5) Doctrina comunistă a lui Lucretiu Pătrăscanu (1901-1954) Cărturar comunist pătruns de gândirea marxist-leninistă el avea si o formatie de specialitate în stiintele sociale, asa cum se puteau ele învăta în universitătile germane unde îsi luase doctoratul. După cum am mai avut prilejul de a semnala, lucrările lui, desi elaborate în perioada dintre cele două războaie, nu au văzut lumina tiparului în volume decât după 1944[21]. Le analizăm totusi aci, ele urmând a fi socotite ca o încheiere a efortului teoretic al gânditorilor sociologi, de la începutul veacului până în preajma instaurării puterii populare. Pătrăscanu, luând pozitie fată de teoriile lui Gherea, Zeletin si Madgearu, îsi precizează astfel tema: "dacă dezvoltarea poporului nostru a cunoscut, timp de veacuri, chiar din momentul înfiintării celor dintâi formatiuni politice si până astăzi, o serie de împrejurări necunoscute altor popoare, care îi imprimă o sumă de elemente specifice, totusi, în linii mari, el a urmat o cale care nu constituie nici un fel de exceptie. Nici în secolele trecute, nici în secolul al XIX-lea". Schema folosită de Pătrăscanu admite ca punct de plecare existenta unui "feudalism" românesc, cu o structură economică caracteristică acestui regim. Acest feudalism "apare la români curând după înfiintarea celor două principate, iar începutul lichidării lui îl găsim la mijlocul veacului al XVIII-lea" adică în 1749, în vremea lui Mavrocordat. Ceea ce a urmat apoi nu a mai fost un regim "feudal" ci unul de "iobăgie", care îsi va găsi consacrarea prin Regulamentele Organice. Deosebirea dintre "feudalism" si "iobăgie" e socotită a fi esentială, feudalismul fiind caracterizat prin existenta unei mici productii tărănesti, neiesită încă din cadrul economiei naturale si în care se îmbină productia agricolă cu industria casnică, obligată la o "rentă în natură" fată de stăpânul mosiei. Dimpotrivă, "iobăgia" e caracterizată prin faptul că principala îndatorire a tăranului este acum prestarea unei "rente în muncă", antrenând si tendinta mosierului de a restrânge cantitatea de pământ lăsată în folosinta tăranului, precum si de o înăsprire a clăcii prin "nart". Deosebirea dintre feudalism si iobăgie e importantă si pentru că rolul jucat de capitalul comercial si de camătă se schimbă de la un regim la altul. În regim feudal, el este o fortă economică revolutionară, progresistă, ajutând la crearea unor noi forme de productie în special, prin elementele urbane cărora le dă nastere. Momentul istoric important în această dezvoltare nu ar fi însă cel de la 1829 si nici cel de la 1848, ci cel din 1821, adică al revolutiei lui Tudor Vladimirescu. Pătrăscanu nu neagă "importanta si rolul jucat de capitalismul apusean asupra asezărilor si evolutiei poporului român", care au fost "fără îndoială, însemnate." Totusi, ceea ce trebuie pus în lumină sunt "fortele interne, economice si sociale, care, ele, înainte de toate, au determinat cursul pe care l-a luat poporul român în ultima sută de ani." Pe baza acestor teze principale, Pătrăscanu intră în analiza de amănunt a problemelor, studiind mai întâi "economia de schimb în Principatele Române până la 1829". Sintetizând informatia existentă privind comertul din timpul vechilor domnii autohtone, de la origini "până la 1829, deci până în momentul în care Principatele intră în orbita de înrâurire a capitalismului apusean", se poate constata o "crestere a muncii robite a tărănimii române", determinată de schimbările intervenite aci, ca urmare a lărgirii din ce în ce mai mari a cadrului economiei de schimb, care aduce cu sine transformarea vechilor obligatii feudale... în obligatii cu caracter iobăgist, curând adăugându-li-se si obligatii de rentă în bani. Faptul însă al împletirii rentei în produse si muncă cu cele în bani, este dovada existentei unor sume de bani din ce în ce mai mari în mâinile tăranilor, care deci participau direct la schimbul general de mărfuri. Pe de altă parte, primele înjghebări de manufacturi încep încă din vremea fanariotilor, când apare si doctrina mercantilistă, măcar că în aceste prime manufacturi