Istoriografia umanista in Tarile Romane

Istoriografia umanista în Ţarile Române

Ca în cazul celor mai multe popoare europene, începuturile culturii românesti îsi afla izvoarele în scrierile cu caracter religios si în cele istorice. Autorii lor au fost figurile religioase sau diecii de la curtile domnesti care au scris în slavona veche, limba bisericii rasaritene ortodoxe, într-o lucrare fundamentala. Istoria literaturii române vechi, profesorul Nicolae Cartojan prezinta desfasurarea întregului tablou cultural românesc din veacurile Xlïï-XrV si pâna în secolul înfloririi culturale, veacul al XVÏÏ-lea.

Problema culturii române în feudalism nu consta în faptul ca sufletul românesc s-a exprimat în limba slava, cum spune Cartojan. ci în aceea ca acest ciclu al culturii noastre s-a încheiat relativ târziu. Exista totusi puncte de pornire interesante privind folosirea în scris a limbii române înainte de veacul al XVI-lea¹. In ceea ce priveste natura scrierilor, cele cu caracter istoric se situeaza imediat dupa cele cu caracter religios.

Seria lor e deschisa de Cronica lui Stefan cel Mare, de letopisetele de la Bistrita, Putna si Cronica moldo-polona, apoi de cronicile întocmite de calugarii Macarie, Eftimie si Azarie Daca în privinta cronicilor muntene putem face doar supozitii dupa compilatiile târzii din secolul al XVÏÏ-lea, exista însa un moment cultural-istonc legat de numele domnitorului Neagoe Basarab (1512-l521), învataturile lui Neagoe catre fiul sau Teodosie. Domnitorul a fost un mare ctitor de cultura (a ridicat manastirea Curtea de Arges, a ocrotit pe calugarul Macarie, caruia îi datoram prima tiparnita din Ţara Româneasca) a sprijinit ortodoxia de peste hotare (de la Muntele Atlios). Istoriografia este interesata mai ales de scrierea învataturile lui Neagoe catre fiul sau Teodosie (întocmita între 1518-l521) interesanta mai ales prin segmentele încarcate de sensuri politice. Ea îmbina reflectiile de ordin general privind arta conducerii, cu observatiile care pornesc direct din realitatile românesti. Prin aceasta, Neagoe Basarab se articuleaza spiritului umanist. Profesoara Zoe Dumitrescu Busulenga face o remarca, probabil îndreptatita: "Dar personalitatile de marca, cele intrate în oarecare faima în

N.Cartojan, noteaza urmatoarele: "E sigur ca si înainte de 1520 s-a scris româneste. Se vorbeste, astfel, de un salvconduct dat în 1484 de sultanul Baiazid unor negustori poloni, idiomate valachico scriptus si de juramântul oficial al lui Stefan cel Mare catre regele Cazimir al Poloniei la Colomea. pastrat cu aceasta nota: haec ^lfiscriptio ex valachico in latinum versa est (N.Cartojan, op.cit, Editura Minerva, Bucuresti, 1980. p.81).

61

circuitul european umanistic apartin secolelor urmatoare, de la Neagoe Basarab la Petru Cercel si Nicolae Olachus, prietenul lui Erasmus, la Miron Costin si stolnicul Constantin Cantacuzino"².

De fapt, cu Grigore Ureche (1590-l647), Miron Costin (1633-l691.) stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-l716), Dimitrie Cantemir (1673-l723) si Ion Neculce (1672-l745) istoriografia româna si cultusa româna, în genere, înregistreaza o ascensiune spectaculoasa, statornicind scrisul românesc în operele laice, amplificând considerabil aria eruditiei si a informatiei, dând limbii si literaturii române formule evoluate stilistic si expresivitati literare care retin pâna astazi atentia cercetatorilor

Aceste mari nume ale culturii noastre îsi înmoaie spiritul în undele umanismului prin câteva trasaturi pronuntate: tensiunea spre latinitate si interesul pentru scrierile autorilor antici (cu exceptia lui Neculce), instruirea în centre culturale care au fevorizat instructia si educatia (Polonia, Padova Constantinopol), elogiul autorilor umanisti din apusul sau centrul Europei etc.

în acelasi timp, cronicarii români se fac interpretii unor realitati, ale unor probleme si framântari proprii tarilor române si ideii românesti în genere. Ei vadesc un puternic sentiment national - facând din latinitate nucleul acestui sentiment -, dau istoriei sensuri active si formative si configureaza o traire a istoriei înradacinata adânc în caracteristicile si în destinele poporului nostru. Grigore Ureche si Miron Cosin. ca prunii cronicari, manifesta un interes special pentru a dezvalui functia si valoarea cunoasterii istoriei, deci semnificatia constituirii unei constiinte istorice a propriului popor, lipsit pâna atunci de instrumente capabile sa cristalize 414v2122e ze o asemenea constiinta.

In cartea sa de capatâi Letopisetul Tatii Moldovei de când s-a descalecat tara..⁴, Grigore Ureche subliniaza, în introducere, rolul istoriei ca depozitar al memoriei colective, ca revelator al faptelor petrecute pe pamântul pe care îl locuiesc, mai ales ca instrument de cunoastere a

² Zoe Dumitrescu Busulenga, op.cit., p.85.

³ Mentionam, în acest sens, lucrarea lui Nicolae Manolescu, Istoria critica a
literaturii române., Editura Minerva, Bucuresti, 1990.

⁴   Textul lui Ureche, în varianta curenta, poarta titlul Letopisetul  Ţârii
Moldovei, de când s-au descalecat tara si de cursul anilor si de viiata domnitorilor
carea scrie de la Dragos Voda laAron Voda.

Editiile modeme sunt intitulate Letopisetul Ţarii Moldovei (1359-l595). 62

începuturilor" si, totodata, ca o carte de învatatura pentru contemporani si urmasi, de reflectie asupra celor bune si a celor rele, încât sa-i faca pe acestia sa se fereasca si sa se socoteasca despre cele rele"' si "sa urmeze pe cele bune".

Iata, dupa circa 1700 de ani. Ureche reia ideea lui Cicero: Historia ffiagistra vitae, teza menita sa ramâna o permanenta, dincolo de contestatiile care i se aduc. Fiindca problema nu e daca oamenii cauta sau nu sa învete ceva din ceea ce le ofera istoria, ci daca ar putea învata în cazul în care ar voi aceasta.

Grigore Ureche formuleaza însa un enunt fundamental în "predoslovia" sa: anume scrierea istoriei bazata pe respectul adevarului .,ca sa nu ma aflu scriitoriu de cuvinte desarte, ce de dreptate"³.

Legamântul fata de adevarul istoric îl va face, peste aproape un veac. Ion Neculce în Letopisetul sau: "Deci va poftescu cetitorilor, pe unde ar fi gresit condeiul meu, sa priimiti, sa nu gânditi ca doara pre voia cuiva sau în pizma cuiva, ce precum s-au tâmpla! cu adevar s-au scris. Doar niscaiva veleaturi a anilor de s-ar fi gresit, însa celelalte întru adevar s-au scris".

Aceste enunturi dobândesc în sensul lui Miron Costin o mai mare complexitate. El acorda istoriei functia de oglinda a unui popor: între scrisul istoric care oglindeste si cititorul care "se priveste ca într-o oglinda" este un raport biunivoc activ. "Cauta-te dara, acum, cetitoriule. ca într-o oglinda si te priveste de unde esti..."''.Rolul formativ al constiintei de sine prin istorie este. cum putem observa mai sus, clar formulat.

Pe un registru aproape patetic, Costin vorbeste de responsabilitatea istoricului ("eu voi da seama de ale mele. câte scriu")⁷. Responsabilitatea carturarului fata de sarcina de a descrie viata propriului popor este o adânca problema de constiinta. Dilema dintre a nu scrie - datorita responsabilitatii imense pe care o implica - si nevoia de a scrie pentru a lasa urmasilor un tezaur de cunoastere, o rezolva în favoarea scrierii gândita ca un imperativ. Cuvintele si gândul lui Costin în legatura cu actul nelinistii creatoare pentru

Cronicari moldoveni, studiu introductiv Dan Hona Mazila selectia textelor Anatol Ghermanschi, Editura Militara, 1987. p.2.

⁶ Miron Costin, Opere, voi. ÏÏ, editie critica de P.P. Panaitescu, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1965. p. 17.

