Romanii, o antichitate arhaica

Romanii, o antichitate arhaica
DEZVĂLUIRE

Dictonul "Cunoaste-te pe tine însuti" se refera nu numai la om ci, extrapolând, se poate referi la un popor sau la o planeta, de exemplu.
În aceasta carte, "stiutorul fara lauri" Elie Dulcu, încearca sa ne arate cu lumina cunoasterii provenite prin sufletul sau, profunzimea radacinilor neamului românesc, pe care diferite opinii l-au plasat în ograzi straine. Caci spune si dovedeste el "Latinitatea nu este de la Traian încoace ... latinii sunt intrati în istorie, pe firul evolutiei în urma noastra". Denumirea tarii "ROMÂNIA" nu vine de la cuvântul "roman", caci dac-ar fi asa, mult mai nimerit ar fi sa se numeasca astfel Italia (locul lor de bastina) sau Grecia, Franta ori Anglia, unde romanii au stat 500 de ani, nu ca la noi, doar 150 de ani, dupa care au plecat de buna voie, nesimtindu-se probabil ca "acasa". Desigur ca a fost importanta trecerea lor prin istoria noastra, ca si a altora, caci ne-am îmbogatit limba si traiul cu câte ceva de la cei ce au fost vremelnici pe aceste locuri; am primit de la ei unelte si cu-vinte, poate ca dar pentru ospetie, si le-am daruit si noi stramoseasca danie din ce-am avut mai bun. Dar am ramas aceiasi.
Cele sase milenii de vechime scrisa, anuntate la Tartaria, pot fi completate cu figurile de la Lepenski Vir (Portile de Fier) sau Cetateni, ducând vechimea noastra mult mai în strafunduri de timp si legând-o de alte civilizatii enigmatice, de mult uitate.
Elie Dulcu, prin cercetari lingvistice, prin cuvinte si datini, releva multiplele legaturi spirituale între cultura daca si cultura indiana straveche, ducând firul lor comun mai departe spre "tara lui Mu", etc.
Cartea de fata nu este numai o însiruire de date, analize si retrospectii, ci este dorul de dragoste al unui om care a trait pentru tara lui. Ea trebuie citita cu mintea si înteleasa cu sufletul. Mostenirea stramosilor nu trebuie sa ne creeze trairi de mândrie desarta, ci de bucurie molcoma, de datorie si respect pentru ei, necesare în viitorul dorit de noi. Caci, cu cât avem mai mult suntem datori mai mult fata de ceilalti. Sa dovedim aceasta cu întelepciune si dragoste de semeni.
Suntem aici, dintotdeauna!
Am coborât aici din stele si Cuvânt ca sa ne traim vesnicia; ne-am nascut din dor si iubire si ne-am spalat cu lacrimi; dar am adus cu noi "Omenia" si ea va birui.

C.L.C. Claudian Dumitriu - Presedintele Fundatiei de Inforenergetica "Sf. Apostol Andrei"

CUVÂNTUL EDITORULUI

Elie Dulcu s-a nascut în 1908 în comuna Aninoasa din judetul Gorj. Înca din tinerete a fost atras de filosofia, istoria si învataturile stravechi indiene. Dupa absolvirea scolii Normale din Târgu-Jiu urmeaza cursurile Universitatii din Cluj, Facultatea de Limba engleza. Autodidact prin excelenta, îsi însuseste si limbile franceza si italiana, iar mai târziu unele notiuni de sanscrita.
Atractia spre metafizica, initierea în învataturile ezoterice îl determina ca, împreuna cu fratele sau George, absolvent cu titlul de doctor în fizico-matematici al Universitatii din Torino si asistent la Universitatea din Cluj, sa abandoneze activitatile de zi cu zi si sa se dedice publicarii în România a unor lucrari initiatice ezoterice si nu numai.
Editura RAM Aninoasa - Gorj, condusa de cei doi frati Dulcu, a fost în perioada anilor `30-'40 si pâna în 1946 un precursor în acest domeniu. În îngrijirea si în traducerea lor s-au publicat titluri ca: Vasile Pârvan - "Datoria vietii noastre", Platon - "Fedan", Lao Tze - "Tao Te King", J.C. Chatterji - "Filosofia ezoterica a Indiei", precum si lucrari ale D-nei Alice Bailey.
O bogata corespondenta a fost purtata pe tema volumelor editate cu personalitati ale vremii printre care Mircea Eliade, Henriette Yvonne Stahl, Anton Dumitriu, Jwala Prasat Singhal, Alice Bailey s.a.
Notiunile de sanscrita acumulate l-au facut pe Elie Dulcu sa aprofundeze cunoasterea în original a unor carti de initiere stravechi, autorul reusind astfel sa presupuna identificarea filonului de origine al limbii române. Dupa încheierea razboiului si închiderea editurii, destinul lui Elie Dulcu a urmat alte cai. Dupa o perioada de oarecare celebritate dobândita în perioada interbelica, ajunge sa desfasoare munci ca magaziner, statistician, profesor de vioara, pensionându-se apoi în urma unor boli capatate în locurile pe unde a fost retinut câtiva ani fara vreo vina.
Om de o înalta forta morala, Elie Dulcu a continuat sa scrie. Cartea pe care o publicam îsi are radacinile în perioada de dinaintea razboiului si a fost asternuta pe hârtie în 1966. Trimisa la diverse reviste si foruri stiintifice (inclusiv Academia Româna) ea a suferit mai multe revizii si acualizari, ultima dintre acestea datând din 1978. Din aceasta cauza, toate referirile autorului sunt strict legate de perioada de dinainte de revolutie si de cadere a comunismului. Trimiterile la carti si lucrari aparute dupa 1978 apartin în exclusivitate editorului, care a încercat, modest, sa completeze prezentul op. De asemenea toate notele din subsol sau de la sfârsitul lucrarii apartin editorului, care astfel a încercat sa indice toate sursele, în masura în care a reusit identificarea lor. Stilul lucrarii, care poate parea unora arhaic sau depasit este însa cel original. Din pacate, disparitia dintre noi a autorului ne-a determinat sa optam pentru pastrarea acestei forme cu tenta arhaica. Extrase din ultima revizie au aparut în serial în revista "stiinta si tehnica" numerele 10 si 11 din 1991.
Lucrarea nu contrazice ideea latinitatii noastre, ci merge mai departe, afirmând existenta unui filon comun, atât pentru limba noastra - ca o continuatoare a limbii dacilor -, cât si pentru limba latina. Din pacate, în 1994, Elie Dulcu, a trecut Dincolo discret, asa cum a trait o viata întreaga.

Editorul

GLIFE INTRODUCTIVE

Istoria, lat. si gr. historia, de la histor, cunoastere, cf. ideidenai, a cunoaste, este o metoda lucida de a sti, nu numai o arhiva sistematica a trecutului.
Ignoranta este principala cauza a confuziei din lume. Mitografierii de azi n-au înteles sensul istoriei, nefiind convinsi ca focul cunostintei arde toata actiunea de pe planul iluziei si mistuie toate muceniciile.
Pavel, apostolul ne-a prevenit însa: "Daca cineva îsi închipuie ca stie ceva, înca n-a ajuns sa cunoasca cum se cuvine sa cunoasca." Dar cu cât adâncim gândirea cu atât ni se pare totul mitopeic si fara timp. Credem, totusi, ca numai prin traire câstigam simtul proportiei, întelegerea valorilor si simtul sintezei. Caci trei idei trebuie sa ne domine în acest interval al vietii: ideea de experienta, ideea de expresie si ideea de expansiune. Tot aici este cazul sa ne amintim si de fraza celebra a lui Socrate, disperat ca nu stie tot: "Oide me uden eidenai" (stiu ca nu stiu nimic.).
Desigur, încercarea de a sti, de a cunoaste, trebuie sa duca neaparat la ceva viu si mereu prezent, bunaoara la o noua geneza a omului, de asta data launtrica, prin meditatie si cunoastere, ca scop evolutiv al sau, un scop de care nu scapa nici o teorie sau practica umana.
Autorul, în hieros logosul sau, nu pretinde infailibilitate. În fata ratiocinatiei si a intuitiei sale, trecând prin stiinte traditionale uitate de lume si de istorie, rezultat a întregi milenii de gândire, filosofii tainice ale viului în Natura si Fire, a cautat sa dezlege misterul vital al arhistrabunilor sai, bastinasi ai aceluiasi tarâm de milenii si ai aceleiasi limbi de care nu s-au putut lepada, nici vrând, nici nevrând, ca sa nu piara cu nume si fiinta.
În excursul sau, autorul arata ca este cu neputinta ca poporul sa arunce în gheena uitarii limba sa materna, fireasca, spre a culege o alta de la neamurile dimprejur, fie antice, medievale, sau moderne. Daca poporul e trupul si limba e sufletul, cum spunea Aron Pumnul, iata, deci, ca si dupa nimicirea trupului limba ramâne. si azi latina este în uz, e vie în scris si în litanii religioase. Europeii, dupa o ortoepie mai veche, au preferat-o pâna mai deunazi în carti si acte. Ne-am întrebat într-o nelamurire totala: Cum de a disparut, chiar din primii ani, zece ne spun istoricii, limba dacilor? Limba este întâiul mare poem al unui popor, spune Lucian Blaga.
Poporului îi era prea sfânta plamadeala în aceeasi tarâna si cu acelasi grai în care s-a nascut. Aceasta antichitate arhaica e Prima Mater-ia din care si în care s-a zamislit. Ar putea cineva trece de fruntariile sau de granitele Patriei sale si, în uitare de sine, sa spuna ca de acolo si nu de aici se trage? L-ar dezminti firea si limbajul, care au rezistat mereu în bataia vânturilor cardinale. Autorul si-a asumat întreaga raspundere a expresiei neobisnuite a gândurilor sale, a glosei care i-a framântat învatatura, fiind pregatit sa faca fata oricaror acuzatii de natura dogmatica. Ca textul are multe neajunsuri si lipsuri si defecte, este pe deplin constient. Tot ce pretinde este ca, oricât ar parea de vizionara teza sa, coerenta si consistenta celor afirmate sa cada de acord cu ipotezele laborioase si operative acceptate de stiinta istoriei. Asa cum se destainuie de la început cititorului avizat, autorul încearca sa înfatiseze o problema imperioasa a zilelor noastre: Trainicia stirpei românesti.
Adevarurile descoperite de el nu sunt prezentate ca o revelatie. Cele cuprinse în micul sau opus se gasesc ratacite peste tot. Înmanuncherea lor, sub un rationament strâns, este opera a numerosi ani trudnici de studii, verificari si anxietati. si a ajuns la trainica spiritualitate traco-daco-romana care ne mâna mereu înainte si face sa triumfe fiinta interioara. A mai vorbit cineva de atunci de Spiritul nevazut al Naturii, a carui Raza o simte omul pâna în adâncul lui necunoscut? S-a cercetat conexiunea metafizica a Mintii cu Materia?
Fireste, cei ce se pronunta în ale stiutului se deosebesc în metoda:
a) sciolistii (sciolus, scius, scire, demi-savantii), care îsi arata învatatura oriunde, oricând, oricum si în orice;
b) scientistii dogmatici, care se arunca trup si suflet în palpabil, sufocati de munti de dovezi neconcludente sau de "gramad'a de systeme celle mai contradicutóre alle sciintiei moderne," cum scrie un istoric de prin secolul trecut ¹;
c) stiutorii fara lauri, luati în derâdere pentru planarea lor îndelungata în constiinta timpului si calauziti de crezamântul lor total în existenta Umanitatii spirituale dinauntrul omenirii fizice.
Când vântul duce pe aripile lui samânta roditoare, aceasta ramâne acolo unde are mediul entuziast spre a-si dimensiona intimitatea. Cuvântul entuziasm provine din enthousiasmos, de la enthousiazein, a fi inspirat, de la enthousia, de la entheos (en-theos), posedat de un zeu, cu sens larg de zel intens si pasionat, admiratie ardenta, fervoare, sentiment extatic rezultat din presupusa inspiratie sau posedare de catre divinitate. Vântul e pneuma, iar samânta e întelepciunea. Ce studii si capacitati istorice trebuie sa aiba Eol spre a lasa samânta purtata de el sa fie absorbita de mintea larga si întelegatoare a omului prodigios?
Pentru vederea dreapta în lume si pentru sederea în raport nemijlocit cu ea folosim singura metoda harazita omului, unic în sine, o metoda cu trei ramuri, directii sau dimensiuni de gândire, omul fiind în aparitia sa corp, suflet si spirit. Iata cele trei parti ale cugetarii sale:
1. De la general la particular, de la Cosmos la microcos-mos, mânat de legea analogiei, axioma hermetica - Ceea ce este deasupra este asemenea cu ceea ce este dedesubt si ceea ce este dedesubt este asemenea cu ceea ce este deasupra - cu ajutorul intelectului înalt dezvoltat, a patrunderii perspicace si a cunoasterii profunde. Caci privelistea vietii se face în sensul de mai sus, iar dorul paradisiac (vezi nostalgia paradisului la Novalis) îsi strânge fortele într-un punctum saliens spre a strapunge întunericul pâna la lumina edenica unde îsi va scalda tihna în acel "ospat al eternitatii," cum îi ziceau dacii.
2. Dinauntru în afara, de la centru spre periferie, un centru care este peste tot si cu o circumferinta care nu este nicaieri (machina mundi, quasi habens ubique centrum, et nullibi circumferentiam, - Pascal, Cusa, Pitagora, Hermes), cu ajutorul intuitiei larg si îndelung folosite, a ratiunii pure si a spiritualitatii ascensive. Comprehensiunea ultima vine dintr-un colind de nicaieri spre centrul totalitar, ca o calcare a drumului de întoarcere.
3. De la Creator la Creatie, cu ajutorul identificarii, comuniunii, teofaniei, constiintei unitare si totalitare.
Numai când insul va ajunge aici va sti cu adevarat ce cere Întregul de la el, ce vrea Totul de la parte.
Istoria ne învata sa stim Trecutul si sa cunoastem Viitorul în Prezentul dominant, fara opunere si tagada din partea Naturii, a Timpului si a Spiritului.
Aceasta duce la perceperea relatiei dintre frumusetea pamânteasca si Adevarul etern. Firul acesta e Viata însasi si merita sa ni-l însusim prin traire de la starea de amoeba pâna la Buddha, fara catene existentiale. Jertfirea necurmata face istoria lumii.

De minimis non curat lex.
Elie Dulcu

I
Istoria e sensul nostru

Fugarul exordiu despre trainicia stirpei românesti, existenta noastra în timp, e rodul a multor ani de intuitii si meditatii, si învedereaza speranta ca va stârni o punere de problema asupra antichitatii noastre arhaice. Caci am luat de bun ceea ce spunea Lucian Blaga - "Exista pentru fiinta omeneasca o singura sansa de a lua contact cu realitatea însasi: nu prin simturi, nu prin idee, nu prin ipoteze, nu prin teorie, ci prin punere de "probleme," adica prin deschidere de mistere ca atare." si credem ca va împlini marea nedumerire a multora asupra obârsiei noastre. Însusi neaosul Sadoveanu si-o marturiseste prin anul 1956: "Eu n-am avut niciodata la îndemâna o ampla documentare a obârsiei neamului nostru; dar întotdeauna am simtit în adâncul meu ca nici o cotropire straina n-a putut altera - de-a lungul veacurilor - structura spirituala originara a poporului român." Conchidem ca prin veacuri Mihail Sadoveanu întelegea mileniile noastre. Iar Mircea Eliade marturisea si speram ca stia ceva: "Noi avem o protoistorie înca vie si creatoare în folklore, avem un fel de spatiu transistoric care ne ajuta sa supravietuim, cum am si supravietuit chiar în momentele cele mai dramatice." Ce-l facea pe George Calinescu, el care nu s-a înselat niciodata în deductii si concluzii, sa creada cu putere în marele adevar axiomatic: "mitul vechimii noastre?"
Istoricii de meserie sunt din fire ostili speculatiilor cu aport nou, de aceea ne adresam vizionarilor cu o mai mare putere de integrare, caci vrem sa legam nemijlocit un trecut fabulos de o memorie vie dintr-un prezent efervescent cu veleitati uriase de mâine. Istoria, desigur, e mereu în miscare dar, cum e cazul nostru, cu niste radacini care sunt mereu aceleasi.

