Investitii în instrumente financiare si valori mobiliare

Investitii în instrumente financiare si valori mobiliare

7.1. Emisiuni ale  societăţilor comerciale

In conformitate cu statutul lor de functionare societatile pe actiuni pot emite  valori mobiliare clasice sub forma: actiuni, obligatiuni, drepturi, garantii (warante) in vederea capitalizarii lor. In activitatea lor societatile comerciale emit instrumente monetare de plata, expeditie si incasare a marfurilor si serviciilor produse atat in moneda nationala cat si cea internationala  sub forma: contractelor de imprumut, de report, contracte si aranjamente forward monetare si valutare, si  participa in calitate de investitori la tranzactiile cu produse derivate futures si optiuni pentru a se asigura impotriva adversitatii pretului produselor

7.1.1. Emisiunea si plasamentele  în acţiuni

Actiunea constituie principalul mijloc de finantare a entitatii economice organizata sub forma societatii pe actiuni, emisiunea si circulatia actiunilor in piata de capital este reglementata si controlata de catre o autoritate de stat specializata ( 20520u2019u CNVM), iar circuitul acestora in piata cunoscand următoarele stadii:

-          Grupa acţiunilor aprobate sau autorizate -

-          neemise -

-          Acţiunile emise - reprezintă acel cuantum de acţiuni autorizate, care au fost emise şi comercializate. precum şi cele tezaurizate;

-          Acţiunile aflate pe piaţă sau în circulaţie;

-          Acţiunile proprii tezaurizate;

7.1.2. Randamentul acţiunilor preferenţiale

Caracteristica principală a acţiunilor preferenţiale este dividendul prestabilit, fie ca mărime absolută, fie ca mărime relativă, faţă de valoarea nominală a acţiunii. Faptul că plăţile sunt fixe, face ca fluxul dividendelor viitoare să devină un şir de perpetuări. Fiind sursa unei plăţi fixe, valoarea de piaţă sau preţul acţiunii preferenţiale (P_p) se determină ca raport între dividendul acesteia D_p şi rata de rentabilitate a investiţiei, stabilită pentru gradul de risc, respectiv, K_p.

7.1.3.  Emisiunea si plasamentul  in   obligaţiuni

Profitul investiţiei în obligaţiuni este în funcţie de mărimea dobânzii nominale şi a preţului plătit de investitor pentru cumpărarea obligaţiunii respective.

Din punctul de vedere al investitorului, rentabilitatea investiţiei sale depinde de variaţiile dobânzii la zi şi ale preţului la care el poate comercializa obligaţiunea.

Calculul randamentului real

Dobânda netă este dobânda reală ajustată cu coeficientul de impunere a venitului şi reprezintă ceea ce rămâne investitorului după achitarea impozitelor pe veniturile realizate.

 Calculul dobânzii acumulate

Pe piaţă, tranzacţiile de obligaţiuni au loc la o dată diferită de data scadentă a dobânzii. Asumându-şi riscul deţinerii, investitorul vânzător al obligaţiunii este îndreptăţit la încasarea dobânzii până la data când el deţine titlul respectiv. Calcularea dobânzii acumulate la zi se efectuează cu ajutorul formulei:

unde, n = numărul de zile de la data ultimei plăţi a dobânzii până la data încheierii tranzacţiei; MD = venitul anual încasat sau masa anuală a dobânzii.

Se folosesc, la alegere, două procedee de calculare a numărului de zile (n) din perioada de acumulare a dobânzii. Procedeul bazei reale de 365 zile cuprinde numărul de zile calendaristice, începând cu prima zi a perioadei de calcul a dobânzii, până la data compensării şi a transferului de proprietate, adică, data încheierii tranzacţiei. Baza convenţională de 360 de zile conduce la egalizarea lunilor anului, considerând toate lunile anului ca având 30 zile fiecare. Calculul se face începând cu ziua de registru a ultimei dobânzi până la transferul de proprietate.

Calculul profitului total la răscumpărare sau la maturitate

Pentru a determina profitul total înregistrat de investitor, se iau în calcul atât profitul din investiţie, cât şi profitul sau pierderea de capital.

Obligaţiunile cu dobânda zero sunt acele obligaţiuni care oferă numai apreciere de capital. Ele se vând la rabat şi la maturitate se achită întreaga valoare nominală pe baza calcului de anuităţi

Rabatul şi prima de emisiune-dobânda echivalentă

în care dobânda zilei a scăzut se numeşte rabat de emisiune.

Calcularea preţului de emisiune se efectuează pe baza formulei:

, după care se calculează diferenţa pozitivă sau negativă, respectiv prima sau rabatul.

7.1.4. Emisiunea si randamentul investiţiilor în garanţii

Valoarea mobiliară clasică numită garanţie este instrumentul prin care emitentul îşi asigură, într-un viitor determinat, o capitalizare ce poate avea loc pe baza achiziţionării de către investitori de acţiuni ordinare, emise la un preţ prestabilit, denumit preţ de exersare a garanţiei. Garanţiile clasice sunt valori mobiliare din categoria instrumentelor care exprimă relaţii cu drepturi de tranzacţii cu clauze şi caracteristici specifice.

                                                                                                                                                                                                               

Graficul funcţional al garanţiei

Timpii garanţiei:

-                    T_o = momentul emisiunii când se stabileşte valoarea în timp a garanţiei, ca diferenţă dintre preţul la piaţă al acţiunilor comune P_o, preţul de exersare şi pragul de rentabilitate.

-                    T₁ = timpul la care preţul pieţei atinge mărimea preţului de exersare P_E, moment din care garanţia capătă valoare intrinsecă.

-                    T₂ = timpul la care preţul pieţei atinge pragul de rentabilitate a garanţiei P_rg, în care valoarea în timp devine zero.

-                    T₃ = momentul de achiziţie a garanţiei în piaţa secundară P_a

-                    T₄ = momentul de vânzare a garanţiei în piaţa secundară P_v.

Clauza sa generală asigură dreptul ca, în condiţii de timp şi valoare, deţinătorul să achiziţioneze de la emitent acţiuni ordinare.

Preţul de emisiune al garanţiei

Preţul de exersare al garanţiei

Termenul de exercitare a garanţiilor

Pragul de rentabilitate al garanţiei;

Valoarea în timp indică

Valoarea intrinsecă a garanţiei

Garanţiile prezintă un mod de utilizare mai eficientă a fondurilor investitorului, deoarece au un efect de levier egal cu raportul dintre diferenţa preţului pieţei acţiunilor şi pragul de rentabilitate şi preţul de emisiune sau de achiziţie al garanţiilor.

7.1.5. Emisiunea si randamentul plasamentelor în drepturi

Manifestarea dreptului de preempţiune constă în acordarea posibilităţii legale tuturor acţionarilor posesori de acţiuni ordinare, de a participa la procesul de majorare a capitalului social, proporţional cu ponderea acţiunilor pe care le deţine în structura capitalului.

Contractul de plasament prin care, iniţial, se acordă acţionarilor posesori de acţiuni comune prioritate în a-şi exersa dreptul de preempţiune se numeşte plasament prioritar (Stand-by).