Idem, Letopisetul Ţarii Moldovei, De neamul moldovenilor Editura Junimea,

63

istoricul care face din preocuparea sa o nisiune sunt probabil cele mai frumoase din câte s-au rostit în istoriografia româna: ,,... Multa vreme la cumpana au statut sufletul nostru... - sene Costin - daca sa porneasca sa scrie despre începuturile tarilor române si despre laptele lor ulterioare. Sa înceapa osteneala aceasta dupa atâta veci de la descalecatul tarilor cel dintâi de Traiau împaratul Ramului [...] sa sparie gândul"⁸. Costin pune însa cealalta ipoteza: cum ar fi daca nu s-ar apuca de sens'? "A lasa iarasi nescns - continua el - cu mare ocara înfundat neamul, iaste inimii durere"⁹. Simtul datonei se logodeste cu dragostea pentru neam si Costin conchide admirabil: "Biruit-au gândul sa ma apuc de aceasta truda, sa scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si semintie sunt locuitorii tarii noastre Moldovei si Ţarii Muntenesti si românii din Ţarile unguresti... ca toti un neam si o data discalecati sântu"¹⁰.

Pe firul ideii privind menirea istoricului, Miron Costin înscrie alte doua enunturi esentiale: comunitatea românilor si unitatea lor. Aceste doua teze, la care se adauga ideea continuitatii, formeaza stâlpii de sustinere ai ideologiei istoriografiei umaniste. Toti cronicarii - Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino si Dinitrie Cantemir sustin, argumenteaza si pledeaza cu ardenta pentru aceste idei. Ele constituie nucleul iradiant al câmpului vizual al culturii umaniste românesti. Este în fond o expresie a ideii nationale din perspectiva culturala.

Am putea face proba cu zeci de extrase din scrierile cronicarilor, de la câteva enunturi mai generale ale lui Ureche, la amplele desfasurari analitice ale lui Dinitrie Cantemir în Hronicul vechimii a romano-tnoldo-vlahilor.

Ureche reia în discutie conventionalitatea denumirilor Moldova si Ţara Munteneasca, împletind atributele adevarului cu ale legendei. Doua tari -Moldova si Ţara Munteneasca - acopereau aceeasi comunitate etnica: "... Ci scriu ca au fost un loc si o tara si noi aflam ca Moldova s-au descalecat mai pe urma, iar muntenii mai dintâi,... ca s-au tras de la un izvod"¹¹.

Proba unitatii era sustinuta de unitatea si de latinitatea ei: .,Asijderea si limba noastra din multe limbi este adunata si ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur, macara ca de la Râm ne tragem si cu a lor

⁸ Ibidem, p.239.

⁹ Ibidem.

¹⁰ Ibidem.

¹¹  Cronicari moldoveni, ed. cit.,p.3.
64

cuvinte ni-s amestecate"¹², în continuare Ureche da etimologia câtorva cuvinte spre a demonstra latinitatea acestora: "De la râmleni ce le zicem latini, pâine, ei zic parus, came, ei zic caro. gaina ei zic galena, muieria. jflulier. fameia, fenuna, paraite. pater..."'¹³

Miron Costin prezinta mai amplu aceste chestiuni, nu numai în letopisetul Ţarii Moldovei de la Aaron Voda de unde este parasit de Ureche Yomicul de Ţara de Gios, ci si în alte scrieri ale sale: De neamul moldovenilor, dm ce tara au iesit stramosii lor, apoi în Cronica Ţarii Moldovei si a Munteniei, scrisa în polona

Atât în Letopisetul Ţarii Moldovei, dar mai ales în De neamul moldovenilor si Cronica Ţarii Moldovei si a Munteniei - Miron Costin cauta sa fundamenteze latinitatea si unitatea românilor.

Pentru aceasta este necesara lamurirea începuturilor. De aici, prezentarea razboaielor lui Traian cu dacii, apoi colonizarea romana (si risipirea dacilor dupa caderea Jui Decheval). Interesant. Miron Costin accepta ca populatia "dacilor a scos-o Traian de pre aceste locuri peste munti, în Ardeal, unde se retrasese si capeteniile dacilor cu casele lor". Altfel spus, Costin admite prezenta dacilor, macar în Ardeal, subliniind însa preocuparea lui Traian pentru a aduce colonisti "casasi... si osteni"¹⁴.

In Cronica Ţarii Moldovei si a Munteniei (scnsa. cum am spus. în polona) Costin dezbate pe larg latinitatea Limbii române. "Dovada cea mai vadita despre obârsia acestui popor - subliniaza el - este limba lui". Recurge în acest sens la 87 de etimologii, toate exacte, care atesta factura latina a limbii¹⁵.

Aspectele "primului descalecat" si ale romanitatii românilor sunt larg dezbatute si de stolnicul Constantin Cantacuzino.

Tentatia lui de a trata subiectul în chip erudit, folosind numeroase izvoare pentru descrierea evenimentelor cuceririi Daciei de catre romani, apoi despre procesul colonizarii si formarea poporului român, aceasta tentatie da textului o anumita prolixitate.

¹² Ibidem,

¹³  Ibidem

Vezi   Miron   Costin,   Letopisetul   Ţarii   Moldovei;   De   neamul Moldovenilor. Editura Junimea, Iasi, 1984. p.260. Mai amplu asupra acestei chestiuni în N.Cartojan, op.cit, p.30l-302. ¹⁵ Vezi N.Cartojan, op.cit., p.307-308.

65

Dovezi documentare sunt multe, dar stolnicul nu le supune unei sinteze epice care ar fi sporit valoarea textului. Cartea arata erudit, dar izvoarele îl forteaza pe Constantin Cantacuzino la digresiuni inutile.

Este drept materia sub aspectul evenimentelor, faptelor si explicatiilor e centrata pe ideea romanitatii românilor. "Insa dara, valahii, adicate rumânii - scria stolnicul Constantin Cantacuzino - cum sunt ramasitele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, si cum ca dintr-aceia se trag si pâna astazi, adevarat si dovedit iaste de toti mai adevaratii si de crezut istoricii..."''^f>

în alta parte, cronicarul scrie, poate, mai lamurit: "Iara noi într-alt chip de ai nostri si de toti câti sunt rumâni, tinem si credem, adeverindu-ne den mai alesii si mai adeveritii batrâni istorici si de altii mai încoace, ca valahii cum le zic ei, iara noi rumânii, suntem adevarati romani si alesi romani în credinta si în barbatie den carii Ulpie Traian i-au asezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus si l-au pierdut. Si apoi si alalt tot sireagul împaratilor asa i-au tinut si i-au lasat asezati aici. si dintr-acelora ramasita sa trag pâna astazi rumânii acestea, însa rumânii înteleg nu numai ccstea de aici. ce si den Ardeal, carii înca si mai neaosi sunt, si moldovenii, si toti câti si într-alta parte se afla si au aceasta limba, macara fie si cevasi mai osebita în niste cuvinte, den amestecarea ahor limbi, cum s-au zis mai sus, iara tot unii sunt. Ce dara pe acestea, cum zic, tot romani îi tinem, ca toti acestia dintr-o fântâna au izvorât si cura"¹⁷.

Bogatia informatiilor au largit aria problemelor puse de stolnicul Constantin Cantacuzino. Se disting aici aspectele continuitatii, larg discutate de stolnic, o mentiune despre formarea popoarelor neolatine - idee importanta care contextualizeaza formarea românilor în relatie cu "ispanii, italienii, francezii"¹⁸.

Intr-un chip mai apasat decât Costin ridica stolnicul Constantin Cantacuzino destinul postum al dacilor dupa cucerirea tarii lor de catre Traian. Aici stolnicul tine sa sublinieze ca romanizarea cu tot ce a reprezentat ea sub aspect demografic, politic, institutional si militar nu a însemnat golirea provinciei de daci. Acestia si-au continuat existenta pe terenul unor noi structuri institutionale: "Insa nu ca doara den dachi nici unul n-au mai ramas, cât

¹⁶ Cronicari munteni, studiu introductiv Dan Horia Mazilu, selectia textelor Anatol Ghermarchi, Editura Militara, Bucuresti, 1988, p.33.

" Ibidem, p.40. ¹⁸ Ibidem, p.29.

66

niistiindu-se de tot, si nemairamânând nimeni cine a locui aceste pamânturi, au pus Traian si au asezat romani, ci numai a lor craie sa nu mai fie, nici capete dintr-însii poruncitori sa nu ramâie. nici al lor nume de stapânire sa nu se auza ci numai de romanu. Iara si den iei altii au mai ramas"¹⁹.

în chip diferit formuleaza problema Dinitrie Cantenir, dominat de ideea puritatii latine a românilor, idee în numele careia a revarsat o vasta eruditie (folosind în chip partizan destule stiri). Asupra operei învatatului domnitor vom reveni.

