - 50 de obleti.

            Cînd pescuieste cu crîsnicul, prinzi porcusori, obleti, dar nu se poate sa nu fie amestecata printre ei si vreo b1ehnita[7] (Rhodeus sericeus amarus). Nu-i vorba ca pescarul nu e prea bucuros de ea; are o carne amarîie si de aceea nu e cautata. Ai luat-o drept un pui de crap sau mai degraba un carasel, neajungînd nici macar un decimetru în lungime. Ca si carasul, acest pestisor este turtit lateral, dar nu asa de disproportionat încît sa semene cu un romb. E mai zvelt ceva, iar aripioara de pe spate e mai îngusta mult decît a unui carasel. Pe spinare este ca mai toti pestii, cenusiu-verzui; pe de laturi însa e ca poleit cu argint, iar dinspre coada e trasa pe mijlocul trupului o dunga verde ca de smalt. Aceasta e haina lui obisnuita.

Fig 166- Blehnita (6-8 cm) refacut de M.s.).

            Haina de nunta - prin luna lui Mai - este mult mai bogata. Pare ca e acoperit atunci cu o zale cu solzi de otel, asa încît pe trupul lui e o irizatie bogata.

            Dunga dinspre coada pare ca e de smaragd, iar pe piept si pe burta devine portocalie. Are haina cea mai frumoasa din toti pestii apelor noastre, din care cauza este cautat pentru acvariul din odaie.

            Dar nici femeia nu se lasa mai prejos, desi îmbracamintea ei, e drept, ramîne mai stearsa. În schimb are un obicei curios. Pe vremea cînd leapada ouale, îi creste un tub lung între înotatoarea dindarat si parechea cea de pe urma de aripioare[8]. Prin ajutorul lui ea pune ouale în trupul unei scoici de rîu, care sta înfundata în mîl si numai cu capul dindarat al trupului mai cascat.

            În încaperea scoicii, pestisorii iesiti din oua gasesc nu numai adapost, dar prin curentul de apa pe care-l trage scoica pentru dînsa, le vine si pestisorilor aer si mîncare. Se întelege ca nu e placut pentru scoica, de a avea în camera ei respiratorie asemenea musafiri suparaciosi, caci oricum, copiii sînt copii si nu stau linistiti. Chiar cînd încearca scoica sa scape de ei, nu poate, pentru ca mama natura le-a facut un guleras la gît si doi negei, cu care se proptesc printre branhiile scoicii si nu pot fi cu una cu doua dati afara. Cînd le-a venit sorocul si au crescut cît trebuie, ies ei singuri, de buna voie. De altfel rasplatesc serviciul ce le-a facut scoica, caci si puii acesteia, cînd sînt mici, se anina de pîntecele unei blehnite, stînd în pielea ei cîtava vreme, pîna ce se dezvolta si o parasesc de buna voie. E unul din numeroasele servicii reciproce ce-si fac animalele între ele chiar apartinînd la neamuri diferite.

            Dupa ce se îndeplineste rostul de mama, tubul prin care a pus ouale se închirceste, barbatul îsi ia si el din noua haina obisnuita de dinainte de nunta. Prin blehnita latita, dar micuta, se poate trece la pestii cei mari, cu forma tot latita. Asa e platica (Abramis brama)[9] care nu lipseste... de pe masa [...] «cînd tot românul manînca peste», caci se gaseste în mare cantitate în orice balta, ca si spre gura rîurilor mai mari.

            Numele îi arata forma; are trupul turtit dintr-o parte în alta, desi e ceva mai lung decît carasul. Pe cînd carasul, bunaoara, este cel mult de doua ori mai lung decît lat, platica este aproape de 3 ori mai lunga. Din cauza aceasta pare ceva gheboasa, nu cum e crapul, caci si linia pîntecului e tot una de curbata ca si a spatelui. Are capul mic, cu buza de jos mai rasfrînta.

            E îmbracata într-o zale de solzi, care se schimba la culoare nu numai dupa locul în care traieste, dar si dupa vreme. Uneori e negrie pare ca e afumata, cînd lacul e mai mîlos; de regula e argintie pe de laturi si verde cenusiu pe spate. Se gasesc, ca si la crapi, exemplare cu totul rosietice.

            În vremea nuntii, ca mai toti pestii, îsi schimba haina, devin cu colori mai intense si capata un soi de cosuri galbui peste tot corpul, dar mai ales pe bot; uneori asa sînt de multi încît pare ca are rapan[10].

            Ceea ce se vede bine la acest peste este asa-numita linie laterala; plecînd de deasupra urechii, cam de la ceafa, ea formeaza ca o dunga de creion trasa pe mijlocul trupului, cu îndoitura spre burta. Nu e o podoaba de îmbracaminte,, o dunga mai neagra ca la sopîrle ori salamîzdre. E un organ de simt. Nervii sînt mai dezvoltati de-a lungul ei, sfîrsindu-se într-un soi de paharele pline cu un suc cleios si în legatura cu exteriorul prin pori. Ce simt anume reprezinta nu e înca hotarît, în orice caz e un al 6-lea simt, care, foarte cu putinta, îi da de stire pestelui de apasarea apei, deci de adîncime, de puterea curentului;: poate sti cînd trece din iaz în rîu. Ca e asa, e faptul ca la pestii din adîncimea marilor linia laterala e mai dezvoltata, dupa cum si mormolocii de broasca, cît stau în apa, capata un soi de linie laterala. Acest simt este, deci, în legatura cu mediul[11].

            si platica face drum de nunta. Ea cauta locurile cu buruieni, spre marginea apelor. În frunte înoata o femeie mai batrîna, mai plina, apoi altele mai tinere, urmate de barbatii cu cosurile pe piele. Se tin în cîrduri si asa de a-proape de fata apei încît cu spinarea lor fac valurele. În vremea aceasta pestii sînt sensibili, si speriosi. Fug la cel mai slab zgomot, în Suedia era odata obiceiul ca pe vremea cînd platica nunteste sa nu se sune clopotele la bisericile de pe lînga tarm, ca le sperie si nu mai leapada icrele.

            Femeia depune 2 - 300 000 de oua, din care ies repede puisori. Cu toti dusmanii care îi au, se înmultesc din cale afara; avînd carnea gustoasa, macar ca e cu multi spini, fiind si numeroase, avînd uneori si o greutate de 4 kg, se prind în mare cantitate. Numai din baltile Dunarii s-au scos într-un an peste 150 000 kg.

            Fig. 167. Sabioara (30-40 cm) (A., refacut de M.s.).

            De altfel ca si crapul, platica poate sa aiba variatii multe, ca forma si coloare, dupa cum pot exista si corcituri de platica si ocheana. Cu greu deosebita de platica este batca (Blicca bjorkna)[12], cuprinsa la un loc de popor sub numele de albitura, mai ales cînd e sarata. Traieste în baltile Dunarii, la un loc cu platica, putîndu-se recunoaste mai mult dupa capul scurt ca un triunghi adaugat trupului latit. Se prinde lesne la undita, fiind lacoma din cale afara, iar în perioada fierbintelii, cînd leapada icrele, o poti prinde cu mîna, asa e de nepasatoare de pericolele ce o înconjoara.

            Daca batca e greu de recunoscut, sabioara (Pelecus cultratus)[13], dupa cum o arata numele, se cunoaste îndata, prin forma ei de scrumbie, prin spatele în linie dreapta, asa încît capul pare dat îndarat. Se mai recunoaste

            lesne si prin linia laterala, care pare ca e o jucarie de copil trasa cu carbunele pe Aceasta linie nu la toti pestii, în linie dreapta, de-a lungul mijlocului. Începînd de la ureche se lasa în jos pe subsuoara aripioarei de dina-nte, în forma aripii de rîndunica, apoi trece, facînd coturi, de-a lungul pîntecului, pîna la coada. si la îmbracaminte e mai oachesa; pare ca e îmbracata cu solzi de otel oxidat, albastrii.

