Imaginea femeii romane in scrierile calatorilor straini din prima jumatate a secolului al xix-lea

Imaginea femeii române în scrierile calatorilor straini din prima jumatate a secolului al xix-lea

 

Constanta Pirotici

 

   Femeia româna în relatarile calatorilor straini! Este incitanta o asemenea cercetare. Dar rezultatul? Va fi unul satisfacator? Adica va reflecta într-adevar femeia societatii românesti?

Este o sarcina imposibila. Întâi de toate deoarece - primul lucru care se observa - calatorii straini noteaza cu predilectie ceea ce vad mai usor, partea mai vizibila si mai spectaculara a societatii, aristocratia. Abia apoi apar, si înca destul de indistinct, alte categorii sociale, sa le spunem orasenime ca sa le numim si noi cu un termen la fel de indistinct. Spre exemplu, expresia ,,femeile din popor" nu denumeste tarancile cum am fi tentati sa credem, ci orasencele neboieroaice. Comparativ, taranimea apare cel mai rar, dar cel putin într-un mod mai distinct având avantajul de a fi mai mereu numita ca atare. Toata aceasta situatie se explica prin aceea ca pentru calatori scena sociala este cea urbana.

Consecinta? Informatia de care dispunem este invers proportionala cu numarul, putinele ,,cucoane" iau totul, iar numeroasele taranci mai nimic.

Alta problema este ca între femeile aristocratiei si cele ale taranimii deosebirile sunt imense, mai ales în perioada studiata, secolul XIX, imense si chiar contradictorii. Un autor se exprima fara echivoc. Pe cât de lenese sunt unele, pe atât de harnice sunt celelalte. Adica ni se dau parametrii invers proportionali. si atunci cine este femeia româna? Unde o cautam? Polii sociali sunt doua lumi tot mai fara legatura fiindca unul evolueaza - un calator ne spune asta! - spre a vorbi tot mai mult si mai bine limba franceza pastrând româna pour les domestiques, în timp ce polul opus nu stie o iota dincolo de limba neaosa. Unde e femeia româna? Despre una stim destule, dar e ba mai mult grecoaica, ba mai mult frantuzoaica, iar despre cealalta stim prea putine.

Identitatea de clasa întrece identitatea de neam. În aceasta situatie de societate fracturata ,,femeia româna" nu este mai mult decât o expresie. Era limpede ca  aveam nevoie, de o modalitate de abordare care sa preia marturiile calatorilor raportându-le la procesul de occidentalizare si modernizare. Cele mai multe din observatiile lor nu se refera la o ,,femeie româna" generica, chiar daca asa cred ei, ci la femei istoric determinate de o societate aflata în rapida tranzitie.

Caci la diferentele enorme pe verticala starilor sociale se adauga diferente enorme pe axa temporara. Nu stim ce anume poate fi numit ,,femeia româna", orientala de la începutul veacului sau occidentala de la sfârsitul sau? De-a lungul unui secol totul nu este decât o miscare, o tranzitie, o transformare continua. Aceasta am încercat sa surprindem în locul ,,femeii române". 

În sfârsit autorii.

Având în vedere ca sub orice criteriu i-am analiza - origine etnica, extractia sociala, durata sejurului, pregatirea culturala s.a.m.d. diversitatea autorilor e foarte mare - în toate analizele am cautat sa apreciem textul în întelesul si nu în forma lui, în spirit si nu în litera.

Fiecare relatare are ceva subiectiv care vine din imaginea de ansamblu 11211x2310l pe care autorul si-o face asupra societatii românesti. Daca este unul din aceia caruia nimic nu-i place în Principate, e greu de crezut ca va gasi femeile fara cusur. De altfel ele nu constituie un subiect în sine, ci sunt cuprinse în anasamblul de informatii, trairi si amintiri ale autorilor.

Subiectivitatea autorilor este greu de controlat. De aceea am cautat sa restabilim adevarul asazându-i fata în fata, comparându-i, observând cu atentie daca cele scrise se sustin, se completeaza sau se contrazic. În permanenta am conexat informatiile lor la contextul istoric si la verosimilitatea logica.  

Cercetarea mai contine o capcana. Principalele lucrari: Nicolae Iorga, Istoria românilor prin calatori, vol. III si IV, Vasile Panopol, Românce vazute de straini, Nicolae Isar, Publicisti francezi si cauza româna, ne ofera destule referiri la femeia societatii românesti, dar extragerea fiecarui autor si a însemnarilor sale nu ar însemna mare lucru. Ar fi deci ,,calatori straini despre femeia româna, dar nu «imaginea» acesteia". Am încercat prin urmare sa gasesc anumite directii sau anumite elemente comune cum ar fi capacitatea de a recepta si promova modernitatea si anumite aspecte privilegiate la care cei mai multi autori tind sa se refere: frumusetea, vestimentatia, cochetaria, educatia, manierele, rolurile sociale, raporturile dintre sexe, familia si divortul, distractiile etc.  Se va observa usor ca acestea sunt elementele care ne-au captat atentia. Am lasat la o parte multe informatii si e cazul s-o spunem. Acestea au fost cele prea singulare, care fie nu se regaseau cât de cât la alti autori, fie nu se articulau logic cu lucruri verificate, fie contraziceau autori mai credibili etc. Autorii cei mai credibili au fost pentru noi cei care au stat o perioada mai îndelungata, care aveau o pozitie mai potrivita de observare, care noteaza despre lucruri la care se pricep, care nu par sa aiba motive speciale în falsificarea adevarului etc.  

*

Vom începe cu I. L. Carra, un autor francez care ne ofera o imagine a femeilor din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, cand sunt primele începuturi ale procesului de occidentalizare a Principatelor. Dincolo de imagine, reiese foarte explicit la  el statutul social net inferior pe care îl aveau femeile.  

Iata ce scrie Cara, întâi despre înfatisare:

,,Femeile moldovene si române sunt în general destul de frumoase. Ele au pelea alba însa pielita cam palida. Printre ele se gasesc prea putine blonde, dar o mare multime de brunete deschise, cu ochiul negru si stralucios. Sexul frumos al acestor parti are prea multa placere la amor."

Vorbeste apoi de îmbracamintea femeilor aratând ca poarta o rochie lunga care se lipeste de trup ,,astfel încât aceasta frumoasa parte sa apara ochiului curios al privitorului în toate rotunzimile sale." Deasupra rochiei poarta o scurteica. Mai observa ca ,,femeile si fetele fac deosebite împletituri din parul lor pe care câte odata le lasa sa atârne, sau pe care le leaga într-o basma împrejurul capului în forma unei casci; ele adauga la aceasta gateala fulii de diamant sau alte pietre. Ţarancile se multumesc a-si împleti parul împrejurul capului în lipsa de coroana".

Face apoi aprecieri asupra conditiei lor în societate:

,,Roabe ale parintilor, ale barbatilor lor si ale amantilor lor, femeile moldovene si române nu cunosc alte legi, alte vointi mai mari decât ale barbatilor. Desi slobode ele nu ies decât rareori si niciodata singure; trândavia si nestiinta adânca în care traiesc sunt într-adevar pricinile credintei si supunerii lor. Barbatul vorbeste si femeia, tremurând, vine de-i saruta mâna si-i cere iertaciune".

Avem notata si starea educatiei femeilor ca si conceptia în aceasta privinta. Carra pomeneste de incultura femeilor scriind ca ,,nu crez ca vreo femeie, chiar si principesele domnitoare sa stie a citi si a scrie astazi în Moldova si România; grecii pretind ca femeile nu trebuie sa stie nimic decât ceea ce barbatii vor sa le învete". 

Prima femeie care a scris despre românce a fost o englezoaica din înalta aristocratie. În 1786, cu ocazia unei calatorii facute la Constantinopol, lady Elisabeth Craven îsi scrie impresiile de calatorie. În capitala otomana ea a asistat la ceremonialul de investire a domnitorului Nicolae Mavrogheni, a carui Curte a vizitat-o apoi la Bucuresti. A cunoscut-o astfel pe sotia domnitorului, Doamna Marioara si ne povesteste:

,,Principesa era asezata turceste, având lânga dânsa pe trei fiice ale ei, care erau în vârsta aproximativ de noua, zece si unsprezece ani. Principesa are treizeci de ani; este o femeie foarte frumoasa care seamana destul de bine cu ducesa de Gordon, trasaturile si înfatisarea ei au totusi mai multa blândete. Pielea mi-a parut mai alba si parul ei mai blond. Cam grasulie, este în a sasea luna din a opta ei sarcina. Ma lua de mâna si ma aseza lânga ea."

Din relatarea frumoasei englezoaice nu putem sa deducem foarte multe. Doar ca occidentalismul acestor fanarioti era undeva la început de drum, deocamdata înca o imitatie superficiala. Caci daca masa la curte se servea dupa moda occidentala, în schimb femeile nu erau acceptate de regula în societatea barbatilor, ci erau în continuare izolate dupa vechea traditie greceasca. Asa încât Doamna si femeile din compania ei ocupau o parte anume a palatului domnesc, parte în care lady Craven  a fost invitata si pe care o numeste în scrierea sa ,,harem". Ceea ce, desigur, nu era. Este evident ca autoarea noteaza fiind înca sub influenta proaspetei vizite la Constantinopol si de aceea extinde termenul  folosindu-l impropriu. Dar este la fel de adevarat ca ceva a existat, totusi, ca sa-i împinga cuvântul în vârful penitei: faptul ca la rândul lor barbatii nu intrau în aceste spatii rezervate femeilor. A fost o favoare cu totul exceptionala faptul ca lady Craven a vizitat-o acolo pe Doamna Marioara pastrându-si lânga sine ,,însotitorul" (adica amantul - n.n.).

Se vede însa ca acest obicei grecesc a caracterizat Curtea domneasca înca multa vreme si a facut întotdeauna aceeasi impresie asupra calatorilor occidentali. Caci tot ,,harem" numeste aceasta parte a Curtii si o alta vizitatoare. Este vorba de Cristina Reinhard, o frantuzoaica de aceasta data, sotia consulului acreditat de Paris în capitala Moldovei.

Am depasit pragul secolului, ne aflam acum în 1806, dar nimic nu pare sa se fi schimbat. Ba chiar impresiile acestei doamne - prezente nu într-o carte publicata, ci în scrisori catre mama sa, deci izvor documentar mai intim si mai sincer - sunt de-a dreptul acre si rele. Daca lady Craven, femeie foarte frumoasa ea însasi, gasise generozitatea sa aprecieze unele lucruri la doamnele întâlnite (albeatea pielii româncelor, o anume pieptanatura a fiicei banului Dudescu, sau frumusetea blânda a Doamnei), în schimb, madame Reinhard descrie vestimentatia fara nici o simpatie, gaseste ca ,,tineretea si frumusetea se ofilesc repede în aceasta tara, iar femeile batrâne sunt cu totul respingatoare". Nu-i plac nici locurile de plimbare ale protipendadei si nici Curtea domneasca a lui Constantin Ipsilanti, si nu evidentiaza decât aspecte saracacioase si neplacute  Este invitata în ,,harem" (!), adica la Doamna, unde vede doar culoare înguste, murdare, oglinzi ordinare si femei prost îmbracate. Nu-i plac nici obiceiurile orientale - faptul ca Doamna o pofteste sa stea turceste pe divanul ei - chiar daca aceasta era un favor si o consideratie. Totul e asa de rau încât aproape ca ne surprinde când într-un târziu ne spune ca principesa trebuie sa fi fost foarte frumoasa.

