Cetatea Neamţ

     În anul 1699, potrivit tratatului semnat la Karlovitz, la încheierea ostilităţilor dintre cele două mari puteri militare din zonă polonezii trebuiau să părăsească cetăţile şi mănăstirile din Moldova, iar turcii să elibereze Cameniţa şi teritoriul ocupat în Ucraina. În acelaşi timp, turcii se obligau să nu refacă cetăţile din Moldova, pe care trebuiau să n-o transforme în paşalâc.

       Câţiva ani mai târziu, Antioh Cantemir (1705-1707), pentru a grăbi plecarea polonilor a trimis o armată în frunte cu Lupu Costachi la Suceava şi la Neamţ şi "scoaseră pre toţi leşii din ţară". În timpul luptelor, oraşul de la poalele cetăţii a suferit mari distrugeri, atât în ceea ce priveşte construcţiile civile, cât şi cele religioase: Biserica Domnească "Sf. Dumitru", Biserica "Adormirea Maicii Domnului" ridicată de Gheorghe Ştefan şi biserica catolică.

        Timp de peste un deceniu de acum înainte, Cetatea Neamţului nu mai apare decât în documentele ce se referă la mănăstirea Sf. Nicolae din ceta 949m1222j te, de mult timp subordonată faţă de Mănăstirea Secu.

        Va reveni în actualitate odată cu izbucnirea războiului austro-turc din 1716-1718, care s-a desfăşurat şi pe teritoriul Moldovei. Partida austrofilă, în frunte cu Vasile Ceaurul, un nepot de-al fostului domn Gheorghe Ştefan, a încercat eliberarea ţării de turci cu ajutorul austriecilor. Un corp expediţionar austriac, condus de francezul François Ernaut de Lorena, trece munţii şi ocupă Cetatea Neamţ, câteva mănăstiri întărite (Caşin, Mira, Suceviţa) şi ajunge până la Câmpulung.

        Înainte de a intra în cetate, austriecii şi-au asigurat merindele necesare de la locuitorii din vecinătate şi "au mai tocmitu ce era stricatu în cetate", iar pentru aprovizionarea cu apă "au deschisu şi puţul celu vechiu şi adâncu al cetăţii". De aici au pornit spre Iaşi, pentru a-l prinde pe domnitorul Mihai Racoviţă (1703-1705; 1707-1709; 1715-1729), rămas credincios Porţii. Dar, cu ajutorul tătarilor, corpul expediţionar austriac este înfrânt şi François Ernaut decapitat, în locul în care mai târziu va purta numele de Crucea lui Ferenţ. Restul cătanelor austriece din cetate, înştiinţate de cele întâmplate la Iaşi, au părăsit în grabă locul, retrăgându-se spre Suceava. Oastea domnească va cuprinde cetatea fără luptă şi pentru ca aceasta să nu mai fie folosită de adversari, "puse foc şi arse merindele şi clădirile şi au astupatu puţul cela cu apă".

        În legătură cu fapta ordonată de Mihai Racoviţă, letopiseţul lui I. Neculce spune că "lui Mihai vodă i-au venit de la Poartă poroncă să strice Cetatea Neamţului şi Miera, unde au şăzut cătanele. Şi le-au străcat, iar nu foarte de tot". Cât de mari au fost distrugerile nu se ştie; se prea poate ca acestea să fi fost limitate, dar sigur este faptul că după acest moment Cetatea Neamţului îşi pierde orice importanţă politico-militară, iar procesul de degradare se accentuează continuu, prin "conlucrarea" factorilor naturali cu acţiunea locuitorilor din oraş şi din împrejurimi.

     De-a lungul unui secol de acum înainte, pe parcursul căruia domnitorii fanarioţi, ca simpli funcţionari ai Porţii, erau lipsiţi de orice interes de a păstra sau a reface cetăţile distruse sub privirile îngăduitoare ale ispravnicilor, locuitorii din târg au transformat cetatea într-o adevărată carieră. Cu piatra din dărâmăturile zidurilor, a bastioanelor şi din pilonii podului au fost ridicate numeroase construcţii, aşa cum s-a întâmplat şi în timpul administraţiei regulamentare.

