IMPARATI ROMANI

IMPARAŢI  ROMANI

Marcus Aurelius Severus Alexandrus (1 octombrie 208 - 18 martie 235), cunoscut drept Alexandru Sever, împarat roman din 222 pâna în 235.

Este nepot al împaratului Caracalla, originar din Arca Caesarea (Fenicia). La vârsta de 13 ani este proclamat împarat de pretorienii din Roma, dupa asasinarea varului sau Elagabalus, sub numele de Alexandru Sever. Autoritatea reala este exercitata de Iulia Mamaea (mama sa), sprijinita de juristii Ulpianus si Modestinus. În timpul domniei lui Alexandru Sever autocratismul si excentricitatile predecesorului sau sunt eliminate si se restabilesc bunele raporturi cu Senatul, al carui prestigiu este sporit. Relatiile cu armata si garda pretoriana devin însa încordate. Alexandru Sever initiaza în anii 231-233 o contraofensiva romana în Orient pentru a stavili invazia sasanida la vest de Eufrat. În timpul pregatirilor unui razboi împotriva alamanilor la granita renana, Alexandru Sever si Iulia Mamaea sunt ucisi la Mogontiacum (Mainz) de soldati care-l proclama împarat pe Maximin Tracul. Cu el ia sfârsit dinastia Severilor.

Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (19 septembrie 86 – 7 martie 161) a fost împarat Roman în perioada 138-161. A fost cel de-al patrulea din "Cei cinci împarati buni".

Fiu al consularului Aurelius Fulvus, Antoninus Pius s-a nascut în Italia, la Lanuvium. A devenit consul în 120 si guvernator al provinciei Asia (134-135). A fost adoptat de împaratul Hadrian la 25 februarie 138 si proclamat succesor la tron, cu conditia de a adopta la rândul sau, pe Marcus Aurelius si Lucius Aurelius Verus. Spre deosebire de împaratul Hadrian, Antoninus Pius nu a parasit niciodata Italia.

Politica sa interna se caracterizeaza prin atentia acordata administratiei provinciilor, finantelor statului, jurisdictiei imperiale. Pe plan extern continua activitatea de consolidare a sistemului defensiv al imperiului. Rascoalele antiromane din Bretannia, Mauretania, Egipt si Iudeea sunt reprimate de generalii sai. Într-o atmosfera de liniste pe plan intern si extern, Antoninus Pius sarbatoreste în 148 cea de-a 900-a aniversare a fondarii Cetatii Eterne. Domnia lui a fost identificata cu apogeul dinastiei antonine si al întregului principat.

Flavius Arcadius (cca. 377 – 1 mai 408) a fost împarat al Imperiului Roman de Rasarit (395-408).

Arcadius a fost cel mai mare fiu al lui Teodosiu I si al Aelia Flaccilla, frate mai mare al lui Honorius, care va deveni împarat al Imperiului Roman de Apus. Proclamat augustus de catre tatal sau în ianuarie 383, Arcadius se dovedeste un caracter slab, influentabil. Întreaga sa domnie s-a desfasurat sub tutela camarilei curtii din Constantinopol, dominata rând pe rând de Rufinus, praefectus praetorii Orientis (m. 395), de eunucul Eutropius – praepositus sacri cubiculi, de prefectul pretoriului Anthemius (din 405), precum si de Eudoxia, sotia sa (m. 404).

În timpul domniei lui Arcadius, imperiul respinge primele atacuri ale hunilor la hotare si se elibereaza de prezenta vizigotilor. Tot în timpul domniei lui Arcadius se manifesta o puternica reactie antigermanica în stat.

Lucius Domitius Aurelianus (9 septembrie 214 – 275), cunoscut drept Aurelian, a fost împarat roman (270–275).

Nascut în Moesia la Sirmium, Aurelian parcurge întreaga cariera, de la soldat la comandant al cavaleriei sub Claudius II. Proclamat împarat la Sirmium de legiunile de la Dunare (270), Aurelian îsi consolideaza puterea dupa sinuciderea lui Quintilus, fratele lui Claudius II, fiind recunoscut împarat de catre senat.

La urcarea sa pe tron, Imperiul Roman era dezmembrat: întregul Orient se afla sub stapânirea Zenobiei, regina Palmyrei, iar în Occident, Gallia, Hispania si Britannia erau incluse în regatul galic secesionist. Prin victoriile repurtate asupra iutungilor, sarmatilor, carpilor si gotilor, Aurelian consolideaza frontiera Dunarii de Jos, iar prin respingerea vandalilor –pe cea a Dunarii Mijlocii (270-271). Începe înconjurarea Romei cu fortificatii puternice –zidul lui Aurelian, încheiat în vremea împaratului Probus.

Sub presiunea popoarelor migratoare si a dacilor liberi, Aurelian dispune retragerea armatei si a administratiei romane din Dacia în anul 271, în vederea consolidarii frontierei dunarene. În 274 este lichidata si secesiunea Regatului galic; Aurelian restaureaza astfel granitele si unitatea statului, primind titlu de restitutor orbis.

În politica interna Aurelian s-a comportat ca un suveran absolut. Purta diadema solara, purpura si vesimente bogate ca dupa obiceiul regilor orientali, s-a autointitulat Dominus et Deus. A guvernat fara senat care a pierdut si dreptul de a bate moneda de arama alegându-si colaboratorii dintre cavaleri. Personalitate inteligenta si energica, Aurelian întareste autoritatea imperiala si întreprinde o serie de reforme administrative si economice vizând consolid 838f511i area statului în vederea depasirii crizei din secolul III. Cultul zeului soare, sol invictus, este ridicat la rangul de religie a întregului imperiu. A efectuat o reforma monetara (emisiuni de aur, argint si arama) care a înviorat schimburile comerciale. În politica externa Aurelian a înregistrat succese remarcabile, straduindu-se sa apere imperiul de frecventele invazii barbare si sa refaca unitatea acestuia, sfarâmata în timpul lui Gallienus.

În drum spre Orient, în vederea începerii unei campanii împotriva Imperiului Sasanid, Aurelian este asasinat de secretarul sau, la Byzantion, ca urmare a unui obscur complot de palat.

Caius Iulius Caesar Germanicus (*31 august 12 - †24 ianuarie 41) cunoscut drept Caligula a fost al treilea împarat roman si al treilea membru al dinastiei iulio-claudiene, domnind din 37 pâna în 41.

Fiu al generalului Germanicus si al Agrippinei Maior, îsi petrece copilaria alaturi de tatal sau, în mijlocul soldatilor de pe Rin, de la care primeste porecla de Caligula („Cizmulita”).

Desi în timpul lui Tiberius (unchiul sau) nu se afirma în viata politica, la moartea acestuia (16 martie 37), este proclamat împarat de garda pretoriana si recunoscut de senat. Dupa primele 8 luni de domnie, politica lui capata brusc semnele despotismului si incoerentei. Arbitrariul politicii interne si externe, extravagantele si cruzimile, fastul serbarilor si risipirea tezaurului strâns de predecesorul sau, masurile fiscale opresive, declanseaza doua conspiratii împotriva sa (în 39 si 40), soldate, fiecare, de numeroase executii. La 24 ianuarie 41, Caligula este asasinat în apropierea palatului sau din Roma, în urma unei conspiratii a pretorienilor în frunte cu Cassius Chaerea si L. Annius Vincianus. Numele lui este supus de senat unei damnatio memoriae. Îi succede la tron Claudiu I, unchiul sau, proclamat împarat de garda pretoriana.

Marcus Aurelius Antoninus (4 aprilie 186–8 aprilie 217), cunoscut sub numele Caracalla, a fost împarat roman din 211 pâna în 217.

Caracalla, porecla împaratului deriva de la numele celtic al unei mantale purtate în Gallia. Fiu al lui Septimius Severus si al Iuliei Domna, nascut la Lyon, Caracalla este desemnat în 196 caesar, iar în 198 augustus, devenind la 4 februarie 211, la moartea tatalui sau, coîmparat alaturi de fratele sau, Geta. Ura dintre cei doi frati duce, în februarie 212, la asasinarea lui Geta în palatul din Roma, urmata de uciderea a 20.000 de partizani ai acestuia. Caracalla continua politica lui Septimius Severus de întarire a autoritatii imperiale, având ca principal sprijin armata.

Consecinte îmsemnate pentru istoria Romei va avea "Constitutia Antoniniana" promulgata de el în 212, care acorda cetatenia romana întregii populatii libere din imperiu, provincii. Initiaza o politica externa ofensiva, lupta la rasarit de Rin împotriva alamanilor (213), la Dunare împotriva carpilor (214), iar în 215 începe un nou razboi împotriva Regatului Part. Este asasinat în aprilie 217, în timpul campaniei din Mesopotamia, din instigarea prefectului pretoriului, M.Opellius Macrinus, care se proclama împarat.

Augustus Caesar (* 23 septembrie 62 î.Hr. la Roma, † 19 august 14 d.Hr. la Roma), cunoscut înainte ca Octavian, a fost primul Împarat Roman. Desi a pastrat înfatisarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de razboaie civile si a adus o era de pace, prosperitate si maretie imperiala. Este cunoscut de istorici cu titlul de "Augustus", pe care l-a luat în 27 î.Hr.

Când Republica Romana (509 î.Hr. - 31 î.Hr.) a ajuns la finalul sau, Gaius Octavius, nepot al lui Iulius Cezar, si-a consolidat pozitia prin înfrângerea rivalului sau la putere, Marcus Antonius, în batalia de la Actium din anul urmator. Avea o munca predefinita; anii de razboi civil au lasat Roma într-un stat al anarhiei. Mai mult, Roma nu era pregatita sa accepte controlul total al unui despot.

Octavius (sau Octavian) era inteligent. Mai întâi, a desfiintat armatele sale si a tinut alegeri. Octavian a fost ales în functia puternica de Consul. În 27 î.Hr., a returnat în mod oficial puterea Senatului Romei, si s-a oferit sa renunte la propria sa suprematie militara peste Egipt. Nu numai ca l-a refuzat, dar Senatul i-a dat control asupra Spaniei, Galiei si Siriei. Putin mai târziu, Senatul i-a dat titlul de Augustus (cel venerat).

Augustus stia ca puterea necesara dictaturii absolute nu putea deriva din functia de Consul. În 23 î.Hr., a renuntat la aceasta functie, în favoarea altor doua mai puternice. În primul rând, i-a fost garantata functia de tribun, care îi permitea sa convoace Senatul dupa vointa sa si sa puna afacerile înaintea sa. De vreme ce functia de tribun era în mod traditional asociata cu plebeii, asta i-a consolidat pozitia pentru mai târziu. În al doilea rând, a primit o noua competenta sub forma unei puteri "imperiale", care îi conferea autoritate suprema în toate problemele legate de guvernarea teritoriala. Se spune ca în 23 î.Hr. Augustus si-a asumat functia de Împarat al Romei. Totusi, el folosea adesea un titlu civil, Princeps, sau "Primul Cetatean."

Ca Împarat, Augustus a organizat problemele publice ale imperiului cu îndrazneala; datorita geniului sau, a durat Imperiul Roman cât a durat. El a stabilit sisteme de monetarie si impozite standardizate; a creat o structura pentru serviciul militar civil ce consista din cavaleri si oameni liberi (fosti slavi). S-a îngrijit si de beneficiile de pensionare pentru soldati.

