Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza



























COMUNICAREA

Copii











ALTE DOCUMENTE

VĀRSTA PREsCOLARĂ
VĀRSTA PREsCOLARĂ
HANSEL SI GRETEL
CE CREDE MAMA DESPRE CURATENIA COPILULUI
Pediatrie
ADOPTIA
Poze funny cu copii - bebe
Supa-crema de legume
PERSONALITATEA
Dezvoltarea Scolarului (7-12 ani) si Adolescentului (12-18 ani)




COMUNICAREA

    

     Comunicarea sociala

    

     Interactiunea umana este o categorie fundamentala a psihologiei sociale, iar comunicarea interumana trebuie interpretata ca o expresie particulara a interactiunii sociale.

     Interactiunea umana a fost definita ca un proces de dependenta activa, reciproca si fundamentala intre indivizi, membri ai unui grup social prin care actele unuia se rasfrang asupra comportamentului celuilalt. Fiecare partener controleaza (si chiar manipuleaza) o anumita parte a activitatii celuilalt. Altfel spus, interactiunea trebuie inteleasa ca influentarea unei persoane de catre activitatea alteia.

     Intreaga activitate umana se desfasoara intr-un mediu social si astfel este usor de inteles cum se ajunge ca o persoana sa ia drept "obiect" al cunoasterii si actiunilor ei alta persoana, care-i devine partener si interlocutor. Intre aceste persoane se creeaza o suita de comportamente, ale caror secvente se intercaleaza, se suprapun si se interconditioneaza, ajungandu-se la o unitate diadica.

     Diada a fost definita ca un cuplu interpersonal. Este acceptata ideea ca forma fundamentala a relatiei intre doua persoane este alcatuita structural din atitudinile partenerilor de interactiune. Diada este cel mai tipic exemplu de interactiune in doi, cu efecte reciproc pozitive, partenerii manifestand sentimente de afectiune reciproca. Diada are o structura bivalenta, dinamica. Influentandu-se reciproc partenerii isi ajusteaza comportamentele adaptandu-se, percep efectele pe care le exercita asupra celuilalt, considerandu-se implicati in aceasta relatie. Interactiunea este totdeauna mutuala, actiunii unui participant urmandu-i totdeauna un raspuns.

     Interactiunea interpersonala este un cadru limitat al interactiunii de grup (in care pot fi incluse interactiunile din cadrul familiei). Toate aceste categorii reprezinta de fapt subdiviziuni ale comunicarii, care constituie obiect de studiu pentru psihologia sociala.

     Comunicarea este un proces fundamental si indispensabil constituirii unui grup social.

     Sunt acceptate numeroase definitii pentru comunicarea interumana, cea mai comuna o considera ca pe un schimb de informatii intre doi parteneri. Alte definitii sunt mai restrictive si admit termenul de comunicare numai pentru acea interactiune sociala realizata prin intermediul simbolurilor. Se exclude astfel comunicarea spontana care are la baza mecanisme biologice innascute. Toti cercetatorii admit termenul de comunicare daca in urma acestei interactiuni psihosociale se constata o modificare in comportamentul partenerilor.

     Comunicarea interumana are doua aspecte, care se intrepatrund reciproc, si anume comunicarea sociala, care este invatata in cursul interactiunilor sociale si foloseste simbolurile, si comunicarea spontana, care este innascuta. biologic determinata si utilizeaza semnele ca mijloc de comunicare.

     In acceptia psihosociologiei, comunicarea sociala are semnificatia unui sistem fundamental de schimb de informatii. Imprumutand terminologia tehnica din teoria comunicatiei (tehnica electronica), comunicarea presupune emiterea, transmisia si receptia informatiei. In aceasta forma, comunicarea ar putea fi insa confundata cu transmiterea informatiei. Transferul informatiei se transforma in comunicare doar atunci cand mesajul este inteles de receptor si urmeaza 424i82e un raspuns adecvat. Transferul informatiei este o conditie necesara, dar nu suficienta pentru actul comunicarii. Intelegerea mesajului este la fel de importanta ca si transmiterea lui.

     Specific comunicarii interumane este capacitatea receptorului de a interpreta informatia si de a formula un raspuns adecvat. Comunicarea este o functie globala, investind cu roluri egale atat emitatorul (sender), cat si receptorul (receiver). Intre cei doi participanti la interactiune exista relatii de interdependenta si corelatie, nemaiputand fi evaluati separat. Este clar ca in comunicarea interumana sunt presupuse cel putin doua persoane.

     Pentru ca sistemul comunicarii sa functioneze, ambii parteneri devin succesiv expeditori si destinatari. Cel putin unul dintre ei detine o participare legata de un scop in transmiterea mesajului. Acest scop introduce ideea de necesitate in comunicare, de participare constienta la comunicare. Pentru ca mesajul sa fie inteles, este necesar ca intre cei doi participanti sa existe o comunitate de limbaj si de interese. Existenta unui receptor pasiv scade rolul personajului-emitator in comunicare prin absenta feed-back-ului. Mesajele care constituie obiectul comunicarii pot fi corect codificate sau decodificate, numai daca ambii interlocutori stapanesc sistemul de simboluri folosit, comunicarea sociala fiind o comunicare simbolica.

     In cursul comunicarii pot interveni o serie de factori si conditii diferite de continutul mesajului si intentia celui care comunica, care modifica sensul sau semnificatia mesajului comunicat. Co-participarea, examinarea rapida a contextului de catre ambii participanti devine necesara. Spre deosebire de simplul transfer de informatii, comunicarea presupune o schimbare a starii receptorului si emitatorului, in functie de continutul mesajului si contextul in care are loc comunicarea interumana. Finalitatea actului comunicarii este asigurata de feed-back, fluxul de informatii care se transmite de la receptor la emitator (replica).

     Orice comunicare interumana presupune urmatoarele componente.

     l. Emitatorul, persoana care initiaza si formuleaza mesajul, declansand actul comunicarii. Intentia de comunicare este justificata de motivatia transmiterii mesajului si este necesara de asemenea initiativa de a deschide o secventa de comunicare. Persoana care transmite mesajul (informatia) trebuie sa aiba atribute psihologice si fiziologice, pregatire (experienta) sociala, educationala si culturala, abilitatea de a comunica experienta personala, relatie personala si situationala cu receptorul. Persoana care se constituie in "emitator" codifica mesajul si opteaza pentru cea mai "potrivita" cale de transmitere. Ea trebuie sa tina cont de cunostintele partenerului (daca acesta poate impartasi acelasi limbaj de coduri), pentru a se poate face inteles.

