Cultura in secolele XII-XV

IX. 1.  « Renasterea secolului al XII-lea »

Nu putem intelege evolutiile culturale incepute in secolul al XII-lea fara a tine seama de avantul economic pe care il cunoste atunci Occidentul, in care progresele agricole ofera surplusuri si elibereaza forta de munca necesara renasterii oraselor.

            Aceasta renastere a oraselor a fost pusa de Jacques Le Goff (in Intelectualii in Evul Mediu, Bucuresti, 1994) in legatura cu nasterea unei noi categorii socio-profesionale, aceea a intelectualilor. In principiu, in conceptia lui Le Goff, intelectualul este cel ce isi castiga traiul prin valorificarea competentelor sale culturale, adica prin vanzarea stiintei. Altfel spus, intelectualul medieval este profesorul. Aparitia sa a fost posibila prin mutatia care a condus la abandonarea conceptiei specific medievale despre stiinta care apartine lui Dumnezeu, care o da oamenilor gratis, si ca atare acestia nu au dreptul moral sa o vanda. Aceasta mutatie a fost posibila in contextul renasterii oraselor, caracterizate prin diviziunea muncii, care nu exista in aceasta forma in sistemul medieval al celor trei ordine. Oratores, cei ce se roaga, oamenii bisericii, isi asumau si activitati culturale : copierea manuscriselor, redactarea diferitelor lucrari, cu continut teologic, istoric, stiintific, chiar, de asemenea, aveau monopolul asupra activitatii didactice. Toate acestea reprezentau aspecte secundare in viata si personalitatea lor, elementul central fiind, pentru ei, calitatea lor de oameni ai bisericii, devotati cultului divin. Astfel, autorii de cronici sau istorii, nu se definesc drept istorici, ci drept calugari, episcopi, intrucat, pe de o parte, nu exista constiinta specificitatii domeniului pe care il reprezinta, iar pe de alta, ei isi castiga existenta datorita calitatii lor de clerici, seculari sau regulari. Doar o data cu aparitia oraselor se iveste si omul a carui meserie este sa scrie si/sau sa predea - profesorul, savantul.

            Oamenii secolului al XII-lea erau constienti ca reprezinta ceva nou in raport cu perioada anterioara, caci se numeau pe ei insisi moderni, fara a se considera superiori anticilor, ci dimpotriva, dorindu-si sa-i cunoasca si astfel sa-i foloseasca mai bine. Anticii erau considerati "specialistii", sursa oricaror cunostinte stiintifice, predate prin intermediul artelor liberale. De asemenea, Scriptura si Parintii Bisericii constituiau izvoarele studierii teologiei. Scopul folosirii si imitarii anticilor era totusi, paradoxal, avansul cunoasterii, progresul, asa cum ne demonstreaza celebra declaratie facuta de Bernard de Chartres (+1130, conducatorul scolii de la Chartres ; a incercat sa concilieze platonismul cu aristotelismul):

            "Noi suntem niste pitici cocotati pe umerii unor uriasi. Vedem deci mai bine si mai departe decit ei, nu pentru ca vederea noastra ar fi mai agera sau am fi mai inalti, ci pentru ca ei ne inalta in aer si ne poarta pe inaltimea lor gigantica".

            Astfel, poate pentru prima data in evul mediu, care afirmase adeseori ca lumea imbatrineste si decade in raport cu epoca de aur situata in trecut, se exprima cu claritate ideea ca progresul este posibil si de dorit.

Factorii care au contribuit la progresul cultural al secolului al XII-lea sunt numerosi, si dintre ei merita sa enumeram pe cei mai importanti. Mai intai, aportul greco-arab, in conditiile superioaritatii economice si culturale a Orientului, care a fost in primele secole medievale sursa a bunurilor de lux (mirodenii, stofe, bijuterii, etc.), dar si a celor culturale, precum manuscrisele. Este vorba, in principal, de manuscrisele cuprinzand operele ganditorilor greci, care au fost gasite de arabi in teritoriile bizantine pe care le-au cucerit, si care au fost traduse in araba, intr-o prima instanta de crestinii nestorieni (sau monofiziti) care au preferat stapanirea musulmana celei bizantine, opresiva din punct de vedere religios. Traducerile arabe au permis astfel, mai tarziu, vehicularea spre Occident a unor cunostinte de origine greaca, din operele lui Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Hipocrate, Galenus. Acestea au ajuns in Occident fie prin Sicilia, unde curtea de la Palermo stralucea prin caracaterul ei cosmopolit, fie prin Spania, unde Islamul si crestinatatea latina se afla in conflict, dar si intr-un util dialog cultural.

Ar fi de precizat, chiar daca cu titlul de paranteza, ca in acest proces de transmitere culturala, statele cruciate din Orient nu joaca nici un rol, intrucat cruciatii nu doar ca nu aduc in Occident manuscrise, dar ard imensele biblioteci stranse vreme de secole de emirii si califii musulmani.

            Aceste opere, o data descoperite, trebuie traduse pentru a fi utile, caci Occidentul nu mai cunostea greaca (in manuscrise s-au gasit, scrise de copisti, glose de genul greaca est, non legitur) si n-a cunoscut niciodata araba. Aici au intrat in scena echipele de traducatori despre care am vorbit deja, care au pus la dispozitia Europei latine ceea ce fusese salvat din creatia greaca antica. Consecinta cea mai importanta a acestor traduceri a fost redescoperirea lui Aristotel, putin cunoscut de un Occident in care parintii Bisericii il preferasera pe Platon, considerat mai compatibil cu crestinismul. Operele sale au pus la dispozitia Occidentului o metoda de gandire si de munca intelectuala : logica (prin intermediul lucrarii Logica nova, necunoscuta pana atunci) si rationamentul, care au constituit baza scolasticii medievale. Initial, scolastica a fost o metoda novatoare, care consta in aplicarea ratiunii la textele sfinte, in scopul de a demonstra adevarurile credintei si a o intari pe aceasta.

            In afara de traducerile din greaca, prin intermediar arab, la renasterea secolului al XII-lea a contribuit si preluarea unor cunostinte arabe propriu-zise (chiar daca unele din acestea se dezvoltasera pe baza unor elemente imprumutate de la alte civilizatii : bizantina, persana, indiana). Este vorba de aritmetica, si mai ales de algebra, facuta familiara occidentalilor prin lucrarile lui Al-Khwarizmi (secolul al  IX-lea ; introduce matematicile indiene in Islam) , de medicina, in care s-au afirmat Rhazes (medic persan din secoluul IX ; scrie un tratat despre variola) si mai ales Avicenna (980-1037, savant de origine persana, medic, filosof aristotelician), al carui Canon a ramas cartea de capatai a medicilor occidentali pana prin secolul al XVII-lea. De asemenea, s-au bucurat de mare succes lucrarile de astr 949h73j onomie, botanica, agronomie. Cele mai pline de consecinte imprumuturi au fost poate cele din filosofie, unde prin intermediul unor ganditori ca Al Farabi, latinizat Alfarabius (cca.878-950, considerat de arabi cel mai mare ganditor dupa Aristotel), Avicenna, Averroes (1126-1198, aparator al filosofiei atacate de teologii arabi, precum al-Ghazali), au devenit cunoscute occidentalilor marile sinteze aristoteliciene din lumea araba.