Era un maestru al propagandei, si patronatul sau asupra scriitorilor romani Horatiu, Livius si (în special) Virgiliu i-a permis sa-si cimenteze pozitia prin intermediul poeziei si a prozei. Folosirea jocurilor si a ceremoniilor speciale, pentru a se celebra pe el însusi si pe familia sa, i-a sporit popularitatea.

Augustus a fondat de asemnea si primul grup de pompieri din lume si a creat o forta de politie obisnuita pentru Roma.

De fapt, controlul puterii lui Augustus prin întreg Imperiul era asa de absolut, ca îi permitea sa-si numeasca susccesorul, un obicei abandonat si ridiculizat de la fondarea Republicii. La început, era indicat Marcellus, nepotul sau de sora, ce era casatorit cu fiica sa, Iulia. Între timp însa, acesta a murit din cauza otravirii mâncarii (23 î.Hr.). Relatarile istoricilor de mai târziu, ce spuneau ca Marcellus ar fi fost otravit de sotia lui Augustus, Livia Drusilla, sunt neconcludente.

Dupa moartea lui Marcellus, Augustus si-a însurat fiica cu mâna sa dreapta, Marcus Agrippa. Din aceasta casatorie au rezultat trei copii, Gaius Caesar, Lucius Caesar si Postumus Agrippa (numit în acest mod pentru ca s-a nascut dupa moartea lui Marcus Agrippa). Intentiile lui Augustus de a-i face pe primii doi copii mostenitorii sai, au devenit aparente când acesta i-a adoptat ca proprii sai fii. Augustus a aratat afectiune si fata de fii sai vitregi (copii Liviei din prima casatorie), Nero Claudius Drusus Germanicus si Tiberius Claudius, dupa ce acestia au cucerit o mare parte din Europa Centrala.

Agrippa a murit în 12 î.Hr., urmând ca fiul Liviei, Tiberius, sa divorteze si sa se casatoreasca cu vaduva lui Agrippa. Tiberius a lucrat ceva timp în puterile tribunice ale lui Augustus, dar la scurt timp dupa aceasta s-a pensionat. Totusi, luând în considerare moartea prematura a ambilor frati vitregi ai sai, Gaius and Lucius, respectiv în 4 d.Hr. si 2 d.Hr., si a fratelui sau Drusus (9 î.Hr.), Tiberius a fost rechemat la Roma, unde a fost adoptat de Augustus.

Pe 19 august 14, a murit Augustus. Ceva mai târziu, senatul l-a votat în panteonul zeilor romani (sau l-a divinizat). Postumus Agrippa si Tiberius au fost numiti co-mostenitori. Pe de alta parte, Postumus a fost exilat si mentionat ca mort în jurul aceleasi date. Cine i-a ordonat moartea este necunoscut, dar drumul lui Tiberius era liber acum sa-si asume aceleasi puteri ca si tatal sau vitreg.

Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (1 august 10 î.Hr. - 13 octombrie 54), a fost al patrulea împarat roman al dinastiei iulio-claudiene si a domnit din 41 pâna în 54.

Fiu al generalului Drusus (fratele lui Tiberius) si al Antoniei Minor, frate mai tânar al generalului Gemanicus, nascut la Lugdunum (Lyon), Claudius nu participa pâna la urcarea pe tron, datorita unei sanatati mai subrede si a unor infirmitati congenitale, la viata politica, preferând o existenta retrasa, consacrata studiului. Este proclamat împarat de catre pretorieni la asasinarea nepotului sau Caligula si recunoscut apoi de catre senat. În timpul domiei sale începe constructia unui sistem defensiv de fortificatii pe Rin si Dunare, provinciile beneficiaza de o buna administrare si o bogata activitate edilitara (sosele, apeducte, porturi). Acordarea cetateniei romane locuitorilor unor orase din afara Italiei, îi atrage ostilitatea cercurilor senatoriale. În timpul domniei lui Claudius începe cucerirea Britanniei, care devine cea mai vestica provincie a Imperiului Roman. În 44 Iudeea, în 46 Tracia sunt transformate în provincii romane. Dupa executarea Messalinei, cea de-a treia sotie, în 48, acuzata de Narcissus de complot, Claudius se casatoreste în 49 cu Agrippina Minor Iulia si-l adopta pe fiul acesteia, Nero, care-i va urma la tron. Moare otravit de noua sotie.

Marcus Aurelius Claudius Gothicus (cca. 214 - ianuarie 270), cunoscut drept Claudius II, a condus Imperiul Roman pentru mai putin de doi ani (268 - 270).

Nascut în Dalmatia, ajunge unul dintre cei mai capabili generali ai împaratului Gallienus, comandant al trupelor din Balcani. Dupa asasinarea lui Gallienus, în cursul luptei împotriva uzurpatorului Aureolus, Claudius este proclamat împarat. El îl înfrânge pe Aureolus, respinge o invazie a alamanilor în lupta de la lacul Benacus (nordul Italiei) si obtine în 269, în batalia de la Naissus (Iugoslavia), o rasunatoare victorie asupra gotilor si herulilor care invadasera Peninsula Balcanica.

Victoria îi aduce cognomenul de Gothicus si pune stavila, pentru câteva decenii, atacurilor acestor popoare împotriva imperiului. Claudius moare de ciuma în orasul Sirmium din Pannonia, la tron urmându-l Quintillus.

Marcus Aurelius Commodus Antoninus (31 august 161–31 decembrie 192) a fost împarat roman din 180 pâna în 192.

Fiu al lui Marcus Aurelius si al Faustinei, nascut la Roma ("primul mostenitor al tronului nascut în purpura"), Commodus este ridicat la rang de caesar în 166 iar la cel de augustus (si coregent) în 177. Proclamat împarat la moartea tatalui sau, Commodus renunta la politica ofensiva. Instituie un regim absolutist în formele teatrale ale monarhiilor orientale. Puterea este exercitata de favoritii sai, Tigidius Perennius si M.Aurelius Cleander, apoi de Q.Aemilius Laetus, prefecti ai pretoriului. Cultele orientale cunosc acum o larga raspândire. La 31 decembrie 192, cade victima unei conspiratii de gineceu, initiata de Q.Aemilius Laetus, Eclectus si de Marcia (amanta împaratului). Cu el se stinge dinastia Antoninilor (96-192).

Flavius Iulius Constans (320 - 18 ianuarie 350), a fost împarat roman care a domnit din 337 pâna în 350.

Fiul cel mai mic al lui Constantin cel Mare si al Faustei, ridicat în 335 la rang de caesar, Constant devine în 337, la moartea tatalui sau, împreuna cu cei doi frati, Constantin II si Constantiu II, augustus, încredintindui-i-se guvernarea Italiei, Illyricum-ului si Africii. Încercarea lui Constantin II de a a-l tutela, urmata de invadarea Italiei, se soldeaza cu moartea acestuia în lupta de la Aquileia (340), Constant extinzându-si stapânirea si asupra Galliei, Hispaniei si Britanniei. Severitatea atitudinii fata de armata si austeritatea politicii sale fiscale declanseaza conspiratia lui F.Magnus Magnentius care este proclamat împarat la Autun, în Gallia. Nevoit sa fuga, Constant este ucis în apropiere de Pirinei.

Flavius Claudius Constantinus (februarie 317-340), împarat roman (337-340).

Fiu al lui Constantin cel Mare si al Faustei, nascut la Arelate (Arles) în Gallia. Desemnat în 337 caesar, participa în 332 la luptele de la Dunarea de Jos împotriva gotilor si, în 337, la moartea tatalui sau, este ridicat împreuna cu cei doi frati, Constant si Constantiu II, la rangul de augustus, încredintindui-i-se guvernarea provinciilor occidentale: Gallia, Hispania si Britannia. Dupa încercarea nereusita de a institui o tutela asupra fratelui sau mai tânar, Constant, Constantin patrunde cu o armata în Italia, dar este ucis, în apropiere de Aquileia, în 340.

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împarat roman între 306 si 337.

Tineretea si venirea la putere.

Nascut la Naissus, în provincia Moesia Superior (astazi, orasul Niš din Serbia), ca fiu al generalului Constantinus Chlorus (viitorul împarat Constantiu I) si al Helenei. În 271-272, sub împaratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împaratului) în est, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmatiei. A fost prefectul pretorian al împaratului Maximian în 288-293.

La 1 martie 293 a fost promovat la rangul de caesar. În 305, dupa abdicarea lui Diocletian si Maximian, se alatura tatalui sau, în Apus. La moartea lui Constantiu I, la Eburacum (astazi, York), în Britannia (25 iulie 306), este proclamat împarat de catre armata. În aceste împrejurari, Galerius, personalitatea dominanta a celei de-a doua tetrarhii, îl proclama pe Flavius Severus augustus al Occidentului si îl accepta pe Constantin, caesar. Pentru moment Constantin a acceptat dar pacea si a treia tetrarhie nu aveau sa dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentiu, fiul lui Maximian, a fost proclamat împarat iar Maximian care se retrasese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În conditiile destramarii tetrarhiei, la conferinta de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator. În întelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupa Spania (310), apoi patrunde cu armata în Italia, înfrânge fortele lui Maxentius la Turin, Verona si în batalia decisiva de la Podul Milvius de lînga Roma, în care Maxentius îsi gaseste moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.

 El a fost cel care a modificat Biblia , in timpul cand se purta „razboiul“ intre crestini si necrestini. Fara intervantia lui, conflictul ar fi continuat.

Imediat ce a venit la putere, Constantin a pus capat persecutilor crestinilor în teritoriile sale, impunând nu numai toleranta, ci si restituirea bunurilor crestinilor. Dar Constantin nu era pregatit sa devina crestin. Monedele batute în aceasta perioada, dovedesc devotiunea sa fata de Marte, apoi din ce în ce mai mult fata de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp dupa cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina si proconsulului Africii niste scrisori din care reiesea faptul ca el sustine religia crestina, subventiona Biserica crestina din fonduri publice, scutea clerul de obligatii publice si se considera slujitorul lui Dumnezeu. În 312, Constantin a trecut la credinta crestina si a continuat sa detina functia Pontifex Maximus. În urma întrevederii dintre Constantin si Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat "Edictul de la Milano". Textul acestui edict este dat de Lactantiu în latina si de Eusebiu în greaca. De fapt, este o scrisoare adresata de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea sa înceteze orice persecutie asupra crestinilor, iar proprietatile confiscate sa fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfintea crestinismul ca religie de stat si nici nu-l angaja personal pe Licinius în credinta crestina.

Conflictul cu Licinius

Relatiile dintre cei doi împarati au început sa se tensioneze, astfel, în 316, se declanseaza un prim razboi civil. Constantin obtine o victorie în batalia de la Cibalae (Pannonia). Întelegerea care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licnius sa-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale europene cu exceptia Traciei, paatrându-si însa pozitia de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anuntat numirea a trei caesari: fiul sau Crispus în vârsta de 12 ani, fiul sau Constantin, de 6 luni si fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an si 8 luni. Dupa 320, Licinius sprijinit de cercuri pagâne din Orient, initiaza o politica anticrestina, în timp ce Constantin se apropie tot mai mult de pozitiile bisericii crestine. În noul razboi civil care izbucneste în 324, Licinius este infrânt în doua mari batalii, la Adrianopol (3 iulie) si Chrysopolis în Asia Mica (18 septembrie), este capturat si executat anul urmator la Tesalonic.