Dar însemnarile calatorilor sunt întotdeauna foarte subiective, iar Cristina Reinhard îndreptateste cu totul aceasta afirmatie. Observatiile acestea erau facute la Bucuresti, unde a stat putin, doar în trecere spre Iasi, tinta finala a calatoriei. sederea mai îndelungata din capitala Moldovei face ca lucrurile sa-i apara aici într-o lumina cu mult mai buna. Întâi locurile de plimbare care îi trezesc alte impresii: Copoul are ,,un loc de întâlnire placut lânga un izvor".  Aici întâlneste femei care ,,i-au parut foarte placute".   

Cea mai celebra autoare ramâne fara îndoiala Dora d'Istria. Cu ocazia unei vizite în Transilvania consemnate în Les femmes en Orient, autoarea face numeroase aprecieri cu privire la situatia femeii române din Transilvania. Admiratia ei fata de frumusetea spirituala si fizica a româncelor este evidenta. ,,Superioare barbatilor prin harnicia si veselia lor, ele sunt regine în caminul domestic, în acest Orient unde chiar crestinii sunt dispusi a considera sotia lor ca pe o servitoare. Nimic din pozitiunea lor nu este de fire a le umili. Serviciile ce fac le atrag respectul. De multe ori am vazut pe occidentali privind mariajul ca un târg foarte împovarator. Ţaranii români nu sunt de parerea aceasta. Ei se însoara de îndata ce pot, siguri fiind a gasi ajutorul ce Eternul în bunatatea sa a voit sa dea omului. De câte ori nu m-a prins mirarea de ardoarea neobosita a româncelor, pe care le vedeam semanând, torcând, tesând, brodând si încalecând cu semetia unor adevarate amazoane!. "lucreaza cu ardoare la modestul lor trusou. În aceste colibe sarace, o taranca daca aduce în menaj sase camasi cusute si un tron de o jumatate de metru de lung (în colibele române aceste tronuri asezate pe lânga perete si acoperite cu velnite scurte, tin loc de banci, de scrinuri si de dulapuri) este considerata ca o partida buna".

,,Româncele, ca toate femeile latine, au un simtamânt înnascut de eleganta si se îmbraca, în genere, cu o cochetarie ingenioasa. În Transilvania fetele îsi împletesc parul într-o coada groasa care se termina cu o panglica sau cu o moneda. Îsi pun în par flori, monede sau pene de paun si câteodata pe frunte o diadema pe care stralucesc margele si hurmuzuri. Marama cu care se împodobesc femeile maritate e în forma de turban, prin localitatile de miazazi a provinciei si aiurea are forma unui val. Nimic nu prinde asa de bine ca frumoasele lor camasi tesute si catrinta, împodobita cu vargi viu colorate. Româncele din multe sate poarta opinci în loc de ciubote rosii sau galbene. La Vets, lânga un teritoriu ce poseda sasii în nordul Transilvaniei, am fost viu impresionata de contrastul ce prezinta costumul româncelor si al sasoaicelor a caror vesta este neagra, fusta neagra, ciubotele negre, ca si cum ele ar voi sa faca sa rasara si mai mult vesmintele latinelor prin aceasta îngramadire de neguri asupra persoanei lor. Muntencele de la Zlatna par sa sfideze prin bogatia îmbracamintii lor pe sasoaicele avare si melancolice. Cât de bine le prinde colanurile de margele, camasile cu mâneci lungi si largi, cu cusaturi rosii la mânecute, corsajuri de piele, taiat pe piept si prins cu o cingatoare de diverse culori, de care sunt aninate ambele fote vargate!"

Ospitalitatea lor. ,,Când treceam printr-un sat românesc, abia zisesem vorba apa si îndata iesi o taranca sa ne dea cu gingasia unei nimfe si cu maiestatea unei regine. Într-o zi, într-un catun lânga Alba Iulia, am vazut înaintea unei icoane a Panaghiei (Sfânta Fecioara) doua vase cu apa pregatite pentru calatorii însetati".    

Însemnari dintre cele mai interesante, dar nu lipsite de malitie, a lasat Andrault, conte de Langeron. Ambitios, a încercat sa fie comandantul suprem al trupelor ruse care au ocupat Principatele. Nereusind, plin de naduf, si-a varsat veninul în paginile de însemnari facute cu aceasta ocazie. Aceasta dispozitie de fond este de avut în vedere atunci când vom considera însemnarile sale. S-a aflat de trei ori în Ţarile Române cu ocazia razboaielor ruso-turce din 1790, 1806 si 1828. A putut deci constata pe viu schimbarea moravurilor din societatea româneasca.

Parerile asupra clasei conducatoare din Principate sunt defavorabile, dar nuantate. Despre fanarioti afirma ca nu exista rasa mai dezgustatoare ca aceasta. Femeile îi par însa ,,frumoase, iubitoare, placute", însa ,,rau crescute si putin învatate. Cum un mic numar dintre ele vorbesc frantuzeste sau italieneste, nu am putut sa judec însumi duhul si farmecul conversatiunei lor". 

Face observatii asupra îmbracamintii si pieptanaturii remarcând multimea de codite împodobite cu brilianturi. Nu-l încânta prea mult vestimentatia  româncelor care ,,lasa o deplina libertate a pântecului care iese mult în afara într-un chip foarte urâcios".

Într-o nota din 1824 sesizeaza deja schimbarea societatii: ,,La 1806 gasiram multe din aceste cucoane îmbracate în costum oriental, casele lor fara mobila si sotii lor foarte gelosi. Dar revolutia întâmplata întâiu la Iasi, pe urma la Bucuresti si în provincii fu atât de rapida cât de deplina. Dupa un an toate cucoanele moldovence si muntence adopta costumul european. Din toate partile în amândoua capitalele negustori de mode, cusatorese, croitori, si pravaliile din Viena si din Paris scapara de toate vechiturile care apareau ca noutati la Iasi unde erau platite foarte scump. În curând în toate casele se ivira mobile putin demodate aduse cu mare cheltuiala de la Viena. Trasurile, de o moda foarte veche, fura înlocuite prin calesce si trasuri elegante, casele se umplura cu diferite mutre straine, cu bucatari francezi, si în saloane si buduaruri nu se mai vorbi decât frantuzeste. Cucoanele moldovence care aflând ca în tarile civilizate o femeie cu maniere alese trebue sa aiba un amant, ele luara doi amanti ca sa fie mai la moda"    

Într-o alta nota din 1827 este frapat de europenizarea societatii pe care o stia din alte dati, o europenizare care era foarte rapida (desigur si fiindca o observa în aspectele ei exterioare). Observa deci ,,iutile schimbari care s'au operat în îmbracamintea si în manierele acestor cucoane si chiar în educatia lor. Le-a trebuit putin timp, si-au dat putina osteneala pentru a se supune unei civilizatiuni dorita de amorul lor propriu si chemata de spiritul lor natural si de gratiile lor întunecate si ascunse sub tristele si greoaiele îmbracaminti asiatice. Numai la farduri nu au vrut sa renunte niciodata. Obrazul lor este boit cu toate culorile."

Daca majoritatea însemnarilor sunt fireste despre societatea înalta, Langeron  noteaza fugitiv si despre femeile din popor. ,,o fusta scurta, o camasa si o scurteica larga, alcatuiesc îmbracamintea femeilor din popor, în general mai placute prin statura lor
decât prin figura. Marama alba deosebeste femeile maritate de fetele mari. si unele si altele au parul negru si lucios ca acel al Caraibilor. Ele îl împletesc. O femee blonda este o raritate printre ele.

Interesante sunt însa si însemnarile unor ofiteri mai tineri si lipsiti de malitie. Asa este Louis-Victor-Léon conte de Rochechouard nascut în 1788. Era înca unul din acei aristocrati francezi de vita aleasa pe care Revolutia si Imperiul îi razletise prin serviciul curtilor europene, multi dintre ei în Rusia. A intrat în armata rusa ca sublocotenent, dar a ajuns aghiotant al tarului Alexandru I în vremea razboaielor împotriva lui Napoleon. Spre deosebire de Langeron, el se va întoarce în Franta odata cu Restauratia, se însoara cu o fata de mare bancher si îsi va continua cariera militara în acea varianta trista si meschina, ca de cioclu, pe care o aveau în oferta ultimii Bourboni. Asa se face ca îl regasim comandant al parazii militare ocazionata de executarea maresalului Ney.

Dar, pe de alta parte, memoriile sunt interesante, la fel ca anii tineretii. si ambele ne privesc îndeaproape, caci, pâna la acest final plumburiu, ,,cele mai frumoase zile ale existentei" le-a petrecut într-o societate cosmopolita formata din mari familii de boieri munteni aflati în refugiu. Societate la care - sezonier, pe timp de vara - se adaugau numeroase mari doamne poloneze ce evadau, spune el, pacalindu-si sotii cu prescriptii medicale si veneau pentru tratament pe tarmul marii. Era tarm de mare caci toata aceasta societate vesela se agrega la Odessa, oras înca nou, al carui guvernator era Armand de Richelieu, alt francez în serviciul Rusiei si nimeni altul decât chiar varul autorului. 

Asa cum stim deja din alte surse, rezulta si de la Rochechouard ca în societatea înalta româneasca  barbatii se manifestau mai conservator decât femeile care apar astfel ca elementul mai vioi al schimbarii. Poate si fiindca erau excluse de la alte griji, mai presante, de la cele politice spre exemplu. Caci întelegem indirect de la contele francez ca dincolo de tabloul unei lumi vesele si dornice de baluri si receptii în care femeile exceleaza, mai exista una, în care cei care exceleaza sunt barbatii, lumea politicii. Dar aceasta este o lume din culise. Tânar si atent doar la femei, pe francez aceasta politica balcanica nu-l intereseaza, desi are constiinta existentei sale, lucru care se vede din aprecierile si confuziile sale (politica refugiatilor este doar ,,intrigarii si viclesuguri", sau afirmatia dupa care toate familiile mari din Muntenia ar fi doar de origine greceasca si din neamurile ultimilor împarati bizantini).

Contele francez este în schimb mult mai în tema  când vorbeste despre femei si atmosfera societatii vizibile. Iata ce spune: ,,Noi (el si ceilalti ofiteri - n.n.) nefiind amestecati întru nimic în aceste intrigi, ne bucuram de societatea unor femei încântatoare, seducatoare prin frumusetea, duhul si educatiunea lor; barbatii amabili si instruiti, atacau toate subiectele de conversatiune, toti vorbeau franceza cea mai pura si cunosteau finetele limbii noastre."

Observatia aceasta este cu totul uimitoare. Decupata din context ea ar putea sa para rostita despre oricare din acele saloane pariziene care faceau înca celebritatea Frantei. Nici o diferenta, iar franceza a devenit limba elitei românesti pâna la subtilitati! Chiar daca, lucru posibil, avem de-a face aici cu o exageare pozitiva, Rochechouard ne atesta rapidul si uriasul progres realizat de vârfurile elitei în intervalul scurs de la campaniile lui Potemkin si pâna la 1806-1807.

