PIRAMIDA

PIRAMIDA

Faraonii nu mai sînt decît fantome, spirite insesiza­bile dispărute în lumea umbrelor secrete «Amenti». Dar ne rămîn piramidele! Impunătoare, memoriale prestigioa­se, încorporate pentru totdeauna în platourile stîncoase pe care au fost înălţate. Dacă Egiptul vechi continuă să ne reţină atenţia, să capteze interesul lumii moderne, înainte de toate, este din cauza acestor monumente, martore ale existenţei sale; niciunul din celelalte imperii dispărute din Orient nu a lăsat martori mai elocvenţi şi mai demni de luat în consideraţie.

Pliniu afirma undeva că renumele celor trei piramide merge pînă la marginile pămîntului. Două mii de ani au trecut de atunci şi nu putem ezita să estimăm că timpul nu a şters nimic din acest prestigiu. Recent am scris unor prieteni care duc o viaţă foarte retrasă într-un colţ pierdut din străfundurile meridionale ale Indiei peninsulare. Poate că ei n-au trecut niciodată de bariera lungă a înălţimilor din vecinătatea lor; ei n-au tulburat cu nimic lumea şi lumea nu i-a tulburat cu nimic. Le-am vorbit de nişte cercetări pe care le-am întreprins la Marea piramidă. N-am avut nevoie să le explic ce este ea şi unde se ridică; eram sigur că ştiau. Răspunsul lor a venit să confirme această siguranţă; da, aceşti indieni simpli ştiau exact despre ce era vorba. Renumele piramidelor s-a răspîndit mai departe de epoca lui Pliniu. Aceasta îmi permite să mă întreb, dacă nu cumva, mult mai mulţi decît unul dintre puternicii noştri oameni de afaceri, veniţi acolo ca turişti, n-au suspinat la vederea acelor feţe triunghiulare, regretînd că ele nu sînt utilizate ca nişte incomparabile panouri de publicitate. Cine ştie dacă, vreodată, în viitor, nu se va găsi un industriaş întreprin­zător care va avea curajul să ofere guvernului egiptean o sută de mii de piaştri pe an, numai pentru a fi autorizat să ridice pe faţa de nord a Marii piramide un eşafod imens, pe care să avem plăcerea echivocă de a citi în engleză, franceză şi arabă, invitaţia urgentă de a folosi cutare sau cutare săpun, acum aproape la fel de celebru ca însăşi piramidele!

Aceste monumente antice care înving secolele reţin interesul savanţilor la fel de mult cum atrag curiozitatea profanilor. De ce? Pentru că ele răsar din adîncul trecutului cel mai îndepărtat şi pe de altă parte, pentru că dimensiunile lor uimesc chiar o generaţie pentru care gigantul a devenit familiar. Prima dată cînd luăm în consideraţie piramidele, ni se pare că revenim la o epocă pe cît de stranie, pe atît de îndepărtată, în care antichita­tea îşi găseşte expresia exactă, în ciudăţenia acelor contururi insolite. Rămînem stupefiaţi să vedem cum mîinile popoarelor primitive au putut, pe un platou deşert, să ridice munţi artificiali atît de monstruoşi încît să rivalizeze cu însăşi creaţiile naturii.

Cînd învingătorii greci au pătruns în Egipt şi au observat aceste construcţii nemaipomenite ridicîndu-şi vîrfurile ascuţite spre cerul deşertului, privirile lor s-au fixat pe ele, în tăcere, reţinîndu-şi respiraţia. Atunci cînd înţelepţii epocii alexandriene au alcătuit catalogul celor şapte minuni ale lumii, ei au aşezat piramidele pe primul loc. Astăzi, din cele şapte, doar piramidele au rămas în picioare.

Dar vîrsta şi dimensiunea, cît de impresionante ar fi, nu epuizează seria de motive care justifică acest prestigiu incomparabil. Anumite fapte bine cunoscute şi altele de loc cunoscute, privind prima piramidă, cea mai mare, pot suscita în noi o uimire pe măsura celei încerca­te de vechii greci.

Savanţii pe care Bonaparte îi avea adjuncţi în statul său major, în timpul expediţiei în Egipt, fiind însărcinaţi să alcătuiască harta detaliată a ţării, au ales Marea piramidă ca punct de plecare al sistemului lor de longitu­dini. După ce au terminat planul Egiptului de Jos, au avut surpriza să constate -se pare, coincidenţă- că linia meridianului astfel adoptată, împărţea exact în două părţi egale regiunea Deltei, formată din gurile Nilului şi constituind practic tot Egiptul de Jos. Surpriza lor s-a accentuat considerabil cînd au constatat că perpendicula­rele trasate pe cele două linii diagonale ale Marii pirami­de delimitează toată suprafaţa Deltei. În fine, care n-a fost mirarea lor cînd reflectarea la aceste lucruri le-a relevat că poziţia Marii piramide se califica pe meridianul central nu numai pentru Egipt, ci pentru toată întinderea globului terestru: Marea piramidă se ridică exact pe linia mediană a pămîntului.

Într-adevăr la estul şi la vestul axei verticale a Marii piramide, suprafeţele sînt egale. Meridianul său ar fi deci, în longitudine, zeroul natural pentru sfera terestră. Faptul ca această linie centrală să fie semnalată cu precizie de cel mai mare edificiu de piatră pe care lumea l-a construit vreodată, iată ce uimeşte imaginaţia cu o forţă fascinantă! Iată ce dă de gîndit!

Manualele şi ghidurile pentru turişti se 454u2013e complac să susţină că Marea piramidă a fost construită de un rege din a patra dinastie, Khufu, pe care grecii l-au numit Cheops; el dorea un mormînt fără pereche, pe cît de original, pe atît de demn de un monarh; Marea piramidă, nefiind efectiv altceva. Ca teorie comodă, convenabilă şi convenţională, nu se putea găsi ceva mai bun. Ea poate să prevaleze pe toate autorităţile competente în materie de egiptologie, arheologie şi istorie antică. Înclinaţi-vă deci, cu respect, în faţa ortodoxiei şi accep­taţi verdictele.

Dar există şi teorii eterodoxe. Ideile care s-au dezvoltat în jurul subiectului se eşalonează între perfecta ncverosimilitate şi ipoteza ştiinţifică plauzibilă. Măreţia şi importanţa piramidelor sînt pe deplin suficiente pentru a explica de ce atîţia cercetători şi-au închinai activitatea acestui subiect.