Privind dintr-o perspectiva mai larga aspectele comune, generale ale cronicarilor, vom distinge ca trasatura unificatoare spiritul polemic. Cronicarii nu sunt firi concesive preocupau de propriul discurs si de tezele pe care urmaresc sa le întemeieze fara sa nu riposteze polemic, în forme adesea categorice, ideilor si persoanelor pe care le cred rau intentionate sau eronate, chiar daca nu neaparat intentionat.

Aceasta atitudine polemica nu este de factura temperamentala. La un prim nivel teoretic-intelectual, spiritul polemic este generat de nevoia dezbaterii. Mai în adâncime, spiritul polemic este ecoul unui atasament caruia îi confera o expresie vie. militanta: sentimentul patriotic.

Miron Costin porneste seria critica îndreptata împotriva celor care denatureaza adevarul, fara simtul raspunderii si buna credinta. El respinge categoric interpolarile lui Sinion Dascalii si Misail Calugaru facute în Letopisetul lui Ureche în care lansasera teza colonizarii Daciei de catre Traian cu delincventi si alte elemente de scursura de la Roma, dati ..întru ajutorul hii L,aslau, craiul unguresc"²⁰. Dincolo de orice presupozitie, afirmatia ca romanii ar fi dat ajutor craiului Laslau (Vladislav - an.), este o enormitate cronologica. Dupa ce subliniaza ca asemenea stiri nu sunt confinnate de vreun istoric antic sau modera, Miron Costin noteaza: .Acest Sinion Dascalii, ce el se numeste aici, mai mult se vede ca au amestecat si au turburat istoria decât au lucrat cevasi pentru Ureche Vornicul... caci Sinion Dascalii de multa nestiinta si de putina minte este". La fel a procedat si Misail Calugaru încât cele scrise de ei "nu letopisete, ce ocari suntu ... de aceste basne sa dea seama ei si de aceasta ocara" '.

^[" Ibidem, p.15-l6.

²⁰ Miron Costin, Letopisetul Ţarii Moldovei; De neamul moldovenilor, Editura
Junimea, 1984, ]).241.

²¹  Ibidem, p.24l-242.

67

Dupa izbucnirea potrivita unor asemenea denaturari. Miron Costul formuleaza celebra lui asertiune asupra responsabilitatii si a întemeiem scrisului pe adevar: "Nici ieste saga a sene ocara vecinica unui neam. caci scrisoarea ieste un lucru vecinicu. Când ocarasc într-o zi pe cineva, ieste greu a rabda; dara în veci? Eu voi da seama de ale mele. câte scriu"²².

Stolnicul Constanta Cantacuzino este indirect polemic, prin forta lucrurilor: facând un adevarat slalom printre multi istorici si învatati, el este selectiv, vrând-nevrând.

în afara de izvoarele interne el atrage atentia si asupra problemei inexactitatilor din scrierile autorilor straini cu pnvire la Ţarile Române. Unii fac aceasta în necunostinta de cauza; altii cu buna stiinta. ..Savai ca câti am gasit si la mâna mea pâna astazi au venit (este vorba de autorii straini - n.n.) vad ca pe scurt si ei de dânsa pomenesc... ci numai cât le trebuie a o pomeni zic apropiindu-se câte undevasi de ale lor lucruri ce pe larg istorisesc si povestesc. Pentru care înca si cât fee multumita trebuie sa le dam...

Macar ca unii dintr-acei ce scriu de dânsa, ca niste streini ce sunt si si voitori de rau unii, nu adevarul scriu, ci-i micsoreaza lucrurile si pe lacuitoni ei rau îi defaima, si multe hule le gasesc. Si pot avea ei direptate zic, a face asa, daca aceia alt mai bine nici stiu, nici pot face. Si pentru ca în stepenea (situatia, nivelul - n.n.) ce astazi se afla... în carea ticaloasa si jalnica iaste, cine cum îi iaste voia poate si zice si scrie"²³.

Altfel spus: neadevarurile rostite de istoricii straini la adresa tarii sunt un fapt previzibil; ele pot proveni si din necunoasterea realitatilor; nu se poate astepta la respect o tara intrata pe panta decaderii. Stolnicul reia polemica lui Costin împotriva lui Sinion Dascalu. El arata ca unii istorici greci ("nestiutii greci") pot sa fàbuleze în legatura cu conditiile colonizarii romanilor în Dacia. Dar spre mirarea stolnicului, el a gasit asemenea fabulatii si în interpolarile lui Sinion Dascalu citind cronica lui Ureche pe când se afla în Moldova²⁴.

Cel mai ascutit spirit polemic a fost însa Dimitrie Cantemir. El sustine latinitatea integrala a românilor, cu o ardenta care anunta Scoala Ardeleana. Pe Surdon Dascalu îl numeste "teaca minciunilor"²⁵.

²² Ibidem, p.242.

²³ Cronicari munteni, Editura Militara, Bucuresti. 1988. p.5.

²³ Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii a romcaw-moldovlahilor. Editura Albatros, 1982, p.7. 68

Folosind un imens numar de izvoare, el selecteaza, desigur, ceea ce crede ca îi serveste pozitia; uneori interpreteaza textele în sensul dont. Unde observa rea-vointa Cantemir o denunta categoric: "Pismaluitori sunt multi, scria el. Iara noi odihnându-ne (adica tiescriindu-ne istoria - n.n.) altii au scornit tot felul de basme. Dar unii într-un suflet armele dreptei ratuiri (aparari) apucând, împotriva blojaeritorilor (clevetitorilor - n.n.) cu adevarata si aieve a biruintei nadejde de drept razboi pentru noi sa apuca"²⁶.

Am putea amplifica aprecierile de acest tip care învedereaza ca momentul polemic a fost provocat în istoriografia româneasca înca din secolul al XVII-lea. Ion Neculce, ultimul din seria marilor cronicari moldoveni, sena si el: ..Mai socotita-au si din letopisetul lui Eustratie logofatul si al lui Simion dascalului si al lui Misail calugarului neste cuvinte câteva, de nu le-au lasat sa nu le sene, ci le-au sens. macar ca dumnealui Miron logofatul si cu Nicolai fuu-sau nu le-au sens si-i ocaraste. Si se cade sa-i ocarasca, unde face ca sunt moldovenii din tâlhari. Bine face ca-i ocaraste si dzice ca sunt basne"²⁷.

Momentul care focalizeaza critica purtata de cromcan este legat, cum observam, mai ales de procesul genezei poporului român. Sa ne mai miram ca aceasta tema a fost mereu reluata polemic în istonografia româna pâna în zilele noastre?

Un alt aspect de ordin general care ne introduce în ambianta scrisului cronicarilor români si care tine într-un fel de stratunle adânci existentiale ale poporului nostru este sentimentul nestatorniciei lucrurilor (fortuna labilis), al soartei mereu schimbatoare, al efemeritatii si impactului împrejuranlor asupra conditiei societatii si vietii poporului nostru. Cronicarii exprima aici ceva mai adânc decât situatia propriei existente. Reflectia lor cauta sa descifreze adâncunle destinului unui popor pe care îl vad adesea supus împrejurarilor, mai mult nefavorabile decât favorabile, mereu nevoit sa accepte si sa se plece circumstantelor.

Pe acest teren miscator românii au trebuit sa-si cladeasca istoria. Ei ti-au putut sa dobândeasca din aceasta cauza sentimentul de stapâni, spiritul ofensiv si siguranta colectivitatilor carora, cum se spune, le-a mers "din plin.

Ibidem, p. 8.

?7

Ion Neculce, Letopisetul Ţarii Moldovei, editie lorgu Iordan, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968, p.8.

69

Fatalismul este un dat al experientei, iar supunerea o forma a evitarii dezastrelor, poate si mai mari decât cele de care au avut parte.

Intr-un fel, supunerea a fost generata nu numai de împrejurarile exterioare cu care tarile române au venit în atingere. Ea a fost inoculata si de natura raporturilor sociale care au caracterizat si au dominat prea mult istoria noastra - sub forma relatiei tararu-stapâni de mosie. Cronicarii nu se preocupa însa în chip special de acest aspect; ei se gândesc la destinul tarilor lor îndeobste. La faptul ca Moldova - cum spunea Ureche - se afla ..în calca rautatilor". Iar Miron Costin scria, în De neamul moldovenilor, de "cumplite vremi anilor nostri"²⁸ nadajduind cândva "în mai sloboade veacuri". Vremea sa o vedea în nesiguranta si nestatornicie. Celebrul sau aforism "Iara nu sîntu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi" ⁹.