Dar în ce masura, ne întrebam, exilatii din Odessa erau caracteristici pentru
elita ieseana?

Trei saptamâni petrecute la Iasi îl fac pe Rochechouard sa ne ofere o imagine si despre aceasta. Exista într-adevar diferente. Mai departata de rusi decât la Odessa, aflata sub o influenta intermitenta a acestora, boierimea ieseana era înscrisa pe aceeasi traiectorie, dar cu câteva grade mai provinciala. Lucru pe care francezul îl semnaleaza doar în legatura cu barbatii. El vorbeste de înfatisare si vestimentatie (barbi mari, calpace pe cap, papuci galbeni), dar si de remanentele unor atitudini orientale (,,.ei mai aveau în atitudinea lor gravitatea plictisitoare a Turcilor"). Libertatea pe care o acordau sotiilor lor erau înca una scrâsnita si nefireasca, de aceea usor sesizabila din exterior, iar francezul o considera ,,în contra vointei lor". Ceea ce-i face sa accepte libertatea femeilor este doar dorinta lor de ,,a-si da aere de europeni civilizati".

Este surprinsa aici o faza penibila, din debutul aculturatiei, când toate stridentele imitative sunt înca prezente si snobismul cel mai cras este afisat cu senine ifose.

Exista diferite costuri care însotesc fenomenul, unul din ele fiind si o inevitabila degradare morala. Vechile valori morale nu mai au prestigiu, cele noi n-au iesit la iveala, restrictiile nu par sa mai gaseasca temei si totul se oglindeste în relatiile dintre sexe care în înalta societate cunoaste libertinajul. Autorii nationalisti ai deceniilor interbelice, ca Vasile Panopol spre exemplu, se simt jenati sa-l recunoasca si mai mult sau mai putin putin natâng, ei se afla în cautarea unor scuze pentru comportamentul româncelor relatat de straini. Pentru ei comportamentul nu este istoric determinat, ci o manifestare a unei anume personalitati generice si atemporale care ar caracteriza etnia. Uneori, fara sa-si amintasca de oceanul taranesc se simt jigniti de curentele libertine care agita doar vârful subtire al iceberg-ului boieresc.

În locul unei explicatii rationale, ei prefera sa creada ca libertinajul acesta, de neevitat între o etica si alta, este ba exagerarea unui Tancoigne si a altora asemenea, ba ,,rautatea" lui Langeron s.a.m.d. Atâta doar ca, independent unii de ceilalti, acesti autori se sustin reciproc. Sunt cu totii martorii procesului de schimbare a moravurilor si ai crizei morale, elemente  pe care le surprind în diferite faze. În vremea Ecaterinei a II-a, Carra înca vede o lume orientala a femeilor ,,roabe" si a barbatilor despoti. Ele sunt needucate si ignorante, dar n-au constiinta situatiei lor si îsi accepta împacate conditia. Societatea se bazeaza pe o relatie între sexe profund inechitabila, dar care, în schimb, este stabila si nu cunoaste criza. Dar lucrurile merg repede. Înca niste razboaie ruso-turce si iata ca Langeron si Rochechouard - alta faza - surprind criza în plina  desfasurare. Ca sa fie europeni, barbatii au abandonat acum controlul, dar fiindca o fac nenatural o fac si excesiv. Satrapii de ieri acorda brusc ,,o libertate ilimitata sotiilor lor" ceea ce atrage acum un exces al femeilor ,,care nu se lipseau a abuza de ea" (Rochechouard). Asa ca malitiozitatea lui Langeron când vorbeste de cucoanele cu doi amanti pare mai de înteles si mai putin rautacioasa. Iata o scena oferita de Rochechouard ce pare a vrea sa-l completeze pe Langeron.

,,Doamna Costaki de Balche, ne primi într'o zi, pe la orele douasprezece, culcata în patul ei sub pretext de migrena: pe cap purta o boneta din cele mai cochete, era îmbracata cu o camisola brodata, împodobita cu dantele superbe, si cu funde de o culoare trandafirie din cele mai stralucitoare; un sal de casmir, de mare pret, era asternut pe pat, splendide vase de portelan, încarcate cu florile cele mai rare, împodobeau toate colturile încaperei, o lumina slaba, mestesugit dozata, întregea acest decor care ne amintea budoarele femeilor elegante din patria noastra". Într-adevar, asa este si nu dupa multi ani, în Franta, Stendhal va construi în Lucien Leuwern o scena identica pe care si-o permite o mare aristocrata în cautare de amanti.   

Tancoigne, consulul francez la Bucuresti, aduce marturia unei crize morale înca si mai intense în timpul ocupatiei turcesti de dupa 1821. Criza morala pare sa fi atins cote halucinante. Stabilitatea sociala e o amintire caci cu exceptia vointei arbitrare a ocupantilor societatea este anomica, ajunsa în pragul destramarii. Libertinajul a facut loc celui mai crunt dezmat si desfrâu. Barbatii nu mai apar stapânii femeilor, ci victimele lor caci acum femeile se dau ocupantilor pentru a-si plati politele si a se razbuna pe fostii barbati-stapâni.

Astfel de relatari, si mai ales ultimul aspect sunt greu de interpretat. Ni se descriu manifestari extreme, unele aproape patologice, fara a ni se oferi suficiente informatii pentru a sti cum sa le prelucram. Cel mai sigur este ca nici autorul nu întelegea fenomenul pe care îl relata. Ipoteza unei exagerari, desigur involuntare, nu este exclusa fiindca atentia unui observator detasat este retinuta usor de elementul exceptional, spectacular, socant sau patologic, iar apoi întreaga imagine este deformata în conscinta. Poate.

Dar cu certitudine nu putem afirma decât ca vârfurile aristocratice ale societatii acuzau din plin pierderea reperelor morale si ca pe acest fond ne putem imagina ca fapte ca cele relatate de Tancoigne puteau fi reale. si alte relatari ne îndeamna sa acceptam ca adevarate elementele exceptionale ce ni se relateaza daca o facem cu precautia necesara si nu generalizam.

Asa, spre exemplu, în problema divortului. Daca întâlnim o relatare despre o femeie care divorteaza în mod repetat, lucrul poate parea usor neverosimil si totusi poate fi adevarat. stim ca divortul începuse sa nu mai fie un lucru atât de rar ca alta data, schimbarea moravurilor si libertinajul presupus de scene ca cea de mai sus îl aduceau în atentia oamenilor. Dar nu se obtinea fara oarecare greutate. Încuviintarea Mitropolitului era necesara caci Biserica se simtea profund implicata si nu dorea sa creeze exemple contagioase. (Totusi, divortul va fi permanent în atentia foarte multor calatori carora li se parea prea frecvent.) Asa a fost si cazul acelei mari doamne care i-a primit în "neglijé" pe Rochechouard si tovarasii lui. Putem sa-i urmarim povestea fiindca a fost identificata cu Elena Bals, sotia lui Constantin Bals si fiica domnitorului Constantin Handgerli. Cu un lcomportament ca cel relatat de Rochechouard nu este de mirare ca a ajuns la divort, care în acest caz a fost mai usor. Lucrul este, însa, explicabil prin suprapunerea mai multor categorii de motive asa cum reiese din actul de pronuntare. Mai întâi faptul ca ambii soti au cerut divortul. Apoi sunt invocate un ,,fel de pricini întâmplate de multa vreme" si care s-au ,,înradacinat" între soti. Desi actul nu este explicit, Rochechouard ne face sa întelegem ca natura acelor ,,pricini" este cel mai probabil infidelitatea. De remarcat este însa ca infidelitatea conjugala, desi este prima cauza a divortului, nu este cea decisiva. Ceea ce hotaraste si grabeste lucrurile este faptul ca ,,mai ales sunt opt ani de zile de când s'au osabit unul de altul." Aspectele medicale au si ele importanta caci aflam pe deasupra la toate acestea si ca ,,Luminarea Sa Domnita Elenco Hangeri" a declarat în scris ca ,,nici sanatatea mea iarta a mai trai cu barbat". Dar ce uimeste în aceasta declaratie este altceva: faptul ca ,,Domnita Elenco" fagaduieste în scris - oare de ce? - ca nu se va mai casatori.

Divorturile în serie nu erau foarte rare. Asa ceva se întâmpla - sa ne miram? -  chiar cu Aristia Bals, nimeni alta decât fiica divortatilor de mai sus. Nu stim cât a progresat arta neglijé-urilor în decurs de o generatie, dar Aristia Bals îsi întrece mama cu mult si în aproximativ douazeci de ani reuseste trei casatorii si tot atâtea divorturi (primul în 1840, ultimul în 1858).

Exemplele invocate aici ne arata ca libertinajul producea astfel de efecte în palierul cel mai înalt al societatii, acolo unde femeile se simteau protejate si rasfatate de rangul lor social (care uneori le plasa direct în cercurile familiilor domnitoare). Asa este si cazul Elenei Sturdza, fiica marelui logofat Grigore Sturdza si a domnitei Marioara Calimaki. S-a nascut în 1786 si era în deplinatatea frumusetii sale când a frânt rau de tot inima unui tânar aristocrat francez, camarad de-al lui Rochechouard. Faptul i-a asigurat un loc în memoriile acestuia si în atentia noastra.

Aceasta doamna n-a reusit decât doua casatorii si un oarecare numar de amanti din care nu ne este cunoscut decât colegul autorului, Theodorite de Crussol, un tânar din acea înalta aristocratie franceza risipita atunci prin Europa. Acesta a ocupat intervalul dintre cele doua casatorii cauzând probabil desfacerea celei dintâi si, dupa plecarea sa, încheiera celei de-a doua. Aceasta femeie a fost nu doar usuratica, dar si un personaj turbulent în societatea vremii numele ei fiind rostit în intrigi si procese. Dar toate erau suportate si acceptate în virtutea rangului înalt care a facut din ea sora unui domnitor (Mihalache Sturdza) si mama altuia (Grigore Alexandru Ghica).

Contele de Lagarde, un alt aristocrat francez care a stat câteva luni la Bucuresti, scrie imediat dupa sfârsitul razboiului, în 1812. El sesizeaza doua feluri de diferente usor de observat în aspectele vestimentare: în functie de vârsta si în functie de starea sociala. Vestimentatia boieroaicelor mai în vârsta este mai traditionala decât a boieroaicelor mai tinere, diferentele de generatie indicând viteza tranzitiei. Vestimentatia primelor mai semana înca cu cea a ,,cucoanelor grecoaice din Constantinopol" (si trebuie sa-l credem caci abia venea de acolo si memoria îi era proaspata), doar ca muntencele adaugau mai multe ,,giuvaericale". Dar cele tinere nu mai pastreaza nici o urma de asemanare cu doamnele Fanarului, s-au detasat definitiv. Semnaleaza si el ca si ceilalti ca modele (si modelele exemplare) sunt preluate acum de la Paris si Viena, iar cele care fac asa ,,rivalizeaza în privinta gustului si cochetariei cu femeile elegante din capitalele noastre", adica au recuperat toata distanta.