Stabilirea preţurilor de subscripţie şi emisiune

Determinarea numărului de acţiuni - Odată stabilit preţul de subscripţie, urmează determinarea numărului de acţiuni ce trebuie să fie emis pentru a acoperi valoarea investiţiei propuse, utilizând următoarea formulă de calcul:

Determinarea ratei de subscripţie - Rata de subscripţie R_s indică numărul de drepturi necesare unui acţionar pentru a cumpăra o acţiune din cele nou emise, plătind preţul de subscripţie.

 

Valoarea potenţială a acţiunii creşte cu valoarea dreptului ataşat, dar preţul la piaţă poate să rămână neschimbat, deoarece are loc o nouă evaluare a datelor şi informaţiilor deţinute de către investitori, care simt o diluare cel puţin temporară a randamentului acţiunii, produsă de aducerea pe piaţă a unei cantităţi suplimentare de acţiuni.

Perioadele cum-şi ex-drept

               

Datele emisiunii de drepturi şi ale emisiunii primare de acţiuni

-          DDD = data declaraţiei drepturilor de către societatea emitentă;

-          T = ultima zi de tranzacţionare a perioadei cum-drept;

-          DexD = data ex-drept;

DEP = data normală a emisiunii primare de acţiuni;

Valoarea şi randamentul  drepturilor;

-         

                               

Legăturile valorice ale emisiunii de acţiuni cu exersarea drepturilor.

7.1.6. Utilizarea contractelor “ forward”

Contractul forward reprezintă un instrument de vânzare – cumpărare la termen, cu preţul predeterminat. Contractul forward este un contract bilateral care reglementează o tranzacţie reală de vânzare – cumpărare a unui activ, la un preţ de livrare ferm, prestabilit, care va fi plătit la data livrării, livrare care va avea loc într-un timp viitor.

Contract forward este încheiat între agenţi economici ca mijloc de planificare, în scopul asigurării activităţilor de cumpărare – aprovizionare, respectiv, vânzare – livrare a mărfurilor, serviciilor şi/sau activelor sau mijloacelor de plată monetar – valutare. În acest mod, se asigură continuitatea şi operativitatea schimburilor comerciale interne şi/sau internaţionale.

Clauzele şi funcţionarea contractului forward.

Cumpărătorul este partea care se obligă să accepte livrarea obiectului de contract, la termenul de livrare prestabilit, livrare care va avea loc în viitor, şi să plătească preţul de livrare denumit preţ de exersare al contractului sau preţul forward (Pf).

Vânzătorul este partea care se obligă să efectueze livrarea obiectului de contract la termenul şi în schimbul preţului de exersare prestabilit.

Obiectul contractului forward îl constituie mărfurile şi/sau serviciile oferite de către agenţii economici altor agenţi (nu persoanelor fizice); mărfurile sunt livrate la preţuri şi cantităţi uzual comerciale.

Obiectul de contract implică riscul de evoluţie al preţului de la data încheierii şi până la data livrării sale.

Volumul contractului forward reprezintă cantitatea sau valoarea de active ce face obiectul înţelegerii partenerilor şi nu este standardizată, dar utilizează cantităţile tranzacţionate în mod obişnuit între agenţii economici pe piaţa en-gros sau industrială.

Preţul forward este ferm, prestabilit pe unitatea de măsură a mărfii ca preţ unitar, sau ca preţ total prin multiplicare cu măsura de cantitate a activului sau mărfii rezultată din volumul contractului.

Stabilirea monedei de calcul şi plata sunt alte elemente specifice contractului forward deoarece, pe lângă riscul privind costul banilor în viitor, există şi riscul schimbului valutar, atunci când contractul se referă la o tranzacţie în care moneda de calcul şi plata sunt diferite.

Data livrării este stabilită la un anumit termen, în viitor, de la o lună până la câţiva ani, ceea ce face ca acest contract să reprezinte o bază de planificare a activităţii viitoare.

Locul livrării este de regulă franco depozit acreditat sau franco domiciliul vânzătorului (uzină, depozit, încărcat sau descărcat, în funcţie de practica sau caracteristicile mărfii). Preţul contractului nu include şi cheltuieli de transport.

Modul de livrare este, de regulă, livrarea fizică; contractul forward prevede atât plata unui avans, cât şi a penalităţilor de neîndeplinire.

Din punct de vedere al poziţiei la piaţă, cumpărătorul este bullish – conservator. Prin contract el îşi asumă pentru viitor o poziţie long în activ, este sigur că va cumpăra activul la preţul forward, iar acest avantaj este măsurabil, egal cu diferenţa celor două preţuri (Pp-Pf).

Graficul funcţional al contractului forward din poziţia long

În acelaşi timp, în perspectivă, cumpărătorul devine short în numerarul necesar plăţii contractului (are o datorie viitoare pe care trebuie să o plătească, va trebui să închidă poziţia long deschisă pe activ, cu cea short pe numerar).

Prin încheierea contractului forward, vânzătorul îşi asumă o poziţie short în activul ce face obiectul contractului, cu scopul de a se proteja în cazul în care preţul pieţei pentru acel activ va fi mai mic la data livrării. Astfel, îşi asigură un avantaj faţă de concurenţă, care va vinde acelaşi activ la preţuri mai mici. Obligaţia sa este să efectueze livrarea la preţul de exersare (Pf).

În relaţia sa cu piaţa, vânzătorul este bearish conservator: îl afectează orice scădere a preţului pieţei comparativ cu cel de exersare, dar prin contract transformă această pierdere potenţială într-un avantaj potenţial faţă de concurenţa care va vinde acelaşi activ la un preţ mai mic. Acest avantaj este şi el măsurabil, rezultând ca diferenţă dintre preţul forward şi cel al pieţei (Pf-Pp).

              

                  

                                        

           

Graficul funcţional al contractului forward din poziţia short

Vânzătorul, la rândul său, în perspectivă, va deveni long în mijlocul de plată (pe care îl va deţine în momentul livrării şi cu care îşi va încheia poziţia short deschisă pe marfă). Zona avantajului relativ, a protecţiei vânzătorului, va fi cuprinsă de aria (Pf, A, Pp1) când preţul pieţei (Pp<Pf), ceea ce corespunde intereselor sale. Zona dezavantajului potenţial este delimitată de punctele (Pf, B, Pp2), când preţul pieţei este mai mare decât preţul de exersare (Pp>Pf).

Această situaţie poate fi rezolvată prin alte contracte cu produse derivate.Cele mai des întâlnite contracte forward sunt cele al căror obiect de contact sunt mărfurile, materii prime minerale, agricole, unele cu un anumit grad de prelucrare, şi valutele utilizate în tranzacţii comerciale internaţionale.

7.1.6.1. Contractul forward angajat pe valută

În cazul în care preţul contractului este exprimat într-o altă monedă decât cea de calcul, plata trebuie efectuată în moneda respectivă, care trebuie să fie achiziţionată. Cumpărătorul se supune şi riscului diferenţei de curs valutar, pentru care va trebui să încheie un alt contract al cărui obiect va fi cumpărarea valutei necesare plăţii.

De asemenea, dacă plata se efectuează într-o altă valută decât cea în care sunt contabilizate cheltuielile, părţile implicate în contractul forward trebuie să utilizeze şi un alt contract, pentru a atenua efectele riscului de schimb valutar.