Acest dicton repeta aidoma pe Herodot, probabil fard sa cunoasca spusa înaintasului sau.

In fapt, ideea acestui dicton este pentru Costin obsesiva. El exemplifica nu o data cu fapte din istoria traita de el cât de labil este cursul lucranlor si destinul oamenilor. Reflectia lui are în sâmbure un sens general asupra existentei umane, pândita mereu de capcane. Dar aceste capcane, aceasta nestatornicie a lucrurilor slefuieste sentimentul trairii propni în pnmul rând în cazul societatilor fragile. Ii putea oferi altceva istoria Moldovei când. în 65 de ani din epoca sa, s-au perindat 22 de domnii si nici una - cum arata profesorul Cartojan - nu s-a încheiat în liniste. "Miron Barnovski - scrie Cartojan -, decapitat la Constantinopol; Vasile Lupu, închis în fioroasa temnita a celor sapte turnuri; Antonie Ruset, dus în fiare la Adnanopol si caznit cu fel si fel de munci. Iar pe deasupra campamente de trupe turcesti în tara, podgheazuri polone si invazii tatarasti dupa jaf si pârjol'⁰⁰.

Am putea adauga la aceasta surghiunul boierilor, fuga lor peste hotare - cum au trebuit sa faca mai toti cronicarii dintre care doi, straluciti, au sfârsit decapitati. Miron Costin a fost ridicat chiar de la ceremonia de înmormântare a sotiei si sortit sa piara în 1691, iar stolnicul Constantii) Canmcuziiio decapitat la Constantinopol în 1716.

Miron Costin, Letopisetul Ţarii Moldovei,  De neamul moldovenilor, Junimea, 1984, p.243.

70

30

Ibidem, p. 152.

N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, editie 1980, p.293.

Asa încât Miron Costin avea temei sa spuna: ..O! nestatatoare si jjjceodata încredintate lucrunle a lumii, cum vârsteadza toate si tulbura si face kcmrumpotriva!"'³¹

în legatura cu domnia lui Bamovski Voda. Miron Costin noteaza: Nestiutor gândul omenescu singur de sine la ce merge si la ce tâmplari apoi soseste"³²- Iar despre sfârsitul domniei lui Vasile Lupu, domnie pe care o desene pe larg si o socoteste una norocoasa la început "de bn sug si îndestulare pentru tara"'. Miron Costin rosteste la sfârsitul ei: "Precum muntii cei înalti si malurile cele înalte, când sa naruiescu de vreo parte, pre cât sîntu mai înalti, pre atâta si durât (zgomot) tacu mai mare... asea si casele cele înalte si întemeiate cu îndelungate vremi cu mare razsipa purcegu Ia cadere când cad. Intr-acela clup si casa lui Vasilie-voda, de atâtia ara întemeiata, ai mare cadere si razsipa si apoi si la deplina stingere au purces de atuncea³³. Cronicarii tineau sa Iaca din scrierile lor nu numai povestirea întâmplarilor trecute. Slova lor contine si consideratii morale formulate explicit. Punctul cel mai vulnerabil al oamenilor si bineînteles al domnitorilor întruchipând ideea de putere este, dupa cronicari, pofta de marire, dorinta de a se urca tot mai sus. altfel spus trufia. Asa pomeneste Grigore Ureche pe Matei Corvin si Radu cel Frumos ("domnul muntenesc de ce are. de ce pofteste mai mult), dar cel care insista asupra acestei idei. invocând-o ca pe un "memento" pentru once stapânitor, este Miron Costin.

Pofta de marire si domnie - istoriseste Miron Costin- l-a dus pe Miron Bamovski la moarte. Pe când se afla în Polonia, în loc sa fi ascultat statul "unui leah megies" care-l "sfatuia sa nu mearga, sa nu dea viata fara griji pe cea cu griji, Bamovski a raspuns: «Dulce este domnia de Moldova». Iara leahul catre dânsul: «Iara si obedzale turcesti înca sunt grele». Miron Costin încheie: "Si apoi asea au iesitu cuventele leahului cum au dzis"³⁴.

Cele întâmplate cu Bamovski, dupa cum am amintit îl tac pe Miron Costin sa exclame: "Nestiutor gândul omenesc singur de sine la ce merge si Ia ce tâmplari apoi soseste".

Intr-un alt pasaj celebra, vorbind de luptele lui Mihai Viteazul "acel vestit între domni". Miron Costin nu-si stapâneste gândul ca marirea poate

pe oameni la pieire: "O nestinsa hirea domnilor spre latire si avutie

Cronicari moldoveni,... editie 1987, p. 142. /Z>/<fem n.144.

T,  :   ,

iijiw.in, (j. itt.

^M #7/öbn, n. 160.

o .

Ibidem, p. 144.

71

oarba. Pe cât se mai adauga pe atâta rahneste. Poftile a domnilor si a împaratilor n-au hotar. Având mult cum n-ar avea nemica le pare"³'\

Un sens similar despre patima lacomiei lui Vasile Lupu da si Ion Neculce în vestitele lui O sama de cuvinte: "Vasilie voda, aproape de mazilie. au gresit lui Dumnezeu, ca i s-au întunecat mintea spre lacomie..."³⁶

Ca si umanistii apuseni, cronicarii români au avut prilejul sa se educe, au fost preocupati de formarea lor spirituala, au facut din cultura un tel a! vietii... Grigore Ureche era fiu de mare boier moldovean care a trecut cu familia spre sfârsitul secolului al XVI-lea în Polonia, din motive politice Grigore a urmat cursurile unei scoli superioare la Camenita, în Polonia. A cunoscut scrierile vestitilor cronicari polonezi (folosind în opera sa, în special, cronicile lui Bielski si Piasetki), a avut bune cunostinte de limba latina. S-a întors în Moldova dupa o sedere de circa 20 de ani în Polonia. A fost spatar si vornic în Ţara de Jos pâna la moartea sa, prin 1647.

Grigore Ureche era. asadar, un mare boier cu preocupari carturaresti. cunostea miscarea culturala din Polonia si era introdus în datele clasicitatii latine.

Miron Costin a trecut de mic prin avatarurile exilului. La 5 ani i s-a acordat indigenatul polonez. A învatat la colegiul iezuit din Bar; s-a instruit intens în Polonia cunoscând nu numai cultura tarii. Stia bine opera unor autori latini si scrierile unor umanisti italieni. Citeaza pe Enea Silvio Piccolonini (Papa Pius al Il-lea), Bonfini si pe Laurentiu Topeltin. învatatul din Medias, autor al unei valoroase cronici în limba germana.

îi erau cunoscute lui Costin si marile figuri ale antichitatii clasice. Descrierea Italiei - ca loc de pornire a lui Traian împotriva lui Decebal - este tacuta în pur spirit renascentist^j7.

³⁵ Ibidem, p. 145.

³⁶1. Neculce, Opere - Letopisetul Ţarii Moldovei si O sama de cuvinte. Editie critica de Gabriel Strempel, Editura Minerva, Bucuresti, 1982, p. 180.

³⁷ "Ţara Italiei, scrie Miron Costin, de aicea de la noi, dreptu spre apusul soarelui ieste, nu asa departata de tara noastra... Ieste tara Italiei plina, cum se zice, ca o rodie, plina de cetati si orasa iscusite, multime si desime de oameni, târguri vestite, pline de toate bivsuguri, si pentru mare iscusenii si frumuseturi a pamântului aceluia i-au zis raiul pamântului, a caruia pamântu, orasile. gradinile, tocmelile la casile la' cu mare deslataciune traiului omenesc nu are toata lumea, supt ceriu blând, voios si sanatos, nici cu caldura prea mare, nici ierni grele". (Miron Costin, Letopisetul Tarii Moldovei. De neamul moldovenilor, prefata Elvira Sorohan, Editura Junimea, 1984, p.244-245). 72

Un învatat cu largi cunostinte istorice, format în spiritul antichitatii clasice si al umanismului polonez si european, dornic sa-si etaleze eaiditia mai curând decât sa sintetizeze cele stiute, a fost fiul lui Miron Costin. Nicolae. într-o viata plina de peripetii (1660-l712), dar mângâiat cel mai adesea de dregatorii înseninate, Nicolae Costin a omit sa lase opere capitale, cum ar fi Letopisetul Ţarii Moldovei de la zidirea lumii pâna la 1601. Textul în care tinde sa îmbratiseze istoria lumii de la geneza pâna în vremea autorului pare vetust si stufos, iar ceea ce tine de istoria Moldovei este preluat mai de graba de la tatal sau. încât Nicolae Costin n-a reusit sa realizeze o mare istorie a neamului, cum ar fi dont. Tentatia latinista a grevat si ea stilul operei lui Nicolae Costin. lipsit de expresivitatea, dulceata si forta de sugestie a lui Miron Costin.