     2. Calea de transmitere. Optiunea este facuta de emitator. Acesta alege canalele de transmitere a informatiei care sunt lingvistice (limbaj verbal articulat) sau extralingvistice (nonverbale). In aceasta ultima varianta, mesajul se transforma in semne grafice, semne plastice, gesturi, mimica etc.

     3. Destinatarul, persoana care primeste comunicarea, decodifica mesajul, il intelege interpretandu-l, tezaurizeaza noutatea informatiei (dupa o prealabila selectie a datelor) si formuleaza un raspuns adecvat. Ca si pentru emitator, destinatarul trebuie sa aiba atribute psihologice si fiziologice, sa fie in relatii personale cu emitatorul, sa posede o motivatie pentru primirea mesajului, sa inteleaga sistemul de coduri folosit (in comunicarea verbala, ambii parteneri trebuie sa inteleaga limba). In cazul in care este receptiv, el formuleaza replica, care de fapt este o noua comunicare adresata emitatorului, care din expeditor se transforma in destinatar. Aceste roluri interschimbabile ale celor doi parteneri constituie veritabila caracteristica a comunicarii interumane.

     Se accepta ca exista factori care altereaza sau restrang procesul comunicarii, care ar putea fi interpretati ca paradigme inverse ale comunicarii (Maria Cornelia Birliba) sau "bariere ale comunicarii". Obisnuit, acestea sunt bariere ale mijlocului de comunicare (lingvistice sau extralingvistice), dar pot tine de destinatar (bariere psihologice, constituite din obstacole aparute in perceptie, memorie, convingeri, sentimente) sau defecte de rezonanta (informatia nu corespunde nevoilor individului, care nu intra in consens cu emitatorul).

     Bariera de limbaj este simplu de inteles. Neutilizand acelasi cod, destinatarul are dificultati sau se afla in imposibilitatea de a face decodificarea si de a receptiona mesajul. Bariera lingvistica apare atunci cand ambii parteneri nu cunosc aceeasi limba. In acest caz insa comunicarea nu poate avea loc. Acelasi lucru se intampla in arta. Limbajul sonor, plastic sau coloristic nu poate fi "gustat" de catre un public neavizat, care nu este "pregatit" pentru a recepta arta, care nu cunoaste semnificatia simbolurilor utilizate de artist.

     Bariera de tezaur apare tot la nivelul receptorului. Este posibil ca cel care receptioneaza un mesaj lingvistic sa recunoasca cuvintele, combinatiile lor in fraze, dar nu sesizeaza sensul general sau sensul subtil al comunicarii. Aceasta deoarece pentru intelegerea unor mesaje comunicate este necesara preexistenta unui fond de cunostinte anterior tezaurizate. Acest tip de bariera a fost denumit bariera de tezaur (Maria Cornelia Birliba).

     Cantitatea informatiei intra in discutie atunci cand se apreciaza valoarea unei comunicari. De fapt aceasta nu este sinonima cu volumul de informatii [numar de cuvinte raportate la unitatea de timp* *Cantitatea de informatie medie statistica este proportionala cu lungimea mesajului (R.V.L. Hartley, citat de V. Enatescu) etc.], ci partea din mesaj care are semnificatie pentru receptor si la un nivel mai subtil, care este noutatea informatiei pentru cel care primeste comunicarea. Pentru a fi incluse in tezaurul de cunostinte a individului, acesta este obligat sa practice selectarea informatiilor. Detinerea unui nivel de cunostinte nu numai ca nu impiedica receptarea de noi informatii, dar chiar faciliteaza acest proces. Intelegerea noutatii este dezideratul functionalitatii tezaurului.

     Comunicarea, ca proces complex, se constituie astfel in unul din elementele definitorii ale invatarii in general. Intre "a invata" si "a invata sa comunici" exista o relatie de complementaritate, comunicarea fiind un element definitoriu al invatarii sociale. Se poate vorbi de o relatie biunivoca intre comunicare si invatare si aceasta afirmatie verifica in comunicarea mama-copil.

     In legatura cu aceasta trebuie sa reamintim ca intervine si notiunea gradului de intelegere a enuntului de catre receptor in conditiile in care cei doi parteneri se afla la nivele diferite de competenta, avand experiente anterioare si cunostinte foarte diferite. Pentru a se face inteles, emitatorul se adapteaza nivelului receptorului. Mama copilului dispune de motivatie suficienta pentru a intreprinde acest efort.

     Una dintre cele mai surprinzatoare calitati ale comunicarii sociale, evidentiata doar in ultimele decenii, dar avand enorma importanta pentru medicina si psihologie, este demonstrarea rolului comunicarii interumane in psihogeneza si sanogeneza (pastrarea echilibrului psihic). S-a deschis astfel un capitol nou in medicina, cu beneficii pentru psihopediatrie si psihiatrie infantila, si anume intelegerea la un alt nivel a patologiei generate de tulburarea comunicarii sociale (patologia relationala).

     In lumina acestor interpretari, schizofrenia este considerata o boala a comunicarii, nevroza este interpretata ca un deficit de comunicare, iar autismul infantil este tipul de psihopatie in care se noteaza absenta intentiei de comunicare. Agresivitatea privirii copiilor cu autism semnifica frica lor de eventualitatea unui contact social.

     Comunicarea sociala este o comunicare simbolica. Sediul comunicarii simbolice se afla la nivelul emisferei cerebrale stangi. S-a demonstrat ca bolnavii cu deficit neurologic la acest nivel nu au numai afazie (pierderea capacitatii de exprimare si intelegere a limbajului verbal sau scris), ci si o incapacitate de receptare a intregii comunicari simbolice (de exemplu, nerecunoasterea semnificatiei pantomimei, ca tip de comunicare simbolica, neverbala).

     Comunicarea interumana este de doua tipuri, verbala si extraverbala. Fiecare varianta va fi prezentata sintetic.