Incorporarea aportului arab, a avut loc in centre de cultura occidentale, dintre care cele mai importante au fost Chartres, Paris, Laon, Reims, Orleans, situate in zona cea mai bogata, din punct de vedere economic, a intregului Occident (targurile din Champagne). Se nastea astfel ideea de translatio studii, pe care o exprima creatorul romanului medieval, Chrétien de Troyes, care spunea ca stiinta a trecut de la greci la romani, de la romani la francezi.

IX. 2. Scolile urbane

            Daca Ottonienii au incercat sa restabileasca legatura cu traditia carolingiana, sprijinind dezvoltatea scolilor monastice, in perioada care a urmat se constata un anumit recul al scolilor de pe linga manastiri. Reforma din secolul al XI-lea si monahismul reformat, mai ales cistercian, accentuau rolul rugaciunii in viata calugarului, trecand procesul de instruire intr-un plan secundar. Scolile controlate de biserica se mentin insa in orase, unde episcopul se implica in organizarea si desfasurarea procesului de invatamant.

            In scoli vestite, ca la Paris, Chartres, Bologna profesori (magistri) reputati atrag prin prestigiul lor studenti din toate colturile Europei catolice. Dorinta de a urma cursurile mai multor dascali, rezidand in orase diferite, pune in miscare pe unii dintre acesti clerici studiosi, care duc o viata destul de aventuroasa, traiesc uneori din expediente si creeaza o poezie latina in care isi exprima critica fata de o societate care nu corespunde idealurilor lor. Sunt cunoscuti sub numele de goliarzi, au creat prototipul studentului ratacitor si nesupus autoritatilor, reprezentat la sfarsitul evului mediu de un François Villon, iar creatiile lor literare, scrise in latina, au ajuns la noi in culegeri de tipul Carmina Burana.

            Dezvoltarea oraselor, acumularile in domeniul stiintific din secolele XI-XII, inmultirea celor dornici sa se instruiasca, au dat avant scolilor in mediul urban, care scapa de sub tutela bisericii si se orienteaza spre un invatamant practic (scris si citit, contabilitate, limbi straine) adecvat unei populatii de mestesugari si negustori.

O scoala de secol XII

            Vad o adunare de studenti; mare este numarul lor; sunt de toate varstele: sunt adolescenti, tineri si batrani. Studiile pe care le fac sunt diferite: unii isi exerseaza limba inculta ca sa pronunte litere noi si sa produca sunete pentru ei insolite; altii invata mai intai, ascultand, flexiunile cuvintelor, compunerea si derivarea lor; mai apoi le repeta intre ei, si, repetandu-le,  si le incrusteaza in memorie. Altii lucreaza cu un stilet pe tablite cerate. Altii traseaza cu o mana priceputa, pe pergament, diverse figuri cu culori diferite. Altii, aprinsi de un zel mai arzator, par ocupati cu materii mai serioase; discuta intre ei si se straduie, prin rationamentele si artificiile lor sa se invinga unii pe altii. Vad cativa care sunt cufundati in calcule. Altii, lovind o coarda atarnata pe un lemn, scot melodii variate. Altii explica anumite figuri geometrice. Altii fac sesizabile cu ajutorul anumitor instrumente cursul si pozitia astrelor si revolutia cerurilor. Altii trateaza despre natura plantelor, alcatuirea oamenilor, proprietatile si virtutile tuturor lucrurilor.

(Hugues de Saint-Victor, De vanitate mundi,  I, II, in 'Patrologia Latina', ed. Migne, CLXXV, col. 709)

IX.  3. Aparitia universitatilor

 

            Sistemul unor studii itinerante, facute in diferite centre, avea insa numeroase inconveniente, intre care si imposibilitatea controlului masei turbulente de goliarzi, astfel incat solutia care se impune este crearea unor institutii care sa-i adune pe profesorii de diferite specialitati la un loc, atragand si studentii care sa se fixeze, urmandu-le cursurile. Conditii favorizante au fost oferite de dezvoltarea oraselor, de organizarea lor autonoma, de generalizarea organizarii corporatiste, care au permis aparitia primelor universitati, pe la 1200, in marile centre urbane europene.

            Fenomen urban, universitatea are o organizare specifica breslelor si ghildelor existente in orase. Ea ii grupeaza pe profesori si studenti (uneori numai pe studenti, ca la Bologna si in universitatile ce i-au urmat modelul) cu scopul de a le apara drepturile si privilegiile in fata strainilor (in general fata de ceilalti locuitori ai orasului) sau a autoritatilor civile si ecleziastice. In acelasi timp insa, universitatea este o institutie a bisericii, disciplina considerata cea mai importanta fiind teologia, iar scopul ei fiind de a forma clerici instruiti, capabili la randul lor sa predea altor clerici in devenire. Papalitatea intelege repede importanta universitatilor, si le sprijina impotriva autoritatilor civile (oras sau regalitate), reusind astfel sa le controleze. In prima jumatate a secolului al XIII-lea, aceasta incercare de control este ilustrata de privilegiile pe care le primesc in interiorul universitatilor dominicanii si franciscanii, ordine calugaresti nou infiintate pentru a supune mai bine orasul influentei bisericii si papei.

 

 

Modelul regal de universitate

Frederic al II-lea si Universitatea din Neapole

Frederic [.] catre toti arhiepiscopii, episcopii, preotii, contii, baronii, judecatorii, executorii, balifii si catre toate autoritatile regatului. Noi traim si domnim prin mila Domnului si de la El vin toate faptele bune facute de noi: dorim ca in toate partile regatului multi sa devina intelepti si invatati, adapandu-se de la fantana cunoasterii, sa slujeasca justitia divina si, desavarsiti prin studiu si cercetare, sa devina folositori prin administrarea dreptatii si a legilor carora le cerem tuturor sa se supuna.

De aceea am hotarat ca in foarte placutul Neapole, sa fie invatate artele si toate disciplinele, in asa fel incat toti cei insetati de cunoastere sa o gaseasca in regatul nostru, si sa nu fie nevoiti sa devina pelerini si sa cerseasca pe pamanturi straine in cautarea ei. Dorim sa oferim pentru bunastarea acelor supusi ai nostri care, odata deveniti invatati vor cauta sa se imbogateasca, holurile tribunalelor, avere, ajutor si inlesnirile prieteniei, deoarece insusirea a ceea ce este bun nu poate fi sterila si va fi urmata de cinstire. Prin urmare, ii invitam pe toti studentii merituosi si ii incredintam ca ii vom insarcina cu administrarea dreptatii, din momentul in care vor fi in stare sa o faca. Prin urmare, fiti fericiti si pregatiti pentru invataturile pe care studentii le doresc.

