Teoriile jocului. Teoriile biologice

Teoriile jocului. Teoriile biologice

            Referiri la joc se intalnesc incepand cu lucrarile grecilor antici, Aristotel si Platon, dar primele cercetari asupra jocului s-au derulat incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea. Cam in aceeasi perioada s-au conturat si primele teorii cu privire la natura si rolul jocului.

            W. F. Froebel (1782-1852) este unul dintre primii sustinatori ai jocului in educatia copilului. El a elaborat un curriculum educational avand ca element de baza jocul si asa-numitele jucarii fara numar ale copilariei : mingiile, masutele de joc, nisipul, plastilina etc. Toate acestea insotesc copilul pe toata durata copilariei. Froebel considera ca jocul demonstreaza personalitatea, gandirea si sentimentele copilului. In conceptia sa, scopul educatiei poate fi atins cel mai bine prin joc, deoarece jocul este cel care il face pe copil sa inteleaga realitatea. Jocul este o activitate spirituala, stadiul cel mai inalt in ’’functionarea’’ copilului. In cadrul teoriei lui Froebel despre joc, functia dezvoltarii relatiilor interpersonale ocupa un loc central. In cadrul acestora, adultul are un rol catalizator, ajutand copilul sa se inteleaga pe sine, sa-i inteleaga pe altii si sa inteleaga ceea ce invata.

            Teoria lui Froebel pune la baza jocului experienta nemijlocita a copilului, care trebuie sustinuta si stimulata in cadrul procesului educational. Aceasta idee este impartasita si de alti pedagogi, prefigurand importanta functie formativa a jocului in evolutia si dezvoltarea copilului : Margaret Mc Millan (1860-1931), Susan Isaacs (1885-1948), Jhon Dewey (1859-1952) s.a. .

            Daca in timp ce Froebel, ca si alti adepti ai teoriei sale cu privire la joc, urmaresc cu precadere sa demonstreze rolul jocului in dezvoltarea personalitatii copilului, importanta lui in cadrul procesului educational, exista numerosi alti cercetatori (psihologi, pedagogi, biologi) care incearca sa descifreze mai ales originea si functionalitatea jocului. Acest aspect si altele vor fi abordate  in teoriile biologice asupra jocului.

1.      Teoria surplusului de energie (Schiller, 1795, H. Spencer, 1872)

            Schiller porneste de la ideea ca fiintele tinere, animalele superioare si copiii, detin o foarte mare cantitate de energie nervoasa ce trebuie consumata. Aceasta descarcare a surplusului de energie are loc prin miscari, dintre care unele sunt utile si se repeta ca atare, de 20220h78u venind deprinderi (miscarea de apucare a unui obiect, specifica puiului de animal, este o miscare necesara mai tarziu in vanarea prazii). Deseori, aceste miscari se repeta fara o utilitate imediata, in aceste cazuri manifestandu-se activitatea de joc.

            Herbert Spencer nu elaboreaza in mod special o teorie asupra jocului. El include problema surplusului de energie intr-un context biologic evolutionist mai larg.

            Punand problema originii impulsului pentru joc, Spencer arata : speciile inferioare de animale au aceea trasatura generala datorita careia toata energia lor se consuma pentru realizarea functiilor care au valoare esentiala pentru viata. Ele sunt incontinuu preocupate de cautarea hranei, de ocolirea dusmanilor, construirea de ascunzatori, asigurarea adapostului si a hranei pentru pui. Pe masura ce ne apropiem insa de animalele superioare, care au aptitudini mai eficiente, mai reusite si mai numeroase, descoperim ca timpul si energia lor nu sunt ocupate total de satisfacerea trebuintelor nemijlocite. (…). Jocul este aceea exersare artificiala a disponibilitatilor care, dintr-o insuficienta folosire naturala, sunt gata sa se descarce, incat, in locul unor activitati naturale absolute, isi cauta iesire in comportamente fictive. Miscarile produse astfel si straine de orice utilitate imediata constituie jocul.

            Critici :

·        Ed. Claparede afirma ca teoria surplusului de energie poate, intr-adevar, favoriza jocul, dar nu poate constitui o explicatie a acestuia prin energia acumulata in exces. …nu vedem oare si copii jucandu-se chiar atunci cand sunt foarte obositi si cad adormiti pe jucariile lor ? Sau copii convalescenti, amuzandu-se in patucul lor, indata ce s-au intremat putin, fara a mai astepta un surplus de forte ?, se intreaba Claparede (1975, p. 61).