Guvernarea lui Constantin

Imperiul este reunificat si supus autoritattii unui unic împarat, situatie nemaiîntâlnita din 285. Constantin, care se revendica alesul pe pamânt al divinitatii unice, abandoneaza politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului crestin. Principiul adoptiunii este înlocuit cu cel al eraditatii dinastice. Constantin a continuat si a desavârsit toate reformele initiate de împaratul Diocletian. Numarul provinciilor este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze si 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia si Galia). Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonata politica economica a principatului - care era bazata pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial. Armata se împarte acum definitiv în trupe de granita (limitanei) si trupe de campanie (comitatenses). Din initiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava si Oescus, un pod peste Dunare, care reflecta importanta dobândita de regiunile nord-dunarene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunarii, recupereaza o parte din teritoriile Daciei (care fusese parasita de împaratul Aurelian). Acum Constantin si-a adaugat si titlul de Dacicus Maximus. Pe plan religios, în 325, are loc la Niceea, primul conciliu ecumenic al bisericii crestine, care pune bazele dogmatice si canonice ale noii religii.

Constantinopol - noua Roma

Constantin a luat hotarârea de a restaura Byzantionul si de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului sau oras, mutându-le cu circa 4 km în afara si marind cam de 4 ori suprafata sa. Noul oras a devenit un centru al crestinismului, resedinta unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. "Noua Roma" a mostenit institutiile politice ale vechii Rome, dar si traditii culturale ale Rasaritului grec. Construirea si popularea noului oras s-au desfasurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 328. La fel ca si Roma, orasul e construit pe 7 coline si împartit în 14 districte administrative. Exista si aici un Senat; membrii sai aveau însa ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiti clari (remarcabili) si nu clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost marit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început si constructia a doua mari biserici, Hagia Spohia (Sfânta Întelepciune) si Hagia Eirene (Sfânta Pace). La 11 mai 330 are loc, inaugurarea oficiala a Constantinopolului ca noua capitala a Imperiului Roman. Festivitatile au durat 40 de zile si s-au desfasurat pe hipodrom. Monedele batute în acel an anuntau lumii evenimentul.

Viata de familie

În septembrie 307, la Trier, Constantin s-a casatorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renuntând la iubita sa Minervina, care îi daruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constantiu, Constant, Constantina si Helena. Resedinta lui Constantin era orasul Trier, asa cum fusese si pentru tatal sau, Constantiu si, înaintea acestuia, pentru împaratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o si pe mama sa, Helena. La sfârsitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa vitrega, Constantia se casatoreste cu Licinius. Pe 8 noiembrie 324, Constantin si-a numit fiul Constantiu în functia de caesar si se pare ca în aceeasi zi a oferit rangul de augusta sotiei sale Fausta si mamei sale, Helena. În anul 326, Constantin a ordonat executia fiului sau mai mare, Crispus. Ordinul a fost îndeplinit de Pola, în Istria. În acelasi an, la scurt timp dupa moartea lui Crispus, Constantin a omorat-o si pe sotia sa, Fausta, dupa o casnicie de 19 ani. Atât Crispus cât si Fausta au primit damnatio memoriae, adica numele lor au fost sterse din inscriptiile si înscrisurile publice.

Ultimii ani ai lui Constantin

Între 325 si 337, Constantin a continuat sa sprijine Biserica si sa foloseasca resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astazi Georgia) din Caucaz a adoptat crestinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la crestinism, iar regatul sau a devenit oficial crestin la începutul secolului al IV-lea. La scurt timp dupa Pastele din 337 (3 aprilie), Constantin a început sa se simta rau; a dorit sa fie botezat de catre episcopul Eusebios iar dupa botez a purtat numai vesminte albe precum ale unui neofit crestin în locul vesmintelor imperiale. În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia (astazi, în Turcia). Trupul sau a fost dus cu escorta la Constantinopol si expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial. Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constantiu II si Constant si-au luat titlul de augustus, împartind imperiul.

Constantin în arta romana.

Începând cu anul 324, se observa pe monedele lui Constantin o noua imagine a chipului sau. Privirea lui este acum îndreptata în sus si în departare; aceasta reflecta pretentia lui nu la divinitate, ci la misiunea si inspiratia sa divina. De asemenea, el renunta sa mai poarte coroana de lauri si adopta diadema. La Metropolitan Museum of Art din New York poate fi vazut un urias cap de marmura al lui Constantin, de trei ori marimea naturala. A fost datat 325/326. Cea mai cunoscuta asemanare cu Constantin o reprezinta uriasul cap de marmura din il cortile în Palazzo dei Conservatori de pe colina Capitoliu din Roma. Are o înaltime de 2,55 metri si cântareste între 8 si 9 tone. Un portret remarcabil al lui Constantin poate fi vazut la Muzeul National din Belgrad. Este un cap de bronz în marime naturala care provine de la Naissus, locul de nastere al împaratului. A fost datat în circa 330. De mentionat alte doua statui ale lui Constantin ambele datate în circa 320, în care împaratul apare în vesminte militare. La moartea lui Constantin au fost batute patru tipuri diferite de monede omagiale.

Gaius Flavius Valerius Constantius (31 martie 250 – 25 iulie 306) a fost împarat al Imperiului Roman de Apus (305–306). A fost tatal lui Constantin cel Mare.

Nascut într-o familie modesta din Illyria, Constantiu îmbratiseaza cariera armelor, devine prefect al pretoriului si este desemnat, la 1 martie 293, în cadrul primei tetrahii, caesar al lui Maximian, raspunzator de guvernarea Galliei, Hispaniei si Britanniei.

General energic si talentat, Constantiu îl înlatura pe Allectus, lichidând secesiunea Britanniei (294), respinge atacuri ale francilor si alamanilor la Rin (298). În cadrul celei de-a doua tetrarhii (1 mai 305), Constantiu este desemnat augustus al Occidentului, dar moare la scurt timp la Eboracum (York), la 25 iulie 306.

Constantinus Flavius Iulius (7 august 317 - 3 noiembrie 361), împarat roman (337-361) a fost cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel Mare si al Faustei.

S-a nascut în Sirmium (oras în Illyricum). A fost ridicat în 324 la rangul de cezar, apoi în 337, la moartea tatalui sau, împreuna cu cei doi frati ai sai, Constant si Constantin II, la cel de augustus, încredintindui-i-se guvernarea Orientului Egiptului si Traciei. Constantiu poarta un lung razboi împotriva Persiei (337-361), încheiat fara ca o tabara sa poata dobândi un succes decisiv. Dupa moartea lui Constant (350), Constantiu organizeaza o campanie împotriva lui Magneticus si, înfrângându-l în bataliile de la Mursa (351) si Mons Seleuci (353), devine stapân al întregului Imperiu Roman.

Moare la Tarsos, în Cilicia, în drum spre Occident, unde trupele din Gallia îl proclamasera împarat pe Iulian Apostatul. Modest ca inteligenta, suspicios, crud, superstitios, Constantiu ramâne totusi cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.

Gaius Messius Quintus Traianus Decius (201- 1 iulie 251), împarat roman (249 - 251), s-a nascut la Budalia aproape de Sirmium în provincia Pannonia Inferior.

A devenit senator, apoi guvernator al Moesiei si prefect al Romei. Decius este însarcinat în 249 de împaratul Filip Arabul cu restabilirea ordinei în Moesia si Pannonia, tulburate de invazii ale gotilor si de rebeliuni militare. Este proclamat împarat, de catre trupele de la Dunare, la Viminacium.

Victorios în batalia de la Verona (septembrie 249) împotriva lui Filip Arabul, Decius este cel dintâi dintre generalii originari din Illyricum care ocupa tronul imperial în secolul III. A lansat un program politic traditionalist, de revenire la linia politica augustana. În 250 el initiaza prima mare persecutie anticrestina generalizata în întregul Imperiul Roman. A încercat sa redreseze situatia economica a Daciei permitându-i sa bata moneda de bronz proprie. Fragmente dintr-o statuie a lui au fost gasite în capitala provinciei Dacia -colonia Ulpia Traiana-Sarmizegetusa.

Decius si fiul sau Herennius (caesar în 250, augustus în 251) sunt ucisi în vara anului 251 la Abritius (Moesia). Decius este primul împarat roman ce cade într-o lupta cu "barbarii".

Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (245–312), cunoscut drept Diocletian, a fost împarat roman din 20 noiembrie 284 pâna în 1 mai 305.

Nascut într-o familie saraca din Dalmatia, Diocletian îsi începe cariera militara ca simplu soldat, devenind comandantul garzii personale a lui Numerianus. La moartea acestuia este proclamat agustus de armata din Orient (20 noiembrie 284). Dupa batalia de la Margus (primavara anului 285) si disparitia lui Carinus, ramâne unic împarat, desemnându-l pe tovarasul sau de arme, Maximian, caesar în 285. Apoi, în anul 286 îl numeste augustus si îl însarcineaza cu apararea Occidentului. La 1 martie 293, Diocletian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare. Sub presiunea frecventelor uzurpari interne si a agresiunii continue a barbarilor la hotare, el initiaza o originala reforma constitutionala sporind la 4 numarul conducatorilor imperiului, care acum erau grupati într-un colegiu în care celor doi augusti li se subordoneaza doi caesari.

Diocletian cu resedinta la Nicomedia, raspundea de administrarea provinciilor orientale (având subordonat pe caesarul Galerius care, de la Sirmium, asigura paza Illyricumului, Macedoniei si Greciei). Casatoria lui Maximian si a lui Galerius cu fiicele lui Diocletian, a lui Constantiu I cu fiica lui Maximian vizeaza întarirea tetrarhiei, în care rolul lui Diocletian ramâne predominant. Poarta un razboi victorios asupra Persiei sasanide (297-298), fixând granita romana pe fluviul Tigru –limita maxima a expansiunii imperiului în Orient. Încercarea de a reforma viata religioasa prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru întregul imperiu) duce, în anii 303-304, la promulgarea a 4 edicte anticrestine care declanseaza cea mai mare persecutie din istoria imperiului împotriva acestei religii.

Pe plan intern si extern imperiu depaseste în timpul domniei lui Diocletian criza secolului III. Puterea militara este separata de cea civila, toate numirile în aparatul administrativ si militar ramân în apanajul împaratului. O grija deosebita este acordata întaririi limesului si construirii de numeroase castella si drumuri, care fac din granita o zona fortificata. Efectivele militare sporesc la cca. 500.000 de soldati, numarul legiunilor la cca. 60, mai mici si mai mobile. Dobrogea este separata de Moesia Inferior si transformata în provincie separata, sub numele de Scythia (cu resedinta în orasul Tomis), apartinând diocezei Tracia si aparata de 2 legiuni cu garnizoana la Noviodunum si Troesmis. În dorinta de a impune noul sistem constitutional, Diocletian si Maximian abdica în aceeasi zi (1 mai 305), cedând locul celei de-a doua tetrarhii si redevin persoane particulare. Diocletian se retrage pâna la moarte, în palatul sau din Salona.

Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), cunoscut ca Domitian, a fost împarat roman al dinastiei Flaviilor din 81 pâna în 96.