Goana dupa anticul românesc a lui Bolliac, Hasdeu sau Odobescu, a trezit un popor uitat, neglijat sau urgisit. Protoistoria lui îsi dezveleste un viitor entuziast care îl cheama spre un permanent "acum". Se întrezareste o lumina în care se va vedea Lumina. Istoricii din secolul al XIX-lea sunt tezaure de dovezi si autori, "fontane sigure de informatiune." Ramâne cititorului, de orice disciplina ar fi, sa gaseasca dâre de aur care sa-l scoata la drum. Altfel, ignoranta va ramâne mai departe pricina de poticnire a mintii sale. Enigma neamului sau, rebusul eternitatii noastre, va ramâne si pe mai departe în starea de nedezlegare. De altfel, înca de pe atunci, autorii de mai sus se vaicareau ca nimeni nu da nici o importanta urmelor bastinase. Iata, de pilda, cum se plângea Bolliac: "Sunt abia 4-5 ani de când cercetez ceramica dacica. Pâna acum 5 ani margineam cercetarile mele numai între cele romane. Astfel faceau si toti câti aveau la noi gustul antichitatilor. Tot ce se gasea era roman si tot ce nu putea fi roman era barbar, prin urmare bun de sfarâmat, bun de aruncat"². Ba si azi suferim de grave preconceptii în privinta autohtonilor daci.
Numele de dac nu e doar de la anul 109 Î.Ch. dupa batalia cu scordiscii, când aflam ca "Mincius Rufus imperator, cum a Scordiscis Dacisque premeretur ...," ci de la dacul indian, dac, prob.con. cu sanscr. drak, repede, din dra, a fugi, poate si originea cuvântului trac. Oricum, exista si azi denumiri cu dac. Vezi Dacca. Asa cum exista Bihar, Biharea, iar la noi Biharia. si altele. În India antica se mai cunoaste si o rasa de razboinici numita An-dhaka.
Astazi începe a se auzi ceasul afirmarii noastre spirituale. De aceea vom pleca si noi urechea la glasul ce rasuna nu numai în subconstientul fiintei noastre nationale ci si în toata trairea noastra. Teza prezenta se înscrie pe aceasta linie.
Geneza dintr-un mit fara contur pare aici fabuloasa si astrala. Chinga teoriilor istorice, în ceea ce ne priveste, e nu numai factice, ci de-a dreptul nefireasca, oricât ar parea de comoda. Savanti lucizi conchid ca nu exista teorie absoluta cu veracitate completa. Ne-o spune bunul simt comun. O marturisea Eliade Radulescu catre amicul sau Costache: "Ori tóte suntu mincinóse sau în retacire sau ca numai una e vera. si care e aceea?" "Eroarea nu e în stele, ci în noi," declama aedul englez în secolul al XVI-lea.
Sa lasam deci, pentru moment, obisnuitul obicei al mintii de a judeca lucrurile dupa aparente, oricât ne-ar parea ele de solide, si nu dupa întelesul lor interior, ca eroarea sa nu se strecoare în expunerea si în concluziile noastre. Altfel ramânem în fumul interpretarii literei moarte. si cerem ca Shakespeare: Gently to hear, kindly to judge!
De aceea, ne-am îngaduit a ataca din nou problema zamislirii noastre. A pretinde câteva milenii pentru poporul nostru nu e o sfruntare sau o afirmatie aleatorie si gratuita. Niponii aroga obârsie solara (atlanta) si aceasta îi face sa fie printre cei dintâi într-o civilizatie care se apropie fulgerator.
Ne-a înciudat usurinta cu care se teoretizeaza ca am luat si luam de la toti, fie limba, fie pamânt, fie obiceiuri. Azi aflam ca pentru viata sufleteasca suntem datori slavilor, pentru cea intelectuala ungurilor - spre a nu mai vorbi despre cea administrativa(?), iar gândul românesc este de origine maghiara. Pâna în anul 884 D.Ch., anul venirii acestui popor în Europa, noi am haladuit pe dealuri, munti si vai fara gând, fara functia mintii. Cum de am putut trai atâta veac pâna la venirea lor?
Suntem un popor de munti, de interiorizare. Am visat întotdeauna înaltimea si profunzimea. De aceea gândul si gândirea au fost provocate de timpuriu de excelsior-ul din noi. Ungurii, popor cunoscut înainte de europenizare ca praedo gentium, au gasit aici aceste unde ale sufletului. Deci, gândul românesc nu provine în nici un caz din mongoloidul gond, ci din vedicul gând. În fuga cailor nu se poate gândi. Fuga nu da gândire. Aceasta nu se isca în nomadism. Mai înainte se cere încetinirea drumului de sub picioare. Abia dupa aceea se cauta cerul interior: cunostinta, al carei foc mistuie nimicul trairii. Ar trebui sa se înteleaga pentru totdeauna ca "tocmai limbile nomazilor sunt supuse mutabilitatii" (Max Müller), nu noi care eram înca din negura vremurilor "asezati." Ba chiar învatatii evului mediu afirmau ca dacii au aflat "piatra filosofala." Daca ne-am aminti numai de arcul lui Arjuna din poemul filosofico-religios Bhagavad Gita care se chema gandiva si stimula evolutia, tot am sti ca gândirea româneasca e pe drumul ei propriu, anterior multor popoare pierdute de istorie. Sa deducem ca nu exista o scoala româneasca asupra propriei noastre obârsii?
Atena si Roma însele au luat de la noi si au trecut totul prin civilizatiile lor splendide, dupa o "lustruire" (lustrare, lux lucis) de durata. Atenei i-am dat cefal, cap (ceafa), iar Romei anima, suflet, inima, ca centru al constiintei.
I-am putea aminti scepticului ortodox, spre a nu-si anula gândirea, ca însasi misterele eleusine care au înnobilat Elada si pentru care a ramas faimoasa în istorie, care stateau la temelia tuturor actelor ei razboinice, artistice, politice, filosofice, religioase, sunt aduse în Atica de Eumolp, poet si discipol al lui Orfeu, exilat din Tracia, care a initiat si initiaza pe eleni, cum spune Plutarc în De esilio. În antichitate nu se punea la îndoiala si nu exista nici o controversa asupra acestei existente a tracului Eumolp si asupra operei sale. În paranteza, acestea venisera în Tracia din Egipt, aduse pe vremea aceea de Orfeu. Am dat mitologiei grecesti chiar pe Orfeu însusi, mare poet si muzician, inspirat de Apolo si de Muze, capabil în septacordul lirei sale sa conduca pe oameni, sa vrajeasca arborii si stâncile, sa stavileasca cursul apelor, sa calmeze dobitoacele; un mare civilizator, în stare sa învete misterele artei, agricultura (cultura grâului!) si tainele sufletului; arta de a utiliza plantele, de a vindeca bolnavii; mare filosof, învatând taina de a consemna întelepciunea. Iar tracii erau cei mai buni discipoli ai sai. În contextul agriculturii, secera ar fi fost descoperita de carpato-danubieni (Déchelette). A mai cultivat cineva în Europa grâul înaintea noastra? Nu cumva agricultura în Europa (vide cercetarile prof. Berciu în pesterile La Adam din Dobrogea si la Ciumesti) a aparut tot pe aceste meleaguri? O, cât erau de întinse pe atunci! Deci, afirmatia ca am dat Greciei sa nu mire cu nimic. si apoi, cui datoreaza elinii antici naiul si fluierul? Pe un sarcofag dac se vad un geniu cântând la nai si un altul la fluier. si azi aceste instrumente rasuna covârsitor pe meleagurile proprii. Au reînviat cu o vigoare de neînchipuit pe plaiurile tarii de altadata. Cât priveste folclorul muzical, o lume întreaga îl admira, ca fiind cel mai bogat din lume (elvetienii) si cel mai vechi (italienii). Bogatia si vechimea lui nu pot fi explicate decât printr-o existenta cu neputinta de calculat.
Daca suntem urmasii tracilor? Nu e nevoie sa se argumenteze ca fiul nostru este, prin noi, urmasul tatalui nostru.
Optica unghiului nostru arata ca nu suntem mari, nu suntem mici. Stam locului cu rostul nostru: Stam armonic în concertul si consensul general. Noi nu suntem o alcatuire fortuita a întâmplarii istorice, ci mergem înainte înzestrati cu un destin propriu de a alatura popoare si de a destepta popoare. Spiritualitatea aceasta ne-a creat istoria si dainuirea. Azi se vede cu prisosinta cum etosul acestui popor iese din nou la iveala, pentru a lumina si mai mult comunitatea universala ce se anunta.
Cu lumea romana, mai mult cu civilii romani din imperiu, a fost o împreunare furtunoasa cu podoabe si haine noi. A urmat gestatia pentru o alta ipostaza a noastra. Am refacut istoria, iarasi, din amintiri mai putin sigure. Dar sufletul e intact, nealterat, nevatamat.
Ca numar, nici macar jumatate plus unu nu sunt bastinasii acestui pamânt? Teoria prin care pretindem acest plus unu nu ni se pare nici desueta si nici inutila.
De scriam aceasta pledoarie prin sec. I-II D.Ch. ce am fi spus? Ca romanii si dacii sunt urmasii aceleiasi mčre-souche. Încuscrirea, dupa acea moarte de om de cel putin cinci ani, n-a adus nici o schimbare de natura, ci s-au facut toti o "apa si-un pamânt," cu un plus de civilizatie de un secol si jumatate, care abia dupa un mileniu a iesit la suprafata. Latinitatea nu e de la Traian încoace. Ea e prea veche spre a fi sesizata în iuresul de azi. Latinii sunt veniti sau intrati în istorie cu mult în urma noastra pe firul evolutiei, caci circulatia popoarelor se face de la rasarit spre apus. De aceea, Drang nach Osten a dat întotdeauna gres. Tot ce-i împotriva Firii se întoarce, mai devreme sau mai târziu, la aceeasi matca. Limba latina era din Alba. Cine erau acesti albani care o vorbeau? Nu cumva se observa usor ca faceau parte din acelasi neam din care au purces tracii, dacii, românii? De ce nu ni s-a injectat, o data cu noua plamadire si putin spirit roman de dominatie, de iesire la orizont? Mai curând englezii au prins acest spirit pe un teritoriu unde nu apunea soarele niciodata. si au cazut si ei, ca si romanii, în ascutisul sabiilor lor.
Afirmam teoria ferma ca suntem parte integranta din aceeasi familie cu latinii. De aceea si alfabetul, zis latin, cu care scriam înainte de venirea romanilor pe aceste tarâmuri. Descoperirile din Vâlcea, de la Ocnita, au aratat aceasta: Limba plecata în zari diferite a dat traca, daca, latina si româna. Sa fi scris latineste, oare, asa cum mai târziu am scris slavoneste, greceste, iar azi frantuzeste? Da, dar nu pe oale si urcioare, care nu reprezinta o îndeletnicire a tagmei de sus!
Aceasta nu înseamna o exagerare a "ponderii autohtonilor la formarea limbii române în detrimentul celei latine," cum ne spune recent un avizat, care foloseste cuvântul detriment, însemnând "opozitie de prediscutie," ci o restabilire calma si calculata a lucrurilor. Nu exista nici o natiune în Europa care sa nu aiba cuvinte latine în lexicul lor, mai mult sau mai putin. Englezii au latina si saxona fifty - fifty si nu putem pretinde ca sunt latini, desi acolo romanii au stat o jumatate de mileniu, iar la noi un veac si jumatate. Mai puteau sta pâna la împlinirea unui mileniu, dar ne-au parasit la timp; am ramas aceiasi, si noi si ei. Fiind însa dintr-aceeasi spita straveche, a existat o consonanta între cele doua popoare. Daca si latina nu erau limbi antagoniste. Latina ne-a îmbogatit vocabularul pâna în ziua de azi. Procentul cuvintelor latine în limba româna este mai mare decât în limba italiana, asa cum s-a afirmat la congresul latinistilor de la Bucuresti. Dar una e îmbogatire si alta e mutatie. Pentru ghicirea lucrurilor depinde ce metoda folosim: metoda deductiva a lui Plato sau cea inductiva a lui Aristotel.
Cum se face ca numai noi ne-am "topit" în fata puterii romane, zdrobiti de povara administratiei, a negotului si a exploatarii? De ce nu s-a "turcit" definitiv Peninsula Balcanica sub stapânirea de sute de ani a turcilor care actionau ca adevarati succubi medievali? La retragerea romanilor din Britania, dupa stapânirea de o jumatate de mileniu, localnicii au ramas cu toate ale lor, limba, obiceiuri, etc. Nu credem ca aceeasi lege a Firii sa joace renghiuri omenirii: pentru unii muma si pentru noi ciuma!
Sau tiganii! Vechimea lor e dravidiana, venind de-a lungul mileniilor în urma armatelor asiatice care au invadat Europa si traind secole de secole printre alte popoare - nici ei si nici limba lor nu sunt supusi vreunui amestec sau vreunei modificari. si nu putem spune ca nu colinda îndestul printre noi, cu limba, cu cântecele, jocurile, obiceiurile si chiar cu Rita poetului Enasescu, sau Rada lui Arghezi - care au cutreierat si cutreiera înca tara în crucis si curmezis. Se stie ca radacinile nu mor niciodata!
Un proces de gândire sustinut nu poate reface trecerea, amestecul si plamadirea cu oricât de multa imaginatie creatoare, vizualizare si intuitie subtila. Caci, vorba lui Cicero, timpul distruge speculatiile omului, dar confirma judecata naturii.
Chipul, locul si limba noastra sunt de bastina.
De aceea zicem ca istoria e sensul nostru, caci am luat drept lege ceea ce ne recomanda Michelet în 1859: "Nu invidiati vechile popoare, ci priviti pe-al vostru. Cu cât veti sapa mai adânc, cu atât veti vedea tâsnind viata."
si am sapat milenii într-o adâncime care se confunda cu timpul.