     Indignat de această lipsă de grijă faţă de relicvele noastre istorice, poetul Alexandru Hrisoverghi a publicat în anul 1834 a sa odă moralizatoare, La ruinele Cetăţii Neamţului, în care protestează împotriva vandalismului manifestat de localnici faţă de ruinele cetăţii. Subliniind importanţa acestui protest, B.P. Haşdeu arăta că din cetate

n-ar fi rămas azi nici-o piatră sub izbirile administraţiei regulamentare, dacă poetul Hrisoverghi nu protesta la timp contra ultravandalismului de a distruge până şi ruinele.

      Restaurarea domniilor pământene în anul 1834 a dus şi la primele măsuri de protejare a cetăţii. Mai multe acte domneşti, adresate ispravnicilor de la Neamţ, cereau protejarea zidurilor cu gard şi punerea unui supraveghetor. Încă de acum cetatea se consideră, pe drept cuvânt, "un monument al pământului ce purure să aibă privegheri a să păstra în starea în care acum să găsăşte şi spre nerăsipirea ei în viitorime". Mihail Sturza (1834-1849), ca un om cult ce era şi un mare iubitor de istorie, a apreciat la justa sa valoare monumentul. Nu întâmplător, în timpul său s-a amenajat şi poteca de urcare până sub cetate.

      Starea cetăţii, spre mijlocul secolului trecut, ne este reliefată de desenele lăsate de pictorii M. Bouquet şi R. Kauffmann. O preţioasă informaţie narativă o datorăm călătorului austriac Iulius Edel, care arată că

accesul la ruini se face pe un drum în zig-zag... castrul are forma unui patrulater... care în cele patru colţuri au turnuri din care se păstrează creneluri. Intrarea principală se află în partea de est, unde se văd încă patru piloni, care serveau pentru pod de acces. O altă intrare se află în partea de nord. Această parte aflată pe povârniş este cea mai slab apărată, de aceea mai întărită decât celelalte cu un parapet cu trei bastioane... În interior au fost încăperi cu boltă, din care se văd urme de ziduri... Acum toate dărâmăturile din interior sunt acoperite cu vegetaţie.

     Ulterior, ruinele cetăţii au fost folosite, probabil, ca loc de popas pentru haiducii ce hălăduiau prin pădurile Neamţului de frica poterelor domneşti, aşa cum au fost Leondarie, Chetraru, Florea şi, mai apropia de noi, Pantelimon.

Cu timpul, ruinele Cetăţii Neamţ, ca şi zidurile altor monumente, au devenit un simbol de la care s-a primenit iubirea de ţară în perioada de redeşteptare naţională a poporului român. Cu câtă mândrie scria Manolache Drăghici, că Cetatea Neamţ "numai în două rânduri s-au biruit, odată de către turci supt stăpânirea lui Soliman sultan şi al doilea pe vremea lui Sobietschie craiul". Astfel s-a permanentizat legenda despre invincibilitatea cetăţii.

       Spre Cetatea Neamţ s-au îndreptat gândurile lui Gheorghe Asachi, care a încercat o reproducere picturală a acesteia, Mihail Kogălniceanu – prezent printr-o bogată activitate economică şi culturală în zonă, sau Dimitrie Bolintineanu, care vizitând cetatea la 1857 a scris inspiratul poem Muma lui Ştefan cel Mare. Deosebit de grăitoare sunt consemnările unor scriitori de prestigiu, precum:Costache Negruzi– glorificatorul luptei curajoase a plăieşilor nemţeni, George Sion, Nicu Gane, Ion Creangă – care privind cu mintea sa de copil vedea cetatea de peste apa Ozanei "îngrădită cu pustiu şi acoperită cu fulger", a neobositului călător prin munţii Neamţului – Calistrat Hogaş, care extaziat în faţa priveliştii măreţe vedea cetatea "nemişcată şi gânditoare... martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute".Alexandru Vlăhuţă, lăsându-se furat de visare, rememorează una din paginile cele mai glorioase din trecutul cetăţii – vremea lui Ştefan cel Mare, aşa cum au făcut şi George Coşbuc, Gala Galaction sau Mihail Sadoveanu. 