    

     Comunicarea verbala

    

     Cea mai naiva asertiune asupra comunicarii umane sustine ca este reprezentata de comunicarea verbala. Cu toate acestea, este general admis ca limbajul verbal este cel mai important vehicul pentru a obtine informatii despre lumea materiala si spirituala. Pe o anumita treapta a dezvoltarii istorice s-a trecut de la limba vorbita la cea scrisa, ceea ce a avut un imens efect pentru dezvoltarea stiintei si culturii, favorizand transmiterea si raspandirea cunostintelor (informatiilor). Acest sistem de comunicare este esential pentru relatia interpersonala umana si este specific omului. Limbajul verbal permite individului sa-si exprime observatiile, dorintele si aspiratiile si mai ales sa se faca inteles de catre semeni. Limbajul verbal tezaurizeaza experienta milenara a societatilor si culturilor, fiind totodata implicat in psihogeneza si sanogeneza.

     Cunoscand cauzele medicale sau comportamentale ale dificultatiilor de insusire a limbajului, exista azi posibilitatea de a proteja eficient copiii care sufera de acest handicap.

     Se cunosc numeroase date teoretice referitoare la conditiile care trebuie indeplinite pentru a dovedi capacitatea de intelegere si apoi de folosire a limbii vorbite. Mai importanta decat capacitatea de a auzi si apoi de a reproduce sunete coordonate caracteristice limbajului verbal este dorinta de comunicare pe care vorbirea o exprima.

     Definind limbajul ca orice sistem de simboluri folosit pentru stocarea sau schimbul de informatii, se intelege ca limbajul verbal este numai unul dintre sistemele simbolice utilizat de om pentru comunicare, specific speciei. El foloseste cuvintele drept simboluri de comunicare.

     Prin vorbire, se intelege orice sunet emis de om cu intentia de comunicare, de la formele vocale prelingvistice (vocalize) pana la cuvinte si fraze care definesc sistemul complex de comunicare verbala a adultului.

     Dintre diferitele mijloace de comunicare interumana evocate anterior, cel mai proeminent este limbajul verbal. Dezvoltarea si utilizarea complexa a limbajului verbal este una dintre cele mai specifice calitati ale omului.

     Cea mai sugestiva demonstratie de dezvoltare cognitiva pe care ne-o face copilul este invatarea de a folosi limbajul verbal. Aceasta achizitie apare devreme (la sfarsitului primului an de viata). Este stiut ca limba vorbita se invata in familie si rolul mamei este esential (limba materna).

     Limbajul verbal reprezinta mult mai mult decat un mijloc de comunicare. El reprezinta elementul de baza in ordonarea experientei. Folosind adecvat limbajul verbal copilul poate sa transmita necesitatile lui biologice, sa atraga atentia, sa controleze comportamentul lui si al celorlalti. Limbajul verbal ii permite sa-si reprezinte lumea in mod simbolic si sa opereze intelectual la nivel abstract, superior nivelului direct al experientei imediate. Referitor la modalitatea de insusire a limbajului verbal de catre copil exista cel putin doua teorii.

     Teoria invatarii limbajului a fost lansata de B.F. Skinner in anul 1957 si ea sustine ca un copil invata sa vorbeasca asa cum invata toate comportamentele de baza acceptate social, imitand adultul. El isi insuseste, prin imitare, tipul de vorbire al adultului (al mamei) cu care se afla in interactiune. Daca vorbeste cu greseli, mama il corecteaza si, ca rezultat al selectarii si intaririi formelor gramaticale corecte, copilul deprinde corect limba materna. Daca aceasta teorie ar fi adevarata, ar insemna ca datorita marii variabilitati a mediului familial si social in care evolueaza copiii, ca si a modului extrem de variabil in care se poate estima ca se face corectarea greselilor de vorbire, achizitia vorbirii la copil ar trebui sa se faca la varste foarte diferite si cu aspecte calitative variate.

     Psiholingvistica a dovedit, prin studii convingatoare, ca dezvoltarea limbajului verbal la copil, care traieste in medii foarte polimorfe, este relativ standardizata si urmeaza aceleasi secvente. Intr-o familie in care ambii parinti sunt hipoacuzici, copilul achizitioneaza limba vorbita in acelasi mod ca un copil dintr-o familie obisnuita (in acest caz se poate discuta rolul posibil jucat de interactiunea cu alti adulti normali).

     Se poate conchide ca dobandirea precoce a limbajului verbal are un anumit tipar de achizitie care este reluat, cu foarte mici variatii, de catre fiecare copil care invata sa vorbeasca.

     Cea mai convingatoare demonstratie este ca la un anumit moment al dezvoltarii ontogenetice a limbajului verbal la copil acesta utilizeaza propozitiuni scurte, formate din doua cuvinte, pe care nu le-a auzit de la adult, ci constituie creatia lui originala ("nu poate fi acuzat de imitare"). Daca am accepta teoria invatarii vorbirii prin imitare, ar trebui sa admitem ca un copil nu spune decat ceea ce a mai auzit de la un adult. Este insa demonstrat ca si copilul, ca si adultul, este capabil sa compuna o mare varietate de propozitii, care se bucura de o absoluta originalitate.

     In anii 1968-1972, N. Chomsky a emis teoria psiholingvistica (mentalista) a invatarii limbajului verbal (general acceptata), care raspunde cel mai bine legitimelor intrebari ale celor care studiaza achizitia ontogenetica a vorbirii. In acceptia acestei teorii, copilul nu invata sa vorbeasca imitand adultul, ci deprinde de la acesta doar un sistem de reguli, pe care apoi le poate aplica universal.

     In anul 1969, E. M. Lenneberg emite ideea ca abilitatea de a dezvolta limbaj simbolic este caracteristica numai omului si constituie o calitate universala a speciei. Desi apropiate biologic de om, primatele nu reusesc niciodata sa vorbeasca, cu toate ca dispun de sisteme de comunicare sociala. Desi diferitele limbi vorbite in lume au vocabular si structuri gramaticale dintre cele mai variate si deosebite intre ele, abilitatea de a vorbi, care este sigur innascuta si dobandita ca un caracter genetic pentru om, ii permite copilului invatarea oricareia dintre ele.

     Pentru insusirea limbajului verbal este absolut obligatoriu ca fiinta umana sa dispuna de un anumit nivel de dezvoltare cognitiva si un anumit grad de dezvoltare motorie.