            E raspîndita în apele Dunarii si a baltilor sale si nu mai traieste în Europa decît în apele care dau în Marea Baltica. Nu e un peste prea cautat, desi poate sa aiba si 1 kg greutate; în schimb fiind uneori mult din cale-afara se prinde cu navoadele si se sareaza în butoaie, la un loc cu platica, batca si ceilalti pesti «pentru nevoiasi».

            Dintre toti pestii din balti, cel mai cunoscut, desigur, este carasul sau caracuda (Carassius carassius)[14]. E asa de mult în apele noastre, încît se pescuieste în cantitati mari si e mai ieftin. Nu are o carne neplacuta la gust. Dimpotriva, cînd nu miroase prea tare a mîl e tot asa de gustoasa ca si a crapului, numai ca e cu prea multe oase, si trebuie mîncata mai cu bagare de seama.

            Nu e pretentios; traieste oriunde. Toate iazurile, ca si lacurile mai mari sînt pline de carasi. E tovarasul crapului, cu care se aseamana ceva la coloare, fiind verde-cafeniu pe spate, cu un luciu metalic, cînd e scos din apele prea miloase este chiar aproape negriu. Nu poate fi însa confundat cu crapul nu numai pentru ca are gura mica si buze subtiri, ca nu are musteti, dar mai înainte de toate are trupul prea lataret, numai bun sa fie prajit la tava. Nu ajunge niciodata dimensiunile crapului; rar, cînd îi merge bine, poate fi lung de 30 cm. De regula e ca un romb, cam pe cît de lat pe atîta de lung.

            Se hraneste cu ce poate, ca si crapul; de aceea nu e prea bun tovaras, caci cînd se înmulteste din cale-afara, îi devine un concurent periculos. E, însa, si mai putin pretentios decît crapul, mai ales în privinta curateniei. Poate sa stea ziulica întreaga întins în namol. Hrana are, de dusmani nu se teme, caci îl apara coloarea. Îi e bine ca si porcului în baltoace. Fiind ruda de aproape cu crapul, lepadînd icrele cam prin aceleasi locuri, nu rar se întîmpla corcituri, iesind pesti care au mici mustati, dar gura tot mica, iar la trup ceva mai înalt decît crapul si, deci, parînd mai lung decît carasul.

            Chinezii, mesteri în arta de a domestici animalele si a crea rase variate, dupa cum Japonezii sînt mesteri în închircirea copacilor, au ajuns sa capete carasi rosii[15], pestii aceia care se tin prin borcane de sticla prin case si care fac placerea copiilor în apele Cismigiului. Cu rabdarea caracteristica lor, Chinezii au capatat fel de fel de forme de pesti rosii, dupa cum de altfel si europenii au capatat fel de fel de hulubi ori de vaci. Prin anumita alegere a prasliei, prin supunerea la anumite conditiuni, se zice ca pot scoate forme dupa comanda, iar exemplarele cele mai rare ori mai frumoase se platesc scump, cum se plateste vreun orhideu ori vreo lalea cu o coloare mai neobisnuita.

            Ceva mai deosebit la înfatisare, dar tot asa de raspîndit este linul (Tinea tinea)[16].

            Cînd se trage cu navodul în orice iaz, stiuca poate sa lipseasca, dar lin si caras numai cînd s-a stîrpit samînta pestilor. E mai putin pretentios decît carasul, fiind cel de pe urma care moare, cînd iazul s-a prea mîlit. La înfatisare mai degraba se apropie de stiuca, avînd trupul prea putin turtit lateral si acoperit cu solzi marunti, netezi învaliti peste tot cu o pielita subtire, baloasa. De aceea e greu de grijit; nu se rade cu cutitul ca ceilalti pesti, ci se pîrleste cu clestele înfierbîntat. Numai asa se jupoaie pielita de deasupra si se pot lua solzisorii care stralucesc sub ea, ca niste fluturasi. E în coloarea mîlului, cenusiu-verziu, uneori chiar negriu. Coada e lata, iar înotatoarea de la capatul ei pare ca o matura. O îngusta aripioara, destul de lunga pe spate, o alta pe pîntece aproape de coada, în afara de celelalte doua parechi, departate una de alta, îi formeaza podoaba trupului.

            Se hraneste cu tot ce gaseste în cale: moluste, buruieni. Cînd nu le are, înghite, ca si rima, mîlul de pe fundul apelor, bogat în substante organice putrezite. Ca urmare, se prinde lesne la cosurile de rachita în care se pune o bucata de mamaliga.

            Fig. 168 Guvide-de-balta (15-20 cm) (A., refacut de M.s.).

            Ducîndu-si viata în mîlul în care sta ascuns mai toata ziua capata la urma un miros neplacut de namol, ceea ce strica gustul carnii sale moi, altfel gustoasa. De aceea trebuie tinut, daca e viu, cîteva zile în apa mereu împrospatata, înainte de a fi gatit, ca sa-i mai iasa mirosul de balta bîhlita.

            Numai cînd e sa-si lepede icrele, în vremea cînd apa s-a mai încalzit, trage la tarm, în cîrduri numeroase, spre buruienile pe care lasa ouale.

            si mai deosebita la înfatisare este guvidia-de-balta (Gobius kessleri)[17], numeroasa mai cu seama în toate baltile din lungul Dunarii sau în

            Brates. Cu capul latit, cu ochii aproape de crestetul capului, cu gura mare, cu trupul numai spre coada turtit, dintr-o parte în alta, ai lua-o drept un zglavoc. Pîna si asezarea aripioarelor mari, spinoase, este la fel. Singura deosebire dupa care se poate usor recunoaste este mai întîi ca e acoperita cu solzi, apoi ca aripioarele parechi, ventrale, sînt unite într-una singura asezata sub gît ca o pîlnie sau ca o ventuza. Neamurile ei numeroase traiesc în mare, pe lînga tarm, unde se prind de pietre cu aripioara ventrala, ca si cu o ventuza, de nu le pot lua usor valurile mai zbuciumate la coasta.

            Unul dintre cei mai frumosi pesti de la noi este de curînd introdus în apele noastre (Lepomis gibbossus). Aiurea este cautat ca peste de ornament în acvarii în locul pestilor rosii de origine chineza. Pe fondul verde-galbui are pete rosii pe spate si aramii pe coaste. Pe partile laterale ale capului are cinci dungi albastre de azur. Inotatoarea dorsala este galbuie cu dungi încrucisate mai închise. Pestele a fost adus din America, unde este comun. I se zice peste-soare (Sunfisk), iar la noi, Peste-auriu, biban-american[18].

            Fig. 169. Peste-auriu (I. Borcea, refacut de M.s.)

            E frumos la coloare, dar carnea nu e tocmai buna, fiind atoasa. Dimpotriva, este un lacom dupa icrele si puisorii altor pesti. Face parte, deci, dintre pestii stricatori. La noi a fost gasit pîna acum în unele lacuri dintre Calarasi si Galati (Cochirleni)[19].

            Domneste pace peste împaratia apelor.

            Neteda pînza de apa se încreteste într-un loc. Cîteva cerculete se formeaza la fata, care se pierd iarasi.

            Dedesubt s-a înfaptuit o crima, stiuca (Esox lucius)[20] a înghitit, aproape de fata apei, un carasel. De cînd îl pîndeste tîlharul baltilor. Nemiscat, ca o pisica, sta întins pe mîlul de pe fund. Pare ca doarme, toropit si el de naduseala de afara. De unde sa-l zareasca prada? A avut în grija vînatorul sa-si azvîrle pe spete o haina cenusie-verzuie, cam ca mîlul plin de alge. Numai ochii sînt de dînsul, cu privirea de hraparet, îndraznet si întreprinzator, caruia nu-i scapa cea mai slaba umbra. În cautatura nu e mai prejos de tovarasii de prada de pe uscat. Nu degeaba cei vechi l-au botezat Lupus piscis.