        De asemenea, pe ruinele Cetăţii Neamţ a visat la zile mai bune marele nostru istoric Nicolae Iorga, ale cărui cuvinte rămân în actualitate:

mâine poate, când iubirea pentru trecutul nostru va fi mai mare şi se va arăta în felul ce se cuvine, comorile îngropate vor ieşi la iveală, dezvăluind mai bine cultura vechilor timpuri".

        În anul 1866 Cetatea Neamţ a fost declarată monument istoric. Lucrările de reconsolidare a zidurilor, efectuate între anii 1968-1972, sub conducerea cunoscutului arh. Ştefan Balş, au urmărit conservarea şi menţinerea monumentului aşa cum este, fără reconstrucţia părţilor dispărute. Din lipsa unor informaţii sigure, s-au executat doar unele terase necesare vizitării în bune condiţii a acestui iubit obiectiv istoric.

      Anual, cetatea este vizitată de zeci de mii de turişti de pe toate meleagurile româneşti şi nu numai, iubitori de istorie şi de frumos, fiind unul dintre principalele puncte de atracţie turistică din zonă.

         În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în timpul luptelor pentru tronul Moldovei şi a războaielor turco-polone, Cetatea Neamţ a devenit un obiectiv foarte căutat, constituind un loc potrivit de refugiu.

        Astfel, în timpul campaniilor lui Constantin Şerban Basarab, care a încercat mai întâi cu ajutor din Transilvania şi apoi de la cazaci să ocupe tronul Moldovei, la cetate s-au refugiat mulţi boieri şi feţe bisericeşti.

       Într-un document din 23 ianuarie 1661, care se referă la vânzarea unui pomet de sub Dealul Boiştei, apar: Iftimie  Boţul pârcălab de Neamţ, Simionică şoltuzul târgului, Hanoş vătaful de puşcaşi de la cetate şi egumenul Ioan de la mănăstirea din cetate. Din alt document, emis tot la cetate, în luna iunie a aceluiaşi an, aflăm că din cauza războaielor care s-au purtat prin aceste locuri, oraşul s-a depopulat şi "s-au tămplat de au fugit alţi oameni din târgu Neamţu", întrucât cei "rămaşi doar cu sufletele" au fost obligaţi să plătească dările şi cisla pentru cei fugiţi.

      Ambele documente, ca şi un altul din 7 aprilie 1672, au fost scrise la Neamţ şi poartă pentru autentificare peceţile semnatarilor, între care şi pecetea cu ghirlandă de viţă de vie pusă de şoltuzul oraşului, copie slavă după pecetea mai veche în limba latină a târgului. Probabil că la acea dată viţa de vie era cultivată mult mai mult în zonă, încât devenise element simbolic al oraşului.                                                                                .         

       Din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea există alte referiri la Cetatea Neamţ. Este interesant faptul că în însemnările militare aceasta este numită cetate, pe când în alte documente este considerată drept mănăstire. Cele mai multe referiri sunt făcute în legătură cu războaiele dintre turci şi poloni, care s-au desfăşurat în mare parte pe teritoriul Moldovei, începând cu războiul Cameniţei din 1672 şi până la pacea generală de la Karlowitz din 1699.

        În 1673, Ian Sobietski – pe atunci hatman – a obţinut împotriva turcilor victoria de la Hotin, după care oştile polone au ocupat cetăţile Hotin, Suceava şi Neamţ, repunându-l pentru puţin timp pe tronul Moldovei pe Ştefan Petriceicu. "Cetăţile – scrie Ion Neculce – erau pline de odoare şi de haine din toată ţara, boiereşti şi negustoreşti, după cumu-i obiceiul la vreme de răscoală, de a pune ce este mai bun la adăpost".                                                                        .