     Pornind de la un adevar verificat ca fiinta umana dispune de calitatea innascuta de a putea vorbi, inseamna ca orice copil cu dezvoltare intelectuala normala, care a beneficiat de interactiuni sociale eficiente, incepe sa vorbeasca. Pe intreg globul pamantesc si in toate mediile copiii invata sa vorbeasca la aceeasi varsta si, lucru aparent curios, folosesc aceleasi reguli (sisteme) pentru achizitionarea limbii vorbite. Psiholingvistica si-a concentrat atentia asupra sistemului productiv al vorbirii, studiind modalitatea prin care un copil mic reuseste sa compuna un numar practic infinit de propozitiuni originale. N. Chomsky sustine ca, de fapt, copilul isi insuseste niste reguli gramaticale.

     Sintaxa propozitiei are un rol esential in determinarea intelesului ei. Conform teoriei lui Chomsky, competenta sintaxei se dezvolta indiferent de variabilele individuale, cum sunt inteligenta sau motivatia (intentia de comunicare a copilului). Conditiile interactiunii sociale determina logica propozitiei in stadiile initiale ale achizitiei limbajului. La un moment dat, copilul este capabil sa faca transcriptia unor tipare, secventele auditive le traduce intr-o secventa de articulare a sunetelor - cuvintele. Rezulta reproducerea corecta sau numai partial corecta a lor. Aceasta trecere de la model la productie, prin folosirea unor reguli generale, este esentiala pentru fonologia copilului. Unele deductii sunt corecte, altele nu. Oricum, aceste prime reguli se mai schimba in timpul dezvoltarii. Sintaxa frazei este considerata insa un aspect superficial al limbajului verbal. Sensul semantic reprezinta aspectul profund al acestui sistem de comunicare.

     Teoria psiholingvistica nu a putut insa sa raspunda la o intrebare cheie: ce reprezinta, in fond, capacitatea innascuta de a vorbi propriei fiintei umane?

     Limba vorbita nu este transmisa niciodata impersonal catre interlocutor, ci pentru ca mesajul sa fie mai explicit intervin totdeauna prozodia, paralimbajul si comunicarea extraverbala.

     Prozodia reprezinta dimensiunea auditiv-vocala a comunicarii verbale, dupa ce a fost exclusa orice interventie a comunicarii extraverbale si a fonologiei segmentare (analiza fondului de cuvinte, silabe, sunete, vocale, consoane). Prozodia analizeaza variabilitatea lingvistica a vocii inalte sau joase (intonatia), ritmul (inclusiv pauzele) si viteza vorbirii, ezitarile (fluenta).

     In stadiile precoce ale comunicarii, prozodia joaca un rol insemnat. Copilul invata sa sesizeze si sa interpreteze intai prozodia si abia mai tarziu sensul cuvintelor.

     Cel mai complex component dintre toate sistemele prozodiei este intonatia, ceea ce semnifica folosirea lingvistica a inaltimii sunetelor pentru a favoriza intelegerea mesajului. Variatia de ton a vocii permite ca ea sa devina patetica, sarcastica sau manioasa, ceea ce creste mult expresivitatea mesajului verbal comunicat.

     Incepand cu varsta de 2-3 luni, sugarul sesizeaza elementele prozodice ale vorbirii adultului, cand acesta i se adreseaza. Contrastul intre tonul ridicat sau coborat al vocii este interpretat chiar de sugarul de 4 luni.

     Dupa varsta de 6 luni, vocalizele emise ritmic de sugar vor fi interpretate ca precursoare ale intonatiei.

     In perioada protolingvistica copilul nu poate pronunta decat unul-doua cuvinte. Acestea sunt greu de interpretat fonetic, dar sensul comunicarii se amplifica mult daca ele sunt interceptate prozodic. Este perioada in care copilul utilizeaza activ prozodia, o manipuleaza pentru a completa mesajul. Prozodia este folosita in special in perioada presintactica a vorbirii (9-18 luni), cand din cauza saraciei limbajului verbal si pentru ca inca nu stie sa foloseasca sintaxa, utilizeaza propozitiuni scurte alcatuite din unu-doua cuvinte cu care se incumeta sa comunice cu adultul si chiar se face inteles de acesta. Copilul foloseste mult prozodia si dupa tipul de intonatie folosit, cele cateva cuvinte din vocabularul lui sarac se imbogatesc brusc cu semnificatii.

     Gestul (comunicarea extraverbala) completeaza pronuntia uneori incorecta a cuvantului (copilul priveste cu interes catre un obiect, il arata cu degetul si apoi ii pronunta denumirea). In aceasta perioada de trecere, gestul are semnificatie de comunicare mai mare chiar decat folosirea cuvantului.

     Proxemica analizeaza distanta spatiala intre cele doua persoane care se afla intr-o secventa de comunicare verbala.

     Nu se poate face abstractie de valoarea privirii reciproce a celor doi parteneri de comunicare. Este un element de comportament presupus ca in timpul unei comunicari verbale cei doi se privesc "ochi in ochi". Privirea atrage, avertizeaza si serveste pentru intarirea contactului verbal, indiferent daca sensul ei este pozitiv sau negativ. Lipsa contactului vizual intr-un dialog lipseste persoana care vorbeste de controlul pozitiv al feedback-ului. Este acelasi lucru care se petrece cu un profesor care tine o lectie magistrala in fata unui microfon si nu in fata unui amfiteatru cu studenti. Contactul cu auditoriul devine impersonal si se pierde din forta de convingere si penetratie a mesajului verbal.

     Limbajul verbal are o structura lingvistica de baza alcatuita dintr-un sistem ierarhic bazat pe sunete simple, reunite in cuvinte si fraze.

     La nivel fonologic limba vorbita este alcatuita din sunetele de baza, reprezentate prin foneme, pe care vorbitorul le recunoaste ca atare, distingandu-le de alte sunete cu alte semnificatii. Fiecare vorbitor distinge clar fonemele, identificandu-le. Fonemele se succed variat si alcatuiesc succesiv silabe, cuvinte, propozitii, fraze.

     Se accepta, prin conventie, ca nivelul imediat superior al limbii vorbite este nivelul gramatical, caruia i se recunosc morfologia si sintaxa. Din punct de vedere morfologic fiecare cuvant are o semnificatie. Cea care comanda ordinea cuvintelor in propozitie este sintaxa. Schimbarea ordinei cuvintelor schimba uneori complet intelesul frazei.