Va vom ingadui sa traiti intr-un loc in care totul este din abundenta, in care casele sunt suficient de spatioase, unde obiceiurile tuturor sunt prietenesti si unde fiecare om poate transporta pe mare sau pe pamant ceea ce este necesar vietii omenesti. Le oferim lor toate lucrurile folositoare, conditii bune, vom cauta pentru ei profesori, le promitem bunuri si le vom oferi premii celor care sunt demni de ele. Ii vom pastra sub supravegherea parintilor lor, ii vom scuti de multe alte munci si de necesitatea intreprinderii unor calatorii lungi, asemeni unor pelerinaje. Ii vom proteja de pericolele briganzilor care i-ar jefui de bunurile lor pe drumurile lungi. Printre profesorii pe care i-am numit la Universitate se gaseste si Roffredo din Benevento, un judecator credincios, profesor de drept civil, un om de mare stiinta si credinta dovedita.

Poruncim prim urmare tuturor celor care guverneaza provinciile sa aduca aceste lucruri la cunostiinta tuturor, pretutindeni, si sa porunceasca, sub amenintarea persoanelor si bunurilor, ca niciun student sa nu indrazneasca sa paraseasca regatul pentru a studia si ca nimeni sa nu indrazneasca sa predea in alte locuri ale regatului. Si de asemenea, prin parintii lor, sa porunciti tuturor studentilor  care sunt in afara regatului sa se intoarca aici inainte de Sarbatoarea Sfantului Mihail.

Acestea sunt conditiile pe care le oferim studentilor. Mai intai, ca vor fi doctori si profesori in fiecare Facultate. Ii asiguram pe studenti, de oriunde ar veni, ca vor putea veni, sta si intoarce fara niciun risc privind persoana sau bunurile lor. Le vor fi date cele mai bune case si chiria va fi cel mult doua uncii de aur. Toate casele vor fi inchiriate pentru o plata de pana in aceasta suma, plata stabilita prin evaluarea facuta de doi cetateni si de doi studenti. Se vor acorda imprumuturi studentilor, pe baza nevoilor lor de catre cei desemnati in acest scop, prin amanetarea cartilor, care vor fi inapoiate dupa primirea garantiei de la alti studenti. Studentul nu poate parasi orasul pana nu-si va plati datoria. [.] In procesele civile toti vor aparea in fata profesorilor lor. In ceea ce priveste granele, carnea, pestele, vinul, si alte lucruri de care studentii au nevoie, nu vom face nicio regula de vreme ce provincia are toate aceste lucruri din abundenta si ele vor fi vandute studentilor ca si cetatenilor. Chemam studentii la o asmenea insarcinare mare si vrednica de lauda, si fagaduim sa respectam aceste conditii, sa cinstim persoanele voastre si sa poruncim ca ele sa fie cinstite de toti si peste tot.

Syracusa, 5 iunie 1224.

Privilegiul de intemeiere a Universitǎtii din Cracovia, dat de regele Poloniei, Cazimir al IIl-lea cel Mare^[1]

1364 12 mai Cracovia

Noi, Cazimir, din mila lui Dumnezeu rege al Poloniei, . dorind fierbinte, asa cum e datoria noastra, sa creasca ceea ce e folositor, . clerului si supusilor majestatii-noastre, am hotǎrat ca in orasul nostru Cracovia sǎ atribuim si sǎ stabilim un loc pe care sǎ se ridice o scoalǎ generalǎ si in viitor, pe vesnicie, vrem ca sǎ-i garantǎm existenta prin aceastǎ diplomǎ a noastrǎ. Fie ca in acest oras, Cracovia, sǎ meargǎ liberi si fǎra primejdii toti locuitorii, nu numai din regatul nostru sau din tarile vecine, ci si din alte diferite pǎrti ale lumii, toti cei care nǎzuiesc sǎ dobandeascǎ slǎvitul mǎrgǎritar al stiintei.

Inainte de orice, toti cei care vin la Universitate sau se intorc, in toate si in fiecare dintre locurile de trecere sau podurile din orase sau in locurile de paza randuite in regatul nostru, nu trebuie sǎ plǎteascǎ taxe, vǎmi sau dǎri, ci pot trece liberi si fara piedici, cu lucrurile, caii, cartile, imbracamintea, asternutul, banii si obiectele pentru folosinta personala. Noi intemeiem scoala pentru invatarea dreptului canonic si public, a stiintelor liberale si medicinei si dam locuinte bune . doctorilor, magistrilor, studentilor, copistilor, negustorilor de manuscrise. Dorim, de asemenea^[2], ca studentii sa aiba propriul lor rector care sa-i judece in ceea ce priveste problemele publice^[3] si sa aiba jurisdictie asupra tuturor celor care sosesc pentru a invata la Cracovia. Astfel, toti acestia sunt obligati sa depuna juramant pomenitului rector si sa-l asculte. Nimeni sa nu indrazneasca, ca in pomenitele probleme publice sa convoace intr-un tribunal bisericesc sau lumesc pe doctori, magistrii, studenti sau vanzatori de manuscrise. De sentinta rectorului nimeni nu se poate plange. Si daca se va intampla ca vreuna din pomenitele persoane va fi prinsa pentru furt, adulter, deyordini, omor sau pentru alte crime mari, aceste pricini rectorul nu le va cerceta, ci clericii vor fi trimisi la tribunalul episcopului^[4] iar laicii apartin tribunalului nostru. Numitilor studenti le desemnam in orasul Cracovia pe un evreu care sa posede destui bani si sa-l slujeasca in schimbul zalogului cuvenit si care, pentru serviciile sale, nu va cere, pe luna, mai mult de un gros pentru o grivna^[5].

Doctorii si magistrii, pentru catedrele plǎtite, trebuie sǎ fie alesi de studenti Niciun doctor sau magistru nu poate fi ales rector. Studentul care este rector, nu poate, in acea vreme cat e rector, sa fie primit la niciun examen, la nicio materie.

S-a dat la Cracovia in ziua sarbatorii Sfintei Treimi, in ziua a 12-a a lunii mai, anul 1364.

(Radu Manolescu, Orasul medieval, p. 293-294)

 

 

Scrisoare a senioriei florentine adresata umanistului bizantin Manuel Chrysoloras^[6] pentru a preda la Universitatea din Florenta

1396 martie 28, Florenta

Parintii nostri au avut intotdeauna cea mai mare veneratie pentru eruditie si pentru stiinta. In ceea ce ne priveste, fie spus fara partinire, noi socotim ca grecii au avut intotdeauna un castig de stiinta facand apel la scrierile latine ca si latinii in urma apelului la scrierile grecesti. Manati de aceasta convingere si dorind sa dam posibilitatea tinerilor nostri sa se adape la ambele izvoare si sa uneasca stiinta greaca cu cea latina pentru a avea o cultura mai bogata, noi am hotarat sa chemam un invatat, bun cunoscator al celor doua limbi, ce poate sa-i invete limba greaca pe concetatenii nostri, dand astfel infloritului studium al orasului Florenta pretul unui nou adaos si stralucirea unei noi glorii.