·        Ursula Schiopu afirma ca teoria surplusui de energie este prea generala si simplista. Surplusul de energie nu poate explica varietatea mare a motivelor de joc specifice copiilor de diferite varste si din diferite parti si regiuni ale lumii. Ea poate creea doar un cadru de plasare a jocului printre activitatile de consum de energie.

               Teoria surplusului de energie este inrudita cu asa-numita teorie a dinamicii infantile (F.J.J.Buytendjik), dar si cu teoria catartica (Elkonin, 1980).

2.      Teoria recreerii (Lazarus, 1883)

Jocul inseamna recreere in conceptia lui Lazarus. Prin joc, organismul se reface, se odihneste si de aceea jocul este activitatea preferata de copil. In sprijinul acestei idei, Lazarus aduce ca argument faptul ca jocul este folosit ca recompensa pentru copiii care au finalizat anumite activitati de invatare care se presupune ca nu le plac si care necesita munca si efort (ex. scrierea).

            Critici :

Ed. Claparede sustine ca teoria are caracter echivoc si argumentatie insuficienta. Este greu de presupus ca oboseala indeamna la joc si nu la repaus, afirma Claparede (1975, p. 60).

            Ideea de recreere, sustin criticii acestei teorii, este corelata, in general, cu aceea a unei activitati care sa aiba caracteristici contrarii activitatii de munca sau de invatare. Ori, in mica copilarie (1-3 ani) si in copilaria mijlocie (3-7 ani), copiii se joaca aproape tot timpul. Pentru copii, jocul este si munca si invatare. Abia mai tarziu se constituie conditia ca jocul sa fie considerat distractie si, deci, activitate recreativa. De altfel, specialistii in psihologia copilului sunt de acord astazi in a considera ca pana la intrarea in scoala, jocul constituie tipul fundamental de activitate ce sustine in cea mai mare masura dezvoltarea psihica prin antrenarea psihomotorie, senzoriala, intelectuala si afectiva, ce prezinta pentru procesul cresterii si dezvoltarii psihice o importanta tot atat de mare ca si activitatea de instruire din anii de scoala.

            Implicatii constructive ale teoriei recreerii. Teoria a fost reluata de cercetatorii care se ocupa de functiile activitatilor distractive. Teoria odihnei active sustine ca exercitarea unei activitati distractive cu caracter ludic este in foarte multe cazuri mai reconfortanta decat odihna pasiva si are functii importante de recuperare (o lectura interesanta, jocul de sah, jocuri sportive, plimbari, dans etc.).

3.      Teoria ’’exersarii’’ (teoria invatarii prin joc/exercitiului pregatitor/anticiparii/pregatirii pentru viata) (K. Gross, 1896)

            Teoria lui Gross despre joc a avut o larga raspandire in prima jumatate a sec. XX. Incercand sa o defineasca, K. Gross o numeste teoria exersarii sau a autoeducarii. Ideile fundamentale ale acestei teorii sunt cuprinse in urmatoarele teze (cf. Elkonin, 1980, pp. 71-72) :

·        fiecare fiinta vie dispune de predispozitii ereditare care confera comportamentului un scop ; la animalele superioare, insusirilor innascute, ce tin de natura lor organica, li se adauga impulsul spre activitate, care se manifesta deosebit de puternic in perioada de crestere… ;

·        la fiintele superioare, si mai ales la om, reactiile innascute, oricat de necesare ar fi ele, nu sunt suficiente pentru solutionarea problemelor complexe ale vietii ;

·        viata fiecarei fiinte superioare include copilaria, perioada de dezvoltare si crestere, cand aceasta nu se poate intretine in mod autonom ; existenta sa este asigurata prin ingrijirea parintilor ;

·        perioada copilariei face posibila acumularea adaptarilor necesare vietii…omul beneficiaza de o copilarie deosebit de lunga, deoarece, cu cat activitatea este mai perfectionata, cu atat mai de durata este pregatirea pentru ea ;

·        acolo unde individul in dezvoltare manifesta, consolideaza si dezvolta aptitudinile sale dintr-un impuls launtric lipsit de orice scop exterior, acolo avem de-a face cu cele mai primitive forme ale jocului.