Inginerul şef al unei căi ferate australiene şi-a cheltuit timpul şi energia pentru a reuni o colecţie de măsurători şi figuri destinate să demonstreze că pirami­dele serveau la măsurarea ţinutului. La Paris, am găsit o corespondenţă pasionantă, pe care au întreţinut-o un profesor francez şi doi egiptologi cunoscuţi; primul căuta să stabilească dacă scopul real al piramidelor constă în comemorarea simbolică a creaţiei artificiale a Nilului, care avusese loc într-o perioadă foarte îndepărtată. S-au găsit, de asemenea, istorici ingenioşi cuceriţi de ideea imenselor hambare unde Iosif, fiul lui Iacob, înmagazina grîul destinat hranei poporului în timpul celor şapte ani de foamete: acestea erau piramidele. Dar dacă aceşti savanţi s-ar fi aventurat la faţa locului, ar fi constatat că tot spaţiul utilizabil pentru înmagazinare, n-ar fi putut cuprinde mai mult grîu decît raţia necesară aprovizionării locuitorilor de pe o singură stradă şi aceea nu prea lungă.

Astronomul Proctor, acum cincizeci de ani, a susţinut o ipoteză interesantă: piramidele ar fi fost destinate observaţiilor astronomice, amenajîndu-se acolo locuri potrivite acestei activităţi, care constată şi înregis­trează poziţia cît şi mişcarea stelelor şi planetelor. Totuşi, observatoare atît de costisitoare n-au fost construite niciodată, nici înainte, nici după piramide.

S-a prezentat, de asemenea, o argumentaţie pe cît de amuzantă pe atît de ingenioasă: sarcofagul de piatră odihnind în camera regelui n-ar fi altceva decît o cuvă de botez umplută cu apă, ori de cîte ori era nevoie. Alţii susţineau că, în loc de apă ar fi fost nişte grăunţe (grain), fiind ştiut că grain-ul era o măsură etalon de masă, folosită atunci în toată lumea (1 grain=0.53grame).

La fel, este de neconceput ca ascunzătorile secrete din piramide să fi jucat rolul de safe, din zilele noastre, unde să se fi ascuns comori bogate, bijuterii şi pietre preţioase, căci cheltuiala colosală cerută de construcţie ar fi consumat averea pe care ar fi trebuit să o adăpostească.

La origine, asigură alţi teoreticieni, piramidele erau faruri uriaşe, înălţate pentru vapoarele ce navigau pe Nil. Cît despre opinia domnului de Persigny, care vedea acolo ziduri de apărare puternice destinate protejării caselor, mormintelor şi templelor contra invaziei nisipurilor din deşert, ea nu poate decît să stîrnească zîmbetul egipte­nilor moderni.

Trebuie clasificat deoparte, un grup de teorii, aparent plauzibile, cu ţeluri propagandistice şi care, de fapt, au întrunit adeziunea generală în anumite medii engleze şi americane. Interesul stîrnit de acestea este puternic, chiar captivant; coerenţa şi îndemînarea sistema­tizării fiind remarcabile. Dar, pînă la ce punct se atinge astfel realitatea obiectivă?

Aceste interpretări dau o semnificaţie particulară măsurilor care se prezintă în interiorul Marii piramide. Camerele sale, culoarele şi galeria sa ar exprima un limbaj simbolic şi un mesaj profetic privind chiar epoca noastră; autorii acestor teorii sînt convinşi că au găsit cheile adecvate pentru descifrarea acestui mesaj. Lungi­mea, lăţimea şi înălţimea căilor de acces, ale coridoare­lor şi ale camerelor le-au revelat prevestirile mute ale unui nou şi înspăimîntător apocalips. Combinînd un număr de necrezut de astfel de trăsături, ei asociază rasa anglo-saxonă, triburile pierdute ale Israelului, cărţile Bibliei şi Egiptului antic într-un amestec cu adevărat bizar, iată un simplu exemplu din declaraţiile lor: «Cînd măsurăm pasajele şi marea galerie din interior, găsim exact numă­rul anilor scurşi pînă la perioada în care trăim în prezent. Lungimea marii galerii este de 1883 degete; adăugînd 31, numărul de ani pe care îl denotă piramida ea fiind cei ai misiunii mîntuitoare a Domnului nostru; se obţine 1914, anul cînd a izbucnit primul război mondial». Ei sînt convinşi că piramida n-ar fi fost ridicată în interesul constructorilor, ci destinată, dezinteresat pentru ei, spre binele epocilor viitoare şi că ea s-ar fi raportat, în particular, aşa numitei ere a mileniului. Ei aşteaptă eu toată încrederea, venirea Celui care indică suprema revelaţie a piramidelor; ei aşteaptă revenirea şi inslalarea pe tron a lui Mesia.

Aş dori să-i pot urma pe acei dintre prietenii mei care profesează aceste vederi; mi-ar place şi mie să-mi iluminez sufletul la flacăra speranţelor lor înalte. Dar raţiunea la care mă văd obligat să rămîn ataşat şi bunul simţ la care ţin ca la o comoară, se trezesc şi îmi barea­ză drumul.

Omul care mai mult decît oricare altul, a contribuit prin eforturile sale neobosite şi cercetări perseverente la elaborarea acestor teorii, a fost Piazzi-Smyth, în timpul unei perioade foarte lungi, în Scoţia. Caracterul său era extraordinar, uimitor. El atingea limita unui geniu inspirat. Dar, un dogmatism aspru, foarte scoţian, contrazicea şi denatura mesajul pe care intuiţia sa încerca să-l comunice intelectului său. Smyth şi-a consacrat o iarnă întreagă pentru a măsura piramida în cele mai mici detalii: suprafeţe, lungimi şi unghiuri. Dar el luase acolo şi teoriile gata făcute; măsurătorile sale şi desenele trebu­iau să se conformeze lor apriori. Sistemul preconceput era la fel de imuabil ca piramida însăşi. În schimb şi spre deosebire de piramidă, desenele şi măsurătorile erau autorizate să se adapteze, nu fără supleţe, demonstraţii­lor care se aşteptau de la ele. Urmează că Smyth proceda cu toată îndemînarea, dar pornirea sa preconcepută aproape l-a orbit. Ştiu, în tot cazul, că cel puţin sir Ernest Wallis Budge, fostul director al antichităţilor egiptene la British Museum n-a putut să accepte schiţele sale. Ştiu, de asemenea, că sir Flinders Petrie, decanul arheologilor englezi în Egipt, după ce a întreprins, timp de o iarnă, investigaţii minuţioase în piramide, a găsit o diferenţă de şaptezeci şi unu de degete între măsurătorile sale şi cele ale lui Piazzi Smyth, asupra celui mai important punct din toate. Ştiu, în sfîrşit, că un inginer foarte experimentat a controlat la urmă toate dimensiunile Marii piramide, atît la exterior, cît şi la interior, constatînd că cele ce fusese­ră prezentate nu numai de Piazzi Smyth, ci şi de princi­palii săi adepţi şi succesori, s-au dovedit hotărît inacceptabile. Petrie povesteşte istoria amuzantă a dezamăgirii încercate de un continuator al lui Smyth, cînd l-a găsit încercînd să pilească proeminenţa din granit a antica­merei regale pentru a o aduce la dimensiunile cerute de teorie!