            Cine n-a vazut o pisica la pînda? Ochii îi sclipesc, trupul e întins, numai vîrful cozii, ca un sfichiu de bici, se misca într-o parte si alta. Toata emotia pîndei numai asa si-o tradeaza. La fel e si stiuca. Înotatoarea de pe spinare, asezata aproape de coada, arata ca animalul pîndeste. Cînd a zarit prada, înotatoarea se ridica, se resfira cît poate ca un evantai. E semnul multumirii pentru animal. Se tîraste, lin, se ridica si mai lin, ca o sageata se repede asupra pestelui ochit. Îl apuca de mijloc, înfigîndu-i în trup numerosii dinti mai mari si încîrligati de pe falca de jos, mai marunti, întinsi si pe cerul gurii, ca o ragila, la falca de sus. Ce a încaput în gura lui larga, taiata pîna la ochi» adevarata gura de crocodil, nu mai iese ca din gura de sarpe. Se citeaza cazul unui vitel, care bînd apa, a fost prins de bot de o stiuca. Asa de adînc si bine s-a înfipt în buza, încît, de spaima, vitelul a început sa alerge cu stiuca prinsa, ducînd-o plocon stapînului mirat.

            stiuca, precum sînt mai toti hraparetii, este nesatioasa. S-a socotit ca pentru a creste în greutate cu un kg are nevoie de 25 kg de peste, în trei saptamîni, trei stiuci, cîntarind fiecare 5 kilograme, au mîncat peste 800 de zglavoace, înghite orice îi iese înainte; pesti, serpi, broaste, soareci, apuca ratele de picior si le îneaca; în lacomia si furia de nesatios, se repde sa muste si din carnea unui om care se scalda.[21]

            Se întelege atunci ce pustiiri poate aduce în baltile în care se înmulteste[22]. Tot trupul ei e facut pentru prada. De altfel înfatisarea stiucii este de toti cunoscuta, deoarece nu e apa la noi, unde sa nu se gaseasca. Chiar în rîuri se urca, oprindu-se în coturile mai linistite. E asa de multa, încît se prind pîna la 400 000 kg pe an, numai din Delta Dunarii. La noi poate sa ajunga si pîna la 16 kg una, mai spre Nord se face si mai grea. Se vorbeste de stiuci lungi de un metru si un metru jumatate, cu o greutate de 50 - 75 kg, desi e bine de pus în aceste cifre si partea exagerarilor, spune Blanchard.

            Trupul ei e lungaret, plin, prea putin turtit lateral. Capul e ca de crocodil. Cînd s-au descris pentru întîia oara caimanii din India, cu botul ratezat, li s-a dat numele de Alligator lucius, asa de mare asemanare au la cap cu stiuca, înotatoarea dorsala este lînga coada, fata în fata cu cea de pe pîntece, iar trupul în dreptul lor este gîtuit. Înotatoarea de la coada, lata, este împartita în doua, prin o scobitura adînca.

            Cum se dezgheata baltile, nici n-a apucat sa se topeasca sloiurile si partea femeiasca, însotita de 2 - 3 barbati, cauta loc cu apa mai putintica, unde depune ouale, iarasi de toti cunoscute, galbii, în numar macar de 150 000.

            De multe ori în fierbinteala lor - caci se poate vorbi de fierbinteala dragostei chiar la pesti cu temperatura corpului scazuta - ies din balta, de-si depun ouale într-un ochisor de apa ramas din topirea omatului. Deseori însa îsi lasa icrele în drum.

            Noroc ca icrele de stiuca sînt bune si pentru alti pesti, altfel s-ar umple iazurile cu stiuci. Din icre ies repede-repede puii, iar instinctul de fiara se iveste îndata si la ei.

            Fiind înarmata cu atîtea arme bune - înot iute, cam 25 km pe ceas, coloarea aparatoare, dinti ascutiti, agerime la vedere - nu poate avea nici un alt dusman decît pe om. De aceea, odata ajunsa în stare de a insufla respect întregii lumi din balta, traieste nesuparata; numai mîncare îndeajuns sa aiba, iar în lacomie, sa nu se anine într-o undita. Încolo «hoata de stiuca», cum îi spun pescarii nostri, poate ajunge la batrînete. Se aduce întotdeauna ca exemplu acel Matusalem al pestilor prins în 1497, lînga Manheim, care n-ar fi avut, nici mai mult, nici mai putin, decît vreo 3 secole; de el era aninat un inel aurit cu o inscriptie în greceste «Eu sînt pestele care am fost azvîrlit cel dintîi în acest lac de mînile stapînitorului lumii Frederic Barbarosa în 5 Octombrie 1230[23].

            Desi putin cam seaca, carnea stiucii nu e rea la gust, din care cauza pestele e prins în mare cantitate, se mai întrebuinteaza ca politist al baltilor sistematice, punînd-o anume ca sa mai rareasca lumea pestilor celorlalti. Trebuie tinut din scurt însa, caci o rareste asa de bine încît ramîne singura cu fratii si surorile ei, în balta, cum s-a întîmplat deseori.

            si icrele de stiuca sînt mult cautate la noi; gustoase, sînt însa cam periculoase, caci cu ele se înghit si unii viermi paraziti, cum e cordeaua[24], care trec în om nesuparati, icrele nefiind fierte înainte de a fi pregatite.

            Era în dimineata unei zile de vara. Abia se ridicase cortina de ceata de pe ape, cînd am plecat de la Sarichioi cu lotca, spre Popina Razelmului. Am lasat în urma zgomotul pescarilor sositi la cherhana, cu luntrele pline de chefali; am trecut de zona stufului din care ieseau ratele salbatice. Încetul cu încetul tarmul se departa, iar luciul apei învalurat numai de loviturile lopetilor, se întindea în jur. Insula Popina, cu înfatisarea unei sirene culcata pe apa, era înca învaluita în naframa subtire de ceata.

            Deodata se produc cercuri pe valuri; unul ici, altul la dreapta, din ce în ce mai desi, fara ca de sus din aer sa cada ceva. «E jocul de dimineata al crapilor», îmi spune vîslasul. Nu se multumesc cu hîrjoana de sub apa. Încep, în sariturile lor zglobii sa se arate si deasupra apei. Sclipeau solzii lor la bataia oblica a razelor de soare, pare ca ar fi fost de pietre scumpe, iar încretiturile apei, marunte si dese, pare ca erau presarate cu fluturasi de aur. Se jucau ca niste copii, si unii erau în adevar mari ca si copilasii. Atunci, pentru întîia oara, mi-am dat seama de bogatia extraordinara a apelor noastre.

            Neglijîndu-se curatirea Dunavatului, cîtiva ani Razelmul devenise sarat; pierise samînta pestilor de seama din el. Dupa ce s-a taiat canalul "Carol I"[25] si intra apa proaspata din Dunare, ajunse raiul crapilor si al chefalilor. Altadata la Filipoi asistînd la un pescuit din leasa[26], am putut iarasi vedea cantitatea enorma de peste prins, dupa cum tot acolo am avut prilejul sa apreciez gustul dulce, delicios, al crapului fript la protap.

            Crapul (Cyprinus carpio)[27] e una din marile noastre bogatii. El se gaseste pretutindeni, în iazuri, în rîuri, în delta si în mare, la gurile Dunarii. În batrînul si latul fluviu, cu baltile de pe lînga el si osicele din delta, crapii gasesc conditiile cele mai favorabile, pentru ca sa traiasca; hrana din belsug, adapost sigur în vreme de iarna. Din Dunare apoi intra în toate rîurile, ca si în baltile ce le întovarasesc. Ajunge la noi la dimensiuni necunoscute în apele Europei centrale si occidentale. Indivizii grei de 30 kg nu sînt raritati; se citeaza si crapi, prinsi la gurile Dunarii, tragînd 36 ocale vechi. Lungimea lor nu e în proportie cu greutatea, caci cu cît îmbatrînesc se încaleaza, cresc în grosime mai mult. Exemplare peste 1 m lungime înca nu sînt rare.

