Motivatia de a deveni parinti

     Motivatia de a deveni parinti apare la un moment dat in evolutia cuplurilor stabile. Pentru a duce la indeplinire aceasta sunt necesare insa ajustari economice, sociale si psihologice ale familiei.

     Motivatia variaza considerabil de la cultura la cultura. Uneori copilul este investit cu rolul de 434c26e a mentine coeziunea familiei. Alteori este privit ca o datorie a familiei. Unele culturi percep aparitia copilului ca parte inevitabila a vietii, asupra careia nu se cade sa intervenim prin decizii constiente. Sarcina si ducerea ei la termen este de obicei o “afacere” de familie. In asteptarea copilului cuplul parental traverseaza o experienta placuta.

     In cultura noastra sarcina este considerata o conditie normala. Nasterea este un eveniment de familie si nu un eveniment medical sau chirurgical chiar daca are loc in spital.

     Sentimentul matern cunoaste o tripla motivatie si anume motivatia biologica, sociala si personala.

     Motivatia biologica a sentimentului matern are la baza instinctul de reproducere (perpetuarea speciei). Se poate vorbi de instinct matern foarte precoce pe scara animala, dar se stie ca la fiintele inferioare protectia materna dureaza numai atat timp cat micul animal necesita ajutor pentru hrana si supravietuire. In momentul in care a ajuns matur si nu mai exista pericolul disparitiei speciei, fostii pui se despart de parintii lor si isi intemeiaza familii proprii. Se pot da numeroase exemple din biologie prin care se demonstreaza ca instinctul parental a fost mai puternic decat cel de conservare sau cazuri in care instinctul matern il domina pe cel de hranire (femela se sacrifica pe sine pentru a-si hrani puii). Referitor la instinctul matern, sunt inca discutii daca el trebuie considerat de acelasi grad cu instinctul de hranire. Cu exceptia instinctului de reproducere, toate celelalte instincte servesc in masura variata ca mecanism reglator pentru mentinerea echilibrului fiziologic al organismului, al homeostaziei si deci a supravietuirii. Supravietuirea individului nu depinde insa de satisfacerea instinctului sexual, desi acesta este obligatoriu daca ne referim la supravietuirea speciei.

     Motivatia biologica este stimulata neurofiziologic si, de aceea, se manifesta identic la toti indivizii, fiind putin influentata de factorii de mediu.

     Sentimentul matern uman are o permanenta de o viata. De altfel, instinctele omului sunt sterse si reprimate de constrangeri ale vietii sociale, astfel ca acest comportament este mai degraba invatat decat mostenit biologic.

     Motivatia sociala nu este mai putin importanta. Dragostea de mama este pentru copil o sursa de securitate sociala, dar si o conditie esentiala, care transforma copilul intr-o fiinta sociala. Se stie ca frustrarea sociala nu conduce direct la moartea individului, dar poate realiza tulburari emotionale grave. Interactiunea mama-copil incepe foarte precoce (de la nastere) si este considerata un exemplu de interactiune sociala.

     Mama este pregatita pentru rolul ei de ingrijire a copilului, prin motivatia sociala. Compararea sociala nu este lipsita de importanta, prin compararea sociala intelegand compararea unei atitudini cu ceea ce este sau nu este acceptat fata de standardele sociale ale culturii respective.

     Natalitatea unei societati este influentata multifactorial, dar tine si de cultivarea sentimentelor de afectiune fata de copii. Dragostea fata de copii este mai ales un produs al culturii si nu al naturii, pentru ca acest sentiment se spiritualizeaza prin educatie. Bucuria de a-ti vedea prelungita viata intr-o fiinta noua, bucuria de a asista la achizitiile surprinzatoare ale copilului, care ne tulbura si ne incanta, satisfactia de a fi contribuit la nasterea unui om care sa devina util societatii, care sa realizeze ceea ce tu nu ai avut timp de a indeplini in viata, iata o parte din motivatia sociala a dragostei de mama.   

     Motivatia personala nu este lipsita de interes. Se stie ca dragostea pentru copii este o constanta a vietii psihice feminine, iar afectiunea fata de copii este un proces dominant in psihicul femeii. Copilul reprezinta expresia suprema a autorealizarii unei femei, concretizarea ideii de permanenta, dincolo de hotarele existentei personale. Copilul schimba complet rolul si statutul de pana atunci al femeii, pe care o transforma in mama. Nu numai statutul social al mamei este altul, ci se schimba si   auto-evaluarea. Care femeie nu este plina de mandrie privind copilul nou venit pe lume, o fiinta atat de desavarsita, care nu este sublima prin ceea ce este, ci mai ales prin ceea ce poate deveni?

     Dupa nasterea copilului, femeia capata un tel precis si anume acela de a creste si proteja noua fiinta, si intreaga ei viata personala va fi marcata, pana la sfarsit, de acest eveniment.

     Nasterea unui copil este un element psihofiziologic de echilibrare si implinire a personalitatii femeii. Din cele mai vechi timpuri se cunosc efectele corectoare ale maternitatii asupra temperamentului femeilor.

     Influenta culturii personale si a celei sociale isi pune amprenta asupra calitatii dragostei de mama. Aceasta pentru ca expresia sentimentului de dragoste pentru copii are o importanta componenta spirituala; este legata de reprezentari, emotii, idei, imagini, educatia si cultura femeii. Motivatia personala si sociala a dragostei de mama este trezita si satisfacuta de conditii psiho-sociale, care depind mult de atitudinea societatii fata de acest deziderat. Necesitatile psihologice ale femeii-mama exprima modelul ei social si cultural. Intreg sistemul educational si de asistenta sociala trebuie sa tina seama de aceasta realitate.