Informati despre priceperea ta si despre valoarea ta morala, prin relatarea unuia dintre concetatenii nostri si in speranta ca te vei arata asa cum ai fost descris si vei voi si vei putea si vei accepta aceasta sarcina, noi am hotarat, in mod solemn, sa te alegem pentru a preda in orasul nostru, timp de 10 ani, gramatica si literele grecesti, cu un salariu de 100 de florini ce iti vor fi predati in toti anii, din 6 in 6 luni, dupa cum contine, mai pe larg, actului alegerii tale. Pentru acest salariu trebuie sa vii aici sa locuiesti si, odata terminat angajamentul tau, vei pleca daca vei voi, aceasta pe riscurile si cheltuielile tale; timp de 10 ani tu trebuie sa predai gramatica si literele grecesti tuturor celor care vor dori sa invete, fara nicio plata. Tu vei putea totusi primi de la cei care vor voi tot ceea ce le va placea ca sa iti dea, fara ca, pentru aceasta plata in plus, sa ti se opreasca ceva din salariul tau. Maestre eminent, vino deci cat mai repede posibil, vino sa gasesti aici profit si glorie, nu-ti face nicio grija ca iti parasesti patria ta, noi avem adanca speranta ca vei avea bucuria sa gasesti o alta printre noi.

(Radu Manolescu, Orasul medieval, p. 294-295)

 

IX. 4. Organizarea universitatii

 

            Comunitate a profesorilor si a studentilor, bazata pe predare si invatare, beneficiind de privilegii de imunitate, universitatea se bucura de o autonomie semnificativa. Fiecare isi fixeaza propriul program de studii, conditiile de acces la invatamant, conditiile desfasurarii examenelor. In general, profesorii si mai ales studentii au privilegiul de a nu fi judecati de justitia civila, ci de cea a episcopului, caruia universitatea, ca mostenitoare a scolii episcopale, ii ramane subordonata.

            Ca sa-si impuna punctul de vedere in fata autoritatilor, laice sau religioase, comunitatea universitara poate apela la greva, suspendand cursurile si privand astfel orasul de avantajele materiale si de prestigiul pe care prezenta unei populatii numeroase de studenti si profesori le aducea. Astfel s-a intamplat, de exemplu, la Paris, unde, in 1229, profesorii si studentii au parasit orasul pentru doi ani, pana la acceptarea de catre regele Ludovic al IX-lea a revendicarilor lor. In cazul conflictelor interne se poate ajunge la secesiune, profesorii si studentii nemultumiti plecand din oras si intemeind un nou centru universitar. Acesta a fost cazul Universitatii din Leipzig, fondata la inceputul secolului al XV-lea de profesorii si studentii germani care au parasit Praga in urma conflictului cu Ian Hus si sustinatorii acestuia.

            Profesorii sunt platiti fie de studentii lor, fie primesc o functie bisericeasca prin care li se asigura subzistenta, fara insa in general sa se achite de obligatiile legate de aceasta, atributia lor fiind aceea de a preda. Esential este faptul ca acesti profesori, detinatori ai 'autorizatiei de a preda' (licentia docendi), pot fi considerati un nou tip de oameni de cultura, intelectuali care isi castiga existenta de pe urma cunostintelor lor, impartasite celorlalti. In acest sens, ei pot fi asimilati celorlalti mestesugari ai orasului, intrucat practica o meserie de pe urma careia traiesc, spre deosebire de oamenii instruiti ai primelor secole ale evului mediu, care aveau de obicei o alta sursa de venituri (erau preoti sau calugari).

            Studentii isi suporta singuri cheltuielile sau incearca sa gaseasca burse, protectori bogati, ocupatii care sa le permita sa se intretina. In sprijinul studentilor saraci au fost infiintate asa numitele 'colegii', unde initial primeau cazare si masa, dar care apoi s-au transformat in adevarate institutii de invatamant. Cel mai cunoscut este colegiul intemeiat de Robert de Sorbon la Paris, in secolul al XIII-lea, de la care si-a luat numele cea mai celebra universitate pariziana, Sorbona.

            In cadrul universitatii, invatamantul se facea in patru facultati (ansambluri de magistri si studenti care apartineau aceleiasi discipline de studiu). Prima dintre ele, care asigura dupa absolvire accesul in celelalte, 'superioare', era facultatea de arte, numita asa deoarece aici se studiau cele sapte arte liberale, considerate introducerea necesara in orice stiinta. Studiile se terminau printr-un examen care conferea gradul de bacalaureat. Se putea opta apoi pentru una din cele trei facultati superioare: drept civil sau bisericesc (facultatile cele mai vestite erau la Bologna si Oxford); medicina (Salerno si Montpellier); teologie, considerata cea mai importanta, cu centrul cel mai prestigios la Paris-Sorbona. Dupa absolvirea studiilor acestor din urma facultati, in urma unui examen public, se primea autorizatia de a preda, licentia docendi (de unde numele actual de licenta).

IX.  5. Desfasurarea procesului de invatamant

            Invatamantul se facea prin predarea de catre magistri a lectiilor, constand in comentarii ale  textelor unor autoritati in materie (Biblia, Hipocrate, Aristotel, etc), intrebari, dispute. Acestea aveau caracter public si ii familiarizau pe studenti cu tehnici ale muncii intelectuale.

            Scolastica, dezvoltata intre secolele XII si XVI, este o metoda de studiu care presupune analiza limbajului, pentru a se putea folosi termeni adecvati; de asemenea, impune cunoasterea dialecticii, adica a legilor demonstratiei, pentru a putea convinge auditoriul sau oponentii. Scolastica se bazeaza pe cunoasterea si respectarea textelor autoritatilor recunoscute, ceea ce  poate conduce la pericolul de a cadea in servilism. Pe de alta parte insa, ea face apel la ratiune, transformand astfel si teologia intr-o stiinta, ale carei adevaruri pot fi demonstrate. Instrument util de studiu in secolele XII-XIII, scolastica a evoluat spre dispute sterile, din ce in ce mai specializate si desprinse de realitate, ceea ce a condus la condamnarea ei de catre umanisti si partizanii libertatii de gandire.

            Pentru a invata, studentii aveau nevoie de carti, ceea ce a determinat inmultirea atelierelor de copiere a manuscriselor si cautarea unor solutii de mai rapida reproducere a acestora, intr-un numar din ce in ce mai mare si la preturi mai scazute. Raspandirea hirtiei in Europa, cu deosebire din secolul al XIII-lea, este legata si de cererea de carti de specialitate.  La jumatatea secolului al XV-lea, aceasta nevoie de carti pentru mediul universitar si urban  a condus la inventarea tiparului.