            În lumea pestilor, crapul e tipul bursucului, gras, gros, pasnic, cu miscari domoale, placîndu-i sa stea cît mai linistit, si sa aiba cît mai multa mîncare. De aceea creste în voia lui în apele Dunarii, unde gaseste de toate; viermi, larve, infuzorii, radacini de plante. Cînd insule plutitoare se rup din plaur, sub ele foiesc ca viermii crapii, caci sînt adapostiti de caldura si au hrana la nas. si înfatisarea lui este aceea a unui animal, caruia îi place viata tihnita; e tipul burghezului burtos, multumit de toate.

            Are trupul lungaret, turtit dintr-o parte în alta, dar nu asa de tare cum e la caras. Linia spatelui e regulat trasa, cu o înghebosare aproape de cap. Ochii linistiti ca de bou, gura potrivita si foarte sensibila, pentru ca sa poata gasi hrana ce-i trebuie; în coltul gurii spînzura cîte un fir de musteata, cam groasa. O înotatoare lunga pe spate, alte doua perechi apropiate între ele, o înotatoare mai scurta, unde începe coada si alta lata la vîrful cozii, îi împodobesc trupul. E acoperit cu solzi, mari, cu niste dungi concentrice dupa care cît sînt tineri, se poate determina vîrsta ca si la arbori.

            Coloarea crapului variaza foarte mult, potrivit locului unde traieste; cel de balta e mai închis la coloare, cel din apele curgatoare are solzii aurii.

            Dupa schimbarea colorii, pescarii stiu cu cine au de-a face, cu crap de balta ori cu crap de Dunare, care a calatorit în balta. Caci crapul, chiar daca îi place sa ierneze si sa se îngrase în apele gazduitoare ale Dunarii, de cum bate vîntul de primavara îl apuca dor de iarba verde si se calatoreste în balti. Au si crapii fierbinteli. Sînt ca ametiti si înoata în cîrduri, spre apele putin adînci de lînga maluri, de le vezi spinarea. Crapoaica îsi leapada puzderia de icre - se zice pîna la 800 000 - pe firele de buruieni inundate, pe buturugile de salcii cazute în apa. Le pun si le lasa în plata Domnului; peste cel mult o saptamîna ies puisorii marunti; de ar trai toti s-ar umple baltile de crapi. Asa, cad în gura altor pesti cu nemiluita. Care scapa cu zile, cresc repede, devin ciortanei, repede, repede ciortani, iar spre toamna au devenit ciorto-crapi numai buni de mîncat, cîntarind pîna la 3 kg. Au scapat de griji, dar abia în al treilea an devin crapi, barbati care umbla dupa bataie, a caror lapti pot sa fecundeze icrele. si ei au regulile lor, ca si toate dobitoacele.

            Ducînd o viata linistita, tihnita, neavînd nici o grija decît hrana, scapînd si de coltii stiucii, crapul poate sa traiasca pîna la adînci batrînete. Se povesteste de crapi batrîni de un veac si chiar mai bine. În 1873, în Anglia, s-a prins unul, care purta în nas o veriga cu însemnarea anului 1674. Se spune ca crapii de la Fontainebleau au fost hraniti de Francisc I, eroul de la Marignano, persecutorul protestantilor, deci ar avea peste patru veacuri. Se spune: «dar cîte nu se spun despre animalele pe care nu le poti urmari si nu le poti însemna, ca sa stii daca sînt aceleasi, mai ales cînd crap de crap nu se prea poate deosebi». Ceea ce e sigur însa este ca au o viata lunga. Ceea ce iarasi se stie e ca mor mai cu greu decît alti pesti: tin la viata. Un crap poate sa ramîna viu mai multe zile, chiar cînd se pastreaza în umezeala muschilor udati. Nu e vorba ca aceasta este tocmai spre pieirea lor. Carnea de crap fiind gustoasa, sînt pestii cei mai cautati pentru hrana omului. Daca se pot mai lesne tinea proaspeti, cu atît mai rau pentru ei, caci e cu atît mai bine pentru oameni. Numai din Delta Dunarii se prind pîna la 5 milioane de kilograme într-un an, iar din lesele de la Filipoi, ori Crapina se pot capata în 2 - 3 ceasuri pîna la 10 000 kg.

            De altfel crapul e un peste care se poate domestici. Dupa cum sînt crescatorii de pasari, de porci, de boi, sînt si crescatorii de crapi.

            La noi macar ca se gasesc puzderie, sînt metodic crescuti, mai ales varietatea cu un singur rînd de solzi mari, în iazurile de la Banloc lînga Deta (Banat).

            S-a ajuns la crearea de rase, cum sînt si printre vite, cu anumite însusiri. S-a încercat chiar sa se castreze, cum se fac din tauri boi, capatîndu-se crapi cu o carne mai gustoasa, crescînd mai usor si îngrasîndu-se. Cîte nu încearca omul, pentru ca foloasele trase din munca lui sa fie mai mari.

            Nu e vorba ca si în stare salbatica, crapii au varietati diferite si monstruozitati fel si chipuri. În apele noastre, traiesc crapi ghebosi, dulci la carne, buni de crescut în helesteie, crapi saritori, zvelti care dînd de gardurile asezate în cale, încearca a le sari, cazînd însa de-a dreptul în sacii pusi anume de pescari; crapi cu capul ce de box, scurt, retezat, altii dimpotriva cu capul ca de delfin etc, etc. Sînt crapi cu piele moale, fara solzi cautati pentru crescatorii, ori crapi cu putini solzi mari numai de-a lungul trupului în mijloc; nemtii le zic crapi cu oglinda; întîlnindu-se în Brates. La noi, din vreme în vreme, se gasesc crapi aurii, împaratul crapilor, cu solzi, ca în poveste: pare ca ar fi turnati din aur. Pescarii nici nu vor sa se anine de un asemenea exemplar, ci-l azvîrl îndarat în apa, caci se tem ca altfel le vor muri copiii.

            Ţiparul[28] (Misgurnus fossilis) e pe cît de raspîndit în apele noastre, pe atît de interesant prin obiceiurile lui.

            Unde-l cauti, îl gasesti; nu are cerinti, caci nici apa nu-i este totdeauna de nevoie, putînd trai cîtva timp si în namolul numai umed. Oriunde este un iaz cît de mic, o baltoaca mai mare, sau chiar în partile mai linistite de rîuri, cu greu e sa lipseasca tiparul.

            Cine nu-l cunoaste? E ca un sarpe scurt.

            Fig. 170. Tiparul (20-30 cm) (A., refacut de M.s.)

            Trupul cilindric înspre cap e turtit lateral numai spre coada. N-are solzimari, ci numai niste solzisori marunti si razleti. Are o gura maricica, iar de jur împrejurul ei 10 fire de musteti destul de lungi. O înotatoare pe spate, mica, alte 2 perechi pe burta, departate una de alta, una scurta mai spre vîrful cozii, unde se afla o înotatoare latita, îi sînt podoabele trupului. Miscarile lui iuti - abia îl poti tinea în mîna-le datoreste cozii numai muschi.

            Îsi duce viata pe fundul apelor miloase. Coloarea e la fel cu a mîlului, asa încît cînd sta întins nici nu-l poti zari. Pe spate este mai mult cafeniu, pe burta mai galben, chiar portocaliu. Doua dungi mai închise, una lata alta mai îngusta, sînt trase regulat de-a lungul trupului. Peste tot însa este stropit cu punctisoare negre, pare ca ar fi firele de mîl lasate pe fundul unui vas.

            Din vreme în vreme vine la suprafata, înghite o gura de aer si apoi iar se baga în mîl, unde gaseste hrana lui favorita: melci mici, viermisori sau pui de alti pesti. Cînd balta seaca ori apa îngheata, n-are habar. Se înfunda în mîl si asteapta vremuri mai bune. E rabdator din fire si mai ales îndura foamea îndelunga vreme.

            Cînd unele balti de prin Delta sau de pe lînga Dunare se usuca asa de tare, încît poti trece cu caruta pe fundul lor întarit, dedesubt, la oarecare adîncime tiparul sta ascuns si-l poti scoate taind întîi cu cazmaua si pe urma sapînd cu hîrletul. Cînd s-a sapat canalul ce leaga Razelmul cu lacul Babadag, foiau tiparii în rogojinile de trestie pe jumatate putrezite, la adîncime chiar de jumatate de metru.