Rezulta însa foarte clar ca aceasta categorie este deosebit de subtire. Deocamdata ea nu cuprinde decât aristocratia si nici din aceasta decât o infima pelicula, cea mai înalta. Numeroasa boierime de rangul trei are o inertie mai mare întrucât ea este o imitatoare a imitatorilor: în momentul când o priveste Lagarde nu s-a obisnuit sa-si ia modelele de la generatia tânara de rangul întâi, ci continua înca sa prefere generatia vârstnica, de rangul întâi, în ochii ei mai prestigioasa. Fara sa-si dea seama, Lagarde are o sclipire de virtuozitate când ne lasa sa întelegem ca femeile boierimii de rangul trei sunt singurele care se mai îmbraca în stilul încarcat de bijuterii al batrânelor mari doamne.    

Observatiile lui, altfel nu prea importante, aduc deci elemente care ne întaresc în ideea noastra ca situatia femeii e foarte diferita în functie de starea sociala. Desi rapida, tranzitia la occidentalism are timpii sai si se descarca în societatea româneasca prin vârful ei ca printr-un paratrasnet. Intuim ca la baza societatii femeile sunt cu totul altceva decât la vârf, dar de obicei nu razbat informatii. Lagarde este unul din putinii care ne arata ceva atunci când apreciaza, el, un aristocrat: ,,Cu cât femeile boerilor sunt lenese si trândave, pe atât femeile din popor sunt harnice si muncitoare".

Ne spune astfel ca vârful si baza societatii sunt în raporturi invers proportionale si se departeaza una de cealalta. Ascultându-l, ne imaginam o societate în care elitele se înstraineaza pe zi ce trece. si am putea foarte bine sa ne închipuim ca nu poate fi vorba de o criza morala decât la nivelul acestor înstrainati, nu mai mult decât o suprafata sociala peliculara.

Din aceiasi ani ca Lagarde - primii de dupa razboiul încheiat în 1812 - dateaza si însemnarile lui François Recordon care merita consideratie. Era un elvetian cu studii de literatura si filozofie, ceea ce-l recomanda, dar mai ales ne atrage faptul ca a fost multi ani (1812-1818) preceptorul copiilor lui Voda Caragea astfel ca realitatea societatii românesti îi este mai bine cunoscuta decât altora si îndeosebi decât lui Lagarde care trece meteoric. Totusi perioada ne îndeamna sa-i cuprindem în aceeasi sectiune, iar informatiile lor se completeaza.

Revenind la problema bazelor societatii, Recordon are si el cuvinte frumoase fata de taranci. Pe lânga vestimentatie (pe cap tulpan, la gât salba de banuti) care le evidentiaza, zice el, ,,gingasia trasaturilor", ceea ce le caracterizeaza mai cu seama este ,,iubirea fata de sotii lor", ,,duioasele îngrijiri date din belsug copiilor", ,,harnicia si destoinicia pe care o desfasoara în gospodaria lor". Toate acestea, spune elvetianul, le face sa se distinga mai mult ,,decât prin gateala si aparenta" (care dealtfel ne-a spus ca nu lipsea). Observatia ni se pare cât se poate de potrivita cu un elvetian din prima parte a secolului XIX, o vreme când elvetienii erau înca saraci si colindau Europa pentru rostuire. Totul facea din ei cei mai potriviti oameni atunci când vorbeau despre harnicie (observata si de Lagarde), destoinicie si spirit gospodaresc.

El mai adauga ca îsi tes singure stofele, ca-si tin casa într-o curatenie perfecta, iar în final revine pentru a spune ca în ciuda atâtor treburi ele par totdeauna îmbracate în haine de sarbatoare.

Pe scurt, un portret atât de frumos încât daca n-am sti ca elvetienii sunt oameni pragmatici si cântariti, aproape ca l-am banui pe Recordon de idilism semanatorist. Caci aici ne trimite cu gândul la o astfel de descriere: o societate rurala arhaica, necorupta si nealterata, bazata pe o gospodarie în mijlocul carei domneste o femeie frumoasa, buna sotie si mama care face sa se articuleze toate componentele acelui univers.

Aculturatia n-a ajuns pâna aici, contactul dintre culturi se realizeaza undeva sus în straturile superioare unde exista budoaruri, neglijé-uri, amanti si divorturi seriate. În acest stadiu societatea româneasca pare sa fie sparta în doua lumi distincte.

Exista ceva ca punte între aceste lumi extreme? Sau avem o societate frânta? În limitele temei si marturiilor calatorilor straini nu se poate da un raspuns. Abia cu acest elvetian apare pentru prima data o referire clara la femeile orasului si trebuie sa acceptam ca nu este suficient.

Orasencele sunt si ele frumoase (,,nostime" este termenul pentru orasence) si dovedesc aceeasi cochetarie vestimentara ce pare a fi o trasatura generala si mereu observata a femeilor române de orice fel. Poarta rochii albe, îsi împodobesc parul foarte elegant cu flori si cu un soi de batista colorata de mare efect. Sunt si ele destul de deosebite între ele prin avere, iar cele care-si pot permite afiseaza cu mare placere bijuterii. De altfel atâtea câte sunt, orasencele afiseaza pe ansamblu ,,un lux destul de mare" ceea ce înseamna ca în acesti ani populatia paupera a oraselor nu este înca numeroasa, iar femeia mizera a mahalalelor nu este înca o imagine evidentiata tipologic. Descrierea ramâne sumara.

Problema cu acest elvetian este ca el vede totul în culori frumoase, chiar si marile aristocrate, ,,cucoanele mari". Le lauda aratând ca ,,se îmbraca cu gust" si însira apoi o serie de dragalase elemente de podoaba semnalând totodata aceeasi pasiune pentru bijuterii pe care o consemneaza toata lumea. Lucruri prea scandaloase Recordon nu pomeneste. De ce nu o face de vreme ce avea la curte o buna pozitie de observatie? Dat fiind ca nu poate fi întâmplator, cel mai probabil este ca era o precautie în mediul acela. Lasa totusi sa razbata ca ,,sunt caracterizate mai ales prin vanitate, usurinta si principiile lor libere". Or, ,,usurinta" si ,,principiile libere" alcatuiesc o combinatie din care rezulta libertinajul, ceea ce înseamna ca Recordon ne spune cam acelasi lucru ca si ceilalti. 

Dar daca coroboram cele ce ne-au spus acesti autori reiese o imagine mai realista. Asa zisa libertate pe care sotii din înalta societate pareau ca o lasa sotiilor lor era în realitate doar o fatada. Rochechouard ni-i aratase exagerând strident. Femeile, ne arata Langeron si Rochechouard, exagereaza la rândul lor libertinajul. Oare de ce? Unele elemente ne fac sa ne întrebam daca nu exista ceva compensativ în exagerarea lor. Marile cucoane nu doar se comporta libertin, dar tin neaparat ca lucrul acesta sa se vada. Snobism de începatoare? Desigur, dar s-ar putea sa fie mai mult decât atât, o fronda razbunatoare fata de oprimarea suferita din partea sotilor lor care ramasesera, am vazut,  mult mai orientali decât erau ei dispusi sa arate în prezenta unui Rochechouard. Elvetianul Recordon care i-a observat ani de zile din apropiere, ne spune ca vechile mentalitati mai aveau forta si se transmiteau si la barbatii tineri. ,,Barbatii tineri, noteaza el, din cauza educatiei lor dispretuiesc femeile si câte odata le trateaza ca pe niste roabe". Exista si o anume inconstienta ipocrizie masculina de vreme ce barbatii acordau o libertate pe care pretindeau apoi ca femeile sa n-o foloseasca. Doreau sa fie europeni în societate, dar sa ramâna orientali acasa. Recordon spune ca în anumite privinte femeile se bucurau ,,de o libertate tot atât de mare ca a femeilor franceze, dar înteleg sa vorbesc de supunerea ceruta de catre sotii lor". Daca relatia dintre sexe continua în taina sa ramâna opresiva, devine de înteles de ce libertinajul femeilor era astfel de parca ar fi continut un mesaj sau de parca ar fi dorit sa demonstreze ceva. Exista la Lagarde o observatie fulguranta: femeile ,,se silesc (s.n.) sa arate strainilor cu câta greutate rabda rezerva impusa lor, în public".

Astfel, dincolo de criza morala de care vorbeam mai sus, sau poate ca o componenta a ei, trebuie sa luam în considerare ca relatiile dintre sexe, mai ales în familie, au câstigat treptat un fond tensional (mai târziu, în anii ocupatiei otomane de dupa 1821 vom vedea chiar si manifestari conflictuale). Totul provenea din viteza diferita cu care cele doua sexe se conectau la noile mentalitati si moravuri, cel dominant mai putin stimulat se conecteaza lent si contradictoriu, cel dominat are o evolutie mai avântata.

Asa credem ca trebuie întelese toate acele observatii ale diferitilor autori, anume ca barbatii pastrau mai mult orientalism decât femeile. Cel mai frecvent persistenta acestui orientalism la barbati este notat în legatura cu vestimentatia, dar apare si referitor la atitudini si comportamente. De altfel nici observarea vestimentatiei nu trebuie neglijata si ar fi foarte gresit daca nu i-am acorda si ei o atentie majora, caci - e izbitor cum insista toti autorii asupra ei - în aceasta epoca e foarte limpede ca ea functioneaza ca un indicator, ba chiar ca principalul indicator al starii de tranzitie între cele doua modele culturale. Asa se explica de ce toti oamenii vremii sunt atât de preocupati de modele vestimentare - caci nu putem ramâne doar la obisnuita cochetarie feminina - unii ca s-o adopte, altii ca s-o întârzie si altii ca s-o consemneze. Dar cum vestimentatie, maniere, atitudini, valori, formau toate un singur ghem, succesul ofiterilor rusi si francezi în fata marilor ,,cucoane" de la Iasi si Bucuresti se explica mult prin diferenta de maniere si atitudine pe care femeile o simteau la acestia. În locul izolarii li se oferea libertatea relationarii sociale si în loc de ,,dispret" (Recordon) întâlneau o consideratie curtenitor exprimata. Femeile au ales imediat ce a existat o posibilitate de alegere si nu se punea problema ce vor alege: pentru ele occidentalismul însemna eliberarea din servitute si emanciparea. Aceeasi a fost, rând pe rând, optiunea si în cazul femeilor din celelalte straturi sociale pe masura ce procesul de modernizare a societatii românesti se va adânci. Dar exagerarile, libertinajul si criza morala n-au mai fost niciodata atât de dramatice ca în primele decenii, atunci când socul afecta mai ales marea boierime.

Trebuie recunoscut de aceea rolul femeilor în modernizarea societatii românesti. Deoarece de obicei se considera ca emanciparea femeilor s-a produs ca un efect al modernizarii societatii, ar fi poate mai corect sa ajustam aceasta idee aratând ca lucrurile ar putea fi privite si invers: împingând pentru eliberarea lor proprie femeile au împins pentru modernizarea societatii în ansamblu. si poate ca vreodata un studiu consacrat anume va pune mai bine în evidenta ce a însemnat femeia în contextul acestei epoci.  