II
Memoriile umanitatii

Când s-a publicat talmacirea  cartii lui Samuel  Noah Kramer From the  Tablets of Sumer  cu "Istoria începe la Sumer" - n-am fost de acord cu titlul. Mai întâi ca nu este intitularea autorului si apoi, ne-am întrebat, daca ne-am afunda din ce în ce mai tare în trecut, de unde începe istoria, acest "tainic atelier al lui Dumnezeu," cum o numeste cu multa veneratie marele Goethe?
Istoria va trebui sa re-înceapa ori de câte ori se produce o schimbare în conceptiile despre antichitatea arhaica. Conceptiile juste devin la rândul lor legi istorice care dau directii precise pe care va trebui sa le calcam pentru aflarea unui trecut uman si mai îndepartat. Timpul si anii, acestia vor trebui socotiti în milenii ca unitati de jalonat protoistoria, se vor restructura în mintea noastra spre a putea cuprinde perioade atât de îndepartate si însaila evenimente demult apuse si uitate.
Istoria a început o data cu trezirea timpului din "sânul infinit al Duratei," o data cu scurgerea evenimentelor si a întâmplarilor dintre fiintele care gândesc actiunea, chiar daca ne lipsesc arhive. Oare Natura este lipsita de memorie? Nu s-ar putea cândva citi însemnarile ei? S-ar gasi cumva metoda ca intuitiile sa ajunga pâna-ntr-acolo si atunci cum vor arata istoria si straistoria? Intuitiile, se stie, cauta numai adevarul adevarat. si-apoi, nu s-a spus oare în stiinta traditionala ca "Eternitatea peregrinului este ca o clipire în Ochiul Existentei de Sine?" Trebuie deci, o patrundere în infinitul mare al Timpului.
Francis Bacon spunea ca istoria este ca o scândura ce pluteste dupa un naufragiu, neramânând decât foarte putin în comparatie cu ce a putut disparea. Savantii îsi dau seama de aceasta. Unul dintre ei, filosof si istoric de mare valoare, Will-Durant, în Istoria Civilizatiei, tom I, marturisea: "Nous ne pouvons entièrement négliger les légendes, qui courent à travers l'histoire, des civilisations jadis grandes et florissantes qu'un cataclysme ou une guerre a détruites et qui n'ont pas même laissé derrière elles la frange de varech qu'en se retirant le flot laisse sur la grève; tout ce que des fouilles récentes nous ont révélé des civilisations de la Crète, de la Sumérie et du Yucatan est là pour attester que les légendes peuvent contenir une large part de verité"³
Memoriile umanitatii pot fi: relicvele sub o forma sau alta; scrierea, desi era în sutele de milenii trecute o ars incognita; dar, mai ales, traditia sub forma mitului, mai mult sau mai putin explicitat. Arta scrisului cunostea hieroglifele ideografice pâna la alfabetul lui Cadmus si devanagari. Scrisul comunicativ, apelativ sau interpretativ, s-a gasit inca de acum 135.000 de ani (vide descoperirile de la Peche de Laze, în Franta). Deci, când îsi începe viata acel "homo sapiens?" Doar cu 30.000 de ani în urma? Iata datele! Scrisul a fost nascocit de catre atlantizi, nu de fenicieni. Pretutindeni aflam stânci si pesteri acoperite de inscriptii. Va trebui sa prelungim istoria la arhivele unei imense antichitati. Adevarurile de azi sunt erorile de ieri. Vechimea aceasta va aparea în ochii profanului mai curând ca un vis fantastic decât ca o realitate posibila. Ce sa spunem de Herodot, numit de Cicero, sarcastic fara îndoiala, patrem historiae, desi mai bine historiae scriptores, cum îl apela Pamphila, colectionara de memorii istorice de pe timpul lui Nero; Aristotel însusi îi zicea "mitolog," nu povestitor de basme, desigur, ci cuvântator de mituri, lasând pe seama istoricilor ulteriori interpretarea lor. La fel, Diodorus Siculus, sau Sanchuniathon, fenicianul.
Aici, simbiologistul trebuie sa fie circumspect si atent ca nu cumva sa interpreteze forma exterioara în locul întelesului interior, caci timpul îl va rasturna si pe el ca si pe ceilalti. La interpretarea miturilor, a emblemelor, simbiologistul de astazi alege cu usurinta suprafata si nu adâncul lucrurilor. si de aici urmeaza induceri si speculatii ingenioase (pe care timpul nu le poate verifica si aproba, care cad, asadar, în cosul inutilitatii), circulo vicioso, concluzii care iau în general locul premizelor în silogisme. Sa ne tinem însa de Confucius: "Eu doar dau mai departe. Eu nu pot crea lucruri noi. Eu cred în cei vechi si deci îi iubesc."
Istoria se corecteaza si se amplifica mereu în urma descoperirilor si a întelegerii exacte a tiglelor asiriene, a fragmentelor cuneiforme, a hieroglifelor egiptene, a continutului olelor indiene si a tuturor urmelor lasate. Simbolismul cuvintelor e oare pe deplin cercetat, interpretat si înteles? Acestea-s miturile, fabulele. Modul mesajului lor era mai întotdeauna criptic, asa cum îsi trimiteau dacii pe o ciuperca semnele lor. Cine se încumeta sa descifreze astazi cifrul adânc de ieri?
Vorbirea este expresia gândirii. Fictiunile poeziei antice, ale mitologiei, se vor gasi a cuprinde sensuri in absondito ale adevarului istoric. Pe acesta îl aflam adesea în alegorii, care sunt tot atât de reale pe cât adevarul însusi. As propune studierea alegoriilor lui Shakespeare, Eschil sau Homer din supraoperele lor. Desigur, valul nu se va ridica cu usurinta daca intentia este amuzamentul sau edificarea nestiutorului. Sa nu uitam ca Homer facea deosebire între limba zeilor si cea a oamenilor. Filologii ar trebui sa iasa din negura cimeriana a simplelor ipoteze. Adevarul se transmite nu numai prin necesitatea comunicarii ideilor prin cuvinte în activitatea celor trei dimensiuni, ci, mai mult, sub forma alegoriilor. Caci vorba lui Philon (Philo Judaeus): "Declaratiile verbale sunt fabuloase, gasim adevarul în alegorii."
Ne vine în minte frumoasa alegorie homerica: si va cunoaste "al lotusului dor," într-un context de versuri la care trebuie sa te opresti. Al lotusului dor? Ca si cuvintele lui Buddha: "Într-un elesteu, printre lotusi, albastri sau albi, care înfloresc, sunt unii care ramân sub ape; altii urca pâna la suprafata; altii în sfârsit ies de sub ape si se ridica atât de sus încât corolele lor nu sunt nici macar udate. si iata ca, în lume, zaresc fiinte pure si fiinte impure; unele sunt vii cu spiritul si celelalte lente; unele sunt nobile, celelalte josnice; unele ma vor întelege, celelalte nu ma vor întelege; voi avea mila de toate. Voi privi lotusul care se deschide sub ape, ca si lotusul care scoate de sub ape floarea splendida."
Lotusul este un foarte vechi si favorit simbol al omului, ca si al Cosmosului. Samânta de lotus are în ea miniatura perfecta a viitoarei plante, aratând faptul ca în lumea materiala exista prototipul spiritual al tuturor lucrurilor, înainte ca acestea sa se materializeze. De aceea, se zice ca Viitorul rezida în Prezent. Apoi, faptul ca lotusul creste în apa, avându-si radacina în ilus (mâl) si îsi dezvaluie floarea în aer, tipifica viata omului si pe aceea a Cosmosului, adica elementele amândorura sunt aceleasi si amândoua se dezvolta în aceeasi directie. Radacina lotusului în mâl reprezinta viata materiala, iar floarea, trairea în regatul sau sufletesc.
"Trecutul nostru este asemenea unui vas spart, ale carui cioburi împrastiate, gasite ici si colo, când si când, au fost adunate în graba si nu fara greseli,⁴" spune Anne Terry White. Daca întregul ne scapa, socotind ca numai acesta face mersul omului spre scop, atunci numai cu cioburi nu facem istorie. De aceea am staruit sa plecam de la întreg la parte. Cioburile nu fotografiaza moravurile, obiceiurile, gândurile, ci mai cu seama învatatura care duce pe om si societatea lui mai departe spre rostul înnegurat de tacere. Evolutia e mersul de ieri, mersul de azi si cel de mâine. Daca nu vom sti niciodata istoria adevarata, spre ce ne vom îndrepta în fumul si ceata opiniilor oricarei fapturi izolate?
Ce e viata însasi decât interpretare de veac, o interpretare traita în veac, o vietuire a tuturor în veac. Trecerea aceasta prin veac face istoria.
Dar, "tout parti pris à priori doit être banni de la science⁵", cum cerea memoriul citit la Academia des Inscriptions des Belles Lettres, în 1859. Oare sa facem si noi ca înteleptul Zoroastru: "Când te îndoiesti, abtine-te?" Sau ca Bacon, care socotea ca daca începem cu îndoieli vom sfârsi în certitudini? Mai bine sa ne însusim injunctiunile lui Buddha, care spunea ca nu trebuie sa credem într-un lucru numai fiindca e spus, nici în traditii ca vin din antichitate, nici în zvonuri, nici în scrierile înteleptilor, nici în inspiratii spirituale, nici în deductii întâmplatoare, nici în necesitati analogice, nici în autoritatea magistrilor, ci sa credem când toate acestea sunt coroborate de ratiunea si constiinta noastra proprie. "Croire sans savoir est une faiblesse; croire parce que l'on sait est une force!⁶" mai spunea cineva. Rationamente, intuitii sau "As one knows more, one judges less?" Deci: Certus sum, scio quod credidi!
Asadar, câteva milenii de istorie nu pot sta împotriva "memoriilor" umanitatii.
si iata ca cercetatorii clujeni scot de pe vatra tarii noastre, ca pe niste carbuni aprinsi de sub o spuza demult stinsa, o si mai veche dovada de istorie arhaica: Tablitele cu scriere foarte veche de la Tartaria! Oare numele nu aminteste el însusi de Tartaria, dar nu de o Tartarie cuprinzând rase de popoare asiatice, ci de Tartarul pomenit de mitologia greaca, abisul adânc dedesubtul Hadesului, o departare în timp pe care istoria n-o mai cunoaste, unde erau închisi Titanii? "Tartorul" de azi e Tartarul de ieri în linie directa. Mitologia, acea visterie de stiinta arhaica, de traditie preistorica, de "gândire în basme" (Eminescu) si nu o "disease of language," o maladie a limbajului, tace pentru totdeauna.
Mitologia devine mitosofie când a reusit sa cunoasca începuturile (origines) si semnaleaza calea spre ele. Papirusul egiptean, ola indiana, tigla asiriana, sulul ebraic au terminat cu destainuirile.
Daca Diocletian n-ar fi ars, în anul 296 D.Ch., multe opere egiptene, Cezar 700.000 rulouri la Alexandria, Leo Isaurus 300.000 la Constantinopol, în sec. al VIII-lea, mahomedanii pe tot ce au putut pune mâna, argumentând cu sabia ca în Al Quran se afla tot ce e de spus, atunci oamenii ar fi stiut azi mai mult. Primii crestini, ultimii cruciati si fanaticii evului mediu au distrus ce mai ramasese din biblioteca din Alexandria si scoala ei. Cardinalul Ximenes singur a dat foc, în Granada, la 80.000 de manuscrise arabe, multe din ele fiind traduceri ale autorilor clasici. În biblioteca vaticana pasaje întregi au fost sterse din cele mai rare si pretioase tratate ale celor vechi, iar 36 de volume scrise de Porfir au fost arse si distruse de sfintii Parinti. De aceea bâjbâim azi într-un trecut uitat, o antropogeneza rasfirata în natiuni amestecate si pierdute. Daca ne întoarcem la Biblioteca Istorica a lui Diodor din Sicilia aflam ca Uranus a avut 45 de copii, dintre care 18 cu Titea, numiti în comun titani. Unul dintre ei, Atlas, a dat numele supusilor sai atlanti. El excela în astrologie si-si reprezenta lumea ca pe o sfera, de unde fabula ca tinea lumea pe umeri. Cele sapte fiice ale sale, atlantidele, au dat nastere la multe natiuni. De aici se trag barbarii si grecii. Capitolul al LX-lea arata originea atlanta a Cretei.

Am patruns astfel în istoria pur arhaica.
Cele cinci milenii anuntate la Tartaria ar putea fi cincizeci sau mai mult. Inscriptiile de pe aceste tablets, ne spune profesorul Falkenstein, în afara de strânsa lor asemanare cu cele din Sumeria, ar fi mai vechi decât scrierea minoica din Creta.
Iata ca la Portile de Fier, la Lepenski Vir, cu o vechime de opt milenii, se dezgroapa o colectie unica de plastica neolitica cuprinzând capete de oameni, 50 de sculpturi în marime naturala, precum si resturile a 59 de locuinte, colectie ce împinge istoria si mai departe⁷.
Apoi descoperirile de la Cetateni, cu urme de pasi în stânca, având asemanari în toata lumea, cu semne enigmatice, cu figuratii ca cele de pe monumentele maya, cu simboluri din India straveche, si câte alte descoperiri recente ce poarta însemne indiene, sau cum se spune despre fibulele de scut beotic de la Trestiana: "decorate cu nervuri indiene."
Ce spun aceste gorgane, movile, maguri, sculpturi de pretutindeni, dolmene, cromlehuri, tumuli, menhire, kurgane, nurage, structuri ciclopice, pietre druidice, morminte de uriasi, Stonehenge, Babele, Sfinxul din Bucegi, Pietrele Doamnei, Vârful Omul, Turnul de la Purani (sfânt, în sanscrita), considerate de traditie ca "altare ale diavolului?" Poate, oare, singura arheologia sa dezlege durata acestor monumente preistorice pline de taine, a acestor megaliti ce par fara vârsta?
Dar, oare, memoria istorica se scrie numai pe pietre? Traditia nu spune nimic? Mitul, care este traditie orala si nu "scrum istoric," este greu de descifrat? Nici folclorul? Nici limba? Oare ce istoric s-ar încumeta sa atribuie vreo data ideii spirituale a Mioritei, specifica numai sufletului românesc? Sau jocului "Calusarii?" Intuitia popoarelor nu ajuta la dezvelirea acestui "abis adânc?" Augustin Thierry însusi admitea ca istoria adevarata nu se afla decât în legenda. Legenda nu înseamna "povestire", ci "récit donc on fait la lecture, par opposition à récit oral" (legendum, din lego, a citi), spune René Kopp. "Legendele, scrie acelasi Thierry, sunt traditia vie, aproape totdeauna mai adevarata decât ceea ce numim istorie" (în Revue des Deux-Mondes, 1865). Ce am sti despre Celtida, de pilda, daca n-am avea bogatul fond legendar al Irlandei si Britaniei? Cei vechi nu erau niste barbari ignoranti asa cum ni-i înfatiseaza istoricii. Îi gasim vii în folk-lore mai mult decât în istorie.
Arheosofia, care ar fi mai mult decât o arheologie interpretata ad-hoc, acea întelepciune arhaica, este un fel de arcana caelestia, caci au fost lucruri care nu s-au scris niciodata pe pergamente, ci au fost gravate pe stânci si în cripte subterane ca în Asia Centrala, unde se gasesc urme de civilizatie umana superioara. Aceasta civilizatie este preistorica. si poate exista civilizatie fara o cultura cu opere literare, anale sau cronici care sa dovedeasca o spiritualitate superioara a omului dinaintea noastra. Aceasta civilizatie de milenii (o, câte!) are secrete stranii de comunicat omenirii pentru o viata sociala integranta si o cultura care sa defriseze necunoscutul printr-un drum vertical, profund si net spiritual. Prjevalsky însusi spunea ca de-a lungul fluviului Certcen a auzit legende despre 23 de orase îngropate de nisipurile miscatoare, cu multe ere în urma. Ar trebui sa cunoastem si ultimele descoperiri din fostul spatiu sovietic spre a concluziona în consecinta.

Ce greu le-a fost grecilor sa smulga câteva frânturi istorice de la preotii egipteni, frânturi care stau ascunse astazi (e vorba de faptele istorice) sub teascul de nepatruns al ipotezelor si scepticismului. Michelet spunea ca în sec. al XX-lea istoria va cadea si se va spulbera în atomi "devorata pâna în temelii de acei ce-i redijeaza analele." Un istoric trebuie sa fie si un arheosof (daca se poate da o astfel de denumire) si sa dea cea mai mare atentie scrierilor celor vechi, mai ales unui trecut preschimbat în mit, legenda si epopee. Cine spunea ca istoria noastra este în Iliada? Acolo gasim un popor numit hipemolgi, mulgatori de iepe, mot-à-mot, iepemulgi, sau galactofagi (lactofagi), mâncatori de lapte, sau la sciti acei aroteri, aratori, s.a.m.d.
Poporul nostru are previziunea vechimii sale. Suntem mostenitorii unei vechimi ce nu se poate masura cu clepsidrele lui Kronos.
Arheologul N. Vlasa se întreba, în urma descoperirii sale, daca purtatorii culturii neolitice Turdas au cunoscut rudimentele notatiei ideografice ca sa poata sti locul de unde au venit purtatorii acestei culturi.



si m-am întors la niste note mai vechi, nu împins de febra istorica sau de megalomanie etnica, ci mânat de un imbold staruitor de a scormoni, de a întreba spre a cunoaste radacinile milenarilor nostri strabuni, din care amintesc câteva în jurul acestei probleme pentru profan, umanist si literat, cum ar spune Kramer, caci noi am luat lumea de la început, nu de acum doua milenii sau trei. Noi am considerat istoria ca fiind viata însasi a omului în îndelunga sa încercare de identificare cu socialul, identificare pusa sub semnul timpului si al experientei. Noi am gasit în istorie reazemul milenar si hrana de cea mai spirituala esenta. Suntem adepti ai istoriei traite si nu a celei scrise de noi sau de aiurea. Letopisetii trebuie completati de traditie si mit. Caci am meditat cu atotstiinta asupra celor scrise de catre istoricul italian Francesco Guicciardini (1483-1540) : "Trecutul ne învata sa deslusim viitorul." Astfel ca, pentru noi, trecutul si viitorul au alcatuit dintotdeauna si pentru totdeauna un prezent istoric continuu. Sau mai laconic: Viitorul, ca si Trecutul, este totdeauna viu în Prezent. Aceasta este legea Firii si Dictum-ul Stelelor.