            De el nu se poate spune «a se zbate ca pestele pe uscat», caci ca si un neam al lui din departari, din Australia, numit Neoceratodus, el poate respira si aerul din atmosfera. N-are plamîni, dar pentru aceasta îi serveste o parte din intestinul subtire.

            Cîtiva cercetatori români (D. Calugareanu, Th. Busnita) au lamurit respiratia aeriana a tiparului. În special, însa, d-na Elena Lupu de la Universitatea din Iasi, s-a ocupat mai îndelung de aceasta chestiune, iar lucrarile ei au gasit unanima buna primire în strainatate.

            O parte din intestin are structura unui plamîn, fiind foarte bogata în vase cu sînge. Animalul înghite aerul; ajungînd în dreptul intestinului subtire, oxigenul e luat de sînge; iar acidul carbonic este dat afara pe anus. Ca sa nu se împiedice actul respiratiei si sa nu sufere peretii asa de bogati în vase, d-na Lupu a aratat ca restul alimentelor mistuite, înainte de a trece prin portiunea respiratorie a intestinului, este învelit într-un sac alunecos si astfel e dat usor afara.

            Se întelege cum tiparul poate trai fara de apa, respirînd aerul dinafara. Cît despre mîncare, econom cum este, îsi aduna în jurul intestinului întotdeauna o cantitate de grasime, «bani albi, pentru zile negre».

            Dar tiparul mai este vestit si prin altceva. Lui iarasi nu i se mai poate spune vorba: «mut ca un peste». Cînd îl scoti din apa «tipa»; are un glas ca de soarece, dar scurt. E aerul cuprins în intestin si care prin strîngerea brusca a tubului este dat afara.

            Mai are o însusire, facînd concurenta buratecului. E nervos din cale-afara, simtind cu mult înaintea omului schimbarile atmosferice. Cînd e vremea a ploaie, dar mai ales cu trasnete si fulgere, tiparul e nelinistit, chiar cu 24 de ceasuri înainte, nu-si afla loc, ridicîndu-se mereu în fata apei sa se racoreasca, sa înghita aer. E un barometru viu.

            Prin multe parti e tinut în fereastra, cum e tinut si brotacelul. Nu trebuie sa ne mire, caci este stiut ca multe animale sînt mai sensibile decît omul nu numai la schimbarile vremii, dar chiar si la alte fenomene naturale.

            Dupa coloarea îmbracamintii lui, tiparul, acest peste asa de curios, se vede ca este un animal de noapte. Cum însereaza, e stapîn, caci greu e sa fie vazut tîrîndu-se pe mîl sau înotînd aproape de fund. Dar pentru fiecare este ac de cojoc. Cade si el în gura unui peste mai mare, iar trupul lui este lesne înghitit. Pentru aceea, ca sa învinga dusmanii si conditiile neprielnice, femeia depune în locuri adapostite 100 - 150 000 de oua, din care însa prea putine ajung sa deie pui, iar din pui iarasi prea putini ajung sa creasca mari.

            Ţiparul e hrana saracului. Nu e prea cautat pentru stomacurile delicate, macar ca borsul de tipari si tiparii prajiti nu au gust rau.

            Fig. 171. Vasele bogate din peretele intestinal unde se face respiratia (dupa Elena Lupu).

            Cîta rezistenta contra mortii are acest animal, poate si gospodina sa se convinga. Dupa ce i se taie capul - credinta în popor e ca nu e bun fiind otravitor, semanînd cu capul de sarpe - îi scoate matele si-l pune în tigaie la foc, înca mai da semne de viata, zvîrcolindu-se de cîteva ori.

            Înainte de a fi pregatit, e bine sa fie tinut în apa curata, proaspata, mereu schimbata, ca sa i se scoata gustul de mîl.

            Asemanatoare cu tiparul este anghila[29] (Anguilla anguilla)² mult mai mare, ajungînd uneori cît un sarpe lung si cîntarind peste 15 kg. Mai înainte vreme se credea ca nu intra în Marea Neagra. Putini, dar tot se gasesc în Dunare.

            E unul din pestii cei mai curiosi, asupra vietii carora s-a scris mai mult decît asupra tuturor. Legendele cele mai bizare se gasesc despre el, în cartile mai vechi. Ba ca nasc pui, ca vipera, ba ca ies pe lume, asa, din nimica, dintr-o data (generatie spontana). Chiar marele Aristolel era de aceasta parere. Totul se tragea din faptul ca desi se prind pretutindeni cu sutele de mii, rar s-a dat peste un individ cu icre.

            În realitate, anghila duce o viata zbuciumata, nelamurita în totul decît dupa razboi, prin rabdarea si perseverenta danezului O. Schmidt[30] ajutat si de guvernul sau.

            La noi se întîlnesc rar, rar de tot, poate si din pricina ca avînd prea multi pesti de ceilalti, mai usor de prins, ei nu sînt bagati în seama. Se pescuiesc putini la Galati; s-au gasit în lacul Tatlageac între Agigea si Mangalia. Acestia se urca probabil din Marea Mediterana si ramîn izolati.

            Aiurea însa, în Italia, Spania, Anglia si Germania, o întreaga categorie de pescari se ocupa cu prinderea acestui peste, cu carne albicioasa, dulce si grasa, desi cam grea de mistuit. Afumatorii sistematice, industrii mari costisitoare se bizuie mai mult pe prinderea tiparului. În Italia, la gura Padu-lui, sînt instalatii uriase pentru a prepara cele 2 500 000 kg anghile prinse mai în fiecare an.

            Anghila este un peste calator. Spre deosebire de morunul nostru, ea traieste, creste, se îngrasa în apele dulci, de unde pornesc cîrduri nenumarate spre adîncul marii, spre a lepada icrele. Atîta se stia pîna în anii trecuti. Unde se gasea cuibul lor, în ce conditii depuneau ouale, ramasese o taina din largul Oceanului. Acum însa s-a dezvaluit adevarul, rupîndu-se pînza necunoscutului de atîtea veacuri.

            Dupa cum rîndunica ori cocostîrcul fac drum lung din tarile calde, unde ierneaza, pîna la noi, unde clocesc, tot asa anghila calatoreste din Europa, unde creste, pîna în dreptul Mexicului, la radacina Curentului Golfului din mijlocul Oceanului Atlantic. Acolo, în adîncurile dintre Antile si I. Bermude, în padurea algelor împleticite care ies, la fata apei, formînd Marea cu Sargassuns - spaima corabierilor - anghilele adunate din toate partile joaca hora nuntii. Miliarde de icre sînt lepadate, caci din fiecare femeie de anghila ies macar un milion de oua. Batrînii pier puii iesiti nu se aseamana cu parintii, cum nu se aseamana mormolocul cu broasca.

            Fig. 172. Anghila (pîna la 1,20 m).

            Anghila batrîna e ca un sarpe, lunga, cilindrica, putin turtita pe de laturi, cu capul ca de stiuca. O înotatoare subtire începe de la jumatatea spinarii pîna la coada, întinzîndu-se pe burta pîna pe la mijlocul ei. Doua aripioare, lînga cap, îi servesc drept lopeti. Se misca serpuind. Trupul [ei], de coloarea mîlului, este balos, solzisorii marunti fiind unsi cu un soi de suc moale, ceea ce-i usureaza sa se strecoare prin crapaturile cele mai mici dintre pietre.

            Puii sînt deodata ca o frunza de salcie si asa de stravezii, încît ai putea ceti printr-însii, ca printr-un cristal.

            De cum s-au nascut, încep drumul departat al pribegiei, de-a lungul curentului cald al Golfului, care se rasfira cînd ajunge în dreptul Europei. Vin în cîrduri atît de mari, încît se turbura apa; pare laptoasa. Pescarii îi pîndesc, prinzîndu-i cu niste mari polonice, cum se scot chefalii din cotetele din Razelm. Ca sa-si poata face cineva o idee de puzderia acestor pesti, un exemplu ajunge.