Cât despre taranime, dincolo de alte considerente care se pot invoca, una din cauzele care împiedicau aici aparitia crizelor în relatiile dintre sexe era chiar precaritatea conditiilor de munca. În coordonatele unei societati arhaice si ale unei accentuate înapoieri economice, gospodaria taraneasca nu a putut supravietui decât accentuând într-ajutorarea si complementaritatea celor doua sexe în procesul muncii. Practic în toate activitatile gospodaresti femeia si barbatul îsi repartizau sarcinile în functie de sex si vârsta (diviziunea naturala a muncii), devenind implicit constienti ca ambele activitati erau deopotriva vitale pentru existenta gospodariei taranesti ca celula economica. Lipseau astfel conditiile obiective pentru o asimetrie inechitabila între sexe, femeile fiind mai afectate de asprimea conditiilor economice decât de ,,stapânirea" sau ,,dispretul" barbatilor.  Nu era o revolutie de facut.

Problema cea mai ardenta din cele care afectau conditia femeii, indiferent din care stare sociala, era însa educatia. Pentru ultimii ani fanarioti Recordon a constientizat mai bine aspectul si ne-a lasat o imagine. Era unul din acei oameni formati cu ideile luminilor care cred ca defectele oamenilor provin din educatie si ca tot de acolo se pot si corecta. Prin urmare cele sesizate de el la tinerele fete (,,vanitate", ,,usurinta", ,,principii libere") se datorau exclusiv unei educatii sumare, ocazie cu care ne spune si în ce consta ea: ,,sa stie putin sa vorbeasca, sa citeasca în limba greaca moderna, cele care trec drept mai bine crescute cânta la pian si vorbesc putin frantuzeste". Înainte de 1821, limba greaca îsi mai traia înca ultimele momente de glorie ca limba de salon si chiar ca limba a documentelor oficiale. Apoi, ca printr-o bagheta magica limba franceza o va înlocui în totalitate.

Ca aceasta educatie era total insuficienta chiar în conditiile de atunci este un lucru bine stabilit. Nu numai ca se ofereau fetelor doar câteva ,,materii", si acelea într-un mod superficial, dar primul lucru care ne retine atentia este ca lipseste cu desavârsire orice materie fundamentala cu caracter formativ si atunci fireste ca ,,usurinta" si superficialitatea de orice gen este încurajata, are Recordon dreptate. El înca este îngaduitor, caci francezul Laurençon, care prin a ceiasi ani a fost si el preceptor în Muntenia nici macar nu baga în seama acest rudiment de educatie, pentru el fetele sunt complet excluse de la educatie. ,,.este suparator cum acest amabil sex înzestrat cu un sânge atât de nobil si cu o înfatisare atât de dragalasa, nu primeste nici una din binefacerile educatiei" în ciuda faptului ca, dupa parerea lui, sunt înzestrate cu o inteligenta naturala deosebita. Dupa el, doar educatia face diferenta între ele si omoloagele lor din Europa. Ar fi suficienta putina preocupare si ,,ar putea pretinde sa se asemene cu cele mai distinse dintre cucoanele din Europa".

Exista deci, cum reiese si de la alti autori un decalaj sesizabil între ,,cucoanele" noastre si ale Europei. Cu toate ca ele fac eforturi supradimensionate (si mai ales costisitoare) sa astupe aceasta diferenta, este evident ca nu reusesc. Stadiul în care se afla tranzitia este înca incipient si nu sunt sesizate aspectele de consistenta cu rezultate pe termen lung, ca educatia spre exemplu. Eforturile se depun doar pentru coaja lucrurilor unde pluseaza excesiv cu nerabdarea de a compensa prin cantitate lipsurile calitative. Ca rezultat, luxul vestimentar al boieroaicelor noastre ajunge sa-l întreaca pe acela al altor aristocrate europene. ,,Adevarat este ca cheltuielile ce le fac pentru toaleta si luxul lor, ne mira, caci cu certitudine ele întrec în mai multe priviri pe cele ale cucoanelor din cele mai mari capitale, caci diamanturile si rochiile de veritabil casmir sunt podoabele lor obisnuite. Modele din Paris sunt strict urmate si croitoresele straine nu duc lipsa de clientela". Acelasi Laurençon ne spune aceasta, dar nu este singurul. Sunt si altii (ca Sir Robert Key Porter, în 1920) care se arata epatati de luxul boieroaicelor noastre, superior spun ei, femeilor din alte capitale europene. Combinatiile vestimentare cu elemente orientale incluse sunt observate si de alti englezi, William Macmichael, în acelasi an, precum si W. Wilkinson, fost consul general al Angliei la Bucuresti si Iasi între 1814 si 1818. Acesta din urma o exprima foarte clar: ,,Femeile se îmbraca cu totul dupa moda europeana, pe care o combina cu bogatia orientala si cu o profunzime de podoabe".

Ca o concluzie, putem spune ca pentru acesti ani  decalajul continua sa existe în mai multe forme. Vestimentar, este pe punctul de a dispare datorita unor cheltuieli enorme, acele cheltuieli care-l vor face pe mai târziu pe Kotzebue sa prevada ruina acestei clase. Decalajul de educatie (învatamânt) este însa imens, iar  decalajul manierelor persista.

Manierele erau într-un stadiu pe care l-am numi de ingenua grosolanie. Îl numim asa deoarece numai inconstienta explica seninatatea care însotea grosolaniile. Dar manierele care mediaza relatiile dintre sexe nu sunt o problema pe care s-o putem discuta separat fiindca societatea nu putea avea femei manierate si barbati nemanierati sau invers. Partile relatiei se înfluenteaza reciproc si problema evolueaza din ambele capete, nu altfel. Pe la 1821 avem marturii despre faptul ca femeile înaltei societati, ,,cucoanele", au un limbaj colorat de injurii obscene si conversatii triviale. Era un efect care se transmitea din celalalt capat al relatiei. Spune Laurençon: ,,Sudalmile lor (ale barbatilor - n.n.) sunt de o energica obscenitate si sunt întrebuintate tot în asa hal si de femei chiar din asa numita buna societate". Pe lânga acestea Wilkinson ne va adauga si el ceva ajutându-ne sa întelegem în ce a constat de fapt problema manierelor. El arata ca boierii, adica barbatii, nu aveau distinctie în maniere si conversatii si ca subiectul acestor conversatii era trivial si obscen. Apoi adauga un lucru care face lumina: ,,. prezenta cucoanelor nu le inspira mai multa rezerva".

Marturiile se completeaza într-o explicatie. Asa cum existau pâna atunci, manierele traditionale reflectau un model de societate, aceea a barbatului ,,stapân" care nu trebuie sa tina seama si de altcineva decât de sine. Celalalt sex nu era tratat ca un partener, ci ca un tolerat si de aceea nu exista nici un motiv sa i se faca concesii. Barbatul accepta o singura unitate de masura, a sa. Societatea, reuniunile, saloanele, limbajul, tematica, toate erau ale sale. Femeile au trebuit sa intre în toate acestea, limbaj, tematica etc. caci specificul feminin nu era luat în seama. În consecinta nu exista acea deferenta în relatiile dintre sexe care aparuse în Occident si care s-ar fi manifestat vizibil prin ceea ce Wilkinson a numit ,,rezerva".

  De la o vreme, si putem sa ne gândim tot la anii din jurul lui 1821, un rol important atât în rafinarea manierelor cât si într-o anume educatie a fetelor au început sa-l aiba ,,romanele frantuzesti". O limba franceza tot mai temeinic însusita a facut aceste Române accesibile si la rândul lor au favorizat cunoasterea acestei limbi. Kosmeli, un calator grec, ne spune pentru 1819 ca ,,toata ocupatia lor (a cucoanelor din Iasi despre care tot el ne spune ca nu fac nimic altceva) este de a rasfoi din în când câte un Român francez". Ce fel de Române erau acestea nu putem sti,  cu siguranta era literatura de consum, dar erau si lucruri bune printre ele caci acelasi autor cunoaste o cucoana care citise Corinne a doamnei de Staël. Cunoscând parerile autoarei, lecturarea acestui Român echivaleaza cu o prima lectura feminista. În spatiul românesc. 

Miscarea revolutionara de la 1821, disparitia ultimilor domni fanarioti si ocupatia armatelor turcesti au reprezentat adevarate socuri sociale. Avem o marturie înfioratoare despre toate acestea la consulul francez din Bucuresti, Tancoigne care, în 1822, la plecarea trupelor turcesti de ocupatie raporta  ministrului sau de externe, ducele de Montmorency. Într-o scrisoare din 6 iulie 1822 el relateaza:

,,Turcii arata o mare împotrivire de a se îndeparta din Bucuresti, resedinta care le permite a se lepada cu usurinta de preceptele religiunei lor si a se deda la aplecarea lor pentru betie. Prostitutiunea a ajuns la culme în acest oras. Nici o clasa sociala nu este ferita si nu rareori se vad mame care-si parasesc sotii si copiii pentru a se lasa în voia turcilor. Câteva chiar au îmbratisat religia mahomedana si au împins patima sau spiritul de razbunare fata de familiile lor pâna la asasinarea sotilor si fratilor de catre noii lor amanti sugerata de ele. Casele boierilor absenti au devenit localuri publice de desfrâu unde turcii convietuiesc cu aceste nenorocite. Autoritatile închid ochii asupra acestor destrabalari monstruoase si daca câte odata pedepsesc câte un scandal prea public, pedeapsa este totdeauna aplicata fata de persoana prostituata si niciodata fata de ocrotitorul ei. Despre aceste avuram un exemplu acum câteva zile. La 30 iunie, Pasa, de la fereastra sa vazu o caleasca descoperita în care era un turc si o munteanca, care amândoi pareau ca înfrunta privirile sale. Imediat opri trasura si perechea imprudenta fu arestata în prezenta sa. Turcul scapa cu închisoare si cu câteva lovituri cu patul pustei aplicate însusi de mâna Pasei. Cât despre femeie, ea fu cusuta imediat într-un sac si azvârlita în gârla cu o piatra atârnata de gât."

Într-o alta scrisoare datata 7 septembrie 1822, acelasi diplomat noteaza ca ,,în timpul reparatiilor facute la Curtea domneasca, sub gunoaie s-au gasit saptesprezece cadavre de femei asasinate. Alte cinci zeci de cadavre au fost adunate în interiorul unui han, locuita în comun destinata strainilor. Numarul victimelor este socotit la aproape o mie care dupa ce s-au prostituat turcilor au fost ucise. Un mare numar dintre ele s-au gasit si se mai gasesc înca în aripile morilor de care Dâmbovita este încarcata. Acest râu a înghitit cea mai mare parte dintre ele. Când turcii se vor gati de plecare, o sa mai piara înca multe femei, mai ales dintre cele care sunt însarcinate. O salbateca prevedere împinge pe musulmani la aceste crime monstruoase, de frica ca copii lor lasati în grija mamelor sa fie crescuti în religia crestina."