        În curând are loc o nouă expediţie turco-tătară, după care Ştefan Petriceicu fuge din nou în Polonia, tronul fiind dat lui Dumitraşcu Cantacuzino (1673-1675). În cetăţile Neamţ şi Suceava polonezii au lăsat garnizoane formate din lefegii "nemţi", care au rezistat aproximativ un an. Până la urmă, mercenarii au fost scoşi din cetate nu prin puterea armelor, ci din neputinţa acestora de a se aproviziona. Urmăriţi pas cu pas de oştile turceşti lăsate în ajutorul noului domnitor, lefegii au părăsit Cetatea Neamţ, s-au retras spre Suceava şi apoi au trecut în Polonia. Curând, Dumitraşcu Cantacuzino a pus în aplicare ordinul marelui vizir de a distruge cetăţile, operaţiune despre care Ion Neculce spune că "mai mult sfatul şi îndrumătura lui Dumitraşco Vodă au fost decât voia vizirului". Despre acest moment scrie şi Nicolae Costin, care spune că "au îndemnatu Dumitraşco Vodă pre greci de le-au stricat cetăţile cele vestite ale Moldovei, Hotinul, Suceava, Neamţul... şi aşa puind lagum pre sub zidurile cetăţilor, le-au aruncatu din temelie".

         Cetatea Neamţului a avut, după cum consemna istoricul I. Minea, cel mai puţin de suferit, deoarece micile cantităţi de pulbere nu şi-au făcut efectul.

         După mazilirea lui Dumitraşcu Cantacuzino, poreclit "Răul", starea de nesiguranţă şi de dezordine a durat şi în anul următor, când zona Neamţului a fost vizitată de călugărul Francesco Buonvisi, care arăta că Neamţul era pustiit din cauza polonezilor. De altfel, toate luptele care s-au purtat în acea perioadă pe teritoriul Moldovei vor viza şi Cetatea Neamţ; în consecinţă, de nenumărate ori oraşul din vecinătatea cetăţii a fost literalmente trecut prin foc. Aşa s-a întâmplat cu prilejul celor şase campanii dintre anii 1684-1694

Despre campania din 1686, aflăm amănunte din cronica lui Neculce:

... în al doilea anu a domniei lui Cantemir, scoborâtu-s-au craiul Sobeţchie cu toată puterea sa, şi cu toţi hatmanii şi cu toată recipospolita şi cu multe poghiazuri în toate părţile… de nu rămânè loc neprădat şi nestrâcat.

         Expediţia a mers până în Bugeac, apoi polonezii au trecut Prutul şi au jefuit ţara până sub poalele muntelui. La întoarcere, un grup de polonezi şi de cazaci, ajutaţi de joimirii (mercenarii) moldoveni aflaţi sub comanda medelnicerului Crupenschi au atacat cetatea, în care, fie prin surprindere, fie printr-un vicleşug au reuşit să pătrundă. Atunci, spune Nicolae Costin,

aflat-au pre doamna Ruxandra, fata lui Vasilie vodă, pre care o au ţinut-o... în Cetatea Neamţu şi cu multe munci au muncit-o pentru avuţie, pre urmă i-au tăiat capulu pre pragu cu toporu. Spunu cum să fi găsitu la dânsa 19.000 de galbeni.

         După unii, se pare că  aceasta  este  data la care s-a petrecut epopeea  legendară a celor 19 plăieşi  moldoveni apărători aicetăţii, de carevorbeşte Costache Negruzi. hhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh
Cât priveşte soarta tragică a domniţei Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, rămasă văduvă de timpuriu (1654) ca urmare a morţii lui Timuş Hmelniţchi, fiul hatmanului  Ucrainei,  după  ce  a  stat  un  timp  ca  ostatecă  la  Rostov  a  revenit  în Moldova,  luându-şi în primire  unele din vechile  proprietăţi, între care şi  satul Preuteşti,  situat la aproximativ  15 km depărtare de Tg. Neamţ, unde tatăl său avusese un conac, încă de pe vremea când era vornic.