            Fig. 173. Puiul de anghila cum e cînd iese din ou.

            Fig. 174. Drumul pe care-l fac larvele de anghila (R.).

            La gura rîului Sedern, din Anglia, care se varsa în canalul Bristol, unde puhoiul lor e în toi, fiecare pescar prinde într-o singura noapte 250 kg de peste, în fiecare kilogram intrînd vreo 2 000 de pui.

            Cîti scapa din mîna omului se vîra în rîuri, dar nu toti, caci se aleg. Cei ce vor deveni barbati ramîn mai spre gura fluviilor, unde apa dulce se amesteca cu cea a marii. Femeia se urca în susul fluviului, despartindu-se în cîrduri mici, la fiecare afluent mai de seama. Nici o piedica nu le opreste în drum. Chiar pragurile pe care nu le trec pastravii sînt trecute de anghile. Ajung astfel în uscat, pîna la lacul Constantei, pe valea Rinului, pîna în lacurile înalte norvegiene, care îsi varsa apele în cascade, spre nivelul marii.

            Pescarii din tinuturile favorizate le usureaza urcarea pragurilor mari, punîndu-le anume scari facute din crengi. Prin partile Balticii, unde ajung mai putintei, se aduc, în vase mari, puii pescuiti în canalul Bristolului, spre a fi apoi aruncati în rîurile din Prusia occidentala. În acest chip puii de anghila, cît o rîma de mari, stravezii, încep sa prinda carne în apele dulci, unde traiesc 5-20 ani, hranindu-se cu pestisori, cu racusori. Noaptea ies din apa, apuca razna peste cîmpiile cultivate, adapostindu-se în orice mlastina. În acest chip trec dintr-un rîu în altul. Pot ajunge si în conductele de apa; cad în fîntîni de unde nu mai scapa.

            Fapt sigur e ca anghilele se îngrasa în apele din Europa, iar într-o buna zi, asa netam-nesam, împinse de instinctul procrearii, iau drumul îndarat spre mare, întorcîndu-se de unde au venit. La gura rîurilor, barbatii asteapta. În cîrduri tot mai numeroase, adunîndu-se ca apa din rîuri, formeaza alaiul nuntii. În vremea aceasta de drum lung, în largul marii, tot pe la adînc, se dezvolta si organele reproducatoare, închircite cît animalele au trait în apele dulci.

            Se aduna anghilele care au pornit în lumea larga pentru hrana. Nunta lor o savîrsesc în taina adîncurilor de apa sarata. Acolo leapada icrele, dar acolo îsi gasesc si mormîntul, caci înapoi nu se mai întorc decît puisorii.

            E o tragedie în soarta lor; ziua fericirii e aceeasi ca si a mortii.

            Noua-ochi (Eudontomyzon) este printre pesti ceea ce este sarpele-orb printre sopîrle. N-are nici o asemanare cu celelalte rude ale sale[31]. E ca un tipar, dar mai cilindric, mai iute, mai mult s-ar asemana cu un vierme ori cu un sarpe fara solzi. Traieste prin rîurile de la munte, prin ape curgatoare, dar si prin baltile miloase. Unul e mai mare (Lampetra fluviatilis), lung de 3-4 decimetri, altul (L. planeri) mai mic, cam pe jumatatea celui dintîi. Totul la ei este deosebit de pesti. Gura e ca o ventuza, la capatul trupului si înzestrata cu dinti ascutiti, rari. Se prinde lesne ca o lipitoare de trupul altor pesti si nu se lasa fara sa le strapunga pielea pîna la carne. Cînd are de facut un drum mai lung, ca sa-si economiseasca puterile, se anina de trupul unui bun înotator si cutreiera împaratia apelor, pîna unde-i place. El singur cînd înoata, mai mult serpuieste. Nu are înotatoarele perechi, ci de la mijlocul spinarii, de-a lungul cozii si pîna pe fata de jos, se întinde o înotatoare ca o pielita subtire, cum e la mormolocul de broasca. Ceea ce mai are neobisnuit si dupa care lesne se recunoaste sînt sapte gauri pe laturile gîtului, pe unde iese apa care a udat branhiile; capacelul osos, numit pe nedrept urechi, de la ceilalti pesti, îi lipseste. Numirea de noua-ochi de acolo îi vine, caci poporul - la noi numirea probabil este împrumutata - ia cele 7 deschideri drept ochi si tot ca ochi socoate si deschiderea nasului de la capatul trupului, asa încît cu ochii adevarati, fac 9 pete pe laturile capului.

            Mai minunat este ca puiul nu se aseamana cu parintii si sufera o schimbare - o metamorfoza - pîna ce ajung batrîni. Operatia lepadarii oualor da mult de grija animalului. Are obiceiul sa adune ceva prundis la un loc, pentru ca sa cladeasca un ascunzis puilor, carora le place taina umbrei, mai bine decît lumina care strabate în apa. Cu ce sa care pietrele? Se prinde cu ventuza de lespegioara aleasa si cu sfortari mari pentru trupul lui cît o sfoara ceva mai groasa, încet, încet o duce pîna la locul ales. si asa îsi face un cuib din pietre, dupa ce pune ouale lui numeroase, s-a sfîrsit cu viata lui. Din oua ies puii ca niste viermisori. La început gura lor nu este rotunda, ci buza de sus e ca o potcoava. N-au dinti, iar ochii abia se zaresc. Cele sapte deschideri ale branhiilor, la început ca niste puncte, mai pe urma sînt ca niste cheutori.

            Pas cu pas, zi cu zi, trupul         devine mai cilindric, gura mai rotunda; ies dintii la început marunti si puiul abia în al treilea an seamana cu parintii si poate lepada oua. S-ar putea spune ca viata acestor animale e mai mult faza copilariei; cum au ajuns în stare sa lepede icrele, ca prin farmec, dispar, ca si efemerele de pe fata apelor.

            Fig. 176. Serumbie-de-Dunare (20-30 crn) (A., refacut de M.s.).

            Fig. 175- Cicarul (30-40 cm) (d. refacut de M.s.).

            Scrumbiile-de-Dunare. Un val înca necomplet ridicat dainuieste asupra vietii acestor pesti, ca si asupra multora la fel, calatori din Mare în rîuri. Ce fac ele de cînd parasesc coastele noastre[32], prin Octombrie ori Noiembrie si pîna cînd cele dintîi se arata din nou, chiar prin ianuarie ? Taina completa. Dispar dintr-odata, tragîndu-se spre adînc, în necontenita lor cautare de hrana. Cum da caldura, înspre primavara, se ivesc începînd dinspre Balcic[33], tot urcîndu-se de-a lungul coastei, pîna ce vin în dreptul gurilor Dunarii. În vremea aceasta sînt slabe si nu sînt prea prinse. Cum au dat de curentul apei dulci, asteapta o bucata de vreme, ca sa se mai deprinda, ca sa nu fie trecerea prea brusca de la apa Marii la apa Dunarii.

            Pe la începutul lui Martie încep sa intre. Le atrage nu numai hrana îmbelsugata ce o gasesc în Delta, dar mai ales grija ca puii iesiti din oua sa aiba ce mînca. Nu se urca decît rar mai în sus de Braila. Dupa ce si-ai depus icrele, la adînc, mai stau cîteva luni sa se îngrase bine si apoi apuca iarasi calea Marii. În acest timp sînt pescuite. Prin Iunie rar se mai gasesc din cele întîrziate. Se trag tot încet, încet, de-a lungul coastelor unde curentul de apa dulce e mai puternic; se scobor, fiind urmarite de pescari, pîna spre Vama, si apoi se duc la culcusul lor de iarna.

            Asa fac scrumbiile-de-Dunare-cu-capul-alb (Alosa pontica pontica var. Danubii)[34] cele mai mult prinse, acelea care se trimit în gheata în toata tara sau peste an, îndulcite ori afumate.