INTERIORUL MARII PIRAMIDE (SECŢIUNE)

Dar, dacă ne arătăm foarte circumspecţi la analizarea concluziilor la care aceşti înflăcăraţi propaga­tori ai acestei teorii ar dori să ne antreneze, nu este numai din cauza incertitudinii expunerilor grafice? De mult timp deja, ei susţineau că data construcţiei piramidei ar fi fost anul 2170 înainte de Isus Hristos, pentru că în acel an, o anumită stea polară se găsea în prelungirea verticală a axei de la intrare. Ei estimau că acel lung vestibul întunecat fusese plasat sub un unghi dispus astfel pentru a capta lumina numitei stele. Dar, în virtutea marii mişcări celeste care se numeşte procesiunea echinocţiurilor, stelele, deplasîndu-se, nu se regăsesc în aceeaşi poziţie în raport cu globul nostru terestru, decît la capătul unui interval de 25.827 ani. S-ar putea astfel estima la fel de logic că Marea piramidă a fost construită cu 25.827 ani înainte de anul 2.170 înaintea erei noastre, pentru că şi atunci steaua polară, despre care este vorba, era în vîrful perpendicularei duse pe axa vestibulului.

În realitate, această intrare era situată la un unghi al cărui vîrf viza punctul pe care îl ocupa, de-a lungul secolelor, fiecare din stele venind rînd pe rînd să facă de gardă în faţa cerului. Argumentul care constă în observa­ţia că acolo se găsea steaua Alfa din constelaţia Drago­nului, nu înseamnă mare lucru, pentru că şi alte stele au fost acolo, prezente în faţa intrării piramidei.

Teoreticienii noştri nu puteau să reţină data cea mai îndepărtată; acei 25.827 ani adăugaţi la cei 2.170 ani, înainte de Isus Hristos, ar fi atribuit existenţei oamenilor pe pămînt, o vechime fără măsură, incompa­tibilă cu cele cinci pînă la şase mii de ani pe care, după ei, Biblia îi atestă. Ei s-au oprit deci la data 2.170 înaintea erei noastre. Ori, toţi egiptologii, o resping, pe drept cuvînt, căci inscripţiile şi alte relaţii istorice cunoscute în prezent, obligă a atribui piramidei o origine mai puţin recentă.

Biblia este o colecţie de scrieri mai complexă şi mai profundă decît ar părea la suprafaţă. Primele sale cinci cărţi şi, în special, cea a Genezei, nu se interpretea­ză corect decît cu ajutorul unei chei rătăcite, din nenoro­cire, de mai multe secole.

S-au citit tradiţiile conservate în Biblie în sens opus; s-a zguduit raţiunea, prin constrîngerea de a înghiţi explicaţii pe care aceste povestiri n-au pretins niciodată a le da. Astfel s-a ajuns la poziţia, cu adevărat încîntă­toare, luată în cursul ultimului secol; cînd geologii s-au recunoscut, studiind fosile de animale, în imposibilitatea evidentă de a atribui lumii o durată de şase mii de ani. Teologi nu mai puţin eminenţi au concluzionat grav că Dumnezeu, în mod deliberat, a înmormîntat aceste fosile pentru a-i pune pe credincioşi la încercare.

Dacă teoreticienii noştri, ai piramidei, n-ar fi dat şi ei o interpretare greşită Bibliei, ar fi putut accepta data cea mai veche. Poate astfel s-ar fi apropiat sensibil de realitate, căci edificiul de piatră prezintă o soliditate perfectă susceptibilă de-a fi rezistat la asaltul a trei sute de secole. Forţa şi stabilitatea lui sînt astfel încît, va rămîne în picioare, atunci cînd toate celelalte morminte de pe pămînt se vor dărîma.

Se poate că, dacă această şcoală a reuşit să se implanteze, aceasta să se explice prin prezicerile pe care le face. Ea amestecă, curios într-adevăr, declaraţiile profeţilor evrei şi dimensiunile Marii piramide cu scopul prezicerii exploziei de războaie şi căderi de guverne, restaurării Bisericii creştine şi întoarcerii lui Hristos, calamităţilor economice mondiale şi misiunii divine a popoarelor de limbă engleză, ridicărilor şi cataclismelor pe pămînt şi pe mare, şi încă altele.

Trebuie să amintim, în acelaşi timp că Piazzi Smyth însuşi a indicat anul 1881 pentru începutul mile­niului. Să nu uităm nici că şcoala sa a semnalat, cu mult timp înainte, luna mai 1928 ca fiind cea mai nefastă din istoria universală; ori ea a trecut fără evenimente răsunătoare şi supravieţuim încă. Apoi s-a transpus această dată decisivă în luna septembrie 1936, tot în virtutea renumitelor dimensiuni ale piramidei...

Nici un raţionalist, cu siguranţă, nu va admite uşor teoria care pretinde să atribuie acţiunea gigantică, cu cheltuielile şi munca fără precedent, care a necesitat-o, nu grijii de a face să profite de ea posteritatea egipteană, ci unei solicitudini exprese pentru cei care vor veni pe lume, cam peste cinci mii de ani mai tîrziu şi vor popula continente străine. Chiar dacă se presupune că aceşti teoreticieni au scos în evidenţă exact cutare sau cutare dimensiuni matematice şi particularităţi interioare ale Marii piramide, se pare că ei au luat-o pe tangentă, pentru a se cufunda într-o grămadă de preziceri, care n-au nici o legătură vizibilă cu aceste date. Esenţa tezei lor constă în aceea că Dumnezeu ar fi convins pe egiptenii primitori să adreseze epocii noastre un mesaj în piatră. Dar n-ar fi putut, cu aceeaşi eficienţă, să comunice acest mesaj astăzi, pe o cale directă, simplă şi mai aptă să reuşească, folosind un profet uman, mai curînd decît să lase acelaşi mesaj în adîncimile piramidei, abandonat la întîmplare, şoptit, fie să rămînă nebănuit, cum a fost timp de secole, fie să primească interpretări greşite, cum se poate prea bine să se fi produs în zilele noastre.

Dar, dacă nu putem accepta aceste teorii particu­lare, se cuvine să respectăm sinceritatea impulsurilor de care ascultă cei care le răspîndesc. Le datorăm chiar recunoştinţă pentru interesul pe care l-au stimulat în privinţa semnificaţiei spirituale a piramidelor.

Ce şi-au propus exact constructorii piramidelor? Ce simbolizează Sfinxul? Acestea sînt două din enigmele cele mai captivante, mai fascinante, puse de Egipt, atît vizitatorilor cît şi locuitorilor săi. Ele sînt, de asemenea, cel mai greu de rezolvat.