     Nivelul semantic este ultimul cu semnificatie pentru analiza limbajului verbaI. Cuvintele sunt investite prin ele insele cu un inteles simbolic care insa poate fi nuantat sau amplificat prin incarcatura emotionala a modului in care sunt redate, de contextul in care are loc comunicarea, de conexiunile pe care le face vorbitorul sau cel care recepteaza mesajul verbal si care tin de dezvoltarea lui cognitiva. Exista propozitiuni corecte gramatical, dar neinterpretabile semantic.

     Achizitia ontogenetica a limbajului verbal este precedata de o perioada de dezvoltare, numita preverbala sau prelingvistica.

     Primele sunete pe care le pronunta copilul sunt vocalele, urmate de consoane, apoi silabe. In etapele initiale exista diferenta intre pronuntia copilului in comparatie cu cea a adultului si aceasta a devenit evidenta atunci cand s-a incercat transcrierea fonetica.

     Ierarhia aparitiei sunetelor si apoi a vorbirii este universala, dar ramane dependenta de capacitatea productiva a copilului si de nivelul lui de dezvoltare.

     Sunetele tuturor limbilor sunt mixate in inceputurile lingvistice ale fiintei umane! Copilul va selecta dintre acestea acele foneme care sunt potrivite cu limba pe care o va invata (adultul ii intareste fonemele de care va avea nevoie!). Stadiile dezvoltarii vocale au caracter ierarhic (ca toate stadiile dezvoltarii in spirala, in genere). Fiecare stadiu nou incorporeaza (presupune) pe cel anterior si se construieste pe acesta.

     Exista in dezvoltarea ontogenetica a limbajului verbal o perioada de tranzitie care dureaza numai cateva luni, in timpul careia copilul spune cateva cuvinte inventate de e1, care nu exista in limbajul verbal al adultului si care au fost denumite de catre specialisti cu un termen lingvistic, protocuvinte. Ele deriva din cuvintele folosite de adult, denumesc actiuni particulare, functii specifice, au sensuri pragmatice bine definite, dar nu sunt identice cu cuvintele folosite de adult, deoarece contin foneme pe care copilul nu le poate inca pronunta. Tot in aceasta perioada este observat si fenomenul lingvistic de supraextensie (utilizarea unui singur cuvant pentru a denumi mai multe obiecte sau actiuni cu sens asemanator).

     Primul cuvant apare de obicei inainte ca sugarul sa fi inceput sa mearga singur (9-10 luni) si el semnifica numai pentru laici inceputul comunicarii cu adultul. De fapt, inca de la nastere, copilul se afla in interactiune de comunicare cu mama. Primele cuvinte, semnalate intre 9-15 luni, alcatuiesc protolimbajul. Acesta are o valoare intermediara intre precursorii vorbirii semnalati anterior si aparitia vorbirii.

     Pentru a deveni apt sa vorbeasca, copilul trebuie sa recunoasca un cuvant intr-un anumit timp, sa invete sa-l pronunte spontan (nu prin imitarea adultului) si sa-1 utilizeze atunci cand social si pragmatic este oportun, intr-un anumit context. El trebuie sa deprinda valoarea simbolica si semantica a cuvintelor.

     Limbajul verbal recunoaste un aspect social si unul cognitiv, mai subtil si mai sofisticat.

     Aspectul social este argumentat prin aceea ca limba se invata in cadrul comunicarii sociale si are rolul de a intretine sau completa o comunicare sociala. Contactul cu un mediu social in care se vorbeste este o conditie absolut obligatorie pentru ca un copil sa invete sa vorbeasca. Parintii au un rol major in aceasta achizitie.

     S-a demonstrat ca exista o relatie semnificativa intre vocabularul copilului la varsta de 2  ani si jumatate si numarul de cuvinte care i-au fost adresate in cursul unor interactiuni speciale cu copilul. Se stie ca mama adreseaza cuvinte copilului in trei imprejurari diferite si anume, cand il ingrijeste (ii face baie, il infasa, ii da de mancare), in toate perioadele in care copilul ramane singur fara sa i se acorde o atentie speciala si dispune doar de perioade de atentie divizata (supervizare din partea adultului) si in cadrul unor interactiuni speciale, alcatuite din dialog, jocuri cu participarea adultului, jocuri cu jucarii, dirijat de adult. Cele mai consistente interactiuni mama-copil se remarca la primul copil al mamei si probabil acesta este substratul ca primul nascut se dezvolta, de obicei, mai repede si are performante cognitive superioare celorlalti frati din fratrie. Strategia mamei este insa determinata mult de raspunsul copilului.

     Pentru a putea invata sa vorbesti se mai cere, de asemenea, ca sistemul nervos sa fie intact, desi s-au citat cazuri sigure de arhinencefalie care au dobandit un limbaj verbal normal. La nastere, ambele emisfere cerebrale sunt echipotentiale si pot sa favorizeze achizitia limbajului verbal in egala masura. Cu timpul se constituie un proces de specializare a emisferelor cerebrale si emisfera stanga ia comanda pentru limbaj. Conform cercetarilor lui Buch si Duffy (1980, citate de Feldman) emisfera stanga este sediul intregii comunicari simbolice. Sub actiunea emotiilor care sunt generate in emisfera dreapta, functia emisferei stangi poate suferi o inhibitie. Functia emisferei stangi influenteaza, de asemenea, cunoasterea lineara, secventiala, analitica, proprie limbajului verbal, spre deosebire de emisfera dreapta care coordoneaza cunoasterea generala, sintetica. Procesul dezvoltarii cognitive nu poate fi separat de procesul dezvoltarii emotionale si exista de asemenea un paralelism intre gradul de inteligenta si calitatea utilizarii limbajului.

     Comunicarea verbala fiind o comunicare tipic simbolica presupune o oferta pentru comunicare. In timpul comunicarii verbale, apare mimica faciala conversationala si de ascultare, dupa cum exista o stransa corelatie intre miscarile corpului si comportamentul verbal. Acestea nu opereaza automatic si, de obicei, scapa interventiei constiente. Ele nu exprima totdeauna o stare motivational-emotionala si nu constituie un comportament spontan (vezi comunicarea extraverbala). Utilizarea comunicarii simbolice este totdeauna voluntara, dar nu totdeauna constienta. Unele simboluri verbale invatate opereaza in afara atentiei emitatorului sau receptorului.