Contractul forward pe valută este un contract tot între agenţi economici, dar dat fiind că obiectul de contract este o valută, unul din agenţi va fi în mod obligatoriu o instituţie bancară care va vinde sau cumpăra, la termen, valuta necesară.

Această instituţie fie că joacă rolul de principal sau dealer (vinde din cont propriu) sau agent (procură valuta de pe piaţă), va fi parte a unui nou contract forward al cărui obiect este valuta necesară stingerii obligaţiei de plată a contractului forward pe marfă. Toate contractele forward pe valută implică plata unui avans către bancă.

. Cumpărătorul de valută este bullish conservator: îl afectează creşterea cursului, a preţului valutei de plată, iar prin contractul forward se asigură că va plăti un curs de schimb convenabil.

Dacă procesul devalorizării monedei de calcul se accentuează, există pericolul ca vânzătorul să înregistreze pierderi care nu sunt din producţie, ci din realizarea, valorificarea ei la un curs de schimb valutar nefavorabil.

Vânzătorul contractului forward va fi protejat când preţul pieţei va scădea, dar rămâne descoperit atunci când va înregistra creşteri. De aceea şi vânzătorul va trebui să apeleze la alte strategii, pentru a elimina eventualele pierderi relative provocate de creşterea preţului pieţei.

Putem concluziona că utilizarea contactului forward schimbă poziţia riscului de pierdere faţă de preţul de exersare, acoperind riscul numai pe o direcţie de mişcare a preţului.

7.2. Valori mobiliare emise de stat

Statul utilizează emisiunea de valori mobiliare ca mijloc de finanţare a cheltuielilor sale, fie pentru a-şi acoperi necesităţi temporare de bani, fie pentru investiţii sau susţinerea unor activităţi economice şi sociale necesare.

7.2.1. Emisiuni ale organelor şi organizaţiilor administrative de stat

Împrumuturile către stat se efectuează pe baza garanţiei statului, a puterii sale de emitere de valori monetare, iar rambursarea lor este considerată ca fiind cea mai sigură.

Bonurile de tezaur - sunt instrumentele desemnate să acopere împrumuturi pe termen scurt efectuate de guvern. Ele au termen de scadenţă de până la un an şi sunt emise săptămânal, de către trezoreria statului. Bonurile de tezaur sunt emise numai sub formă contabilă, pe perioade de una, trei, şase şi nouă luni şi nu sunt purtătoare de dobânzi, ele fiind vândute sub nivelul valorii lor nominale, adică cu rabat.

De regula la vânzarea bonurilor de tezaur, se foloseşte licitaţia olandeză, procedeu prin care vânzătorul reduce treptat preţul de vânzare până când încheie tranzacţia.

În general, problemele de calcul privind bonurile de tezaur implică calculul dobânzii/randamentului unei tranzacţii pe termenul până la maturitatea sa, fie anual pentru comparaţia cu alte produse financiare.  Formula de calcul a randamentului pe tranzacţie este:

La calcularea randamentului anual, trebuie să se ţină seama de faptul că maturitatea (scadenţa) bonului de tezaur este mai mică de un an. Astfel, randamentul pe tranzacţie este ajustat cu raportul dintre zilele de deţinere şi o bază anuală de 360 sau 365 zile stabilită legal de fiecare ţară.

Biletele de tezaur - sunt titluri financiare emise pentru obţinerea de împrumuturi luate direct de trezorerie pe perioade de la 1 la 10 ani. Biletele de tezaur sunt purtătoare de dobânzi plătibile bianual, nu sunt revocabile, iar la scadenţă, deţinătorul încasează şi valoarea nominală. Biletele de tezaur se vând la licitaţie şi prin subscripţie directă. Cumpărarea lor este deschisă atât instituţiilor, cât şi persoanelor particulare.

Obligaţiunile de stat - sunt instrumente de împrumuturi făcute de stat prin emisiune închisă sau deschisă, având termen de scadenţă între 10 şi 30 ani. Ele sunt revocabile şi purtătoare de dobândă. Ca şi biletele de tezaur, accesul la cumpărarea obligaţiunilor de stat este permis tuturor categoriilor de investitori, instituţii financiare şi/sau marele public. Diferenţa dintre biletele de tezaur şi obligaţiunile de stat constă în faptul că, împrumutul prin emisiunea de bilete de tezaur are o destinaţie de acoperire a unor cheltuieli generale sau funcţionale ale statului, direcţia de utilizare a banilor nu se specifică în mod expres. În cazul obligaţiunilor de stat, împrumutul are o destinaţie cunoscută, concretă, singulară. Tranzacţionarea pe piaţa de capital atât a titlurilor de stat cât şi a celor emise de unităţi administrative nu este supusă aprobării organului ce reglementează piaţa de capital.

Obligaţiunile emise de unităţile administrativ – teritoriale sunt cunoscute sub numele de obligaţiuni comunale sau municipale. Această denumire nu are legătură cu nivelul organizării administrativ – teritoriale; emitentul poate fi: o comună, un sat, un oraş, un judeţ.

În funcţie de sursa de plată a debitelor, deosebim mai multe tipuri de obligaţiuni comunale:

Obligaţiuni comunale a căror sursă de plată sunt impozitele generale - percepute de unitatea administrativ – teritorială de la contribuabili, sau cele obţinute prin redistribuire legală de la nivelele administrativ – teritoriale superioare.

Obligaţiuni comunale a căror sursă de plată sunt impozitele speciale - pe lângă impozitele generale, administraţia colectează şi o serie de impozite speciale, de la o anumită parte a colectivităţii, cum ar fi: impozite pe vânzarea unor produse, turism şi alte activităţi care necesită aprobarea conducerii locale. Parte din sumele colectate sunt utilizate ca mijloc de plată pentru finanţarea unor obiective locale.

Obligaţiuni comunale a căror sursă de plată sunt profiturile realizate din prestarea de servicii - administraţia locală organizează şi furnizează comunităţii servicii, ca: aprovizionarea cu apă, energie electrică, canalizare, salubritate, transport etc.

Biletele sau notele comunale - sunt împrumuturi pe care municipalitatea le contractează cu o bancă pe o perioadă de până la un an.

Se cunosc următoarele tipuri de bilete comunale:

-                    Bilete anticipate colectării impozitelor: nevoia curentă de bani va fi acoperită din impozitele care urmează a se colecta;

-                    Bilete anticipate unei emisiuni de obligaţiuni: emise atunci când municipalitatea consideră condiţiile pieţii ca nefavorabile emiterii de obligaţiuni şi prevede o schimbare în nivelul dobânzilor, previziune care determină amânarea emisiunii pentru o dată mai avantajoasă;

-                    Bilete anticipate redistribuţiei: emise când urmează să se încaseze partea de impozite colectate de unitatea administrativă superioară sau de stat;

-                    Bilete ale administraţiei spaţiului locativ, emise în vederea îmbunătăţirilor urbane.

7.3. Valori mobiliare emise de instituţii financiare specializate

O funcţie importantă îndeplinită de piaţa de capital constă în posibilitatea pe care o are aceasta, de a oferi dispersarea şi preluarea efectelor riscurilor de către un număr mai mare de participanţi, prin emisiunea şi tranzacţionarea instrumentelor financiare derivate. Această activitate s-a concretizat în dezvoltarea pieţei produselor derivate, care sunt instrumente elaborate, emise şi negociate prin intermediul unor instituţii financiare specializate, calificate ale pieţei de capital, care sunt bursele de mărfuri şi valori.