Proclamat împarat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian si al Domitillei si fratele lui Titus, inaugureaza o politica sensibil deosebita de cea a primilor Flavi. Sprijinindu-se pe armata, pe garda pretoriana, urmeaza o linie autocratica. Personalitate orgolioasa, violenta, revendicând titlul de dominus et deus se proclama în 85 censor perpetuus (cenzor pe viata) si intra în conflict cu aristocratia senatoriala.

Victorios în campania întreprinsa în 83 la Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domitian adopta titlul de Germanicus. O invazie a dacilor si a aliatilor lor în Moesia, soldata cu moartea guvernatorului, îl obliga în 86 sa intervina personal pe frontul de la Dunare. Moesia este împartita acum în doua provincii : Moesia Inferior (în a carui componenta intra si Dobrogea) si Moesia Superior. Campania initiata în 87 la nordul Dunarii împotriva lui Decebal se încheie cu o înfrângere; în 88, ofensiva romana marcheaza o victorie la Tapae si duce la încheierea unei paci de compromis între Roma si Dacia (89). La 18 septembrie 96, Domitian, ultimul dintre Flavi, cade victima unei conjuratii de palat, organizata de comandantul garzii palatului si de sotia sa, Domitia Longina.

Elagabalus sau Heliogabalus (cca. 203 – 11 martie 222), nascut Varius Avitus Bassus si cunoscut de asemenea ca Varius Avitus Bassianus Marcus Aurelius Antoninus, a fost împarat roman al dinastiei Severilor si a domnit din 218 pâna în 222.

Fiu al lui Sextus Varius Marcellus, cavaler roman din Apaeea si al Iuliei Soaemias, nepot al împaratului Caracalla, preot din Emesa al zeului soare (Elah-Gabal), numit de posteritate Elagabal (Heliogabalus), este proclamat împarat în primavara anului 218 de legiunile din Siria, nemultumite de politica austera a lui Macrinus. Elagabalus dobândeste tronul imperial, restabilind dinastia Severilor. Puterea reala este exercitata însa de Iulia Maesa (bunica) si Iulia Soaemias (mama sa). Politica autocrata, excesele si capriciile împaratului-copil compromit în scurt timp noul regim. Sub presiunile Iuliei Maesa, Elagabalus îl adopta si-l ridica la rangul de caesar pe M. Aurelius Alexander, varul sau (221).

S-a casatorit împotriva traditiilor, cu o vestala si se comporta într-un mod bizar (se farda, îmbraca costume femeiesti) ceea ce a marit nemultumirile opiniei publice. Moare ucis, împreuna cu mama sa, de garda pretoriana în martie 222.

Marcus Iulius Philippus (cca. 198 - 249), cunoscut ca Filip Arabul dupa originea familiei sale, a fost împarat roman între anii 244 - 249.

Este fiul unui seic din Trachonitis (estul Siriei). Devenit în 243 prefect al pretoriului, Filip îl asasineaza în timpul campaniei antipersane, în apropiere de Eufrat, pe împaratul Gordian III, fiind proclamat augustus de catre armata.

În urma luptelor grele purtate la Dunarea de Jos (245-247), Filip respinge cea mai puternica invazie a carpilor în aceasta regiune si adopta titlul triumfal Carpicus Maximus. În martie 248 serbeaza la Roma cu un impresionant fast împlinirea a 1.000 de ani de la întemeierea orasului. În politica sa interna a încercat sa colaboreze cu senatul, a organizat Jocurile seculare.

A încheiat pace cu persii carora le-a platit un stipendium de 500.000 de denari si le-a cedat unele teritorii din Mesopotamia. Dupa aceasta s-a întors la Roma lasând în oras pe fratele sau Iulius Priscus. A fost numit comandant suprem al armatelor. Concomitent, au fost luate masuri pentru întarirea granitelor provinciei din aceste parti ale imperiului si cu deosebire ale Daciei.

Invaziile gotilor la Dunare, uzurparile lui Iotapianus (Siria) si Pacatianus (Moesia) slabesc pozitia lui Filip, care este înfrânt si ucis în batalia de la Verona de catre Decius.

Servius Sulpicius Galba (24 decembrie 3 î.Hr. - 15 ianuarie 69) a fost împarat roman din iunie 68 pâna la moartea sa. A fost primul împarat al Anului celor patru împarati.

Nascut la Terracina (Latium) într-o ilustra familie senatoriala, Galba devine în anul 60 guvernator al provinciei Hispania Tarraconensis, dupa o lunga cariera militara. Proclamat împarat de catre legiunile sale si recunoscut si de senatul din Roma la 9 iunie 68, soseste în octombrie în capitala. Instaureaza un regim de austeritate în domeniul financiar si de severitate în cadrul armatei. Excelent în pozitii subordonate si în administratia provinciala, Galba nu corespunde însa functiei supreme.

Rascoala legiunilor din Germania îl proclama împarat la 1 ianuarie 69 pe Aulus Vitellius. Acest lucru îl determina pe Galba sa-l adopte pe L. Calpurnius Piso Frugi Licinianus, numindu-l caesar si coregent. Dezamagit în speranta sa de a fi adoptat, M. Salvius Otho profita de nemultumirea provocata în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i împotriva împaratului. La 15 ianuarie 69, Galba si Calpurnius Piso sunt ucisi în for de catre pretorieni razvratiti.

Galerius Maximianus (cca. 250 - 5 mai 311) sau Gaius Galerius Valerius Maximianus, împarat roman în perioada 305-311.

Nascut în apropiere de Serdica (astazi, Sofia) într-o familie de tarani, Galerius îmbratiseaza cariera armelor, urca pe scara ierarhiei militare în timpul domniilor împaratilor Aurelian si Probus. În cadrul primei tetrarhii este desemnat (1 martie 293) de catre Diocletian, caesar, raspunzator de guvernarea provinciilor dunarene. Galerius respinge atacurile sarmatilor, carpilor, bastarnilor la frontiera danubiana, luând de sase ori titlul de Carpicus Maximius si participa, alaturi de Diocletian, la razboiul victorios împotriva Persiei Sasanide (297-298). A divortat de prima sotie si s-a casatorit cu Valeria, fiica lui Diocletian.

A contribuit în mare masura la reconstituirea Limes-ului dobrogean. Bucurându-se de mare încredere în fata lui Diocletian, mai ales dupa victoria împotriva persilor, Galerius l-a determinat sa dea o seria de decrete împotriva crestinilor (303-304).

Augustus al Orientului în cea de-a doua tetrarhie (1 mai 305), îsi consolideaza pozitia dominanta prin desemnarea lui Flavius Severus ca augustus în Occident si a nepotului sau, Maximinus Daia, caesar. Proclamarea lui Constantin cel Mare ca împarat de catre trupele din Britannia si a lui Maxentius în Italia (306), disparitia lui Severus II (307) contribuie la destramarea treptata a tetrarhiei, încheiata odata cu moartea sa. Sprijinatorul cel mai zelos al poiliticii anticrestine a lui Diocletian, Galerius a promulgat cu câteva zile înainte de moarte, la 30 aprilie 311, un edict de toleranta fata de noua religie.

Publius Licinius Egnatius Gallienus (218-268) a fost co-împarat cu tatal sau, Valerian din 253 pâna în 260 si apoi a domnit singur din 260 pâna în 268.

Gallienus este asociat la domnie dupa proclamarea tatalui sau, Valerian, ca împarat, încredintându-i-se apararea provinciilor din Europa, în timp ce Valerian administa Orientul.

Dupa caderea lui Valerian în captivitate sasanida (259), ramâne unic împarat. În timpul domniei lui Gallienus, criza statului roman din secolul III ajunge la apogeu; hotarele sunt strapunse continuu de popoarele barbare care patrund tot mai adânc în provincii; creste numarul uzurpatorilor proclamati de legiunile cantonate în provinciile de granita.

Autoritatea reala a lui Gallienus se limiteaza treptat la Italia si provinciile balcano-dunarene. În aceasta perioada critica, Gallienus se impune ca unul dintre marii împarati romani. Sub presiunea evenimentelor, impune o serie de reforme: crearea unui corp nobil de interventie de cavalerie grea, înlaturarea reprezentantilor ordinului senatorial de la conducerea legiunilor, accelerarea patrunderii unitatilor auxiliare recrutate dintre barbari în armata romana.

Senatului i s-a luat dreptul de a bate moneda de arama. În politica externa Gallienus a fost nevoit sa faca mari eforturi pentru a pune stavila invaziilor barbare care aveau loc aproape în fiecare an. Gotii, carpii, hierulii atacau pe uscat si pe mare si pradau pâna departe în interiorul imperiului provincii rasaritene din Asia Mica si Peninsula Balcanica.

În 260 a emis un edict prin care garanta libertatea cultului. Filoelen, Gallienus încerca sa sprijine si sa încurajeze filosofia si artele. În 257 lupta în nordul Daciei împotriva dacilor liberi (acum adopta titlul de Dacicus Maximus). În august 268, Gallienus este victima unei conjuratii a generaliilor sai în timp ce asedia în Mediolanum pe generalul Aureolus, care se proclamase împarat.

Flavius Claudius Iulianus (331 – 26 iunie 363) a fost împarat roman care a domnit între 361 - 363.

Nascut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian este elev al lui Libanios si Maximos din Tyr. A abandonat religia crestina în 351 în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355 este desemnat de împaratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident.

În februarie 360, la Lutetia (astazi, Paris), trupele din Occident îl proclama împarat. Dupa moartea lui Constantin II, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian este recunoscut ca unic împarat al imperiului si vine la Constantinopol. Scurta lui domnie sta sub semnul reactiei anticrestine si încercarilor de reînviere a cultelor pagâne, a obiceiurilor si moravurilor strabune. Adopta edicte anticrestine, care-i aduc cognomenul de Apostatul. Posesor al unei vaste culturi filosofice si filologice, Iulian a lasat o bogata si multilaterala opera literara scrisa în limba greaca.

Ranit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian moare câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el se sfârseste dinastia întemeiata de Constantin cel Mare.

Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 –10 iulie 138), cunoscut ca Hadrian, a fost împarat roman (117-138). Hadrian a fost al treilea dintre cei asa-zisi cei "cinci împarati buni ai Imperiului Roman".

Originar din colonia Italica din Hispania, ca si Traian, care îi este ruda si tutore si cu a carui nepoata se va casatori, Hadrian îsi începe cariera în rândurile armatei. Guvernator al Siriei (din 116/117), Hadrian este adoptat de catre Traian si, la insistentele Plotinei, sotia acestuia, desemnat pe patul de moarte, succesor (8 august 117).

Începutul domniei este marcat de "conspiratia celor patru consulari", soldata cu executarea lor. Spirit nelinistit, sensibil, de o neobosita curiozitate, Hadrian a strabatut în lungi calatorii toate provinciile imperiului, în care a petrecut mai mult timp decât la Roma.

A initiat o serie de reforme în armata si justitie; arta si arhitectura au înflorit în timpul domniei lui. În capitala este restaurat Panteonul, se construieste Mausoleul sau viitorul Castel San Angelo – mormântul împaratilor romani pâna la Caracalla. Hadrian a acordat o deosebita atentie promovarii filosofiei si literaturii, manifestând o pronuntata înclinare pentru cultura greaca.