forta de muncă folosită era "iobagă" (totusi, si cu salariati liberi). Din acest punct de vedere "evolutia Principatelor se încadrează în evolutia generală a economiei din celelalte tări europene". Încă din această epocă fanariotă, deci înainte de 1821, pătrunde la noi capitalul comercial si cămătăresc, negustorii îmbogătiti în comert încep să cumpere pământ, intrând în rândurile micii boierimi, formând astfel o burghezie românească. Revolutia lui Tudor Vladimirescu ia deci nastere "într-o societate înapoiată, în care fortele de productie sunt încă în fasă, unde elementele precapitaliste sunt hotărâtoare (atotputernicia capitalului comercial si cămătăresc la oras, regimul iobag la sate), când, deci, fortele revolutionare sunt încă nedeplin dezvoltate". Revolutia lui Tudor Vladimirescu nu a izbucnit întâmplător în Oltenia, ci datorită faptului că în această provincie era mai puternică mica boierime si negustorimea. Miscarea pandurilor nu a avut deci un caracter prin excelentă tărănesc, ea fiind determinată de faptul că în Oltenia traficul de mărfuri între Ardeal si tinuturile balcanice erau mai dezvoltate, existând acolo si o puternică mestesugărime. Revolutia lui Tudor a avut un caracter social, nu însă de caracter tărănesc, ea "neformulând în nici-un fel ideea emancipării tărănimii muntene" în ciuda faptului că pandurii de care se folosea erau tărani. Până la urmă, Tudor capitulează însă în fata protipendadei, adică a marilor boieri si marilor negustori, dat fiind că elementele sociale pe care se sprijinea "nu reprezentau o clasă, ci doar embrionul unei clase, a burgheziei de mai târziu". "Pentru reformatorii din 1821, iobăgia si toate problemele legate de ea, nu există". Domină dimpotrivă ideea emancipării politice, cea a redesteptării nationale, având deci un caracter antiturcesc, "revolutia olteană... fiind primul pas hotărâtor de emancipare fată de suzeranitatea Portii". Curentul anti-grecesc nu ar fi decât o miscare diversionistă a marii boierimi reactionare. Cât priveste revolutia de la 1848, Pătrăscanu o explică prin dezvoltarea noastră comercială si industrială, care a dat prilejul unei serii de "răscoale si conjuratii" premergătoare, apărute cu un deceniu înainte de 1848. Regulamentele Organice, mai mult au organizat o realitate decât au creat-o, dând câstig de cauză marii boierimi, incitând deci pe cei mici, precum si pe tărani la miscări revolutionare. "Adevăratul 1848" nu este cel pe care l-au văzut junimistii ci o continuare a revolutiei din 1821, având, de data aceasta, un grad de maturitate mai mare, "fortele sociale", abia în germene la 1821, apărând mai mult sau mai putin încheiate în 1848. Astfel, în 1848 "negustorii bucuresteni jucară un rol important", conducătorii revolutiei fiind "elemente iesite din poporul de jos", "boiernasi" si prea putini "boieri", ajutati însă prin miscări de stradă de către masa "descultilor", a "vagabonzilor", termeni sub care reactionarii denumeau mica mestesugărime, precum tabacii si micii negustori ai capitalei. După o analiză a tacticei revolutionare folosite în 1848, frământată de trei curente deosebite, Pătrăscanu trage concluzia că în fond "revolutia pasoptistă a avut un caracter burghez. Ea nu urmărea - ca să întrebuintăm cuvintele lui Marx - decât să înlocuiască o minoritate cu alta" astfel ca "noua clasă să împartă puterea cu cea veche". Din punctul de vedere al claselor participante la revolutie, Pătrăscanu distinge o "boierime care îsi avea venitul principal în pământ si nu în slujbele si pensiunile legate de functiile la curte sau în administratie", apoi a unor "radicali", făcând parte din clasa negustorilor si mestesugarilor, la care se adaogă mica boierime, din rândul cărora se recrutau "afaceristii" timpului. "Acestea fiind elementele principale care formau pătura burgheză. Ea îsi avea însă realitatea si tăria în acele elemente care reprezentau în primul rând capitalul comercial si de camătă". Dar această "burghezie" nu intră în conflict fundamental, de natură economică, cu marea proprietate feudală, "dat fiind că atât capitalul comercial cât si cel