A fost deci construit, acest «zgîrie-nori» egiptean, doar pentru a conserva mumia faraonului? Să ne rezu­măm la aceasta, odată cu manualele noastre şi cu ghizii arabi, cu veşminte negre? A fost tăiată în blocurile de calcar de Turah şi în granitul adus de departe, de la Syene, o asemenea masă doar pentru a ascunde un singur cadavru învelit în pînză de in? S-a muncit şi s-au trans­portat cu greu, în focul arzător de soare african, mai mult de optzeci de milioane de picioare cubice de piatră, pentru a satisface capriciul unui singur rege? S-au asamblat cu grijă două milioane trei sute de mii de blocuri, cîntărind fiecare cam două tone şi jumătate, doar pentru a acoperi ceea ce ar fi comandat cîteva căpetenii? În fine, Iosif, istoricul evreu, are dreptate cînd numeşte piramidele «mari şi inutile monumente»?

Lucrul este foarte posibil, după ceea ce cunoaştem despre puterea faraonilor şi credinţele egiptenilor, relativ la viaţa de dincolo. Posibil, dar puţin probabil. Niciodată, atît cît ştiu istoricii prudenţi, nu s-a găsit în Marea piramidă nici un aparat funerar, cu toate că o anumită tradiţie raportează că unul din califi conserva, ridicată în faţa unei uşi din palatul său, o mumie, în lemn sculptat, pe care o adusese din piramidă. Pe pereţii laterali inte­riori, piramida nu conţine nici ample inscripţii hierogli­fice, nici basoreliefuri sculptate, nici picturi reprezentînd scene din viaţa defunctului, într-un cuvînt, nimic din ceea ce adăpostesc celelalte bolte ale mormintelor egiptene. Tot spaţiul interior este gol, lipsit de acele ornamente care plăceau faraonilor să fie expuse pe mormintele lor; nici o urmă aici din ornamentaţia la care ar fi normal să ne aşteptăm, în unul din mormintele cele mai importante din Egipt.

Ceea ce constituie poate evidenţa cea mai conclu­dentă, cînd descoperi acolo amplasarea mormîntului unui monarh păgîn, este receptacolul gol de granit roşu, neacoperit, pus pe pămînt în camera regelui. Nu sare în ochi că este sarcofagul regal! Aşa va vorbi egiptologul; pentru el afacerea este lichidată de acum înainte.

Dar de ce părţile laterale ale sarcofagului nu conţin textele şi figurile religioase fixate de uzanţă în situaţii similare? De ce nici un cuvînt, nici o inscripţie hierogli­fică oarecare?

Orice alt sarcofag este de obicei acoperit de un memorial grafic sau pictural, atestînd în ce împrejurări a fost folosit. De ce acesta face excepţie, dacă a fost al unuia dintre cei mai celebri regi ai Egiptului?

De ce a fost amenajată o canalizare mai lungă de două sute de picioare pentru a stabili comunicarea între cavoul boltit, conţinînd acest presupus sarcofag şi aerul din exterior? Mumiile nu au nevoie de aer proaspăt; cît despre muncitori, ei nu mai aveau de ce să intre în cameră odată ce terminaseră de construit bolta. Nicăieri în Egipt, n-am văzut altă piesă, care, destinată să servească de mormînt pentru un defunct regal, să fi posedat conducte pentru a-l aerisi.

De ce să se fi plasat presupusul într-o cameră situată la o sută cincizeci de picioare deasupra nivelului solului, cînd peste tot în alte părţi s-a pus în evidenţă practica egipteană care consta în săparea de bolţi fune­rare în rocă, sub pămînt? A fost şi este un obicei univer­sal; morţii se depun fie sub pămînt, fie pe pămînt. «Tu eşti pămînt şi te vei întoarce în pămînt», astfel ne-a vorbit natura întotdeauna.

De ce să se fi construit sala înaltă, numită marea galerie, pentru a ajunge la camera regelui şi să i se fi dat mai mult de treizeci de picioare înălţime, cînd cu o prelungire a scării, care n-are decît patru picioare înălţi­me, s-ar fi obţinut acelaşi rezultat, cu preţul unui efort mult mai mic, construcţia nefiind tot aşa de complicată ca aceea a marii galerii?

De ce s-a plasat o a doua cameră, numită camera reginei, atît de aproape de prima? Niciodată faraonii nu erau înmormîntaţi alături de soţiile lor şi o singură mumie nu are nevoie de două cavouri. Dacă totuşi, camera reginei ar fi conţinut picturi şi inscripţii murale, uzuale în mormintele egiptene, prezenţa sa aici cu titlul de anticameră ar putea să se justifice, dar ea este de asemenea goală şi lipsită de ornamentaţii ca şi camera regelui. De ce şi camera reginei a fost înzestrată cu aceste conducte de aerisire, atît de astupate cît fuseseră şi orificiile cînd au fost descoperite? De ce constructorii şi-au dat osteneala să aerisească aceste aşa zise morminte? Este cazul să repetăm, morţii nu respiră.

Nu, precis, cu ajutorul cercetării adevăratei cauze a unei atît de mari cheltuieli de timp, muncă, materiale şi bani, raţiunea refuză să admită ipoteza unui mormînt, ca şi teoria prezicerilor. Trebuie să ne întoarcem la 180 de grade pentru a căuta o altă explicaţie.

Am consacrat adesea lungi meditaţii acestui mister. Am petrecut mai multe ore împiedicîndu-mă rînd pe rînd în dărîmăturile sfărîmicioase care zac pe pămînt în jurul piramidelor şi parcurgînd în adîncimea lor, pasaje şi camere la fel de întunecate. În dese rînduri, m-am aşezat sub arşiţa crudă a soarelui de după-amiază pe blocurile de calcar alb, la picioarele Marii piramide sau pe nisipul dulce ce se întinde spre est. Am cîntărit şi răscîntărit problema. Am urcat panta dăltuită, zidită rînd după rînd, căutînd cu încăpăţînare firul conductor, examinînd crăpăturile, studiind fizionomia generală a celor trei edificii. Am deranjat şopîrle mari în tunelele negre, rar vizitate, din a doua şi a treia piramidă. Pe scurt, m-am abandonat atît de profund cercetărilor mele încît acei martori antici de piatră din Egiptul primitiv mi-au devenit atît de familiari ca şi camerele diferite din noua mea reşedinţă de la Cairo.

Cu cît mă iniţiam mai mult în detaliile lor, cu atît mă simţeam mai obligat să le admir; în acelaşi timp, cu cît le înţelegeam mai bine planurile particulare, cu atît îmi apărea mai mult remarcabila lor perfecţiune tehnică.

Cîtă abilitate a trebuit dovedită pentru tăierea, transportarea şi ridicarea fiecăruia pînă la locul său, a imenselor blocuri de piatră, într-un timp cînd nu dispuneai de concursul nici al vaporilor, nici al electricităţii! Nici o macara mecanică acţionată pe şine de oţel; oţelul, nici vaporii, nu erau atunci lucruri cunoscute.