El însusi era filosof si scriitor oarecare autor de poezii în greaca si latina, discursuri, scrieri filologice si enciclopedice. Pe plan extern, încheie pacea cu partii si renunta la ultimile cuceriri ale lui Traian din provinciile Armenia, Asiria si Mesopotamia, fixând granita orientala pe Eufrat.

Legate de vizitele împaratului în Dacia au loc doua reorganizari administrative ale provinciei, împartita în 119 în Dacia Superior si Dacia Inferior, iar în 123 în Dacia Porolissensis, Dacia Superior si Dacia Inferior.

În anul 132, intentia lui Hadrian de a înalta un templu al lui Iupiter la Ierusalim declanseaza ultima mare rascoala a iudeilor, condusa de Simon Bar-Kochba reprimata în 135. Ramâne una dintre cele mai originale personalitati din galeria principatului.

Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius (cca. 250 - 325) a fost împarat roman din 308 pâna in 324.

Ofiter provenit dintr-o familie de tarani din Moesia Superior, favorit al lui Galerius, Licinius este proclamat augustus al Occidentului la conferinta de la Carnuntum (noiembrie 308). Dupa moartea lui Galerius (311), Licinius ocupa proviincile danubiano-balcanice pâna la Hellespont. În 312 se apropie de Constantin cel Mare, alianta întarita prin casatoria lui cu Flavia Iulia Constantia, sora acestuia, în martie 313, la Mediolanum (acum Milano).

În urma întrevederii de la Mediolanum (februarie-martie 313) a celor doi împarati, se promulga edictul prin care crestinismul este recunoscut ca religie egala în drepturi cu celelalte culte din imperiu. Victorios în razboiul cu Maximinus Daia (313), Licinius ocupa toate provinciile orientale detinute de acesta, devenind stapân al întregului Orient. Noul conflict cu Constantin cel Mare, soldat în 316 cu un prim razboi civil între cei doi împarati, va fi temporat atenuat în urma pacii de compromis încheiate. Sprijinit de cercurile pagâne din Orient, initiaza o politica anticrestina.

Înfrânt în doua mari batalii, la Adrianopol (iulie) si Chrysopolis în Asia Mica (septembrie), cu flota distrusa de Crispus, fiul lui Constantin, Licinius este facut prizonier si executat în anul urmator la Tesalonic.

Marcus Opellius Macrinus (cca. 165 - 218) a fost împarat roman pentru 14 luni (11 aprilie 217- iunie 218).

Nascut în Caesarea din provincia romana, Mauretania, Macrinus devine în 212 prefect al pretoriului în timpul împaratului Caracalla. În 217, în timpul campaniei din Mesopotamia împotriva partilor, initiaza asasinarea acestuia. Îl succede la tron, fiind primul reprezentant al ordinului ecvestru care ocupa tronul imperial.

Politica austera si severa a împaratului provoaca o reactie de nemultumire, abil exploatata de Iulia Maesa si de reprezentantii dinastiei Severilor. Astfel, în primavara anului 218 o rebeliune a armatei din Orient, în vederea reinstalarii pe tron a urmasilor lui Septimius Severus si Caracalla. Înfrânt în batalia de la Antiohia, Macrinus este ucis împreuna cu fiul sau minor, M. Opellius Antonius Diadumenianus (pe care îl ridicase la rang de augustus).

Marc Aureliu, în latina Marcus Aurelius (*26 aprilie 121, Roma - †17 martie 180, probabil la Vindobona, azi Viena) a fost un împarat roman din dinastia Antonina, între anii 161 si 180 p.Chr., si filosof stoic. Nascut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, dupa ce a fost adoptat de împaratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împarat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus.

Biografie

Marc Aureliu s-a nascut la 26 aprilie 121 la Roma, fiu al lui Annius Verus. Era nepot prin alianta al viitorului împarat (între anii 138-161) Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorinta împaratului Hadrian, predecesorul sau. Dupa ce Antoninus Pius a devenit el însusi împarat, l-a casatorit în anul 145 pe Marc Aureliu din motive dinastice cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) si în anul urmator l-a asociat la conducerea imperiului. În anul 161, Marc Aureliu devine el însusi împarat.

Marc Aureliu: împarat roman

Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman în vremuri dificile, trebuind sa faca fata unor amnenintari din diferite parti. Dupa ce reuseste sa înabuse în zona apuseana revoltele unor triburi germanice si britanice, este confruntat în anul 165 cu invazia partilor a provinciilor orientale ale imperiului. În timp ce fratele sau prin adoptiune, Lucius Verus - asociat la conducerea imperiului -, sufera înfrângeri dezastruase, încredintarea comenzii militare unuor generali capabili, Statius Priscus si Avidius Cassius, permite romanilor sa reprime atacurile partilor, ocupându-le si doua orase principale, Seleucia si Ctesifona. Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribila epidemie de ciuma, cu grave consecinte sociale si economice. În zona dunareana, triburile germanice Marcomanii si Sarmatii ameninta direct Italia de nord.

Marc Aureliu preia direct conducerea operatiilor militare, care vor dura mai mult de cinci ani, din 169 pâna în 175. Încurajat de un zvon fals, privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclama în 175 împarat. Marc Aureliu se prepara sa porneasca împotriva generalului rebel, dar - înainte de a se ajunge la un razboi civil - Cassius este omorît si linistea este restabilita datorita fidelitatii guvernatorului Capadociei, Martius Verus. Marc Aureliu încheie pace cu Sarmatii si se îndreapta totusi spre provinciile orientale, viziteaza Cilicia, Siria si Egiptul, apoi se întoarce prin Smirna si Atena, unde se initiaza - împreuna cu fiul sau Commodus - în misterele din Eleusis. În timpul acestei calatorii, moare sotia sa, Faustina. Întors la Roma, sarbatoreste triumful asupra Marcomanilor si Sarmatilor, iar în 177 îl asociaza pe Commodus la conducerea imperiului. În acelasi an tebuie sa plece din nou în provinciile dunarene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. În anul 180, moare în urma unei boli infectioase în orasul Vindobona (azi Viena).

În politica interna, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsa colaborare cu Senatul si a initiat o serie de reforme în problemele administrative si de drept, a construit scoli, spitale si orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcata de aspre persecutii ale crestinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).

Marc Aureliu: filosof

Înca din tinerete, Marc Aureliu a primit o educatie solida în retorica greaca si latina prin instructorii sai, Herodes Atticus si Marcus Cornelius Fronto. Cu acesta din urma a întretinut o bogata corespondenta, în parte pastrata pâna azi. Formatia sa filosofica a fost marcata de doctrina stoica, reprezentata de Epictet, Apollonius din Calcedonia si Sextus din Cheroneia. Singura sa lucrare a fost redactata în limba greaca, Ta eis heautun ("Catre sine însusi"), tradusa mai târziu în limba latina cu titlul Meditationes ("Meditatii"), în 12 carti. Continutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practica pentru viata de fiecare zi. Ele exprima convingerea autorului, dupa care numai o viata morala dupa legile naturii poate realiza linistea interioara, marinimia si perfectiunea. Omul trebuie sa tinda catre ceea ce este util si pe masura comunitatii. Important este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care ne împovareaza. Moartea face parte din Natura, pentru ca totul este în continua transformare, conform eternitatii în care totul se produce, se reproduce si se transforma la infinit.

Citate din Marc Aureliu

    * Daca un om ti-a gresit cu ceva, gândeste-te ce reprezentare are el asupra binelui si asupra raului pentru a comite acea greseala.

    * Dati-mi linistea de a accepta lucrurile ce nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot schimba, si întelepciunea de a le putea distinge unele de altele.

    * Consecintele mâniei sunt mult mai grave decât cauzele ei.

Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius (cca. 250 - iulie 310) a fost împarat roman (împreuna cu Diocletian) din 1 martie 286 pâna în 305.

Nascut în apropiere de Sirmium (Pannonia), într-o familie de tarani saraci, Maximian, care îsi începe cariera ca simplu soldat, urca în cadrul ierarhiei militare în timpul domniilor împaratilor Aurelian si Probus. La 1 aprilie 285 este desemnat de Diocletian caesar, iar la 1 martie 286 augustus si coîmparat, încredintându-i-se administarea si apararea provinciilor Occidentale. Cognomenul Herculis ce i se acorda marcheaza subordonarea sa fata de Diocletian, care si-l atribuie pe acela de Iovius.

Maximian respinge, la granita Rinului, atacurile alamanilor, burgunzilor, francilor si herulilor, reprima miscarea bagauzilor din Gallia (285-288), consolideaza limesul african amenintat de triburile nomade. În cadrul sistemului tetrarhiei, instituit la 1 martie 293 de Diocletian, Maximian administreaza din Mediolanum Italia si Africa, având în subordine pe caesarul Constantiu I care, din Trier, raspunde de securitatea Galliei, Hispaniei si Britanniei. La 1 mai 305, sub presiunea lui Diocletian, Maximian abdica împreuna cu acesta la Mediolanum, redevenind persoane particulare. Dupa urcarea pe tron, la Roma, a fiului sau Maxentius (306), Maximian reintra în 307 în viata politica proclamându-se augustus.

La conferinta de la Carnuntum, din 11 noiembrie 308, renunta la titlul sau, dar în 310 se proclama împarat la Arelate (Arles), în Gallia. Intrat în conflict cu Constantin cel Mare, este înfrânt de acesta si constrâns sa se sinucida.

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (15 decembrie 37 - 9 iunie 68) a fost al cincilea împarat roman al dinastiei iulio-claudiene. Se presupune ca a dat foc Romei.De asemenea era banuit ca ar fi ucigasul mamei sale (aceasta complotând impotriva lui) si chiar a propriului fiu . Nero face parte din acei imparati care au fost foarte aspru judecati in literatura antica. Doar in Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferita; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justetea afirmatiei lui Platon, conform careia marea nedreptate „nu porneste de la oameni obisnuiti, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educatie gresita”. Nero a fost fiul lui Cn. Domitius Athenobarbus si al Agrippinei Minor; mama sa a devenit cea de- a patra sotie a imparatului Claudiu care, in anul 50, l-a adoptat pe Nero, deschizându-i drum spre tron. A fost proclamat imparat la 13 octombrie 54, când avea 17 ani si de un an era casatorit cu Octavia, fiica fostului imparat.

Cand Nero se logodise cu Octavia si fusese adoptat de Claudius, era un baiat „de statura aproape mijlocie, corpul plin de pete si respingator, parul blond, fata mai degraba frumoasa decât placuta, ochii albastrii si miopi, gâtul gros, pântecul proeminent, picioarele foarte subtiri, in sfârsit o sanatatea excelenta (Suetonius, Nero, 51). Manifesta o deosebita pasiune pentru arte, picta, desena, modela statuete de argila, incepuse sa scrie versuri si sa cânte din harpa. Dorea sa citeasca carti de filozofie si de literatura, sa aiba prieteni, sa fie sincer si sa fuga de vicii. Dar mama sa se opunea categoric artelor si preocuprarilor spirituale ale copilului. Dorea sa faca din el un aristocrat de vita veche romana, închis, sobru si ipocrit. Agrippine admitea ca fiul sau sa fie initiat in filosofia lui Seneca numai în ceea ce priveste simplitatea, calitati specifice civismului roman de odinioara. Desi îsi iubea mama, copilul a intuit din timp ca el avea o natura deosebita de a ei. „Agrippine –remarca Tacitus (Anale, XII, 64) – putea da domnia fiului sau, dar nu putea rabda sa domneasca el, era aspra si amenintatoare din fire”.