IX.  6. Literatura

            Specific literaturii de la inceputul acestei perioade este raspandirea creatiilor in limbile vernaculare, chiar daca latina se mentine ca limba a creatiei artistice si stiintifice. Modelul este intr-un anumit sens oferit de literatura franceza, deoarece aceasta se cristaliza in cel mai intins si mai populat regat al Occidentului, cu o puternica influenta politica dar si economica asupra zonelor invecinate (franceza este acum limba internationala a negustorilor). De la sfarsitul secolului al XI-lea dateaza cel mai vechi text al Cantecului lui Roland, apartinand genului cantecelor de gesta (chansons de geste). Acestea sunt poeme epice raspandite in general intre secolele XI-XIV, care au ca scop afirmarea valorilor razboinice prin intermediul unor naratiuni legendare ce pornesc uneori de la eroi care au avut o existenta reala. Cu o posibila geneza orala, ele erau cantate de jongleri ce se serveau si de un acompaniament instrumental. Cantecele de gesta (insemnand, se pare, in secolul al XII-lea cantece despre o familie) erau grupate in cicluri, intre care cele mai cunoscute, in afara deja pomenitului Cantec al lui Roland, sunt cele avand in centru personaje precum Guillaume d'Orange (duce al Acvitaniei in timpul lui Carol cel Mare), Garin de Morglane (presupusul bunic al lui Guillaume), Carol cel Mare si membri ai familiei sale (ciclul Doon de Mayence), Raoul de Cambrai. In afara spatiului francez, poeme epice cu o mare raspandire sunt in Spania Cantecul Cidului, dedicat lui Rodrigo Diaz, erou al Reconquistei si in spatiul german Cantecul Nibelungilor, care cristalizeaza catre 1200 vechi legende si motive nordice. Saga este poemul epic tipic islandez, fixat in scris din secolul al XII-lea si cuprinzand transfigurari literare ale evenimentelor din epoca vikinga, inclusiv descoperirea Americii catre anul 1000.

            Tot catre sfarstul secolului al XI-lea aparea in zonele sudice ale Frantei actuale, unde se vorbea langue d'oc, dialect diferit de cel din jurul Parisului, o creatie lirica originala: poezia trubadurilor. Geneza acesteia este pusa in legatura cu caracterul mai evoluat al societatii provensale, unde rafinamentul de la curtea marilor seniori conduce la aparitia curtoaziei, set de valori si de comportamente pe care membrii aristocratiei trebuiau sa le respecte. Pentru prima oara femeia este pusa in centrul unui gen literar care nu mai exalta in primul rand virtutile razboinice. Trubadurii canta despre fin amour, dragostea delicata pe care un tanar cavaler o nutreste pentru o doamna superioara din punct de vedere social si deja casatorita. In conditiile in care principiul primogeniturii inlatura de la mostenire fratii mai mici, erau multi tineri cavaleri pentru care singura posibilitate de a-si intemeia o familie era casatoria cu o mostenitoare bogata. Pentru a se afirma in societate si a-si spori astfel sansele nu era nevoie insa numai de pricepere razboinica, precum inainte, ci si de maniere elegante, ce puteau fi deprinse prin aceasta servire a doamnei care constituia obiectul dragostei curtenesti. Trubadurii s-au recrutat din toate straturile societatii, fiind mari seniori, precum Guillaume al IX-lea, comite de Poitiers si duce de Acvitania, considerat primul reprezentant al genului, Jaufre Rudel, print de Blaye sau Contesa de Die, dar si oameni de origine modesta, precum Cercamon sau Bernand de Ventadour (probabil cel mai talentat dintre trubaduri).

            Noul gen literar a fost adoptat si in nordul Frantei, acolo unde se vorbea langue d'oïl, dialectul de la baza francezei literare, precum si la curtea anglo-normanda, si a fost ilustrat de truveri. Cantand la randul lor dragostea, dar si eroismul, truverii fac loc in poemele lor si sentimentului naturii sau satirei. Printre cei mai cunoscuti truveri se numara Marie de France, autoarea unor naratiuni lirice numite lais, Peire Vidal, regele Richard Inima de Leu, Rutebeuf (considerat precursor al lui Villon).

            Influenta liricii de curte s-a facut simtita si in spatiul german, unde a fost promovata de minnesängeri, intre care cei mai cunoscuti sunt Walter von der Vogelweide, Heinrich von Morungen, Reinmar von Hagenau. In Italia, trubaduri italieni precum Guido Guinizelli sau Guido Cavalcanti au promovat un asa numit 'dulcele stil nou' (il dolce stil nuovo) care a permis afirmarea lirica ulterioara a lui Dante (care il considera pe Guinizelli maestrul sau) sau Petrarca. Poezia trubadurilor a fost ilustrata si in limba portugheza, pe atunci dialectul literar al Peninsulei Iberice, inclusiv de capete incoronate precum Alfonso al X-lea (1221-1284), regele Castiliei si Leonului sau Denis (1261-1325), regele Portugaliei. 

            Inspirat din aceleasi valori  precum lirica de curte,in secolul al XII-lea aparea, de aceasta data in nordul Frantei, romanul cavaleresc. La geneza lui pare sa fi contribuit lirica provensala, mai ales ca genul incepe sa se afirme in timpul lui Alienor d'Acvitania, nepoata primului trubadur si sotia regelui Ludovic al VII-lea, care pare sa fi adus cu sine traditiile literare din Midi. Numele noului gen provine din romanz, ceea ce arata ca la origine desemna faptul ca era scris in limba vorbita iar nu in latina. Aparitia sa fusese precedata de lucrari cu teme inspirate din legendele antice referitoare la Alexandru cel Mare, Theba, Troia sau Eneea. Inovatia majora este imbinarea dintre dragostea delicata cantata de trubaduri si ispravile eroice, puse tocmai in slujba acestei iubiri. In romanul cavaleresc dragostea poate fi tot una adultera, ca in lirica de curte, precum cea dintre Tristan si Isolda sau Lancelot si regina Guinevra. Se afirma insa tot mai mult iubirea implinita prin casatorie, care incununeaza aventurile eroului si ii confera acestuia inradacinarea sociala dorita. In acest fel si romanul cavaleresc prezinta proiectiile ideale ale tinerilor lipsiti de avere proprie care spera ca la capatul diferitelor fapte de eroism sa fie recompensati prin casatoria cu o mostenitoare bogata. Inspiratia autorilor face apel la teme si personaje din folclorul celtic, si in primul rand la regele Arthur si tovarasii sai de lupta impotriva invadatorilor anglo-saxoni. De asemenea erau prezente elemente miraculoase, precum paduri fermecate, populate de zane, pitici si uriasi, obiecte vrajite, castele ale intamplarilor ciudate.

            Intemeietorul genului este Chrétien de Troyes (cca 1135-1185), un cleric de la curtea Mariei de Champagne, fiica lui Alienor de Acvitania. In romanele sale (Erec si Enide, Cligés, Yvain sau cavalerul cu leul, Lancelot sau cavalerul cu cotiga, Perceval sau Povestea Graalului) iubirea desavarsita a cavalerului pentru doamna sa il indeamna pe acesta sa caute perfectiunea, prin afirmarea sa in lupte si printr-un comportament conform codului onoarei cavaleresti. Scrise initial in versuri, aceste opere incep din secolul al XIII-lea sa fie prelucrate in proza, si sa-si diversifice temele si personajele. Ele au cunoscut un succes constant in literatura europeana, cunoscandu-se versiuni sau creatii originale realizate in Germania, Italia, Anglia sau Peninsula Iberica. Ele urmau sa stea la baza romanului modern, si aveau sa primeasca o lovitura serioasa de-abia in secolul al XVII-lea, prin Don Quijote al lui Cervantes, parodie dar si ultim omagiu adus unor idealuri revolute.