³ "Noi nu putem neglija în întregime legendele, care strabat istoria, civilizatii altadata mari si înfloritoare, pe care un cataclism sau un razboi le-au distrus si care n-au lasat în urma lor nici macar o alga, precum valul ce se retrage de pe plaja; tot ceea ce sapaturi recente ne-au revelat despre civilizatiile Cretei, Sumerului si Yucatanului se afla acolo pentru a atesta ca legendele pot sa contina o mare parte de adevar"
⁴ Anne Terry White - Lumi disparute, Ed. Tineretului, Col. Lyceum, 1968, pag. 9
⁵ "Orice parte luata a priori(idee preconceputa) trebuie înlaturata de catre stiinta"
⁶ "A crede fara a sti e o slabiciune, a crede pentru ca sti este o forta"
⁷ Descoperiri anuntate în ziarele italienesti (probabil ca si din alte parti, dar din nefericire doar acestea ne-au cazut în mâna) din 13 martie 1968, citând surse din Belgrad

III
Dovezi lingvistice

Un prieten din India, Dr. Jwala Prasad Singhal, Editor of J.K. Review, mi-a trimis harta de mai jos, scriindu-mi acum patru decenii: "Am primit de asemenea brosura care arata similaritatea dintre sanscrita si româna, care este foarte interesanta. Vei fi poate surprins sa afli ca sunt încredintat ca vechii indieni si românii apartin probabil aceleiasi familii. În aceasta conexiune am anumite lucruri de spus lumii care vor revolutiona conceptiile istoriei stravechi, dar aceasta va cere oarecare timp. Totusi, spre a avea o privire în chestiune, anexez o harta a lumii asa cum exista acum cincizeci de mii de ani, bazata pe evidente geologice dupa cum o concorda cu arhivele indiene stravechi "Despre dovezile lingvistice, prove provate, vom reveni într-o încercare viitoare. Destul sa spunem ca sanscritul suria, soare, face latinul sol, si din acesta românescul soare? Vide dezvoltarea lui "l" din "r" (Fick) si nu "r" din "l". Sa nu uitam de muntele Surian de la noi. Se stie ca arhaicii suiau muntele spre a adora pe culmi soarele. Cultul soarelui în inscriptiile din pestera Pescari, vasele de ceramica de la Cucuteni îndreptatesc cele spuse. Astrolatria aceasta a dus la ridicarea de monoliti care reprezentau cursa anuala a soarelui. Erau astfel asezati încât soarele aparea exact în spatele unuia dintre ei la solstitiul de iarna, la echinoctiul de primavara îndaratul altuia, s.a.m.d. în tot cursul anului. Pietrele dispuse în cerc serveau la cercetari astronomice si constituiau adevarate cadrane. Care este sensul soarelui de andezit de la Sarmizegetusa? Dar pietrele incintei sacre? Oare nu se stie ca spiritualitatea religioasa traco-daca, traditia indiana si sacrul egiptean erau înca în fiinta pe tarâmul lui Suria caruia i se aduceau închinaciunile acelor timpuri?
De asemenea, se stie cum celtul antic (acesti celti familiali), bardul sef, savârsea slujba de logan, piatra principala din centrul cercului sfânt, pe care statea sabia ceremoniala si numai dupa ce soarele se ridica la orizont, druidul invoca "în fata Soarelui si în fata Luminii." În scolile druizilor se învata pe dinafara un mare numar de versuri despre natura bunei purtari, a întelepciunii arhaice si a religiei. Aici elevii se instruiau timp de douazeci de ani. Cezar spune ca nu socoteau a trece aceste lucruri ale sufletului în scris, desi în actele publice si particulare se foloseau de literele grecesti. Triadele erau sursa învataturii. Bunaoara, trei lucruri confera zilnic tarie, sprijinite de majoritatea dorintelor: Iubirea, Cunoasterea si Dreptatea. Trei lucruri slabesc, carora li se opune majoritatea dorintelor: Ura, Nedreptatea si Ignoranta. Trei lucruri sporesc întelepciunea: Nenorocirea, Boala si Dusmanii⁸.
Astazi, din dorinta de a stapâni Natura, nu tinem pas cu cresterea dominatiei Omului asupra lui însusi. Cultura, în acest caz, nu mai este în raport de egalitate cu civilizatia, care a luat-o cu mult înainte. Nu merg pari passu.
Or, celtul era valhul sau valahul tarâmurilor noastre. Stonhenge este pre-druidic. Este o mostenire atlanta. Cultul soarelui s-a perpetuat pâna în zilele noastre, duminica fiind ziua soarelui, dies solis. Oul cosmic de pe unele metope nu denota cea mai lunga vechime arhaica? Zeroul este Infinitatea nemarginita, fie sub forma Oului cosmic, fie a Cercului filosofic. Ce-l facea pe Lucian Blaga sa scrie despre Brâncusi: "Acelasi sculptor a cioplit si a cizelat un ou, preocupat exclusiv de problema figurilor fundamentale si totusi, depasindu-se, el a întruchipat oul cosmic, ce aminteste un se stie ce teo- si cosmo-gonie orfica?"
La fel, sanscritul apa, apa, formeaza latinul aqua, si acesta da românescul apa? Cum e cu putinta ca un cuvânt în circulatie vie, si dupa schimbari structurale, sa revina la forma primara, la puritatea unei obârsii moarte? Sau noi suntem cei care l-am pastrat si-l folosim asa cum l-am mostenit, iar cei care l-au modificat nu suntem noi?
Frumosul cuvânt vis, care înseamna, cum spune dictionarul, pénétrer au delà, e pur sanscrit. Jamblicus în "De Mysteriis" vorbeste de vis ca fiind viziune divina, când omul redevine iarasi un Dumnezeu caci vis înseamna a strabate, a intra în natura esentei. Nu cumva chiar acesta sa fie si sensul exact si tehnica justa a lui care denota un proces subtil de parapsihologie. Visul e sufletul sufletului, zice acelasi Blaga. În orice caz vis este energeia naturae. Numele de Pârvan, provine din sanscritul parvan, primul; probabil cu sensul de primul în comunitate si nu de la pervîi (slav), care da Pârvu, primo genito, primul în familie. Sau ola, ol, oala; sarpa, sarpe; ba, ba; sau mri, a muri.
Aici deschidem o paranteza mai lunga. Pentru unii savanti lingvisti, mormânt si monument vin amândoua de la monumentum. Desigur, monument vine cu buna stiinta de la monere, a aminti, a-si aminti. Mormântul exista însa dinainte de monument, chiar daca cei avuti si-l cladesc, pe acesta din urma, înca în viata fiind. Este limpede ca mormânt provine de la mri, a muri. Sa vedem: mânt din mentum ajuta la formarea substantivelor, denotând rezultat, stare, actiune. Precum crez-a-mânt, acoper-a-mânt, asez-a-mânt, deznod-a-mânt, jur-a-mânt, discern-a-mânt s.a.m.d. Asadar, crez, acoper, asez, deznod, jur, discern, pers. I la timpul prezent urmat de mânt (mentum). S-ar putea mon (de la monere) -u-ment sa urmeze în linie succesiva si logica mor-a-mânt. Întâi mors mortis si apoi monere. si monumentul a ramas ca o simpla aducere aminte a celui din mormânt. Aceasta dupa toate canoanele gândirii, chiar daca dictionarele ar spune altfel. Similar pamânt si paviment zice-se a veni de la pavimentum, pardoseala a unei încaperi sau pavaj al unei curti interioare, facute din piatra, mozaic etc., având si o functie decorativa, DEX. Deci nu e vorba de pamânt! S-ar putea sa fie de-a-ndoaselea. Despre ba faptul ca ar fi luat de la ruteni, boemi si poloni, dupa Hasdeu, cade; nu-i vedem circulatie pâna în Oltenia, unde îsi are vatra, folosit înaintea lui nu, anterior venirii acestor noroade cu care taranii acestui miez al poporului român n-au avut nici în clin nici în mâneca. În Dacia, cu mult înainte de venirea romanilor existau domn si domna. Sa nu uitam pe Domna Sotira, numele Proserpinei, scris pe un ban al orasului Cizic, din peninsula cu acelasi nume în Marea de Marmara, pe unde mai erau înca traci (Eckhel). La vechii pelasgi constituie titlul maiestos al regilor, iar mai târziu, al marilor zei: Ianes duonus, dunus Ianus (Carmina Saliari).
Daca latinii spuneau domus, iar slavii doma (casa) se vede usor cine are prioritatea: numai la noi nu se mai cunoaste o prioritate de limba, desi am locuit aici înaintea tuturor cu mult. Probabil pe atunci noi nu cunosteam decât cuvântul bordei. Sau vaca, de la sanscritul vaca, fara nici o modificare; uger, udhar, lat. uber, gr. outhar, angl.sax. uder, germ. euter, oland. uijer, island. jugr, judr, etc.
A îmbraca se da ca mutatie din latina. In-braca, braca erau nadragii, cioarecii dacilor. Azi avem bracinari, breciri (Gorj). Bracas, bracatu, braceus, norv. brok, angl.sax. broc. Dacii erau porecliti de romani bracati, iar Ovidiu punea în vers astfel: Braccata turba getarum. Desi Bessel în Rebus Geticis spune ca "aratarile lui Ovidiu trebuie mai mult interpretate din istorie decât istoria din aratarile lui." A fost totusi martor de viata atâtia ani cu toate ca nu se prea amesteca cu plebeii si taranii. Sau saga. Aceasta era o haina despicata mult la spate. Ce ar putea fi atunci di- sau de- saga? di sau de arata doi, doua. În acest caz n-ar mai proveni din bulgareste cum ne descurca (?) dictionarul. Ce sa zicem de satâr? Nu am uitat de satârgii, osteni în Moldova si în Ţara Româneasca prin sec. XVI-XVII. Satâr se spune ca vine din albaneza sau turca. S-a uitat de neamul trac al satrilor, purtatori de sabie, de satâr.
Dar am fost obisnuiti si învatati ca ne tragem din toti si din toate si ca suntem niste subordonati.
Cantemir, care stia mult mai multe lucruri (cele osebite) pe care nu le banuieste informatia oricât de bogata a unui comentator modern, spune ca stejar e dac⁹. Comentatorul, care pastreaza atitudinea unor subordonati si tributari, spune ca este de provenienta bulgara, incitat probabil de faptul ca în satul Kandlika, din sudul Bulgariei, creste un stejar tracic vesnic verde. Crede dânsul ca am stat milenii fara nume pentru stejar, la umbra caruia celtul, tracul, valahul cautau prin cercetari si meditatii prelungite sa dezlege misterele universului? N-a auzit de stejarii Celtidei? Care alt popor a cântat eoni de-a rândul: "Frunza verde de stejar?" Sau ca termenul l-am schimbat nitam-nisam, imediat ce au venit bulgarii?
Din cele câteva paragrafe monografice ale lui Ivar Lissner în "Rättselhafte Kulturen" asupra stejarului deducem importanta pe care acesta o avea si o are la indoeuropeni în firea si sfintenia lor. Hesiod, Pliniu, Ovidiu si altii amintesc de aportul lui supranatural. Sa revedem Historia Naturalis mentinând mereu ideea pregnanta de mai sus. La Dodone, Zeus a primit porecla de "Naios," cel care locuieste în stejar. si câte altele de la Homer, Herodot ... care arata ca prin adorarea stejarului oamenii tânjesc dupa "epoca de aur," acea arva beata sau vreun paleocastrion mai încoace. Fapt este ca la români si-a pastrat întreaga semnificatie. Bulgarii pastreaza chiar si numele de Tracia asa cum l-au gasit în popasul lor istoric acolo. Ba dam si de nume de persoane ca Tracov. Nu mai întrebam ce mysterium magnum îl face pe comentatorul de mai sus sa acorde prioritate bulgarei. Câte secole trebuie sa fi asteptat românii venirea bulgarilor spre a da numire grabei, întrucât acestora le lipsea voroava. La fel, gorun, pe care I. I. Rusu îl da ca arhaic. Firesc este ca cei ce vin sa adopte numirile locului, chiar daca talmacesc în idiom propriu Pestisani prin Râbita sau confunda Dzierna, Tsierna, Tierna, [ierna cu Cerna, negru, si nu tarna, tarâna, sau poate loc întunecos.
Mai mult înca: DEX, dictionarul explicativ al limbii române, spune ca nai vine din turcescul nay, ney. Pan, care traia prin padurile tracilor si al carui regn a iesit de mult din evolutie, gasise probabil un turc prin imaginatia de azi a dictionaristului. Curata non-science fiction!
Daca numai 160 de cuvinte sunt dace (vide "Ce stim despre limba traco-dacilor," în Magazinul istoric, decembrie 1967) suntem, fireste, niste cersetori inutili ai pamântului. În acest caz nu mai putem defini ce este o limba materna, data de mama copilului ei, fara întrerupere, caci natura nu cunoaste întreruperi.
E o gândire nemeditata bine si îndelung la acesti "rupturisti." Nici în gândire, nici în mersul social, nu pot exista rupturi. Natura nu evolueaza prin întreruperi sau rupturi, oricât ar fi de lente. Evolutia nu merge în linie dreapta, ci într-un fel de zigzag, cu suis si coborâs, depasind mereu în suisul urmator pe cel de dinainte. Atinge potenta timpului sau a unui timp oarecare, apoi decade, revine în alt suis s.a.m.d. Se atinge o culme de civilizatie si cultura, apoi o decadere spre a lua forte noi, dar nu o stingere. Acesta este un studiu al ciclurilor cronologice si psihice.
Acelasi comentator, la aceeasi carte, ne spune textual: "Romanizarea Daciei nu a însemnat nimicirea localnicilor, ci asimilarea (?) lor." Dimpotriva, noi am asimilat tot ce a trecut peste noi. Ovidiu, acest "paene poeta getes," în una din ale sale "Epistoles ex Ponto" (IV, II, 21, 22) scrie: "Si quis in hac lipsum posuisset Homerum, esset, crede mihi, factus et ille Getes!" Sau în traducerea libera a lui Camilar: "Homer, adus în locu-mi, el, marele poet, / Cu timpul ca si mine ar fi ajuns un get."Crede mihi! zice Ovidiu, el care i-a cunoscut bine si care a si scris elegii în limba lor, desi la început nu-i placeau acesti "barbari pletosi."
Ar fi culmea sa nu vrem sa întelegem rolul radical al radacinii, al vitei, mai ales si cu atât mai mult, într-un proces istoric. De un rând de vreme s-a încetatenit tiganescul ditamai (dita, ditai) în limbajul literar. Îl gasim chiar în traducerile din Shakespeare. Sa deducem din aceste mutatii lingvistice inferioare, care s-au succedat într-un fel sau altul, ca întreaga noastra limba este o limba de împrumut, mai nefireasca decât volapük sau esperanto? Lingvistii nostri merg pâna la latina, greaca, slava si se opresc. Nu este vorba de Hasdeu. Daca ar trece mai departe ar vedea ca am împrumutat un întreg lexicon acestor popoare, cuvinte de înalta spiritualitate. Iar în compania eleno-celto-latinilor eram la noi acasa.
Finlandezul V. Kiparsky spunea ca "Limba româna ocupa un loc cu totul particular între limbile europene." Întelegea, oare, ceea ce vrem sa spunem noi?
În opul nostru, gândirea abunda în semne de întrebare. Ele sunt puse cu buna-stiinta pentru a incita - nolens volens - o gândire paralela din partea cititorului pe care l-am vrea în mijlocul rationamentelor noastre spre a nu cadea în premise si inductii false. Caci sa nu pierdem din vedere ca istoria este aceea care afla prin toate mijloacele intelectuale si intuitive si determina în timp acea "calitate necunoscuta" care da omului viata, constiinta si forma si care îl face sa înainteze, sa progreseze si sa se perfectioneze catre [elul evolutiei umane. Viata se schimba prin reflectie, calitatile se dezvolta prin gândire, constient dirijata si caracteristicile, prin consideratie umana.