cămătăresc nu impun forme de productie proprii, ci exploatează pe cele existente". Burghezia de la 1848 nu a putut fi deci revolutionară, ci doar progresistă, viciul ei fiind incapacitatea de a rezolva problema rurală. În epoca post-revolutionară se intensifică însă schimbul de mărfuri si circulatia banilor, astfel că se creează o piată internă si se eliberează mâna de lucru robită prin boieresc; ceea ce duce la crearea unui regim, care va dura până la izbucnirea războiului si care "poartă pecetea unui amestec hibrid de resturi feudale si institutii burghezo-capitaliste", regim care gresit a fost numit al "formelor fără fond", pentru că este tocmai născut din împletirea unor forme si fonduri deosebite. Actul Unirii este, deasemenea, interpretat sociologic, arătându-se de ce partidul Unirii a luat fiintă si a avut tărie mai ales în Moldova, aci comertul fiind stânjenit puternic de barierele vamale rusesti si austriece, dornic deci să se unească cu Muntenia, mai deschisă unui comert liber. Cât despre "chestiunea tărănească", care din ce în ce se impune ca un curent de gândire important, Pătrăscanu găseste că "explicatia acestui fenomen este simplă: intrate în domeniul de viată al capitalismului european, Principatele Române sunt, în primul rând, furnizoare de materii prime agrare", statele occidentale având interesul de a crea în tară o piată internă în care să-si poată desface mărfurile industriale. Se punea deci problema găsirii unei solutii prin care să se asigure o cât mai mare productie agricolă si o ridicare a nivelului de trai al tărănimii. În realitate chiar si "rosii", fosti revolutionari pasoptisti, au luptat cu înversunare împotriva eliberării tărănimii din iobăgie unindu-se chiar cu latifundiarii, cele două partide, liberal si conservator, unindu-se pentru ca să împiedice reforma agrară. "Monstruoasa coalitie" e gresit botezată "monstruoasă", dat fiind că si liberalii se temeau ca nu cumva Cuza si Kogălniceanu să nu procedeze la o reformă prea radicală a problemei tărănesti, ceea ce constituie si adevărata cauză a răsturnării lui Cuza. "În comunitatea de interese economice a marii proprietăti feudale si a burgheziei liberale, ultima reprezentând capitalul comercial si cămătăresc, trebuie căutată explicatia coalitiei monstruoase". Ceea ce lipsea atunci în tară era o burghezie industrială singura care ar fi putut avea interes să lichideze marea proprietate feudală. Mihail Kogălniceanu reprezenta în sânul liberalismului o tendintă antifeudală "pentru că el este unul din tipicii purtători de cuvânt al începutului de industrializare a tării", Cuza el însusi ca fost deputat de Galati, reprezenta aceleasi interese industriale. După 1864, caracterul "industrial" al capitalismului se întăreste. Pătrăscanu afirmă că "în centrul si răsăritul continentului, acelasi proces are loc mai târziu" decât în Occident - "si se întinde până la mijlocul secolului al XlX-lea, păstrând anumite caracteristici proprii", fără însă să facă apel la teoriile "celei de a doua iobăgii" si nici la "cele două căi obiectiv posibile de pătrundere a capitalismului în agricultură". El admite, totusi, că numai când productia capitalistă începe să pătrundă în industrie putem vorbi la noi de o eră nouă. Abia numai după 1900 băncile încep a finanta aici masiv industria. "În măsura în care întâlnim capital autohton în industria din România, el se naste pe căi similare formării lui în Apus", totusi cu o deosebire care e de subliniat. Pătrăscanu crede că la noi exploatarea colonială a fost înlocuită cu jefuirea sistematică a tărănimii române. Formele pe care le-a luat acumularea primitivă, au rămas aceleasi ca în secolul trecut, schimbându-si doar numele. Deasemenea, interesant e faptul că si Pătrăscanu apelează la lucrările lui Hilferding, făcând deosebire între "capitalul exportat" si "capitalul transferat", la noi capitalul străin fiind transferat si nu exportat, în sensul că valorile create nu se transportă în străinătate, ci rămân în tară integrându-se economiei românesti (teză foarte contestabilă n.n.). Capitalul de export (adică cel trimitând profiturile