Nici cu opera Ceasornicul domnilor Nicolae Costin n-a fost mai norocos. Eruditia n-a tinut nici aici locul fortei de creatie, iar tema era una mult prea cultivata spre a avea pretentii de originalitate.

Mai reusita este Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat si a lui Dimitrie Cantemir. Nicolae Costin scrie despre Mavrocordat pe un ton encomiastic; în cronica se întâlnesc însa parti realizate cu nerv dramatic si se pun în lumina unele momente din prima domnie a domnitorului fanariot.

Despre stolnicul Constantin Cantacuzino. atât contemporanii - români sau straini -, cât si exegetii ulteriori au vorbit ca despre un mare învatat. A studiat la Constantinopol si la Padova cu profeson vestiti si a manifestat în permanenta un adevarat nesatm pentru lectura. Biblioteca lui era printre cele vestite în Ţanle Române.

Printre disciplinele pe care le-a audiat au rost logica, psihologia, fizica si matematica si, nu în ultimul rând, istoria si geografia. Stia multe limbi între care. foarte bine, greaca si latina.

Ca geograf a întocmit o harta a Ţarii Românesti. Ea s-a bucurat de faima în epoca si a fost apreciata, peste timp, ca un document valoros.

Avea întinse lecturi din autorii antici. A cunoscut, de asemenea, bine ps cei bizantini, în Istoria Ţarii Rumânesti el îi foloseste - uneori cu exces de fastuoasa eruditie - largind cercul izvoarelor care privesc primele secole ale formarii poporului român.

Textul lui Cantacuzino e literalmente întesat de trimiteri. Asaltat de izvoare, stolnicul a aglomerat textul în dauna cursivitatii expunerii.

Intr-un fel, fraza lui seamana cu cea a lui Nicolae lorga prin multimea Perioadelor si multitudinea stirilor cu care o încarca. Nu are însa supletea si

73

expresivitatea stilistica a frazei lui lorga. Scrisul lui Constantin Cantacuzi.no este. de ce sa n-o spunem, greoi, inert, calat pe topica latina, desi are uneori surprinzatoare luminisuri expresive, atunci când este vorba de o zicala, de vin gând transparent, îndatorat vorbirii populare.

Altfel, prin scrisul sau strabate aerul umanist, nu în latura stilistica a umanistilor occidentali, ci în vastitatea eruditiei, în atasamentul tâta de unele vestigii romane³⁸ si, bineînteles, prin multimea autorilor umanisti pe care îi citeaza. Carturar de vaza al timpului, frate de domn si unchi al lui Constantin Brâncoveanu, stolnicul Constantin Cantacuzino n-a rezistat tentatiei de a se amesteca în intrigile politice ale vremii care l-au dus ia pieire pe Brâncoveanu. Peste doi ani aveau sa cada jertfa acelorasi intrigi, atâtate de centrul de putere otoman, atât învatatul stolnic, cât si fiul sau Stefan, înscaunat, dupa Brâncoveanu, domn al Ţarii Românesti (1714-l716).

Personalitate coplesitoare ca eruditie si multilateralitate a preocuparilor în perioada trecerii de la umanism spre Uuminismul românesc a fost Dimitrie Cantemir (1673-l723). fiu si frate de domn. el însusi domnitor în Moldova vreme de aproape un an, produs al culturii europene, dar si al celei orientale (turco-persane), prin împrejurarile sederii sale la Constantinopol vreme de 22 de ani. Cantemir a fost ales membm al Academiei din Berlin si înalt consilier al lui Petru cel Mare, tarul Rusiei. Un portret celebru îl înfatiseaza în tinuta de senior apusean.

învatatul principe a fost atent la toate curentele politice-militare ale timpului sau, am spune la fenomenele geostrategice ale sud-estului european.

A cultivat numeroase domenii de ordin cultural, invederând un veritabil spirit enciclopedic. A scris studii de logica si metafizica, de filosofic politica (se citeaza, de pilda, textul Cercetare naturala a monarhiilor -Monarchianan physica exatniwitio) O carte de educatie crestina si de reflexie filosofica - Divanul sau Gâlceava înteleptului ai lumea a fost raspândita în copii numeroase, introducând în cultura româna interesul pentru destinul nestatornic si disputa dintre suflet si trup.

³⁸ Este semnificativa sensibilitatea stolnicului pentru podul de peste Dunare ndicat din porunca lui Traian "Acest pod mare minune si mare lucm au fos! si ;ii semn iaste de nespusa-i putere ce au avut acea împaratie'. (Cronicari munteni, 1988, p. 11).

74

Opera literara cea niai importanta a lui Dimitrie Cantemir este Istoria ieroglifica (1705), roman alegoric legat de lupta pentru domnie în partidele boieresti. "Probabil ca prima opera literara în deplinul înteles al cuvântului"³⁹.

Observatie psihologica, scene pitoresti si inedite, tablouri naturale viguroase cu rezonante cosmice, sesizarea tipologiei umane (sub învelis animalier), nimic nu lipseste acestui roman spre a smulge admiratia multor generarii de istorici literari. ..Literatura noastra medievala - sene Nicolae

.*!/")

Manolescu - mi cunoaste o opera comparabila cu acest roman cult' . Publicarea Istoriei iewgliftce s-a facut foarte târziu. Paradoxala sub acest aspect a fost si situatia lucrarii de exceptie a Iui Dimitrie Cantemir Descriptia Moldaviae (Descrierea Moldovei). Ea a fost premiata de Academia beriineza în timpul vietii autorului. A aparut în limba germana, pe ia 1760, si a fost editata în traducere româneasca la 1851. Opera lui Cantemir este o sursa exceptionala de informatii cu caracter geografic si etnografic, politic-institutional si cultural, un compendiu al civilizatiei românilor. Era destinat cunoasterii pamântului, locuitorilor si obiceiurilor acestora, a institutiilor lor politice si a vietii sociale de catre lumea savanta din Apusul Europei. Descriptia Moldaviae a servit unor generatii de istorici, etnografi si literati din tara noastra, atragând mereu atentia prin informatiile pe care le contine si prin sugestiile pe care le ofera pentru comentarii suplimentare.

Cartea care l-a plasat pe Dimitrie Cantemir în seria celor mai cunoscute personalitati stiintifice române a fost Istoria incretnentorum atque decrementorwtt Aulae otlwmanicae (1714-3716) - Istoria cresterii fi descresterii in>per'mlui Otoman. A fost tradusa la nu mult timp dupa aparitie în engleza si franceza ( 1734; 1743), apoi în germana.

Aceasta tema a cresterii si descresterii, deopotriva filosofica, dar si concret istorica, avea sa fie reluata de Montesquieu. Consideratii asupra maririi romanilor si cauzelor decaderii lor ( 1734), apoi de Edward Gibbon. Istoria declinului fi a prabusirii Imperiului roman (1770-l788) si de multi alti istorici de mai târziu.

Cantemir reia în cea mai mare parte, în lucrarea sa. textul unui autor oriental, I-a adaugat reflectii si consideratii, precum si note proprii. Lucrarea

"  Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii române, I, Editura Minerva, Bucuresti, 1990, p. 77. Ibidem, p.92.

75

Iui Dhnitrie Cantemir a ramas pentru aproape un secol una dintre cele mai intens folosite opere despre Imperiul Otoman.

Pentru istoriografia noastra cea mai importanta scnere a Iui Dimitrie Cantemir este, asa cum am amintit, Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor (1719-l722), scrisa de autor în limba româna. Pâna la întocmirea operei lui Gheorghe Sincai. Hronica românilor f/' a mai multor neamuri scrierea lui Cantemir a fost cea mai erudita si cea mai savanta. Autorul a apelat la circa 150 de izvoare.

Fara calitati stilistice deosebite, marcata de transpunerea topicii latine în româna, preocupata de argumentarea tezelor sale, cartea lui Cantemir este un monument de eruditie.

Textul graviteaza în jurul problemei formarii poporului român. Ca majoritatea istoricilor umanisti si ca reprezentantii iluminismului românesc. Dimitrie Cantemir sustine latinitatea pura a românilor.