7.3.1. Plasamente  în contracte futures

Contractul futures este o valoare mobiliară derivată deschisă, care asigură participanţilor, într-un timp viitor determinat, drepturile de vânzare-cumpărare asupra unui activ sau grup de active, numit bază, printr-un sistem propriu de stabilire a preţului şi de preluare reciprocă a efectelor provocate de riscul de credit şi de piaţă.

Caracterul deschis al contractului face ca în timpul derulării sale, partenerii să se schimbe continuu, astfel că, efectele pozitive sau negative ale evoluţiei preţului să fie împărţite între mai multe persoane prin mijloacele pieţei de capital.

Prin contractul futures, partenerii se angajează să respecte două categorii de obligaţii, dintre care prima este născută din executarea unui contract de vânzare – cumpărare a unei cantităţi determinate dintr-un activ,  la un preţ de livrare sau exersare, numit preţ futures, la o dată viitoare, numită dată de livrare sau maturitate, moment în care va avea loc o compensare finală, sau plata şi transferul de proprietate asupra obiectului de contract. Cea de a doua obligaţie constă într-un angajament mutual, reciproc, al partenerilor, să-şi acopere zilnic pierderile potenţiale, măsurate faţă de dinamica unui preţ de referinţă al pieţei, prin redistribuirea unui flux de numerar.

7.3.1.1. Pozitia investitorului  în contractele futures

Investitorul-vânzător se află într-o poziţie short, este bearish agresiv daca profitul sau va fi proprtional cu scaderea pretului viitor fiind un speculator.

Pozitia de bearish conservator, este specifica producatorului bazei sau a obiectului de contract, el va fi afectat de scăderea viitoare a preţului pieţei activului, pe care urmeaza  să-l livreze. Angajându-se în contractul futures, el primeşte asigurarea fermă că nu va suporta această scăderea a preţului, deoarece cealalta parte  îi va compensa zilnic această pierdere.

Investitorul-cumpărător poate si el avea în contract o poziţie long de bullish agresiv, dorind ca pretul viitor sa inregistrezre o crestere cat mai mare, deoarece profitul sau va fi proportional cu aceasta crestere. Cumparatorul contractului futures este bullish  conservator atunci  se teme şi este afectat de creşterea viitoare a preţului activului este cazul agentului economic care urmeaza sa se aprovizioneze cu obiectul contractului futures.  Acesta din urma, prin contractul futures, se obligă să accepte livrarea la preţul futures la maturitatea contractului, primind din partea vânzătorului asigurarea fermă că, faţă de creşterea preţului, nu va fi afectat, deoarece vânzătorul, ca parte, va compensa zilnic această pierdere.

7.3.1.2. Clauzele contractului futures

Obiectul de contract - activul de bază, care formează obiectul contractului futures, determină specia sau clasa valorii mobiliare derivate şi poate fi reprezentat de titluri de mărfuri, de: instrumente monetare şi valori mobiliare, dobânzi, valute, indicatori economici ai pieţei monetare sau de capital.

În general, mărfurile sunt grupate în următoarele clase: cereale şi oleaginoase, animale vii şi carne, produse prime agricole şi fibre, metale şi produse energetice. În tranzacţiile cu contracte futures pe mărfuri, nu sunt tranzacţionate mărfurile fizice, ci titlurile de mărfuri. de exemplu: contractul forward, certificatul de depozit, conosamentul, scrisoarea de trăsură, acreditivul, etc.

Mărimea sau volumul contractelor variază la diferitele burse. Sezonalitatea determină specificitatea anumitor contracte futures, cum este cazul acelora ale căror baze sunt produsele agricole şi animale.

Valorile mobiliare, evoluţia dobânzilor şi a cursurilor valutare precum şi indicii formează grupa de active financiare ce sunt întrebuinţate ca bază pentru contractele futures, şi sunt sub aceeaşi formă în care circulă pe segmentul de piaţă existent în ţara în care se folosesc aceste contracte.

Mărimea sau volumul contractelor variază la diferitele burse la care au loc tranzacţiile cu contracte futures, dar de regulă mărimea este cea utilizată în mod obişnuit în tranzacţiile fizice, tranzacţii cu plată şi livrare pe loc sau la termen..

În cazul în care obiectul contractului îl reprezintă valorile mobiliare, volumul contractului poate fi exprimat valoric sau numeric, pe baza unor cantităţi standard agreate. Indiferent ce unitate de măsură este aplicată activului de bază, ea este identică cu cea utilizată în tranzacţiile fizice, curente (spot). Fiind publice, specificaţiile fiecărui contract în parte, împreună cu regulile emise de către organizatorul pieţei bursiere pot fi consultate de către investitori.

Preţul futures al contractului (contract futures price)- este un preţ unitar, individual, negociat de părţi şi tranzacţionat prin sistemul asigurat de organizatorul pieţei. Mărimea lui nu reprezintă preţul pieţei din momentul încheierii contractului, ci un preţ viitor, stabilit de comun acord, la care va avea loc tranzacţia de vânzare – cumpărare a obiectului de contract, la data specificată a livrării.

Contractul odată încheiat, preţul executat devine preţul futures de referinţă proprie numai părţilor din contract. Pornind de la acest preţ, partenerii se obligă să-şi compenseze reciproc riscurile asumate, privind evoluţia preţului propriu, având ca referinţă preţul futures al întregii pieţe.

Pe piata preţul futures are mai multe forme de exprimare:

-                    preţul de deschidere, preţul futures de închidere, preţul de referinţă –

Putem concluziona că, obligaţia asumată reciproc în contractul futures constă în preluarea riscului pierderii cauzate de variaţia de preţ a contrapărţii şi în compensarea zilnică a acestei pierderi.

Durata de valabilitate sau maturitate a contractelor - poate fi lunară, trimestrială, semestrială, de nouă şi până la optsprezece luni iar în anumite cazuri au fost emise contracte pe durate de până la trei ani.

Pentru unele produse agricole, lunile de maturitate ale contractelor futures sunt fixate în funcţie de fazele ciclului vegetal sau biologic din zona geografică respectivă. De pildă, la porumb, în emisfera nordică, sunt fixate următoarele luni: martie (semănatul), mai (prăşitul), iulie (rodire), septembrie (culesul) şi decembrie (depozitarea), luni importante în ciclul sezonier al produsului respectiv.

Produsele financiare nu reclamă o alocare specială a lunilor de contract, dar sunt legate de sistemul de raportare financiar – fiscal existent în ţara de emisiune.

Livrarea obiectului de contract - este operaţiunea de stingere a obligaţiilor rezultate din contractul futures ajuns la maturitate. Deşi data livrării este prestabilită, unică, faţă de ultima zi de tranzacţie pentru toate contractele din aceeaşi serie aflate în vigoare, există şi contracte în care se acceptă livrarea prematură.

Pentru fiecare contract futures în parte, în cadrul lunii de livrare sau expirare a contractului, organizatorul pieţei fixează o dată de referinţă, denumită ultima zi de tranzacţie sau maturitate. El poate include şi orele de închidere, dacă acestea sunt altele decât cele obişnuite. Aceste date se publică în specificaţia contractului.