         Se pare că Ruxandra a fost ridicată de cazaci de la Preuteşti şi dusă la cetate, pentru a le arăta averile tăinuite, ipoteză care este susţinută de un document de mai târziu, care spune că "scrisorile lui Talpă s-au pierdut, în vremea răscoalelor, când au luat leşii pre doamna Ruxanda, fata lui Vasile vodă din Preuteşti". Fie că a fost adusă din această localitate, cum precizează documentul mai sus menţionat, fie că a fost găsită chiar la cetate, este cert că prin trădarea boierului Crupenschi, în Cetatea Neamţ s-a petrecut un sângeros moment, despre care vorbesc şi alte documente. Astfel, la 10 ianuarie 1689, când ispravnicul Zosim Başotă este desemnat să hotărnicească mai multe sate şi moşii ale mănăstirii Secu, se consemnează că actele de proprietate anterioare au "pierit", fiind distruse de tâlharii care pătrunseseră în Cetatea Neamţului, unde fuseseră depuse "când au tăiat cazacii pre domniţa Ruxanda". Şi tot în anul 1689, când Vasile Cantacuzino, nepotul domniţei Ruxandra, are pricină cu mănăstirile Golia şi Trei Ierarhi din Iaşi pentru satul Preuteşti lăsat lui ca proprietate prin testament, se spune că:

viindu craiul leşescu prin ţara Moldovei, lovit-au o samă de cazaci la Cetatea Neamţului, şi fiind acolo închisă doamna Ruxanda, dovedit-au cazacii cetatea şi au luat toată avuţia doamnei Ruxandei şi i-au tăiat şi capul.

        Expediţiile de jaf ale polonezilor pe de o parte şi ale tătarilor pe de alta, au produs distrugeri importante, inclusiv asupra armatei. În 1686, misionarul franciscan Francesco Antonio Rensi relata că Moldova de Sus era în totalitate "diserta" din cauza războaielor continue, iar despre Târgu Neamţ misionarul citat arăta că puţinii locuitori de rit catolic, ca de altfel toată populaţia oraşului, erau refugiaţi în munţi (nelle montagni).

În privinţa expediţiei polone din anul 1691, care a afectat din plin şi zona Neamţului, Ion Neculce spune că

în al şasălea an al domniei lui Cantemir-vodă coborâtu-s-au iară craiul Sobeţki cu oşti grele în Ţara Moldovei... ş-au venit craiul cu obuzul pe la Botăşani, şi pen Cotnari păn la Târgu Frumos, şi de la Târgu Frumos iar s-au întors în ţara lui, că era vreme de toamnă. Şi atunce întorcându-să, au lăsat oaste cu bucate în cetate, în Neamţu şi-n Suceavă, în mănăstirea armenească, şi-n Agapia în mănăstire şi-n Săcul şi-n Câmpul Lungu şi-n Hangu.

Iar Nicolae Costin arată că:

s-a sculat Sobietski, craiul leşesc, cu oştile sale... şi învârtejându-se atunce au luat Cetatea Neamţului... şi au pus oaste de a sa prin cetăţi.