însusi titlul lucrarii este semnificativ: între romani si moldo-vlahi exista o identitate. De aici articularea romano-moldo-vlahilor.

"Caci noi de la noi câtu-i negru sub unghe nu von dzice, precum (ca) cea dintâi a romano-moldo-vlahilor în Dachia descalecatura sa fi fost de la Traian Marele împarat"⁴¹, în sprijinul acestei idei Cantemir aduce o imensa documentare. El citeaza autori greci sau bizantini, ca si cum toti ar sustine latinitatea, permanenta locuirii si unitatea românilor, desi unii autori bizantini împartaseau, de pilda, ideea emigrarii populatiei daco-romane.

Aveau însa în Cantemir un adversar inflexibil. Descalifica mai ales pe Sinion Dascalu si pe Misail Calugaru "teaca minciunilor'¹, pe cei care contestau nobletea latina a originii românilor. Era nevoie de o hotarâta riposta data "blojeritorilor", întrucât acestia, speculând pasivitatea românilor, au raspândit tot felul de neadevaruri: "Pizmaluitori sunt multi... dara noi tacând si odihnindu-ne" altii au pornit sa scrie.

Dupa atâtea "scorniri" era firesc sa ia "armele ratuini"' (apararii) cei dornici sa restabileasca dreptatea împotriva clevetitorilor "ca adevarati si aieve a biruintei nadejde de drept razboi pentru noi sa apuca"⁴².

în critica si în punctele de vedere ale lui Cantemir este evident spiritul ofensiv. El îi desfide si îi considera lipsiti de buna credinta pe autorii care cred

⁴¹  Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii a moldo-vlahilor, Editura Albâtres,
1981,p.8-9.

⁴² Ibidem.
76

ca Dacia a fost colonizata de oameni de strânsura sau de elemente rau famate. ,Deciu voi marturisi precum poporul romano-moldo-vlahilor nu din glogozala a nasteri de strânsura sa fie scornit ce din cetateni romani, din ostasi veterani si din mân familii sa fie ales". ,,De atunci românii îsi pazesc evghenia"' (nobletea).

Atitudinea critica, viziunea care sta la temelia lucrarii lui Cantemir, întreaga explorare si argumentatia pe care o sustine sunt strabatute de un patriotism intens, militant. Principele e un om cu inima calda, uneori cu o exploziva forta a sentimentelor.

Pentru Dirrritrie Cantemir toate sustinerile sale sunt ireprosabile, exprima adevaruri de necontestat. Chiar si atunci când sustine latinitatea exclusiva a românilor, când afirma teza exterminarii dacilor sau când crede în vechimea unui stat independent din care s-au desfacut apoi cele trei parti statale românesti. Se defineste astfel în textul cantemirian si o unitate politica, nu doar etnica a românilor.

Sunt puncte de vedere care nu se sustin. Dincolo de neadevarul lor sta însa o idee înalta: nevoia de a închega constiinta unui neam în câteva repere esentiale ale existentei sale.

Aceste repere urmau sa calauzeasca si sa dea vigoare faptelor contemporane, singurele care îi cinstesc pe urmasi. Trecutul semnifica modelul, dar nu acopera scaderile prezentului.

Istoria este. în acest sens. o carte de învatatura care cuprinde imaginea trecutului. A ne oglindi în ea înseamna a ne asuma responsabilitati pentru ca oamenii si comunitatile sa se ridice la înaltimea stramosilor. "Slujeasca-se dara cu ostenintele noastre neamul moldovenesc si ca într-o oglinda curata cinstea neamului sau privrndu-i, îl sfatuiesc nu în trudele mosilor si stramosilor sa se mândreasca, ce în ce au scazut din calea vredniciei, chiar întelegând urma si barbatia lor râvnind".

Dimitrie Cantemir a cuprins în raza scrisului sau fenomenul românesc de pretutindeni si a cautat sa plaseze istona românilor în cadrul celei universale. Opera lui Cantemir prezinta interes si prin consideratiile asupra metodei de cercetare în istorie⁴". El a atras atentia asupra necesitatii de a sustine propriile opinii cu cât mai multe informatii Dictum unius, dictwn s suna un dicton latinesc, însemnând: o spune unul, n-o spune nimeni.

" Problema metodei istorice la Cantemir si a atitudinii fata de izvoare la P.P. fanaitescu, Dimitrie Cantemir. Viata si opera, Editura Academiei, 1958, p. 233-236.

77

în sensul ca o singura marturie este prea putin credibila. Din doua izvoare referitoare la aceleasi fapte ceî mai credibil este izvorul mai apropiat în timp de faptul sau evenimentul investigat. Daca lipsesc stirile directe, cum se spune de mâna întâi, atunci vom recurge la relatarile din lucrarile altor cercetatori, în cazul în care un eveniment nu este decât partial acopent de informatii, putem sa facem inteligibil întregul prin extrapolarea stirii de rare dispunem asupra "partii ascunse", cu conditia de a pastra logica interna a totalitatii, a construi deductia potrivit ratiunii întregului.

Privita în ansamblu, opera lui Dirritrie Cantemir propune o întreita semnificatie: a) Ea a adus o contributie substantiala la abordarea erudita a istoriografiei române; b) A adus scrisul cronicaresc pâna în pragul trecerii ia istoriografia iluminista. ,flronicul reprezinta o sinteza între traditia cronicarilor moldoveni si rigorile istoriografiei europene a vremii'"⁴⁴, în domeniul literar Istoria ieroglifica este considerata, cum am amintit. .,pruna opera literara româneasca în deplinul înteles al cuvântului"⁴"; c) Opera iui Dimitrie Cantemir a înscris creatia spirituala româneasca în circuitul culturii europene.

Daca Dimitrie Cantemir semnifica ipostaza eruditii a spiritului românesc, Ion Neculce (1673-l745) ne arata fata de mester neîntrecut al limbii române cronicaresti.

A fost. ca si ceilalti cronicari de vaza moldoveni, un mare dregator, a avut ca si ei o viata agitata, aflându-se în refugiu în Rusia, ca hatman al ostirii moldovene si apropiat al lui Dimitrie Cantemir. Retras apoi în Polonia s-a întors în patrie pe la 1720 aratând ca lucrul cel mai mângâietor este "sa tii de tara ta". "Oricât ai fi în cinste la vreun domn, bine iaste i-a-i slujesti cu dreptate, ca si de la Dumnezeu ai plata. Iar cu domnul niciodata sa nu pribegesti. Ce sa-i slujesti în tarata...'⁴⁶.

Neculce nu era un om cu vasta pregatire carturareasca. Citise operele înaintasilor, avea lecturi din scrierile ecleziastice, probabil si din autori straini. A pribegit chiar în Muntenia, în casa lui Constantin Cantacuzino, apoi în Rusia si sapte ani în Polonia.

Nicolas Manolescu, op.cit., p. 77

45

Dictionarul literaturii române de la origini pâna la  1900,  Editura Academiei, Bucuresti, 1979. p. 153.

^A6 Ion Neculce, Opere, letopisetul Ţarii Moldovei si O sama o'e cwinle. editie Gabriel Stempel, Editura Minerva, Î982. p. 619-620. 78

Dincolo de orice, Ion Neculce are aerul unui om întelept, a trait mult. a gândit asupra rosturilor vietii. Sunt nenumarate pasajele cronicii sale care "nvedereaza o reflexie încarcata de experienta vietii, un gând care desluseste tâlcul acesteia.

Oricum, Ion Neculce era pregatit sa zugraveasca epoca pe care o cuprinde Letopisetul Ţani Moldovei, de la 1661. domnia lui Dabija Voda si nana la lon-voda Mavrocordat (1743), cu câtiva ani înainte de a muri. Perioada cuprinde opt decenii. Cinci dintre acestia au fost traiti de Neculce ca martor al timpului, încât descrierea lor este mai mult o opera de amintire. Neculce scrie: ..Iara de la Dabija-voda înainte îndemnatu-s-au si Ion Neculce, biv-vel-vormc de Ţara de Sus a scrie întru pomenirea domnilor, însa pâna la Duca-voda cel batrân⁴' l-ani scris de pe neste izvoade ce am aflat la unii si ia altii si din auzitele celor batrâni boiari; iara de la Duca-voda cel batrân înainte, pâna unde s-a vide, la domnia lui lon-voda Mavrocordat. nici de pre un izvod a nemarui. ce am sens singur, dintru a sa stiinta, cât s-au tâmplat de-au fost în viata sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein sa citiasca si sa scrie, ca au fost scrisa în inima sa. Deci va poftescu cetitorilor sa primiti si sa nu gânditi ca doara pre voia cuiva, ce, precum s-au tâmplat. cu adevar s-au scris"⁴*.