Compensarea valorică - constă în operaţiunea de închidere forţată a tuturor poziţiilor long şi short de către casa de compensaţie, prin debitarea şi creditarea diferenţelor rezultate din ultima marcare la piaţă.

Livrarea fizică - apare atunci când posesorul poziţiei de vânzător la contractele de mărfuri şi cel în poziţie de cumpărător la contractele valutare, solicită în mod expres livrarea

În cazul livrării fizice, cheltuielile de transport sau de registru şi transfer bancar, sunt adiţionale în sarcina cumpărătorului. Odată cu stabilirea livrării, se stabilesc şi locurile agreate de livrare, care sunt franco încărcat (FOR, FOT, FOB) la depozite, porturi acreditate de către bursa organizatoare.

7.3.1.3. Elemente standardizate în organizarea tranzacţiilor futures

Clauzele particulare ale contractelor, sistemul de organizare, derulare şi control al tranzacţiilor cu contracte futures sunt stabilite şi grupate de către organizatorul pieţei în specificaţiile fiecărui contract şi se referă la:

Fluctuaţia minimă admisă a preţului (tick size)

Limitele variaţiilor zilnice ale preţului -

Programul de tranzacţionare - constă în stabilirea, de către organizatorul pieţei, atât a orelor şi zilelor în care au loc tranzacţiile  şi orele până la care se pot plăti compensaţiile zilnice, pentru a se evita executarea forţată a activelor din cont;

Poziţiile limită deţinute de un investitor - reprezintă numărul de poziţii nete, pe fiecare tip de contracte futures, pe care un investitor poate să-l deţină în orice timp.

7.3.1.4. Derularea operaţiunilor cu contracte futures

Contractul Futures este un contract atipic, specific numai tranzacţiilor de tip bursier, în care partenerii îşi angajează responsabilităţile contractuale unilateral în faţa pieţei, care, prin casa de clearing, soldează zilnic contractele rămase în vigoare. Prin intercalarea casei de clearing, contrapartea oricărui contract devine necunoscută, anonimă, nenominalizată.

Emisiunea de contracte Futures este deschisă, nedefinită, continuă şi variabilă ca mărime. Instituţia emitentă de contracte futures pune la dispoziţia investitorilor un număr nelimitat de contracte, standardizate şi grupate pe clase, subclase şi serii, la toate preţurile şi datele de maturitate / de livrare acceptate de organizatorul pieţei..

Obligaţiile rezultate din contractele futures se pot stinge prin trei acţiuni:

-                    Închiderea prematură a poziţiei, acţiune care constă în decizia investitorului de a lua o poziţie contrară celei de deschidere, urmând a înregistra, ca profit sau pierdere, diferenţa dintre preţul la care a avut loc închiderea poziţiei şi preţul de deschidere a poziţiei, la care se adaugă soldul compensărilor din contul investitorului;

-                    Compensarea valorică care are loc prin acţiunea casei de clearing în urma intrării contractului neexersat în stadiul final, al maturităţii, prin aceeaşi procedură aplicată închiderii unei poziţii, utilizând ultimul preţ de referinţă;

-                    Tranzacţia pe activul de bază este acţiunea prin care, în cazul livrării fizice, investitorul cumpărător acceptă livrarea obiectului de contract, plătind preţul convenit futures al contractului, vânzătorul efectuând livrarea la acest preţ.

Pentru că piaţa reală reprezintă cadrul ce stabileşte preţul zilnic de referinţă, în urma căruia participanţii îşi asigură zilnic unul altuia compensarea pierderilor potenţiale, aceştia intră într-o dispută permanentă pe piaţă, încercând să-şi impună poziţia privind evoluţia preţului, utilizând strategii care vor răspunde interesului lor astfel:

-                    prima categorie va acţiona pentru a determina  scăderea preţului;

-                    a doua categorie va acţiona pentru a determina creşterea preţului;

-                    a treia categorie este interesată de menţinerea constantă a preţului;

-                    a patra şi a cincea categorie beneficiază de variaţiile preţului produse de primele trei categorii, fiind un tampon în relaţiile dintre aceştia.

Stabilirea preţului de referinţă (settlement price) - constituie reperul faţă de care are loc procesul de marcare la piaţă a tuturor contractelor futures aflate în vigoare la sfârşitul unei zile sau perioade. Preţul de referinţă se poate stabili prin mai multe metode enumerate în cele ce urmează, cu indicarea calităţilor şi deficienţelor lor.

a)       Utilizarea preţului de închidere ca preţ de referinţă.

b)       Preţul, calculat ca medie ponderată a tuturor tranzacţiilor cu contracte futures dintr-o zi,

c)       Utilizarea preţurilor din piaţa fizică, curentă (spot), în care circulă activul de bază.

d)       Utilizarea de metode combinate cu ajustare zilnică constă în existenţa unei comisii de stabilire a preţului de referinţă,

Marcarea la piaţă constă în evidenţierea zilnică a schimbării soldului contului de siguranţă al investitorului, datorită modificării valorii contractelor futures aflate în derulare, în raport cu preţul de referinţă al pieţei. Schimbările determină transferul fluxului de numerar de la un investitor la altul. Randamentul contractelor futures.

Pentru a participa la tranzacţiile cu contracte futures, investitorul va depune un depozit de bună credinţă, denumit depozit de siguranţă (initial margin). În practică, depozitul iniţial la contracte futures reprezintă între 1 şi 10% din valoarea contractului.

Operaţiunea de marcare la piaţă se desfăşoară în mai multe etape:

1.        Determinarea preţului futures de referinţă al pieţei - constă în stabilirea preţului de referinţă (PR_i) de către organizatorul pieţei, pe baza uneia din procedurile menţionate anterior. Determinarea mărimii absolute pozitive sau negative a fluxului de numerar al zilei, utilizându-se următoarele relaţii:

Pentru poziţia long:

Pentru poziţia short:

,

în care: PR_i este preţul de referinţă al zilei curente (i); PR(i-1) preţul de referinţă al zilei anterioare; FN_i este fluxul de numerar al zilei curente (i). Atunci când i = 1, preţul de referinţă (i-1) este preţul futures iniţial al contractului tranzacţionat de către părţi pe piaţă.

2.        Determinarea soldului curent al zilei S_I - se face prin ajustarea soldului din ziua anterioară S(i-1), cu mărimea fluxului de numerar:

În prima zi, la iniţierea tranzacţiei, soldul investitorului este egal cu depozitul de siguranţă (D_S), care este cel ajustat cu mărimea fluxului de numerar rezultat al acelei zile.

3.        Verificarea capacităţii de acoperire - dacă soldul curent al contului se află sub nivelul de echilibrare N_E, urmează calculul mărimii şi lansarea solicitării de echilibrare. Stabilirea nivelului de echilibrare este efectuată de către organizatorul pieţei cu contracte futures. Cel mai des întrebuinţat nivel de echilibrare este de 75% din valoarea depozitului de siguranţă. În momentul în care soldul este mai mic decât nivelul de echilibrare, deţinătorul contractului primeşte o solicitare de echilibrare a contului până la mărimea iniţială a depozitului de siguranţă. Scăderile soldului contului de investiţii sunt admise până la această limită. Pentru aflarea nivelului de echilibrare N_E, calculul constă în înmulţirea mărimii depozitului de siguranţă D_S iniţial, achitat de investitor, cu complementul nivelului de echilibrare.