Tabloul este cumplit. Referitor la acesta Panopol încearca nu prea convingator sa-i mai îndulceasca tusele: faptele pomenite s-ar datora doar unei anumite categorii de femei etc. Dar nu este un logician si nici macar prea consecvent nu este asa încât alteori în fata cruntelor relatari din documente nu mai gaseste decât puterea sa spere ca româncele n-ar fi chiar asa cum sunt descrise. El vrea sa creada ca relatarile consulului sunt cam exagerate, dar apoi se întoarce si le întareste veridicitatea: ,,aceste orori raportate de catre un consul acreditat sefului sau ierarhic trebuie luate în consideratiune, cu toate ca mi se pare ca acest diplomat a cam exagerat". Nu ne spune de ce crede ca este exagerat, apoi accepta relatarea exprimând o bruma de speranta:  ,,Trebuie sa retinem totusi criminala si nerusinata purtare a unor bucurestence care sper sa nu fi fost prea numeroase."  

În ce ne priveste suntem de parere ca aici nu avem o situatie normala, ci  este surprinsa o psihoza colectiva în conditii foarte speciale si rare: disolutia într-un timp foarte scurt a câtorva tipuri de autoritati au favorizat o anume stare de anarhie. În final autoritatea ocupantilor turci nu a fost o revenire la ordine, ci o escaladare halucinanta a disolutiei relatiilor sociale stabilite si a tabuurilor. Fenomenul s-a înscris la nivelul Bucurestiului care s-a conturat ca o arena în care s-a înscris fenomenul. În conditiile în care elitele legitime absentau, categoriile sociale frustrate au exultat si au simtit betia de a deveni  stapânele orasului daca acceptau pactizarea cu ocupantul. Armata turca era o structura în descompunere ca si societatea pe care o gasea în oras si ambele parti s-au încurajat reciproc si s-au degradat împreuna. În aceste conditii, disolutia autoritatii se producea chiar si în rândurile ocupantului asa cum o dovedeste scena cu Pasa. Mentinute un timp îndelungat aceste conditii au generat monstruozitati.

Dar nici în conditiile acestea femei care sa-si abandoneze sotii si copiii pentru prostitutie nu sunt informatii credibile decât în anumite conditii. Cel mai probabil acest lucru a avut loc ca jertfa proprie menita a-i salva de  hoardele soldatilor dezlantuiti. Sau putem sa banuim vreun caz de exceptie, vreo patologie dintre acelea care în anumite procente apare neprovocata în orice societate. Nu putem sti cu adevarat caci nu existau reporteri de teren si este lesne de închipuit ca pâna la urechile diplomatului francez niste astfel de fapte au putut ajunge complet deformate de o interpretare opusa. Jertfa vreunor mame a fost relatata drept viciu sau o patologie singulara, dar spectaculoasa, i-a fost relatata ca un comportament pe scara întinsa. Nevoia de spectacular e mare si e mai palpitant asa. Gustul pentru spectacularul trivial, pentru patologiile sexuale, pentru violenta si crima abjecta face si astazi succesul unor canale de stiri, în conditiile unei societati stabile. Putem si în prezent sa credem ca batrânele se prostitueaza, ca mamele tinere îsi arunca pruncii, ca fiii îsi ucid mamele etc. Trebuie sa luam în calcul si ca în conditiile de atunci informatia a circulat strict oral între niste relee puternic afectate de atmosfera febrila si halucinanta si ca astfel de relatari a consemnat consulul francez.

Perioada regulamentara este sensibil diferita, societatea s-a reasezat. În trecere spre Constantinopol, un diplomat danez, Clausewitz a gasit totul bine la curtea lui Grigore Ghica. Cucoanele erau ,,frumoase, elegante si bine crescute". Ceea ce continua sa lipseasca era instructia, lucru ce trebuie sa se fi  observat usor daca l-a sesizat si acest meteor în trecere.

Ceea ce el nu putea sti era ca lucrurile se compensau usor în aceasta privinta. Am amintit deja de rolul Românelor frantuzesti. Aceasta parere ne-o confirma în jur de 1831 marturiile lui Saint-Marc Girardin, un autor care stie sa scrie. El atinge câteva aspecte exprimând idei pe care le si articuleaza cursiv si cauzal folosindu-se de vechiul procedeu al dialogului între personaje imaginare. Iata ce spune el prin gura unui boier imaginar:

,,Caci ceea ce chemam noi a da educatia fetelor, consta în a le învata limba franceza, muzica, dansul si când stiu aceste, noi le credem educate si le maritam cu un tinerel care nu stie mai multe si care estre incapabil de a-si conduce si calauzi nevasta. Odata maritate, femeile noastre nu fac nimica, îsi petrec vremea tologite pe divanul lor, se gatesc, primesc si fac vizite, cele mai active citesc Românele voastre (romanele frantuzesti; conversatia boierului se poarta cu autorul - n.n.) si din ele îsi iau lectiile lor de purtare si experienta lor care decurge din atari carti este plina de erori si de himere. Ele îsi închipuiesc ca viata trebuie petrecuta în conversatiuni amoroase fiindca aceasta este viata din Române, si ca chiar daca acest subiect de conversatiune le aduce la pacatuire, divortul le este la îndemâna pentru a schimba de la o zi la alta pacatul în datorie. Iata principiile, iata educatiunea femeilor noastre. Cu toate acestea ele valoreaza mai mult decât noi si ne sunt cu mult superioare si asa se întâmpla de obiceiu în societatile care nu sunt deplin civilizate, fie ca femeile ar fi mai apte de a adopta formele civilizatiunii, fiindca firea lor care este mai slaba se mladiaza mai degraba si mai usor, fie ca ele nu au trebuinta decât de o semicivilizatiune fiindca adaugând delicatetea naturii lor, parvin îndata la nivelul civilizatiunii celei mai înalte."      

Ne-am permis un atât de lung citat deoarece condenseaza un numar de idei (în final chiar misogine) care altfel poate fi recoltat doar de la un numar mare de autori. Totodata el îi confirma pe multi altii. 

Cautând explicatia situatiei pe care o observa în Principate, Girardin considera ca relele vin de la straini si sunt prezente mai ales în rândurile elitei. Vechea boierime ,,a luat câte ceva rau de la fiecare din strainii cu care a intrat în atingere: divortul de la poloni, desfrâul de la rusi, pizmuirea si vanitatea de la fanarioti si lenea de la turci. Tot de la turci este si luxul acestor oameni cheltuitori si insolvabili" (s.n.). Aceste ultime cuvinte par sa îl anunte pe Kotzebue, primul observator care va trage semnalul de alarma în legatura cu ruina previzibila a marii boierimi.

La Iasi si Bucuresti se vorbeste franceza ca la Bruxelles si ,,îndraznesc sa spun mai bine ca la Bruxelles. E imposibil sa aiba cineva mai mult exteriorul si formele societatii noastre franceze si de a-i avea chiar principiile si spiritul." Aceasta din urma apreciere pare cumva exagerata facuta fiind într-o vreme când instructia fetelor, dar si a baietilor, era atât de saracacioasa, dar e probabil ca Girardin simte mai ales fagasul evolutiv pe care înalta societate s-a asezat cu temeinicie. Asa se explica, credem, si de ce el pare sa nu bage de seama persistenta unor elemente orientale pe care alti calatori le mai sesizeaza când si când în cele mai diverse situatii. Asa spre exemplu, în trecere prin Bucuresti la 1827, un capitan de corabie englez era frapat de  combinatia de lux european si murdarie orientala pe care o întâlnea la Hotel Europa unde locuia. Alti autori observa caracterul oriental al Bucurestiului etc. si chiar Girardin observa în textul citat mai sus lenea orientala si divanul caracteristic. J. M. Lejeune scria în 1835 ca ,,Moravurile sunt parte orientale prin turci, parte occidentale prin rusi". Cu toate acestea Girardin sesiza mai bine trendul lucrurilor si pe fond avea dreptate.

În contrastul cel mai izbitor cu Girardin, observator care era dispus sa ne vada occidentalismul, se afla baronul de Haussez. Pentru el nu suntem nici macar orientali, ci niste fiinta cu totul inferioare. Poseda idei preconcepute si face parte dintre cei carora nu le place nimic la noi pentru ca a citit scrierile lui Sulzer si ne priveste prin prisma acestui istoric. Imaginea este atât de negativa si neverosimila încât singura explicatie consta în aceea ca, voiajor grabit si plin de preconceptii, fara sa-si de-a seama autorul a scris despre tigani crezând ca scrie despre români. Singura observatie mai luminoasa (prin raport la celelalte complet întunecate) se refera la femei. ,,Munca de orice natura ar fi cade asupra femeilor, aproape tot asa de urâte, asa de murdare ca sotii lor, care, totusi, sarmanele, ara, tese, duc copiii în cârca, pe când barbatii îsi duc viata culcati într-un unghiu de zid asteptând sa li se aduca hrana." Cum se vede, femeile primesc totusi o nota superioara barbatilor. Dar marturiile lui se discrediteaza singure si nu merita pomenite decât ca exemplu de rea intentie.

Revenind la cele ce ne intereseaza, proportia de occidentalism/orientalism din aceasta perioada, cel mai aproape de adevar am fi, credem noi, daca ne-am închipui ca femeile au gasit o cale de a le împleti compatibilizându-le în forme acceptabile, placute chiar.

Ceva în sensul acesta surprinde Raoul Perrin spre sfârsitul deceniului patru.

Despre femei ne spune ca ,,le place de mese, de placeri, de plimbari; stau pe divane tacute, cu ciubucele, ori seara se plimba în trasuri, si pâna la Baneasa, Herastrau, Colintina unde afla dulceti si chiar înghetata. În general frumoase, sânt excelente muzicante. Ospitalitatea lor e plina de acel bon ton, acel caracter întiparit cu orientalism, pe care nu l-ar raspinge placutele noastre parisiene. Ele trateaza orice conversatie într-o limba franceza tot asa de pura, asa de corecta, asa de aleasa ca aceea a locuitorilor din Blois." (s.n.) El ne spune ca mai toate formele culturii au devenit apusene: se practica jocurile apusene, dansurile de la baluri (cadrilul si mazurca), tot ce este moda, iar la curtea Moldovei se vorbeste doar limba franceza. si tot la Iasi exista un teatru francez care prezinta vodeviluri cu actori talentati peste medie si superiori multora din teatrele provinciale din Franta.

Ţarancile apar si ele, dar pomenite fulgurant: ,,sunt zvelte, cochete, bune, primind bine în casutele lor". În legatura cu ele se vede ca nu pot fi notate nici elemente orientale, nici occidentale.

Felix Colson scrie cam în aceiasi ani parca pentru a face dreptate femeilor prea îndelung acuzate de comportamente usuratice. Desi face si el o critica moravurilor vremii, revine pentru a reaseza echilibrul. ,,Sotii virtuoase, mame bune, la care se întâlnesc acele principii de cumintenie si acele sentimente afectuoase, care fac gloria femeilor din occident."

Foarte interesanta la el este o idee pe care trebuie s-o semnalam: femeile (înaltei societati - n.n.) sunt cele care ,,s'au straduit la trezirea spiritului national" deoarece erau ,,mai bine crescute si mai instruite ca barbatii." Dar cauza pentru care au facut-o nu este nationalista, ci o socoteala pragmatica: ,,si-au dat seama ca în caz de anexiune a Principatelor de catre Rusia, familiile lor nu vor fi tratate pe picior de egalitate de catre nobilimea ruseasca, si ca Narîskinii, Orloffii si Voronzoffii nu ar consimti niciodata sa-i admita în treapta lor." Spre deosebire de V. Panopol care tine sa gaseasca un izvor mai nobil nationalismului feminin, noua ni se pare ca ideea merita retinuta: în fond umilirea sau teama de umilire au constituit întotdeauna o resursa a nationalismului.