De altfel, o buna parte a letopisetului este consacrata domniei lui Dimitrie Cantemir. evenimentelor legate de razboiul ruso-moldo-turcesc pe Prut, la Stamlesti (1711). în care Neculce a fost nu doar spectator, ci l-a trait ca actor, fiind hatman al ostirii moldovene. Aceasta nu-l împiedica sa descrie întâmplarile cu detasare si sa dea scrisului acelasi aer de picturalitate ca întregii materii a letopisetului sau. Nota distinctiva a sensului sau este. asadar, darul descrierii, capacitatea de a capta cititorul prin cuvântul plin de miez, prin expunerea sfatoasa, molcoma ca a unui vârstnic linistit si întelept.

Scrierea lui Ion Neculce face opera educativa fara sa fie didactica si tinde spre obiectivitate, fara sa faca din aceasta o virtute.

Este vorba de Gheorghe Duca. A fost de trei on domn al Moldovei, ultima domnie fiind cuprinsa între 1678-l883. Neculce avea în anul mortii lui Gh.Duca doar 10 ani, încât este greu de admis ca întelegea suficient de bine lucrurile ca sa sene din amintiri. Putea lace aceasta mai curând dupa ultima domnie a lui Constantin Duca (1693-l695), când Neculce era deplin matur.

Ion Neculce, Letopisetul Ţarii Moldovei precedat de O seama de cminte,  itie Gabiei Stempel, Editura Mnerva, 1982, p. 158.

79

in letopiset se întâlnesc si scene de viata de la marile curti si fenomene ca fuga taranilor de pe mosii, si întâmplari proprii vremii: secete cumplite sau navala lupilor peste oameni în tinutul Neamtului.

Acestea sunt, desigur, scene palpitante carora Neculce nu le imprima intensitati dramatice. Descrierea lui curge ca o apa linistita pe hotarele Moldovei, cronicarul întelegând ca vremea aducea în curgerea ei si timpuri de cumpana si lacomia turcilor si domni mai buni, si zile de strânsoare. fn mare, Letopisetul lui Neculce este realmente o opera cu virtuti literare si ₀ carte de învatatura istorica.

Reflectia lui este de alt tip decât a umanistilor clasici, dar are în tesatura ei nenumarate fibre umaniste.

Parca pentru a da mai multa savoare letopisetului, Neculce l-a precedat de O sama de cuvinte, mici însemnari care puncteaza o serie de momente insolite din viata Moldovei, a oamenilor ei, începând cu Stefan cel Mare. Sunt scene inedite, atitudini si reactii ale unor personaje ale vremii, întâmplari neasteptate, fapte ramase în umbra. Neculce le reînviaza si le da o noua prospetime. O istorie orala, bine valorificata de cronicar, mai ales în latura semnificatiei umane a trecutului. Cronicarul atrage atentia: poate nu toate cele relatate sunt veridice, dar marea lor majoritate s-au petrecut aievea. Importanta este nu atât veridicitatea sau neveridicitatea faptului în sine. cât rasfrângerea în imaginar a acestuia.

Moldova a parcurs, prin urmare, în secolul al XVTI-lea si la începutul celui urmator un arc cultural de o deosebita semnificatie în viata spirituala a poporului nostru. Este o epoca de renastere si elan. de definire a unor repere centrale ale culturii noastre si de constituire a unui capitol din care se revendica miscarea istoriografica si literara ulterioara.

Sa nu uitam, în acest context, ca Moldova a dat si un carturar de seama care nu se integreaza matricei cronicaresti propriu-zise, dar care participa cu valori si contributii demne de elogiu la constituirea ansamblului umanismului românesc. Este vorba de Nicolae Milescu, spatarul, (1636-l708) poliglot-carturar, calator cu itinerarii întinse (de la Constantinopol în Apusul Europei si de acolo la Moscova), diplomat si explorator al Siberiei în solia pe care a facut-o de la Moscova la Pekin A scris în domeniul teologiei si filosofici, a tradus întâia data în limba româna Vechiul Testament si s-a facut cunoscut mai ales prin scrierile prilejuite de "momentul chinez": peregrinarile sale   80

fundurile Siberiei incluzând Jurnalul de calatorie de la Tobolsk la Nerdnsk. descriere a Chinei si un raport diplomatic: Documentele de stai ale soliei lui tficolue Spatarii în China.

Ele formeaza de fapt un ansamblu si propun un tablou impunator pnn vastitatea spatiilor prezentate, prin arta descrierii care mentine mereu viu interesul pentru lumea, civilizatia si specificul Curtii imperiale chineze. Operele lui Nicolae Milescu au circulât în copii si în traducere greceasca în timpul vietii lui, dar au fost editate abia târziu, în limba româna, prima versiune, dupa o copie greceasca, s-a realizat doar în 1888. Ulterior s-au întocmit editii rara ca învatatul Nicolae Milescu sa se bucure de un monument editorial la nivelul operei sale, desi s-au întreprins destule exegeze asupra scrierilor si activitatii spatarului.

In Muntenia istoriografia medievala si umanista (cu exceptia operei lui Constantin Cantacuzino) s-a izbit de dificultati mân⁴⁹.

Cronicile mai vechi nu s-au pastrat încât primele scrieri sunt detectabile abia din secolul al XVI-lea, Iara sa parvina în forma initiala pâna la noi. S-au pastrat texte de interes literar-religios ca de pilda Viata lui Nifon, întocmita de Gavril Protul (superiorul comunitatii atomte), care consemneaza evenimente petrecute în Ţara Româneasca între 1504-l520. De la 1545 si pâna la 1591 (de la Mircea Ciobanul pâna spre urcarea pe tron a lui Minai Viteazul) ar fi continuât seria istorica un alt cronicar; despre Mihai Viteazul si domnia lui s-au sens cronici (în româna a logofatului sau. Theodosie Rudeanu. apoi ale lui Balthazar Walter si Stavrinos) ultimii aflati în apropierea marelui domnitor. Unele dintre acestea sunt inspirate, se crede, dupa cronica interna a lui Tlieodosie Rudeanu.

fii al doilea deceniu al secolului al XVlI-lea a lasat însemnari Matei, egumenul manastirii Dealului, grec de origine si totodata mitropolit al Mirelor (de aici numele sau Matei al Mirelor ).

Istoria celor petrecute în Ţara Româneasca (1602-l618), a lui Matei al Mirelor. a fost tiparita de mai multe on la Venetia si tradusa, probabil, si în ^lunba româna în secolul al XVII-lea.

 .         --- " istoriografia Ţarii românesti are valoare de referinta lucrarea lui

^lcolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi..,, p. 369-488.

81

O intensificare a preocuparilor istoriograrice a avut loc în vremea domniei lui Matei Basarab, care a promovat o bogata opeia culturala. Particularizata pnn anumite trasaturi care poarta o mai apasata pecete a ortodoxiei traditionale, împlinirile din vremea lui Matei Basarab se conjuga cu remarcabilele realizari din Moldova lui Vasile Lupu, înscriind un moment semnificativ în dezvoltarea vietii culturale românesti.

Traditia istoriografica din Ţara Româneasca pastrata în fragmente lacunare datorita vicisitudinilor vremii, s-a reluat, asadar, în timpul lui Matei Basarab cu interes sporit.

Dar abia peste doua decenii si jumatate aceasta recolta a putut ii valorificata în câteva letopisete care au ajuns pâna la noi. Cele mai importante dintre ele sunt asa-zisul Letopiset cantacuzinesc (titlul original fiind Istoria Ţarii Rumânesti de când au descalecat pravoslavnicii crestini) si Istoriile domnilor Ţârii Rumânesti de Radu Popescu.

Se adauga aici, bineînteles. Istoria Ţarii Rumânesti (1700) a stolnicului Constantin Cantacuzino.