Dacă S_i>/=N_E, operaţiunea pentru acea zi se termină aici.

Dacă S_i<N_E, atunci investitorul va efectua o plată de echilibrare în mărime de: D_S-S_i. Dacă plata depăşeşte (D_S-S_i), atunci depozitul de siguranţă se creditează suplimentar cu acea diferenţă.

4.        Adiţionarea mărimii solicitării de echilibrare (D_S - S_i) încasate la soldul contului. Plata sumei de echilibrare se efectuează până la începerea noii sesiuni de tranzacţie din ziua următoare, fie la sediul societăţii de investiţii care operează schimbarea în cont, fie la o bancă desemnată de către organizatorul pieţei, care poate confirma în timp plata reală. În cazul în care plata sumei solicitate pentru a echilibra contul nu este efectuată şi încasată în timp util, contul este restricţionat şi intră imediat în procedura de lichidare. Aplicarea procedurii de lichidare a conturilor aflate în dificultate are loc prin operaţiunile de compensare forţată şi preluare.

Conturile investitorilor care nu au răspuns la timp solicitărilor de echilibrare sunt listate separat, pe fiecare serie de contracte futures, menţionându-se poziţiile long şi short.

Organizatorul pieţei efectuează mai întâi operaţiunea de lichidare, prin compensare forţată a numărului de contracte ce se pot împerechea (o poziţie long cu una short), prin tranzacţii forţate (custom-cross-clearing), după o metodă stabilită în procedurile casei de clearing (ordin, operare, soldare şi confirmare).

Poziţiile rămase nete după compensarea forţată sunt lichidate prin tranzacţii forţate (house-cross-clearing), al căror partener este chiar casa de compensaţie, sau sunt apoi introduse ca parte în piaţă chiar la deschiderea sesiunii de tranzacţie.

Ca urmare a procesului de marcare la piaţă a contractelor futures, poziţiile long vor fi creditate ori de câte ori preţul de referinţă creşte şi vor fi debitate ori de câte ori preţul de referinţă scade cu diferenţa [PR_i - PR(i-1)] Poziţiile short sunt creditate ori de câte ori preţul de referinţă scade şi sunt debitate când preţul de referinţă creşte cu diferenţa [PR(i-1)- PR_i].

7.3.1.6. Piata Contractelor pe Diferenta (CFD)

Piata contractelor pe diferenta este o piata globala, internationala pe care se tranzactioneaza instrumentele financiare si valorile mobiliare derivate din majoritatea tarilor care si-au manifestat  interesul in a pune la dispozitia investitorului international intr-un mod nediscriminatoriu toate produsele lor de capital.

Piata contractelor pe diferenta este o piata electronica, nelocalizata a tranzactiilor in marja in care participantii au posibilitatea sa-si asume pozitii long sau short pe cateva mii de produse ale pietei financiare grupate pe valute, indici, dobanzi, valori mobiliare si de marfuri.

Principalele caracteristici ale acestei piete sunt:

·         Emisiunea produselor tranzactionate este continua si nedefinita;

·         Tranzactionarea este electronica;

·         Produsele sunt marcate continuu la piata lor de referinta;

·         Asumarea pozitiilor long si short este fictiva; dar similititudinea drepturilor si obligatiilor rezultate din tranzactiile reale sunt respectate cu exceptia drepturilor de vot la actiunile comune;

·         Tranzactiile sunt executate  numai in maja;

·         Marja are rol de depozit de buna credinta;

·         Pozitiile  din contul investitorului sunt mentinute atat timp cat detinerile in contul de investitii indeplinesc conditiile de siguranta;

·         Nu exista apel in marja tranzactia fortata se executa automat de catre sistem, ori de cate ori soldul din contul investitorului devine negativ.

Piata CFD este cea mai eficienta piata prin care investitorii pot realiza atat heging cat si speculatie.

 

7.3.2. Plasamente  în contracte cu opţiuni

Contractul de opţiuni este o valoare mobiliară derivată deschisă, care asigură participantului aflat în poziţia de cumpărător prin plata unei sume numită primă, drepturile dar nu şi obligaţia de a efectua o tranzacţie de vânzare sau cumpărare asupra unui activ sau grup de active, numit bază, într-un timp viitor determinat şi la un preţ prestabilit.

 Caracterul deschis al contractului face ca în timpul derulării sale partenerii să se schimbe continuu, astfel că efectele pozitive sau negative ale evoluţiei preţului să fie împărţite între mai multe persoane prin mijloacele pieţei de capital.

Contractul de opţiuni are o serie de caracteristici:

-                    Cumpărătorul, deţinător al contractului de opţiuni sau poziţie long, este un investitor, persoană fizică sau juridică, care plăteşte o primă pentru a obţine dreptul, dar nu are şi obligaţia, de a efectua o tranzacţie de vânzare sau de cumpărare a unui obiect de contract, la un preţ prestabilit, numit preţ de exersare, şi într-o perioadă determinată;

-                    Vânzătorul, numit garantor sau autor sau short, este un investitor, persoană fizică sau juridică, care, în schimbul încasării primei plătite de cumpărător, se obligă să-şi îndeplinească obligaţiile, de livrare sau acceptarea a livrării, ce-i revin în cazul în care cumpărătorul se decide să-şi exercite dreptul de efectuare a tranzacţiei menţionate în contract;

-                    Prima se stabileşte prin intermediul pieţei, se calculează pe unitatea de măsură a obiectului de contract sau printr-o pondere valorică calculată la valoarea contractului. Ea este exprimată în puncte ca valoare absolută sau relativă, divizată în baza doi sau zece, în funcţie de practica monetară a ţării de tranzacţionare, în puncte de bază. Deoarece preţul de exersare al contractului este prestabilit, prima este cea care variază în funcţie de corelaţiile dintre preţul de exersare şi preţul curent existent pe piaţa de tranzacţionare a obiectului de contract. Cotaţiile pe piaţă sunt mărimile premiilor şi reprezintă preţul cumpărării sau al vânzării unui contract de opţiuni ce are un preţ de exersare prestabilit;

-                    Casa de Clearing sau Compensaţie a contractelor de opţiuni este un departament aparţinând bursei sau unei instituţii independente care ţine evidenţa contractelor încheiate şi garantează că părţile contractante îşi vor îndeplini obligaţiile asumate. Prin intermediul casei de compensaţie, cumpărătorul achită prima, iar vânzătorul o încasează şi se obligă să răspundă solicitării de exersare a dreptului de tranzacţie, în cazul când cumpărătorul uzează de acest drept;

-                    Societatea de intermediere, banca de investiţii, sau agentul este o societate specializată care, în numele clienţilor săi, tranzacţionează contractele de opţiuni pe piaţa organizată, asigură existenţa şi virarea primei de către cumpărători. Societatea de intermediere asigură şi existenţa garanţiilor clienţilor vânzători de contracte de opţiuni, în conformitate cu condiţiile stabilite de către casa de compensaţie;