Biolog de formatie, Gross este cel care a abordat jocul dintr-o perspectiva biologica. Operand pe o baza naturalista larga de observatii, Gross a facut notatii importante cu privire la jocul ce caracterizeaza cateva specii de animale (puii de lei, capre si pisici), vazand in conduita ludica manifestarea unor instincte complexe legate de necesitatea exercitarii la puii de animale a unui bogat fond de miscari, utile mai tarziu in viata adulta. Argument : Puii animalelor dotate cu un sistem nervos evoluat, protejati de exemplarele mature, nu au nevoie sa-si procure hrana prin mijloace proprii. Natura a elaborat ca atare un teren de exercitare prealabila a instrumentelor de satisfacere a unor instincte cum ar fi cel de panda, cel de aparare etc.. Sub forma inca nediferentiata, acestea se manifesta in joc. Ca atare, jocul este inteles ca o pseudo-activitate. Puiul de pisica, de pilda, arata Gross, se napusteste pe frunza uscata starnita de vant, cum se va napusti mai tarziu pe un soarece sau pe o pasare. (…). Ajungem, deci, sa consideram jocul ca pe un exercitiu pregatitor pentru viata serioasa. Gross a incercat sa descifreze, astfel, nu numai determinismul imediat, ci si semnificatia functionala a jocului, rolul lui in conservarea vietii.

            Asadar, jocul ar fi, dupa K. Gross, un mijloc de exersare a predispozitiilor in scopul maturizarii, un fel de pre-exercitiu al conduitelor mature pe care le pregateste.

K.Gross clasifica jocurile in urmatoarele categorii :

·        Jocuri de experimentare

·        Jocuri de functii generale

·        Jocuri senzoriale

·        Jocuri motorii

·        Jocuri intelectuale

·        Jocuri afective

·        Jocuri de vointa

Dupa aparitia lucrarilor lui K. Gross cu privire la joc (’’Jocul animalelor’’, 1896), teoria sa a inceput sa domine, fiind recunoscuta de aproape toti psihologii. Acceptand

teoria lui Gross in ansamblu, unii dintre psihologi ii aduceau completari si rectificari cu scopul de a o adapta la conceptiile proprii.

      De exemplu, W. Stern, psiholog structuralist, la inceputul sec. XX, impartasind conceptia lui Gross, introduce ideea conform careia jocul ar fi un instinct specific. Aceasta contravine total punctului de vedere al autorului teoriei exersarii. In lucrarea ’’Viata spirituala a copilului’’ (1916), Gross neaga vehement ideea jocului ca instinct sau a ’’instinctului de joc’’, afirmand : In expunerea mea nu m-am referit niciodata la « inclinatia catre joc » sau la « instinctul de joc », pentru ca realmente nu consider posibila recunoasterea existentei acestora…jocul este un mod specific de manifestare a diferitelor instincte si inclinatii.

            Prin urmare, corectia adusa de Stern, pe langa faptul ca nu dezvolta teoria jocului elaborata de Gross, vine sa accentueze tocmai aspectele eronate ale acesteia, izvorate din neintelegerea deosebirii principale dintre copil si puiul de animal.

            Avand ca punct de plecare tot ’’teoria exersarii’’ a lui K. Gross cu care este de acord in privinta fundamentului biologic al acesteia, Ed. Claparede afirma ca punctul de vedere biologic, neglijat de psihologi, poate oferi o intelegere mai profunda a activitatii mentale. Considera jocul drept un exercitiu pregatitor pentru viata de adult, avand rolul de a activa la copil nu instincte, ca la animale, ci functii motrice sau mintale. Jocul este agent de dezvoltare, de expansiune a personalitatii in devenire si este determinat, pe de o parte, de nevoile copilului, iar pe de alta parte, de gradul dezvoltarii sale organice.

            Individul recurge la joc din doua motive, considera Claparede: pentru ca este incapabil sa presteze o activitate serioasa din cauza dezvoltarii insuficiente sau din cauza unor imprejurari care se opun indeplinirii unei activitati serioase care sa satisfaca dorinta respectiva (interdictiile adultului). De fapt, arata Claparede, este vorba de o sustragere a individului din realitate prin crearea unei realitati libere, potrivite satisfacerii nevoii sale de realizare.