Dar pâna atunci, în 1837, placerea de a scrie unele din cele mai frumoase observatii i-a revenit tocmai unui reprezentant al înaltei aristocratii ruse, Anatole de Demidov. Este o personalitate aparte, cu fire de estet. Procupat de arta, priveste ca un artist. Vorbeste despre tarani si tarance fiindca îi plac, dar în felul unui pictor preocupat de anumite posturi corporale cu valoare plastica pe care le observa.

În Bucuresti lucrurile se schimba. ,,Femeile frumoase" fiind, îi plac pur si simplu. Le aseamana cu ,,elegantele si cochetele vieneze". Despre un bal dat de aga Filipescu în cinstea sa si a tovarasilor sai el scrie: ,,Nu mai cunosc nici un oras în Europa, unde sa se poata aduna o societate mai placuta, unde cea mai aleasa buna-cuviinta sa se arate alaturi de cea mai mare veselie." Sunt aprecieri grele din partea unui om atât de umblat si avizat. Era avizat chiar si în privinta societatii românesti deoarece reiese ca citise scrieri despre aceasta. Îi combate explicit pe toti autorii care au scris rau despre societatea româneasca (curând vom aborda si noi unul din acestia). Scrie:

,,Este drept si pre drept sa zicem ca nicio societate europeana n'a fost mai activa, deschizându-si un drum catre bine peste toate piedicele cu care era astupata vechea sa cale." Rauvoitorii ,,nu vor tagadui, daca stiu bine istoria, ca sunt natiuni care se regenereaza de patruzeci de ani, dar care nu sunt mai bogate în principii."  

C. A. Kuch, mult timp consulul Prusiei în Moldova, este unul din cei care nu se încânta de societatea româneasca. Pe de o parte apreciaza femeile si pentru frumusete si pentru ca primesc ,,cu o gratie fermecatoare în saloanele lor bogate si vorbind frantuzeste ca si cum niciodata nu ar fi stiut o alta limba". Ce acuza el este fata dubla, faptul ca aceste maniere frumoase sunt dublate de altele urâte si se poarta foarte rau cu robii tigani pe care pun sa-i bata pentru orice fleac. Toaleta si-o fac înconjurate de tiganci murdare etc. Aici este credibil. Aceasta dubla masura fata de tigani trebuie însa înteleasa cam în acelasi fel ca atitudinea americanilor fata de negri. Desigur e nejustificata.

De observat, însa, ca si Kuch, un critic aspru, certifica acum calitatea cunoasterii limbii franceze si a manierelor din saloane.  Unde ramâne el foarte consecvent este critica adusa moravurilor prea libere ale acestor doamne. El povesteste fara mila o serie de cazuri de scandaluri amoroase care sa-i probeze spusele, fara a se gândi ca el însusi dovedeste astfel lipsa de maniere civilizate.

În timpul razboiului Crimeii, societatea urbana este deosebit de cosmopolita. O stim de la Quitzmann care face o calatorie prin Ţarile Române îndreptându-se prin Varna spre Constnatinopol. 

La Bucuresti îl uimeste agitatia si haosul orasului. ,,Se amesteca doamne ca la Paris, cavaleri ca la Viena, boieri cu calpace si barbi albe, vizitii englezi, jageri cu pene si arnauti". Iar mai departe: ,,Femei ca la Paris poarta conversatia cu o usurinta de mirat." La sosea când a asistat la o parada a vazut ,,cele mai frumoase obrajoare de doamne".

Dar acest Bucuresti cosmopolit, doar cu putin înainte de a deveni capitala statului unificat, pastraza înca mult orient. O stim de la Richard Kunisch: Bucurestiul nu pare oras european, mai curând seamana cu Algerul. Dar este si un oras select, cu opera italiana, spectacol francez si românesc. Ne povesteste ca la o petrecere o doamna a cântat arii italiene, iar la o alta o alta doamna ,,ceteste usor manuscrise grecesti" si în tot acest timp ,,autorul este uimit de farmecul femeilor".

Deosebit de amuzant si simpatic este Ferdinand Lassale, socialistul german. Nu spune multe fiind coplesitt si total naucit de frumusetea femeilor, dar cum o spune e important. Exclama doar ,,Cucoanele, cucoanele, cucoanele!". Asa simte el urmarindu-le holbat cu prilejul unei stralucitoare parade de trasuri la sosea.  Cam în aceeasi perioada un calator din acelasi spatiu germanic, M. A. Ritter von Zerbioni di Spasetti, i-ar fi dat dreptate pe deplin: aici este ,,eldorado femeilor" considera acesta. Dar are si critici de neamt conservator. Nu-i place când oamenii încearca sa evadeze din categoria sociala careia îi apartin, or, în forma lor specifica, la femei nu vede decât încercari de a-si depasi conditia sociala.  

Femeile boierilor ,,conduc totul: hiene fata de slugile lor. Femeia poate ajunge oriunde: ,,Ţiganca din serviciul lui a avut echipagiu, Omer-Pasa a luat ca sotie o slujnica, bulgara românizata, pe care a rasturnat-o apoi alta slujnica, ispitind-o la o legatura secreta. Cea mai de jos muncitoare vrea în toaleta ei sa fie ca sotia boierului, Cea mai saraca îsi împodobeste fata cu cele mai scumpe stofe si merge cu ea în fiecare seara la expozitia tuturor în gradina publica. Orice flecustet de muiere viseaza la echipagii, palate, catifea si matasa chiar daca n-are ce mânca acasa"(s.n.). Desigur autorul ar dori sa ne indignam de atitudinea acestor femei. Ceea ce vedem noi aici este însa un lucru pe care îl asteptam si care trebuia sa se produca: marea boierime este privita ca model exemplar de restul categoriilor urbane. si prin aceasta stafeta occidentalizarii este transmisa spre celelalte categorii sociale. Aceasta etapa este de comparat cu anii când, ne amintim, aceleasi categorii urbane priveau înca la modelele orientale.    

Elvetienii nu se desmint în seriozitate si temeinicie. Asa Kohly de Guggsberg care ca preceptor în Moldova chibzuieste la idei reformatoare în domeniul educatiei si apoi le publica.

Începe prin a fi împotriva doicii si a rolului sau de prrima învatatoare. De obicei o batrâna creatura, mama a libertinajului, asezata la un loc cu celelalte slugi si batuta odata cu acestea de doua-trei ori pe luna. Observa ca La zece-doisprezece ani roabele si slugile încep coruperea copilului încredintat lor. ,,Dascalul, alta sluga, rau tinut, des schimbat nu ajuta prin putina-i stiinta la o îmbunatatire". Kohly se ridica si împotriva preceptorului strain desi el însusi era asa ceva: ,,În orice educatie se formeaza omul pentru a fi cetatean; dar cum oare un strain care nu are nici un interes ar putea sa inspire ucenicilor sai sentimente asa de vii cum ar face-o un compatriot" (s.n.). Este remarcabil cum, strain fiind, pledeaza în favoarea unei educatii nationale. Nici în strainatate nu recomanda sa fie trimisi tinerii fiindca vor deprinde alte moravuri si alte datini. ,,Fetele singure pot fi trimise si anume în Switera, ca sa învete sa nu mai fie cheltuitoare, date luxului, placerilor ruinatoare"(s.n.). Aici este vocea unui elvetian sarac de la mijlocul secolului XIX.

Wilhelm de Kotzebue ne retine atentia într-un mod cu totul deosebit. Este un bun cunoscator al mediului românesc si un iubitor al românilor. În ce priveste educatia fetelor el îl completeaza pe elvetian revoltându-se ca este încredintata tiganilor. ,,Copiii dupa felul cum se cresteau pe atunci, se lasau pe mâna tiganilor si astfel fetele tinere aflau de timpuriu ce se petrecea în casa".

Cum aratam mai sus, Kotzebue are vocatie de Casandra si prevesteste corect ruina viitoare a unei elite pe care o iubeste, cu care s-a înrudit si s-a împrietenit.

Întâi vorbeste despre exagerarile modei.

,,În genere, spune el, moda este dumnezeirea careia o cucoana jertfeste totul. Fara îndoiala toaleta e pretutindeni un lucru de mare importanta, dar nicaieri ca la Iasi. În celelalte orase mari europene rar se va ruina o familie din pricina rochiilor, a palariilor si a ghetelor pe care le aduce cucoana de la Paris."

Începe acum sa avertizeze. 

,,Daca, nu se produce imediat o schimbare radicala în aceasta privinta în Moldova, peste o jumatate de secol, societatea din Iasi nu va mai fi de recunoscut: numeroasele familii foarte amabile, în cercul carora strainul se simte acum asa de bine, vor fi abdicat, spre a face loc altora, care ara si secera înca în sudoarea fruntei, spre a pregati copiilor o viata fara griji. Nu cred sa gaseasca vreun Moldovean aceste aprecieri gresite."

Altfel spus, se va produce o înlocuire a elitei cu niste parveniti care pentru moment se pregatesc sa acceada la acest statut. Kotzebue nu dorea substitutia care se prefigura, simtim la el convingerea ca elita aceasta ar merita sa supravietuiasca. si într-adevar, elita aceasta nu mai era boierimea vulgara de la începutul veacului.

,,.daca boierul lasa locul sau unui om fara crestere, el opreste progresul civilizatiei. Tocmai de aceea n'ar trebui sa joace carti; tocmai de aceea femeia lui ar trebui sa-si cumpere mai putine fleacuri de la Paris. Prea este pacat de tara asta binecuvântata".

Avea dreptate, dar mai mult decât atât nu a putut face ca sa împiedice realizarea profetiei, care se va realiza chiar mai devreme decât era prevazut.

Un alt autor cu bogate informatii din aceasta perioada de apogeu a vechii boierimi este francezul Edouard Grenier. Este un fel de epoca clasica a vechii boierimi. Orientalismul a disparut în formele suparatoare, ceea ce a mai ramas e precum divanul printre mobile, un lucru placut si confortabil care s-a integrat noilor contexte. ,,Nu poti sa vezi nimic mai confortabil si mai luxos, spune Grenier. Acolo gasesti din nou toate bogatiile civilizatiei noastre, împarechiate cu uzul atât de comod al divanului turcesc, care înconjoara salonul." Limba franceza, manierele, toaleta amfitrioanei sunt ,,cele mai distinse". Neplacere mai produce doar instructia, mereu rebela la tratamente. Grenier e delicat în aceasta privinta: ,,.cu toate ca educatia si mai ales instructia uneori nu sunt pururi la înaltime, nota generala e cât se poate de aleasa."   

Femeilor le aduce Grenier marile elogii. Nu e de mirare fiindca în acest mediu a fost îndragostit de doua ori si aici spune el ca a vazut cele mai frumoase femei din existenta lui. Doar exclamatiile lui Lassale mai sunt atât de absolute ca descrierile acestui francez. Traversezi, spune el, Germania si toata Austria pâna la Paris ca sa gasesti tipuri atât de frumoase, si chiar mai frumoase decât la Paris. În saloane ,,Toate femeile erau frumoase, chiar cele ce erau mame si.bunice, caci erau si bunicele la bal. Acestora le ramânea ceva, un nu stiu ce maret, în vestejirea trasaturilor care te silea sa te gândesti: ,,Cât de frumoasa a trebuit sa fie aceasta!". Cel mult trei-patru chipuri neplacute: asta nu se vede la Paris."   