Cei mai multi specialisti atribuie Letopisetul cantacuzinesc lui Stoica Ludescu, logofat la curtea cantacuzinilor. Cum perioada în care s-au scris cronicile în Ţara Româneasca a fost framântata de rivalitatile dintre factiunile boieresti, de un moment de vârf al "regimului nobiliar", se întelege ca situatia s-a rasfrânt si asupra orientarii cronicarilor, apropiati de o tabara rivala sau de alta. Partizanatul si-a pus amprenta pe felul în care a fost înfatisata mai ales perioada apropiata în timp de cei care au scris (1660-l720): Un Letopiset al Balenilor si o Cronica a lui Radu Greceanu dedicata epocii lui Constantin Brâncoveanu, precum si o Cronica anonima tot despre Brâncoveanu. Sigur. aceste cronici sunt encomiastice. Prezinta pe domn si faptele sale într-o lumina favorabila, punctând pe ani (cum o face Radu Greceanu) evenimentele mai importante, initiativele domnului, opera sa culturala, împrejurarile ridicarii palatelor si ctitoriilor. Se relateaza, bineînteles. meandrele raporturilor lui Brâncoveanu cu Poarta otomana si cu alte puteri învecinate (Austria si Rusia), se subliniaza calitatile sale de negociator. supletea politicii sale externe.

Autorii evita sa vorbeasca de fiscalitatea excesiva a domnitonilui-impusa, este drept, de dublarea haraciului catre Poarta, dar si de arghirofilia domnitorului cu copii multi, curte bogata si costisitoare, dar si cu mosii si cirezi de vite, cu vocatia milosteniei, a înzestrarii manastirilor si bisericilor

82

ridicate în tara sau dincolo de hotarele ei (de exemplu la Sâmbata, în Ardeal) a promovarii unor remarcabile fapte de cultura.

Cele mai interesante scrieri istorice din epoca sunt Letopisetul cantacuzinesc si Istoriile domnilor Ţarii Rumânesti de Radu Popescu. Nu întreg textul acestor cronici este opera originala a autorilor. Ele includ masiv parti din scrieri mai vechi: Viata lui Nifon, însemnari istorice ale lui Matei al Mirelor etc.

Ambele cronici cauta sa reconstituie istoria Ţarii Românesti de la întemeiere. Pana în secolul al XVl-lea, naratiunile sunt însa lacunare si aproximative.

Ambele admit ideea întemeierii prin descalecarea din Ţara Fagarasului a lui Radu Voda (1290). ambele fac referiri la câtiva domnitori importanti (Mircea cel Batrân, Vlad Ţepes etc.), dar ambele opereaza cu date imaginare privind durata domniilor, succesiunea domnitorilor etc.

Ambele expun însa amplu domnia lui Mihai Viteazul si a lui Matei Basarab, cu date si amanunte indispensabile privind activitatea lor politica si diplomatica. Cronicile transmit senzatia maretiei si curajului marelui voievod, energia lui clocotitoare si statornica în atingerea telului propus. Descriind batalia de la Calugareni, Radu Popescu arata: ..Ca Mihai Voda ca un fulger umbla pen oaste..."^J°

Iar în Letopisetul cantacuzinesc întâlnim frumoasa metafora a mortii lui Mihai Viteazul, pe Câmpia Turzii: .,Si cazu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru ca nu stmse. nici împnlejise sabia lui cea iute în mâna lui cea viteaza""¹.

In legatura cu Matei Basarab, cronicile prezinta amplu înfruntarile dintre domnitorul muntean si Vasile Lupu, opera de ctitor al manastirilor si bisericilor care împânzesc pâna astazi Muntenia (în special, în judetul Vâlcea) si rascoala seimenilor si darabanilor (dorobantilor) de la sfârsitul domniei lui Matei Basarab.

Istoria lui Radu Popescu priveste trecutul Ţarii Românesti într-o larga perspectiva a raporturilor Valahiei cu Moldova, cu Principatul Ardealului si cu puterile vecine. Austria, Polonia, Rusia si cazacimea si, bineînteles, cu "oarta Otomana. Probabil ca în aceasta privinta Istoria lui Radu Popescu, ^este lucrarea cu cel mai larg orizont, de pâna la el. asupra contextului international a! Ţarilor române. Mai mult, însereaza în text si stirea cu privire

⁵⁰ Cronicari, editie 1988, p. 169.

⁵¹  Ibidem, p.108.

83

la descoperirea Americii: "America, lumea cea noao, o au aflat Cristov Columbul, calugar frâncescu, cu cheltuiala spaniolului; care au fost nestiuta de noi. si lumea noastra de ei nestiuta"⁵².

în genere, desi a avut o viata cu suisuri si caderi spectaculoase, umbrita de multe încercari, Radu Popescu, fiul marelui boier, vistierul Hlizea, pastreaza în scris o nota de obiectivitate (în ciuda accentelor polemice) desi Cantacuzinii si Constantin Brâncoveanu i-au fost adversari (macar din vreme în vreme). Poate ca de aceea a tânjit dupa vremuri mai linistite, asa cum au fost în vederile lui domnia lui Patrascu cel Bun: "Patrascu-voda acesta au venit domn de la turci, si au domnit tara bine, si boian tara vrajbi. tara morti, tara prazi, precum tuturor place; pentru aceia si «bun» l-au numit, pentru bunatatile lui ce avea"⁵³.

Cronicarul a avut norocul sa traiasca mult. A continuât istoriile sale cu domnia lui Nicolae Mavrocordat, pe care-l prezinta într-o lumina favorabila si pentru ca domnitorul i-a fost un veritabil binefacator. In timpul razboiului austro-turc încheiat prin Pacea de la Passarovitz (1718). Radu Popescu uita de faptul ca într-o vreme s-a aflat în tabara austriaca si acceptase demiterea lui Nicolae Mavrocordat S-a reîntors însa la Bucuresti si a redevenit un apropiat al domnitorului.

Cronicarul tine sa arate spiritul tolerant al lui Nicolae Mavrocordat si doua initiative realmente importante întreprinse de el: scaderea cuantumului haraciului si interzicerea refularii turcilor "brailem" si silistreni dincolo de marginile raialelor pe care le detineau⁵⁴. O realizare pe care cronicarul o subliniaza este zidirea manastirii Vacaresti, (1716-l722) remarcabila opera arhitectonica, lipsita în etapele ulterioare de îngrijirea care i s-ar fi cuvenit. ajungând sa fie demolata sub Nicolae Ceausescu.

încolo, cronica împleteste descrierea faptelor domestice (casatoria fiicei si fiului lui Nicolae Mavrocordat) cu faptele de arme din vremea razboiului turco-austriac (1716-l718), precum si cu stiri petrecute pe scena mai larga a istoriei europene: moartea împaratesei Ecaterina a Q-a. abdicarea regelui Spaniei si urcarea pe tron a regelui Angliei, George IV (1820l (Gheorghie August)⁵⁵.

Ibidem, p. 160. Ibidem, p.162. Ibidem, p. 224. în Istorii apare o inadvertenta vorbindu-se de Gheorghie I si Gheorghie al ÏÏ-

lea (op.dt.) p.250). 84

Nicolae Balcescu a editat o parte a cronicii lui Radu Popescu în ..Magazin istoric pentru Dacia" si a folosit textul cronicii în redactarea operei sale Românii supt Mihai Voievod Viteazul.

în Istoria României în date, coordonata de Constantin C. Giurescu, se subliniaza ca Istoriile domnilor Ţarii Rumânesti "este ultima opera istoriografica de amploare a culturii muntene din perioada de apogeu a epocii vechi"''⁶.

Profesorul Giurescu are dreptate. Istoriografia munteana a facut progrese însemnate în epoca de înflorire culturala din vremea lui Matei Basarab si Constantin Brâncoveanu.

Fata de realizarile din acest timp. mai ales din acea frumoasa perioada de înflorire sub domnia lui Constantin Brâncoveanu. între care putem numara minunate ctitorii, palate, scoli de aleasa tinuta, tiparituri religioase - inclusiv Biblia lui Serban Cantacuzino - obiecte de arta, broderii, carti ferecate în aur si bijuterii de pret. scrieri sapientiale si codice de legi, istoriografia nu a reusit performante pe masura.

Totusi raptul ca s-a pus cât de cât ordine în traditia cromcareasca din Ţara Româneasca si s-a facut lumina în câteva din manie perioade ale istoriei tarii - Mihai Viteazul. Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu - ne dau masura unor contributii care au permis trecerea spre noi realizari în acest domeniu. Aveau sa urmeze însa decenii în sir pâna sa se înfiripe noi cristalizari istoriografice nu numai în Ţara Româneasca, dar si în Moldova. Stafeta va fi preluata si purtata cu succese remarcabile de Scoala Ardeleana în deceniile care vor încheia veacul al XVIII-lea.

³⁶ Istoria României în dale, Editura Enciclopedica Româna, 1971, p. 150. Pentru ansamblul operei lui Radu Popescu vezi N.Cartojan, op.dt, 1980, p.436-454; Dictionarul literaturii române de la origini pâna la 1900, Editura Academiei, 1979, P-693-696.