           Conform Jurnalului campaniei poloneze din 1691 în Moldova, ţinut de Cazimir Sarnecki, expediţia a început la 1 septembrie de la Sniatin, cu o armată de 30.000 de ostaşi, care a mers pe malul Prutului până mai jos de Valul lui Traian, la Pererita, apoi a trecut Prutul, unde a învins pe tătari. De acolo, peste Başeu, Bahna şi Jijia a ajuns la Hârlău pe Bahlui la 27 septembrie şi de aici ajunge la Târgu Frumos la 2 octombrie. Sobietski nu se încumetă totuşi să atace Iaşul şi continuă acţiunile de jaf pe la Cozmeşti, Paşcani şi Boureni, spre Neamţ. La 14 octombrie oastea lui Sobietski, formată din infanterie, cavalerie şi artilerie, se afla lângă Cetatea Neamţ, somând-o să se predea. La refuzul garnizoanei de a face acest lucru, polonezii s-au apropiat cât mai mult de cetate "şi-au început s-o atace cu mortiere şi cu tunuri mici căci cele mari n-au putut să le aducă atât de repede prin munţi". Cei din cetate – se consemnează în Jurnal – au ripostat cu vehemenţă şi "au ucis câţiva dintre ai noştri cu archebuzele cu cârlig şi cu puştile lor de mână ienicereşti".

           În după amiaza aceleiaşi zile, după explozia unei grenade, care a smuls mâna unui locotenent (bulucbaşă) şi a ucis câţiva oameni, cetatea s-a predat şi "au dat drumul la alor noştri la cetăţuia de lemn şi la portiţa cetăţii, au lăsat să intre din afară garda noastră pentru a hotărâ măria sa regele, la a cărui discreţie s-au predat".

           Deosebit de interesante sunt aprecierile Jurnalului referitoare la tăria zidurilor cetăţii, ca şi descrierea interiorului acesteia (vezi Note de Jurnal, de C. Sarnecki). Desigur, informaţiile privind aspectele interioare, biserica, fântâna, ca şi starea podului, poarta mare de piatră şi intrarea mică utilizată la acea dată, sunt deosebit de preţioase, pentru a putea aprecia starea Cetăţii Neamţ la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

          Referitor la garnizoana din cetate, nu ni se dă o cifră certă. Se relatează că ostaşii moldoveni, în frunte cu comandanţii, "după ce au salutat pe rege, care stătea în cort, au fost lăsaţi să plece unde li-i voia". Garnizoana avea în fruntea sa şase căpitani şi utilizase 12 archebuze cu cârlig şi 90 de puşti de mână ienicereşti, încât nu s-ar greşi dacă ar fi apreciată la circa o sută de oameni. În cetate mai erau adăpostiţi locuitori din Târgu Neamţ şi împrejurimi, din Roman şi chiar de la Cotnari, care surprinşi de evenimente şi-au găsit aici loc de refugiu.

          Deşi lipsite de aceste elemente de amănunt, nici una din cronicile noastre nu pune sub semn de întrebare autenticitatea informaţiilor transmise de Jurnal, cu excepţia relatărilor făcute de Dimitrie Cantemir în cele două opere ale sale: Istoria Imperiului Otoman şi Viaţa lui Constantin Vodă Cantemir. În prima dintre acestea, Dimitrie Cantemir spune că Cetatea Neamţ a fost apărată de 19 plăieşi, care timp de patru zile au ucis 50 de ostaşi polonezi şi pe comandantul artileriei. În cea de-a cincea zi "având acum pierduţi 10 dintre tovarăşii lor, ei capitulează, cu condiţia să fie lăsaţi să plece unde vor voi". În Viaţa lui Constantin Vodă Cantemir, marele nostru cărturar arată că ar fi fost numai 9 plăieşi, din care au mai rămas şase, aceştia refuzând să predea cetatea fără acordul domnului.

        Ambele lucrări consemnează că, după predarea cetăţii, au ieşit din aceasta şase plăieşi, care purtau pe umerii lor pe alţi trei. În ambele scrieri este prezentată starea de admiraţie, urmată apoi de jena şi furia regelui polon faţă de cei câţiva oşteni moldoveni care au ţinut pe loc atâtea zile oastea sa.