     Insusirea limbajului verbal recunoaste doua versante si anume cel al receptiei si cel al producerii lui. Intre aceste doua etape se interpune mecanismul cerebral. Atat aspectul receptiv, cat si cel expresiv al limbajului verbal poate fi cuantificat si obiectivat si acesta este scopul testelor care isi propun sa masoare dezvoltarea limbajului la copil (vezi figura 2).

    

Figura 2. Numarul de cuvinte intelese si pronuntate de copilul mic la diferite varste (dupa Fletcher si Garman)

    

     Aspectul receptiei presupune auzirea, ascultarea, selectia, recunoasterea sunetelor, a inflexiunilor vocii (interpretarea prozodiei), intelegerea sensului semantic al cuvintelor, al constructiei sintactice.

     Aspectul expresiv (producerea limbajului) presupune investigarea modului de producere a sunetelor, calitatea lor, articularea corecta a cuvintelor, abilitatea de asamblare a cuvintelor (expresivitatea verbala), abilitatea de conceptie verbala, folosirea comunicarii extraverbale pentru a completa sensul comunicarii si dorinta de comunicare.

     Se poate accepta ca in patru categorii de situatii are loc intarzierea aparitiei limbajului verbal si acestea sunt: surditatea, retardul mental, tulburarile emotionale si lipsa de stimulare prin interactiuni sociale eficiente. Se stie ca un copil institutionalizat vorbeste mai tarziu, mai dificil si mai putin expresiv din cauza acestei substimulari sociale. Alteori nu exista decat deficiente ale interesului pentru comunicarea interumana (autismul este considerat falimentul comunicarii).

     Se declara ca un copil nu vorbeste daca nu rosteste nici un cuvant la varsta de 3 ani si jumatate.

     In momentul in care se face testarea abilitatilor verbale la copilul prescolar nu se va pierde din vedere ca unii copii se inhiba iremediabil in preajma unui adult strain. Testarea copilului este exclusa daca nu am reusit sa intram intr-o interactiune de comunicare favorizata de prezenta unor jucarii noi, atractiv colorate care sa-i trezeasca interesul. O interactiune de joc este un bun prilej de a stabili nivelul de dezvoltare verbala a copilului.

     O tulburare a comunicarii verbale este probabila daca o semnaleaza parintii sau educatorii (leagane, case de copii, crese), daca copilul pare ca aude si nu asculta cu atentie, daca la varsta de 1 an nu-si cunoaste numele, daca nu intelege interdictia, daca la varsta de 18 luni nu rosteste unu-doua cuvinte, daca la varsta de 3 ani nu asculta o poveste, nu intelege sensul unor adverbe (sus, jos, inauntru, afara) sau nu utilizeaza propozitiuni scurte formate din unul-doua cuvinte.

     Daca din diferite motive un copil nu-si poate insusi limbajul verbal, el va fi grav handicapat si in inferioritate intelectuala fata de semenii lui de aceeasi varsta.

     In concluzie, evaluarea limbajului se face in mod complex demonstrand capacitatea de a auzi, dorinta de a asculta, abilitatea de a discrimina fonemele, de a face corelatie intre obiect si cuvant, capacitatea de a formula un raspuns verbal, de a organiza un limbaj expresiv si a articula cuvintele. Raspunsul depinde de dezvoltarea cognitiva, context si starea emotionala a subiectului, emotiile avand un efect negativ asupra producerii limbajului si mai putin asupra receptarii lui.

    

     Comunicarea extraverbala

    

     Prezentarea comunicarii interpersonale sub cele doua aspecte principale, verbala si extraverbala, are avantajul ca utilizeaza notiuni distincte, aproape de bun simt.

     Privita din punctul de vedere al dezvoltarii filogenetice si al mijlocului de transmitere a informatiei comunicarea umana urmeaza alte doua cai:

     - Calea comunicarii spontane, mai veche filogenetic, care reflecta starea emotionala a subiectului si este controlata de emisfera cerebrala dreapta;

     - Calea comunicarii simbolice care exprima functia sociala a comunicarii si invita la interactiune, mai noua filogenetic, si controlata de emisfera cerebrala stanga.

     Ross Buck prezenta in anul 1982 un studiu convingator referitor la aceste versante ale comunicarii intraumane, care pot fi incluse in comunicarea extraverbala (cu precizarea ca si comunicarea verbala este de fapt simbolica). Interpatrunderea acestor domenii da imaginea complexitatii comunicarii umane.

     Studierea comunicarii extraverbale a starnit interes deosebit abia in ultimul deceniu, ca urmare a cunostintelor dobandite de etologie aplicate in studierea fiintei umane. Etologia este ramura biologiei care studiaza comportamentul animalelor si are astfel ca obiect de cercetare comportamentele nonverbale.

     Cercetatorii au reusit astfel sa descifreze ca pe langa comunicarea simbolica, specifica omului, care reprezinta sistemul social de comunicare (comunicarea verbala a fost prezentata pe larg in capitolul precedent), fiinta umana, ca si alte specii dezvoltate biologic, dispun si de un sistem biologic de comunicare, numit comunicare spontana.

     Sistemul biologic de comunicare al omului a fost semnalat inca din anul 1872, de catre Ch. Darwin, in lucrarea Expression oj the Emotions in Mans and  Animals.

     Facandu-se distinctie intre comportamentul nonverbal voluntar si involuntar, comunicarea spontana este inclusa in ultimul. Expresia faciala care exprima elemente ale comunicarii spontane (frica, dorinta, suparare) nu este insa niciodata pura, avand si elemente voluntare, controlate, cu atat mai abil, cu cat copilul este de varsta mai mare si dispune de dezvoltarea cognitiva. De exemplu, miscarile faciale care insotesc conversatia sunt subordonate fluxului vorbirii. In timpul comunicarii verbale, expresia faciala si gesturile sunt subordonate conversatiei. Comunicarea simbolica este totdeauna voluntara, dar nu totdeauna constienta. Nu este usor de facut distinctie intre modificarile mimicii faciale conversationale (subordonate conversatiei) si cele emotionale. Acestea devin mai distincte daca observam "emblema faciala" in afara comunicarii. Aceasta expresie este automatica, scapa interventiei constiente a subiectului si exprima starea lui motivational-emotionala.