Desigur, dacă un faraon ar fi dorit să lase posteri­tăţii un mormînt durabil, el nu putea să-şi oprească alegerea pe o arhitectură răspunzînd voinţei sale, mai bine decît aceea a piramidei. Baza imensă, feţele înclinate şi vîrful strîmt, ar fi protejat mormîntul său contra vîntului, nisipurilor şi vremii, mai bine decît oricare alt dispozitiv. Pe de altă parte, masa interioară, cu totul solidă, ar fi oferit rezistenţa maximă contra mîinilor omeneşti care ar fi încercat să-i violeze misterul.

Dacă în zilele noastre, impresionanţii zgîrie-nori din New York depăşesc piramida, nu este mai puţin valabil că de-a lungul a tot ce cunoaştem din istoria omenirii, pînă la o epocă recentă, piramida a fost monumentul cel mai înalt construit de mîna omului; în comparaţie cu ea, toate celelalte par neînsemnate. Pira­mida: miracol pentru cei vechi, enigmă în ochii celor moderni.

Ca şi ceilalţi cercetători care au explorat-o înaintea mea, am recunoscut imediat că interiorul Marii piramide avea o construcţie mult mai complicată decît avea interiorul celorlalte două piramide şi în acelaşi timp, infinit mai interesantă; la fel, comparată cu celelalte, dimensiunile sale enorme proclamau importanţa sa de primă mînă. Astfel nu am întîrziat să-mi concentrez următoarele mele studii numai asupra ei, care, după părerea mea, ascundea secretul real al celor trei piramide.

Am ajuns să cunosc Marea piramidă sub fiecare aspect al luminii egiptene, atît de minunat schimbătoare. În zori, primele raze îşi depun acolo tenta de un gri argintiu. Soarele care stă să apună o lasă colorată în violet palid, în timp ce, sub lumina misterioasă a lunii pline, fiecare piatră de la bază pînă la vîrf pare a se scălda într-o fosforescenţă albăstruie, nuanţată cu argint. Dar Marea piramidă care ne apare astăzi, nu este aceeaşi pe care o vedeau cei vechi. Atunci ea purta pe cele patru feţe o îmbrăcăminte de calcar fîn, alb, neted, fără asperităţi, reflectînd soarele cu o strălucire fără asemănare. Aceasta justifica fizic numele pe care egiptenii vechi îl dăduseră Marii piramide: Lumină. Baza şi laturile fiecărui bloc erau perfect plane; asamblarea lor, de o precizie demnă de mozaicuri, lăsau cu greu să se vadă lipiturile cimentate. Astfel triunghiul de piatră, aşezat pe covorul galben al deşertului, strălucea ca o uriaşă oglindă, ceea ce, sub soarele arzător al Orientului, îl făcea vizibil de la o distanţă imensă. Chiar la sfîrşitul secolului al XII-lea aceste pietre albe erau încă pe loc, îmbrăcate cu hieroglife, despre care Abdul Latif a dat următoarea descriere elegantă:

«Pietrele purtau inscripţii cu caractere vechi, acum ininteligibile. N-am întîlnit niciodată în întreg Egiptul pe cineva care să le înţeleagă. Numărul inscripţiilor este atît de mare încît numai copia celor care se văd la suprafaţa a două piramide ar umple mai mult de şase mii de pagini».

Astăzi, feţele netede de odinioară se etajează gradat; nu mai poţi descoperi acolo urma niciunei inscrip­ţii şi din miile de blocuri cu îmbrăcăminte albă, abia cîteva, goale, au rămas pe loc la bază. Aceste vestigii sînt suficiente pentru a stabili cu precizie că îmbrăcămintea de calcar provenea de la colinele din Mokattam, situate la sud-est de Cairo. Căci, doi ani după trecerea lui Abdul Latif, Egiptul întreg a oscilat cu ocazia unui cutremur care a lovit oraşul Cairo. Atunci, arabii au venit să culeagă de pe laturile Marii piramide material de construcţie destinat reconstrucţiei oraşului lor dărîmat. La fel, turcii şi grecii, reducînd nobilul Parthenon în stare de carieră, au luat de acolo, odinioară, pietre masive pentru a-şi construi casele. Arabii deci, au luat cu aviditate blocurile netede şi albe, cu liniile tăiate oblic şi le-au transportat la Cairo. Cîte case vechi, moschee şi metereze numără azi capitala Egiptului, ale căror pereţi groşi ascund inscripţiile hieroglifice care acopereau odinioară feţele Marii piramide! O parte din graţioasa moschee a sultanului Hassan, cu reputaţia de a fi cea mai frumoasă dintre cele trei sute de moschei ale oraşului Cairo, a fost construită din acele blocuri faimoase.

Piramida conţine destule pietre, pentru construirea tuturor caselor unui oraş mare. Ar fi fost exploatată în întregime dacă n-ar fi trebuit să se renunţe, deoarece s-a constatat că munca, timpul cerut şi cheltuielile pentru deplasarea unui singur bloc erau disproporţionale cu valoarea sa. S-a abdicat în faţa acestor dificultăţi. Dar această învăţătură n-a fost trasă înainte de a se fi doborît primele etajări, plecînd de sus, ceea ce a lăsat piramida fără vîrf.

De asemenea, intrarea prin care trec vizitatorii actuali nu este intrarea primitivă, cea a vechilor egipteni. Aceea a rămas timp de mai multe secole, secretul piramidei, secret bine păstrat, pînă cînd un încăpăţînat rege arab a cheltuit o avere şi a mobilizat o armată de muncitori să spargă îngustimea încărcată de mister şi să redescopere antica uşă sigilată. Culoarele şi camerele din ultimele subsoluri ale piramidei au sfidat astfel pe guver­nanţii greci şi romani cît şi pe egiptenii neiniţiaţi. Cu toate că legenda intrării persista, localizarea ei scăpa din vedere.

De la zilele în care fusese închisa şi sigilată, s-au scurs încet secole peste interiorul neviolat, pînă cînd oamenii, în căutare de averi fabuloase, au venit să tulbure acest somn lung. Aceasta nu a fost înainte de anul 820 din era noastră, cînd amplasarea ei s-a lăsat în fine reperată. Califul Al Mamun, aducîndu-şi cei mai buni ingineri, arhitecţi, constructori şi muncitori pe micul platou de la Gizeh, le-a cerut să deschidă piramida. «O rege, a spus conducătorul lor, lucrul acesta nu este realizabil. - Vreau să faceţi asta», a fost răspunsul.

Acţiunea nu dispunea de nici un plan. Doar, o veche tradiţie plasa intrarea pe latura din nord. S-a ales, natural, mijlocul acestei feţe, pentru a se face marea tentativă. Prezenţa vigilentă a califului îi stimula pe lucrători. El se aştepta să elucideze exactitatea vechilor legende, după care, faraoni uitaţi ar fi ascuns odinioară în piramidă bogate comori. Să remarcăm, incidentul, că Al Mamun era fiul califului Harun Al Raşid, faimosul personaj din O mie şi una de nopţi.