            Pe lînga ele vin scrumbiile-cu-capul-negru (A. pontica pontica var. nigrescens), care dau în Dunare mai tîrziu ceva si totdeauna în cîrduri asa de dese, încît pescarii trebuie sa fie foarte atenti, gata la pescuit îndata ce prind de veste. Nu e timp de pierdut, aceste scrumbii nu stau mult în Dunare, ci dispar repede fara sa li se dea de urma, caci nici de-a lungul coastelor nu mai zabovesc.

            Pe lînga cele doua scrumbii mari, ceva mai tîrziu decît ele intra în Dunare si rizeafca (Alosa caspica nordmani), o scrumbie mai marunta, ceva ceva mai mascata decît o sardea. Ea zaboveste mai multa vreme în Dunare, se urca si pîna la Turnu Severin, trece si în balti, ceea ce nu fac altele ba. unele din ele se deprind asa de bine, încît le apuca si primavara tot în apele noastre dulci.

            Fig. 177. Rizeafca (A., refacut de M.s.)

            Scrumbiile-de-Dunare sînt un mare dar firesc pentru bogatia noastra. Carnea lor gustoasa, grasa, desi cu multi spini, este cautata. Proaspete, fripte în hîrtie ca sa nu se scurga prea mult grasimea, sînt pe placul celor mai alesi gastronomi. Se pastreaza însa mai mult sarate si afumate, carnea lor fiind foarte delicata, usor stricîndu-se daca nu e pestele mîncat scurt timp dupa ce s-a prins. Erau ani cînd numai din cea dintîi vietate, cea mai buna, se prindeau cîte 4-5 milioane de bucati. Rizeafca de asemenea se prinde cu sutele de mii de kg pe an, sarîndu-se de regula la butoi, deoarece e prea mica spre a se mînca proaspata.

            Chefalii (Mugii cephalus)[35] si ei sînt musafiri marini; fac parte, deci, din neamul pestilor calatori. Nu intra însa în Dunare ca rudele morunului, ci se afunda în lacurile cu apa salcie aflate de-a lungul tarmului Marii Negre. De cum prinde a se înteti caldura, încep sa se apropie de tarmul nostru în cîrduri mari, înotînd la fata apei. Cînd Marea este linistita se poate urmari armata lor, în siruri strînse, nu numai dupa pescarii ce-i întovarasesc în zbor, dar si dupa încretiturile-marunte ale Marii; pare ca ar curge la fata ei un curent.

            Sînt pesti prea simtitori, pentru ca sa dea buzna în lacuri dintr-o data, încearca apa. Daca înca e prea rece, se retrag din nou în Mare; iar încearca, iar se retrag, pîna ce simt ca e calduta, asa cum vor ei. Mai nerabdatori sînt puii. Ei dau întîi. Prea le e dor dupa hrana buna, ca sa mai rabde în apropierea ei. Sînt hamesiti. În Mare cît stau, cresc prea putin. Asa cum au iesit toamna din Sinoe ori Razelm[36], cam tot atît de lungi se întorc în vara viitoare. În schimb pîna-n toamna, avînd prielnice conditii, cresc repede. Cei batrîni mai pot rabda; ei nu se vîra în lac decît în toiul verii, prin Iulie si sînt asa de sensibili, încît daca o ploaie rece racoreste apa lacului, dau fuga înapoi la Mare. În lac se hranesc, se îngrasa; îsi lasa unii si icrele.

            Fig. 17 8. Chefal (30-50 cm) \A., refacut de M.s.).

            Spre toamna ies din nou si se duc în lumea lor, spre tarmurile asiatice ale Marii Negre. Atunci se prind cu nemiluita. Ca sa-i ademeneasca, sa le deschida mai multe porti de intrare, primavara pescarii sapa santuri de-a curmezisul în limbile de nisip, care despart lacurile de Mare. Spre toamna însa, cînd pestii dau navala sa iasa, dupa cele dintîi vînturi reci, în calea lor sînt piedici. Garduri lungi, împletite des, îi opresc în loc. Din distanta în distanta sînt ochiuri înselatoare, caci dînd în ele ramîn tarcuiti ca si oile la strunga. Dau deodata într-un cotet mic, pentru ca apoi sa aiba o înselatorie de libertate în oborul larg, unde se aduna puzderii. Sînt scosi de acolo cu un linguroi mare ca un crîsnic. Un adevarat sistem complicat de capcane, în care se prinde mai tot pestele intrat în lacuri, nescapînd printre împletiturile nuielilor de la garduri decît puii marunti.

            Lupta e grea, pentru ca chefalul e un peste vioi, foarte simtitor si banuitor. De prinde de veste cum se zbat cei intrati în cotet, pe aici îi e drumul; îsi schimba cararea apucînd pe aiurea. De aceea si oborul de lînga cotet e cît mai lung.

            La înfatisare e cam ca o scrumbie-de-Dunare, decît ca e mai mare, mai gras, iar solzii mascati se întind pe cap pîna la marginea botului. La trup este ceva mai rotund, iar pe spate are doua înotatoare în loc de una. Aripioarele perechi sînt strînse gramada aproape de urechi, pe cînd la scrumbie sînt departate unele de altele. Mai are o particularitate: cele doua pleoape sînt verticale, una înainte alta îndaratul ochiului. Chefalii se mai deosebesc si la coloare, cenusii-albastrii pe spete, argintii pe de laturi; fiecare solz de pe coaste are cîte o pata pe el, asa încît în lungul trupului pare ca sînt trase cîteva dungi mai închise.

            Au o carne grasa, gustoasa. Din aceasta cauza se prind în mari cantitati, în anul 1898 nu mai putin de 680 000 kg. La noi însa nu se prea obisnuieste a fi mîncat; în schimb e un articol de export. Se prepara sarat, dar mai ales afumat. Icrele de chefal sînt si ele cautate. E pestele care da valoare baltilor noastre.

            Neamurile morunului[37]. În afara de scrumbiile-de-Dunare, vremelnici oaspeti în apele noastre dulci, mai este o categorie întreaga de pesti, care se urca pe Dunare ca sa-si lepede icrele. Sînt neamurile morunului, pesti de soi, cu zgîrciuri în loc de oase, cu o carne dulce, grasa, macra, care îi face cautati, deci de pret. Pe aiurea nu se gasesc în asa de mare numar, ci numai în Marea Caspica si Marea Neagra. De aceea noi si U.R.S.S. sîntem tarile caviarului, icrele negre ale morunului si nisetrului. În celelalte mari se afla numai cîte o specie. Asa, în Marea Mediterana, Marea Nordului ca si în Oceanul Atlantic, traieste sipul (Acipenser sturio); atîta tot. La noi îsi duc viata vreo 6 specii, de la morunul care poate sa cîntareasca, rar, si 1 000 kg (900 de ocale vechi), pîna la cega, ce poate trage cel mult 10 kg bucata.

            Sînt pesti curiosi la înfatisare. Nu seamana cu ceilalti, ci mai degraba aduc aminte de temutii rechini, care au înghitit pe Ionatan. Corpul e lungaret, mai umflat în partea de dinainte, cu botul ascutit, cu coada despicata în doua parti neegale. N-au solzi pe trup, ca stiuca bunaoara. Solzii lor sînt mai mult ca niste ace înfipte în piele, asa încît pielea lor e aspra ca si hîrtia cu sticla. În schimb au scuturi tari, osoase, însirate de-a lungul trupului, pe spinare, pe laturi si pe burta, cu spini pe mijlocul fiecarui scut, îndreptati îndarat. si capul este acoperit cu un coif de placi osoase, încheiate slab unele cu altele. Gura este sub botul ascutit, lung, si e ca o gura ovala încercuita de buzele umflate.

            Cel mai mare din apele noastre este morunul (Huso huso), care ajunge la mari dimensiuni. Obisnuit trage de la 100-250 kg; în 1932 s-a prins un morun de 820 kg, altul de 600 kg. Îsi închipuie oricine, mai ales daca animalul prins e parte femeiasca, ce pret are un asemenea peste, cînd cuprinde peste 100 kg de icre. Se socoate ca o moruna cu icre, dupa preturile dinainte de razboi, facea cam cît 5 boi.