     Ross Buck face o comparatie intre comunicarea spontana si cea simbolica (vezi tabelul 1) si propune o reprezentare grafica privind relatia ipotetica dintre ele (vezi figura 3).

Figura 3. Relatia ipotetica dintre comunicarea simbolica si spontana (dupa Ross Buck).

    

Tabelul 1

    

     Comparatie intre comunicarea spontana si simbolica (dupa Ross Buck, 1982)

    

Caracteristici

Comunicarea spontana

Comunicarea simbolica

Baza sistemului de coduri

participare biologica (innascut)

participare sociala (dobandita)

Elemente

semne: aspecte naturale, vizibile, usor sesizabile de interlocutor

semne: relatie arbitrara cu ceea ce exprima; ambii participanti la interactiune trebuie sa le cunoasca semnificatie

Intentie

spontan: comportamentul este un raspuns automatic sau reflex

voluntar: transmitatorul intentioneaza sa transmita un anume mesaj

Continut

nu propune o comunicare; este proportional cu starea motivationala si emotionala a subiectului

voluntar: transmitatorul intentioneaza sa transmita un anumit mesaj, invita la comunicare

Sediul proceselor cerbrale

emisfera cerebrala dreapta

emisfera cerebrala stanga

     In conceptia acestui autor, comunicarea spontana este cea mai veche filogenetic si se bazeaza pe un sistem de semne dobandite biologic. Semnele se afla intr-o legatura naturala cu ceea ce exprima (stari emotionale). Comunicarea spontana nu invita la dialog, dar informeaza partenerul, despre starea motivational-emotionala a subiectului. Expresia faciala care dezvaluie elementele comunicarii spontane este involuntara, iar acest tip de comunicare este, prin excelenta, extraverbala. Starile emotionale pe care le exprima comunicarea spontana sunt usor sesizabile de catre interlocutor, iar din punct de vedere biologic ele sunt interpretate ca avand rol adaptiv, fiind sursa de informatie pentru receptor. Desi rolul comportamentului facial pentru supravietuirea omului este greu de evaluat, se poate spune ca sugarul in varsta de 6 luni este foarte sensibil la inflexiunile vocii (prozodia) si expresia faciala a mamei, iar copilul in varsta de un an foloseste expresia faciala a mamei ca sursa de informatie, atunci cand se simte in nesiguranta. Incruntarea exprimand mania care poate fi descifrata in expresia faciala a individului va fi interpretata ca adaptativa, pentru ca alertand partenerul, rezolvarea conflictului se face fara altercatii fizice! Se cunoaste valoarea informativa a primului contact facial, folosita de interlocutor pentru prevederea directiei in care va evolua comunicarea.

     Fiind innascuta, expresia faciala, care exprima comunicarea spontana, apare devreme in cursul dezvoltarii ontogenetice, dar ulterior se adauga elemente invatate, modelate de cultura si educatie, care disimuleaza comportamentul dictat de starea motivational-emotionala a subiectului.

     Deci comunicarea nonverbala include ambele aspecte, elemente innascute, dobandite biologic si elemente invatate, modelate prin educatie sau nivel cultural.

     Referindu-ne strict la expresia faciala, se poate spune ca este foarte greu de distins gradul controlului voluntar intr-o expresie faciala data, care poate fi spontana, dar "corectata" voluntar. Miscarea musculaturii fetei este voluntara, nu si relevanta pentru exprimarea unei emotii! Pentru evidentierea expresiei spontane reale subiectul trebuie observat fara ca el sa stie, ceea ce in cercetarile comportamentului uman se obtine folosind camere invizibile de luat vederi. De asemenea, este necesar ca subiectul sa nu fie antrenat intr-o interactiune sociala, mai ales intr-o conversatie, deoarece, asa cum am aratat, expresia faciala devine imediat subordonata comunicarii verbale pe care o completeaza. Receptorul trebuie sa fie capabil sa sesizeze toate aceste modificari.

     Rolul social al comunicarii este indeplinit de comunicarea simbolica, bazata pe un sistem de simboluri definite social, care au o relatie arbitrara in raport cu ceea ce exprima. Este totdeauna intentionala, voluntara (nu si constienta totdeauna) si constituie o invitatie la interactiunea adresata partenerului. Nu exista comunicare simbolica pura, ea se suprapune totdeauna peste elementele comunicarii spontane; devine mai complexa pe masura ce copilul se dezvolta, fiind influentata de experienta si dezvoltarea lui cognitiva. Simbolul utilizat de comunicarea sociala este un limbaj invatat in cadrul interactiunilor si se constituie intr-un cod al comunicarii care trebuie cunoscut atat de emitator, cat si de receptor.

     In comunicarea interumana, ambele tipuri de comunicare pot surveni simultan.

     Comunicarea extraverbala nu este numai spontana (aceasta explica doar starea motivational-emotionala), ci si simbolica. Legatura dintre ele nu este logica, ci mai degraba biologica (comunicarea spontana este coordonata de emisfera cerebrala dreapta, iar cea simbolica de emisfera cerebrala stanga).

     Comunicarea extraverbala are doua functii importante: functia sociala, de comunicare, si  functia expresiva sau afectiva.

     De fapt, exista o integrare a functiei afective si sociale a comportamentului extraverbal. Continutul oricarei actiuni nonverbale cunoaste o parte descriptiva (mesajul) si una afectiva (zambetul de placere). Sensul trebuie interpretat in context. Uneori parintii sau fratii cu care copilul intra in interactiune ignora expresivitatea fetei copilului. Expresia de frica ii este reprosata, pedepsita si etichetata ca ridicola!

     In lucrarea intitulata Comunicarea extraverbala (1987), V. Enatescu considera comunicarea extraverbala ca fiind totalitatea modificarilor de comportament aparute in cursul actului comunicarii, in afara comunicarii lingvistice, completand-o. Comunicarea extraverbala insoteste momentul concret al comunicarii, fiind, de obicei, paralela si sincrona cu comunicarea verbala completand-o, intarind-o, dandu-i culoare si stil, uneori suplinind-o. V. Enatescu insista, in special, pe valoarea simbolica a comunicarii extraverbale. Nu vom comenta aici scrisul, cititul, desenul, canale extraverbale simbolice, dar cu rol mai redus in interactiunea mama-copil. Mult mai sugestive pentru subiectul care ne intereseaza sunt expresia faciala, mimica si gesturile.