⁸ Triadele druidice din Jeffrey Williams - Druidic Teachings, The Theosophical Publishing House, London, 1934
⁹ Dimitrie Cantemir - Descrierea Moldovei, colectia Lyceum, Ed. Tineretului, 1967, pag. 234

IV
Cuvinte si datini

Din mii si sute de cuvinte românesti pure, am ales câteva pentru orientarea cercetatorului, desi se mai afla si altele împrastiate peste tot în lucrarea de fata, cuvinte proprii ale unui suflet propriu, sufletul poporului din care, în care si pentru care traim.
Atâta lupta se duce pentru aflarea adevarata a sensului si a mânuirii cuvintelor, dar mai presus a colindului lor odata cu transhumanta omului. De unde vin, cum de trec de la unii la altii si cum de ramân undeva definitiv? Timpul le-a acoperit drumul, le-a facut confuza originea. Va trebui, totusi, o judecata severa spre a ne strecura printre presupunerile atât de iluzorii si poate vom ajunge cu bine la o certitudine asemenea lacului de munte.
Se vorbeste, poate prea mult, despre latinitate si romanitate. Nu stim daca aceste dezbateri asupra unei colaborari de aproape doua veacuri, mai mult sau mai putin strânsa, dintre învinsi si învingatori sunt atât de necesare spre a ne limpezi sarcina si datoria ce duc în profundul românesc. Cei ce nu vor sa intre în patrimoniul de obârsie, care este prea greu de sesizat, vor trebui sa renunte la batalie. Mai ales astazi când se cere o colaborare cu toata lumea. Rolul nostru a început sa se contureze la orizont, iar adâncirea în timp ne-a pregatit temeinic.
Sa ne reluam rationamentele lingvistice.
Ce se poate conchide din marturia cronicarului roman care, auzind în senat niste mesageri daci trimisi de aici si care au vorbit în limba lor, spune ca "spre surprinderea noastra i-am înteles?" Dar din marturisirea lui Ovidiu: "Dacii (getii) vorbesc o limba barbara, însa curios este ca este de neam latin?¹⁰"
Deci, daca si latina au o sursa comuna. De unde se trage româna în acest caz? Aici, bineînteles, nu este vorba de îmbogatirea unei limbi.
Iata: anticul persan, provenit tot din sanscrita, diaus (ziua), românescul diua (ziua) care a dat latinescul dies, si deus. Suria este fiul lui Diaus. Sanscritul kri, a crea, creier, latinescul creare, cerebrum. Evident, tot noi suntem mai aproape de original. A citi nu vine de la slavul citati, ci de la sanscritul cit, intelectie, constiinta, cu derivatul citta, gândirea constienta individuala si formala (vide René Guénon: L'Homme et son devenir selon la Vedanta). Citirea spirituala o avem înca de la Zalmoxis. Pupilii lui stiau sa citeasca cu mult înaintea multor noroade prezente. De unde a plecat cultura si arta spre Kiev? Doar la Tismana, pe pamântul patriei noastre, a fost scrisa în anul 1405 prima carte slavona a lui Nicodim. În atelierele noastre mestesugaresti s-au lucrat frumoasele epitafe pentru catedrala din Smolensk (1561) si cea din Rostov (1598). Dar aportul cultural al Cantemirestilor? Din tara noastra au plecat lucratori si utilaje pentru a înfiinta tiparnite pe meleaguri îndepartate, înca de la sfârsitul veacului al XV-lea. Brâncoveanu a trimis pe Mihai stefan în Gruzia. Un contemporan de acolo spune ca putea întreprinde totul pentru "a umple cu carti Gruzia." Elevii lui au plecat în Orientul Apropiat si Mijlociu, înfiintând tipografii la Damasc, Bagdad si Teheran. Tiparirea primelor doua carti arabe a avut loc la Snagov si Bucuresti în anii 1701 si 1702.
Sa mai enumeram câteva cuvinte înainte de a parasi pilduirile etimologice din sanscrita.
A adapa, padapa, lat. ad-aquare; adica, adika, etimologie necunoscuta în DEX; acu, acum, acuma, açuma, ma superlativ, românul când spune a-cu-mà, cu accentul pe ultima, e un superlativ, lat. eccum modo; asa, açça, lat. eccum sic; carpator, karpatah, lat. cooperatorium; cas, ksu, lat. casseus; sase, sas, lat. sex; sapte; sapta, lat. septem; stapân, stapana (action de mettre debout, en places d'érriger, d'organiser); a aseza, asidami, lat. assediare; aripa, antaripa, lat. alapa; a avea, av, avami, lat. habere; azi, adya, lat. hac die; asta, asta, (rad. sta), lat. ecce istu, ecce ista; buza, guda, (rond, sphérique, bouchée), alb. buze (gura), sp. bezo, beso (sarutare), bulg. buze (obraz); pol. buzia (gura, sarutat), portughez beico (buze), fr. bouche, baiser, macedorom. budze, port. beijo (sarut.) În acest caz se pune problema: De la care am luat? si la care am dat? Oricum, de la cel mai vechi si în linie directa: de la stramosul trac, raspundem fara sovaire, iar el de la strabunia indica. Sa continuam cu înca o pagina, doua.
Cânepa, kanapa (kana si apa), latineste vine din grecul kannabis, cannabis, lat. vulg. canapa, lit. kanape, knape, boem. konope, pol. konop, vechii germani hanf, hanif, angl. sax. henep, engl. hemp, oland. hennep, isl. hampr. Cassell's Dictionary spune: An Indian herbaceus plant, cannabis sativa. Irl. canaib, canib, bukhara kenab, armen. ganep, pers. kanab, kanu, kanow, kanaf (sfoara de cânepa) alb. kanep. Este cazul sa amintim ce spune Herodot: "În tara scitilor creste cânepa, o planta care seamana mult cu inul, însa este mai tare si mai înalta, caci cânepa în privinta acestor calitati are avantaj asupra inului, ea creste si semanata si de la sine. Cu ea, Tracii îsi fac îmbracaminte care are o mare asemanare cu cea de in, astfel ca persoana care nu s-ar uita îndeaproape nu ar sti daca este de in sau de cânepa, iar cel care nu a vazut cânepa în viata lui ar crede ca tesatura este de in." Sa mergem mai departe.
Caramida, krmidza, neogr. keramidi; cucuvea, cuckuve, (crier), alb. kukuvajka, bulg. kucumeaika, în Gorj i se zice cucumeŕ; curcubeu, sura-kar-muka, (aducator de soare, de senin), rus. korkobec, alb. üljbèr-üljbèr (o superstitie albaneza ca ar fi un sarpe care vine sa bea apa de pe pamânt), Cihac deduce ca s-ar trage din lat. coluber (sarpe neveninos), iar Densuseanu zice ca s-ar trge din lat. curbus-curbus (se vede ca e cautat cu lupa), venetianul carbame, prov. corbar, poate ca e o varianta a sanscr. karmuka (arc), cuvântul iris, iridis, este grec, iar arcus caelestis e prin perifraza; a chema, kyami, lat. Clamare; cirac, kiraka, (écrivain, copiste), turc. çirac; cerga (facuta din cânepa), bg. srb. croat cerga, magh. cserge, e un exemplu ca au luat cuvântul o data cu patura (cerga), în timp ce noi am cultivat cei dintâi cânepa; casa, ksha, kasha, kshaya, kshi, (possidere et habitare), în Oltenia casa, casi; colac, kolaka, sl. kolaci; dumbrava, dumraba; degeaba, dudaba, turc. caba; gramada, grama, da e un sufix ce caracterizeaza notiunea de multime, granata (réunion de villages), slav. gramada, blg. gramada, srb. gramada, ceh hromada, pol. gromada, rus. hromada, gromada, ung. gramada, litt. grumadas, gothic grumada. DEX îi da provenienta din slava. Gata, gata, alb. gat; otâra (oleaca), acira, et. nec.; ocara, apakara, (offense, inimitié), et. nec.: pânza, padda, (bande d'ettofe), et. nec.; patuiag, padaeka (cu un picior, pada-eka); poteca, pathaka (diminutiv), pathas (chemin), path-ika (voyageur), germ. Phad, engl. path, blg. pateka. Nu putem spune ca stiam si colindam padurile fara sa avem un nume pentru poteca pâna a nu veni bulgarii sa ne calauzeasca pe ea. Pândar, pindara (gardian de buffles), sl. pondari; paradit, paladina (trčs affligé), tigan. pharado, a paradi; pita, pita (pain), zend. pitu (nourriture), armen. pan, lat. panis, cimerian pain (farine), greaca noua pyta, pitta (gateau, tourte), gr. veche pateomai, pittakion, macedorom. pito, alb. pite, blg. srb. ung. pita. Iarasi din ce punct cardinal am luat? Noi care am cultivat grâul si mâncam pita înaintea tuturor. Soarta, swarta (w=u), lat. sors, sortis. a prasi, a se prasi, prasuye, (engendrer): Cudro brahmanyam prasuyate, un sudra prasit (nascut) de o brahmana, sau Sa prasuyate putram, ea prasi (nascu) un prunc, prasuta, p. tr. prasit; iata, yatha, blg. eto.
Cuvintele dace nu mai apar în DEX, nici cele date oficial în manuale. Etimologiile necunoscute din dictionar le-am fi completat si pe acelea (ca sa facem o gluma!) de mai erau si alte neamuri în jurul nostru. Ca le-au luat numai de la noi nici nu se mai pune problema. Se poate concepe ca am venit pe lume fara nici un cuvânt, fara o limba în care sa ne întelegem între noi si ca ne-am saturat de ea si am aruncat-o în vânt? si ca în zece ani, cel putin asa se afirma recent, am facut schimbarea de limba? Suntem siguri ca nici noi nu ne-am îngaduit asa ceva si nici Natura n-ar fi putut-o realiza conform legilor ei încete. Copilul spune singur mama, ma-ma (reduplication of instinctive sound made by infants, Cassell's Dict.), a mea, a mea. Ţaranii nostri, în ciuda tuturor schimbarilor, îsi pastreaza limba lor primitiva.
În considerarea unei limbi nu va fi vorba de zecile de cuvinte care se înregistreaza zilnic în tehnica, în relatiile internationale sau, mai abitir la unii critici literari, acesti doctori în filologie, în literatura care se folosesc de glosar propriu în educatia literelor românesti.
Sa mai amintim doua cuvinte vizibil sanscrite: rege, raja (j=gi), lat. rex; sau vaduva, vidhava, lat. viduus, fr. veuve, oland. weduwe, germ. wittwe, germ. veche wituwa, angl. sax. widwe, engl. widow, gr. eitheos, celibatara. Iarasi, de la care am luat? Desigur, lucrurile se judeca si cu binisorul.
În dictionar, cuvintele neaose românesti, nesunând savant sau elegant sau nefiind la zi nu sunt cuprinse. Iata, paleata (prajina), pe care o avem din sanscrita, palaka (branche), nu poate sta alaturi de celelalte într-un slovar tiparit. Restul de cuvinte dace sunt date acum din albaneza. Zestre are originea lat. dextrae (fagaduinta solemna). I.I. Rusu îl da ca exclusiv arhaic. Poate sunt mai vechi decât albaneza sau chiar latina, la cercetarea si adâncirea într-un trecut care ne scapa. Iata si azi graiurile ramân neschimbate, cu toata framântarea de la un colt al tarii la altul, a românului si a cuvântului sau. Despre Vrancea Hasdeu sustine ca este o denumire dacica¹¹, iar Densuseanu merge mai departe, din legenda în legenda, spunând ca dacii au mostenit termenul de la stramosii hiperboreeni¹².
Cuvintele trace sunt aidoma în India antica, aidoma la daci si la fel la noi astazi. Conchidem, totusi, analizând istoria ca cei mai apropiati de latina si de latini suntem tot noi, ca provenind din aceeasi mare familie stramoseasca. În acelasi timp, putem sustine ca nu le-am luat de la vecini. De la care? Noi, care locuiam pe largi tinuturi, eram stapânii limbii materne ca oricare alt popor. Azi, chiar daca stim mai multe limbi, gândim si ne exprimam în cea originala, natala. Aici e vorba de popor, nu de un ins plecat sau fugit care se pierde chiar pe sine în valmasagul strain siesi.
Iata un cuvânt care e vizibil tras de par: Povata, pavaça în sanscrita, se da ca provenind din polonezul powodca, conducator.
Vom lasa acum dumiririle si explicatiile noastre la o parte, dar nu înainte de a arata de unde a purces numele nostru. Dulichiu, Dulchiu, Dulcu, ca fiind originar din Dulichium (Tulku, Dulcu, în sanscrita desemna pe "cel care merge pe urmele învatatorilor sai" (Imitatio Christi?), insula în marea Ionica ce facea parte din tinuturile lui Ulise. Orice cuvânt mai are însa si o semnificatie de taina pe care o lasam pentru alta data.
Grecii tineau în cea mai mare stima poporul carpato-dunarean. Socrate spunea ca stie de la un trac ca te vindeci de durerea de cap si fara leacuri, numai prin puterea vointei.. "Zalmoxis, regele nostru, care e zeu, arata ca dupa cum nu trebuie sa încercam a vindeca ochii fara sa vindecam capul, sau capul fara sa tinem seama de trup, la fel nici trupul nu poate fi însanatosit fara suflet" (Dialogul platonician - Hermides). Pentru cel mai bun exemplu de prietenie, grecii preferau un exemplu trac. Iar eroul grec devenit zeu, Hercule, acest Soteros Thracon (mântuitor al tracilor), aici îsi cauta merele de aur. Statuia de la Herculane ni-l aminteste în continuare. Zeul care l-a orientat spre Prometeu (cineva îl identifica cu un rege omonim), Nereu, a lasat amprente în toponomia româneasca; vide Nereu, un sat pe latura de apus a tarii. Magnifice dovezi aflam în antropo- si topo-nimia populara. Mentionam Mons Caucasus în Oltenia (inscriptia din timpul lui Traian). Stânca pe care statea Prometeu înlantuit era situata de cei vechi tot prin aceste parti. Cultul lui Ares a fost introdus de catre greci din Tracia. Dar Colchida cu lâna de aur? ...¹³
Legende, desigur, dar cu un substrat care ne intereseaza. Numele insulei Carpatos, dintre Creta si Rodos, aminteste si azi de o denumire traca în sud. Numele se mai gaseste de altfel si în Asia Mica si în centrul Europei. De unde începe miticul tinut hiperborean, locul favorit al lui Apolo, zeul luminii, unde oamenii erau renumiti pentru fericirea lor? Antichitatea istorica n-a mai apucat misterele samo-trace, dar aminteste de preotimea orfica (Orfeu) a Traciei. S-a vorbit mult în antichitate de identitatea dintre aceasta si druizii celti. Ba i se pune lui Zalmoxis în sarcina introducerea druidismului la celti. si câti dii magni nu si-au lasat urmele în datinile noastre!
Acestea sunt spuse ca o întâietate a lucrurilor.
În mormintele vechi egiptene s-a gasit aur (aor, în limba ebraica) din maruntaiele pamântului nostru. Arabia de Sus era Bas-Arabia pentru ei. Nu e de mirare ca orbis ignorantia anticilor o denumea Arabia Pontica. (Pontos Euxeinos - marea ospitaliera, sau Pontos Axeinos - marea inospitaliera, probabil dupa persanul axsaena, vânat, întunecat), una cu Arabia lui Eschil, Euripide, Plaut si Amian Marcelin, ai carei bastinasi luau parte, cu sens larg spiritual, la suferintele lui Prometeu. Arhaicul Arubium (Macin) ar fi un rest mnemonic. La începutul mileniului prezent, numele Ţarii Românesti de Bas-Arabia se mai pastra înca. Sa nu întrevedem, oare, nici o legatura între denumirea aceasta si bessii (populatie înrudita cu getii, care venisera dincolo de Balcani în Scitia Minor) arabieni, sa le zicem? Mai pare ciudat ca Ptolemeu numea Jiul, Arabon?
Legaturile cu Egiptul antic se vad si în calatoriile de studii, ale lui Zalmoxis si Deceneu de pilda, cu rezultatul pe care îl cunoastem în spiritualitatea traco-daca. "Boerebista spre a tine poporulu seu in suppunere, avù la indemàna pre Deceneu, barbatu fermecatoriu, care caletorindu in Egyptu invetiase ore-cari semne naturale prin cari pretindea ellu a cunnosce celle divine," zice Strabone (dupa talmacirea aceluiasi istoric uitat¹⁴). S-ar putea oare cerceta aceste drumuri stravechi înspre Egipt, a carui influenta spirituala s-a întins pâna în evul mediu românesc?
Poate ca ar trebui cercetate în Biblia lui Ulfila, episcopul got, cuvintele de origine latina pe care le-a luat numai din Dacia, în sec. III-IV. Ce limba se vorbea în acea vreme aici? Sub ce forma sunt luate? Sunt strict latine?
Daca în toate acestea s-ar studia si un proces invers? De la latini am luat o anumita morfologie a limbii, stilizarea si culturalizarea ei.
Fireste, din cele de mai sus nu se conclude ca nu am luat, ci si ca am dat cu acea stramoseasca danie (sanscritul dana), cheia caritatii si a iubirii nemuritoare, care se reflecta adânc în felul nostru de a ne primii oaspetii si care nu ne va parasi pâna la extinctia finala.
si aceasta nu neaga romanitatea noastra. Ramâne sa definim termenul din nou, de asta data just, comprehensiv si autoritar.
Cu romanii, cu toata doborârea noastra fizica, cât si cu alte neamuri mai putin spectaculare, am avut prilejuri sa ne înaltam spiritualiceste. Am avut doar adaosuri de civilizatie. Cultura în schimb era proprie. Ne-a ajutat sa parcurgem evolutia, viata cu pasi mari. Astfel am transformat izbânda lor fizica într-una spirituala proprie. În cele din urma si pâna în zilele noastre a învins românul spiritual.
Atât romanii, cât si grecii, aduc ceva din arta si cultura mediteraneana care a putut fi asimilata mult mai târziu misterelor dace, despre care nu stim în ce vazduh interior initiau pe daci, în fata caror idei îngenuncheau ei si caror legi spirituale se conformau. Romanii cunosteau initieri minore, grecii preferau mult pe cele în care arta devenea divina, dar egiptenii erau aceia care uneau constient microcosmosul de macrocosmos, omul exterior de cel interior, spiritual, divin. De aceea cei mai buni dintre noi se duceau sa se cultive în templele Egiptului.
Ne vom mai referi, în câteva linii, la cele spuse de catre artisti plastici indieni¹⁵ care ne-au vizitat tara acum câtiva ani si care marturiseau cu entuziasm: "Ne-au impresionat placut afectiunea si caldura cu care poporul român îsi primeste oaspetii. În aceasta privinta am gasit anumite afinitati între noi si poporul român. Exista o uimitoare asemanare de temperament. Românii, ca si indienii, iubesc cu pasiune frumosul, artele, muzica. Am fost la un concert de muzica populara si am avut impresia ca ne aflam în India, atât era de asemanatoare reactia auditorilor. Vizitând Institutul de folclor am sesizat anumite similitudini între muzica populara româneasca si cea indiana. Sentimentul care determina creatia folclorica este în mod cert comun poporului indian." Cea mai buna cântareata indiana, dupa ziarele lumii, este o românca de pe plaiurile Vrancei¹⁶. În felurite cântece populare se aude refrenul; Ia dainù, ia dainà (sanscrit, gând, viziune). Aici e o spiritualitate mult mai veche.
E ceea ce sustinem noi de multa vreme.
Dar daca am compara vechile datine? Cine a citit "Legile lui Manu" le gaseste aidoma.
Sa nu uitam nici de exclamatia lui Rabindranath Tagore atunci când ne-a vizitat tara; "Acelasi cer mistic ca al Indiei mele!" Era vorba probabil de un cer ideal spre care ne îndreptam în ceasurile sfinte.
Când India m-a chemat acolo, imediat dupa eliberarea ei, sa cercetez, sa compar folclor, limba, învatatura, punându-mi totul la dispozitie, unreservedly, Nemesis s-a opus necrutatoare. Fata obstant. Voiam sa stiu ce-s dorul, urâtul si aleanul etosului românesc care râvnea dupa rasa-muma, Mother India.
Lasam paranteza deschisa si recunoastem ca, într-adevar, suntem primii indo-europeni care si-au ales vatra de azi (sanscritul varta în vechiul Arya-varta sau Hindustan) pe care n-am mai parasit-o niciodata de atunci.

¹⁰ Afirmatii de o importanta deosebita dar, pe care din nefericire nu am reusit sa le localizam cu toata imensa bibliografie consultata
¹¹ B.P. Hasdeu - Istoria critica a românilor, vol.I, 1874, pag. 55-56
¹² Nicolae Densusianu - Dacia preistorica, 1913, pag. 933-938, 989, pag. 612-648
¹³ B.P. Hasdeu, op. cit., pag. 278-287, pare a localiza Colchida "cea cu lan'a de auru a Medeei" ... "la Dunare printre bogatele nassipuri metalice ale Olteniei". De asemenea, Hasdeu afirma ca Martial, în Epigr. IX, 46, scriindu-i unui amic îi spune acestuia ca în tara Getilor o sa gaseasca stânca lui Prometeu.
¹⁴ Tocilescu, op. cit., pag. 931, citându-l pe Strabo
¹⁵ Este vorba despre artistii plastici indieni B.C. Sanyal si H.A. Gade care au vizitat România în 1956 (interviu cu acestia în Scânteia 20.03.1957)
¹⁶ Narghita - cântareata din Pufesti, Vrancea, celebra în India prin anii '70

V
Ideea prelatinitatii

Ce nume vom fi avut în acest nedefinit interval nu stim; poate sciti (sau scoloti, cum îsi ziceau ei, vezi Herodot, IV, 6), care cunosteau facerea sapunului înainte de romani, ca si untul care, la romani, pe vremea lui Pliniu cel Batrân, se folosea doar medicinal; Scitia era considerata ca lacas al Justitiei; protocelti, traci, daci, valahi, poate români, dar care nu schimba cu nimic ancestralitatea noastra. În cazul ca de la început era cunoscut cuvântul de rumân, atunci acesta nu mai poate fi conjugat cu cel de roman.
Ce am putea spune de danezii care se mândreau în cronicile lor ca se trag din daci? Ba, în evul mediu, se numeau chiar daci, care erau cunoscuti cu numele de dacianini de catre rusi? Andersen povestitorul, trecând în anul 1841 prin tara noastra, noteaza ca totul pe aici are un caracter danez. Ce-l facea pe Bolliac sa asemene "Pescer'a cu olele pre muntele Lespedei cu dolmenulu danesu si cerculu de pietre sepulchrale?" Nu ne-am mira la o legatura strânsa reluata astazi¹⁷. E vorba de vreo traditie, intuitie a unui trecut de o valoare care a depasit timpurile? Dar, nesuferind de o amnezie a spiritului stramosesc, noi ne situam pe pozitia vechimii arhaice.
În treacat fie spus, dacii nu dispar din istorie, cum ne spune opul unui specialist. Natiunile se pot extermina numai pe harta.
Procesul de romanizare, prin adaptarea obiceiurilor romanilor, veniti cam din toate partile lumii antice, ex toto orbe Romano, cum spune Eutropiu, si a limbii lor, nu e de conceput, nu poate fi imaginat. Cum e cu putinta ca în 165 de ani sa se petreaca un proces de disparitie, oricât ar fi el de "complex si îndelungat" (doua cuvinte care nu explica si nu elucideaza decât în manuale)? Nici macar de transformare. Timpul e oricum prea mic, chiar pentru academicienii istoriografi. Exact timpul Vacarestilor care ne îndemnau sa scoatem la iveala limba româneasca si sa cinstim patria. Aici poporul si-a spus cuvântul si a cautat limbajul pe care îl vorbea din timpuri imemoriale.
La un colocviu din 1978 patronat de istorici de seama¹⁸ s-a spus textual: "Numai dupa 10 ani era aici o romanitate puternica¹⁹" si în alte parti acest proces s-a petrecut spontan. stim si azi cum se fac toate acestea, în vorbire si în documente oficiale. "Punând piciorul pe pamântul românesc am si devenit român," zicea printul german. Dintr-o data si pentru totdeauna. E vorba însa de procentul psihic care nu se produce cu usurinta gândului si a discutiei. Mai departe, la colocviu, s-a spus ca "gasim elemente de civilizatie dacica atestate în continuare în sec. III, IV si V." Asa ca dacii au ramas tot ... daci si, dupa calculele facute, cel putin 70-75 la suta din populatia Daciei Traiane era formata initial numai din autohtoni." Asa da! Ca pe urma Traian ar fi adus mase imense²⁰ (cât de imense, mai mult decât masa autohtona?), ca statul s-a amestecat în procesul de romanizare, este firesc. Dar a reusit? Cum? În zece ani? Adica dacii au vorbit, la moment, cu mic cu mare latineste? Ca sa fie o "romanitate puternica", una dintre aceste doua civilizatii a trebuit sa moara si numai dupa 10 ani!
Cât despre limba, lepadare si însusire, iata: "A vorbi de "mii" si chiar numai de sute de cuvinte dace în limba noastra mi se pare exagerat. De asemenea, despre dacismul limbii române, care este fundamental latina²¹. Cuvintele "necunoscute" pot primi multe alte explicatii." Fireste, în veacul al XX-lea se pot spune multe de tot. O, limba strabuna, cu ce ai patimit de te-a sters Natura din memoria ei? Vorbind astfel înseamna sa privim Terra si evenimentele ei de pe Selena.
Daca ar fi asa, atunci n-am putea explica celalalt proces de o mie de ani de dominatie organizata, stricta, aproape salbatica, cu trageri pe roti, împilari, schingiuiri, fier înrosit, spânzuratori, etc. Dimpotriva, cu ce legaturi întarite au alergat spre unire (v. momentele Mihai Viteazul si 1918).
Schimbarea e doar de nume. Dacii n-au pierit, ci au luat un alt nume, tot al nostru, dupa o perioada de obscuratie, supusi ciclurilor de evolutie în Natura: noapte-zi, sistola-diastola, inspiratie-expiratie, contractie-dilatatie, etc. Aceste cicluri, cercuri, kukloi (în greaca) au o influenta decisiva asupra evolutiei umane: cicluri ale materiei, cicluri ale evolutiei spirituale si cicluri ale raselor, natiunilor, indivizilor. Hindusii cunosteau aceasta lege a ciclurilor sub forma de inspir-expir a lui Brahma.
Niciodata clasele dominante n-au putut preface poporul. Istoria ne arata ca popoarele înving peste tot si în cele din urma. Se cunoaste adevarul rostit de Alecuin în scrisoarea sa catre Carol cel Mare: Vox populi vox Dei! Iar limbile greaca, slava, ungara ce au facut dupa încetarea dominatiei? La fel, latina. Torna, torna, fratre! era limba daca si româna. Era un strigat de profundis, de întoarcere la sufletul-matca.
Survolând cercetator istoria, vedem ca este posibil ca limba de stat a unei tari sa fie o alta decât cea a poporului. De pilda, în zilele noastre chiar, limba oficiala din Nigeria este engleza. Am auzit pe reprezentantul Bangladesh-ului vorbind o alta limba decât a sa în relatiile internationale. si în câte alte tari. Limba oficiala nu înseamna poporul, care are limba sa natala si pe care o va vorbi pâna la disparitia sa din istorie, chiar daca pe drum si-o amelioreaza, si-o îmbogateste, si-o modernizeaza sau si-o adapteaza la evolutie. Cât au luptat românii ca sa-si scoata la suprafata limba lor de obârsie! Limba noastra nu începe de la si cu latina si nici nu sfârseste o data cu ea.
Macedonenii, istrienii si toti românii din Peninsula Balcanica nu sunt deci retrasi din Dacia în anul 271, ci acolo erau de pe vremuri. Cei ce fug sau pleaca se prapadesc sau se reîntorc. si azi ne întoarcem sa murim acasa. Sa-i întrebam pe olteni. Toata viata un oltean spune "acasa" acolo unde s-a nascut. Infirmam teoria ca sunt daci plecati din fata popoarelor migratoare. Ca aveam doua oisti la car, desigur, dar ca am trecut Dunarea cu el ... Am fugit, desigur, dar am fugit în munti la adapost, nu în larg, cu o apa de netrecut în fata, oricât ar fi fost fuga de grabnica si de organizata. Cine nu cunoaste ca la vreme de cumpana ne retrageam în codru ("codru' frate cu românul") si nu pe si spre ape? Toti cei ce parasesc locul de bastina definitiv se desfiinteaza: emigrantii. De aceea ne mai punem întrebarea: Ce si cât popor român se afla în dreapta Dunarii pentru ca Ioannice, cum îi spuneau cruciatii, sa poata organiza un regat vlaho-slav trainic. Problema noastra în sud se dezleaga prin aceeasi antichitate arhaica. Trucidide (fiul lui Olaru) mentioneaza ca dii din muntii Rodopi sunt daci.
În tinerete, împreuna cu un grup de colegi, voiam sa facem o calatorie de studii la Belgrad (înconjurat de sate de români) si pâna la Salonic vorbind numai româneste si trecând numai prin sate de români. Sunt ei acolo de pe vremea lui Aurelian? În aceeasi tinerete am mai prins spiritul dac. În tara Lovistei, de pilda, taranii lasa cu limba de moarte urmasilor ca noi suntem daci. A fi dac e un cult.
Una e "viata romana în Dacia" (165 de ani) si alta e Dacia însasi, cu sufletul ei care ramâne acelasi, oricât ar fi de supus vremelniciilor. Nu ne mai mira restabilirea suveranitatii ei prin acea Dacia restituta de catre Constantiu Chlorus (293-306). De aceea trebuie sa adâncim mereu "constiinta timpului".
Iata, azi mai mult ca oricând, rascolitorii vii ai sufletului nostru antic încep a se întreba: "Când îsi vor revendica românii originea lor dacica?" si sustin mai departe: "Descoperirea sinelui adânc, a parintilor celor mai vechi, e supremul act de orgoliu al unui neam." Noi am fi zis supremul act de necesitate. Vide, de pilda, prefata la "Dacica." Drept este ca în trecutul apropiat a început a se auzi glasul din ce în ce mai tare al radacinii în felurite denumiri si la te miri ce: Dacia, Dacica, Daciada ...
Pe un incunabul de la Neapole, un lucrator era din ... Dacia. Vlad Ţepes însusi vroia sa restaureze Dacia Mare. Se simtea custodele vechii cunostinte? Cine putea sa pastreze acest nume scump de tara daca nu dacii însisi? si nu sunt decât cinci sute de ani de atunci, pe când istoricii îi dadeau ca pieriti de cel putin un mileniu si jumatate! Istoric sau nu, poate cineva afirma sau dovedi ca dacii au pierit fara urma?
Leonic Chalcocondil ne spune ca "avea împaratul un tunar cu numele de Orban, dac de neam." E vorba de Mahomed, în anul 1455 care, pentru a sparge zidurile Constantinopolului, avea nevoie de un tunar exceptional. Curând i se prezenta un om cu faima celui mai ingenios si încercat turnator de tunuri din lume (Stefan Zweig, Sternstunden der Menschheit). sincai mai scrie ca-i pare rau ca "bombardariul carele au facut armele pe seama turcilor, când au luat Ţarigradul, au fost român ..." Iata un constructor de tunuri mamut, priceput ca neamul lui întreg.
Deci numele de Dacia si de dac erau intacte, cu nici un fel schimbare, dupa 1400 de ani de la razboiul care "i-a desfiintat," dupa cum decreteaza unii istorici încarcati de date neverosimile si conceptii singulare, care se feresc de orice disputatio ce le-ar rasturna dogmatica.
Daca am fi fost romani în cea mai mare parte, atunci si în Italia si în Franta si în Spania, ar trebui sa fie macar ceva asemanator cu folclorul nostru, cu cântecul, cu jocul, cu obiceiurile, cu instrumentele populare de muzica. Da' de unde! Toate acestea sunt pur dacice, o mostenire anteromana în linie directa.
Savantul olandez Conrad E. Stibbe a descoperit recent, pe o piatra din ruinele unui templu dedicat lui Marte, cea mai veche inscriptie cunoscuta în latina arhaica: "... EISTETRAI POPLIOSIO VALESIOSIO SOUDALES MAMARTEI," care ar fi însemnând "... preotii lui Publius Valerius catre Marte²²." Nu e o latina inteligibila. Poate ca se apropie de limba comuna de dinainte de separarea familiei latino-traco-dacice.
Istoricii motiveaza "romanizarea" prin: a) existenta unei perioade de pre- sau ante-romanizare, activizata de legaturile comerciale (Aceste legaturi nu se fac în limba negustorului. Ce "cultura" romana a aflat Ovidiu aici?).
b) romanizarea directa în 165 de ani de ocupatie;
c) procesul de la sine si de departe în secolele urmatoare. Faptic, nu se poate sustine. Dacii locuiau pe dealuri si nu la drumul mare, în circulatie necontenita.
Limba se aseamana dintr-o si mai mare vechime. Eram înruditi si totusi ... inimici. Dupa aceea ne-am apropiat mai mult unii de altii, dar ei cu ale lor si noi cu ale noastre. Caile si sufletele nu erau aceleasi. Noi am ramas sa evoluam mai departe spre un prezent ilustru harazit dintotdeauna, iar ei spre o decadenta de neînlaturat si scoatere din istorie.
Romanizarea a fost mai mult o românizare decât o latinizare. Concluziile multor istorici sunt concluzii comode, dar nu firesti, caci în nici o alta parte a savoir-ului uman nu e mai daunator ca dogmaticul în istorie.

¹⁷ Mircea Eliade în "De la Zalmoxis la Gengis-Han," Ed. stiintifica si enciclopedica, 1980, pag. 83-84 afirma ca "La începutul Evului Mediu, termenii de Gothia si Getia se aplicau Danemarcei si peninsulei Iuthlanda si pe hartile medievale, Danemarca era numita Dacia sau Gothia, caci în Evul Mediu daci era sinonim cu dani." Adam de Bremen amesteca goti, geti, danezi si-i numeste pe toti hiperboreeni. Apoi citeaza pe Guillaume de Jumieges (sec.XI), care spunea ca Dacia (adica Danemarca) era locuita de goti, care aveau multi regi inzestrati din abundenta cu stiinta admirabilelor filosofii, mai ales Zeuta si Dichineus, si la fel Zalmoxis, ...
¹⁸ Dezbatere realizata de Traian Gânju în Colocviile Scânteii Tineretului, aparuta în Sc. Tin. din 17 mai 1978 sub titlul "Istoria poporului român la confluenta cu istoria universala"
^{19, 20} Virgil Cândea în dezbaterea cit. la ^18
21 Radu Vulpe în dezbaterea cit. la ^18
22 Inscriptia dateaza de aprox. 2500 de ani si a fost descoperita prin 1978. Ea se afla pe o piatra alba cu dimensiunile de 86 x 16 cm. Piatra a fost gasita pe ruinele unui templu dedicat lui Marte, acolo unde a fost vechiul oras Satiricum, la cca. 65 km de Roma.

VI
Spiritualitatea daca

Pentru ca s-a vorbit mult de aportul crestinismului la romanizarea Daciei sa reluam argumentatia noastra în ton pe alocuri filopolemic, filosofând, speram, într-un mod poate contagios.
De ce nu s-a facut în continuare serviciul religios în limba latina ca în atâtea alte tari? Atunci n-am mai fi fost, fireste, sub influenta bizantina.
O paranteza obligatorie. De ce sa fim "balcanici" si nu "carpatici" sau "carpatini," cu alte semne - idei (gr. idein, a vedea), idealuri (viziuni în stadiul realizabilului) si idoli (viziuni concretizate pentru uzul tuturor). Intuitia ca suntem de tip carpatin, pe care o aveam de pe când studiam tipurile popoarelor, o gasim afirmata astazi de George Calinescu. Vorbind de Eminescu, el spune: Eminescu, "român de tip carpatin." Eminescu, acest sintetizator al neamului sau, acest sicretist al întelepciunii si al timpului, cu Te nasti spre a muri si mori spre a te naste, s-a zamislit cu acel appetitus mortis al stramosilor sai daci, de care Pomponius Mela zicea: "Quidam feri sunt et ad mortem paratissimi ..." si care credeau în viata viitoare si se închipuiau nemuritori²³.
Aceasta-i spiritualitatea pe care am mostenit-o din mosi-stramosi. Trebuia sa vina vremea sa ne-o reaminteasca poetul vecuirii noastre: Eminescu, acest Fiu al Eminentei.
Aceasta, pentru ca multi cred ca avem spirit balcanic.
De ce, la fel, nu facem servicul religios în greceste sau în slavona, ca la atâtea noroade crestinate cu multe veacuri mai târziu? Suntem siguri ca nici o "influenta" nu va preschimba limba de bastina, care sta sub puterea absoluta a poporului si nu la cheremul tuturor venitilor. Iata, gotii s-au laudat ca sunt geti si atunci si mai încoace si îsi atribuiau faptele istorice ale acestora, pe care le aflam în diverse locuri si din variate surse, fie în Iordanes, fie în alta parte.
Dar sa ne urmam problema printr-un détour. Crestinismul nu fixeaza o data când apare în Dacia, deoarece chiar unul dintre apostoli, Andrei, a venit aici înca din primii ani de apostolat. Învatatura spirituala a dacilor era o asteptare a noii revelatii. De aceea, trecerea a fost lenta, fara peripetii istorice.
Lipsa scrisului este una dintre enigmele dacice. Ce sa fie, oare, cu scrierea la acest popor, cu lipsa analelor? Orice scriitura a lor a fost sau distrusa de catre sectari si razboinici, sau ei însisi nu s-au servit de cuvântul scris, ca neavând valoarea orala a acestuia, asa cum se graiau marile învataturi: gura catre gura. Atât noi, cât si druizii celti, nu ne exteriorizam gândurile prin scris public. si apoi, mai stim noi astazi daca nu cumva ei posedau carti-mistere pe care le-au retras la vreme de vandalismele ce apareau la orizont? Mai putem sa cunoastem ce distrugeri au facut romanii, barbarii sau cei ce înlocuiau o stiinta veche cu o dispensatiune noua? De ce nu s-a scris în trecut? "Erau iubitori de tacere," ne spune Blaga.
Sa continuam cu încercarea noastra de a aduce putina lumina în labirintul întunecat al erelor preistorice. Natura argumentelor, deductiilor si a judecatilor noastre va cauta sa puna, poate, o oarecare linie în abundenta de fapte si idei, desi unii savanti vad în ele numai ceea ce vor sa vada. Vom încerca, totusi, sa nu ne înecam în Lethe ca atâtia altii înaintea noastra.
Daca religia s-ar fi redus numai la cele scrise ar fi disparut dupa prima generatie. Contau oralul si practica, traditia si mersul continuu. Religia este intimitatea profunda a insului. Skeat precizeaza ca religens înseamna "fearing the gods," temerea de zei, ca opus lui negligens (neg, not si legere, to pick up), a nu culege.
Bazilicele au fost construite mai întâi sub pamânt, ca în Dobrogea sau la Roma (catacombele), ca o ferire de intrusii necrestini. Religia aici, înainte de crestinism, era de tip "Mistere," ne spune Mircea Eliade. Noi am fi spus de tip "initiere," în care misterele deveneau initiatice. Initiat e cel ce patrunde în straturile supraconstiente ale fiintei sale, prin discipline supraumane, trainice, severe, conform injunctiunii acelor vremuri: "Gnothi te afton" (Nosce te ipsum)! Dictonul corect este: Omule, cunoaste-te pe tine însuti si vei cunoaste universul si zeii! Initierea ar fi o intrare (in, în, si ire, a merge) în cel de al cincilea regn al Firii, constient si voluntar, care ar avea loc în cea de a doua jumatate a evolutiei planetare. De la fiziologii care nu înteleg fenomenele teratologice si pâna la legile cosmice care scapa psihologilor si filosofilor, initiatul parcurge în întregime constient: de la embrionul care evolueaza în sfera sa prenatala, la individul în familia sa, familia în stat, statul în omenire, Pamântul în sistemul nostru solar, acel sistem în universul sau central, universul în Cosmos, si Cosmosul în Cauza Unica - cea nemarginita si fara sfârsit. Dar, græca sunt, non leguntur!
Rolul jucat în perioada mitica a originilor literare ale Greciei: Linos, Orfeu, Tamuris, cel orbit de Jupiter "pentru ca se laudase a cânta mai frumos decât muzele," cultul si poezia religioasa au precedat pe cele grecesti. Poetii erau initiati. Aveau o stare artistica entuziastica (vezi mai sus lamurirea cuvântului). Solii, înainte de a pleca în misiune, cântau la chitara²⁴.
Pe anume placi din muzee se vad diverse scene neinterpretate corect. Masca de berbec însemna trecerea în era Berbecului, precum pestele arata trecerea în cea a Pestilor, iar azi în era Varsatorului, dupa cum ne poate dumiri orice astronom. Steaua radianta din spatele unei persoane arata ca e initiat, adica intrat în spiritul divin, în Sanctum Sanctorum. Istoricii nu accentueaza acest lucru, caci ceea ce dainuie este sufletul nevazut, dar permanent în gândurile, vorbele si faptele noastre. Trupul a sfintit mereu tarâna, adica tara pe care o iubesc atât de mult taranii si de atâtea milenii.
Escu de azi ar însemna al sau a lui, care e mai demult în numirile de familie. Vezi Rescu²⁵, un dac.
Fiecare popor îsi are râul lui sfânt: Dunarea, Iordanul, Nilul, Gangele. Dacii beau din Dunare si jurau pe aceasta apa sfânta sa nu se întoarca decât învingatori. Dunarea, Jiul erau ape sfinte, mume vii, mataro gitayo, cum se numesc apele în Rig Veda si Avesta.
Cei din trecut, ca si cei de azi, tineau sa batjocoreasca un popor plin de spirit. Ca totdeauna: Cel ce nu stie râde de cel ce stie! Pe monedele lui Aurelian, geniul Daciei tine în vârful unei sulite ca drapel un cap de magar²⁶. Poate ca însemna locul dusmanului fara minte. Adevaratul steag însa era Dragonul ce reprezenta întelepciunea sacra. Vezi cultul sarpelui la Daci si la români. La hindusi, Sarpas era un întelept atoatestiutor, învatator si mare initiat. În antichitate, dragonul si sarpele nu erau identificati cu geniile raului. Ca metafora, fie astronomica, cosmica, teogonica sau simplu fiziologica, sarpele a fost dintotdeauna considerat ca simbol divin. Pentru ca "îsi tine coada în gura" este simbolul eternitatii fara sfârsit si al perioadelor ciclice²⁷.
Buciumul, buccina, bucca (gura), era instrumentul de semnalizare a primejdiei. Cornul, în celta era numit carnis, cornis, suna chemarea, adunarea.
Pe stindarde mai vedem acvila. Dacii erau numiti de catre greci oi astoi dacoi, acvilele dace. Vorbind de Zidina Dacilor din muntii mehedinteni, Bolliac spunea: "Într-adevar, ce cuib de acvile pare aceasta cetate a dacilor!"
Dacia se personifica printr-o femeie ce sade pe o stânca tinând un steag cu o acvila. La stânga sa un copil tinând în mâna spice de grâu, înaintea ei un altul tinând un ciorchine de struguri.
Traian, vorbind cu Jupiter, spune: "Voi stiti, Jupiter si ceilalti zei, ca primind Imperiul lâncezind si slabit în toate partile lui de acea tiranie care îl lucrase mult timp înauntru si de desele invazii ale getilor din afara, am fost singurul care am cutezat sa atac aceste popoare care locuiesc dincolo de Dunare. Am subjugat chiar pe acesti geti (adica daci), cea mai razboinica natiune care a existat vreodata, nu numai prin vârtosia corpurilor, dar si prin acele maxime ale lui Zalmoxis, care este între dânsii în asa mare veneratie, le-a sapat atât de adânc în inima. Pentru ca necrezând ca mor, dar ca îsi schimba numai locuinta ...²⁸"
Dacii stiau ca sufletul, care pe timpul vietii era asemenea unei pasari în colivie, este indestructibil dupa moarte (Plutarc). Religia lui Sabazius (în traca Sabazis), identic cu Bacchus, reprezenta nemurirea. Exista o credinta traca asupra credintelor religioase ale Greciei. Sanscritul Sabadj, venerat, iubit, onorat (Venera, Venus de la sanscr. van, a servi, a cinsti), caruia i se datora inspiratia profetica, transportarea spirituala. Bacchos, frigianul Bagaios, Dumnezeu, de unde slavul Bog, Sabazius era Soarele, Liber Pater, Domnul Universului. Se adora pe vârful muntilor înalti²⁹.
Despre spiritualitatea daca se vor spune multe. Aceasta spiritualitate, care îsi are arcul sau de întindere de la iubirea de hrana si pâna la iubirea de întelepciune, daca nu mai departe, se desavârseste în expresia de omenie (nu omenire, omenime, umanism). Aceasta omenie este calitatea prima si ultima a sa, e divinitatea dintre semeni. Nu se poate traduce la nici un alt popor, ca si doina, dor, alean, urât ...
E o spiritualitate ce se propaga de la simtirea dacului care tragea cu sageti în nori spre a le împrastia întunericul si a elibera lumina si pâna la învatatura lui Zalmoxis sau a lui Deceneu, care colindasera pâna pe malurile Nilului dupa învatatura preotilor egipteni. Pe vremea aceea dacii se bucurau de o spiritualitate profunda de tip initiatic, "o cultura de geniu printr-o traditie de geniu" (Gh. Zamfir).
În toate acestea, si a dacului simplu de mai sus si a celor alesi, retrasi, sihastri sau separati (sansc. skidh, a separa) e vorba de energia psihica ce copleseste pe cea fizica. Iosef Flaviu ne spune de secta polistai (ctistai) asemanatoare esenienilor, ce cuprindea pe vremea aceea patru mii de credinciosi, ducând o viata ascetica, celibatara, traind din munca pamântului. Nu cunosteau proprietatea, toate fiind în comun. Toti erau egali, nimeni nu era sarac sau sclav. Se abtineau de la carne si vin, hrana fiind vegetalele, fructele, mierea si laptele³⁰. Trecerea spre crestinism a fost usoara intrând chiar cu multe sarbatori de veacuri, rusalii, etc. care si astazi subzista.
În spiritualitatea aceasta sta si azi demnitatea noastra umana, grandoarea conceptiei ideale. Nu numai ca o prefacere a lucrurilor si a fiintei omului, ci ca un uman în divin. Era acel signata mystis al culturii spirituale. Era viata conceputa ca un De Profundis.