Ed Claparede pleaca de la clasificarea lui Gross si o elaboreaza pe a sa in urmatoarea structura, gandind ca intereseaza, in special directia formativa a jocurilor. Acesta este, de fapt, si criteriul de clasificare :

·        Jocuri de functii generale cu urmatoarele subcategorii :

§         Jocuri senzoriale : jocurile cu trambite, fluiere, zbarnaitori, cutii muzicale, caleidoscoape, mazgaleala cu creioane colorate sau cu alte instrumente de colorat etc. – antreneaza capacitatile senzoriale.

§         Jocuri motorii : jocul cu mingea, cu elasticul, cu coarda, aruncatul cu prastia, gimnastica etc. – antreneaza indemanarea, coordonarea miscarilor, agilitatea.

§         Jocuri psihice :

*intelectuale, care solicita o activitate intelectuala complexa, antreneaza strategii ale gandirii cu grade diferite de complexitate ; ex. : loto, domino, sah, asociatii verbale, jocuri ghicitori, enigme etc.

*afective - antreneaza o gama variata de emotii cu conotatii pozitive sau negative dar si elemente volitive (suportarea apei foarte reci, cataratul pe schele).

·        Jocuri de functii speciale care cuprind urmatoarele cinci subcategorii :

§         Jocuri de lupta ;

§         Jocuri de vanatoare ;

§         Jocuri sociale, prin care se imita comportamente sociale ; ex. : jocul de-a sedinta, de-a plimbarea, de-a tabara etc.) ;

§         Jocuri familiale prin care se imita comportamente specifice cadrului familial ;

§         Jocuri de imitatie.

Aceasta clasificare este discutabila, pentru ca, pe masura ce creste, copilul incorporeaza intr-un singur joc un numar de categorii care se considera a fi distincte.       

            Continuand ideea lui K. Gross privind pregatirea prin joc pentru perioada adulta, J. Bruner (1980) considera jocul o pregatire pentru viata relatiilor tehnice si sociale care constituie cultura umana. Conceptul central al acestei teorii este jocul structurat sau invatarea prin joc, in care rolul dominant este cel al adultului.

Critici la teoria lui K. Gross :

Elkonin (1980): Karl Gross constata ca jocul este o exersare anticipativa, dar argumentele necesare acestei teze se reduc la stabilirea unor analogii intre formele de joc in comportamentul copiilor si formele corespunzatoare ale activitatii reale la animale. Cand Gross observa puiul de pisica ce se joaca cu ghemul, el raporteaza jocul animalului la ’’jocul de-a vanatoarea’’, considerandu-l anticipativ numai pentru ca miscarile sale ii amintesc de miscarile pisicii adulte care prinde soareci. El nu se intreaba ce forma de comportament este aceasta, ce mecanism psihologic o declanseaza, ci urmareste doar sensul biologic al unui comportament ’’neserios’’.

            Ipoteza sa, conform careia intre jocul sau conduita ludica a animalelor (sub forma inca nediferentiata) si jocul copiilor nu exista deosebiri esentiale (cam de factura deosebirilor intre jocul iezilor si jocul puilor de pisica), face ca teoria sa sa capete un aspect reductionist.

            Totusi, asa cum arata Elkonin in lucrarea sa ’’Psihologia jocului’’, Gross intuieste (chiar  daca nu explica) insemnatatea jocului pentru dezvoltare, idee reluata, mai tarziu, de foarte multi psihologi, pedagogi in teoriile lor.

4.      Teoria recapitularii (Teoria atavismului, Stanley Hall, 1902)

Jocul reflecta cultura careia ii apartine copilul, reproducand prin formele sale, perioadele preistorice ale rasei umane (razboiul, vanatoarea, lupta pentru existenta, construirea de adaposturi, etc.), arata St. Hall in lucrarea sa ’’Unele aspecte sociale ale educatiei’’. Hall pune la baza explicarii jocului legea biogenetica a lui Haekel, dupa care ontogeneza repeta filogeneza (’’dezvoltarea copilului este o scurta recapitulare a evolutiei speciei umane’’), de unde reiese ca jocul ar fi o repetare a instinctelor si formelor de viata primitiva in ordinea cronologica a aparitiei lor.