Codul comportamentului cavaleresc in Romanele Mesei Rotunde (sec. XIII)

Cei dintai cavaleri nu au fost cavaleri din pricina obarsiei, caci toti ne tragem din acelasi tata si aceeasi mama. Dar cand Pizma si Nesatiul au inceput sa creasca in lume, atunci cei slabi randuira mai presus de ei niste aparatori, care sa mentina dreptatea si sa-i ocroteasca.

Si se dadu menirea aceasta celor voinici, celor puternici, celor chipesi, leali, cutezatori, viteji. Si nimenea, pe vremea aceea, n-ar fi fost atat de indraznet incat sa incalece pe cal inainte de a fi intrat in randurile cavalerilor. Dar investitura de cavaler nu era data asa, ca un hatar. Li se cerea sa fie buni cu toata lumea, in afara de ticalosi, milostivi fata de cei bolnavi, gata sa-i apere pe cei nevoiasi si sa-i dea in vileag pe talhari si pe ucigasi, buni judecatori, fara ura si fara partinire.

(Romanele Mesei Rotunde in prelucrarea moderna a lui Jacques Boulenger, Editura Univers, Bucuresti, 1976, p. 29)

            Treptat aveau sa se afirme noi genuri literare, mai ales in legatura cu noul spatiu social si cultural reprezentat de oras. Influentata de literatura cavalereasca dar si de creatia folclorica, literatura urbana promoveaza insa idealuri de alt tip, in legatura cu mentalitatile si asteptarile noii clase. Inspiratia mai realista se intalneste cu un umor frust, adesea coroziv, imbracand adeseori forma ironiei sau a satirei.

            Fabliaux, povestirile in versuri, reprezinta unul din genurile preferate in mediul urban. Elementele caracteristice erau spiritul antinobiliar, anticlerical si antifeminin, demonstrand astfel o reactie la modelul ideal al literaturii curtenesti.

            O alta creatie specific urbana este Roman de Renart (Romanul lui Renard, Romanul vulpoiului), epopee eroi-comica in versuri, parodie a cantecelor de gesta si a romanelor cavaleresti. Renart vulpoiul incalca toate preceptele codului feudal, iar celelalte personaje ale epopeii travestesc in forma animala, satirizandu-le fara mila, personajele tipice ale inaltei societati a epocii (seniorul, clericul, doamna) sau ale lumii rurale.

            Tot in spatiul urban, de aceasta data italian, se cristalizeaza genul literar al nuvelei, scurta povestire in proza, scrisa in limba vorbita. Spre sfarsitul secolului al XIII-lea aparea la Florenta culegerea anonima Novellino, iar la mijlocul secolului al XIV-lea Boccacio realiza prin Decameronul o culme a genului.

Aceasta literatura oraseneasca ofera bazele dezvoltarii ulterioare a umanismului si Renasterii, fenomene urbane prin excelenta, care proslavesc demnitatea si libertatea omului, care in interpretarea lor apare insa aproape exclusiv ca un locuitor al orasului.

            O creatie de un tip deosebit este Le roman de la Rose, Romanul Trandafirului, a carui prima parte a fost scrisa in prima jumatate a secolului al XIII-lea de catre Guillaume de Lorris, iar continuarea, in 1275, de Jean de Meung. Prima parte reprezinta o alegorie, care sub forma cautarii trandafirului ofera o sinteza didactica a ideologiei dragostei curtenesti. Continuarea realizata de Jean de Meung are un cu totul alt stil, opozitia fata de idealul nobiliar imbracand forma misoginismului, iar aspectul literar fiind cel al unei enciclopedii a cunostiintelor epocii.

            Secolul al XIV-lea este martorul unei extraordinare diversificari a creatiei literare in limbile vernaculare europene. In Anglia, Geoffrey Chaucer (1340-1400) topeste influentele italiene si franceze in prima realizare deosebita a literaturii in limba engleza, Povestirile din Canterburry. Tehnica este a povestirii in rama, de sorginte orientala, popularizata mai ales de Boccacio; spre deosebire insa de nuvelele italiene, povestirile lui Chaucer sunt in versuri. Valoarea lor consta in observatia realista si arta surprinderii elementelor definitorii ale societatii engleze a epocii.

IX.  7. Filosofia

 

Filosofia continua sa fie marcata de teologie, in slujba careia este pusa, conform principiului 'credo ut intelligam', "cred ca sa inteleg". Scolastica, bazata pe studiul autoritatilor in materie, ramane metoda privilegiata de analiza, chiar daca incep sa apara si adepti ai promovarii experimentelor personale, precum Roger Bacon (+1292).

            Secolele XII-XIII sunt marcate de redescoperirea, prin traduceri arabe, datorate in principal lui Averroes, a majoritatii operelor lui Aristotel, din care evul mediu occidental cunoscuse direct destul de putine. Aceasta a permis realizarea unui sistem filosofic coerent, bazat pe opera Stagiritului, alaturi de platonismul dominant pana atunci. Sinteza aristoteliciana, esentiala pentru gandirea medievala occidentala, a fost realizata de calugari din ordinele cersetoare, mai ales dominicani. Albert cel Mare (1206-1280) regandeste revelatia crestina cu ajutorul conceptelor filosofie aristoteliciene, iar elevul sau, Thomas d'Aquino (1225-1274), dornic sa concilieze intelepciunea crestina si gandirea antica, realizeaza primul comentariu important din occidentul latin asupra operei Stagiritului.  El este si primul ganditor crestin care reuseste sa realizeze un sistem filosofic coerent, integrand mostenirea aristoteliciana. Pe de alta parte,  Toma d'Aquino incearca sa fundamenteze stiintific teologia, si prin grandioasa sa sinteza Summa theologica  influenteaza pana in ziua de astazi crestinismul apusean.

Operele lui Aristotel au fost primite cu rezerve, chiar cu impotriviri de biserica oficiala, care le-a condamnat in repetate randuri in secolul al XIII-lea, dar fara succes. Filosofia de inspiratie aristoteliciana ramane dominanta pe parcursul intregului ev mediu occidental.

            O alta controversa care a marcat gandirea filosofica a evului mediu european a fost asa numita 'cearta a universaliilor'. Oponentii au fost reprezentantii a doua curente filosofice opuse, partizani fie ai gandirii lui Platon, fie inspirati de Aristotel. Realistii, de nuanta platoniciana,  afirmau ca notiunile generale, 'universaliile', au o existenta  spirituala de sine statatoare, anterioara lucrurilor individuale, concrete. Universalia sunt res, universaliile sunt lucruri reale, era afirmatia centrala a acestui curent filosofic idealist. Nominalistii, mai apropiati de o pozitie materialista, sustineau ca existenta reala nu au decat lucrurile individuale, iar notiunile generale si abstracte nu sunt decat nume, existente doar in mintea noastra (universalia sunt nomina). Printre cei mai de seama aparaatori ai pozitiilor realismului filosofic s-au numarat Anselm din Canterbury (1033-1109), considerat de unii autori ca parintele scolasticii, si Thomas d'Aquino. Cei mai cunoscuti nominalisti au fost Pierre Abélard (1079-1142), Duns Scot (1266-1308), William Occam (1300-1349). Mai ales acesta din urma a favorizat, prin discipolii sai, progresul stiintelor naturale, care se preocupau de studierea concretului, in pofida dezbaterilor  sterile.