      Valoarea expresiei faciale am comentat-o deja ca sediu al expresiei comunicarii spontane. Expresia faciala, care exprima starea emotionala a subiectului, are un caracter innascut, determinat genetic si, de aceea, poate fi evidentiata foarte devreme la sugarul foarte mic. In timpul dezvoltarii ontogenetice individul deprinde (invata) norme personale, situationale sau culturale, care guverneaza expresia faciala. Controlul voluntar al musculaturii mimicii participa la aceasta. Cu timpul, copilul invata ceea ce nu trebuie sa exprime in context social si capata abilitatea sa controleze propriul sau comportament. Se utilizeaza de obicei trei modalitati de disimulare a expresivitati faciale (simulare, inhibitie, mascare). Expresivitatea faciala este cel mai controlabil canal al comunicarii extraverbale, pe cand comportamentul corpului si calitatea vocii (tonul) sunt mai putin controlabile (chiar atunci cand expresia verbala propriu-zisa este bine stapanita).

     Expresivitatea faciala din timpul comunicarii lingvistice exprima intentiile celui care transmite mesajul. Elementul varsta este extrem de important pentru aprecierea semnificatiei semnelor extraverbale. Expresia faciala, ca stil si originalitate, este specifica personalitatii fiecarui individ. Persoanele mai extrovertite dovedesc o mimica faciala mai mobila decat cele introvertite, pentru ca exista relatia intre expresivitatea faciala si tipul de raspuns fiziologic (Eysenk, 1967) (vezi figurile 4 si 5). Capacitatea de exteriorizare sau interiorizare a expresivitatii faciale este innascuta (corelata cu personalitatea individului), dar este modelata mult sub influenta factorilor sociali. Diferenta de expresivitate faciala la copii tine de faptul ca unii sunt mai exteriorizati si altii mai interiorizati. Din aceasta cauza copiii cu reactivitate mai mica risca sa fie evaluati dezavantajos si subestimati referitor la dezvoltarea cognitiva. Expresivitatea faciala din timpul interactiunilor sociale se invata prin imitare. Sugarul in varsta de 4 luni este mai expresiv, daca mama lui este activa facial in timpul interactiunilor mama-copil. El este foarte sensibil la expresia faciala a mamei si invata sa interpreteze semnificatia mimicii adultului inainte de a intelege sensul comunicarii verbale.

Figura 4. Teoria lui Eysenk privind bazele neurofiziologice ale introversiunii si extroversiunii (1967). Schema: A. Sistemul reticular este o parte a sistemului functional care mediaza stimularea corticala; B. Sistemul reticular are influenta asupra neurocortexului atat pentru stimularea, cat si pentru inhibarea acestuia; C. Sistemul reticular primeste impulsuri pe calea clasica a organelor de simt, pe care le proiecteaza in ariile de receptie ale neurocortexului; D. Exista un nivel optim de stimulare (reprezentat in figura de linia punctata). Introvertitii si extrovertitii dispun de un nivel innascut de stimulare la nivelul sistemului reticular. Extrovertitii se nasc cu un nivel de stimulare mai mic decat optimum, iar introvertitii cu un nivel de stimulare care depaseste acest optimum

Figura 5. Teoria lui Eysenk. Strategii utilizate de subiect pentru a obtine un nivel optim de stimulare a neurocortexului: A. Extrovertitii isi indreapta organele lor de simt catre sursele de stimulare, ceea ce are ca efect cresterea stimularii pentru a atinge nivelul optim; B. Introvertitii evita acest tip de stimulare.

     Este deja stabilit ca cea mai expresiva zona a figurii este etajul mijlociu al fetei, regiunea interoculara si intersprancenoasa (jocul sprancenelor, cutele realizate intre ele, modificarile expresive ale dimensiunilor fantelor palpebrale, ale santurilor nazo-geniene si labio-geniene).

     Tatiana Slama-Cazacu a intreprins studii referitoare la concomitenta limbajului mimic cu a celui verbal.

     In comunicarea mama-copil, de o extrema importanta este contactul "ochi in ochi (eye to eye). Valoarea speciala a privirii si a relatiei privire-verbalizare pentru intarirea legaturii interpersonale a fost de ,mai multa vreme clarificata. Directia privirii, cautarea privirii partenerului, urmarirea ei, a dinamicii globului ocular, deplasarea sau coborarea ochilor sunt pline de semnificatie in comunicarea interumana si in cazul particular al comunicarii mama-copil.

     Piaget a fost cel care a subliniat insa ca debutul dezvoltarii gestualitatii se situeaza inaintea aparitiei limbajului sonor. Admitand ca gesturile si mimica se invata prin imitarea adultului, trebuie sa remarcam ca sugarul se afla fntr-o situatie particulara. El poate remarca mimica mamei percepand-o vizual, in schimb isi recunoaste propria fata numai prin pipait, adica folosind un alt sistem de perceptie. Existand aceasta lipsa de corespondenta este probabil ca imitarea mimicii adultului este initial intamplatoare. Copilul este silit sa construiasca corespondente intre claviatura vizuala si cea tactil-chinestezica pentru a generaliza imitarea mimicii (Piaget).

     In primul semestru de viata imitarea gesturilor este restransa din cauza imperfectiunilor motorii legate de varsta.

     Gesturile insotesc si ele comunicarea verbala completand mesajul, alaturi de mimica faciala. Gestica sustine comunicarea verbala suplinind unele dificultati ale acesteia, incercand sa faca sublinieri. Gestica este incadrata in expresia plastica a comunicarii extraverbale.

     Expresivitatea miscarilor mainilor a fost semnalata si inclusa in semnele comunicarii extraverbale. In monografia asupra mainii, publicata la inceputul secolului. Vaschide (citat de Tubiana) sustine chiar ca mana defineste comportamentul omului mai mult decat ochiul, mai mult decat un domeniu senzorial. Semnificatia gestului si rolul lui in completarea comunicarii verbale utilizat in perioada protoconversationala a fost deja subliniata in capitolul precedent.

            Comportamentul extraverbal inlocuieste sau argumenteaza comportamentul verbal, facilitand o interactiune sociala. Individul care poseda abilitatea de a codifica sau decodifica semnificatia comportamentului extraverbal da dovada de mai multa competenta in comunicarea sociala.


Document Info


Accesari: 4692
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )