Rezistenta armata anticomunista

Rezistenta armata anticomunista

Ultimul tip de rezistenta, si în acelasi timp cea mai radicala, a fost cea armata, existând persoane care au ales si aceasta forma de a se opune regimului, în ciuda pericolelor evidente, în ciuda a ceea ce însemna sa-ti petreci restul vietii în munti haituit de trupe ale Securitatii. Trebuie facuta însa o precizare importanta: aproape pe tot teritoriul României nu putem vorbi de o rezistenta armata anticomunista, în adevaratul sens al cuvântului, decât dupa 1947, când se constituie primele grupuri adevarate de partizani. Pâna atunci, în marea majoritate a cazurilor, nu este vorba decât de actiuni razlete, întreprinse de indivizi izolati sau de mici grupulete, care nu pun prea mari probleme si nici nu preocupa în cel mai înalt grad regimul.

De asemenea, înainte de a a trece la prezentarea acestor miscari incipiente de lupta armata împotriva comunismului, este necesara clarificarea problemei ce s-a ivit în jurul Miscarii Nationale de Rezistenta, mai exact daca aceasta organizatie a existat cu adevarat sau nu. S-a scris foarte mult despre ea, s-au publicat numeroase documente, dar nu foarte multa lume s-a întrebat daca aceste documente reflectau o realitate palpabila, sau doar un nume ce acum suna bine pentru orgoliul natiunii, dându-ne ocazia de a ne lauda cu înversunata lupta anticomunista pe care am dus-o noi. Adevarul, din acest punct de vedere, al rezistentei armate, e ca la începutul anilor 1950, la apogeul acestei miscari, Securitatea, unind toate grupurile care actionau în aceasta perioada, nu avea de urmarit decât câteva sute de persoane[42]. Din aceasta cauza ar fi utila si în acelasi timp necesara o cercetare mai aprofundata si mai lucida asupra acestei probleme. Astfel o denumire mult mai adecvata pentru realitatile de atunci pare a fi cea de miscare armata de rezistenta anticomunista din România si nu cea de Miscare Nationala. Spunem acest lucru pentru ca o astfel de organizatie fara o componenta politica nu poate fi conceputa, componenta care totusi nu a existat[43]. Aceasta denumire a fost una inventata de membrii Sigurantei infiltrati, inventie menita sa neutralizeze acele persoane incomode pentru Partidul Comunist, prin pretinsa lor apartenenta la aceasta miscare nationala.

Organizator si conducator al acestei miscari a fost socotit, si înca mai este, generalul Aurel Aldea. Acesta, în zilele cedarii Basarabiei si Bucovinei 838f59i de Nord, tratase cu sovieticii problemele retragerii trupelor românesti din aceste teritorii. La începerea razboiului a fost trecut în rezerva de Ion Antonescu si pâna în august 1944 nu a mai avut nici un rol de îndeplinit. La aceasta data este desemnat de opozitia unita, alcatuita din P.N.L., P.N.Ţ., P.S.D. si P.C.R., sa duca tratative cu reprezentanti ai U.R.S.S. privind iesirea României din razboi, mandat pe care nu va reusi sa-l duca la îndeplinire, se presupune din cauza faptului ca în acea perioada sovieticilor le-au fost înmânate mai multe astfel de cereri de armistitiu si ei pur si simplu nu au stiut pe care sa o aleaga. Dupa cum am spus aceasta este doar o presupunere, existând si o alta ipoteza conform careia sovieticii nu au vrut sa raspunda la nici o cerere de armistitiu pâna în momentul în care la data de 19 august au initiat o ofensiva în nordul Moldovei. Bineînteles ca dupa acest atac altfel s-au desfasurat negocierile, presiunile pe partea româna fiind mult mai mari. Dar ca sa ne întoarcem la Aurel Aldea, acesta este Ministru de Interne în primul guvern Sanatescu, dar nu-si poate exercita atributiile. A încercat sa opreasca agitatiile comunistilor dar a fost oprit de armata sovietica, a prezentat într-o conferinta propria versiune privind evenimentele din 23 august si ca urmare a acestui fapt i se cere arestarea, desi el era Ministrul de Interne. Exista dovezi si ale unor altercatii avute, nu numai verbale se pare, cu Lucretiu Patrascanu, privind rolul pe care, în viziunea sefului communist, generalul Aldea trebuia sa-l joace. Astfel devine evident de ce într-un raport al Sigurantei din 27 iulie 1945 se mentiona ca el este cel ce dirijeaza ,, miscarea de rezistenta organizata de partidele reactionare" si ca în aceasta calitate a stabilit legaturi cu comandantul legionar Nistor Chioreanu, care venise din Germania ,,cu scopul de a organiza unitatile de soc fascisto-legionare"[44]. Falsitatea acestor declaratii devine evidenta în momentul în care constatam ca Nistor Chioreanu era tinut sub sechestru de comunisti, deci generalul Aldea nu avea cum sa realizeze acele legaturi despre care se vorbea in raportul Sigurantei. Totusi se spune ca în fiecare legenda exista un sâmbure de adevar si este foarte probabil ca în cazul de fata toate aceste acuzatii sa fi pornit de la o practica des întâlnita în acea perioada a unor ofiteri si oameni politici ostracizati de Partidul Comunist, care obisnuiau în cadrul unor mici reuniuni sa realizeze tot felul de planuri, mai mult sau mai putin realizabile, îndreptate împotriva noului regim. De altfel, aceasta practica a fost fatala pentru multi din acesti asa zisi revolutionari, generalul Aldea nefacând exceptie. A fost arestat la 27 mai 1946 sub acuzatia ca ar fi avut în subordine o organizatie numita Graiul Sângelui, înfiintata de Ion Vulcanescu, fostul secretar particular al lui Nicolae Radescu, un asa zis Grup înarmat Sinaia si ramasitele batalioanelor de voluntari ardeleni, constituite în Haiducii lui Avram Iancu si Sumanele Negre. Dintre acestea doar ultima, condusa de Gavrila Olteanu, a avut cu adevarat o actiune bine delimitata îndreptata împotriva noului regim[45], dar relatiile acestuia cu Aurel Aldea au fost pasagere, în munti unde aceasta miscare active, nestiindu-se nimic de existenta unui posibil cartier general al rezistentei anticomuniste. În ceea ce priveste Graiul Sângelui, însusi pretinsul ei întemeietor a recunoscut ulterior ca aceasta organizatie nu a parasit niciodata stadiul de proiect al ministrului Nicolae Radescu. Tot numai despre intentii poate fi vorba si în cazul grupului de ofiteri din Sinaia, care mersesera cu actiunile împotriva Guvernului pâna la a ascunde câteva arme în niste ascunzatori din munti, de vreo actiune armata concreta neputând fi vorba. Ar trebui sa privim cu îndoiala aceasta presupusa Miscare Nationala numai prin prisma faptului ca aproape tot ce stim despre ea provine din rapoarte sau interogatorii ale Sigurantei si, ulterior, Securitatii, multe dintre aceste marturii fiind luate dupa ce asupra celor anchetati au fost exercitate presiuni formidabile, de multe ori fiind chiar torturati.

Aceasta conducere centralizata a miscarii de rezistenta pare sa nu fi depasit stadiul de proiect, cum nu o depasise nici Graiul Sângelui, lucru dovedit de altfel de faptul ca în spatele acestui presupus comandament nu a existat nici o vointa politica, care sa reprezinte marea masa a poporului. Acest lucru este demonstrat de comportamentul unor membri atât ai P.N.L. cât si ai P.N.Ţ., care în momentul când au fost consultati în privinta actiunilor si modului de constituire a Sumanelor Negre, de catre un membru al acestora, au raspuns, în cel mai bun caz, evaziv. Astfel atât Iuliu Maniu cât si Dinu Bratianu au preferat sa evite sa precizeze daca activitatea organizatiei este buna sau rea, mentionând ca activitatea partidelor lor este una legala ,,si ca duc lupta pe fata". Aceleasi raspunsuri le-a primit si de la militarii pe care încerca sa-i recruteze pentru noua miscare, generalul Gheorghe Mosiu spunându-i acestuia ca ,,nu vei schimba niciodata dumneata ordinea din România"[46]. Daca e sa tragem o concluzie putem vedea de cât ,,success" s-a bucurat aceasta organizatie în rândurile militarilor de cariera si a oamenilor politici. Devine evident ca aceasta Miscare Nationala de Rezistenta a fost inventata de organele de represiune ale statului, acest lucru fiind facut cu un scop foarte evident. Oricine dovedea cea mai mica împotrivire la adresa unei actiuni a Guvernului comunist avea parte imediat de un verdict invariabil: acela de membru al M.N.R. Iar pedeapsa nu era deloc blânda. În procesul în care a fost judecat Aurel Aldea si alti circa 100 de militari si civili, proces ce s-a desfasurat între 11 si 18 noiembrie 1946, sentintele au fost draconice. Lipsiti de orice ajutor, atât din partea regelui, cât si a majoritatii politicienilor, multi dintre cei anchetati au murit în închisori, acesta fiind cazul si generalului Aldea, care a decedat în 17 octombrie 1949 în penitenciarul Aiud.   

Am amintit deja de începuturile miscarii de rezistenta armata anticomunista din România. Este interesat de vazut cum au receptionat autoritatile acest eveniment, ce au crezut despre el si ce încercari sa-l opreasca au facut. Toate acestea sunt foarte bine ilustrate într-o sinteza informativa a Securitatii din 19 mai 1945, în care se spune ca prima oara se aude de miscare de rezistenta în octombrie 1944, primele semnalari fiind facute în regiunile muntoase ale Transilvaniei de catre membri ai jandarmeriei si politiei. Acestia raportau ca grupuri înarmate de civili si militari se ascundeau prin apropierea padurilor sau prin satele marginase, în general în locuri retrase, departe de marile artere de circulatie. Toate aceste grupuri despre care se vorbeste erau înca inactive, preferând expectativa. Se trage deci concluzia ca nu se putea vorbi înca la acea data de o actiune dirijata, condusa dupa un plan director, cu un obiectiv bine stabilit. Siguranta considera ca aceasta situatie nu a durat mult, la sfârsitul lunii noiembrie deja fiind evidenta o organizare în activitatile si coordonarea acestor grupe de rezistenta. Cei ce realizasera aceasta sinteza legau aceasta organizare de parasutarea unor legionari români la începutul lunii noiembrie de catre avioane germane în muntii Transilvaniei. Acestia, conform autoritatilor, fusesera pregatiti undeva lânga Viena si erau în numar de aproximativ 400, dintre care 250 ar fi fost legionari, 60 ofiteri si subofiteri români retrasi odata cu trupele germane si alti circa 80 de voluntari svabi si secui. Toti acestia aveau în comun faptul ca erau foarte bine familiarizati cu zona în care urmau sa fie parasutati. Urmau sa constituie echipe de 5-10-15 oameni care sa actioneze în spatele frontului din România. Se mentiona ca fusesera pregatite astfel de echipe care sa lupte si în Ungaria sau Iugoslavia. De asemenea, se credea ca cei ce urmau sa actioneze pe teritoriu românesc erau condusi de Horia Sima. Astfel ajunge Siguranta sa creada ca prin intermediul acestor trupe paramilitare s-a realizat organizarea tuturor acelor trupe înarmate într-o singura miscare unitara, cu o conducere propriu-zisa, caci "aceste trupe având instructiuni precise, au stabilit legaturi, fixând locurile de întâlnire, zilele, aranjarea ascunzatorilor prin satele unde aveau oameni de încredere"[47] . Conform aceluiasi document agentii de legatura, în majoritate legionari, au stabilit contacte în toata tara cu membri de încredere ai fostei miscari legionare, consecinta acestui fapt constând în transformarea miscarii de rezistenta dintr-un fenomen izolat din podisul Transilvaniei la o actiune organizata ce cuprinde Oltenia, Muntenia, Dobrogea si nordul Moldovei. Nu se omite nici faptul ca aceasta grupare avea sprijinul populatiei, în special al celei rurale, care i-a oferit adapost, a ajutat-o sa se ascunda sau sa-si gaseasca gazde noi. Sigurantei îi era cunoscut si centrul de actiune al miscarii de rezistenta, acesta fiind undeva lânga comuna Boutari în judetul Hunedoara, pentru ca mai târziu, odata cu parasutarea acelor trupe militare, astfel de centre sa mai fie în regiunile Turnu Severin, Vâlcea, Brasov, Bucuresti, Dobrogea, Suceava si nordul Bucovinei de la Câmpulung pâna la Prundul Bârgaului. Dupa cum vedem autoritatile statului erau foarte bine informate asupra modului în care evolua aceasta miscare, astfel ca nu ne mira când afirma ca centrul de dirijare si legatura era la Bucuresti sau ca principalul scop al acesteia fusese gruparea elementelor potrivnice noului regim, militare si civile, pentru ca mai târziu sa se foloseasca de acestea în diverse actiuni armate de sabotaj sau terorism. Bineînteles ca toate acestea fusesera facute "dupa instructiunile aduse de fruntasii legionari lansati cu parasutele de germani". Este evidenta dorinta celui care a redactat acest document sa realizeze o legatura, daca se poate o juxtapunere, între miscarea de rezistenta, atât câta era la vremea respectiva, si miscarea legionara, în încercarea de a manipula opinia publica. Resorturile acestei logici pot fi de altfel întelese foarte usor. Se continua pe aceasta idee, rezistenta anticomunista fiind descrisa ca o actiune terorista, cu caracter legionar, dupa principiile careia a fost organizata. De asemenea, se mentioneaza ca pâna la 15 februarie 1945 miscarea de rezistenta era subordonata celei legionare, dobândindu-si o aparenta independenta doar dupa ce mai multi membri ai legiunii au fost arestati iar altii pusi sub supraveghere.              Obsesia comunista privind pericolul legionar este pe deplin vizibila în acest raport, daca e sa tinem cont ca toata miscarea de rezistenta a fost organizata si condusa de legionari, facând doar poate o mica exceptie si aceea pentru alta idee de care partidul comunist era foarte atasat: aceea a imixtiunii serviciilor secrete occidentale, în cazul de fata cel englez. Astfel si acesta îsi aduce contributia la înarmarea partizanilor români, autorul raportului facând o afirmatie cel putin ciudata: agentii englezi tineau constant legatura cu legionarii români si mai mult cu reprezentanti ai unei divizii germane pentru ca împreuna sa coopereze în sprijinirea miscarii de rezistenta românesti. Este greu de crezut ca Marea Britanie, aliat înca la acea ora al Uniunii Sovietice, conspira atât de evident si înca cu Germania nazista, inamicul ambelor state. Un lucru era însa observat corect în aceasta sinteza a Sigurantei, acela ca daca la început actiunile acestor grupuri au fost îndreptate preponderent împotriva trupelor sovietice, cu timpul ea a fost dirijata contra partidului si regimului comunist, concluzionând ca deocamdata se marginesc sa creeze o atmosfera prielnica în vederea desfasurarii unor actiuni viitoare, care sa fie în strânse corelatii cu evenimentele politice interne si externe. Concluzia raportului era ca prabusirea Germaniei hitleriste a avut o influenta categorica asupra miscarii, datorita acestei prabusiri în munti ramânând doar legionarii notorii veniti din Germania, iar miscarea care initial avea un "obiectiv terorist, de sabotare, distrugere si îndemn la nesupunere" si-a schimbat actiunea datorita precipitarii evenimentelor.                                                                                                                Acest raport al autoritatilor pare a fi o întrepatrundere de fapte reale, concrete, cu unele afirmatii  exagerate sau pur si simplu inventate. Toate acestea ne fac sa credem ca reprezentantii statului nu stiau exact la acea data dimensiunile, modul de organizare al miscarii si se pare ca a fost convenabil pentru ei sa umple aceste lacune cu informatii care le serveau propriilor scopuri, denuntând pe aceasta cale pericolul legionar, încercarea agentiilor secrete vestice de a destabiliza noul guvern si implicarea partidelor istorice în activitatea miscarii de rezistenta armata.

Dupa cum am vazut deja rezistenta armata anticomunista nu a avut un caracter centralizat, nu a beneficiat de un comandament unic, nu a actionat dupa un plan unitar. Asta si pentru ca astfel de fenomene au aparut pe tot cuprinsul tarii, în Banat, în Bucovina, în Muntenia, Dobrogea sau podisul Transilvaniei. Invariabil toate aceste grupe de partizani, prin însasi natura lor, trebuiau sa-si desfasoare activitatea în locuri cât mai izolate, mai rupte de civilizatie, pentru a nu fi prinsi de autoritatile comuniste. Daca mai tinem cont si de faptul ca nu dispuneau de mijoace de comunicatie ne devine din ce în ce mai clar de ce o coordonare a lor era practic imposibila. Astfel ne vedem nevoiti sa le studiem pe fiecare în parte, cu particularitatile ei, o prezentare a miscarii de rezistenta armata ca un tot unitar fiind practic imposibila.                                                            Dar înainte de a trece la prezentarea acelor grupe de partizani despre care se stie sigur ca au luptat în muntii României împotriva comunistilor poate ar fi bine sa lamurim o ultima neconcordanta între rapoartele comuniste si realitate. Despre miscarea Graiul Sângelui am vorbit deja si am vazut ca nu a parasit niciodata stadiul de proiect. Sa vedem însa si ce declarau autoritatile comuniste. La începutul lunii septembrie 1945, Directia Generala a Sigurantei (controlata deja de comunisti), raporta aparitia unei noi organizatii subversive, cu caracter anticomunist, intitulata sugestiv,dupa cum credeau ei, Graiul Sângelui[48]. Se afirma ca aceasta miscare si-a început activitatea în luna martie a aceluiasi an, într-o perioada în care trupele române erau angajate înca în lupta împotriva Germaniei, având drept aliati pe cei care împotriva carora luptau acasa. Raportul Sigurantei constata ca aceasta organizatie era formata în mare parte din militari activi si deblocati, condusi de generali din vechile cadre atasate monarhiei, iar dupa unele date comandantul formatiei ar fi fost generalul Rujinschi, secondat de Constantin Ion Zlotea si Ion Cismaru. Se sublinia ca organizatia ar avea oameni în toate institutiile publice particulare si ar fi condusa de o persoana energica si hotarâta. Printre membrii ei fusesera identificati maiorul Nicolae Argeseanu, maiorul Constantin Zgârbea, colonelul Romeo Zaharia, fost director de cabinet al lui Ion Antonescu si profesor la scoala Superioara de Razboi, locotenent Moraru P. Ion, cunoscut legionar, locontenent Micu Mehedinti, genist, capitan Sucevan Vasile din aviatie si generalii Ciuperca Nicolae si Orezeanu Tudor. De asemenea, în aceeasi nota informativa, se gaseau date privind componenta organizatiei, mai precis numarul ei de membri. Conform datelor Sigurantei Graiul Sângelui avea aproximativ 2000 de membri în Bucuresti si alti 3000 în provincie[49] . Dupa ce am vazut doua puncte de vedere, referitoare la aceeasi miscare, observam cât de frapanta este diferenta între ele. Pe de o parte cei banuiti de autoritati ca ar fi facut parte din aceasta organizatie au recunoscut dupa ani ca de fapt aceasta nu a existat, nu a fost niciodata mai mult decât un proiect. La celalalt capat, unul diametral opus, autoritatile comuniste au întocmit rapoarte în care este construita imaginea unei formatiuni foarte bine închegate, cu o multime de membri, marea majoritate militari si cu o conducere energica. Dar însasi aceasta componenta predominant, daca nu chiar exclusiv militara, trebuie sa ne dea de gândit, Partidul Comunist folosindu-se de aceasta organizatie, ca si de altele, toate exacerbate artificial ca importanta, pentru a-si atinge propriile scopuri, în cazul de fata acela al epurarii armatei de toate cadrele militare necorespunzatoare din anumite puncte de vedere.                                În ceea ce priveste rezistenta armata din Bucovina, reprezentativ pentru perioada de timp 1945-1947 este grupul condus de Vladimir Macoveiciuc. Acesta a fost cunoscut ca cel mai de temut partizan din aceasta zona, totul începând în luna martie 1944 când satul sau, Voitinel, a fost ocupat de trupele sovietice. Localnicii sunt siliti sa-si paraseasca casele si sa se refugieze în judete ca Botosani si Dorohoi. O parte din refugiati se ascund în paduri pentru a scapa abuzurile soldatilor rusi iar conducerea lor o ia Vladimir Macoveiciuc, care înainte de ocupatie fusese instructor premilitar. Acesta reuseste sa informeze autoritatile române de situatia tragica în care se afla sute de familii, dar nu obtine decât arme cu care sa se apere împotriva trupelor sovietice. Îsi instruieste oamenii în centrul de la Sadova ajutat de un plutonier român si unul german. Una dintre cele mai importante actiuni organizate de grupul Macoveiciuc a avut loc pe 20 iunie 1944, când organizeaza o ambuscada în poiana de pe Haciungul Mare, distrugând Statul Major al unei divizii sovietice. Informatiile obtinute cu ocazia acestui atac i-au adus lui, dar si altor partizani, medaliile "Virtutea Militara", "Barbatie si credinta" si "Crucea de Fier". Dupa 23 august 1944 actiunile grupului scad în intensitate, iar în 27 iunie 1945 Macoveiciuc este tradat de unul dintre partizani, Tudose Simion, dar totusi reuseste sa fuga. Ca o consecinta directa a acestui fapt urmeaza represaliile asupra familiei sale, la care autoritatile comuniste ajunsesera tot cu ajutorul lui Simion. Acestia au petrecut sase luni în închisoare, în acest timp agentii Sigurantei folosind orice mijloc, inclusiv tortura, în încercarea de a obtine declaratiile dorite de la ei si în acelasi timp sa-l convinga pe Macoveiciuc sa se predea. Dar efectul scontat este departe de a fi atins, acesta initiind legaturi cu legionarii parasutati din Germania si scapând dintr-o cursa întinsa de Siguranta. Convins de consecintele nefaste ale tradarii lui Tudose Simion, îl urmareste si îl împusca, în timp ce acesta se afla în casa surorii sale în comuna Vicovul de Jos. Desi familia lui Macoveiciuc este eliberata într-un târziu, din lipsa de probe, el este judecat în lipsa[50] si condamnat la moarte de catre Curtea Martiala a Comandamentului IV Teritorial Iasi. Sfârsitul grupului va veni tot în urma unei tradari, în dimineata zilei de 8 iulie 1945 casa unde se adaposteau fiind atacata de jandarmi. Desi Macoveiciuc scapa înca o data, este ranit totusi si prefera sa se sinucida, stiind la ce sa se astepte daca ar fi fost prins[51].                                                 Tot în Bucovina s-au înfiintat din ordinul Statului Major român la ineputul lunii mai 1944 unitati fixe de-a lungul frontierelor transilvane cu scopul de a apara linia frontului de infiltrarile inamice. Un astfel de batalion, care a avut rolul de a lupta contra trupelor sovietice, a fost cel denumit "Bucovina", care avea un efectiv de trei companii, comandat de colonelul Gheorghe Batatorescu, în componenta sa gasins si multi civili, în marea lor majoritate bucovineni refugiati. Un alt astfel de batalion, desi cu un efectiv mult mai mic de circa 100 de oameni, a fost batalionul "Vulturii", condus de capitanul Cucu. Alaturi de aceste unitati mai mari au fost înfiintate si grupuri operative mai mici, de 25-30 de oameni, cunoscute sub numele de unitati mobile.[52] Acestea s-au remarcat prin actiuni deosebit de eficiente si temerare pe linia frontului si uneori chiar în spatele frontului rusesc. Astfel de unitati, în afara de cea a lui Vladimir Macoveiciuc, au fost cele conduse de Constantin Cenusa, din Putna, Ion Vatamaniuc, din Sucevita si Vladimir Tironeac.Desi toate aceste unitati îsi înceteaza activitatea dupa 23 august 1944, totusi le-am amintit aici pentru ca oamenii care le-au format vor fi întâlniti începând cu anul 1945 luptând împotriva regimului comunist ce era pe cale sa se instaureze în România.                  O alta organizatie de care trebuie sa amintim în acest context al luptelor anticomuniste duse pe teritoriul Bucovinei este cea a luptatorilor parasutati aici în data de 25 martie 1945, pe muntele Rotunda[53], formata din Ovidiu Gaina, Ioan Macovei, Ion Radu, Iosif Visoianu, Nicu Alexandru, Filip Oprea, Aurel Gherase si Ţinta[54]. Grupul poseda armament si munitie pentru 100 de persoane. De-a lungul timpului grupul se întâlneste cu Vladimir Macoveiciuc si cu Gheorghe Reus, care conducea un alt grup de lupta anticomunista, în Radauti. Ovidiu Gaina a hotarât însa încetarea activitatii grupului sau în luna august, considerând ca este mai important sa-si împrastie membrii în judetele din nordul Moldovei pentru a le pregati în vederea rezistentei anticomuniste.       Dupa 23 august 1944 multi dintre fostii luptatori ai batalioanelor fixe si unitatilor mobile au ales sa continue lupta în munti, dintr-un motiv motiv foarte simplu: doreau sa scape de hartuielile N.K.V.D.-ului sau, si mai rau, de temnitele anticomuniste, noul guvern al tarii nefiind dispus sa-i ierte pe cei care luptasera cu atâta îndârjire împotriva trupelor sovietice.                                             Un alt centru timpuriu de rezistenta a fost cel din muntii Postavaru-Ciucas, unde în iarna anului 1944, dupa înfiintarea lagarelor impuse prin conventia de armistitiu, dupa deportarile discutate si aplicate apoi, ale germanilor, basarebinilor si bucovinenilor, s-a hotarât realizarea uni adapost în muntii Ciucas[55], care urma sa îndeplineasca doua functii: prima ca adapost pentru cei urmariti de N.K.V.D., iar cea de a doua ca centru de rezistenta si depozit de armament. Cel ce avea sarcinile de a conduce operatiunile era Dumitru Lungu. Acesta stabileste în Bucuresti relatii cu un ofiter, Ionel Moldovan, care organizeaza un grup de rezistenta format din ofiteri. Stabilesc ca în caz de conflict, Moldovan sa trimita la tabara din Ciucas doi ofiteri, ca instructori si conducatori militari.                                                                                                                           În aceeasi perioada, în zona Postavaru era un grup destul de numeros de fugari, aproximativ 40 de oameni, printre care se gaseau si câtiva soldati germani ramasi dupa retragerea din august 1944. Acestia fusesera informati de existenta unui depozit de armament ascuns sub dusumeaua podelei cabanei Babarunca si hotarasc sa-l dezgroape. Tot ce au gasit în acel depozit a fost transportat spre zona Ciucas, dar tocmai acest lucru i-a tradat, în acest mod fiind depistate de Siguranta ambele grupuri si judecati de Tribunalul Militar Brasov sub numele de ,,lotul Ciucas". Ca o ultima precizare legata de acest grup trebuie spus ca avea legaturi si cu trei parasutisti veniti în toamna lui 1944 în aceasta zona: Constantin Ardelea, Constantin Botez si Dumitru Monu.              Nici împrejurimile Sibiului nu au fost ocolite de acest fenomen al luptei anticomuniste, un exemplu în acest sens constituindu-l grupul ce a actionat în zona Fetea-Noul Sasesc[56]. Aici populatia a încercat sa se apere împotriva abuzurilor pe care armata sovietica, ca orice alta armata de ocupatie (sunt binecunoscute cruzimile la care soldatii germani au supus populatia rusa ) le comitea, prin crearea unor "garzi nationale" sau "cetatenesti". Un astfel de grup a luat parte si în imprejurimile Mediasului, devenit ulterior nucleul unui grup de rezistenta activa, stabilit în padurile Fetea, în apropierea comunei Noul Sasesc. Acest punct de rezistenta a fost initiat de Teofil Mija, Aurel Ursu si Ion Golea. Beneficiind de acoperirea pe care le-o asigura padurea acestia au construit aici buncare de armament si alimente, armament care a fost procurat din depozitele ramase dupa trecerea fronntului, dar si de la Legiunea de jandarmi din Sighisoara. Spre deosebire de alte astfel de grupari de partizani, aveau si un post de emisie receptie, cu care lucrau schimbând mereu locul de transmisie, pendulând între Medias si Bratei. Dupa terminarea buncarelor în intervalul 1945-1948 si-au gasit adapostul în ele sute de oameni, acestea fiind, de asemenea, centrul tuturor actiunilor propriu-zise de lupta ce s-au desfasurat aici preponderent între anii 1945-1946. Acestea au luat si ele sfârsit în 1948, când în luna mai buncarele din padurea Fetea au fost descoperite si aproape toti cei care au trecut pe acolo au fost arestati[57].                      Una dintre cele mai putine cunoscute probleme în aceasta privinta a rezistentei sovietice este daca a existat o astfel de miscare si în Basarabia postbelica. Din cauza ideologiei comuniste, ce a cuprins ambele maluri ale Prutului, aceasta problema timp de câteva zeci de ani nici nu s-a pus, autoritatilor fiindu-le teama sa nu se afle adevarul, care ar fi fost în evident contrast cu politica oficiala a autoritatilor comuniste care proclamau "bucuria nemarginita"a românilor în fata "eliberatorilor sovietici". În ultimii ani a devenit clar ca o astfel de rezistenta a existat[58], afirmatie dovedita de faptul ca în vara anului 1944 câtiva români din judetul Soroca s-au organizat în comuna Cobâlnea într-un grup de rezistenta armata ce avea drept scop nimicirea activistilor de partid si ai organelor administratiei de ocupatie. În programul de actiuni al organizatiei figurau si alte forme de lupta, cum ar fi zadarnicirea aprovizionarii trupelor sovietice cu munitii si produse alimentare si organizarea de atacuri prin surprindere asupra transporturilor auto ce se îndreptau spre linis frontului. Din aceasta organizatie faceau parte Semion Plamadeala, Ion Rotaru, Petru Sudacevschi, Eremei Plamadeala, Ion Tacu, Nichita Cardas si Vasile Berghi. Au existat si forme mai pasive de rezistenta anticomunista, cum ar fi refuzul de executare a ordinelor privind predarea în mod obligatoriu a surplusurilor de produse agricole sau de a plati asa-numitul "împrumut de stat". Acestea reprezentau o inventie a sovieticilor prin care încercau sa sustraga de la populatie sume importante de bani pentru refacerea economiei nationale distruse de razboi. Dar pe lânga acestea, care au avut un caracter sporadic si neorganizat, a aparut în toamna anului 1945 o prima încercare de a se realiza o miscare de rezistenta anticomunista pe baze bine organizate. La originea acesteia au stat Vasile Batrânac, Victor Solovei, Nicolae Prajina, Teodosie Guzun, Anton Romascan si Nichita Bruma, toti cadre didactice, învatatori sau directori de scoala. Acestia au hotarât sa constituie o miscare antisovietica ilegala, care în luna august a anului 1946 va primi numele de Organizatia Nationala a Basarabiei (O.N.B.)[59]. În mai putin de jumatate de an ea numara în rândurile sale circa 140 de membri, înglobând si alte grupari antisovietice, cum a fost cea denumita "Ţaranul Nationalist". În fruntea O.N.B. se afla Vasile Batrânac (merita mentionat ca si tatal acestuia, Ion Batrânac, fusese condamnat în 1944 pentru activitate antisovietica). Organizatia avea o structura bine determinata, având în frunte un comandant cu adjunctul sau si fiind împartita în sectii teritoriale, ce cuprindeau fiecare câteva comune conduse de un "comandant" de sectie. În cadrul sectiilor teritoriale activau comitete ale O.N.B. sau "celule comunale", precum si cele din institutiile de învatamânt. Interesant este ca fiecarui nou-primit i se înmâna un carnet de membru al organizatiei, ceea ce ne face sa credem ca cei ce înfiintasera aceasta miscare, desi erau animati de bune intentii, erau un pic cam naivi, daca putem sa spunem astfel. Membrii aveau si o serie de sarcini pe care trebuiau sa le îndeplineasca, cum ar fi atragerea de noi membri, instruirea populatiei în spirit antisovietic, obtinerea de arme si savarsirea de acte teroriste împotriva autoritatilor sovietice.                                                                Din pacate, activitate Organizatiei Nationale a Basarabiei nu a fost de lunga durata. La 23 martie 1947 organizatia a fost practic desfiintata. Organele Ministerului Securitatii de Stat i-au arestat pe Vasile Batrânac si Vasile Cvasniuc, în urma perchezitiei la domiciliile acestora gasindu-se doua caiete ce contineau diverse ordine în limba româna, programul de activitate al organizatiei, numele membrilor si cinci stampile cu înscrisul "Organizatia Nationala a Basarabiei", destinate pentru pregatirea carnetelor de membru al miscarii. Aici s-a vazut acea naivitate de care am pomenit anterior, naivitate în urma careia, în afara celor doi deja amintiti, au mai fost arestate alte 30 de persoane, conducatori si membri activi ai organizatiei.                              În fine, un ultim grup important ce a luptat împotriva comunismului este cel condus de colonelul Ion Uta, fost comandant al regimentului 7 infanterie din Lugoj si prefect de Severin. Acesta se refugiaza în muntii Banatului la scurta vreme dupa arestarile facute cu ocazia procesului Iuliu Maniu. Înca din 1945-1946 la Domasnea, Rusca Teregova, Luncavita, Veredin, Mehadica[60] din initiativa si cu sprijinul lui direct fusesera înfiintate organitatii national-taraniste si liberale, destul de bine pregatite si înarmate, care, în eventualitateaca alegerile din 1946 urmau sa fie pierdute, trebuiau sa treaca la actiune armata. Cum acest lucru s-a întamplat, alegerile fiind pierdute de partidele istorice, o parte din membrii acestor organizatii s-au reunit pentru a forma grupul armat condus de colonelul Uta, iar alta parte au ramas în satele lor pentru a-i aproviziona pe primii cu alimente, arme si munitie.                                                                                                          Majoritatea membrilor formatiunii armate de lupta anticomunistacondusa de Ioan Uta o constituiau taranistii si liberalii, la care s-au adaugat mai apoi si luptatori de alte orientari politice, cum au fost legionarii, dar si oameni fara nici o afinitate politica. În perioada sa de început , 1946-1947, grupul armat, divizat în mic unitati de 3-4 oameni, se adapostea prin salasele satenilor din satele învecinate zonei în care actionau. Ulterior si-au construit si adaposturi, bordeie întarite.                                                                                                                        Armamentul folosit de partizanii colonelului Uta provenea dintr-un depozit militar german, situat la aerodromul din Lugoj[61], pe care nemtii îl abandonasera iar rusii nu reusisera sa-l gaseasca, dar si din depozitele armatei. Astfel, spre deosebire de celelalte grupuri de partizani, miscarea colonelului Uta a fost bine aprovizionata din acest punct de vedere al armamentului. si acest grup, ca majoritatea de altfel, si-a încheiat activitatea în urma unei tradari, în noaptea de 7 spre 8 februarie adapostul în care se ascundeau fiind atacat, liderul partizanilor fiind ucis, împreuna cu alti 5 membri, iar alti 6 fiind arestati.                                                                                    Am amintit anterior de modalitatile prin care partizanii îsi procurau armele si munitia. Una dintre acestea o constituia parasutarile facute initial de germani si apoi de aliati, dar acestea erau de putine la numar si neînsemnate calitativ. O alta cale de a se înarma era prin "loviturile" date pe cale ferata, prin sustragerea din vagoane oprite între statii, dar si de la unele depozite sau chiar unitati militare sau posturi de jandarmi. Însa cea  mai mare cantitate de arme, munitie, grenade era procurata din colecta facutade la locuitorii din zona, care, prevazatori, adunasera din vremea razboiului si apoi din pargerile facute la vagoanele de pe calea ferata, diverse arme pe care le pusesera apoi de-o parte. Însa acestea din urma aveau un incovenient major. În cele mai multe cazuri erau prost pastrate si ca o consecinta a acestui fapt de multe ori nu mai functionau. Astfel devine evident de ce grupul Uta era una dintre putinele exceptii, printre singurele care puteau duce acest razboi de gherila cu autoritatile aproape de pe picior de egalitate din punct de vedere al armamentului.

Rezistenta anticomunista în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.                                       

În ceea ce priveste aceasta problema, de-a lungul timpului raspunsul nu a fost unul usor de dat pentru ca Biserica Greco-Catolica s-a simtit persecutata de cea ortodoxa, opinând ca între aceasta din urma si autoritatile statului a existat o întelegere privind desfiintarea primei. Iar în conceptia ierarhilor greco-catolici odata ce ai cooperat cu regimul nu mai poate fi vorba de rezistenta împotriva lui sau de persecutii în sens invers. De asemenea, în epoca, s-a vorbit mult despre mitropolitul Marina daca este sau nu "rosu". Adevarul era ca fusese pus conducator al Bisericii Ortodoxe de catre Partidul Comunist, dar la fel de adevarat este ca a dovedit un talent remarcabil în a realiza un compromis benefic pentru ambele parti, dai mai ales pentru biserica, date fiind conceptiile pe care comunistii le aveau despre religie si Divinitate. În ciuda acestor contestari a existat indubitabil o participare a Bisericii Ortodoxe la rezistenta anticomunista, participare care poate fi împartita în mai multe tipuri diferite[62] . Astfel a existat o sustinere a miscarii de rezistenta armata anticomunista din muntii României, actiune  depusa de foarte multi calugari din schiturile si manastirile ortodoxe, dar si de preoti de mir. Se mai poate vorbi si de predicile religioase folosite ca discurs anticomunis, în acest sens existând numeroase exemple. În fine, mai poate fi vorba de o rezistenta spiritualizata, cu mai putine fapte concrete, pamântesti, ce se manifesta prin folosirea rugaciunii ca arma împotriva ateismului, atât în manastiri cât si în închisorile comuniste.                                                                                                                            Aici nu vom prezenta decât foarte succint prima forma de rezistenta anticomunista, cea care a sprijinit partizanii sau în general luptatorii împotriva guvernului impus de sovietici, fiind cea care se încadreaza cel mai bine în tema capitolului. Poate o importanta particularitate a asezamintelor monahale ortodoxe din spatiul românesc si nu numai, este asezarea lor pitoreasca, particularitate care a facilitat dupa 23 august 1944, dar mai ales dupa 6 martie 1945, adapostirea persoanelor urmarite pentru crime de razboi ori pentru infractiuni care "lezau" securitatea nationala. Prin acest rol, dupa 1945, manastirile ortodoxe au devenit puncte de sprijin pentru rezistenta armata anticomunista. Orice persoana certata cu autoritatile putea fi gazduita în aceste lacasuri pentru o perioada îndelungata de timp. Acesta a fost cazul profesorului Nichifor Crainic, care era acuzat de sustinerea maresalului Antonescu si a trebuit sa se adaposteasca la manastirea Sâmbata de Sus în timpul iernii dintre anii 1944-1945.                                                                                                  Într-o sinteza a D.G.S.P.[63] privitoare la "evenimentele importante în problema cultului ortodox" se vorbeste, printre altele, si de unele manastiri care sustineau într-un fel sau altul rezistenta anticomunista. Exemple de astfel de manastiri gasim si în alte rapoarte ale Sigurantei: Cernica, Pasarea, Neamt, toate având în comun faptul ca adaposteau oameni ce se ascundeau de regim.                                                                                                                                                 La un alt nivel este însa sustinerea data de unii ierarhi grupurilor de rezistenta din România. Astfel, Mitropolitul Timisoarei, Vasile Lazarescu si episcopii Andrei Magieru de Arad  si Nicolae Colan de Cluj au fost contactati de secretarul organizatiei " Haiducii lui Avram Iancu", Dumitru Oprea, pentru o sustinere din partea Bisericii Ortodoxe ardelene. Consecinta acestor întrevederi a fost ca în perioada iunie 1945-februarie 1946 episcopul Andrei va dona mari sume de bani în contul acestei organizatii. Alt aspect al acestui tip de rezistenta este cea de sustinere cu hrana, informatii, asigurarea de legaturi cu punctele urmarite din partea preotilor de mir sau a monahilor a partizanilor din muntii României.. Exemple de ieromonahi care au facut aceste lucruri pot fi Filaret Gamalau, care a sprijinit organizatia "Garzile lui Decebal", parintii monahi Evghenie Hulea si Teodosie Filimon, implicati în rezistenta anticomunista alaturi de grupul fratilor Paragina sau preotii Ion Popa si Constantin Hodoroaga care au ajutat grupurile Arsenescu-Arnautoiu si Apostol.                                                                                                                       Însa probabil cel mai important aspect al acestui ajutor dat celor ce luptau împotriva comunismului, este faptul ca manastirile constituiau în aceasta perioada locuri de retragere, de expectativa, multi militari retragându-se la astfel de schituri pentru a-si strânge forte[64] pentru razboiul pe care ei credeau ca se va declansa între Marea Britanie si S.U.A.. pe de o parte si U.R.S.S. pe de alta. Chiar si dupa ce a devenit evident ca o interventie occidentala nu va avea loc, cei retrasi la manastiri au fost nevoiti sa ramâna aici din cauza pozitiei radicale pe care o adoptasera, ce nu le mai oferea nici o alternativa, nici o cale de întoarcere.