în tara de origine a capitalului) ar fi avut rost la noi doar în industria petrolului, a zahărului si cea forestieră. Ín tot cazul, cu capital "transferat", "exportat" sau "autohton" ia în sfârsit nastere marea industrie românească, capitalul pătrunzând si în domeniul productiei agrare. Analiza făcută acestei probleme, nu afirmă o conceptie contrară celei a lui Gherea, acuzat numai că "exagerează" caracterul rămăsitelor feudale, fără să tină seama de cresterea exploatărilor în regie, de aparitia "chiaburimii" rurale, a "arendasilor", forme de pătrundere a capitalismului, care vor da nastere răscoalelor din 1888 si 1907. Problemele agrare au fost supuse de Pătrăscanu unei analize si în volumul Problemele de bază ale României (în capitolul "Aspecte vechi si noi ale problemei agrare"), analiză a situatiilor dintre cele două războaie, în care este folosită si documentarea strânsă de echipele monografice ale profesorului Dimitrie Gusti. 6) Marin Chiritescu-Arva (1889-1935)[22], inel de legătură cu agrarienii interbelici Spre deosebire de premergătorii săi, agronomul Chiritescu-Arva a avut prilejul să cunoască agricultura de tip "modern", atât în tările capitaliste precum America si Germania, cât si în Uniunea Republicilor Sovietice, făcând acolo minutioase studii si cercetări. Adânc influentat de ceea ce văzuse, era încredintat că toate solutiile propuse de politicienii si agronomii vechi nu mergeau pe linia progresului, acuzându-i că "în locul unei actiuni curajoase pentru a învinge individualismul excesiv, anacronic si antieconomic, al populatiei rurale" ei continuă a stărui pe solutia sentimental-romantică a "împroprietăririi tăranilor", în iluzia posibilitătii creării unui "stat tărănesc", neindustrial. Având si o experientă profesională cu privire la obstile înfiintate prin legea din 1904 (obsti de arendare si de cumpărare) si la cooperativele de procurare de unelte si seminte, Chiritescu-Arva socoteste că aceste "obsti" urmează a fi transformate în cooperative agricole de productie. Desigur, în epoca istorică pe care o trăia, Chiritescu-Arva nu putea vedea destul de limpede viitorul. El socotea că în cadrul unui "capitalism de stat" aceste obsti vor putea să depăsească stadiul "burghez" al liberei concurente haotice, pentru a ajunge la o organizare rational stiintifică a agriculturii, spre marele folos atât al productiei cât si al producătorilor. Este totusi surprinzătoare clara lui viziune în acest domeniu, mergând până la întrevederea unor detalii care ne sunt astăzi familiare, dar care la acea vreme păreau utopice. Forma pe care o preconizează el este cea a "cooperativei cu rentă", pe care el o numeste "cu arendă" în care fiecare proprietar putând folosi un lot individual, dă terenul său ca aport la fondul colectiv, urmând ca la venituri să ia parte proportional cu suprafata de teren adusă, dar si cu munca depusă. El vede organizarea acestei munci sub îndrumarea unor tehnicieni agronomi, efectuată pe "brigăzi si echipe", cu o contabilitate strictă si mai ales ajutată prin crearea unor statiuni de masini si unelte de către stat, prin procurarea de seminte si îngrăsăminte, tot pe calea unei politici de stat. Acest gânditor si făuritor de noi formule de organizare socială, merge până la a lua în considerare o politică generală a tuturor popoarelor balcanice, ca împreună să procedeze la o ratională zonare agricolă, la o specializare pe culturi, în raport si cu conjuncturile economice ale pietei mondiale, cu schimb de experientă si întrajutorare între toate tările de la sud de Dunăre, aflate în oarecare măsură în fată acelorasi probleme si pentru care nu vedea altă solutie decât tot trecerea la organizarea cooperativelor agricole de productie. Teoretic, Chiritescu-Arva constată o similitudine între dezvoltarea industriei si a agriculturii.