Puterea îi fusese transmisa lui Nero de un grup restrâns de persoane, în centrul caruia statea insasi mama sa, însa cum el nu prea era în stare sa si-o exercite din pricina tineretii si a intereselor sale, Agrippina impreuna cu Burrus si Seneca le-a fost mai întâi usor sa structureze politica romana. Lui Seneca i-a revenit sarcina redactarii alocutiunilor tânarului principes, formulând astfel principiile unei noi politici.

Fatada stralucitoare acoperea însa o realitate mai putin grozava si care prezenta deja trasaturi problematice din mai multe puncte de vedere. Se pare ca Nero s-a interesat prea putin de problemele politice, fiind preocupat mai cu seama de a dobândi prestigiu înaintea senatului si a poporului prin acte de o generozitate demonstrativa. Stilul sau de viata se aseamana in multe privinte cu cel al tinerilor din familiie nobiliare bogate: el asista adesea la cursele de care, întreprindea cu un anturaj de prieteni raiduri nocturne pe strazile Romei, prilejuri cu care se ajungea la abuzuri violente, si intretinea o legatura amoroasa cu liberta Acte, legatura cu Agrippina.

Relatiile dintre mama si fiu s-au inrautatit si mai mult atunci când Nero a inceput o legatura amoroasa cu Poppaea Sabiria, sotia senatorului Marcus Salvius Othon si nepoata consularului Gaius Poppaeus Sabinus. Aceasta femeie avea o constiinta de sine mai puternica decât liberta Acte si i-a cerut lui Nero sa divorteze de Octavia si s-o ia pe ea de sotie; intrucât o întelegere între Agrippina si Poppaea Sabina parea lipsita de perspectiva, Nero s-a decis s-o omoare pe mama sa. Dupa ce un atentat in largul marii a esuat, Agrippina a fost omorâta cu sabia în vila ei din Golful Neapole de catre soldati ai flotei stationate la Misemum. În momentul în care se afla fata in fata cu ucigasii trimisi de fiul ei a spus „Loviti aici”, si si-a aratat pântecul din care Nero se nascuse. Acesta, când i-au adus corpul gol al mamei sale moarte, n-a spus decât atât : „Ia uite, nu mi-am dat niciodata seama ca am avut o mama asa de frumoasa”. si poate ca singurul lucru pe care l-a regretat a fost ca n-a avut-o atunci când ea i s-a oferit. Ca si în cazul lui Caligula, nu putem presupune altceva decât nebunia, pentru a explica asemenea reactii. Probabil ca in sangele Claudiilor zacea o boala ereditara care le afecta creierul.

Pentru Nero, atunci in vârsta de 21 de ani, matricidul a însemnat o cotitura în viata; incepând cu aceasta crima, el nu s-a mai dat în laturi de la omoruri, procese politice si executii atunci când era vorba de conflicte întrafamiliale sau politice.

Dar si Nero a trebuit sa tina cont de atmosfera de la Roma: abia in anul 62 a avut loc divortul de Octavia, care se bucura de un mare prestigiu in rândurile populatiei; când, in urma divortului , au izbucnit tulburari la Roma, Octavia a fost acuzata de adulter, exilata si omorâta peste putine zile pe insula Pandateria.

Doua evenimente din anii 64 si 65 au aratat limpede ca principatul lui Nero intampina o riposta crescânda din partea populatiei si indeosebi din partea senatorilor, devenind astfel un balast pentru Imperium Romanum: incediul de la Roma si descoperirea conjuratiei lui Piso. Incedii catastrofale avusesera loc nu rareori in Roma antica, dar nici unul din cele din trecut nu a avut repercursiuni mai mari asupra politici. Se spune ca, cu câteva luni înainte Nero tot bombanea ca orasul fusese rau construit si ca ar trebui refacut în întregime dupa un plan urbanistic mai bine gandit.Sa-l fi provocat oare chiar el?Poate ca nu. în momentul acela el se afla la Anzio si a alergat repede la Roma, unde a facut dovada unei energii de nebanuit în actiunile întreprinse pentru stavibirea dezastrului. Dar faptul ca, imediat dupa aceea, glasuri din popor îl acuzau, arata ca, chiar daca n-a facut-o, lumea îl socotea în stare sa o faca. Lucru destul de curios, el nu a reactionat de data aceasta la asemenea acuzatii, nu i-a persecutat nici macar pe autorii fluturasilor si ai pamfletelor care il aratau cu degetul in fata furiei poporului. Insa, ca un adevarat sef de regim totalitar, s-a gândit ca, având in vedere dezastrul, mai înainte de a drege totul, trebuia procedat la gasirea unui vinovat. si asa s-a întâmplat, spune Tacit, ca s-a oprit asupra unei secte religioase, aparuta de câtva timp la Roma, si care isi luase numele dupa acela al unui oarecare Hristos, un evreu condamnat la moarte de Pontius Pilat in Palestina, pe vremea lui Tiberiu. Nero altceva nu mai stia despre acesti oameni atunci când a pus sa fie arestati toti câti i-au cazut in mâna si, dupa un proces sumar, i-a trimis în camera de tortura. Unii din ei au fost aruncati la fiare, altii rastigniti, iar altii unsi cu rasina si transformati în torte vii. Acum, imparatul putea, în sfârsit, sa construiasca o capitala asa cum îi placea. si, la aceasta treaba care l-a absorbit complet chiar s-a priceput.

Dar, în timp ce Roma se înalta mai frumoasa decât cea distrusa, murea Poppea, în urma unui avort. Gurile rele sopteau ca vinovat era barbatul, care îi trasese un picior în pântece pe când se certau. S-ar putea. Oricum însa, pentru el a fost o lovitura grea, deoarece, o dat cu femeia iubita, îsi pierdea si mostenitorul mult asteptat. Ratacind îndurerat pe strazi, a întâlnit într-o zi un tinerel, unul Sporus, care semana ciudat de mult la fata cu moarta. L-a dus cu el la palat, a pus sa-l castreze si l-a luat de nevasta. Romanii comentau: „Ah, daca si tat-su ar fi facut la fel!…”

În timp ce supraveghea lucrarile pentru înaltarea marelui palat, spionii lui au descoperit un complot care urmarea sa-l instaleze împarat pe Calpurnius Piso. Au avut loc obisnuitele arestari, obisnuitele torturi, obisnuitele marturisiri. La una dintre acestea au fost pronuntate si niste nume de intelectuali, printre care Seneca si poetul Lucan. Motivele conspiratorilor au fost formulate pregnant de pretorul Subrius Fulvius; întrebat fiind de Nero, de ce si-a încalcat juramântul de stindard, acesta i-a raspuns: „Te uram. Nici un alt soldat nu ti-a fost mai credincios atâta vreme cât meritai sa fii iubit. De urât am început sa te urasc dupa ce ai devenit ucigasul mamei tale si al sotiei tale, te-ai apucat sa conduci care de lupta, sa te produci ca actor si sa dai foc orasului”. Pentru a-si asigura loialitatea soldatilor, Nero a ordonat plata a 2000 de sesterti pe cap de pretor; pentru a justifica tratamentul nemilos aplicat conjuratilor, marturisirile acestora au fost publicate sub forma unei carti.

În planul politicii externe Imperium Romanum a obtinut în timpul lui Nero câteva succese notabile, explicabile prin faptul ca senatorii capabili au detinut însemnate functii de comanda. Astfel prin intermediul lui Gnaeus Domitius Corbulo a reusit dupa campanii indelungate sa obtina, in urma unor tratative abile, recunoasterea suprematiei romane in Armenia. De asemenea in 61 a izbucnit o rascoala în Bretannia, si mai târziu, mai precis in 66, o alta in Caesareea, ambele fiind reprimate.

Cruzimile, veleitatile de artist, stoarcerile de bani si totalul dezinteres al lui Nero pentru treburile publice, au produs mari dereglari în masina administratiei traditionale a imperiului, lasate acum pe seama unor intriganti si jecmanitori ai banului public. Starea financiara era falimentara în urma risipei neroniene, din cauza constructiilor extravagante si a darniciei fara sens. Tezaurul statului se golise; jefuirea templelor si a altor institutii publice nu mai dadeau suficiente venituri. Se confiscau acum pe scara larga marile proprietati private. Un exemplu graitor in acest sens sunt cei sase latifundiari din Africa care au fost executati de catre Nero spre a le rapi imensele domenii agricole. Haosul si dezordinea trecura din Roma în provincii, unde in locul conspiratiilor s-au produs „ pronunciamentele” militare. Puterea lui Nero se considera temeinica doar in Roma. Acolo poporul era îndopat cu pâine si spectacole, iar fidelitatea pretorienilor era cumparata cu donatii in bani. Opozitia aristocratica, din sânul careia se organizau comploturile, nu mai prezenta pericol. Dar provinciile sufereau acum foarte mult din pricina eforturilor financiare impuse de risipitorul Nero. Asasinarea lui Corbulo îi înstrainase o parte din armata.

A urmat o serie de lupte. Noile defectiuni îl trezisera cam tarziu pe Nero. Se întoarse degraba la Roma, si isi relua programul obisnuit de spectacole si banchete, stiindu-se protejat de garda pretoriana comandata de catre Tigellinus. În cele din urma, Nero îndrepta o armata împotriva lui Galba (un batrân de 73 de an, dar cunoscut ca destoinic militar, care avea de partea lui aproape întregul Occident), comandata de Rubrius Gallus, dar aceasta trecu de partea adversarului. Aflând defectiunea, Nero îsi rupse hainele si se lovi cu pumnii in cap strigând: „De ce nu sunt mort! Iata-ma prabusit în neagra mizerie, deoarece am pierdut un imperiu si înca traiesc!”

Deodata Nero observa ca se facuse gol in jurul lui. Intrasera în pamânt toti bunii sai prieteni; pâna i Tigellinus „straluci” prin absenta. Capitala cazuse prada unor zvonuri alarmante, în legatura cu unele nebunii neroniene în proiect, ca o noua incendiere a orasului, eliberarea din menajerii a unor fiare ca sa sfâsie populatia s.a . În seara de 8 iunie i se adusese la cina mesaje despre proclamarea ca împaarat a lui Galba. Rasturna masa cu o lovitura de picior si alerga spre o cutiuta de aur în care-si pastra otrava, dar otrava si aceasta fusese furata din palat. Alerga furios afara cu intentia de a cauta o corabie care sa-l duca în Egipt si de acolo sa treaca în Partia. Totul era însa zadarnic: se culca, ascuns în gradina palatului, pâna ce fu trezit de zgomotul unor trasnete. La lumina fulgerelor, zari cum Tigellinus îi retragea garda de la palat. Voi sa-si curme zilele, dar nici unul dintre sclavi nu voi sa-i înfiga cuaitul în gâtul taurin al tiranului, ceea ce îl facu sa strige cu disperare: „ Am ajuns sa nu mai am nici prieteni si nici dusmani!”

Un ofiter din Garda, caruia i-a cerut sa-l însoteasca în fuga sa, i-a raspuns cu un vers din Virgiliu: „E oare atât de greu sa mori?”

