Latinitate si dacism

Latinitate si dacism

-      studiu de caz

 

Argument

 

De ce am ales acest studiu de caz.

Înca din clasele mici, am fost învatati despre originile noastre ca popor si despre formarea limbii pe care o vorbim astazi. "Suntem o combinatie între o populatie de tarani autohtoni si nobilii cuceritori romani". Dar care dintre aceste doua radacini ereditare are o pondere mai mare? Exista multi istorici, etimologi si lingvisti care aduc argumente pro sau contra ipotezei ca suntem latini sau daci, precum si multi scriitori, si poeti care îsi dau cu parerea sau folosesc clisee în favoarea uneia din aceste doua ipoteze.

Acesta a fost principalul motiv pentru care am ales acest studiu de caz. Ne-am propus sa elucidam misterul originii noastre. Suntem daci? Suntem romani? Vom afla acest lucru analizând argumente lingvistice, etimologice si istorice dar si literatura româna care se refera la acest subiect.

Speram ca, dupa ce vom studia aceste argumente, sa ne formam cel putin o opinie, daca nu ajungem la o concluzie sigura, lucru putin probabil, având în vedere complexitatea acestui subiect si controversele actuale si trecute cu privire la el.

Bibliografie selectiva

 

 

 

1.     BULGĂR, GHEORGHE - Scriitori români despre limba si stil, Ed. Albatros, 1984

2.     CUEsDEAN, LUCIAN IOSIF - România, inima vechii Europe,     Ed. Solif, 2006

3.     DAICOVICIU, HADRIAN - Dacii, Ed. Enciclopedica româna, 1972

4.     DEAC, AUGUSTIN - Istoria adevarului istoric (vol. I), Ed. Tentant, 2001

5.     DENSUsIANU, NICOLAE - Dacia preistorica, Ed. Meridiane, 1986

6.     DRAGAN, IOSIF CONSTANTIN - Noi, Tracii - Istoria multimilenara a neamului românesc - Ed. Scrisul românesc, 1976

7.     DRĂGAN, IOSIF CONSTANTIN - Mileniul imperial al Daciei,   Ed. stiintifica si enciclopedica, 1986

8.     ELIADE, MIRCEA - De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. stiintifica si enciclopedica, 1980

9.     GHEORGHE, GABRIEL - Studii de cultura si civilizatie româneasca, Fundatia Gândirea, 2001

10. GRAMATOPOL, MIHAI - Arta si arheologie dacica si romana,    Ed. Sport - turism, 1982

11. IVĂNESCU, GHEORGHE - Istoria limbii române, Ed. Junimea, 1989

12. LUNGU, ION - scoala Ardeleana, Ed. Viitorul românesc, 1995

13. NICULESCU, ALEXANDRU - Individualitatea limbii române între limbile romanice - Contributii gramaticale, Ed. stiintifica, 1965

14. PANDELE, LIVIU - Transilvania - Terra Dacica, Ed. Romprint, 2005

15. ROSETTI, ALEXANDRU - Istoria limbii române - De la origini pâna în secolul al XVII-lea, Ed. stiintifica si enciclopedica, 1978

16. RUSSU, ION - Elemente traco-getice în Imperiul Roman si în Byzantium, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1976

17. RUSSU, ION - Etnogeneza românilor, Ed. stiintifica si enciclopedica, 1981

18. VULPE, RADU - Columna lui Traian - Monument al etnogenezei românilor, Ed. Sport - turism, 1988

19. Adrese on-line: www.gebeleizis.org

                               www.iatp.md/dava/index.html

Cuprins

 

Teoriile genezei românesti..............................................................................7

Latinitatea........................................................................................................9

Dacismul........................................................................................................13

Anexe............................................................................................................27

Schite.............................................................................................................42

Imagini..........................................................................................................43

 

 

 

 

 

 

 

Teoriile genezei românesti

Teritoriul de formare, "problema cea mai grea din istoria limbii române" dupa parerea lui Ov. Densusianu, a fost sursa unor îndelungate si energice dispute stiintifice. În pricipiu dicutia ramâne înca deschisa, în sensul ca cercetarile istorice, arheologice si lingvistice furnizeaza permanent noi elemente în masura sa întregeasca si sa nuanteze opiniile istoricilor si lingvistilor. Teoriile genezei etnolingvistice românesti pot fi repartizate în trei grupe.

Teoria originii nord si sud dunarene

 Procesul complex, unitar si inseparabil de constituire a poporului român si a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul  si la sudul Dunarii: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioara si Moesia Superioara.

În aceasta ordine de idei, important este si faptul ca pentru populat 21221s1818v ia romanizata din spatiul daco-moesic, Dunarea a fost numai un hotar administrativ, "politic si strategic"; fluviul nu a constituit deci o frontiera etnica, lingvistica, economica sau culturala ceea ce a permis mobilitatea populatiei si a favorizat mentinerea caracterului unitar de ansamblu al limbii române.

Sustinuta de istorici si de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puscariu, Al. Rosetti), ipoteza aparitiei si dezvoltarii limbii române în spatiul romanizat nord si sud dunarean este confirmata de diversitatea dovezilor istorice, arheologice si lingvistice.

Teoria originii nord-dunarene

Avansata de personalitati ilustre ale culturii românesti vechi si moderne (D. Cantemir, P. Maior, B. P. Hasdeu), aceasta teorie nu a beneficiat de demonstratii stiintifice convingatoare; astazi aceasta teza are numai valoare istorica.

Teoriile originii sud-dunarene

 Formarea poporului român si a limbii române la sudul Dunarii, ca urmare a parasirii Daciei prin retragerea aureliana, a fost sutinuta si de savanti români, dar mai ales de autori straini. Între ei diferentele sunt majore, desi acceptarea unei întinse zone sud-dunarene drept "patrie primitiva" a românilor constituie, fara îndoiala, un punct comun deloc neglijabil. Aceasta ipoteza a fost formulata mai întâi de Fr. J. Sulzer, care îsi propunea sa demonstreze ca "actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor si înca mai putin din romanii din Dacia lui Traian, ca, prin urmare, ei nu trebuie considerati aborigeni, ci ca un popor care a venit aici în timpuri mai târzii" sau ca "valahii au luat fiinta în Moesia, Tracia si în regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia".

În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeasi teorie, fixând trecerea românilor la nordul Dunarii la sfârsitul secolului al XII-lea si în "timpul imediat urmator". Mai mult, el cladeste un întreg sistem de ipoteze explicative - istorice si lingvistice.

În lucrarea sa Robert Roessler afirma ca dacii au fost omorâti în masa dupa 106. Este evident ca acest lucru nu este adevarat datorita faptului ca romanii aveau nevoie de forta de munca si nu le statea în obicei sa masacreze populatiile din teritoriile nou cucerite. Au mai fost gasite dovezi ale continuitatii dacilor în peste 1000 de localitati iar niste inscriptii din alte provincii romane atesta prezenta soldatilor de origine daca. Din acea perioada dateaza toponimele si hidronimele care au fost transmise românilor si au ramas pâna astazi (Donaris, Maris, Alutus etc). Toate acestea dovedesc faptul ca dacii nu au disparut dupa anul 106, ba mai mult si-au continuat existenta în acelasi teritoriu.

Teoria roessliana mai sustinea si faptul ca dupa retragerea aureliana dintre anii 271 - 274, teritoriul nord dunarean ar fi ramas pustiu, lucru ilogic având în vedere ca în secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetuza a fost blocat si transformat în fortareata: la Porolisum si Apullum s-au gasit morminte de inhumatie cu inventar daco-roman; la Napoca s-au descoperit  doua cuptoare de olarit din secolul IV si pe tot spatiul nord dunarean au fost gasite obiecte paleo-crestine.

 

 

Latinitatea românilor

 

Etnogeneza românilor reprezinta un eveniment istoric fundamental în istoria noastra nationala, întrucât arata cum s-a format civilizatia noastra. Ea a fost un proces complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacica si cresterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de catre romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populatiei daco-romane în conditiile convietuirii cu populatiile migratoare, raspândirea crestinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spatiul central-sud-est european .

În Dacia locuia populatia unitara si omogena sub raport etnic si lingvistic: tracii si geto-dacii. Ei au fost integrati în formatiile provinciale, ocrotiti si supusi procesului de romanizare. Romanizarea a prins radacini durabile la populatia bastinasa, prin înlocuirea limbii si culturii, a numelor proprii si a credintelor, a organizarii social-economice constituind un fenomen de masa cu valori formative esentiale în etnogeneza poporului român.

Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea si ocupatia romana a însemnat o cotitura a destinului istoric al vechiului popor de plugari, pastori si mestesugari rurali. Ca provincie romana, Tracia cunoaste o perioada de glorie în timpul lui Traian. Noile forme de viata romana stabilite pe vechile temelii ale asezarilor geto-dacice au cunoscut o intensitate exceptionala de ale carei dimensiuni ne putem da seama din marele numar de orase si sate, castre si asezari marunte, de drumuri si cladiri publice, cariere, mine si variate alte înteprinderi si exploatari, produse ale unui urias proces de munca sustinut cu dârzenie, într-un efort colectiv înnoitor de tara. Toponomia indigena a teritoriilor trace a fost preluata aproape integral de ocupantii romani, conservata cu amplificari si adaosuri, în mare parte romanizata.

Odata cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi si despre o integrare a majoritatii traco-dacilor în lumea romana, cu exceptia unui numar restrâns de daci, ramasi în afara frontierelor provinciei create de Traian. Cu timpul însa, datorita legaturilor economice cu imperiul si atrasi de civilizatia romana, ei s-au romanizat treptat.

În urma patrunderii influentei cultural-economice si politice romane, dar mai ales în urma ocuparii unei considerabile portiuni din vastul teritoriu traco-dac de catre romani, populatia autohtona ce vorbea limba indo-europeana tracica a trecut prin transformari culturale, politice si chiar social-etnice profunde, supusa unui larg proces deznationalizator în general lent si îndelungat, pe alocuri însa mai accelerat, violent, având ca prima urmare înlocuirea treptata a limbii proprii indigene si adoptarea limbii latine (romanice) în care s-au strecurat si câteva elemente lexicale trace. Dovada optima a unei intense desfasurari a vietii social-economice si a romanismului provincial între limitele Daciei carpatice o constituie bogatia exuberanta a produselor si a diverselor materiale cu caracter practic sau artistic.

Putea populatia autohtona a Daciei sa ramâna straina de formele romane si de limba oficiala care se auzea în toate ungherele provinciei, în viata publica, administrativa, militara, economica, sociala din toate centrele mai mari sau mai mici? Este foarte greu de presupus ca, cel putin dupa doua-trei generatii, bastinasii sa fi continuat a se tine mereu departe de contactul cu civilizatia si viata romana, sa fi pastrat nepotolita ura contra Romei.

Din examinarea ansamblului si a detaliilor materialului documentar din Dacia (epigrafic, arheologic etc) rezulta cu absoluta certitudine ca aici elementul conducator si "exploatator" al provinciei, armatei si municipalitatilor îl formau nu indigenii supusi, în mare parte deposedati si exploatati, ci imigrantii, italici sau provinciali.

Astfel, retinem dublul aspect al romanizarii ca proces oficial, organizat si sistematic: romanizarea lingvistica si romanizarea nonlingvistica. 

Romanizarea lingvistica, fundamentala si decisiva pentru aparitia limbii române, a constat în învatarea limbii latine de catre populatia autohtona; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres si de eliminare treptata a limbii materne, traco-daca. Aceasta substitutie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat, pasnic si mai ales necesar; numai latina putea garanta populatiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentantii imperiului - soldati, functionari publici, colonisti si comercianti. În astfel de conditii, limba latina era elementul de unitate si de coeziune, situat deasupra diversitatii sociale, politice, etnice si lingvistice.

Durata romanizarii în Dacia nu coincide cu durata stapânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinsi între 106 - 274 / 275. Aceasta perioada, ferm delimitata istoric, acopera numai faza de maxima forta si eficienta a romanizarii ca proces oficial si organizat, durata reala fiind sensibil mai mare. Procesul a continuat si dupa parasirea Daciei, cu aproximatie, pâna în secolul al VII-lea: limba latina sau diverse forme de civilizatie materiala si spirituala n-au putut fi retrase o data cu armata sau cu functionarii publici. Deosebita este pozitia Dobrogei, care va ramâne parte integranta a Imperiului pâna în anul 602. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar consecintele acesteia au fost de natura etno-lingvistica.

În cultura româneasca, meritul întâietatii în afirmarea ideii de latinitate a limbii materne îi revine lui Grigore Ureche (1590-1647). Succinta lui demonstratie se cladeste pe semnalarea, nu lipsita de erori, a unor paralelisme lexicale latin-române: "De la râmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina; parinte, pater; al nostru, noster si altele multe den limba latineasca, ca de ne-am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am întelege" (Letopisetul Ţarii Moldovei)

Spre sfârsitul secolului al XVIII-lea, initial ca argument în disputa istorico-politica privind drepturile românilor în Transilvania, carturarii ardeleni de formatie clasica vor avansa ipoteza, neîntemeiata însa, a originii pur latine a limbii române (vezi Anexa1).

Argumentata si formulata în variante intuitiv-empirice sau riguros stiintifice, "latinitatea limbii române" este o idee fundamentala, cu o aparitie constanta în cultura româneasca medievala si moderna.

Romanizarea nonlingvistica a constat în preluarea de catre populatia autohtona a unor elemente de civilizatie spirituala si materiala romana - rituri, credinte, forme de organizare administrativa, tipuri de edificii sau asezari umane, obiecte de uz curent.

În ceea ce priveste religia, dacii împartaseau obiceiuri si credinte pagâne peste care s-au revarsat mentalitatile civilizate ale cuceritorilor latini. Crestinismul s-a întins cu usurinta în întregul Imperiu Roman prin convertirea unui numar mare de oameni. Dacia a beneficiat de numerosi propovaduitori laici, crestini, fie ei soldati, fie civili, care umpleau închisorile imperiului si, pentru a nu fi sacrificati, au gasit usor scapare în trimiterea lor în noua colonie imperiala. Acesta este sensul golirii închisorilor si colonizarii Daciei, cu crestini, nu cu tâlhari, condamnati pentru cine stie ce delicte grave. Printre cei trimisi în Dacia s-au aflat cavaleri, tribuni, senatori si chiar fosti consuli, datorita, probabil, sotiilor lor, femeile fiind acelea care s-au convertit mai lesne.

În anii 271-274 armatele romane parasesc spatiul provinciei Dacia pe care nu o mai puteau apara în fata atacurilor populatiilor migratoare. Însa nu putea fi evacuata întreaga populatie romana din Dacia, ipoteza confirmata arheologic si numismatic.

            Toate acestea dovedesc faptul ca la baza formarii poporului român a stat un proces îndelungat si neîntrerupt, început din perioada existentei regatului dac, continuat dupa 106 sub influenta romana, iar dupa 271 influentat de migratori. În concluzie românii sunt unici, având un caracter etnic total diferit de celelalte popoare ce îi înconjoara.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dacismul

"De teama sa nu înviem,
Ne-au risipit cetatile, ne-au ucis altarele,
Toate frumusetile, ca într-un blestem,
Ni le-au schilodit. si-am ramas doar cu Soarele.
Din el ne-am croit poteci în padure, în munte,
Lînga vetre marunte,
Am logodit timpul cu statornicia.
Daca te uiti bine-apoi
În pietre nemuritori, suntem noi, numai noi:
Noi, Tracii!"

INTRODUCERE

Haideti sa ne descoperim istoria pierduta. Pentru a iesi din faza în care ne consideram un popor mic si neînsemnat. Sa ne amintim ca suntem singurii care nu am atacat vreodata un alt popor. Ca suntem neamul de care s-au lovit în lupta atâtia de-a lungul istoriei si nu au putut trece. Pentru ca pentru noi a fost o datorie sfânta sa ne aparam pamântul pe care Zeii ni l-au harazit noua, si nu altora. Noi n-am venit de nicaieri. Noi ne-am nascut aici, si daca cineva ne întreaba raspundem, fara sa stim de ce, ca aici vrem sa si murim.
            Sa ne amintim de stramosii nostri Pelasgi, despre care istoria oficiala nu ne mai învata nimic, de Traci si mai apoi de Daci si de Valahi. Indiferent de numele ce ni l-am dat sau care ni s-a dat, suntem aceiasi. Oameni in tara Oamenilor. Mioritici, nu din lasitate, ci pentru ca nu ne sperie moartea. Noi stim ca suntem nemuritori. Ca spiritul ne e mai presus de trupurile trecatoare. Ca am putea trai doar cu lapte si miere. Ca tot restul, averi si onoruri, sunt efemere, ca nimic nu vom lua cu noi dincolo.

Cu totii am învatat la scoala, ca poporul "român" este rezultatul "contopirii dacilor cu romanii", iar limba "româna" este o limba care a derivat din latina vulgara (latina vulgaris) în urma cuceririi romane a Daciei. Devenite ca leit motiv al istoriei noastre predate în scoli si licee, aceste doua "învataminte adânci" socheaza, la o analiza mai atenta, prin lipsa lor de realism istoric. Analizând aceste aspecte, insistând în special pe cel legat de limba "româna" se pot observa "neclaritatile".

1. ²Romanizarea² dacilor

Dacia, din întreg Imperiul Roman, a avut cea mai scurta perioada de stapânire romana. Legiunile armate romane au ocupat numai 1/7 din teritoriul Daciei (14%) si pentru o perioada istorica, de exact 165 de ani (106 -271).

In Britania romanii au stat 500 de ani, iar englezii nu sunt deloc latini. De asemenea, în Malta, stapânirea romana a fost de peste 800 de ani, iar maltezii nici acum nu vorbesc o limba de origine latina. Iar lista de exemple poate cotinua la nesfârsit. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca italiana, deci chiar la ei acasa, este alaturi de franceza, limba "de origine latina" care se aseamana cel mai putin cu latina!

Aparitia si existenta Ungariei s-a datorat convietuirii hunilor cu populatia primitoare geto-daca care i-a învatat agricultura, pastoritul si care apoi a fost asuprita si sfârtecata în numele catolicismului. În plus accesul la functiile administrative era îngradit pentru cetatenii de etnie "româna", ceea ce i-ar fi "cointeresat" pe unii sa renunte la limba, nume, obiceiuri si religie. Este adevarat ca multi aristocrati români Transilvaneni, pentru a-si salva viata si avutul, s-au convertit la catolicism si s-au maghiarizat, însa n-au uitat nici limba, nici traditiile. De ce astazi noi sa credem ca ce n-au putut face ungurii în o mie de ani au putut face romanii în aproximativ un secol si jumatate?... Cu alte cuvinte, cum putem crede ca acestia i-au determinat nu numai pe dacii ocupati, dar si pe cei 86% liberi sa învete "latina" si în acelasi timp sa-si uite propria limba?...

Iar aici ar fi de retinut  faptul ca în timpul stapânirii romane, în toata Dacia ocupata, n-a fost creat macar un centru de cultura. De altfel romanii nu aveau nici un interes sa ridice nivelul cultural al acestui popor pe care îl dusmaneau si-l invidiau atât de mult.

Toate acestea ne demonstreaza ca istoria mai trebuie studiata, iar paradigmele acceptate cândva în istoria noastra tumultoasa (oarecum explicabil în acele momente) trebuie îndepartate pentru instaurarea adevarului istoric pe baze pur stiintifice, si nu din dorinta de afirmare sau dominare asupra altor popoare.

Asemanarea dintre daci si românii de astazi

Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri care au ramas în traditia poporului nostru pâna astazi: constructia caselor de la munte, portul nostru popular - care este acelasi astazi ca si cel daltuit în piatra, pe columna.

O istorioara foarte interesanta este aceea a lui Badea Cârtan, un cioban din Cârtisoara. Dupa o lunga calatorie pe jos, din satul sau pâna la Roma, ajunge sa-si vada visul - "Columna lui Traian" -, depune la baza ei o traista cu pamânt si un saculet cu grâul Daciei, apoi se culca si doarme la umbra Columnei. A doua zi, (Martie 1896), ziarele din Roma publica uimite, la vederea românului ardelean: "Un Dac a coborât de pe columna". Chipul si portul sau neobisnuit pentru ei, dar semanând aidoma cu Dacii de pe basoreliefuri i-au uimit peste masura pe cetatenii Romei.

Oricât de miop ai fi, tot poti observa ca taranul român, parca, este încremenit în timp si din negura vremurilor, de demult, apare ca un personaj încarcat de istorie.
            Este stiut ca taranii nostri mai poarta si azi, în multe zone ale tarii, aceeasi îmbracaminte ca dacii de pe columna lui Traian (itari, camasa lucrata cu flori pe poale si mâneci, cojocele lucrate cu flori, caciula - pe care romanii nu le aveau) si ca femeile dace erau net superioare celor romane ca stil si arta în toalete. De asemenea, însusi cuvântul îmbracaminte este de origine dacica. Pâna în prezent nu s-a gasit nici un monument în care sa fie reprezentat un dac în toga romana. În fapt, colonistii erau obligati sa adopte portul dac pentru a nu "crapa" iarna de frig, asa cum ne demonstreaza monumentul sculptural de la Casei (Jud. Cluj) al lui Iulius Crescens îmbracat într-un cojoc ca si cel de la Apulon. Ca element de permanenta a elementelor de port de-a lungul mileniilor, în afara closului si decolteului, avem originala caciula dacica pe care o mai poarta înca taranii nostri, ca mostenire din timpurile imemoriale ale pelsagilor dunareni si carpatici si ale lui "Mithras genitor luminis" reprezentat ca un tânar îmbracat în costum traditional dac: camasa lunga, cingatoare peste mijloc, mantie ce-i ajunge pâna mai jos de genunchi si caciula traditionala daca pe cap. E o costumatie identica cu cea a dacilor sculptati pe columna lui Traian. Imaginea taurului este simbolul unei bogatii a dacilor stravechi: cresterea vitelor si agricultura. Aceeasi reprezentare o întâlnim, ca element de traditie, la Corbea din colectia Teodorescu. 

Îmbracamintea geto-dacilor era destul de simpla. Barbatii purtau pantaloni (cioareci) de doua feluri: mai largi sau mai strâmti pe picior, în genul itarilor. Camasa, despicata în parti, o purtau pe deasupra cioarecilor, încingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânza groasa. O haina cu mâneci si cu creturi, o mantie scurta, fara mâneci, având uneori franjuri, sau o suba cu blana pe dinauntru, nu prea lunga, constituiau vesmintele de deasupra. Mantia, prinsa cu o agrafa, avea o gluga cu care dacii îsi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o camasa încretita cu mâneci scurte si o fusta. Columna Traiana ni le înfatiseaza purtând uneori o manta lunga, bogat drapata. O basma, probabil colorata, le acoperea parul.

si nobilii, si oamenii de rând, barbati si femei, purtau în picioare caltuni de pâsla sau opinci de piele, dar nu încape îndoiala ca vara cei de la tara umblau adesea desculti. În sapaturi s-au gasit "mâte" (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încaltamintei pentru a usura mersul pe gheata si zapada. Bineînteles, atunci când mergeau calare, dacii aveau la încaltaminte pinteni de fier. (fig 6) (Vezi Anexa 7)

Asemanarea dintre îmbracamintea dacilor si portul popular românesc a fost recunoscuta pana si de catre Scoala Ardeleana. Un pasaj relevant ar fi: "În câtu-i despre solii dachilor cei la Roma trimisi si în senat intrasi, înseamna ca senatul de-atunci îndata au poruncit de li s-au cioplit chipurile din marmure tocmai cum erau facuti la statura, la fisognomie si la haine, adeca: obrazul, grumazii, peptul si picioarele cu cioarecii, din marmure alba; iara cugima, parul si sundra (sugmanul) din marmure neagra; gluga, iarasi din marmure alba, tocmai cum iaste portul românilor celor ce lacuiesc pre lânga Sibiu".

Asemanarea la port a dacilor cu românii înseamna, de fapt, o recunoastere implicita a continuitatii daco-getilor în Dacia si dupa cucerirea si colonizarea romana.

 

 

 

 

Motivele sustinerii latinitatii

 

Teoria formarii poporului român se bazeaza pe celebra afirmatie a lui Grigore Ureche, care, nu se stie de ce, a scris ca "toti românii de la Rîm (Roma, adica) se trag". Apoi diferiti carturari, scriitori, istorici, au dezvoltat teoria incredibila a formarii poporului român, pe care marea majoritate a românilor o accepta automat astazi, în ciuda incoerentei sale. Xenofilia intelectualilor români si-a spus cuvântul, considerând civilizatia romana mult superioara traditiei dacice, când realitatea este exact pe dos.    Minciuna latinizarii/romanizarii dacilor a fost creata în secolul XIX, odata cu scoala Ardeleana si continua într-un mod ciudat pâna în zilele noastre. Desi exista dovezi coplesitoare care ne fac sa punem la îndoiala originea latina a acestui popor se continua si în zilele noastre sustinerea unei teze care pare din ce în ce mai nestiintifica. Cei care au pus în circulatie aceasta idee ( originea latina a poporului nostru ) au fost intelectualii din scoala Ardeleana, care, aveau o intentie laudabila în fond, prin sustinerea latinitatii acestui popor. Un motiv politic pur. O minciuna nobila pentru un scop nobil. Au recunoscut-o Iorga, Titulescu etc.

Stapânirea maghiara din acele timpuri, sustinea ca ea este promotarea civilizatiei vestice ( de origine latina ), civilizatie superioara, iar ei sunt datori sa scoata popoarele pe care le stapâneau la "lumina" civilizatiei. Sub acest pretext, ungurii au subjugat si exploatat popoarele din centrul Europei. Intelectualii români au cautat sa combata aceasta teorie. Ei s-au folosit de cucerirea Daciei de catre romani pentru a încerca provocarea unei dispute ideologice pe aceasta tema.

     Acestia au exagerat în mod evident si deliberat contributia romanilor la formarea poporului român, mergând pâna acolo încât au pretins ca noi suntem un popor latin. Cei mai categorici în respingerea oricarui amestec al romanilor cu dacii sunt Samuil Micu si Petru Maior, care îsi fac din exterminarea dacilor si din faptul ca printre colonistii adusi de la Roma se aflau si familii aristocratice garantia puritatii latine a poporului român ca si a "nobletei" sale: "... [Traian] foarte multi lacuitori au adus în Dachia din toata lumea romanilor, dara mai ales din Roma si din Italia, precum adevereaza inscriptiile, care pâna-n zioa de astazi custa [exista], mai cu sama în Ardeal; din care inscrptii aceaia înca se dovedeste, ca nu numai gloate misele [din oameni de rând], ci si familii de frunte au fost duse sau stramutate în Dachia."

Nu putem trece, desigur, nici peste erorile învatatorilor scolii Ardelene, cu privire la puritatea latina a originii limbii si poporului român, ca si peste alte neajunsuri derivând din aceasta conceptie gresita. Am vazut, pâna acum, ca tot sustin - mai mult sau mai putin consecvent - originea romana a poporului si limbii române. Pe aceasta linie, pentru ei, românii nu erau decât urmasii nealterati ai colonistilor romani adusi în Dacia de împaratul Traian, dupa cum limba româna era latina vorbita de acestia, dar corupta de-a lungul secolelor, datorita influentelor straine la care a fost supusa de urmasi. Ei sustin, în principiu, disparitia elementului autohton daco-getic si, ca atare, neaga aportul acestuia la formarea limbii si a poporului român.

Este binecunoscut faptul ca s-a încercat o latinizare fortata a limbii, care a esuat, doar pentru a dovedi acest lucru. Se dorea sa comunice faptul ca poporul român nu are nevoie sa fie civilizat de catre asa zisii reprezentanti ai civilizatiei latine în aceasta zona. Ideea ce o sustineau este ca acest popor este urmasul poporului roman în aceasta zona si nu este nevoie ca cineva sa ne civilizeze. Poporul român s-a nascut civilizat, s-a nascut latin. Astfel puteau sa combata pe plan ideologic stapânirea magiara din aceste vremuri. Desi a disparut motivul pentru care s-a recurs la aceasta teorie, ideea a ramas si s-a perpetuat într-un mod ciudat si, astazi, o învatam la orele de istorie.

Consideram ca acest lucru trebuie remediat si istoria reala a acestui popor trebuie sa fie cunoscuta de fiecare român. Elevul român trebuie sa stie cine îi sunt strabunii lui. Cei care cunosc istoria reala a acestui pamânt sunt priviti cu circumspectie de persoanele care nu stiu adevarul si cred ceea ce au învatat.

Tot un demers în acest sens, al latinizarii poporului nostru, a fost si adoptarea cuvântului român/românesc/România asa cum îl stim noi azi când a fost creat statul România (fiind anume plagiata denumirea proprie Imperiului Bizantin pentru denumirea statului nou format), a fost introdus alfabetul latin, a început introducerea de latinisme si frantuzisme... anume atunci termenul mai vechi rumîn/rumînesc/rumînie/rumîneasca a fost inlocuit cu român (cu î din a) pentru a "latiniza" mai mult în mod artificial aceste denumiri.

În lucrarea sa "România, inima vechii Europe", Dr. Lucian Iosif Cuesdean sustine ca numele de "rumân" nu  semnifica nicidecum "urmas al Romei" asa cum spunea Grigore Ureche în a sa lucrare, ci "om de pe râu": "RUMÂN este primul taran european. Firesc, numele lui este legat de râu. Nu exista agricultura fara apa. Rumânii sunt primul popor de agricultori din Europa. Istoria Europei începe cu românii. Nu poate exista nici un fel de urbanism fara agricultura, fara o sursa constanta de hrana. Rumânii nu sunt urmasii Romei, ci oamenii de pe râuri." Cuesdean mai sustine ca mai intâi au aparut "rumânii" si abia apoi au aparut "vedii" si "tracii" iar cuvântul "rumân" ar fi compus din "ru", o eufonie, o prescurtare pentru "râu", si "mân" o eufonie pentru "man" care înseamna "om" in limbile mai multor popare înrudite "rumânilor". Astfel se explica si obiceiul de a include numele râului în numele de grup ale "rumânilor" ex: somes-eni, mures-eni, olt-eni, arges-eni."

Alte întâmplari dubioase în legatura cu istoria noastra

 

Arheologii din lumea întreaga au constatat ca pe teritoriul României se afla nucleul vechii civilizatii europene, în urma cu aproximativ 8000 de ani. Pe atunci nu existau nici greci, nici latini, dar rumânii stramosi existau, pentru ca limba rumâna este cea mai veche limba europeana, de vreme ce ea este vorbita cu sunetele naturii, cu onomatopee. Greaca clasica si latina clasica sunt creatii artificiale ale elitei rumânesti, din mediul urban, plecând de la morfemele ancestrale ale rumânilor tarani. (Vezi Anexa 8)

Cînd profesoara de arheologie Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început sa vorbeasca despre spatiul Carpato-Dunarean ca despre vatra vechii Europe,  locul de unde Europa a început sa existe, era de asteptat ca si istoricii nostri sa reactioneze la fel.  Dar, din partea lor s-a auzit numai... tacere. Cartile Marijei Gimbutas nu sunt traduse în România.

De asemenea, profesorii Leon E. Stover si Bruce Kraig în cartea "The Indo-european heritage ", vorbesc despre Vechea Europa, a mileniului 5 i.d.H., care-si avea locul în centrul României de azi. Putem oare  sa nu fim mândri?

Faptul ca noi suntem stramosii  tuturor popoarelor latine si nicidecum o ruda marginala, abia acceptata, ar trebui sa ne faca sa ne mândrim si nu sa cautam contraargumente.

Nu putem sa întelegem de ce unora le este rusine cu originea lor tracica si isi inventeaza origini asa-zis nobile, de genul celei romane. Roma a fost o civilizatie social-materiala, ca si Europa de astazi, dar poporul român si-a pastrat obiceiurile si limba din vechime (dacice) - cu influentele firesti ale trecerii timpului si contactului cu diverse civilizatii. (Vezi Anexa 3)

 

 

 

 

 

 

 

 

2. Latinii - urmasii tracilor

Se pune totusi întrebarea, de ce limba noastra "româna" se aseamana atât de bine cu latina. De ce 70% din masa vocabularului (totalitatea cuvintelor uzuale folosite si cunoscute de toti vorbitorii unei limbi) "provine" din latina?

            Unul din marii nostri istorici, Nicolae Densusianu, ne ofera un raspuns plauzibil, în lucrarea sa "Dacia preistorica": "latina vulgara" pomenita de istorici, era limba marelui neam al tracilor, iar latina era o "traca literara". De asemenea, el ne spune, ca "romanii la Sarmizegetusa n-au avut nevoie de talmaci".

Un indiciu important in acest sens, il reprezinta doua bazoreliefuri de pe columna lui Traian. Una din aceste icoane ne înfatiseaza o deputatiune de tarani daci (comati), care, vazându-se amenintati de legiunile puternicului Imperiu Roman, se prezinta înaintea împaratului ca sa ceara pace. Cu gesturile agitate ale mâinilor lor si în atitudinea unor oameni, care îsi expun nevinovatia lor, ei se adreseaza direct împaratului, fara interpreti, si tot fara interpreti le raspunde si Traian.

Un al doilea relief ne înfatiseaza momentul cel mai important din primul razboi. Trei regi ai dacilor, urmati de o imensa deputatiune se prezinta înaintea împaratului spre a declara în forma solemna supunerea lor. Toti depun armele lor jos pe pamânt. Unii cad în genunchi, întinzând mâinile catre tribunalul împaratului, rugându-l pentru pace, altii stau în picioare, cu mâinile împreunate înainte, ori la spate, în modul cum sunt reprezentati pe monumentele antice prizonierii de razboi. si de asta data, columna lui Traian ne înfatiseaza pe daci adresându-se împaratului de-a dreptul, fara mijlocirea vreunui interpret oarecare. Deci ramane de retinut faptul ca dacii se întelegeau cu cotropitorii înca de cand Dacia nu devenise parte integranta a Imperiului Roman.

Deci, limba latina era deja cunoscuta de catre populatia autohtona, iar asimilarea acesteia nu a avut loc nicidecum în urma stabilirii coloniilor romane în teritoriu.

Cele mai multe notite despre caracterul limbii barbare, ce se vorbea la Dunarea de jos, le aflam în poemele lui Ovidiu, scrise în exilul sau de la Tomi.

În "Ponticele" si în "Tristele" sale, Ovidiu aminteste adeseori de modul de vorbire al getilor si al sarmatilor, o limba pe care dânsul o învatase în timp de 6 ani asa de bine încât adeseori îsi atribuie chiar titlul de poet dac si sarmat.

În alta elegie, Ovidiu scrie: "Mi se pare ca eu însumi am uitat limba latina si am învatat sa vorbesc ca getii si sarmatii".

Dupa cum vedem, exista o mare asemanare între limba getilor si limba latina. Fondul ambelor limbi era comun.

Limba getilor era, dupa Ovidiu, o limba barbara, însa o limba barbara latina. Limba dacilor avea un caracter latin si dupa Horatiu, contemporanul lui Ovidiu.

Cum se poate explica altfel faptul ca dispunând de mijloace reduse de comunicare, neexistând un învatamânt de masa, taranii acestor locuri (vechii daci) au reusit sa învete limba latina atât de bine, creând o limba unitara pe un teritoriu atât de vast, limba pe care istoria nu a creat-o nici macar în Italia, unde si în zilele noastre dialectele din nord (Toscan si Lombard) si cele din sud (Calabrian si Sardinian) fac oamenii sa nu se înteleaga între ei. Mai mult, sutele de alte dialecte din Italia (se estimeaza ca ar exista circa 1500) dovedesc ca peninsula Italica nu a fost "romanizata" acasa la ea. Astfel cum se explica "romanizarea" noastra de catre cuceritorii Daciei?

Acelasi fenomen îl întâlnim si în Franta unde un provensal nu se întelege cu un normand, vorbind limbi atât de diferite. O multitudine de dialecte exista si în tara noastra, dar diferentele dintre acestea nu sunt o piedica în fata comunicarii dintre oameni, ele fiind foarte mici si neafectând structura limbii. Un maramuresean si un oltean se înteleg fara probleme, iar exemplele ar putea continua la infinit, pentru ca situatia din "România" este unica aproape în Europa, unde oamenii sunt capabili sa comunice între ei prin limba însusita de mic copil acasa, si nu doar prin limba literara studiata în scoli, asa cum se întampla în Franta, Italia, Anglia, etc.

si atunci cum se poate sa credem ca, vechii tarani daci au învatat atât de bine limba latina de la soldatii din legiunile romane, recrutati din toate provinciile imperiului, si care - culmea! - nu stiau nici ei prea bine latina?

Romanii s-au tras din traci (si din perspectiva mitologica)

Herodot:        

"Neamul Tracilor este, dupa acela al Inzilor, cel mai numeros din lume. Daca ar avea un singur cârmuitor sau daca Tracii s-ar întelege între ei, el ar fi de neînvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile."

Tracii → Troia

            Zona din sudul Dunarii, între Marea Neagra, Marea Marmara si Marea Egee a fost denumita si Tracia. Tradus în greceste, numele zonei a devenit Europa, atribuit cu timpul întregului continent. [...] Cele peste o suta de triburi plamadite din pamântul acestui spatiu, ca rod firesc, au fost întotdeauna adânc înradacinate si niciodata nu s-au lasat înstrainate. [...] Asa si neamul tracilor, prin triburile mai prolifice, a rodit si s-a raspândit, fie la marginea teritoriului sau de vietuire, fie deplasându-se la mari distante, peste mari, cum au fost tracii din Asia Mica. [...] Asa au ajuns Dardanii sa ridice orasul-cetate Dardania-Troia.

(Iosif Constantin Dragan - Noi, Tracii)

Troia → Roma

O legenda despre întemeierea Romei, care îsi are originea în Grecia Antica, povesteste modul în care personajul mitologic Aeneas din Troia a întemeiat asezarea Lavinium si a inaugurat o dinastie în care aveau sa se nasca cu câteva secole mai târziu Romulus si Remus. În Iliada, un poem grecesc epic scris de Homer în secolul VIII î.C., Aeneas a fost singurul erou troian important care a supravietuit în urma distrugerii Troiei de catre Grecia (vezi fig. 13, 14, 15, 16). Un pasaj din aceasta opera spune ca el si descendentii sai aveau sa conduca Troia, dar din cauza ca nu a existat nici o însemnare cu privire la o asemenea dinastie în Troia, istoricii greci au propus ideea ca Aeneas si descendentii sai s-au mutat în alte locuri.

În secolul cinci î.C, câtiva istorici greci au presupus ca Aeneas s-a asezat la Roma, care la vremea respectiva era înca un mic oras-stat. În secolul patru î.C., Roma a început sa se extinda în Peninsula Italica. Romanii, intrând din ce în ce mai mult în contact cu grecii, au acceptat ideea ca Aeneas a avut un rol important în întemeierea maretului lor oras. În secolul întâi î.C., poetul roman Virgiliu a creat mitul lui Aeneas în poemul sau epic Eneida, opera care povesteste despre calatoria lui Aeneas catre Roma. Augustus, primul împarat roman si împaratul din vremea lui Virgiliu, si Julius Caesar, unchiul-mare al acestuia si predecesorul sau ca si conducator al Romei, se spune ca sunt descendenti ai lui Aeneas.

Concluzie

            Din lucrurile prezentate mai sus, ajungem la concluzia ca Romanii se trag din Traci, deoarece Tracii au întemeiat Troia, a carei locuitori au migrat în zona Romei atunci când Troia a fost distrusa de Greci, lucru pastrat în operele lui Homer (Iliada) si Virgiliu (Eneida).

ANEXE

Anexa 1 - scoala Ardeleana

Samuil Micu:

"Sa adevereaza, a treia, din limba cum ca românii ce astazi sânt în Dachiia sânt din romanii cei vechi, ca tot cel ce stielimba cea latineasca si cea româneasca bine cunoaste cum ca limba cea româneasca iaste alcatuita din cea latineasca carea, întru atâtea neamuri varavare, macar rau stricata, tot o au tinut românii în Dachiia; care lucru cu totul de c rezut face cum ca ei sunt adevarati fii si nepoti ai romanilor celor vechi carii preste toata lumea împaratea [...]  Nici sa poata zice ca românii s-au împrumutat din limba latineasca pentru împartasirea ce avea cu romanii. Ca românii cei ce acum sânt în Dachiia, de multe sute de ani nici o amestecare si nici o împartasire nu au cu romanii din Italiia, de vreme ce sunt departe unii de altii, si în mijlocul lor multe osibite neamuri lacuiesc, care osibita limba au. Iar bine sa poata zice cum ca românii au luoat unele cuvinte de la bulgari si de la sloveni si de la unguri, pentru ca aceste neamuri si stapâne si vecine era si împreuna mestecate cu românii lacuia si sa trabuia unii cu altii, care lucru barbatii cei învatati bine l-au cunoscut si l-au însemnat..."

"si din numele cu care ori românii sa numesc pre sine, ori alte nemauri îi chiama, românii pre sine sa numesc români, care cuvânt însemneaza roman, ca s-au obicinuit românii de demult ca a înainte de n sa-l mute în î în cuvintele cele din latinie, ca: lana, lîna, campo, cîmp si altele..."

Gheoghe sincai:

"Neamul care se foloseste de una si aceeasi limba, corupta neîndoios, dar romana sau latina, diferita totusi de italiana, franceza, spaniola, însa apropiata cel mai mult de vallica si de italiana, nu numai eu, ci si altii am crezut de cuviinta sa o numim cu numele general daco-romana, de aceea ca, vorbindu-se în diferite regiuni si provincii, a primit chiar si nume diferite de la acele regiuni sau de la partile lor..."

Petru Maior:

"...Din cele pâna aci despre limba latineasca cea comnu zise lesne se poate afla începutul limbei românesti. Aceaia se stie ca multimea cea nemarginita a romanilor, a caroara ramasite sânt românii, pre la începutul sutei a doao de la Hs. în zilele împaratului Traian, au venit din Italia în Dachia; si au venit cu acea limba latineasca, carea în vremea aceaia stapânea în Italia. Asadara limba româneasca e acea limba latineasca comuna, carea pre la începutul sutei a doao era în gura romanilor si a tuturor italianilor...

...Aceaia  se pricepe, caci întra români sânt mai multe dialecte... Însa, macar ca limba românilor e împartita în mai multe dialecte, a caror osebire mai vârtos sta în pronuntiatia sau raspunderea unor slove, totusi românii cei dincoace de Dunare toti se înteleg laolalta; bani, carti nice nu au fara o dialecta singura: desclinirea dialectelor numai în vorba se aude..."

Mihai Eminescu:

"Da, de la Roma venim, scumpi si iubiti compatrioti - din Dacia Traiana! Se cam stersese diploma noastra de nobleta: limba însa am transcris-o din buchiile voastre ghebosite de batrânete în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codita straina, dar îl vom curati de toate uscaturile."

"Legile dupa care cuvintele latine s-au prefacut în cuvinte românesti si-au sfârsit de mult evolutiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formata, de secole deja."

"Despre limba principalilor reprezentanti ai scolii Ardelene circula înca în marele public opinii în general suficient de eronate. E drept ca reprezentantii scolii Ardelene puneau în teorie un accent foarte apasat pe <<romanitatea>> limbii noastre, dar nu din vina lor aceasta împrejurare va duce mai târziu la exagerarile lipsite de umor ale latinistilor."

Anexa 2

Lucian Blaga - Revolta fondului nostru nelatin

Un prieten îmi vorbea despre înrâurirea slava asupra literaturii noastre; închinator îndârjit la altarul latinitatti - clare si masurate - el nu îngaduia nici cea mai mica alterare sau spalacire a acesteia prin "maximalismul sclav" [...]. În entuziasmul de o clipa al învierii - sUnt foarte multi cei ce împartasesc exclusivismului latin, care cu finetea lui Anatole France nu vede în opera lui Dostoievski decât o monstruoasa ciudatenie.

Se exagereaza. si nu tntelegem de ce. Acest orgoliu al latinitatii noastre e mostenirea unor vremuri când a trebuit sa suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice pret ne voiau subjugati. Azi e lipsit de bun simt. - Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem sa fim numai atât: latini - limpezi, rationali, cumpatati, iubitori de forma, clasici, - dar vrând-nevrând suntem mai mult. Însemnatul procent de sânge slav si trac, ce clocoteste în fiinta noastra, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusa cu mai multa îndrazneala. Tineretea ne îndeamna sa turburam idealul lesnicios al celor multi îngâmfati, aruncându-le în suflete o îndoiala. Sa ni se ierte tineretea. Se va zice ca spunem mituri. Ei bine; numiti-le basme. Avem însa convingerea ca adevarul trebuie sa fie expresiv - si ca miturile sunt prin urmare mai adevarate decât realitatea.

[.]se poate spune, ca în spiritul românesc e dominanta latinitatea, linistita si prin excelenta culturala. Avem însa si un bogat fond slavo-trac, exuberant si vital, care oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului rasarind puternic în constiinte. Simetria si armonia latina ne e adeseori sfârticata de furtuna care fulgera molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc.

E o revolta a fondului nostru nelatin. Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale stramosilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim si-i îmbratisam cu toata caldura, din motive istorice si politice; dar avem si stramosi pe cari îi tratam ca pe niste copii vitregi ai nostri. Atitudine lipsita de întelepciune, deoarece cu cât îi tinem mai mult în frâul întunericului, cu atât rascoala lor va fi mai aspra, mai tumultoasa - putând sa devina fatala "privilegiatilor" de astazi. Istoria noastra se proiecteaza mai mult în viitor decât în trecut. E bine sa ne dam seama de puterile potentiale care ne zac în suflete - vulcani în fundul marilor. De ce sa ne marginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemanare desavârsita cu firea noastra mult mai bogata. Sa ne siluim propria natura - un aluat în care se dospesc atâtea virtualitati? Sa ne ucidem corsetându-ne într-o formula de claritate latina, când cuprindem în plus atâtea alte posibilitati de dezvoltare? - Întrebarea va nelinisti multe inimi. Din partea noastra, ne bucura când auzim câte un chiot ridicat din acel subconstient barbar, care nu place deloc unora. Asa cum o întelegem noi - într-adevar nu ne-ar strica putina barbarie. Daca privim în jur sau în trecut, întilnim o aparitie simbolica: Hasdeu - misticul: un mare îndemn pentru viitor.

Cunoscutul ritm de liniste si de furtuna, de masura si de exuberanta, ce-l gasim în viata altor popoare se lamureste mai mult prin logica inerenta istoriei, prin alternarea de teze si antiteze, cum le-a determinat un Hegel bunaoara. Acelasi ritm are la noi radacini cu mult mai adânci în însusiri temeinice de rasa. Deosebirea aceasta ne îngaduie frumoase perspective istorice.

Cei ce apartin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastâmparat vor mormai în barba lor apostolica: e un romantic. Ca sa nu le las nici o îndoiala, marturisesc: un romantic? - într-un singur înteles, da. si anume întrucât am convingerea ca adevarul trebuie sa fie expresiv si ca miturile sunt prin urmare sunt mai adevarate decât realitatea.

 

 

 

 

 

Anexa 3 - Uitarea istoriei

Cum începe lichidarea unui popor? Se începe prin a-i sterge memoria: îi distrugi cartile cultura religia istoria si apoi altcineva îi va scrie alte carti îi va da alta religie alta cultura îi va inventa alta istorie (de origine latina, greaca, slavica, dupa momentul politic). Între timp poporul începe sa uite ceea ce este sau ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita si mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element folcloric, care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturala. Noile forme "istorice" vor aduce elemente si simboluri noi de adoratie care le vor îndeparta pe cele vechi. Din vechiul strat spiritual vor ramâne undeva la un etaj inferior al cunoasterii numai câteva expresii, traditii, impresii, fragmente de nume de localitati, munti si ape, fara un înteles aparent. Formele vechi care cândva au ocupat valenta transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi care vor dicta componenta si functia "noului popor". Asa s-a întâmplat si la noi !

Silviu N. Dragomir, în lucrarea « Controverse », evidentiaza un aspect tulburator legat de pierderea, în decursul timpului, a numeroase documente istorice care ar fi fost foarte pretioase pentru restabilirea adevarului istoric în ceea ce-i priveste pe stramosii nostri, dacii. De exemplu, despre limba dacilor nu ne-au parvenit din istorie nici un fel de date certe, toate lucrarile de referinta fiind pierdute una câte una, într-un mod cu totul straniu. Astfel, Dacia, jurnalul împaratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut cu totul ilogic; Getica, scrisa de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeasa soarta; Istoria getilor, a prelatului-filozof Dios Chrysostomos, numit si Ioan Gura de Aur, s-a pierdut si ea într-un mod total nejustificat pentru o lucrare scrisa de un filozof de o asemenea talie; Getica, o sinteza realizata de nepotul acestuia din urma, cunoscut sub numele de Dios Cassius Coceianus, a disparut în mod similar fara nici o urma, iar din impresionanta lucrare Istoria Romanilor, scrisa în 24 de volume de alexandrinul Appianus, un istoric grec care a relatat în mod special cuceririle romane, s-a pierdut numai cartea a XIII-a, exact cea care se referea la geto-daci. si exista înca multe alte exemple de memorii, istorii etc., printre care merita sa mentionam si poeziile lui Ovidiu scrise în limba getilor în cursul exilului sau în Dacia, la rândul lor singurele versuri disparute din întreaga sa opera ramasa aproape intacta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anexa 4 - Mândria de a fi dac

Napoleon Savescu: "Cum sa nu fii mândru ca te tragi dintr-un asemenea popor ca dacii? Americanii sunt cel mai nationalist popor. Ei îsi apara valorile si bine fac. Noi de ce sa ne temem? Cei care nu cred în valorile spiritualitatii dacice s-au refugiat într-un americanism de prost gust fiindca nu au gasit în istoria lor propriile valori. Statul Israel îi plateste pe evreii ultraconservatori pentru a purta uniforma lor traditionala la 41 de grade Celsius: jiletca, palarie neagra, pardesiu negru. Este o idee si pentru refacerea portului românesc, care e foarte frumos, pentru a pune în valoare turistica acest loc, amenajat cum trebuie, nu tiganie. Sanctuarul de la Sarmisegetuza trebuie facut accesibil turismului, nu degradându-i fondul." (vezi fig.11)

Primul alfabet a apartinut geto-dacilor

În anul 1916 s-au descoperit 3 tablite de lut în asezarea Tartaria de pe Muresul transilvan (vezi fig. 10). Tablitele acoperite cu semne grafice asemanatoare cu scrierile pictografice sumeriene de la sfârsitul mileniului IV î.Hr. s-au dovedit a fi, în urma cercetarilor cu 1000 de ani mai vechi decât primele marturii ale scrierii sumeriene, ele datând, deci, de acum aproape 7000 de ani.

Nicolae Densusianu afirma în cartea sa "Dacia preistorica" ca "noi nu suntem urmasii Romei, ci romanii sunt urmasii dacilor.

Marija Gimbutas vorbeste despre spatiul carpato-dunarean ca despre vatra vechii Europe, considerându-l locul unde Europa a început sa existe. stiintific s-a demonstrat ca civilizatia de pe teritoriul Daciei a aparut cu foarte mult timp înaintea celorlalte. În timp ce Anglia abia se separa de continent, si din peninsula devenea insula, în spatiul dacic apareau pentru prima data în lume roata, plugul, jugul, caruta cu 2, 3 si 4 roti si primul mesaj din istoria omenirii.

În concluzie noi suntem stramosii tuturor popoarelor latine si nicidecum o ruda marginala, abia acceptata. Acest lucru ar trebui sa ne faca sa ne mândrim si nu sa cautam contraargumente.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anexa 5 - cea mai veche limba europeana

Iosif Cuesdean: Arheologii din lumea întreaga au constatat ca pe teritoriul României se afla nucleul vechii civilizatii europene, în urma cu aproximativ 8000 de ani. Pe atunci nu existau nici greci, nici latini, dar rumânii stramosi existau, pentru ca limba rumâna este cea mai veche limba europeana, de vreme ce ea este vorbita cu sunetele naturii, cu onomatopee. Greaca clasica si latina clasica sunt creatii artificiale ale elitei rumânesti, din mediul urban, plecând de la morfemele ancestrale ale rumânilor tarani.

Nu poate fi nici o îndoiala ca acele slove ce repeta sunetele din natura sunt cele mai vechi cuvinte europene. În româna exista cel putin 300 de onomatopee si cel putin 300 de cuvinte cu compunere onomatopeica, ceea ce nu mai exista în nici o alta limba europeana. Limba româna este asa de veche încât ea începe cu sunetele din natura, primele coduri de comunicare sonora a omului primitiv european.

Este o mare absurditate afirmatia unor lingvisti cum ca dacii erau, aproape, muti pâna la venirea romanilor lui Traian si ca ei au ajuns sa vorbeasca limbi straine, în 165 de ani de ocupatie, pe doar 14% din teritoriul dac al lui Decebal.

 

 

 

 

 

 

Anexa 6

Mihai Vinereanu - Cu seriozitate despre originea limbii române

Titlul acestei lucrari poate ridica semne de întrebare pentru aceia ce îsi închipuie ca originea limbii noastre este un fapt clar si bine stabilit.

Cercetarea atenta a mai multor limbi indo-europene antice si moderne precum sanscrita, hitita, lituaniana, letona si mai ales albaneza dezvaluie cercetatorului multe surprize. Nu este o exagerare sa spunem ca cel putin în anumite privinte româna se apropie de sanscrita la fel de mult ca si de latina. Avem rom. pamânt, sansc. bhuman ( < *gh(d)em or ghemon), dar lat. terra, ori rom. boier, lit. bajoras, alb.bujar, precum si sansc. bharu. Altele au corespondent atât în latina, dar si în sanscrita, dar cel sanscrit este mai apropiat sau aproape identic cu cel românesc. De exemplu rom. apa, sansc. ved. apa, av. ap, hit. uappe, dar lat. aqua, ori rom. soare, sansc. surya , lit. saule, lat. sol-is. Trebuie precizat ca aceste asemanari se datoreaza fondului comun indo-european si nu este vorba aici de nici un fel de împrumuturi, asa cum de multe ori s-a crezut. Daca aceste limbi au anumite elemente lexicale, morfologice ori sintactice în comun nu înseamna ca avem de-a face în mod necesar cu împrumuturi. Cum am mentionat mai sus natura împrumuturilor se poate stabili în baza unor legi fonologice.

Acum la începutul celui de-al treilea mileniu cred ca este în sfârsit timpul sa spunem ca ideea latinitatii, sustinuta în mod continuu de la scoala Ardeleana încoace, trebuie revizuita la modul cel mai serios. Nu este o exagerare sa spunem ca aceasta idee a fost o piedica serioasa în calea acelor cercetatori (romani sau straini) care s-au ocupat cu studiul originii limbii si poporului român. Nu poate contesta nimeni ca aceasta idee a avut puternice motivatii sociale si nationale pentru promovarea drepturilor românilor din Transilvania si apoi pentru a gasi un loc poporului român în Europa moderna, dar cred ca a venit în sfârsit timpul ca adevarul istoric sa primeze, pentru ca adevarul trebuie spus mai devreme sau mai târziu indiferent cum ar arata. În cazul nostru nu avem decât sa promovam o istorie absolut iesita din comun cu care multi, foarte multi s-ar mândri.

S-a facut mult caz pe tema colonizarii Daciei si romanizarii populatiei locale. S-a mers de la ideea extrema ca populatia Daciei a fost exterminata (scoala Ardeleana), Dacia fiind repopulata cu vorbitori de limba latina, pâna la alta idee extrema ca Dacia a ramas pustie dupa retragerea lui Aurelian (Rosler et comp.). Evident ca ambele sunt teorii extremiste în flagranta contradictie cu adevarul istoric. Între aceste doua extreme exista o serie de alte teorii bine cunoscute, dar care nu aduc mai multe servicii adevarului istoric. Pentru a fi mai convingator sa trecem în revista doar câteva fapte istorice. Mai întâi trebuie precizat ca romanii nu au ocupat (si eventual colonizat) decât 1/7 din actualul teritoriu de la nordul Dunarii în care se vorbeste româneste.

Xenopol spunea ca cucerirea Daciei de catre romani a constituit o greseala politica, ceea ce este corect. El sustine ca Dunarea nu trebuia depasita constituind o buna aparare. O provincie întemeiata peste Dunare era greu de aparat. Intr-adevar imperiul putea fi mai usor de aparat pe Dunare. De fapt cred ca romanii au înteles acest lucru, dar desigur în politica exista mai întotdeauna mai multe solutii la o problema, totul este sa se gaseasca solutia cea mai adecvata. Romanii au considerat probabil ca pentru o mai buna aparare a imperiului este bine sa ocupe si tarmul stâng. Un regat puternic la nord de Dunare, în imediata vecinate a granitei imperiului, condus de un rege si o nobilime ostila Imperiului Roman, constituia un pericol permanent pentru romani. Se stie ca dacii treceau des Dunarea atacând provinciile romane de la sudul Dunarii. În plus, un factor esential care a contribuit la invadarea Daciei au fost avutiile Daciei si în special aurul dacilor din Muntii Apuseni. Punctând aceste date reiese ca romanii nu au intentionat vreodata sa ocupe si sa controleze tot teritoriul regatului dacic, nicidecum sa-l si colonizeze ceea ce nici nu au facut. Pe scurt, scopul trecerii la nord de Dunare a fost de a elimina un regat care constituia un pericol pentru Roma si de a-i jefui bogatiile.

Însa la numai 11 ani de la terminarea celui de-al doilea razboi daco-roman, încep invaziile de tot felul. Provincia Dacia Traiana cuprindea doar Oltenia, Banatul si sud-vestul Transilvaniei. Ne putem da seama acum în ce conditii a putut avea loc romanizarea acelei fractiuni de teritoriu al Daciei ocupat de romani. În aceasta atmosfera de permanent conflict dintre stapânitori si localnici, romanizarea localnicilor nu putea fi de profunzime. Faptul ca s-au gasit multe inscriptii romane în Dacia, acesta nu este un semn ca populatia satelor era romanizata. Doar populatia oraselor obisnuia sa-si puna astfel de inscriptii care populatie era vorbitoare de limba latina, în marea lor majoritate nefiind bastinasi; ori aceasta populatie împreuna cu armata s-a retras odata cu retragerea lui Aurelian, cum spun si autorii antici. Pe aceste afirmatii si-a bazat si Rosler teoriile sale bineînteles distorsionindu-le. Populatia bastinasa locuia la sate si desigur nu obisnuia sa-si puna inscriptii (sau daca îsi puneau nu erau din piatra si nu au ramas), asa cum faceau colonistii de la orase, vorbitori de latina.

Întrebarea cheie este cum au reusit acesti daci bastinasi, locuind în teritoriul ocupat de romani sa raspândeasca o limba (pe care multi din ei nu o cunosteau bine) pe o raza de peste 1000 de kilometri spre nord si rasarit. Mai ales spre rasarit, aceasta arie este cu mult mai întinsa. Chiar astazi aproape pe tot teritoriul Ucrainei sunt vorbitori de limba româna. Acest lucru devine si mai imposibil daca ne gândim ca invadatori de tot felul veneau din aceeasi directie. Explicatia cea mai plauzibila esta una singura: stramosii acestor vorbitori de limba româna, cu alte cuvinte români, au trait pe acele meleaguri de mii de ani. S-a trecut prea usor peste aceste date, ori este stiut de toata lumea ca stiinta se face numai si numai pe baza de dovezi. Ca sa exemplific cum s-a facut si se mai face înca de catre unii înca stiinta, dau mai jos un citat din "Istoria limbii române" a lui Al. Rosetti. Când vorbeste de teritoriul de formare al limbii române, el spune: "Limba româna s-a dezvoltat pe o larga baza teritoriala romanizata cuprinzând provincia Dacia nord-dunareana propriu-zisa adica: Oltenia, Banatul si Transilvania si celalalte teritorii care n-au intrat sub autoritatea romana, fiind locuite de catre 'dacii liberi', Muntenia si sudul Moldovei" si textul continua în aceeasi bine cunoscuta limba de lemn prin care se reuseste performanta unica de a vorbi fara sa spui nimic. Rosetti si ca el multi altii nu-si bazeaza argumentatia pe date istorice sau lingvistice, ci pe anumite sabloane stereotipe, care nu spun nimic.

Anexa 7

 

Tarâmul magic

             În anul 2000, pelerinul care porneste dinspre Valea Muresului si se îndreapta spre sud, lasând Apusenii în spatele sau, calatoreste toata ziua cu soarele drept în fata. Din aceasta pricina, culmile moi ale Muntilor Orastiei par topite în lumina. Masivul sureanului si platoul înalt al Luncanilor stralucesc în "amiaza mica", asa cum numesc localnicii târziul diminetilor cuprinse de liniste. Dincolo de perdeaua luminoasa a orizontului se ascunde Retezatul. Pasunile aluneca lin spre marginea apelor reci, ce izvorasc din munte, desfacute ca razele. Sibiselul, Gradistea si Streiul însiruie satele pe fundul vailor, la distante aproape egale. De departe, razbate cântecul cucului singuratic, iar mierlele se aud parca de pe alta lume... Pe nesimtite, în timp ce urci, atmosfera tinutului începe sa se schimbe. Plaiurile verzi sunt pictate cu fagi seculari si carpeni, printre care pasc linistit armasari cu coama sura. Cirezile de vite s-au mai împutinat si blana padurilor de pe culmi îsi întinde umbra tot mai mult. Din când în când, zaresti câte o biserica asediata de verdeata, ce raspândeste sunete stinse de clopot. Aerul îti da iluzia ca apasa locurile cu o greutate misterioasa. Pe Valea Gradistei, tarani vârstnici lucreaza în tarina, rasfirati unul de altul. Aparitia oricarui strain îi nelinisteste repede... Cu cât este mai aproape muntele, cu atât ti se pare ca oamenii devin mai batrâni. Tinerii au fugit din fata istoriei si s-au mutat în marile orase, lasandu-i pe parinti si pe bunici singuri cu amintirile. De aceea, locuitorii asezarilor s-au rarit. Casele au porti masive, tipic ardelenesti, dincolo de care nu se vede nimic. Singurele dovezi ca mai sunt locuite ramân muscatele de la ferestre. Pe masura ce intri în munte, apa râului curge învolburat, iar tumultul ei acopera fosnetul adânc al codrilor. Câteva mori de apa vechi masoara trecerea timpului. Oamenii de azi numesc aceste meleaguri "tara râurilor" sau "tarâmul magic", pentru ca nimic nu pare obisnuit pe aici. De la toponimie si portul traditional pâna la felul de-a vorbi al taranilor, întreg tinutul si-a pastrat o amprenta misterioasa, pe jumatate legendara, pe jumatate adevarata, aureolata de trecut. Aerul rasuna de nume aproape vrajite, pe care le auzi rostite când si când: "Sântamaria de Piatra", "Poarta Raiului"... Cel dintâi numeste cariera de unde îsi aduceau stramosii daci blocurile de piatra pentru fortificatiile si zidurile cetatilor ce nu au fost învinse decât o singura data. Cel de-al doilea, aflat dincolo de marele platou al Luncanilor, este locul lânga care s-a purtat una dintre bataliile câstigate de romani înaintea asediului asupra Sarmizegetusei. De acolo, sufletele dacilor au plecat direct în cer! Peste tot, aici, cele petrecute cu doua mii de ani în urma sunt atât de aproape, încât la Ocolisul Mic, de pilda, un catun aflat sub padure, tarancile se mai îmbraca si acum cu "camesoi" de cânepa, numit "ciupag", cu un "pui mic" la gât, asa cum se vede numai în piatra daltuita a Columnei lui Traian. Ele nu cultiva cartofi, ci "crumpeni" si ramân învesmântate în alb desavârsit nu numai la sarbatoare, ci si la munca, dupa traditia femeilor geto-dace de odinioara. Barbatii se încalta cu opinci din "talpa de vita", ca acum doua milenii, apuca un sac în spinare, trec dealul si se duc la moara de apa a lui mos Antone, sa macine "cucuruz" în loc de porumb. Vara, ei poarta izmene batute cu piatra în apa Gradistei, ca sa-ti ia ochii de albeata, si iarna îmbraca "cioareci", cu "laibar" de lâna. Femeile cele mai în vârsta pastreaza înca traditia de doua ori milenara a stramosilor si nu se tund o viata întreaga. Când merg la biserica, îsi fac "cormi", adica o împletitura a parului de jur-împrejurul capului, cum le descria si Iordanes în "Getica". În toate satele de pe Valea Gradistei, de la Castau, Beriu si Sereca pâna la Ludestii de Jos, Bucium, Orastioara sau Costesti nu întâlnesti picior de venetic, "nici ungur, nici tigan, nici evreu, numai români albi", cum zic localnicii. Aici a ramas singurul loc din tara unde se mai tine pâna în ziua de azi, în fiecare an, în ajun de Duminica Tomii, nedeea "Pastitelor" sau "Pastele Mic", o sarbatoare la care se manânca "zama acra" si se bea "o fele de vinars". Dupa slujba de pomenire a tuturor mortilor, "pâna-n fundul veacului", preotul de la Gradistea de Munte i-a obisnuit pe sateni sa exclame mândru: "Suntem neam mai mult spre daci, decât spre romani!". Tot el adauga, cutremurat de o adânca nostalgie, ce trece cu mult dincolo de amintirea ultimului stramos cunoscut: "Cine manânca un vârf de sare, bea o cana cu apa dulce si respira aerul asta nu mai pleaca niciodata, fiindca pe aceasta vale s-au nascut primii romani din istorie! De la noi incepe totul...".

Anexa 8

 

Cercetatoarea americana Marija Gimbutas, profesoara la Universitatea din Los Angeles, California, spune: "România este vatra a ceea ce am numit "vechea Europa", o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 B.C., axata pe o societate matriarhala, teocratica, pasnica, iubitoare si creatoare de arta, care a precedat societatile Indo-Europenizate patriarhale, de luptatori, din epocile Bronzului si Fierului. A devenit de asemenea evident ca aceasta straveche civilizatie Europeana precede cu câteva milenii pe cea Sumeriana, facând imposibila ipoteza conform careia civilizatia razboinica si violenta a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob".

Schita 1

CONTEXT FONETIC	CUVINTE ROMÂNEsTI DE ORIGINE LATINĂ
a accentuat + n (+consoana)	a se modifica în î canto → cânt canem → câne plango → plâng
l intervocalic	l se modifica în r solem → soare molam →moara salem → sare
grupuri consonantice cl, gl	cl si gl în dacoromâna se modifica în k', g' clavem → cheie clamo → chem glandem → ghinda

 

 

 

Fig.1 Cap de dac (comati)

Imagini

	Fig.3 Geto-daci
		Fig.6 Columna lui Traian

 

 

Fig.5 Femei dace

	Fig.7 Daci (Columna lui Traian)

 

 

 

 

 

 

	Fig.8 Decebal (Columna lui Traian)		Fig.9 Daci (Columna lui Traian)

 

 

 

 

 

 

 

	Fig.10 Tablitele de la Tartaria
		Fig.11 Calendarul dacic (Sarmizegetusa)		Fig.12 Traci

 

	Fig.13 Fuga lui Aeneas din Troia		Fig.14 Fuga lui Aeneas din Troia

 

 

 

 

 

 

 

	Fig.15 Fuga lui Aeneas din Troia		Fig.16 Fuga lui Aeneas din Troia

 

 

Powered by http://www.preferatele.com/ cel mai tare site cu referate