            Este un peste care se tine mai aproape de tarmul nostru. Morunul intra în apele Dunarii primavara, pentru ca sa lepede icrele în apa dulce, curgatoare, bogata în hrana. Se poate urca si dincolo de Portile de Fier pîna la Budapesta. Cauta tot gropile adînci din Dunare si nu iese la fata decît ca sa se spele de namolul ce s-a prins pe el, cînd apele marilor viituri s-au mai retras si limpezit. Nu are numai o perioada de calatoria; iese din Dunare cînd apa se prea încalzeste, retragîndu-se la o mica departare de coaste, spre a se înturna îndarat toamna, neîndurîndu-se pare-se sa lese locurile acestea bogate în hrana, care-i priesc asa de bine. Numai catre toiul iernii fuge la adînc, se ascunde mai la caldura, unde însa slabeste, iar carnea lui pierde din gustul cel bun. Nu e un animal pasnic; hrana lui nu consta numai din ierburi sau animale mici; înghite chiar si crapi, platici, ba uneori si pasari de apa. Îsi leapada icrele la începutul primaverii si apoi se retrage îndarat în Mare, desi uneori ierneaza în gropile adînci din fluviu.

            Fig. 179. Morunul (A, refacut de M.s.).

            Pentru prinderea lui e o adevarata expeditie. Instrumentul obisnuit este o undita fara nada, un cîrlig cu vîrful ascutit, pus în calea pestelui. În preumblarile lui prin apa, atingîndu-se numai de cîrlig, fiind fara solzi, i se vira în carne. Cu cît se zbate, cu atît se înfige mai adînc. Aceste cîrlige se azvîrle în apa la o anumita adîncime si nu razlete, ci se pun în calea pestelui garduri de cîrlige, carmace, ancorate sau prinse de pari batuti pe fundul apelor; cînd s-a prins pestele, batîndu-se, da de veste paznicilor, caci de-a lungul carmacelor sînt plute la fata apei. Carmacele se întind perpendiculare pe coasta Marii sau în Dunare, pe distante mari [...]. E o expeditie întreaga, cu o gospodarie anumita, care se înfaptuieste pe malul pustiu al Marii. Pestele se prinde, dar trebuie scos. Pericolele nu sînt înlaturate. O namila care cîntareste 500 kg. lung de 2 m. nu se lasa usor, cu una cu doua, pusa în lotca, pentru ca sa i se scoata icrele la cherhanea. Se anina mai mult de coada. Daca nu a intrat adînc Cîrligul, poate sa se aleaga cu o rana si se face nevazut. Alteori, cînd e mai mare, atîta ce se zbate, încît rupe carmacele si pleaca cu Cîrligul în el, tîrînd cu dînsul odgoanele rupte, spre mirarea celorlalti pesti. Daca la vizita de fiecare dimineata a carmacelor se baga în seama ca un morun s-a prins în capcana, operatia grea începe. Încet, încet se trage portiunea din carmace, unde se simt zvîcniturile. Coada pestelui se arata; e bucuria mare ori mica, dupa cum vataful din lotca cunoaste ca e femeie cu icre sau un barbat. Pestele nu se lasa lesne scos din apa. Atunci se întrebuinteaza sistemul har-poanelor de la balene. Un cîrlig mai mare, prins de o bucata de lemn, legata de un odgon trecut lat la mîna stînga a unui om, este instrumentul întrebuintat. Cînd se trage pestele la fata, se azvîrle timleacul - asa se numeste har-ponul - prinzînd pertele de spinare, cam de dupa ceafa, si se arunca cît mai aproape de lotca, ca sa i se poata da cu un mai în cap spre a-l ameti. Apoi i se da drumul din nou în apa, cît tine odgonul timleacului. Dupa doua, trei lovituri de maciuca, pestele este ametit, daca nu omorît si e tras în lotca. Operatia nu e asa de usoara, caci o zvîcnitura mai puternica a pestelui poate rasturna lotca, iar dezmeticindu-se cu o lovitura de coada poate rupe salele unui pescar.

            Cel prins este imediat dus la cherhaneaua cea mai apropiata unde îl asteapta operatorii. Cînd e plin cu icre, cea dintîi grija asupra lor cade. Asistând la o asemenea operatiune, la marea cherhanea de la Jurilofca, am admirat îndemînarea cu care operatorul specialist de seama, tot mestesugul fiind mai ales potriveala de sare trece în cîteva minute boabele strînse în ovar, în cutiute [...]. Dar din morun nimic nu se leapada; pîna si branhiile sînt mîncate de pescar, macar ca are icrele la îndemîna. De cînd e lumea cizmarul n-are cizme si croitorul umbla cu coatele goale. Carnea de morun se manînca proaspata, îndulcita, sarata, afumata (batogul); din besica înotatoare se prepara cleiul vîndut în foite albe sau rosii. De aceea e un peste cautat, iar pescuitul lui rentabil. Productia anuala este în mijlociu de 6-700 000 kg; au fost ani (1898) cînd s-au prins si peste 1 milion kg. Productia anuala de icre negre e cuprinsa între 8-13 000 kg.

            Tovarasul morunului este nisetrul (A. guldenstaedi) care e mai mic. Rar ajunge peste 120 kg în greutate, de obicei cîntareste între 20-30 kg. Are carne mult mai gustoasa, mai grasa si mai galbie. si el e calator. Se aduna în fata gurilor Dunarii primavara si intra în fluviu, cautînd tot locurile adînci <ie pe fund. Se urca mai sus decît morunul, ajungînd pîna-n dreptul Vienei, trecînd si în rîurile mai mari. Cînd se întorc îndarat spre Mare, înoata la fata si asa de iute, încît rupe uneori carmacele ce i se pun în cale. Unii din ei, ca si morunii, ramîn de ierneaza în Dunare. Productia de nisetru a scazut simtitor, aproape la jumatate din ce era mai înainte (500 000 kg).

            Pastruga (A. stellatus), cu botul lung si ascutit ca o spada, cu trupul mai zvelt, mai subtire, asa încît macar ca nu trece de 20 kg greutate, poate fi lung si de 2 m. Intra mai lesne la apa dulce, suindu-se în Tisa pîna departe spre Nord. Cu ea s-a facut o experienta foarte importanta; azvîrlindu-se pui de pastruga în lacurile cu apa adînca si limpede, cum e Siutghiol de lînga Constanta, pot trai si creste. Ar putea, deci, da loc la o cultura de peste atît de cautati, cu carnea aproape tot asa de gustoasa ca si a nisetrului, cu icre însa mai putin bune decît ale celorlalti doi. Productia anuala este în mijlociu de la 120-150 000 kg. pe an, pesti prinsi în lungul tarmului Marii, dar si pe Dunare de la Braila în jos.

            Morunul, nisetrul si pastruga traiesc o buna bucata de vreme din an în Mare. sipul (A. sturio)[38] îsi depune icrele pe bancurile de nisip de lînga coasta, neparasind deloc Marea sau intrînd mimai în bratele Dunarii. Viza (A. nudiventris), mai mare, rar ajungînd 2 m lungime si o greutate de 50 kg, a devenit aproape peste de apa dulce, ramînînd viata întreaga în Dunare. Cega (Arulhenus), cît o stiuca, rar trecînd de jumatate de metru, mai mult decît viza trece si în afluentii Dunarii, pe Prut, Siret, Jiu, ajungînd si pîna în Mures ori Somes. Din cauza carnii sale foarte gustoase, cega se pescuieste în tot lungul Dunarii, în locurile cu apa adînca sau acolo unde se gasesc larve de rusalii. Cega se hraneste aproape numai cu aceste larve, cînd ele ies, în August. Altfel manînca racusori mici, iar iarna cît e frig se aduna la gropi, locuri adînci si pietroase, unde stau gramada, într-un soi de amortire[39][40][41].