            In acest sens, jocul este un exercitiu necesar diminuarii si disparitiei tuturor functiilor rudimentare, devenite inutile; copilul le exercita asa cum mormolocul isi misca coada pentru a scapa de ea.

Critici:

Ideea este interesanta, arata Ed. Claparede, dar nu pare sa corespunda realitatii; nu este deloc evident ca un exercitiu atat de constant ca jocul are ca efect slabirea, si nu intarirea activitatilor care ii formeaza obiectul. …oare fetitele care se joaca cu papusa devin mai tarziu mame mai putin bune decat acelea care au dispretuit acest joc (1975, p. 61).

5.      Teoria jocului ca stimulent al cresterii (H. Carr, 1902)

            Teoria lui K.Gross cu privire la joc se completeaza intr-un fel prin teoria dezvoltata de Carr (’’Teorii vechi asupra jocului’’, 1902). Jocul este un exercitiu dar functiile ludice nu vizeaza dezvoltarea si perfectionarea instinctelor, jocul nefiind ’’pre-exercitiu’’ (exercitii pregatitoare ca la Gross), ci mai degraba post-exercitiu cu rol in intretinerea instinctelor deja existente.

            Jocul este o activitate ce faciliteaza si suplimenteaza intregul proces al cresterii, inclusiv consolidarea somatica, prin exercitiile musculare pe care le presupune. Tendinta spre joc este ereditara, inclusa in modul de manifestare a cerintei biologice a animalelor tinere de a actiona si a-si asimila prin actiune diferite forme de conduita.

Critici :

Wundt critica aceasta viziune biologizanta, sustinand ca finalismul nu poate tine loc de cauza, iar Ed. Claparede atrage atentia asupra faptului ca jocul copiilor, departe de a fi pre-exercitiu al unor instincte sau conduite utile, reproduce ceea ce il impresioneaza pe copil, nu neaparat ceea ce-i va fi util. Prin joc copilul asimileaza realitatea (idee intalnita si la J. Piaget) (ex. jocului cu papusile in care nici nu se manifesta si nici nu se intretine instinctul matern).

6.      Teoria exercitiului complementar (teoria compensatiei, K. Lange)

Este o alta varianta a teoriilor care vad in joc un exercitiu ce intretine tendinte si instincte (cu accentele formulate de Carr). Aceasta teorie a fost convertita in planul complex al teoriilor psihologilor abisali. Ea cunoaste tratari specifice la Freud, Jung, Adler.

            Dincolo de contributiile lui Gross si Carr, K. Lange subliniaza o latura deosebita a jocurilor-exercitiu, el sustinand ca jocul este o activitate de proiectare si concomitent de compensare mai ales a acelor functii care sunt comandate de cerintele directe ale vietii si de trebuintele implicate in viata curenta. In consecinta, jocul serveste la subtila adaptare a copilului la mediu. 

            Teoria compensatiei are o multitudine de variante. Chiar Carr a imbogatit analiza sa cu privire la joc, sustinand ca prin joc copilul isi estompeaza o serie de instincte neoportune sau periculoase in raport cu stilul de viata evoluat al omului contemporan, instincte ce persista un timp dupa nastere ; exemplul dat este cel legat de tendintele razboinice care nu se anuleaza prin joc, ci jocul le canalizeaza spre altceva ; instinctul de panda/sexual sunt antrenate in jocul de competitie/dans, etc.). Actiunea catartica este mai putin evidenta la copiii mai mici si mai pregnanta la copiii mai mari.

            Reluand ideea, adeptii freudismului considera jocul o forma maladiva nepericuloasa de activitate in care este prezent fenomenul sublimarii si mecanisme de refulare. Jocul este o activitate de grad inferior de refulare. In fapt, numeroase curente postfreudiene utilizeaza activitatea ludica ca procedeu in psihoterapie, bazat pe fenomenul de sublimare.

            Teoriile biologice au atras atentia asupra unor aspecte interesante ale activitatii ludice, au impus necesitatea analizarii jocului si dintr-o perspectiva biofiziologica. Este criticabila insa tendinta de explicare a naturii jocului doar prin aspecte ale cauzalitatii biologice.