Califul Al Mamun nu era un calif obişnuit. El a ordonat literaţilor săi, să traducă în arabă scrierile înţelepţilor din Grecia. El nu înceta să amintească supuşilor săi virtuţile învăţăturii. El însuşi se complăcea în participarea la dicuţiile oamenilor savanţi din ţara sa.

Reşedinţa imperială era fixată la Bagdad. Din acest oraş celebru a venit el în Egipt. S-a întors la Bagdad la puţin timp după încercarea de a deschide piramida şi a murit.

Ori, constructorii Marii piramide, prevăzînd ziua cînd aviditatea omenească va veni să o profaneze, plasaseră intrarea la o distanţă de mai multe picioare faţă de punctul central şi mult mai sus, unde nu te-ai fi aşteptat logic să găseşti acest acces. Rezultatul: oamenii lui Al Mamun au lucrat mai multe luni fără să descopere nici cel mai mic indiciu al unei treceri sau al unei uşi. Nimic altceva decît zidărie masivă, nu se prezenta vederii lor. Dacă s-ar fi mulţumit numai cu ciocane şi dălţi, acţiunea lor ar fi durat tot atît şi chiar mai mult decît domnia suveranului lor. Dar au fost destul de pricepuţi ca să aprindă mici focuri lîngă pietre, pînă a le încălzi la roşu şi să verse apoi acolo oţet rece pentru a produce crăpături. Încă se mai pot remarca şi astăzi, crestăturile înnegrite de la suprafaţa blocurilor care au scăpat dălţilor, făcute totuşi atît de sîrguincios, acum mai bine de o mie de ani. Doi fierari nu încetau, cît c ziua de mare, să ascută aceste unelte, ce se toceau rapid în contact cu pietrele masive, în timp ce maşini de lemn veneau să secondeze eforturile muncitorilor, epuizîndu-se cu forţarea accesului. Cu toate acestea, intrarea primitivă, coridoarele şi camerele interioare au rămas de negăsit.

Ca să sapi un pasaj cît de strîmt, te sufocai în praf şi căldură. Rezistenţa teribilă opusă de masa cea mai dură care a fost vreodată zidită pe lume, oamenii care nu dispuneau decît de unelte primitive, singurele cunoscute în vremea aceea, triumfau fără îndurare, în timp ce absenţa completă a ceea ce singură ar fi recompensat atîtea eforturi, a provocat o descurajare tinzînd spre disperare. Muncitorii au săpat pe o întindere mai mare de o sută de picioare; erau pe punctul de a-şi depune instrumentele şi de a se revolta făţiş, refuzînd să con­tinue o muncă atît de sterilă, cînd la urechile lor a parvenit zgomotul unei pietre grele care cădea, deplasată. Acest zgomot venea din interior, puţin mai departe de punctul extrem unde ajunseseră.

A intervenit destinul. Din acel moment, gustul şi rîvna de muncă s-au însufleţit. În curînd drumul a fost croit în pasajul intrării primitive. Marea piramidă era redeschisă.

Atunci a fost uşor să urci acest pasaj şi să găseşti uşa ascunsă. Ea fusese disimulată cu atîta abilitate, încît niciodată n-ar fi putut fi descoperită de afară. După atîtea secole, această uşă secretă nu mai era în stare de funcţionare; era înţepenită iremediabil. Ea a dispărut în zilele noastre, pierdută în timpul furturilor fără limite care s-au efectuat după cutremurul din Cairo. Uşa era identică cu cele pe care vechii greci le plasau la intrarea în edificiile lor cele mai misterioase. Era o piatră mobilă, care îşi revenea de la sine şi atît de perfect modelată în exterior, încît nimic nu o deosebea de pietrele din jur, garnisite cu îmbrăcămintea lor. Ea se adapta ermetic la deschidere şi nu era, ea însăşi, decît un bloc solid printre celelalte. Închisă, imposibil de reperat în ansamblul suprafeţei exterioare. Deschisă, ea pivota rotund pe propria ei lungime, descoperind o cavitate. Ea era plasată, cu precizie, în echilibru pe un pivot, deasupra căruia se găsea centrul de gravitate, în timp ce greutăţi echivalente cu ea, foarte grele, se ajustau pentru a o contrabalansa. Ea nu se putea deschide decît cu ajutorul unui impuls energic imprimat uneia din extremităţi, urmat de o zguduire la fel de puternică la celălat capăt, pentru a o împinge spre exterior, apoi în sus. Aceasta permitea celui venit să distingă accesul interior şi să se angajeze, nu fără a se ghemui în patru labe, în pasajul astfel ieşit la iveală. Apoi, dala turnantă oscila în sens invers pe pivotul său şi ascundea din nou, complet, accesul tuturor privirilor.

Dar chiar aceasta nu era de ajuns. Drumul interior era apoi barat de o uşă din lemn foarte grea. După acest nou obstacol, trebuia să înfrunţi încă alte zece porţi înainte de a ajunge să pătrunzi în camera regelui. Dintre acestea nouă erau din lemn, doar una, ca şi cea din exterior consta într-o piatră mobilă şi secretă. Ele au dispărut de atunci, fără nici o excepţie.

Ajunşi în interiorul pasajului de la intrare, oamenii califului Al Mamun au constatat că munca lor nu era nicidecum terminată. Ei au observat că pasajul se termina cu un enorm bloc de granit. Nu părea probabil ca deschi­derea şi pasajul să fi fost amenajate pentru a ajunge la un impas. Exploratorii au încercat atunci să-şi taie un drum în bariera enormă de granit. A fost degeaba. Uneltele care dispuneau nu pătrundeau în această piatră. Se credea că edificatorii piramidei au căutat în Egiptul întreg piatra cea mai grea pe care au putut să o găsească, înainte de a se opri la această varietate specială.

Din fericire pentru eforturile celor veniţi, alături de blocul de granit negru, era piatra de calcar albă, mult mai moale şi în consecinţă, mai uşor de tăiat. Ei au fost atenţi la aceasta şi au perforat-o paralel cu blocul impene­trabil. Cînd au săpat astfel la o adîncime de cîteva picioare, au atins extremitatea blocului de calcar şi intrarea unui alt pasaj. Atunci a devenit evident că, acest al doilea acces fusese odinioară voit astupat cu ajutorul tamponului gigantic de granit, de formă conică şi cîntărind nu se ştie cîte tone, care umplea ermetic cadrul său.

Noul pasaj urca, urmînd un unghi analog celui pe care primul îl descria coborînd, cu aproape 26 grade. Ofiţerii şi oamenii lui Al Mamun au urcat acest coridor abrupt; el avea mai puţin de patru picioare înălţime şi puţin mai mult de trei picioare lărgime. Lumina torţelor nu le-a relevat nimic în afara pereţilor goi. S-a atins astfel un punct unde drumul continua orizontal. Acest punct marca în realitate o răscruce. Într-adevăr, întîlneai acolo alte două coridoare; unul, de şapte ori mai înalt decît cel pe care îl urmaseră înainte, urca; celălalt, un fel de puţ strîmt, cobora, pierzîndu-se în ultimile adîncuri ale piramidei.