         Diferite, chiar sub pana marelui nostru cărturar, datele transmise ni se par mai puţin veridice decât cele consemnate de Jurnalul polonez. De fapt, în afara literaturii de ficţiune, lucrările serioase de istorie n-au acordat credit acestor date, devenite peste timp legende pilduitoare. Dacă luptele de la Cetatea Neamţ ar fi cunoscut un asemenea episod, credem că acesta n-ar fi scăpat înflăcăratului cronicar Ion Neculce sau lui Nicolae Costin, cu atât mai mult cu cât primul, în calitatea sa de hatman al oştirii, ar fi putut cunoaşte această întâmplare, chiar mai bine decât Dimitrie Cantemir, care se afla la Constantinopol în acea perioadă. Se pare că marele domn cărturar moldovean a exagerat intenţionat, căutând să prezinte lumii vitejia conaţionalilor săi şi în acelaşi timp să-şi disculpe tatăl pentru pierderea cetăţii, unde polonezii s-au instalat până în 1699, făcând din Cetatea Neamţ centrul unui adevărat "guberniat polonez". În cetate polonezii au lăsat o garnizoană puternică, provenită din regimentele conduse de colonelul Guttrin şi de maiorul Rupich, cât şi o sută de joimiri moldoveni, care erau lefegii în armata polonă.

        În acea perioadă Moldova cunoştea o situaţie dramatică; în partea de sud aveau loc tot felul de savamolnicii produse de oştile turco-tătare, iar în nord jefuiau poghiazurile poloneze. Între timp, partida filopolonă în frunte cu hatmanul Velicico Costin a fost decapitată la insistenţele vistiernicului Iordache Ruset. Cum Cetatea Neamţ era un loc sigur, după decapitarea lui Miron Costin logofătul aici şi-au găsit refugiu fiii acestuia şi nepoţii domniţei Ruxandra, Vasile şi Ilie Cantacuzino. Marele nostru cronicar Miron Costin, care refuzase să vină la Neamţ, "ştiindu-se drept", după cum spune Ion Neculce, îşi găseşte sfârşitul la Iaşi.

        În timpul lui Constantin Duca (1700-1703), joimirii moldoveni aflaţi la Cetatea Neamţ, sub conducerea lui Moi-sei sărdarul au atacat chervăsăraia turcească şi au ucis pe capugiul ce venise pentru ridicarea tributului către Poartă, ceea ce a dus la mazilirea domnului, bănuit de complicitate. Supărat de această ispravă, Constantin Duca trimite pe hatmanul Antohie Jora să-i lovească prin surprindere pe făptaşi. Cronica atribuită lui Nicolae Muste ara-tă că aceştia "au ars târgul şi pe câţi leşi i-au aflat i-au risipitu, pe alţii i-au omorâtu, alţii au fugitu la cetate şi ceta-tea n-au putut-o lua", dar au reuşit să scoată garnizoanele de dragoni polonezi şi de joimiri moldoveni din mănăstirile Agapia, Secu şi din schitul de la Hangu.


        În ajutorul polonezilor au venit atunci 10-12 steaguri de lefegii moldoveni în frunte cu Turculeţ. Lupta ne este descrisă într-un limbaj colorat de Ion Neculce:

Şi puţină bătaie au avut, s-au şi început joimirii a fugi, şi moldovenii şi turcii, cu lipcanii a-i sparge ş-ai tăie. Şi aşe prinsără şi pe rământarul Turculeţ viu, sub cetatea Neamţului, unde era numai să saie peste părcane, căci să boţisă oastea fugind la strânsoare şi Turculeţ, rămâindu oastea lui denapoi, l-au boţit la un gardu şi l-au prinsu viu Tatul căpitanul, fratele lui Vicol; l-au oborâtu cu suliţa de pe cal.

        Cum garnizoana polonă făcea dese incursiuni de jaf prin împrejurimi, oastea domnească, ajutată de turci şi tătari, a căutat s-o determine să părăsească cetatea, prin blocarea căilor de aprovizionare. Faptul că în toată această perioadă nu este menţionată nici o acţiune mai importantă, întreprinsă pentru a-i scoate pe poloni prin forţa armelor, este o dovadă că Cetatea Neamţ era încă puternică, în pofida dezvoltării tehnicii militare.