Da, pentru el era foarte greu. si-a facut rost de putina otrava, dar n-a avut curajul s-o ia; s-a gândit sa se arunce în Tibru, dar n-a avut taria. S-a ascuns în vila unui prieten pe Calea Salaria, la zece kilometri de oras. Acolo a aflat ca i-au condamnat la moarte „dupa obiceiul din batrâni”, adica prin biciuire. Îngrozit, a pus mâna pe un pumnal, ca sa si-l înfiga în piept. Dar, mai înainte de asta, i-a incercat vârful si si-a dat seama ca „doare”. Când a auzit rasunând afara zgomot de copite, s-a decis sa-si taie beregata. Dar mâna i-a tremurat, si l-a ajutat secretarul, Epafroditus, sa-si nimereasca artera carotida. „Ah, ce artist dispare cu mine!” a murmurat el horcaind. Ostasii lui Galba i-au respectat cadavrul, care a fost inmormântat modest de catre batrâna lui doica si de prima sa iubita, Acte. Destul de ciudat, mormântul lui a ramas multa vreme acoperit cu flori, mereu proaspete; si numerosi oameni continuau sa creada la Roma ca nu e mort si ca se va înapoia. Acestea sunt în general, idei care încoltesc într-un pamânt udat cu regrete si sperante.

Sa fi fost Nero, la urma urmelor, mai bun decât ni-l descrie istoria?

Marcus Cocceius Nerva (8 noiembrie 30 –27 ianuarie 98), împarat roman (96-98).

Nascut într-o ilustra familie din Narnia (Umbria), Nerva este unul din beneficiarii regimului lui Nero (pretor în 66) si al dinastiei Flaviilor (consul în 71 si 90). În anul 93 este exilat de Domitian câteva luni la Tarent, dupa care revine în capitala. Membru de vaza al senatului, este proclamat împarat la asasinarea lui Domitian (18 septembrie 96) de catre prefectul pretorilor.

În scurta sa domnie, Nerva, spirit ponderat, jurist si om de litere apreciat, încearca sa echilibreze finantele statului, sa restabileasca prestigiul senatului si sa reabiliteze victimele persecutiilor predecesorului sau. La 27 octombrie 97, îl adopta si-l desemneaza coregent si succesor la tron pe Ulpius Traianus, guvernatorul Germaniei Superior, unul dintre cei mai talentati generali ai Imperiului.

Marcus Salvius Otho (25 aprilie 32 - 16 aprilie 69) a fost împarat roman din 15 ianuarie pâna în 16 aprilie 69; a fost al doilea împarat al Anului celor patru împarati.

Initial a fost unul dintre prietenii lui Nero; dupa ce, sotia sa, Sabina Poppaea, a devenit concubina împaratului, este îndepartat de acesta din Roma si trimis ca guvernator în Lusitania (58-68). În ianuarie 68 se raliaza cu Galba, pe care îl însoteste în capitala. Dezamagit de alegerea de catre Galba a lui L. Calpurnius Piso Frugi Licinianius drept caesar si coregent, rang vizat de el însusi, Otho profita de nemultumirea provocata în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i pe acestia împotriva împaratului.

Dupa asasinarea împaratului Galba si a lui Piso în for, la 15 ianuarie 69, Otho este proclamat împarat de catre garda pretoriana, apoi confirmat de Senat. Este aclamat de legiunile dunarene si de cele din Orient, în schimb Germania, Gallia, Hispania si Britannia îl recunosc pe Aulus Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior, proclamat de trupele de aici înca de la 1 ianuarie 69. Scurta lui guvernare se înscrie pe linia ideologiei principatului lui Nero. Trupele trimise de Vitellius împotriva sa traverseaza la începutul primaverii Alpii, patrunzând în nordul Italiei. La 14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, batalia decisiva dintre armatele lui Otho si cele ale lui Vitellius. Înfrânt, Otho se sinucide, doua zile mai târziu, în tabara sa de la Brixellum.

Publius Helvius Pertinax (1 august 126 - 28 martie 193) a fost proclamat împarat roman la 1 ianuarie 193 si a domnit pâna în 28 martie 193.

Fiul unui libert din Liguria, Pertinax parcurge o stralucita cariera militara si administrativa. Se remarca în timpul razboaielor cu marcomanii, este guvernator al Moesiilor (176-178), al Daciei (178-179), al Siriei (179-182), al Britanniei (185-187), al Africii (188-189). La sfârsitul domniei lui Commodus devine prefect al orasului Roma.

Este proclamat împarat, la 1 ianuarie 193, a doua zi dupa asasinarea lui Commodus. Pertinax, asemenea împaratului Galba în 68, cauta sa obtina sprijinul Senatului în vederea redresarii situatiei financiare a statului si a întaririi disciplinei militare. Este asasinat la Roma, în 28 martie 193, dupa 87 de zile de domnie, de garda pretoriana, nemultumita de severitatea masurilor luate si de austera politica economica initiata.

Lucius Septimius Severus, (11 aprilie 146-4 februarie 211) a fost împarat roman din 9 aprilie 193 pâna în 211.

Nascut la Leptis Magna (în Africa), într-o familie de rang ecvestru, urmeaza studii juridice la Roma, este admis în senat de Marcus Aurelius si cunoaste o stralucita cariera militar-administrativa. Este guvernator al provinciei Africa (173-174), al Galliei (186-189), proconsul al Siciliei (189-190), consul sufect (190), apoi guvernator al Pannoniei Superior (191-193).

La 9 aprilie 193 este proclamat împarat la Carnuntum de catre legiunile de la Dunare, la vestea asasinarii lui Pertinax si a alegerii lui Didius Iulianus. Septimius patrunde în Italia si, dupa moartea lui Didius Iulianus este recunoscut de senatul din Roma (iunie 193). Reuseste în decurs de patru ani sa elimine toti candidatii la tron si sa instaureze un regim riguros autoritar. Casatorit în 185 cu siriana Iulia Domna pune bazele dinastiei Severilor (193-235), prin ridicarea în 198 si 209 a celor doi fii ai sai, Caracalla si Geta, la rangul de augusti.

În timpul domniei sale, autoritatea imperiala este întarita, atributiile senatului sunt drastic limitate. Transforma Mesopotamia în provincie romana (197-199); Dacia si Moesia cunosc si ele o remarcabila înflorire economica si edilitara. În 203 este inaugurat cunoscutul arc de triumf al împaratului. Moare la Eboracum (astazi York) la 4 februarie 211.

Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 - 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, a fost împarat roman în perioada 379 -395.

Nascut la Cuca în nord-vestul Hispaniei, fiul generalului Flavius Theodosius, Teodosiu îmbratiseaza cariera armelor (dux în Moesia Superior în 347), dar se retrage pe domeniile lui dupa executia tatalui sau în 376. Dupa moartea împaratului Valens la Adrianopol (378), Gratian îl proclama coîmparat (19 ianuarie 379), încredintându-i guvernarea provinciilor Orientale. Spirit energic si autoritar, Teodosiu întreprinde o serie de masuri vizând întarirea capacitatii de rezistenta a imperiului (reforme în domeniul dreptului, fiscalitatii, finantelor, acceptarea unui numar sporit de contingente "barbare" în armata).

În domeniul politicii religioase sprijina hotarât ortodoxismul niceean (devenit obligatoriu prin edictul de la Tesalonic -380- religia de stat obligatorie pentru toti supusii imperiului), îndepartându-se de arianism care, în Conciliu ecumenic de la Constantinopol (381), este definitiv condamnat. Lipsit de fortele necesare respingerii vizigotilor patrunsi în imperiu, încheie cu acestia, în 382, un tratat (foedus) prin care îi stabileste ca federati în dioceza Tracia, între Balcani si Dunare. Dupa uzurparea lui Maximus si moartea lui Gratian (383), Teodosiu încheie pacea cu Persia sasanida (387), împartind Armenia între cele doua imperii, si înfrânge pe uzurpator în bataliile de la Siscia si Poetovio (388).

În urma asasinarii lui Valentinian II (392) si proclamarea retorului Flavius Eugenius ca împarat în Occident, Teodosiu porneste o noua campanie, obtinând în batalia de la Frigidius (septembrie 394) victoria asupra uzurpatorului. Imperiul Roman este astfel reunificat, pentru ultima data în istorie, sub o singura autoritate. Dupa moartea lui, la Mediolanum (17 ianuarie 395), Imperiul Roman este divizat între cei doi fii ai sai: Arcadius, sub regenta lui Rufinus (Orient) si Honorius, sub regenta lui Stilicon (Occident).

Tiberius Caesar Augustus, nascut Tiberius Claudius Nero (16 noiembrie 42 î.Hr. – 16 martie 37), a fost al doilea împarat roman si a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 pâna la moartea sa în 37.

Fiu al senatorului Tiberius Claudius Nero si al Liviei Drusilla, Tiberius devine, în urma casatoriei mamei sale cu Octavianus, în 38 î.Hr., fiul vitreg al viitorului împarat Augustus. Tiberius beneficiaza de o stralucita educatie si începe cariera armelor în calitate de tribunus militum în campania lui Augustus din Hispania împotriva triburilor cantabrilor din anii 26-25. În anul 20 î.Hr. conduce solia romana în Orient, care instaleaza un rege clientelar Romei pe tronul Armeniei si obtine, dupa încheierea tratatului romano-part, retrocedarea insognelor romane pierdute în batalia de la Carrhae (53 î.Hr.).

Împreuna cu fratele sau, Nero Claudius Drusus, Tiberius supune, în anii 15-13, triburile retilor si vindelicilor din tinuturile dintre Alpi si cursul superior al Dunarii. Între 12-9 î.Hr., cucereste regiunea dintre Alpii rasariteni si Dunarea mijlocie, populate de triburi celtice si ilire (viitoare Pannonie) si le alipeste provinciei Illyricum. Dupa moartea lui Drusus, preia comanda fortelor romane de la Rin, întreprinzând campanii în Germania dintre Rin si Elba (8-6 î.Hr.). Casatorit, împotriva vointei sale, în anul 12 î.Hr., cu Iulia, fiica împaratului Augustus, va trebui sa se autoexileze 7 ani în insula Rhodos (6 î.Hr.-2d.Hr.) din pricina esecului casniciei si a politicii dinastice a lui Augustus. Moartea celor doi nepoti ai lui Augustus, Lucius si Caius Caesar, îl determina pe împarat sa-l adopte si, indirect, sa-l desemneze mostenitor la tron pe Tiberius (care îsi schimba acum numele de Tiberius Claudius Nero în Tiberius Iulius Caesar).

Numit din nou comandant al fortelor romane de la Rin, Tiberius întreprinde în anii 4-6 campanii la rasarit de fluviu împotriva cheruscilor, chaucilor si longobarzilor, pâna pe malurile Elbei. Dupa izbucnirea în anul 6 a puternicei rascoale antiromane a triburilor din Pannonia si Dalmatia, Tiberius este numit comandant suprem al celor 15 legiuni romane care vor lupta 3 ani pâna la înfrângerea rasculatilor. Între anii 10-12 este din nou în fruntea fortelor romane de la Rin. La moartea lui Augustus, Tiberius îi succede la tronul Imperiului Roman. La 56 de ani, vârsta la care Tiberius îmbraca purpura, personalitatea sa fusese profund marcata de ndelungatele campanii militare. Cei 23 de ani de domnie nu fac decât sa-i accentueze pesimismul, suspiciunea si solitudinea. Spirit energic, cumpatat, econom, el continua politica lui Augustus de întarire a autoritatii principelui, a îmbunatatit administratia provinciilor, a consolidat starea finantelor statului.