Continuînd să urmeze, de-a buşelea, pasajul orizontal, intruşii, cu capul aplecat spre pămînt, au ajuns, neaşteptat, într-o sală largă, pe care au avut decepţia să o găsească goală. Pereţii erau goi, fără nici o inscripţie. Doar o nişă mare, în partea de est, ar fi putut lăsa să subziste o promisiune vagă a unei comori, care să fi recompensat truda lor. Pentru a ajunge acolo, trebuiau să urce o platformă, apoi să pătrundă într-un pasaj rău, atît de jos, încît erau constrînşi să se tîrască, cu mişcări de şarpe. Acesta ajungea brusc pînă la zidăria groasă, înserată chiar în inima piramidei şi în ciuda lărgirii considerabile de care au dat în acel punct, unica comoara care s-a putut găsi acolo consta în blocuri de calcar. Ei s-au întors din drum pînă la răscruce şi au început să exploreze coridorul lung şi înalt care mai tîrziu a primit numele de marea galerie. El avea o boltă specială, cu şapte etajări suprapuse. Panta sa crescătoare urma exact acelaşi unghi ca şi pasajul conducînd la galerie. Oamenii au început să urce această pantă alunecoasă, care urca fără oprire o sută cincizeci de picioare; pe cele doua părţi se aliniau pereţii de piatră netedă. La capătul galeriei, o treaptă foarte înaltă le-a barat drumul dintr-o dată. Ei au urcat-o şi traversînd o suprafaţă plană, au pătruns într-un pasaj îngust care i-a condus într-o anticameră. Mai făcură cîţiva paşi, apoi s-au aplecat sub o grilă masivă cu vîrfuri ascuţite şi au intrat într-o sală mare, care ocupă exact centrul piramidei, la distanţă egală de laturile sale. Era camera pe care au numit-o mai tîrziu «camera regelui», la fel cum au dat numele camerei care au descoperit-o mai întîi «camera reginei». În realitate, vechii egipteni n-au folosit niciodată aceste denumiri.

Pereţii camerei regelui erau făcuţi din blocuri enorme de granit negru. Plafonul cuprindea nouă grinzi impozante făcute din acelaşi material; acum, se ştie că acestea sînt cele mai mari pietre din toată piramida. Una singură cîntăreşte şaptezeci de tone. Cum au putut constructorii să le aşeze în acele locuri, la două picioare deasupra nivelului pămîntului, fără ajutorul macaralelor noastre modeme, al forţei vaporilor sau al electricităţii, este problema care rămîne deschisă arhitecţilor, problemă care face obiectul diverselor teorii, dar fără a primi o rezolvare pînă astăzi.

Din nou, califul Al Mamun şi oamenii săi au încercat o decepţie profundă. Căci, cu excepţia unui sicriu de piatră deschis, camera nu conţinea nimic. Însuşi sicriul nu conţinea decît praf.

Nu este nemaipomenit, au gîndit ei, ca vechii egipteni să fi construit un mormînt atît de enorm, fără un anumit scop? Şi cu ardoare s-au apucat să smulgă bucăţi din pavajul de piatră, să sape într-un colţ al camerei, să sondeze cu lovituri de ciocan pereţii groşi; unde a condus, deci, vînătoarea febrilă de comori ascunse? Viclenia primilor constructori trebuia să reziste victorioasă. Oamenii noştri derutaţi, amărîţi, descurajaţi, în cele din urmă, s-au retras.

Le mai rămînea să exploreze continuarea subte­rană a primului pasaj de intrare, ca şi cavitatea strîmtă şi adîncă, care pleca de la răscruce. În prima din aceste direcţii, ei au ajuns la un tunel restrîns, de-a lungul căruia coborîrea era rapidă şi unde picioarele le alunecau lesne; această pantă săpată în stîncă dură nu avea mai puţin de trei sute cincizeci de picioare lungime. Ea se termina într-o cameră tăiată grosolan şi cu plafonul atît de jos, încît mîinile puteau să-l atingă; cît despre podea, era amenajată imperfect, trebuia să sari de colo, colo pentru a avansa. Ei au numit această încăpere «groapa». Praful şi dărîmăturile o înconjurau peste tot. La celălalt capăt, un pasaj strîmt a fost săpat tot în stîncă; ei n-au putut intra acolo decît tîrîndu-se pe burtă, cu capul la cîteva degete de sol. Acest tunel, la rîndul său, nu conţinea nimic, căci el se oprea brusc în faţa unui perete puternic de stîncă.

Mai rămînea puţul. El era aproape în întregime perpendicular pe orificiul de intrare. Un singur om, odată, putea, susţinut de corzi, să coboare în adîncurile sale de un negru ca cerneala. După ce a parcurs, în felul acesta, cam şaizeci de picioare de sus în jos, el s-a găsit într-o cameră, o lărgire grosolană a cavităţii. Aceasta se prelungea dincolo, coborînd aparent fără sfîrşit. Explora­torii au estimat cu fermitate că era un puţ adevărat, de o adîncime insondabilă. Ei nu au dus niciodată investiga­ţiile pînă la sfîrşit.

Nicăieri nu existau comorile imense cu care imaginaţia lor umpluse piramida. Iată cum s-a sfîrşit aventura memorabilă a califului Al Mamun, care a redes­chis Marea piramidă. Istoricii arabi erudiţi, din zilele noastre, dau acestei vechi expediţii mai multe variante, din care noi am extras realitatea autentică.

După ce fiul lui Harun Al Raşid a deschis astfel latura de nord a piramidei, au trecut secole peste capul său trunchiat. Foarte curînd, legenda a învăluit-o cu o atmosferă superstiţioasă, înspăimîntătoare, populată de orori lugubre. Şi arabii au considerat interiorul piramidei ca pe o pacoste. Singure, rare spirite aventuroase au reluat uneori, la mult timp după calif, explorarea adîncurilor sale intime. Cea mai mare parte din coridoarele sale întunecoase şi din camerele sale goale au continuat să se odihnească într-o linişte impunătoare, pe care nimic nu a tulburat-o. A trebuit să aştepte pînă la a doua jumătate a secolului al XIII-lea, pentru ca europenii greoi, oameni materialişti şi deloc superstiţioşi ,să înceapă să parcurgă nisipurile din împrejurimi; abia atunci ciocanele şi dălţile investigatorilor au început să răsune în anticul edificiu.

Un om dotat cu spirit întreprinzător, Nathaniel Davison, consul al Majestăţii britanice la Alger între 1760 şi 1770, a cerut un concediu lung pe care l-a petrecut în Egipt. Marea piramidă i-a inspirat lungi meditaţii. El ştia că vechii egipteni plasau, de obicei, în mormîntul iluştrilor defuncţi o anumită cantitate de bijuterii. El ştia, de asemenea, că opinia generală făcea din piramide, adevărate morminte gigantice.