-                    Obiectul contractului de opţiuni îl constituie acţiunile comune înregistrate la bursa de valori sau pe altă piaţă organizată, indici ai unor grupuri de acţiuni, obligaţiuni de stat, cursuri valutare şi dobânzi, precum şi contracte futures care sunt tranzacţionate pe piaţa capitalului;

-                    Preţul de exersare din contract este preţul obiectului de contract la care cumpărătorul contractului de opţiuni are dreptul să efectueze tranzacţia. Preţul de exersare este prestabilit pe unitatea de măsură a obiectului de contract, când este denumit preţ unitar, sau pe întreaga cantitate a contractului, când este denumit preţ agregat;

-                    Perioada de valabilitate a contractului de opţiuni poate fi de 3, 6 sau 9 luni, expirând la o anumită oră, la o dată prestabilită pentru fiecare tip de obiecte de contract. Deoarece procedura de exersare este complexă, data exersării nu poate fi ultima zi a lunii calendaristice şi se folosesc alte date, ca de exemplu, prima sâmbătă după cea de-a treia zi de vineri a lunii de expirare;

-                    Mărimea contractului sau lotului tranzacţional este fixă, prestabilită, în fiecare ţară unde au loc asemenea tranzacţii. Pentru acţiuni şi alte valori mobiliare, mărimea contractului este egală cu cea a lotului standard de tranzacţionare existent pe piaţa capitalului. În cazul opţiunilor pe contracte futures, mărimile contractelor sunt egale. Pentru contractele de curs valutar sau indicatori, mărimea contractului se stabileşte de către organizatorul pieţei de opţiuni.

7.3.2.1. Contractul opţiune de cumpărare “call”

Cumpărătorul îşi rezervă dreptul – are opţiunea – de a cumpăra obiectul de contract la un preţ de exersare prestabilit, într-o perioadă determinată de timp. În cazul contractelor de tip call, suma dintre prima contractului (P_r) şi a preţului de exersare (P_E) se numeşte prag de rentabilitate sau de exersare a contractului (P_rg).

Dacă preţul curent al obiectului de contract nu depăşeşte pragul de rentabilitate, investitorul neavând obligaţia să cumpere, investitorul aflat în poziţie long va lăsa contractul să expire, fără să-şi exercite dreptul, pierzând prima care reprezintă limita maximă a pierderii sale.

Există două situaţii care determină un investitor să deţină o opţiune de cumpărare de tip call: poziţia de speculator şi poziţia de protecţie.

Poziţia de speculator cumpărătorul de call se plasează în poziţia bullish agresiv.

 Motivaţia cumpărării unui contract call constă şi în micşorarea riscului de pierdere, în condiţiile creşterii eficienţei banilor investiţi prin posibilitatea de multiplicare a efectului de levier.

Poziţia de protecţie, conservatoare, caracterizează acea situaţie în care investitorul urmăreşte să deţină efectiv obiectul de contract şi atunci, creşterea în viitor a preţului pe piaţă a obiectului de contract ameninţă starea investitorului cu producerea unei pierderi. Aceasta poate fi situaţia unui producător care achiziţionează materii prime la un preţ prestabilit. Pentru a evita sau micşora pierderea, investitorul poate recurge la una din strategiile de protecţie (hedging):

-                    Lansarea unui ordin –cumpără stop-, numai dacă obiectul de contract este un produs care se tranzacţionează pe o piaţă organizată a capitalului şi care acceptă acest tip de ordine;

-                    Cumpărarea unui contract Futures  cu aceeaşi bază

Graficul funcţional al opţiunii de cumpărare tip call

-                    .

La rândul său, vânzătorul garantor al aceluiaşi contract call, în schimbul primei încasate, s-a obligat să efectueze livrarea obiectului de contract la preţul de exersare convenit. Poziţia sa este bearish, considerând că piaţa nu va creşte, deci cumpărătorul nu-şi va exersa dreptul asupra contractului call, iar el îşi va încasa nestingherit prima. Dacă cumpărătorul îşi exersează dreptul, vânzătorul se va afla într-una din următoarele poziţii:

-                    El posedă obiectul de contract, este acoperit, poate efectua livrarea la care s-a angajat şi atunci va înregistra un rezultat oarecare determinat de diferenţa dintre pragul de rentabilitate al opţiunii şi preţul de achiziţie P_a al obiectului de contract;

-                    Nu posedă obiectul de contract, este neacoperit, iar pentru a efectua livrarea, trebuie să cumpere obiectul contractului la preţul pieţei P_p şi să-l livreze la preţul de exersare convenit, înregistrând o pierdere egală cu diferenţa dintre preţul pieţei şi pragul de rentabilitate P_rg al contractului. Garantarea neacoperită a unui contract call comportă acelaşi risc cu vânzarea în absenţă.

Ori de câte ori preţul pieţei este mai mare decât preţul de exersare al contractului de tip call, se consideră că opţiunea se găseşte în situaţia de avantaj potenţial. Situaţia în care, la o opţiune de cumpărare, preţul pieţei este mai mic decât preţul de exersare, se numeşte de dezavantaj potenţial. Atunci când cele două preţuri sunt egale, contractul se găseşte în starea de potenţial zero, sau la paritate.

P_p>P_E →avantaj potenţial

P_p<P_E →dezavantaj potenţial

P_p=P_E →potenţial zero

Toate contractele de tip call cu avantaj potenţial deţin o valoare intrinsecă (V_i), egală cu diferenţa dintre valoarea curentă a obiectului de contract şi preţul de exersare din contract.

Dacă P_E<V_c<(P_E+P_r), atunci limita maximă a valorii intrinsece este prima, care constă în valoarea intrinsecă a contractului (P_p-P_E).

[Pr-(Pp-P_E)]

V_i=P_r-V_t

Valoarea în timp (V_t) a contractului de tip call este mărimea cu care preţul obiectului de contract, aflat deja în poziţia de avantaj potenţial, trebuie să crească pentru a atinge pragul de rentabilitate în perioada rămasă până la data de expirare a contractului.

7.3.2.2. Contractul opţiune de vânzare “put”

Cumpărătorul unui contract de tip put îşi rezervă dreptul – are opţiunea –de a vinde obiectul de contract la un preţ de exersare prestabilit, într-o perioadă determinată. Cumpărătorul de put, este în poziţie bearish, estimează că preţul obiectului de contract va scădea sub mărimea preţului de exersare la care va vinde el, astfel încât să realizeze un profit rezultat ca diferenţă dintre preţul de exersare a opţiunii şi suma primei cu a valorii curente sau preţul pieţei.

Preţul obiectului de contract poate să scadă până la valoarea zero. Aceasta înseamnă că profitul maxim ce poate fi realizat de cumpărător este limitat la mărimea pragului de rentabilitate, egal cu diferenţa dintre preţul de exersare şi prima plătită. În practică, există totuşi un preţ pe piaţă al obiectului de contract deci, cumpărătorul va realiza un profit egal cu diferenţa dintre pragul de rentabilitate şi preţul curent al pieţei.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                Profit

                                                                                                                                                                                                Vt                            Vi

                                                                                                                                                               

                                                                                                                                               

Graficul funcţional al opţiunii de vânzare tip put

Dacă preţul pe piaţă al obiectului de contract nu scade până la pragul de rentabilitate, atunci cumpărătorul va lăsa contractul să expire şi va pierde mărimea primei, care va fi limita maximă a pierderii sale. Scopul cumpărării unui contract put este cel de asigurare împotriva efectului unei scăderi a preţului pieţei. Dacă investitorul cumpără în acelaşi timp un contract put şi obiectul contractului, tranzacţia poartă denumirea de put conjugat

Contractul put se găseşte în poziţia de:

-                    avantaj potenţial, când P_p<P_E – preţul pieţei este mai mic decât preţul de exersare;

-                    dezavantaj potenţial, când P_p>P_E – preţul pieţei este mai mare decât preţul de exersare;

-                    potenţial zero sau la paritate, dacă P_p=P_E – cele două preţuri sunt egale.