     Deoarece instinctul reprezinta numai o mica parte din comportamentul care guverneaza dragostea de mama, exista premize sociale, educationale si personale pentru constituirea prenatala a sentimentului matern.

     In timpul sarcinii, sentimentele pentru viitorul nou-nascut cresc in progresie geometrica. Daca se suprapun conditii sociale nefavorabile (din cauza ilegitimitatii sarcinii sau din cauza statutului marital) exista premize ca asteptarea copilului sa aiba un efect psihologic negativ, cu semnificatie de factor psihopatogen. Chiar daca exista un sot legitim, care are insa o conduita reprobabila (este alcoolic sau are tulburari de comportament) sarcina poate fi privita ca un accident nedorit si firestile sentimente materne sunt reprimate cu brutalitate inca din fasa. Ambianta familiala are un rol covarsitor pentru dezvoltarea normala si evolutia ascendenta a sentimentelor de dragoste pentru viitorul copil.

     Femeia gravida are constiinta imensei responsabilitati cu care este investita si, uneori, manifesta temeri privind nasterea si buna dezvoltare a copilului. Viitoarea mama este preocupata de tendinte contradictorii: sentimentul dragostei de mama care se amplifica, cu cat se apropie momentul nasterii, teama de a nu da nastere unui copil malformat, de a nu muri la nastere, de a nu putea creste copilul dupa exigentele actuale. Aceasta stare de anxietate este conditionata de personalitatea gravidei, de mediul social, factori culturali si familiali, experienta ei de viata, etc.

     Cu toata pregatirea psihologica a gravidei care stie ca asteapta un eveniment cu semnificatie personala (femeia percepe mai putin semnificatia lui biologica si sociala), nasterea se constituie ca un moment de echilibru fizic si psihologic foarte fragil.

     Nasterea presupune un stress biologic (schimbari fiziologice dramatice) si, uneori, un stress psihosocial, fiind necesare noi responsabilitati si readaptari emotionale. Responsabilitatea deosebita a femeii fata de sarcina si destinul viitorului copil fac din nastere o problema de psihologie sociala.

     Nasterea eutocica include un travaliu normal din care rezulta un nou-nascut sanatos, bine si rapid adaptabil vietii extrauterine, dar si o stare psihofiziologica normala a parturientei, care trebuie sa traverseze momentul in liniste si demnitate.

     Frica de durere cuprinde adesea femeia gravida in preajma travaliului. Teama de actul nasterii este esentiala in patologia durerii, ea generand tensiune psihofizica mai accentuata la nivelul musculaturii netede a uterului. Spasmul muscular care intervine se opune dilatatiei necesare a colului uterin, prelungind durata travaliului, determinand in plus durere mai intensa. Anxietatea mareste sensibilitatea algica care la randul ei creste tensiunea musculaturii netede si contractilitatea muschiului uterin. Componenta psihica a durerii la nastere scade pragul de receptie algica. Teama, anxietatea constituie factorul cel mai important al durerii la nastere.

     Teama de durere la nastere este conditionata social-istoric si este intretinuta de discutii cu persoane neavizate, fiind mai accentuata la femeile cu comportament psihopatic. Nasterea fiind un proces psihosomatic prin excelenta, rolul medicului obstetrician, este de a deplasa domeniul nasterii din cel tehnic profesional in cel umanitar-psihologic.

     Psihoterapia are rolul de a explica femeilor adevarul stiintific despre nastere. Printr-un proces instructiv-educativ, diferentiat dupa nivelul de instructie si gradul de cultura, se spera la distrugerea miturilor si a opiniilor fara fundament stintific.

     Nasterea trebuie sa devina un act responsabil, care sa decurga intr-un climat psihic de calm si incredere. Femeia va trebui sa stie ca la nastere exista durere, dar este suportabila si acceptabila. Numai anxietatea o amplifica, dandu-i o coloratura patologica. De altfel, metodele analgezice moderne amelioreaza aceasta latura si nici o femeie care a nascut nu mai sustine ca durerea la nastere este intolerabila.

     Daca un cuplu parental pierde unicul copil din cauza unui accident sau a unei boli incurabile, evenimentul este interpretat invariabil ca o drama, iar fostii parinti fac mari eforturi pentru redobandirea unui copil “inlocuitor”. Riscul este maxim pentru familiile cu copil unic.

     Daca societatea nu are o atitudine indiferenta fata de natalitate, femeile care sufera de sterilitate se simt rejectate social, frustrate, inregistrand situatia ca pe un insucces personal. Se stie ca membrii grupului se compara cu standardele grupului. Femeile care nu reusesc sa devina mame solicita cabinetele medicale care se ocupa cu problemele de sterilitate, cerand explicatii si tratamente care sa le rezolve aceasta invaliditate. Altfel, aceste femei dezvolta un complex de inferioritate si se simt izolate de societatea in care majoritatea familiilor au mai multi copii.

     Desi nu este demonstrata existenta unei “baze” biologice a dragostei tatalui fata de copil, aceasta exista si deriva mai ales din calitatea relatiei cu mama copilului. Intervin insa si alti factori cum ar fi gradul lui de cultura si educatie, compararea sociala, experienta personala de viata, sentimentul de mandrie masculina (copilul se constituie ca o dovada indubitabila a virilitatii). Obligatiile pe care si le-a asumat la intemeierea familiei fac ca tatal sa se implice imediat dupa nastere in ingrijirea lui cu dragoste, iar societatea moderna promoveaza modelul parental de crestere a copilului. Doar in culturile cu model traditional aceste sarcini revin in exclusivitate compartimentului feminin al familiei, inteleasa intr-un sens larg (coabitarea mai multor generatii, care se implica in cresterea si educarea copiilor).