[23] Asa după cum de la ceea ce el numeste a fi "capitalul mic", s-a trecut la "capitalul mare", prin introducerea masinismului în productia industrială, tot astfel în agricultură tractorul este factorul care va determina trecerea la o "industrializare" a agriculturii în cadrul unui "capitalism mare", conceput de el ca un capitalism de stat. Chiritescu-Arva are si fată de sociologia rurală o opinie clar exprimată; analizând capitalul economiei rurale, el socoteste că "potrivit cu conditiunile de ordin natural si împrejurările de ordin politic, economic si social, prin care am trecut în ultimele decenii, cred că va fi de cel mai mare interes să se înceapă, pe baze de metode comune, studiul nu numai al structurii repartizării proprietătii solului cât mai ales analiza metodică a diferitelor tipuri de gospodării si a rentabilitătii lor. Pe această cale se va putea merge mai departe în studii de sociologie agrară, cu scopul de a recunoaste si identifica caracterele predominante ale mediului rural si al cultivatorilor de pământ din diferitele regiuni naturale." [21] Un veac de frământări sociale, 1821-1907, (Bucuresti, 1945). Problemele de bază ale României; (Bucuresti, 1944); Ion al Babei, deputat clăcas în Divanul ad-hoc al Moldovei, (Bucuresti, 1945); Sub trei dictaturi, (Bucuresti, 1944); Curente si tendinte în filozofia românească (Bucuresti, 1946). [22] Marin Stancu si Eugen Mewes, Marin Chiritescu-Arva, omul, opera, epoca, Bucuresti, 1999. [23] Raport asupra colaborării statelor balcanice în domeniul stiintelor agricole la al III-lea Congres balcanic din Bucuresti (Bucuresti, 1932). Dimitrie Gusti (1880 - 1955) § Sociolog, filosof si etician. § A fost profesor la Universitatile din Iasi si Bucuresti, ministru al învatamântului (1932 - 1933), membru al Academiei Române din 1919 si apoi presedinte al ei (1944 - 1946), membru al mai multor academii, societati si institute de sociologie de peste hotare. § Este fondatorul scolii sociologice (monografice) de la Bucuresti. Gusti rezuma sistemul sau sociologic la câteva enunturi:
§ Societatea se compune din unitati sociale, adica din grupari de oameni legati între ei printr-o organizare activa si o interdependenta sufleteasca; § Esenta societatii este vointa sociala; § Vointa sociala depune ca manifestari de viata: o activitate economica si una spirituala, reglementate de o a activitate juridica si de o activitate politica; § Vointa sociala este conditionata în manifestarile ei de o serie de factori sau cadre care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic si istoric; § Schimbarile suferite de societate în decursul timpului, prin activitatile ei si sub înrâurirea factorilor conditionanti, se numesc procese sociale; § Începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezenta si, deci, le putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendinte sociale. § Plecând de la sistemul sau, a fundamentat metoda monografica, metoda ce presupune abordarea simultana, multidisciplinara a subiectului pe cadre si manifestari, folosind echipe de specialisti din domeniul stiintelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învatatori etc. § A initiat si îndrumat actiunea de cercetare monografica a satelor din România (1925 - 1948). A obtinut legiferarea serviciului social (1939), prin care se institutionaliza, pentru prima oara în lume, cercetarea sociologica, îmbinata cu actiunea sociala practica si cu pedagogia sociala. § A fondat si condus Asociatia pentru stiinta si reforma sociala (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944 - 1948), Institutul de stiinte sociale al României (1939 - 1944), Consiliul national de cercetari stiintifice (1947 - 1948). A creat, împreuna cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl si G. Focsa, Muzeul Satului (1936). § A înfiintat si a condus revistele "Arhiva pentru stiinta si reforma sociala" (1919 - 1943), "Sociologie româneasca" (1936 - 1944) s.a. § Opere principale: "Egoismus und Altruismus" (1904), "Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik" (1908), "Cosmologia elena" (1929), "Sociologia militans" (vol. I, 1935; vol .I si II, 1946), "Cunoastere si actiune în serviciul natiunii" (2 vol., 1939), "Problema sociologiei" (1940), "La science de la realite sociale" (1941).
| ||||||||||||||||||||||||||||||
Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2013 )