Ori, el a descoperit, la intrarea deschisă la camera regelui, un ecou curios, care repeta de mai multe ori fiecare silabă emisă cu voce tare. A presupus - exact - că o altă cameră exista undeva, în spatele dalelor de granit dimprejurul primei camere. Era foarte posibil şi chiar probabil, ca în spaţiul astfel trădat de ecou, să se fi odihnit o mumie învelită în pînză de in şi însoţită de preţioasele ei podoabe.

Davison a făcut rost de cîţiva muncitori şi s-a pus pe treabă. Cu secole în urmă, Al Mamun a sondat în van podeaua din camera regelui. Ecourile vocii succesorului său îndepărtat păreau a veni de sus. Şi-a fixat atunci atenţia asupra plafonului. Un examen amănunţit al acestei întregi întinderi şi a pasajelor adiacente i-a arătat că mijlocul cel mai practic de a pătrunde deasupra, consta în săparea unei deschideri în etajul superior al peretelui de est al marii galerii; s-ar putea astfel să se introducă printr-o parte laterală, în camera care ar fi trebuit să se găsească acolo. Procurîndu-şi o scară solidă pentru a examina locul, a avut surpriza să constate că deschiderea exista deja. S-a strecurat deci prin ea.

Astfel i-a apărut o cameră, lungă de douăzeci de picioare. Ea era situată exact deasupra celei a regelui. A trebuit să se tîrască pe genunchi, atît era de aproape tavanul de podea, ca să caute comoara care-l atrăgea. Sala era complet goală.

El s-a reîntors la Alger. Ca singur profit, trebuia să-i rămînă onoarea problematică pe care i-au decernat-o arheologii veniţi după el, lăsînd numele lui ataşat de cel al camerei pe care a descoperit-o.

În primii ani ai secolului al XIX-lea, Davison a avut un succesor la piramidă, un investigator ciudat, în care se întruneau visătorul, misticul şi arheologul. Era un italian, căpitanul Caviglia. El a consacrat monumentului antic un timp atît de lung încît, după propria lui expresie, devenise el însuşi «cu totul piramidal». Lordul Lindsay, care l-a întîlnit cu ocazia unui voiaj în Egipt, scria într-o scrisoare trimisă în Anglia:

«Caviglia mi-a spus că a acordat studiilor privind magia, magnetismul animal etc., o asemenea amploare încît ar fi trebuit să moară din această cauză. El a atins, după cum declară, limita extremă a domeniului interzis cunoaşterii omeneşti. Numai puritatea intenţiilor sale l-a salvat... El are idei stranii, care nu sînt pămînteşti. El estimează că ar fi foarte periculos să le comunice».

În cursul acţiunii sale arheologice, Caviglia s-a instalat un timp în camera lui Davison, transformînd aceasta redută obscură într-un apartament de locuit!

El nu şi-a limitat lucrările la studiul Marii piramide. Lui i se datorează, în a doua şi a treia explorare, descoperiri de cavouri funerare situate între piramide şi Sfinx, aducerea la lumină de anumite sarcofage intere­sante şi alte vestigii mai mici ale civilizaţiei antice egiptene.

În epoca în care Victoria, o tînără de toată frumuseţea, a fost încoronată regină a Angliei, fără să se fi aşteptat la aceasta, destinul a trimis în Egipt un galant ofiţer din armata sa, un getleman perfect englez şi un bogat Mecena de la British Museum; aceşti trei oameni nu erau decît unul, l-am numit pe colonelul Howard Vyse. El a folosit sute de muncitori în cea mai considerabilă serie de săpături, la care cele trei piramide şi regiunea care le înconjoară au fost martore vreodată într-o mie de ani, adică din epoca lui Al Mamun. El s-a asigurat un timp de serviciile căpitanului Caviglia, dar caracterele lor s-au ciocnit; englezul scrupulos, ataşat convenţiilor şi italianul esenţial nealiniat trebuiră în curînd să se despartă.

Colonelul Vyse a consacrat lucrărilor sale în Egipt 10.000 lire sterline din averea sa personală, nu fără a oferi la British Museum rezultatele sale însemnate. Cufere pline de lucruri găsite foarte interesante au traversat mările. Dar cele mai interesante din toate au rămas pe loc. Vyse a descoperit patru camere situate sus în Marea piramidă, imediat deasupra celei a lui Davison. Aceasta nu s-a făcut fără dificultate, fără numeroase pericole. Săpînd un pasaj strîmt de jos în sus prin zidăria groasă, muncitorii săi riscau aproape tot timpul să cadă de la o înălţime de treizeci de picioare. Camerele astfel apărute erau la fel de joase şi de înguste ca şi prima. La rîndul lor, au fost găsite goale şi pline de praf.

Această descoperire şi examinarea plafonului de piatră calcaroasă tăiată ascuţit, care acoperea camera din vîrf, au permis înţelegerea motivului pentru care fusese construit ansamblul celor cinci camere atît de joase. Era vorba de a păzi camera regelui de presiunea enormă exercitată asupra sa de toată masa de zidărie, care o domina. I se procura, în felul acesta, un fel de plapumă protectoare. Printre altele, această amenajare punea la adăpost camera regelui contra dărîmării masei pe podeaua sa, în cazul de necrezut, dar nu imposibil, cînd un cutremur ar răvăşi piramidele. Cele cinci camere ar juca atunci rolul unui sistem admirabil de tampoane, suportînd şocul surpării consecutive fenomenului seismic şi păzind astfel camera regelui de a fi strivită sub mormanul gigantic de pietre sfârîmale. Suportînd victori­oasă asaltul miilor de ani, piramida a dovedit perfecţiu­nea şi geniul acestei concepţii arhitecturale.

Printre descoperirile lui Vyse, destul de curioasă a fost aceea a primei - şi unice - serii de hieroglife pe care le-a oferit vreodată piramida, după îndepărtarea îmbră­cămintei sale exterioare, toată garnisită de inscripţii. Aceste hieroglife nu erau altceva decît semnele imprimate de tăietorii de piatră pe suprafaţa brută a dalelor folosite la construcţia celor cinci camere. Printre ele figurau cartuşele sau scrierea pictată, de formă ovală, purtînd numele a trei suverani: Khufu, Khnem Khufu şi Khnem. Ele nu erau înscrise, ci trasate în vopsea roşie, ca toate semnele zidarilor în Egiptul vechi.

Egiptologii nu au putut risca niciodată explicaţii raportate la Khnem; ei n-au adunat niciodată nimic referitor la un rege egiptean numit astfel. Dar ei ştiu foarte bine cine este Khufu; el nu este altul decît faraonul din a patra dinastie căruia grecii i-au tradus, neîndemîna­tic, numele în Cheops. Această descoperire a lui Vyse raporta definitiv lui Khufu apariţia piramidei. Data fusese stabilită.

Totuşi, niciodată mumia lui Khufu n-a fost desco­perită, nicăieri în interiorul piramidei.