La capatul unei indelungate evolutii, marcata de dezbaterile interne, de redescoperirea aristotelismului si de influentele ganditorilor arabi si evrei, filosofia isi recapata autonomia fata de teologie si de religie, redevenind o ramura de gandire de sine statatoare.

IX.  8. Istoriografia

In scrierea istoriei se continua unele din tendintele anterioare, precum redactarea in latina a unor cronici universale, dar incep sa apara si fenomene noi, cum ar fi scrierea unor lucrari monografice dedicate doar unor evenimente (cum ar fi cruciadele) sau personalitati (biografii regale). Alt element de noutate este apelul la limbile vernaculare, care permit accesul mai larg al publicului la lucrarile istorice, dar in acelasi timp le limiteaza spatial circulatia si influenta la zonele in care limbile respective sunt intelese. Schimbari apar si in ceea ce-i priveste pe autori, caci daca in primele secole medievale acestia erau cu precadere clerici, acum exista din ce in ce mai multi laici stiutori de carte care realizeaza opere istorice, marcand astfel o treptata dar constanta diminuare a influentei conceptiei teologice.

            Un gen ramas foarte raspandit in epoca este cel al cronicii monastice, si de asemenea, numeroase sunt cronicile realizate in centrele episcopale, unde se poate utiliza la redactarea lor un bogat material de arhiva.

            Dintre cronicile universale, merita mentionata lucrarea episcopului Otto din Freising (1112-1158), unchiul imparatului Frederic I, Cronica sau despre cele doua cetati, in care incearca o istorie a omenirii marcata de conceptia lui Augustin.

            Genul monografic este la randul sau reprezentat de Otto, cu istoria dedicata faptelor nepotului sau, Frederic, Gesta Friderici imperatoris. O istorii deosebit de influenta, care trateaza de maniera monografica faptele unei personalitati, a realizat Suger (1081-1151) cu Vita Ludovici Grossi, sursa de prim rang in reconstituirea procesului centralizarii statale din Franta. In aceeasi traditie se inscrie lucrarea lui Jean de Joinville (12224-1327), Viata Sfantului Ludovic, cuprinzand perioada domniei lui Ludovic al IX-lea, si redactata in limba franceza.

            Alte lucrari cu caracter monografic au fost ocazionate de cruciade, dintre care se remarca Istoria celor intamplate dincolo de mare, scrisa de Guillaume, arhiepiscop de Tyr (1130-1184), anonima Cronica a primei cruciade sau istoria lui Guibert de Nogent, scrisa pe la 1104, Gesta Dei per Francos (Faptele lui Dumnezeu savarsite prin franci). Foarte interesante pentru oglindirea diferentelor deja pronuntate dintre apus si Rasarit sunt lucrarile dedicate celei de-a patra cruciade si cuceririi Constantinopolului de catre latini, scrise in franceza de Geoffroy de Villehardouin (1150-1218), Istoria cuceririi Constantinopolului si de Robert de Clari, Cucerirea Constantinopolului.

            Afirmarea statelor centralizate si declinul imperiului universal conduc spre constituirea istoriografiilor nationale, preocupate in primul rand de evenimentele desfasurate in cuprinsul propriului regat, si doar in plan secundar de evenimentele internationale. Cele mai cunoscute exemple sunt din spatiul francez, unde la abatia regala de la Saint Denis, loc de memorie extrem de semnificativ pentru monarhie, se redacteaza din secolul al XIV-lea Marile cronici ale Frantei. Tot din Franta ne-au parvenit Memoriile lui Philippe de Commines (secolul al XV-lea), vasta fresca a unei istorii traita si interpretata personal.

IX.  9. Hagiografia

 

Inrudita cu istoria prin intentia de a scrie despre personaje cu o existenta reala, hagiografia se deosebeste fundamental de aceasta prin scopul afirmat si prin mijloacele folosite, esentiala nefiind redarea adevarului, ci edificarea in sens crestin a cititorilor. Evul mediu central si tarziu reprezinta perioade de glorie a genului hagiografic, al carui succes e asigurat pe de o parte de puterea si influenta bisericii oficiale, dar si de cresterea progresiva a pietatii populare.

In secolul al XII-lea, printre autorii de opere hagiografice se numara si Bernard de Clairvaux, care a jucat un rol atat de important in promovarea, prin scrierile sale, a cultului dedicat Fecioarei Maria. In secolul al XIII-lea, aparitia calugarilor cersetori da un nou impuls hagiografiei, prin redactarea de vitae dedicate personalitatilor fondatoare. Astfel, Thomas de Celano redacta foarte citita in epoca Viata a Sfantului Francisc, iar pe la 1232 deja circula Legenda prima despre sfantul Antonie din Padova. Personalitatile din secolele al XIII-lea si al XIV-lea au facut de asemenea obiectul unor vitae, precum Thomas d'Aquino sau Caterina din Siena. Pe la 1260 aparea Legenda aurea, o vasta culegere de vieti de sfinti realizata de Jacoppo da Varazzo, lucrare destinata unui succes constant in veacurile urmatoare. In secolul al XV-lea, nume cunoscute s-au implicat in redactarea de vieti de sfinti si literatura religioasa, precum Philippe de Mézières, consilier al lui Carol al V-lea al Frantei, sau Thomas a Kempis, autor al celei mai frecvent traduse si apoi tiparite carti dupa Biblie: De imitatione Christi (Imitarea lui Christos), realizata pe la 1416-1420.

IX.  10. Teatrul

 

La originea teatrului medieval au stat probabil mai multe traditii, dintre care cele mai importante sunt cea populara, a spectacolelor mostenitoare ale mimilor antici sau ale reprezentatiilor legate de ritualurile precrestine, si cea a dramei liturgice. Aparuta in perioada carolingiana ca o reactie la crescanda neintelegere a textului latinesc de masa credinciosilor, drama liturgica se dezvolta in continuare, ilustrand prin fragmente dialogate si interpretate, intercalate in slujba religioasa, parti ale istoriei sacre. Chiar arhitectura bisericilor se modifica pentru a permite aceste reprezentatii care in secolul al XIII-lea par sa fi evoluat chiar intr-un sens mai laic, generand reactiile negative ale papilor si episcopilor. Foarte importanta in desfasurarea spectacolelor era muzica, de sorginte gregoriana, dar care treptat evolueaza in directia valorificarii filonului popular. Hildegard von Bingen (1098-1179), calugarita germana, reprezinta un moment de rascruce in evolutia dramei liturgice, piesele muzicale compuse de contribuind la autonomizarea muzicii in raport cu reprezentatia dramatica.

De pe la sfarsitul secolului al XII-lea apareau deja piese scrise in limbile vernaculare, dintre care de deosebit succes par sa se fi bucurat Autos de los Reyes Magos (Piesa despre regii magi) in Spania si Mystère d'Adam (Misterul lui Adam) in Franta. Acestea s-au dezvoltat probabil nu direct din drama liturgica latina, ci pe baza predicilor clericilor, devenite la randul lor din ce in ce mai dramatizate, pentru a atrage atentia credinciosilor.