Pe plan extern, Tiberius renunta la costisitoarea politica ofensiva din Germania, rechemând n anul 16 la Roma pe Germanicus, nepotul sau, si stabilind frontiera imperiului pe Rin. Regatele clientelare Moesia, Commagene si Cappadocia sunt transformate în provincii romane. Rascoala antiromana din Africa si cea din nord-estul Galliei sunt reprimate cu violenta de generalii sai. Tiberius moare în drum spre Roma, la Misenum, pe 16 martie 37

Titus Flavius Vespasianus (30 decembrie 39 – 13 septembrie 81) a fost împarat roman în perioada 79-81.

Nascut la Roma, fiul lui Vespasian este proclamat în 69 caesar, devenind din 71, în calitate de prefect al pretoriului, coregent al imperiului. Se remarca în razboiul din Iudeea cucerind în august 70, dupa un îndelungat asediu, Ierusalimul, centrul rascoalei antiromane a iudeilor. Ponderat, în relatii bune cu Senatul, va fi prezentat de traditia istorica ca unul dintre cei mai buni împarati (Amor et deliciae generis humani).

A sprijinit înflorirea literaturii si artelor, contribuind la îmbogatirea Cetatii Eterne cu monumente de o deosebita trainicie si frumusete –Flavium amphiteatrum, cel mai mare amfiteatru roman, cu o capacitate de cca. 50.000 de locuri, inaugurat în 80, cunoscut din evul mediu sub denumirea de Colloseum, termele si arcul lui Titus. În timpul domniei sale o puternica eruptie a Vezuviului acopera sub un strat de lava si cenusa trei orase din Campania –Pompei, Herculaneum si Stabiae (august 79) –calamitate în care îsi gasesc moartea cca. 15.000 de oameni. Îi urmeaza la tron fratele sau, Domitian, desemnat de Titus la 23 iunie caesar si succesor.

Marcus Ulpius Nerva Traianus (18 septembrie 53 - 9 august 117), Împarat Roman între (98 - 117) a fost al doilea dintre cei asa-zisi cei cinci împarati buni ai Imperiului Roman si unul dintre cei mai importanti ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul ajunge la întinderea teritoriala maxima.

Împaratul Traian

Traian a fost fiul lui M. Ulpius Traianus, un proeminent senator si general dintr-o familie romana faimoasa. Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Punic, iar Traian a fost doar unul din familia Ulpii, care a continuat si dupa moartea sa.

S-a nascut pe 18 septembrie, 53 în orasul Italica. Tânar fiind, a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasa zona a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la razboaiele lui Domitian împotriva germanilor si era unul dintre cei mai mari comandanti militari ai imperiului când Domitian a fost ucis în 96.

Renumele sau i-a servit în timpul succesorului lui Domitian, Nerva, care era nepopular în cadrul armatei si avea nevoie de ceva ca sa le obtina sprijinul. A obtinut asta prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al sau si succesor în toamna lui 97 (27 octombrie). Viitor împarat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adoptie, obtinând astfel bunavointa lui Traian pentru restul vietii sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie [[98], Traian i-a succedat fara nici un incident, fiind respectat de supusi. Astfel primul roman ne-italian devine împarat.

Noul împarat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea pasnica si fara varsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domitian. A eliberat oamenii care au fost închisi pe nedrept de Domitian si a returnat proprietati confiscate. Istorianul Dio Cassius sustine ca îi placeau vinul si baietii, dar ca pederastia lui nu a facut rau nimanui. Popularitatea sa a ajuns la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a dat lui Traian titlul de optimus, adica cel mai bun.

Dar Traian a fost cunoscut în istorie pentru luptele sale. În 101, a lansat o expeditie în regatul Dacia, aflat la nord de Dunare si l-a fortat un an mai târziu pe regele Decebal sa capituleze, dupa ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmisegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes si a primit titlul de Dacicus Maximus.

Totusi, la scurt timp, Decebal a adus iarasi probleme Imperiului Roman, încercând sa convinga regatele vecine nord-dunarene sa i se alature. Traian se hotaraste sa atace din nou, inginerii sai construind un imens pod peste Dunare, si reusesc sa cucereasca Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmisegetuzsa fiind distrusa, Decebal se sinucide, iar în locul capitalei, Traian construieste un oras numit Colonia Ulpia Traiana. A hotarât sa colonizeze Dacia cu romani si a anexat-o ca o provincie romana.

Cam în acelasi timp, regele Nabateei a murit. El a lasat mostenire regatul sau lui Traian, în timp ce Dacia era cucerita, iar imperiul a câstigat astfel ceea ce va deveni provincia Arabia Petrea (sudul Iordaniei de azi si o mica parte di Arabia Saudita).

Pentru urmatorii sapte ani, Traian a domnit ca un împarat civil. În acest timp a corespondat cu Pliniu pe tema crestinilor, spunându-i în principiu ca îi va lasa în pace atât timp cât nu-si vor practica religia în public. A construit câteva noi cladiri, monumente and si drumuri în Italia si Iberia natala. Magnificul forum, ce include si Columna lui Traian, care au fost ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia, se mentin înca în Roma, asa cum se mentine si arcul de triumf din Mérida.

În 113, s-a îmbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Partiei de a pune un rege pe tronul Armeniei, un regat asupra caruia cele doua mari imperii au împartit hegemonia înca de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul în Armenia, l-a detronat pe regele existent si a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi si îndreptat atentia catre sud, catre Parthia, cucerind Babylonul, Seleucia si în final Ctesiphon, capitala în 116. A continuat sa mearga catre sud, catre Golful Persic, a declarat Mesopotamia ca o noua provincie a imperiului si s-a plâns ca e prea batrân pentru a-i calca pe urme lui Alexandru cel Mare.

Imperiul Roman în timpul lui Traian

si totusi nu s-a oprit aici. Mai târziu în 116, a trecut muntii Khuzestan în Persia si a cucerit Susa, marele oras. L-a detronat pe regele Partiei Chrosoes si si-a urcat pe tron propria marioneta, pe Parthamaspates. Imperiul roman nu va mai înainta niciodata atât de mult spre est.

La acest moment, sortii razboilui precum si propria-i sanatate, l-au tradat. Orasul-fortareata Hatra, de pe Tigru, în spatele sau, a continuat sa reziste atacurilor romane. Evreii s-a rasculat, la fel si populatia Mesopotamiei. Traian a fost astfel fortat sa-si retraga armatele pentru a înnabusi revoltele. Desi Traian vedea acest lucru ca si un amanunt minor, el nu a mai condus o armata pe câmpul de batalie.

Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Clicia si planuia înca un razboi împotriva Partiei, Traian s-a îmbolnavit. Sanatatea i s-a înrautatit în primavara si vara lui 117, pâna când pe 9 august a murit. Pe patul de moarte, l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind conducator a returnat Mesopotamia Partiei. Totusi, toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost pastrate.

Pentru urmatoarea perioada a a imperiului roman, chiar si a celui bizantin, oricarui împarat nou i se ura în Senat sa fie felicitor Augusto, melior Traiano, adica "mai norocos ca Augustus si mai bun ca Traian". Spre deosbire de alti conducatori ai istoriei, reputatia lui Traian a ramas nepatata timp de mai mult de 1900 de ani.

Unii vad în Traian un exemplu a acceptarii din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului în timp ce altii considera ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind începutul sfârsitului adevaratei societati romane.

Flavius Placidius Valentinianus (2 iulie 419, Ravenna - 16 martie 455, Roma), cunoscut ca Valentinian III a fost împarat al Imperiului Roman de Apus (424-455).

Nascut la Ravenna, a fost fiul lui Constantiu III si a Gallei Placidia - fiica împaratului Teodosiu I si nepoata împaratului Valentinian I. A fost numit caesar pe 23 octombrie 424 în Constantinopol, apoi proclamat împarat la 23 octombrie 425.

Valentinian a fost impus pe tron de trupele varului sau Teodosiu II, suveranul Imperiului Roman de Rasarit. Minor, regenta este exercitata de mama sa, puterea reala apartinând însa generalilor Felix (m. 430), Bonifatius (m. 432), Aetius (m. 454). În timpul domniei sale, criza statului se agraveaza, Africa de Nord, Britannia, Pannonia se desprind de sub autoritatea imperiului. Pe Câmpiile Catalaunice (451), într-una dintre cele mai mari batalii ale antichitatii, armata romana comandata de Aetius, cu contingente vizigote, france, burgunde, alane, obtine o ultima victorie, fortând retragerea lui Attila si a aliatilor sai din Gallia. La 6 luni dupa ce l-a ucis cu mâna sa pe Aetius, Valentinian este, la rândul sau, asasinat de un partizan al acestuia (martie 455). Cu el se sfârseste dinastia teodosiana.

Caesar Vespasianus Augustus (17 noiembrie 9 – 23 iunie 79), cunoscut ca Vespasian, a fost împarat roman din 69 pâna în 79.

Fiul unui modest functionar de vama, Vespasian a urmat o cariera militara care-l poarta în Germania Superior, Britannia, Africa. În 67 este însarcinat de Nero cu reprimarea rascoalei antiromane a iudeilor. Proclamat împarat la Alexandria, la 1 iulie 69 de legiunile din Orient, Vespasian este recunoscut în întregul Imperiu dupa ocuparea Romei si moartea lui Vitellius (20 decembrie 69), întemeind o noua dinastie, aceea a Flaviilor (69-96). Personalitate energica, lucida, modesta, Vespasian este preocupat de restabilirea linistii si securitatii statului, grav afectate de razboiul civil. A reorganizat finantele si armata, a întarit frontiera Dunarii inferioare, creând o flota în Marea Neagra, a reconstituit Capitoliul si numeroase edificii din Roma distruse si a început constructia Colosseum-ului. În august 70, fiul sau Titus cucereste Ierusalimul si încheie în 72/73 razboiul din Iudeea, care este reorganizata ca provincie de sine statatoare.

Aulus Vitellius Germanicus (24 septembrie 15 - 20 decembrie 69) a fost împarat roman din 17 aprilie 69 pâna în 22 decembrie 69, unul din împaratii apartinând Anului celor patru împarati.

Apropiat al împaratilor Caligula, Claudius si Nero, consul în 48, guvernator (proconsul) al Africii (61), Vitellius este numit de Galba, în decembrie 68, guvernator al Germaniei Inferior. Proclamat împarat de legiunile din provinciile revoltate împotriva lui Galba (1 ianuarie 69), Vitellius îsi trimite trupele în Italia. La Bedriacum (14 aprilie 69), în apropiere de Cremona, legiunile lui obtin victoria asupra lui Otho (proclamat împarat la 15 ianuarie 69 dupa asasinarea lui Galba), patru zile mai târziu Vitellius fiind recunoscut împarat si de catre Senat.

Dupa proclamarea ca împarat a lui Vespasian, la 1 iulie 69, de catre legiunile din Orient, depasit de evenimente, Vitellius ramâne inactiv la Roma. Legiunile trimise de Vespasian, obtin la 24 octombrie o victorie categorica la Cremona. Este ucis la 20 decembrie 69 în timpul luptelor de strada pentru cucerirea Romei, de fortele lui Vespasian.