Grenier este o sursa importanta pentru tablourile de viata care ne redau viata marii aristocratii la apogeul ei. Ceea ce ne împiedica sa împartasim entuziasmul lui Vasile Panopol pentru acest autor este doar faptul ca descrierile lui cuprind mai mult medalioane feminine, portrete frumos redate, din pacate însa cu insistenta mare pe unicitatea personajului în timp ce pe noi ne-ar fi interesat, dimpotriva, tipicitatea.

În timpul domniei lui Al. I. Cuza este interesant studiul unui militar francez, G. Le Cler care desi nu ne spune lucruri noi ne ajuta confirmând alti autori. El îsi explica moravurile românesti prin persistenta orientalismului care s-ar fi întimparit definitiv în legile, obiceiurile, moravurile noastre. Infidelitatile conjugale, abuzul divortului, numarul mare de legaturi nelegitime, se explica dupa el prin aceea ca perpetueaza ,,obiceiurile haremului" într-un context civilizatoric nou. Dar imediat îsi ia seama si precizeaza : ,, .nu vorbesc decât de orase".

Confirma influenta Românelor frantuzesti sesizata de Girardin. ,,Am întrebat ce face lumea la Bucuresti si cum îsi petrec existenta: ,,Se iubeste sau se vorbeste de iubire (on y fait l'amour, ou bien on en parle)", îmi raspunse o interlocutoare, cunoscuta prin spiritul ei." Altfel spus o întreaga clasa sociala se îndrepta spre pieire discutând spiritual si cam decadent despre iubire.

Ca si Kotzebue vorbeste despre nebunia toaletelor la femei si a jocului de carti la barbati, de excesul preocuparilor erotice, de excesele prostitutiei si bineînteles, de frecventa divorturilor de care vorbesc atâti alti autori. O diferenta între Iasi si Bucursti o gaseste el în aceea ca la Iasi ,,lumea se ruineaza mai mult în cumparaturi de mobile de pret, în toalete costisitoare, în equipagiuri de lux si în cadouri. Patima jocului a devenit o nebunie furioasa".

Cum se vede avem aici o confirmare trista a lui Kotzebue.

Le Cler a fost unul din cei mai înfocati admiratori ai frumusetii româncelor. Emanuel baron de Friedberg este mult mai ponderat. Acesta îsi consemneaza amintirile despre calatoria sa pe Dunare pomenind si despre românce. ,,Boieroaicele tinere si orasencile erau îmbracate foarte elegant si dupa moda, totusi nu dadeau prea mare importanta ordinii în tinuta si etichetii. Pe strada si la plimbare, prin praf sau noroiu, purtau haine grele de catifea sau de matasa, decoltate tare si cu mânecile scurte. La petreceri vin în «robe de chambre» foarte bogate si foarte scumpe". Nimic nou la acest observator decât faptul ca lui i se pare ca distinge o anume neglijenta în purtarea hainelor. Daca ar fi sa-l credem, chiar si la aceasta epoca româncele au haine dar nu stiu sa le poarte, sunt receptive la moda, dar înca nu au clasa. Totusi avem îndoieli ca ar fi asa. La acest autor ;;neglijenta" sesizaza ar putea sa nu fie decât un exces de pedanterie nemteasca dispus sa afle neglijenta oriunde. Am vazut ca alti autori noteaza contrariul. si sunt majoritari.

Un italian bine primit la noi la sfârsitul secolului este Angelo de Gubernatis. El cunoaste multe dintre personalitatile vietii publice românesti si consemneaza aceste impresii în lucrarea sa intitulata La Roumanie et les Roumains publicata la Florenta în 1898. A fost primit de catre regina Elisabeta care l-a impresionat într-atât încât autorul i-a înaltat un adevarat imn de slava: ,,suflet angelic", ,,savârsitoare de miracole"  etc.

Nu este singurul care în însemnarile despre tara noastra se opreste asupra reginei Elisabeta. Îl avem în gând pe un argentinian, Antonio B. Massioti care publica la Buenos Aires în 1890 El libro del viajero. Pe lânga cuvenitele complimente aduse frumusetii româncelor pe care le banuieste însa de utilizarea masiva a cosmeticelor, autorul se opreste asupra scrierilor reginei Elisabeta cu acribia unui critic literar. Considera ca regina este foarte talentata chiar daca nu este o George Sand sau si mai putin, o Madame de Stäel.

Dar toate acestea sunt putin importante. Ceea ce ne revine în memorie în final este o aprciere facuta de Le Cler spre finalul însemnarilor sale, o apreciere pe care am dori-o falsa, sau altfel înseamna ca secolul s-a scurs fara ca ceva sa se fi schimbat în profunzimea lucrurilor.

,,Punctul cel mai izbitor, apreciaza Le Cler, este lipsa de respect pentru femeie. Aice nimeni nu se închina în fata demnitatii sotiei, nici în fata autoritatii mamei, nevinovatia fetelor nu este crutata. Situatiunea de inferioritate a femeiei este înca consecinta secolelor de barbarie, abuzul divortului perpetueaza aceasta regretabila umilire. Femeia nu este respectata, nu este stimata, ea este bagata în seama daca-i bogata, cautata cât este frumoasa si tânara".    

                                         

Câteva concluzii

 

În mare masura, istoria femeilor din secolul XIX este istoria modernizarii societatii românesti. Indiferent de formele în care au facut-o, femeile au fost unul din principalii vectori modernizatori. Felul cum au facut-o nu este nici placut, nici laudabil: imitatie, snobism etc. Dar sa nu uitam ca asa ignobila cum este, imitatia si snobismul îsi au un rol atât de important în aculturatii si tranzitii încât Gabriel Tarde, iar la noi Eugen Lovinescu, au facut din ele principalul factor motor al modernizarii. Nu vrem sa ne amestecam în disputa neîncheiata nici azi despre facrorul/factorii motori, dar rolul imitatiei si snobismului  ramân un bun câstigat.

Pe de alta parte, nevând nici o determinare de sex imitatia si snobismul n-au caracterizat femeile ocolind barbatii, fiecare parte a imitat în domeniul sau de sensibilitate. Femeile au excelat, fireste, în domeniul modelelor vestimentare, în decoratiile de interior etc. si au avut un rol determinant în acreditarea noilor maniere si moravuri care corespundeau (chiar daca deformat la început) unei alte civilizatii.

Femeile (mai ales cele din înalta societate) au platit uneori costurile unei crize morale (mai ales în primele decenii ale secolului XIX) pe care n-are rost s-o escamotam cu diverse explicatii ca V. Panopol. Costurile acestea au fost reale, dar e fara îndoiala ca preferintele lor pentru tunica si frac au fost instrumentul cel mai eficient din câte au trimis în istorie caftanul si giubeaua. Caci daca în Rusia, sa zicem, barbile au fost taiate din ordinul tarului, în România ele au disparut de la sine datorita femeilor care le întorceau spatele.  Ambele forte au uzat de mijloacele lor. În fond modernizarea unei societati proceseaza pe mii de cai launtrice, unele nu neaparat sobre. Comparativ, societatea româneasca s-a descurcat într-un mod care are avantajul de a fi mai natural chiar daca a lasat în urma atâtea ramasite ridicole încât l-a alimentat pe Caragiale pâna spre sfârsitul veacului.     

*

Fireste, toata aceasta performanta - diamante, materiale de lux, moda pariziana urmata la pas - presupunea costuri extrem de ridicate. Aceasta tendinta va continua sa se pastreze, iar curba cheltuielilor sa creasca si în deceniile urmatoare. Faptul nu va ramâne fara consecinte în plan social si economic caci o  societate agrara, cu resurse limitate si în care productivitatea creste anevoios, nu va putea sa sustina la nesfârsit o aristocratie atât de cheltuitoare. Capitaluri care ar fi putut sa fie reinvestite în reproductie se vor scurge peste granita spre profitul industrie de lux din Franta si din alte parti. Ca si alta data în istorie, chiar în Franta evului mediu, raspândirea produselor de lux si a gustului pentru acestea - fenomene în care femeile au constituit agentul principal - a contribuit la slabiciunea economica si politica a aristocratiei, iar apoi, ca o consecinta, la aparitia unei clase concurente.

Care este durata acestui proces?

Daca luam ca indicatori ceea ce rezulta din textele calatorilor straini despre femeile din Ţarile Române - si asa vom face caci aceasta este perspectiva adoptata aici - rezulta ca în cazul aristocratiei din cele doua principate, Moldova si Ţara Româneasca, acest proces dureaza aproximativ un secol sau chiar mai putin decât atât. El începe în ultimele decenii ale secolului XIX si se leaga de efectul razboaielor ruso-turce din acest interval (si mai ales de efectul lui Potemkin la Iasi si al lui Kutuzov la Bucuresti). La nivel exterior, judecând dupa rochii, mobile, trasuri s.a., alinierea europeana este realizata de timpuriu si la 1821 avem marturii ca este încheiata. La un nivel mai profund procesul mai continua mult timp: constatam ca manierele lasa de dorit (abundenta sudalmilor, suduitul feminin etc.), iar educatia superficiala (un strop de greaca si franceza, iar la mofturi mari si ceva pian) este aproximativa.

Cele doua niveluri se vor pune de acord abia dincolo de mijlocul veacului când o serie de marturii vorbesc de o limba franceza perfecta si de un gust desavârsit. Dupa Unire, în deceniul sapte, femeile marii aristocratii par sa-si fi realizat obiectivul si nu mai este nici o diferenta între ele si omoloagele lor din restul Europei. Dar pretul a fost mare fiindca acelasi deceniu sapte poate fi considerat cel care vadeste epuizarea economica si politica a vechii boierimi.  

N-am vrea sa încheiem lasând impresia ca femeile sunt responsabile de ruina unei clase când la acest efect a condus un întreg stil de viata din care cheltuielile femeilor erau doar o componenta. Cum a lasat sa se vada Kotzebue, jocul de carti al barbatilor ruina tot atât cât rochiile femeilor, iar în ultima instanta ceea ce a contat a fost ca aceasta clasa nu a descifrat noile mecanisme ale productiei capitaliste, ci a ramas parazitara. Curând nu i-a mai ramas decât sa dispara. si nu era mare pacat caci ultima sa misiune istorica ca elita sociala - stabilirea contactului cu Occidentul - fusese realizata. Ceea ce mai era de facut, modernizarea adâncului societatii, era o sarcina care o depasea si pentru care nu mai era potrivita. Nu i-a mai ramas atunci decât sa predea stafeta furnizând câteva modele unei burghezii care-i crescuse în coasta si care la rândul ei se dovedea dispusa s-o imite asa cum alta data imitase si ea Europa. Vetele, Zitele si Joiticile s-au nascut în aceasta tranzitie si înlocuindu-le pe obositele Domnite reiau pe contul lor burghez povestea învatarii unei limbi franceze aproximative s.a.m.d.