Misterele reprezinta genul dominant al teatrului medieval, fiind realizate pornind de la scene biblice, dezvoltate insa prin adaugarea de cantece, dansuri si efecte speciale. Acestea erau interpretate de asociatii de cetateni 'confrerii', de regula din clasa de mijloc, toate rolurile, inclusiv cele feminine, fiind jucate de barbati. Reprezentatiile misterelor au avut epoca de aur in secolele XIV-XV, ulterior, si datorita intedictiilor autoritatilor, acestea decazand treptat.

In afara reprezentatiilor cu subiect religios au continuat sa existe spectacole populare de traditie imemoriala, precum dansurile cu masti, dansurile sabiilor, parade costumate, asociate de regula cu marile sarbatori ale ciclului crestin, Craciunul si Pastele.

Tot traditiei populare ii apartin farsele, uneori legate de traditia carnavalului , ca  Fastnachtspiell din spatiul german,  afirmate mai ales in secolul al XV-lea. Farsele, prin umorul lor adeseori coroziv si prin satira muscatoare la adresa tarelor sociale stau la originea comediei de mai tarziu, dupa cum o demonstreaza Farsa jupanului Pathelin (cca. 1464), care poate fi reprezentata si astazi fara a-si fi pierdut prospetimea.

IX.  11. Arhitectura si artele plastice

La Saint Denis, in Ile-de-France, in constructia realizata sub coordonarea abatelui Suger, pe la 1137-1144 se afirmau elementele unui nou stil arhitectural, caruia renascentistii aveau sa-i dea numele de gotic. Elementul esential este bolta in cruce de ogive, compusa din doua arcuri incrucisate pe diagonala, care permite realizarea unor edificii mult mai incapatoare si mai inalte decat cele romanice. Avantul pe inaltime era sprijinit de stalpi si pilastri masivi, iar zidurile exterioare isi sporeau rezistenta prin contraforturi. Zidurile sunt strapunse de numeroase ferestre, acoperite cu vitralii multicolore, ceea ce confera edificiilor gotice o luminozitate inexistenta pana atunci.

Constructia gotica prin excelenta este biserica catedrala, ridicata prin efortul episcopilor si al comunitatilor urbane pe perioade foarte indelungate de timp, uneori chiar de secole. Printre cele mai desavarsite realizari se numara catedralele din Chartres, Reims, Amiens, Bourges, Paris, Köln, Westminster, Toledo. Italia accepta mai putin arhitectura gotica, ramanand credincioasa tavanelor in sarpanta de traditie antic-tarzie si bisericilor tip sala. Doar in partea nordica, la Milano, Venetia, partial la Florenta se constata adaptari ale programului arhitectural gotic.

Criticarea artei gotice de catre Bernard de Clairvaux^[7]

            Ce sa mai vorbim de inaltimea exagerata a capelelor voastre, de lungimea lor nemasurata, de latimea excesiva, de decoratia somptuoasa si de imaginile de aici care starnesc curiozitatea si, ca atare, atrag atentia credinciosilor asupra lor si impiedica reculegerea, amintind pe undeva de ritualurile evreilor - pentru ca vreau sa cred ca totul a fost facut spre slava Domnului - , dar ma voi multumi, pentru ca vorbesc cu niste calugari ca si mine, sa le spun ceea ce un pagan le-a spus odata unor pagani ca si el. La ce bun, pontife, zicea el, tot aurul acesta in sanctuar? La ce bun, o sa va spun si eu, schimband numai versul, nu si gandul poetului, la ce bun, la niste oameni sarmani ca voi^[8], daca sunteti intr-adevar sarmani, tot aurul acesta care straluceste in sanctuare? Infatisati statuia unui sfant sau a unei sfinte si va inchipuiti ca este cu atat mai sfanta cu cat e mai bogat colorata. Atunci lumea o sa se inghesuie ca s-o sarute si, in acelasi timp, se va grabi sa faca si o danie; dar tot prinosul se aduce mai degraba frumusetii obiectului decat sfinteniei sale. In biserici sunt atarnate, de asemenea, mai curand un fel de roti decat cununi, incarcate de margele, inconjurate de candele batute in pietre scumpe, mai stralucitoare decat lumina candelelor. In chip de candelabre vezi adevarati copaci de arama, lucrati cu o arta desavarsita, care uluiesc la fel de tare prin stralucirea cristalelor ca si prin aceea a lumanarilor care ii potopesc. O! desertaciunea desertaciuinilor, sau nebunie, mai curand decat desertaciune! Biserica straluceste din toate partile, iar saracii se zbat in lipsuri; pietrele ei scumpe sunt imbracate in aur, iar fiii sai n-au haine; iubitorii de frumos gasesc in biserica cu ce sa-si satisfaca gustul, dar cei sarmani nu gasesc nimic care sa le mangaie mizeria.

(Georges Duby, Arta si societatea, traducerea Marina Radulescu,  Ed. Meridiane, Bucuresti, 1987, vol I, p.213-214)

In aceasta perioada se dezvolta si arhitectura civila, cu realizari in domeniul castelelor fortificate, al palatelor si resedintelor regale sau nobiliare, dar si in ceea ce priveste edificiile publice urbane, de tipul primariilor. Palatul Luvru din Paris, primarile din Louvain sau Arras, Palatul Ducal din Venetia sunt realizari de marca ale arhitecturii gotice civile.

Sculptura ramane o auxiliara a arhitecturii, iar din secolul al XIII-lea invadeaza toate spatiile libere din biserica, afirmandu-si rolul ei de a constitui o Biblie a celor fara invatatura. Pe de o parte se constata o evolutie a sculpturii spre simplitatea, armonia, claritatea ce caracterizasera arta greco-romana, iar pe de alta, o reinnoire a temelor iconografice, integrand animale si personaje fantastice si sporindu-si astfel functia decorativa. Un element caracteristic al catedralelor gotice este portalul cu statui coloane, care decoreaza fatada unde se afla intrarea principala. Printre cele mai cunoscute exemple de acest tip este portalul central al fatadei de vest al catedralei Notre-Dame din Amiens. Alte sculpturi de inspiratie religioasa foarte cunoscute  sunt cele de la Chartres sau de la Notre-Dame din Paris. Realismul in tratarea figurilor si proportiilor incepe sa se faca simtit in sculpturi precum Calaretul din Bamberg, Fecioara nebuna de la Magdeburg sau portretele lui Ekkehard si Uta de la Naumburg, toate de secol  XIII.

Un rol decorativ foarte important in edificiile gotice il are vitraliul, intr-un fel chiar o creatie a noii arhitecturi. Prin extinderea ferestrelor se reduce spatiul altadata destinat picturii murale, iar vitraliul preia la randul sau functia didactica si de edificare a credinciosilor.

Influentata de arta vitraliului este si miniatura, arta decorarii manuscriselor dezvoltandu-se in continuare, chiar si dupa aparitia tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea.