O ramura populara a marcionismului: paulicianismul

O ramura populara a marcionismului: paulicianismul

1. Izvoare

Exista numai o singura sursa principala de informatii pentru doctrina paulicienilor: Istoria folositoare, contrazicerea si rasturnarea gaunoasei si desartei erezii a maniheenilor numiti si paulicieni, compusa în 870-871 (cf. Paul Lemerle, L'Histoire des Pauliciens, p. 29) de un scriitor bizantin altminteri necunoscut, Petru din Sicilia. O editie recenta, cu traducere franceza, a fost realizata de grupul de cercetatori condus de Lemerle (Sources grecques, pp. 3-78). Istoria lui Petru din Sicilia se completeaza cu tr 11511c28l ei Predici, care îsi propun sa respinga cele trei teze principale ale paulicienilor, si anume: dualismul, docetismul si negarea transsubstantierii. Predicile nu adauga ceva hotarîtor la informatiile deja oferite de Istorie. Singura lor editie accesibila ramîne tot cea a lui Migne (v. "Referinte").

Petru din Sicilia a facut el însusi, la 87l-872, un compendiu al Istoriei, pe care majoritatea manuscriselor îl trece sub numele lui Petru Egumenul (Sources grecques, pp. 80-97). Evident, Petru din Sicilia era calugar si superiorul unei mînastiri, adica egumen (Lemerle, Histoire, p. 31).

Tot pe la 87l-872 (ib., 47), Fotius, patriarhul din Constantinopole, a scris o Povestire pe scurt a recentei reaparitii a maniheenilor (Sources grecques, pp. 99-l83), bazata exclusiv pe Istoria si pe compendiul lui Petru Egumenul din Sicilia.

Alte informatii sînt continute în cele patru Formule de abjurare redactate în intentia paulicienilor (numiti mai adesea "maniheeni" : Sources grecques, pp. 185-207).

230

I.P. CULIANU

GNOZELE DUALISTE ALE OCCIDENTULUI

231

2. Doctrina pauliciana

"Un singur lucra ne desparte de Romani", i-ar fi marturisit paulicienii lui Petru din Sicilia: "Noi spunem ca exista un Dumnezeu care este tatal ceresc si care nu are putere în lumea asta, ci în cea de apoi, si înca un alt Dumnezeu, creatorul lumii, care are putere asupra lumii de-acum; în timp ce Romanii - continua ei - recunosc existenta unuia si aceluiasi Dumnezeu, care este totodata tatal ceresc si creatorul întregului univers." Paulicienii, mai spune Petru, "se numesc pe ei însisi crestini, iar pe noi ne numesc Romani" {Compendiu, 9 p. 85 ; cf. Istoria, 36-7, pp. 19-20).

Dupa ce defineste în aceiasi termeni incompleti dualismul pauli-cienilor, Istoria precizeaza înca cinci puncte fundamentale ale doc­trinei lor: ei nu recunosc virginitatea Mariei care, dupa ce l-a nascut pe Isus Cristos, al carui trup este totusi ceresc, i-a mai daruit "si alti fii lui Iosif" ; nu recunosc misterul transsubstantierii; res­ping simbolul crucii; resping în totalitate VT, facîndu-i pe profeti "mincinosi si hoti" (plânous kaî listâs) si poseda un canon neo-testamentar a carui compozitie o vom analiza în cele ce urmeaza ; îi resping pe preotii Bisericii (Istoria, 39-45, pp. 20-2). Compendiul nu adauga nimic important la aceste acuzatii, în vreme ce prima Formula de abjurare (I 4, p. 191) informeaza ca, dupa paulicieni, Domnul "s-a folosit de pîntecele maicii lui Cristos ca de o punga -balântion". Privitor la nasterea virginala a lui Cristos, Fotius comen­teaza : "Aducîndu-si cu el, din ceruri, si trupul, a trecut prin ea (prin Fecioara) ca printr-un canal - hos dia solenos - si aceasta Fecioara curata si fara de pata, dupa nasterea Mîntuitorului a adus la lumina si alti copii, nascuti din Iosif" (20, pp. 126-7).

Concisa si corecta, a doua Formula îi anatemizeaza pe toti cei care "1. Spun si cred ca exista doua principii, unul bun si altul rau, unul creator al luminii si celalalt al noptii, unul creator al oamenilor si celalalt al îngerilor si al altor vietuitoare... 2... Enunta absurditatea ca diavolul pervers ar fi autorul si Arhontele materiei si al întregii lumi vizibile si al trupurilor noastre... 3... Denigreaza legea mozaica si spun ca profetii nu se trag de la Cel Bun... 4... Resping casatoria legitima si rostesc vorbe de hula, ca înmultirea si continuarea speciei

noastre ar fi legea diavolului... 5... Enunta aceasta blasfemie, ca unul din Sfînta Treime, Fiul si Cuvîntul de-o fiinta cu Dumnezeu Tatal, s-a facut om doar în aparenta si iluzie (katâ phantasian kaî dokisin) si nu într-adevar om, mai putin pacatul... 6... Prezinta crucea si moartea lui Cristos si învierea lui ca o aparenta... 7... Nu cred ca este cu adevarat trupul si sîngele lui Cristos ceea ce el a spus si a dat Apostolilor prin «Luati, mîncati», ci afirma prostia ca ar fi vorba de Evanghelie si de Apostoli..." (II l-7, pp. 194-7).

Interesanta este de asemenea a patra Formula (Sources grecques, pp. 202-7), dar ea este tardiva si, foarte probabil, se refera la bogomili, numindu-i paulicieni (ib., pp. 189-90). Ei îi spun Satan lui Dumnezeu creatorul, "marturisesc ca Domnul nostru Isus Cristos a patimit, dar declara ca el nu-i nascut cu adevarat din sfînta, pururea fecioara si maica preacurata a lui Dumnezeu, ci numai dupa aparenta - dokesei" (IV 2 p. 203).

Luîndu-se dupa primul episod din Istorie (114-21, pp. 47-9), toate sursele vor vorbi despre reservatio mentalis a ereticilor, în stare sa marturiseasca legea ortodoxa si sa atribuie în acelasi timp cuvintelor o semnificatie simbolica ; si despre capacitatea lor de a simula credinta si cultul ortodox. Compendiul (24, p. 92) le pune la socoteala si asocieri dubioase; în Formulele de abjurare (III 9, p. 201; IV 7, p. 205), acestea se transforma repede într-o "orgie în întuneric", lucerna extinda, practicata de Anul Nou. E vorba aici despre o calomnie stereotipa care circula de-a lungul secolelor.

în capitolele 42-44 ale Istoriei sale (pp. 20-3), Petru din Sicilia prezinta componenta canonului neotestamentar paulician: "Ei nu recunosc decît tetrada sfintelor Evanghelii si cele paisprezece epistole ale Apostolului Pavel si catolica lui Iacov si cele trei ale lui Ioan si catolica Sfîntului Iuda si Faptele Apostolilor, în acelasi text ca si noi, aidoma, cuvînt cu cuvînt. Ei mai au si epistole, blestemate de Dumnezeu, ale învatatorului lor Sergius, pline de trufie si de necre­dinta. Ei nu recunosc deci cele doua catolice... ale lui Petru, prin­cipele apostolilor, fata de care nutresc dusmanie si pe care-l acopera de ocari si de injurii nenumarate, cu nu stiu ce gînduri ascunse." O scolie a capitolului 42 din Istorie spune în plus ca paulicienii de mai tîrziu "nu recunosc... decît cele patru Evanghelii, preferînd-o

_

232

I.P. CULIANU

GNOZELE DUALISTE ALE OCCIDENTULUI

233

pe cea a lui Luca, si cele cincisprezece epistole ale Sfintului Pavel caci ei au de asemenea o epistola catre Laodiceni" (Lemerle' Histoire, 132). Este vorba despre un fals publicat de A. von Harnacl în Addenda la cartea sa Mar don (pp. 137* sq.).

Trebuie sa recunoastem ca datele asupra doctrinei paulicienilor sînt destul de inconsistente. Ei profeseaza dualismul celor doi Dumnezei, al lui Marcion, debarasat de orice complicatie si contra­dictie : pe de o parte, exista Demiurgul, Arhontele lumii, care este cunoscut si stapîneste în epoca prezenta; pe de alta, Dumnezeul ascuns al epocii viitoare, de dupa sfîrsitul lumii. Demiurgul este divinitatea din VT, pe care paulicienii îl resping în bloc. Toate acestea înseamna marcionism popular, altoit de-bine-de-rau pe un canon neotestamentar ortodox, expurgat însa de epistolele lui Petru pe care, dupa cît se pare, Marcion îl considera un fals apostol (Harnack, p. 45). întîlnim, ca si la Marcion, veneratia pentru Pavel si pentru Evanghelia lui Luca; în sfîrsit, regasim aceeasi ambiguitate a patimilor lui Cristos, care sufera fara a avea totusi un corp fizic.

Dualismul paulician reprezinta regresia dualismului marcionit la elementele sale primare: cele doua divinitati. Toate tendintele pauli-ciene - atitudinea antiiudaica, docetismul, respingerea sacramentelor si a crucii - deriva din aceasta premisa simpla, care le furnizeaza un infailibil principiu de exegeza biblica.

3. Ipoteze armenesti

Numele de "paulicieni" trimite la o persoana, fondatorul sau un ereziarh important, pe nume Pavel (Paul). Dar derivatul grecesc normal în acest caz ar fi paulianoi ("paulieni", apelativ dat, de exemplu, adeptilor lui Pavel din Samosata, episcop al Antiohiei în a doua jumatate a secolului al III-lea, sustinator al ereziei adop-tianiste). Paulikianoi pare sa contina sufixul armenesc depreciativ -ik-: "Paulicienii trebuie asadar sa fi fost adeptii vreunui Pavel neînsemnat sau adeptii neînsemnati ai lui Pavel" (Runciman, p. 48). Dar ai carui Pavel ? Nu-i decît una din întrebarile pe care continuam sa ni le punem în fata enigmelor - de altminteri în majoritate artificiale - ridicate de aceasta veche secta dualista.

Paulicianismul prezinta importanta mai cu seama în istoria dualismelor din Europa si din Asia Mica: existenta lui e considerata ca o explicatie a transmiterii doctrinelor dualiste de la gnozele Antichitatii tîrzii pîna la bogomilism si catharism pe de o parte, la ismailism pe de alta parte. Aceasta este teza clasica sustinuta de I. Von Dollinger, S. Runciman, Raoul Manselli, Milan Loos, H.-Ch. Puech, Heinz Halm etc, combatuta însa cu hotarîre de anumiti armenizanti precum F.C. Conybear (1898) si, de curînd, de Nina G. Garsoian (1967). Destul de timpuriu în cursul cercetarii, problema s-a complicat - inutil, dupa cum a vazut exact P. Lemerle (Histoire, pp. 12-l4) - prin intrarea în joc a unor materiale armenesti referi­toare la o erezie adoptianista (non-dualista), considerata, în mod gresit, ca avînd raporturi strînse cu paulicianismul din izvoarele grecesti.

Vinovata de toata aceasta confuzie s-a vadit a fi în primul rînd o simpla apropiere fonetica: documentele armenesti, care ignora complet paulicianismul, dau cîteva informatii subtiri despre erezia unor payl-i-keank. Dar aceasta expresie nu contine nici o referinta la vreun Pavel oarecare : payl înseamna pur si simplu "murdarie", iar payl-i-keank mentionati pentru prima data în anul 555 (Garsoian, p. 89; text în App. II, pp. 236-8), sînt cei "murdari în viata lor" (ib., 210). Sectantii astfel numiti nu vor constitui obiectul vreunei refutatii serioase decît la conciliul din Dvin, reunit în 719 de katho-likos-ul Ioan din Ojun (ib., p. 94), iar dupa aceea numele lor dispare din circulatie. Doamna Garsoian crede totusi ca expresia payl-i-keank ar fi înlocuit un sinonim mai vechi. Marele sinod din Shahapivan ar fi condamnat, în 447, erezia unor mclneut'iun, cuvîntul fiind un derivat abstract nominal de la mclne, care înseamna "murdarie, necuratenie" (ib., pp. 207-8). Mclneut'iun au fost totdeauna considerati mesalieni. într-adevar, numele lor este foarte apropiat fonetic de sirianul mesalleyâne, si nu-i deloc greu de înteles de ce un sinod armenesc nu putea decît sa se bucure de jocul de cuvinte care permitea desemnarea prin mclne ("murdarie" ; "c", precum s sirian, se pronunta /) a ereticilor pe care izvoarele vechi îi socoteau "impurii" prin excelenta - un autor scria despre ei ca-si petreceau timpul în festinuri, dezmat si schimburi de femei (Maxim, De ecclesiastica hierarchia VI, col. CCXXX Kmosko). în fine, stim

234

I.P. CULIANU

ca mesalienii au adoptat scrierile calugarului grec Simeon din Mesopotamia, stabilit în secolul al V-lea pe Eufratul superior. N-ar trebui sa ne miram asadar sa-i vedem pe mesalieni condamnati în Armenia în secolul al IV-lea; în afara de asta, nu exista totusi nici un argument serios care sa sprijine identificarea între mclni si payl'i-keank, sustinuta de Nina Garsoian.

Cît despre acestia din urma, ei nu au nimic de-a face cu mesa­lienii, iar daca, prin pura asociere fonetica, sînt uneori confundati cu paulicienii, faptul acopera si oarecare adevar: caci ei chiar sînt adeptii unui "neînsemnat Pavel", adoptianistul Pavel din Samosata. De altminteri, este foarte probabil ca aceasta erezie a continuat sa existe, sub un alt nume, mult timp dupa combaterea ei de catre Ioan din Ojun. La începutul secolului al Xl-lea, Grigorie Magistros, guvernator în Vaspuragan si în Taron, devenit persecutorul unei secte adoptianiste rasarite la începutul secolului al IX-lea, ne poves­teste istoria ei. Stabilita între 836-855 în regiunea T'ondrak, la nord de lacul Van, secta avea sa fie cunoscuta sub numele de t'ondrakeci. La mijlocul secolului al Xl-lea, persecutiile violente i-au împins pe t'ondrakeci sa fuga în Siria. Tacerea relativa a izvoarelor armenesti dupa 1166 nu înseamna ca erezia ar fi fost extirpata. între 1833 si 1847, erau descoperiti înca, la Ark'weli, t'ondrakeci care au pus la dispozitia istoricilor un document nepretuit: manuscrisul, copiat în 1782, al unei vechi scrieri numite Cheia adevarului. Analiza acestei scrieri originale confirma faptul ca sectantii nostri erau niste puri adoptianisti: credeau ca Isus Cristos nu era fiul lui Dumnezeu, ca nasterea nu i-ar fi fost virginala, nici conceptiunea imaculata. Dumnezeu l-ar fi adoptat la vîrsta de treizeci de ani, în timpul botezului; de unde necesitatea de a aboli botezarea copiilor si de a o rezerva adultilor (Garsoian, pp. 15l-7). Este aceeasi doctrina pe care o  formulase Pavel din Samosata si pe care o sustineau payl-i-keank în secolul al VUI-lea.

în mod evident, numele paulicienilor nu provine de la acelasi Pavel, ci se refera la Apostolul Pavel, venerat de marcioniti si de ei însisi: sufixul -ik- desemneaza, în acest caz, starea lor umila si nu pe cea a apostolului. Pentru a conchide : paulikianoi nu au legatura cu payl-i-keank, desi numele acestora din urma poate sa contina, intentionat sau nu,  o aluzie la Pavel  din Samosata.   Doctrina

GNOZELE DUALISTE ALE OCCIDENTULUI                    235

adoptianista a lui Pavel din Samosata s-a transformat în cursul secolelor, ramînînd totusi de recunoscut în Cheia adevarului, ca si în scrierile ereziologilor armeni. De asemenea, daca doctrina dua­lista a paulicienilor descrisi de sursele bizantine a suferit ea însasi contaminari, reale sau pretinse, care ar putea trada contacte cu adoptianisti, ea contine si referinte evidente la Pavel, al treispre­zecelea apostol al lui Isus Cristos.

în sfîrsit, o ultima ipoteza formulata de Doamna Garsoian este interesanta, dar nesprijinita de suficiente dovezi: ea afirma ca în primele timpuri paulicienii erau pur si simplu adoptianisti si non-dualisti si ca ereziarhul Sergius ar fi fost raspunzator, la înce­putul secolului al IX-lea, de o reforma prin care s-ar fi introdus în secta doctrina dualista asa cum o stim (si careia Doamna Garsoian, în alte locuri, îi neaga de altfel autenticitatea - Garsoian, p. 184). Toate acestea sînt speculatii fortate ; sa nu uitam ca izvoarele arme­nesti nu sufla nici un cuvînt despre istoria veche a paulicianismului în Armenia.

Premisele de la care pleaca autoarea, si pe care Lemerle le considera false, o conduc totusi la o concluzie corecta: pauli-cianismul nu este capabil sa explice tranzitia de la dualismul Antichitatii tîrzii la dualismul bogomil si cathar.

Ce sa credem despre analogiile dintre doctrina adoptianistilor si cea a paulicienilor ?

Ele sînt mai degraba superficiale si se explica în parte printr-o simpla coincidenta: un adoptianist va fi împins, de exemplu, sa nege virginitatea Mariei din motive opuse celor ale unui docet. Pentru primul, Isus a fost om pîna la vîrsta de treizeci de ani; în consecinta, conceptiunea si nasterea lui au fost omenesti; pentru cel de-al doilea, nici o legatura nu exista între Cristos, care nu are trup uman, si Maria, care nu-i poate fi mama : virginitatea ei apare ca o chestiune secundara.

în vreme ce e cu totul rezonabil ca un docet sa nege simbolul crucii, caci doar ignorantii pot crede în suferinta unei fiinte ceresti al carei trup nu-i decît o fantasma amagitoare, ratiunea pentru care un adoptianist ar trebui sa ia aceeasi atitudine ramîne mai putin evidenta. A fost comod sa se admita ca paulicienii dualisti au facut cîteva    împrumuturi    de    la    adoptianisti,    caci    identificarea

236

I.P. CULIANU

paulicianismului cu marcionismul nu este totala: la paulicieni, esentiala ramîne respingerea sacramentelor (Obolensky, p. 47). Nimic însa nu ne împiedica sa credem ca aplicînd metoda lui Marcion, adica exegeza critica a Bibliei, paulicienii au ajuns singuri la concluzii de ordin doctrinal sau practic pe care marcionitii nu le-au dezvoltat. Ne aflam în interiorul unui sistem care se explica prin el însusi: ipoteza unor împrumuturi istorice determinabile este superflua, pentru a nu spune naiva.

4. Dualismul paulician

A. von Harnack, mai circumspect decît predecesorii sai care-i faceau pe paulicieni cu totul si cu totul marcioniti, îi considera drept "halbschlachtige Marcioniten" (p. 383*). Obolensky (p. 47) observa ca nu exista urme de encratism si de vegetarianism la paulicieni; o Formula de abjurare (II 4) le atribuie totusi respingerea casatoriei. Dar acest refuz al sfintelor taine care îmbraca la ei o importanta majora nu le venea din marcionism. Dupa cîte se stie, marcionitii practicau botezul, euharistia - dar cu apa în loc de vin -, ungerea cu sfîntul mir, iar liturghia lor se asemana cu cea din biserica primitiva (Harnack, pp. 144-5).

Este oare însa adevarat ca toate aceste elemente trebuie sa aiba o origine istorica precisa ? Sau este posibil ca ele sa fie deduse pornind de la o simpla analiza logica a sistemului pus în miscare de principiul exegezei dualiste ?

Paulicianismul prezinta toate aparentele unui marcionism degra­dat, folcloric, transmis prin mijloace precare si, pe deasupra, dezvol-tîndu-se în medii putin intelectuale. Legaturile care-l unesc cu marcionismul trebuie sa se fi rezumat la învataturile orale pe care fondatorul real al paulicienilor dualisti le primise de la un adevarat marcionit. O data expuse principiile, paulicienii sînt integrati în sistem; deoarece ei nu se afla în posesia tuturor solutiilor, le cauta explorînd posibilitatile sistemului însusi, care sînt, dupa cum am vazut, foarte întinse. Nu-i deloc surprinzator ca ei n-au nimerit aceleasi solutii ca marcionitii: caci nu dispuneau de mijloacele intelectuale si materiale ale acestora.

GNOZELE DUALISTE ALE OCCIDENTULUI

237

Sa revenim la marturiile pastrate.

Docetismul paulician, presupunînd trecerea prin trupul Mariei sicut per fistulam a acestui Cristos al carui corp nu-i decît o fan­tasma, precum si negarea mortii lui Cristos pe cruce, dar nu si negarea suferintei reale a crucificatului, deriva direct si fara nici o inovatie din marcionism.

în ceea ce priveste respingerea tainei euharistiei, nu ritul însusi se afla în joc, ci dogma transsubstantierii. Un fantaziast care nu atribuie nici o realitate fizica trupului lui Cristos nu-i poate accepta prezenta într-o bucata de pîine. Este obligat oricum sa nege trans-substantierea, ceea ce nu implica în mod automat refuzul euharistiei, pe care o poate interpreta fie ca pe o simpla comemorare a ultimei Cine a Mîntuitorului împreuna cu apostolii, fie ca pe o aluzie la prezenta lui Cristos în comunitate etc. Paulicianul hotaraste sa respinga complet euharistia si sa interpreteze simbolic spusa hoc est corpus meum, drept Cuvîntul lui Cristos care-i va inspira pe discipoli (Lemerle, Histoire, p. 130).

Numarul atitudinilor pe care le poate avea un fantaziast fata de cruce este de asemenea foarte restrîns : fie ca o respinge în virtutea imposibilitatii mortii lui Cristos, fie ca îi accepta functiunea sim­bolica si comemorativa în ansamblul "adevaratei" istorii a trecerii lui Cristos pe pamînt. Paulicienii afirma ca "nu trebuie venerata aceasta bucata de lemn, unealta blestemata" si ca "Cristos este crucea" (Compendiu, p. 13 ; Lemerle, Histoire, p. 129). si (fiind pe deasupra capabili, prin reservatio mentalis, sa adore crucea -Histoire, p. 116 ; Fotius, Povestire, pp. 22, 76), nu-i atribuie nici o functiune pozitiva, deoarece nu recunosc realitatea eliberatoare a mortii lui Cristos.

Capabili si sa interpreteze simbolic botezul (Lemerle, Histoire, p. 130), paulicienii se îndeparteaza de el din motive asemanatoare acelora pentru care resping împartasania si cultul crucii, chiar daca mai greu de surprins. Lemerle (p. 129 n. 43) este de parere ca ei nu practica botezul cu apa, deoarece Cristos boteaza "cu Duhul Sfînt si cu foc" (Matei 3, 11; Luca 3, 16; Ioan 1, 26.33).

Prin coerenta de idei, paulicienii îi detesta pe preoti si nu-i recunosc pe sfinti (Lemerle, p. 130): trasaturi perfect explicabile pornind de la dispretul pe care trebuie sa-l fi resimtit pentru

238

I.P. CULIANU

"Romani", acesti adepti rataciti ai falsului Apostol Petru, care nu cunosc doctrina adevarata, cea predicata de Pavel.

Toate acestea îi arata pe paulicieni ca pe niste marcioniti populari tîrzii, luînd atitudini antinomiste hotarîte fata de Biserica ortodoxa, atitudini ce deriva direct din aplicarea exegezei dualiste care for­meaza esenta însasi a doctrinei lor. Principiile hermeneuticii inverse a Bibliei, ca si multe alte informatii importante, trebuie sa le fi fost comunicate oral de vreun supravietuitor marcionit. în rest, pauli-cienii si-au dezvoltat singuri sistemul, îndreptîndu-se pe un drum care pare sa se îndeparteze de marcionism.

Referinte bibliografice

Izvoare

Izvoarele paulicianismului se afla acum comod reunite în "Les Sources grecques pour l'histoire des pauliciens d'Asie Mineure". Texte critique et traduction par Ch. Astruc, W. Conus-Wolska, J. Gouillard, P. Lemerle, D. Papachryssanthou, J. Paramelle, în: Travaux et Memoires (Centre de Recherche d'Histoire et Civilisation Byzantines), 4, Editions De Boccard, Paris, 1970, pp. l-227.

Cele trei Predici (ultima incompleta) ale lui Petru din Sicilia urmeaza Istoria în editia Migne, PG 104 : Photii... Opera Omnia... Accedunt Petri Siculi, Petri Agrorum Episcopi, Bartholomaei Edesseni Opuscula. Accurante J.-P. Migne. Tomus IV (Patrologiae cursus completus, Series Graeca, Accurante J.-P. Migne. Tomus CIV), col. 1305/6-l349/50.

Studiul fundamental asupra paulicianismului este acum acela al lui Paul Lemerle, "L'Histoire des pauliciens dAsie Mineure d'apres les sources grecques", în Travaux et Memoires 5 (1973), pp. l-l44, cu o bibliografie comentata continînd 28 de titluri, pp. 2-l5.

Pozitia armenizantilor a fost exprimata din nou într-o lucrare plina de contradictii logice, dar continînd o buna bibliografie (pp. 24l-55), de Nina G. Garsoi'an, The Paulician Heresy. A Study of the Origin and Development of Paulicianism in Armenia and the Eastern Provinces of the Byzantine Empire (Publications in Near and Middle East Studies, Columbia University, Series A, VI), Mouton & Co., La Haye-Paris, 1967, 293 pp.

Expuneri succinte ale istoriei si doctrinei paulicienilor, care reflecta totusi stadiul cercetarii în epoca în care cartile respective au aparut, sînt continute în:

GNOZELE DUALISTE ALE OCCIDENTULUI

239

Ignaz von Dollinger, Beitrage I, ed.cit., pp. l-33. D. Obolensky, The Bogomils, ed.cit., pp. 46-8. S. Runciman, Le Manicheisme medieval, ed.cit, pp. 30-60. Raoul Manselli, L'eresia del male, A. Morano, Torino, 1963  354 pp p. 65 sq.                                                                                              ^yF"

Milan Loos, Dualist Heresy in the Middle Ages, Academia - Nijhoff Praga, 1974, 397 pp., pp. 32-40.