Vânzătorul - garantorul - are o poziţie bullish, considerând că preţul pe piaţă va urca sau va rămâne sub nivelul de exersare, fapt ce-l va determina pe cumpărător să lase contractul să expire. Ca urmare, el va încasa prima, suma ce reprezintă valoarea maximă a profitului său.

Pr = mărimea maximă a profitului

Deoarece obligaţia garantorului este să accepte livrarea la preţul de exersare, când preţul pe piaţă al obiectului de contract va atinge o anumită valoare V_c, atunci pierderea sa va fi egală cu diferenţa dintre preţul de exersare şi suma pe care el o poate recupera din vânzarea obiectului cumpărat prin contractul put plus prima încasată.

P_E-(Pr+Vc) = pierderea garantorului

Garantorul va înregistra o pierdere care este maximă în situaţia când preţul pieţei este egal cu zero. Valoarea pierderii va fi egală cu diferenţa dintre preţul de exersare P_E a contractului şi prima încasată P_r.

În funcţie de valoarea curentă sau preţul obiectului de contract, contractul de tip put se găseşte într-una din următoarele poziţii: V_c<P_E,– avantaj potenţial; V_c>P_E –dezavantaj potenţial; V_c=P_E, –potenţial zero. Ca şi în cazul contractului call, contractul de tip put cu avantaj potenţial, atunci când (P_E-P_r)<V_c<P_E, are o valoare intrinsecă şi o valoare în timp.

În situaţia în care preţul pieţei este mai mic decât preţul de exersare, dar mai mare decât pragul de rentabilitate, mărimea primei se divide în valoare intrinsecă şi valoare în timp. Valoarea intrinsecă V_i a unui contract de tip put este diferenţa dintre preţul de exersare şi valoarea curentă a obiectului de contract V_i = P_E–P_p. Mărimea primei va fi şi limita maximă a valorii intrinseci. Valoarea în timp V_t a contractului de tip put este mărimea cu care preţul pe piaţă al obiectului de contract cu avantaj potenţial urmează să scadă în perioada de până la expirarea contractului, astfel încât să atingă pragul de rentabilitate

V_t=Pr-(P_E-P_p)

7.3.2.3. Volatilitatea preţului obiectului de contract

Pe lângă valoarea în timp şi cea intrinsecă a contractului cu opţiuni, premiul  este afectat de volatilitatea preţului obiectului de contract al titlurilor financiare. O volatilitate mai mare înseamnă asumarea unui risc mai mare şi necesită plata unui premiu mai ridicat.

Volatilitatea este termenul care desemnează gradul până la care preţul unui titlu financiar sau de marfă tinde să fluctueze într-o perioadă de timp, mărimea şi frecvenţa acestor variaţii de preţ  faţă de o referinţă.

Stabilirea mărimii volatilităţii implică aplicarea unor metode de calcul, statistice, pornind de la medie şi deviaţia standard, considerând că preţurile urmează modelul unei distribuţii normale, proiectându-se modele matematice ce iau în calcul o serie de variabile specifice.

Corelaţiile privesc faptul că, în perioada de analiză, titlurile pot sau nu să producă profit din investiţii, sub forma dobânzii sau a dividendelor, sau sunt afectate de costurile de menţinere şi conservare, asigurare cum este cazul titlurilor de mărfuri.

În general, în orice investiţie, cel care se implică estimează încasarea unui anumit profit, care la rândul său, este condiţionat de anumite fenomene care, cu un anumit grad de probabilitate, trebuie să se întâmple sau să nu aibe loc.

Având un caracter de probabilitate estimat, valoarea teoretică a investiţiei cu contractele şi strategiile cu opţiuni devine funcţie de posibilitatea ca toate estimările privind evoluţia preţului să corespundă cu aşteptarea investitorului. Aplicaţiile statistice au arătat că majoritatea evenimentelor pieţei de capital se înscriu în curba distribuţiei normale, în care, faţă de medie, apariţia unor fenomene se încadrează pe diferite grade de limitare faţă de mărimea  deviaţiei standard, care reprezintă şi valoarea matematică a volatilităţii, astfel:

·         68,3% din cazuri se încadrează în variaţia unitară ( +/-1) a deviaţiei standard;

·         95,4% din cazuri se încadrează în variaţia dublă de ( +/-2) a deviaţiei standard;

·         99,7% din cazuri se încadrează în variaţia triplă de ( +/-3) a deviaţiei standard;

Diferenţa individuală dintre valoarea teoretică şi preţul contractului de opţiuni, relaţiile privind volatilitatea, valoarea teoretică, premiul şi preţul unui contract la termen (futures sau opţiune) sunt date de diferiţi coeficienţi de sensibilitate dintre care menţionăm:

·         Delta sau rata de hedge - reprezintă raportul necesar de contracte pentru a restabili un "hedge neutru" faţă de o situaţie dată, pentru a elimina efectul unei schimbări faţă de starea anterioară. Delta arată câte noi poziţii trebuiesc cumpărate sau vândute pentru ca relaţiile iniţiale să rămână constante. Delta este echivalentul poziţiilor viitoare faţă de unitate (1 sau 100), astfel valoarea lui delta de 25 sau 0,25 înseamnă că pentru patru contracte iniţiale trebuie tranzacţionat încă unul pentru ca la noua schimbare să se menţină situaţia iniţială.

·         Gama reprezintă rata schimbării valorii lui delta a unui contract în funcţie de schimbarea în preţul acelui contract. Dacă gama este 4 când delta este 33, atunci delta prevăzut va rezulta din calculul (33+4) = 37 dacă preţul contractului creşte cu un punct sau 29 (33- 4) dacă acesta scade cu un punct. Delta arată schimbarea, iar gama arată cât de repede are loc această schimbare, viteza privind mişcarea avantajului sau dezavantajului potenţial al unui contract.

·         Theta măsoară rata pierderii valorii teoretice, ca urmare a trecerii unei zile fără mişcare în preţul acelui contract; este numit şi coeficientul de degradare al opţiunii. Valoarea lui theta de 0,4 înseamnă că pentru fiecare zi în care mărimea preţului nu se schimbă valoarea teoretică pierde 0,4 din mărimea sa.

·         Kappa ori Vega măsoară sensibilitatea valorii teoretice la schimbarea fiecărui procent al volatilităţii; un contract cu vega de 0,12 înseamnă că o variaţie de un procent a volatilităţii va determina o variaţie cu 0,12 în valoarea teoretică a opţiunii.

Ro măsoară sensibilitatea schimbării valorii teoretice a opţiunii în funcţie de schimbarea în mărime a ratei dobânzii.