Avem cuvântul valah, în germana veche valh, strain, si valr, ucis, de unde Valhala cu valkiriile sale, sala valhilor, a eroilor (locul imortalitatii, unde erau duse sufletele eroilor morti în batalie, comp. cu credinta dacilor); cu anglo-saxonul woelisc, wealh, strain, un celt; noi eram straini pentru popoarele germanice care au venit dupa noi, asa cum acestia, la rândul lor, erau numiti de catre slavii veniti în urma lor nemti, de la nemet, sl. veche nemici, strain, cuvânt luat si la noi prin adoptare; cu walah, la hindusi, muncitor, ins, ortac, cel care izbândeste în toate; dar nu vlah, tigan, adus de acest popor nomad de prin partile Boemiei, numindu-se chiar boemieni (bohémien, boemme, bohemian, în fr. it. engl. - because the gipsies were supposed to come from Bohemia, Cassell's Dict.). dar care îsi zic între ei romani (rom, roma), cu accentul pe i, care împreuna cu vlah sunt împrumutate de la popoarele printre care au trait si care vorbesc limba roman&egraves;s.
Va trebui cercetat daca român nu e un cuvânt extrem de vechi printre noi. Are în el si om si man (om). Om în sanscrita e cea mai sacra vocabula ce precede respiratia si gândirea, e fiinta (omul) care întruchipeaza universul, e primul cuvânt (Singhal); iar man, cogitare. Într-adevar, omul se deosebeste de celelalte regnuri ale Firii prin gândire. În sec. al XI-lea, Voievodatul Jiului ajunsese atât de vestit încât "Niebelungen lied," scris în secolul urmator, citeaza pe "Ducele Român din Ţara Vlaha" (der herzoge Ramunc uzer Vlahen Lant)³¹. E prima mare pomenire a cuvântului de român. În evul mediu se cunostea o biserica a albigensilor (catharii) în sec. XIII, ai caror aderenti au fost distrusi de papalitate. Iar despre ispravile Banului Maracine în Franta (Ţine spada mea în dar, brav Marchize de Ronsard!) cine nu stie? Ducea cu el si numele de român.
Nu stim ce se întelegea în sec. III-IV prin ROMANIA, de pilda: Carporum gens universa in ROMANIA se tradidit? Însemna imperiul roman? Ei însisi nu si-au spus niciodata astfel. Atunci, pe unde se situa aceasta întindere? Nu credem ca au fost colonizari fortate, en masse. Recrutari, da. Pentru noi conteaza aparitia numelui care nu poate fi al intregului imperiu roman.
Iata în plus o data din atâtea: La muzeul din Barcelona se afla o harta cu consulatele orasului din secolul al XII-lea. Aci se vede consulatul din tinutul Munteniei pe care este o stema cu un leu deasupra caruia sta scris RUMANIA (vezi Revista Noastra, Focsani, 1978). Europa ne cunoaste înca din evul mediu ca rumâni, Rumenia, Rumania, Roumanie, ...
Oare greaca moderna, romaica, limba romansa si altele, toate amintesc neaparat de Roma? Asa cum cuvântul America nu are nici o legatura cu Americo Vespucci, ci e înrudit cu Mer, muntele sacru din centrul celor sapte continente, dupa scriptele Indiei stravechi. La aborigeni se numea Atlanta, de la atl, in maya-quiché, apa, izvor, de unde denumirea oceanului Atlantic (si nu de la muntii Atlas). În America Centrala Amerih, de unde America, cuvânt care, ca si Meru, înseamna munte mare.
Coincidentele fac totdeauna feste chiar celor mai veridici cercetatori si studiosi. Trebuie cautat în adânc, caci suprafata rastalmaceste lucrurile.
Oare neconturata idee a prelatinitatii noastre sa fie o pseudograma? Un criptic ideografic?
Deci valahul e un celt, mai bine zis un protocelt sau valhul (nu e vorba de cel de pe vremea lui Cezar, de celtul din Galia sau chiar de celt-iberianul), plecat pe vechiul drum al celtilor, Dunarea, lasând atâtea urme vii pe acest meleag: Ardal - Ardeal, tara si "care se facusera stapâni pe teritoriile de vest ale Daciei" (cum spune un istoric recent), din care ungurii au facut Erdély (padure); Transilvania era o denumire data de aici într-acolo, Ţara de dincolo de paduri si munti. Dar cei de acolo cum îi ziceau? Ardal, Ardeal, desigur. Ei, celtii spuneau ca si cei de azi: Mergem sa ne unim cu Ţara (Ardal devenit Ardeal în decursul timpului)³². Sau Lugoj, "qui veut dire beau cité (Lugo) en celte, fondé en des temps immémoriax," pe care îl gasim lânga Bordeaux, lânga Curuña, în Romagna, în Elvetia; valah care credea în nemurirea sufletului, o imortalitate ce constituia, în perpetuare, sâmburele credintei dace, întarita si luminata dupa cum stim de acel ilustru discipol si nu sclav al lui Pitagora, Zalmoxis, mare profet, mag, sacerdot, medic, matematician, astronom, care se bucura de o adoratie ca aceea a lui Dalai-Lama (D'Anville), dupa ce si-a completat instructia în Egipt pe la anul 566 Î.Ch. si dupa toate probabilitatile în India, la îndemnul Magistrului sau. El, deci, cunostea întelepciunea preotilor egipteni si a lui Pitagora, vindeca bolile cu ajutorul formulelor magice, prevestea schimbarile atmosferice, propovaduia nemurirea sufletului si traia într-o pestera a muntelui sacru, Cogaion, pentru a vorbi singur cu Dumnezeu³³.
Numele lui nu are absolut nici o strânsa legatura cu slavul zemlia. El, care îsi denumea ucenicii "calatori prin nori," dupa termenul vechi indian kechara, sky-walker (dupa cum se spune în Jnaneshvara: Corpul devine ca un nor din care au crescut madulare), nu putea fi pamântean, dupa zamol, chton, zemlia, humus, chiar daca a stat trei ani sub pamânt. În treacat fie spus, mersul acesta pe, prin, sau la cer se vede si în aruncarea în sulite a unui mesager spre zei. Zalmoxis este purtator de piele sau manta (vide etimologiile în acest sens: Lagarde, Pick, etc.). Chiar Porfir, în De Vita Pitagorae, zice ca numele îi vine de la pielea de urs ce s-a pus peste el la nastere. Desigur, nu vrea sa divulge un mister initiatic. Epitetul lui Wotan era "purtator de mantie" (hakul-berand); Elizei, care purta mantaua profetului Ilie; Buddha, care lasa urmasului sau vesmintele sale, etc. Dar Eminescu, el care a adâncit constiinta timpului, ce spune în ale sale versuri-viziuni: "Pururi tânar, înfasurat în manta-mi" sau "... Hercul înveninat de haina-i?" "Roba, glorioasa roba a tariei mele statea scris pe vesmântul stralucitor al initiatului. Ce va sa însemne haina, manta, mantie, vesmânt, roba, ... în limbajul magic, religios, ocult sau ezoteric, nu ne preocupa aici.
Înrudirea directa între spiritul dac si cel indian o trimitem spre cercetare specialistilor.


²³ Tocilescu, op. cit., pag. 639 îl citeaza pe Metianus Capella - lib, VI pag. 224, ed. Eyssenhardt care afirma ca: "dogma nemuririi sufletului îi facea curajosi fara margini, dispretuitori fata de orice pericol, poftitori de moarte (apetitus morti), luptatori cu hotarâre si cu o întreprindere de speriat;"
²⁴ Despre preoti geti se mai raporta ca erau întrebuintati si ca ambasadori si mijlocitori de pace. Îmbracati în haine albe si lungi, îsi îndeplineau solia cântând la chitara, desigur ca si ambasadorii regilor Galiei, care ... - Tocilescu, op. cit., pag. 702, citându-i pe Athenaeus XIV, 627^e si De Beloquet, Ethnogenie gauloise, t.III. De asemenea, Tocilescu, referindu-se la muzica getilor, afirma ca: "despre muzica getilor se stie putin atât ca solii geti, înainte de a împlini solia ce aveau, cântau cu chitara" citându-i pe Steph. Byz. si pe Atenaeus (din Theopomp) XIV, 627^e
25 Nume personale dace culese din inscriptiuni - Tocilescu, op. cit., pag. 598
²⁶ Ackner în Dacien in den Antiken Munzen, 1c - capul de magar de pe monedele din vremea lui Aurelian reprezinta o degenerare în timp a capului de dragon (balaur) ceea ce a facut pe unii istorici sa creada ca steagul întregii armate era capul de magar, dupa cum remarca si Tocilescu în op. cit. pag. 744
²⁷ Tocilescu în op. cit. pag. 742-744 spune despre însemnele dacilor, citându-i pe Capitoliu, Plutarch, Haupt, Suidas, Rosler, s.a. ca steagul consta dintr-o bucata de pânza patrata, divers colorata (alb, rosu, purpuriu) si pe la margini cu ciucuri, fixata în vârful unei bucati de lemn sau sulite ca vexillum roman si pe care avea cusuta ca emblema un sarpe (dupa cum apare si pe Columna Traiana), iar stindardul era un balaur enorm (dragon) cu cap de lup si gura cascata de i se vedeau puternicii sai dinti si limba.
²⁸ Conf. Tocilescu, op. cit., pag. 704 care îl citeaza pe Julianu (ed. Teubner, I, p. 420)
²⁹ Majoritatea istoricilor conchid cu privire la lipsa altarelor din Dacia ca Zalmoxis - Sabazius se adora pe munti. Aceeasi afirmatie o face si Tocilescu în op. cit. pag. 720, care semnaleaza (în 1880) existenta unui altar circular în Ormelia (Pisidia) cu embleme ce duc la cultul trac al lui Sabazius (vide Bulletin de Corespondance helenique). C. Bolliac afirma însa, fara a prezenta dovezi materiale, ca numai de la Sinaia si pâna la Pestera, peste munti se gasesc trei asemenea altare, si un al patrulea în sus la Cozia, la piatra numita "masa lui Traian" în preajma careia el ar fi descoperit o mumie sau divinitati egiptene frumos sculptate si pline de hieroglife (?)
³⁰ Tocilescu în op.cit. la pag. 718, afirma: "Preotii daci, spre a-si mentine influenta, se deosebeau printr-o puritate de moravuri cu totul particulara, traind fara femei si abtinându-se de la carne si vin. Aceasta o constatam si la Geti, vorbind despre casta sacerdotala a Ctitstilor." La daci era vorba despre secta Polistai (desigur forma corupta a cuvântului ctistai). Tocilescu îi citeaza, întru sustinerea celor de mai sus, pe Flaviu Joseph, Lucian, Rosler (Rumaenische Studien, Leipzig 1871) si Ukert (Skythien, Weimar 1846, pag. 610)
³¹ Sica Georgescu - Contributiuni referitoare la începuturile Craiovei, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, Arhivele Olteniei No..37-38, Maiu-August 1928, pag. 9
³² Ion Maiorescu într-o notita publicata de L.R. von Heufler în scrierea sa "Oesterreich und seine Kronlander" sustine ca Ardeal este un cuvânt celt, argumentând si prin introducerea de catre Leibnitz (Collectanea etymologica, Hannoverae 1717, celtica, pag. 90) printre cuvintele celte a cuvântului Ardal cu sensul de tara - Ardal, toparchia, tractus terrae, si ca românii l-au mostenit de la daci care "erau" celti. El afirma ca Transilvania si regatul sunt pline de denumiri celtice printre care Deva, Timis, Bucegi, Maramures, Giurgiu, Galati, etc. Martin Samuel Mokesh într-o mica scriere intitulata "Probe pentru originea celtica a valahilor sau Românilor, mai cu seama a celor ce locuiesc în marele principat al Transilvaniei" (Hermstadt 1867) afirma ca românii par a fi romani (la origine) însa nu sunt romani, argumentând cu probe lingvistice, gramaticale, etc. si românii nefiind romani, nu pot fi altceva decât celti, care dupa ce devastara Roma s-au întins catre est, au ocupat Panonia si tarile alaturate (deci si Dacia, etc.). Concluziile de mai sus le primim cu rezerva de rigoare. Noi i-am afirma pe celti ca fiind veri ai nostri (ai dacilor), a caror limba provine din acelasi filon lingvistic.
³³ Încercam a promite aici ca toate datele pe care le-am adunat despre Zalmoxis si religia dacilor si a getilor le vom prezenta într-o lucrare separata.

VII
Misterioasele tablete

Dar ce cheie dau tabletele aflate la Tartaria? ce e cu aceste tablets? Cu cât ne întrebam mai mult, cu atât ratacim firul istoriei si mai ales acolo nu reusim sa descifram corect si nu întelegem ce vrea sa spuna inscriptia. De pilda: "O piatra cu 7 ochi" nu înseamna decât un om a carui constitutie (adica principiile sale) este septenara. Sau acolo unde vechii poeti initiati vorbeau de "fundarea unui oras" se întelegea "stabilirea unei doctrine." Dar sa revenim la note, simplificându-le fara voie si lipsindu-le de amanunte spre a usura zborul gândirii catre scop.
În anul 1921, geologul William Niven face sapaturi în Mexic, la Almizoctla si scoate de la o adâncime de patru metri prima dintre tabletele devenite faimoase. În decembrie 1923, dupa explorari sistematice si înversunate, da la iveala 975 dintre aceste tablete misterioase. În anul 1924, Dr. Morlay, de la Institutul Carnegie, marturiseste ca simbolurile de pe aceste tablite nu se aseamana cu nimic din ceea ce se cunostea pâna atunci în Mexic sau aiurea.
Cine se putea încumeta acum sa dezlege si sa descifreze misterul acestor texte adormite sub lestul atâtor veacuri? Unul singur si acesta era James Churchward.
În anul 1868, un savant colonel, James Churchward însusi, întâlneste într-un templu din India un preot îndragostit de arheologie si de inscriptii antice. Acest preot îl initiaza într-o limba moarta pe care o credea limba de origine a omenirii.
si într-o buna zi i-a destainuit colonelului ca în arhivele templului s-ar afla niste tablete misterioase provenind dintr-un tinut legendar disparut. Erau fragmente dintr-o colectie pierduta, pretuite mult si pastrate cu grija în oalele lor. Preotul nu îndraznea sa le scoata si sa i le arate, dar sub presiunea multor rugaminti a adus doua dintre acestea, care, curatite cu luare aminte spre a nu scrijela lutul, au revelat frânturi de texte de o atât de mare importanta încât, dupa mari si îndelungate implorari, a consimtit sa le scoata si pe celelalte. Ele povesteau, în detaliu, despre creatia Pamântului si a omului.
James Churchward a cautat si în alte parti ale lumii tablete asemanatoare pentru întregirea acestei colectii, în Tibet, în Caucaz, în Birmania, în Gobi unde a descoperit o statuie a androginului primitiv. A mai facut cercetari în Siberia, în Urali, în Asia Centrala, în Egipt. A cutreierat insulele Pacificului, facând cercetari documentate în Noua Zeelanda, în Samoa, Tahiti, Marchize si Tonga-Tonga.
Cincizeci de ani a studiat textele trecute prin mâna sa, traducând, analizând, comparând. si-a consumat existenta în cautarea de documente, în studierea lor si în descifrarea inscriptiilor si a simbolurilor întâlnite.
Ipotezele sale au fost de asta data întregite si confirmate de sapaturile lui William Niven, cu care, de altfel a luat contact imediat. În anul 1934, numarul tabletelor ajunsese la 2600.
Examinându-le pe cele din Mexic, el a observat asemanarea perfecta cu acelea pe care le avusese sub ochi în India. Caracterele erau identice.
A descoperit astfel urmele unui continent disparut: MU. Din ansamblul tabletelor a reconstituit istoria, geografia, religia, filosofia acestui tarâm fabulos.
Descoperirile lui Schliemann, cel care a dezgropat Troia si a revelat civilizatia miceniana, i-au confirmat existenta.
Lucrarile lui James Churchward sunt: The Lost Continent of Mu, The Children of Mu, The Sacred Symbols of Mu, pe care le-am dori rasfoite, cercetate si întelese si de catre cititorii si studiosii nostri.
Adâncindu-ne în trecutul îndepartat, lumea va aparea si mai clara si mai exacta.

VIII
Civilizatii stravechi

Dupa Churchward, tinutul Mu era situat în Pacific si se întindea din Filipine pâna în America Centrala, opt mii km est-vest si cinci mii în nord-sud; un pamânt neted, cu sesuri întinse si cu o clima tropicala. Mastodonti, elefanti, maimute mari populau padurile imense. Regele avea adaugat la numele sau prefixul Ra. Era un fel de rege pontif cu numele de Ra-Mu si întregul teritoriu era numit "Imperiul Soarelui." Locuitorii se bucurau de o civilizatie înaintata si, scrie Churchward, erau mari navigatori care cutreierau lumea neobositi si colonizau fara încetare. Erau mari arhitecti, constructori de palate, temple si monumente. Orasele erau extrem de luxoase. Templele taiate în piatra, numite temple transparente sau stravezii, fara acoperisuri, care lasau sa cada razele lui Ra (Soarele) pe crestetul credinciosilor, faceau fala lor. Churchward spune ca mu-enii atinsesera un înalt grad de cultura. Erau astronomi, matematicieni, filosofi. Nu putem insista prea mult asupra simbolurilor. Daca ar fi editate lucrarile lui James Churchward am putea trimite pe cititor la ele. Nu putem decât sa recomandam staruitor cartile sale spre traducere si tiparire. Un imens serviciu s-ar aduce culturii noastre³⁴.
Se gasesc în Mu: Marele sarpe cu sapte capete, simbolul Creatorului si al Creatiei; sarpele cu pene, simbolul Zeitatii; sarpele fara pene, simbolul vietii primordiale în ape, sarpele încolacit pe ouale sale, simbolul apelor-mame ale Vietii. Viata este reprezentata printr-un arbore. Pasarile de pe tabletele sacre simbolizeaza evolutia sufletului. Istoriceste, pasarea si pestele înseamna fuga mu-enilor din fata potopului ce avea sa vie, deoarece se stia de mai dinainte de acest fel de catastrofe.
Iata si semnificatia simbolica a primelor zece numere: 1. Hun: Absolutul; 2. Ca: Dualitatea; 3. Ox: Puterea divina; 4. San: Cauza faptelor; 5. Ho: Viitorul; 6. Uac: Organizarea; 7. Uaax: Creatia; 8. Uaxax: Formarea omului; 9. Bolan: Vibratia; si 10. Lahun: Întoarcerea la unitate. Numarul 10, decada pitagoreana, reprezinta toata cunostinta umana.
Geneza lui Mu ofera multe texte curioase. Dupa hieroglifele interpretate de Churchward, Apele primordiale contineau Oul cosmic sau Fecioara Vietii; Hol, Hu, Kal (Hol: fortat, Hu: matricea fecioara, Kal: a deschide). Iata cele sapte creatii dupa Geneza lui Mu:
Prima creatie: Fie ca gazele care sunt închise în spatiu fara ordine, fara forma sa fie adunate si din ele sa fie formata lumea.
A doua creatie: Fie ca aceste gaze sa se solidifice si sa formeze pamântul.
A treia creatie: Fie ca gazele exterioare sa fie separate si sa formeze apele si atmosfera.
A patra creatie: Fie ca focul continut în pamânt sa ridice pamântul deasupra apelor.
A cincea creatie: Fie ca viata sa iasa din ape si din mâl sa iasa oul cosmic.
A sasea creatie: Fie ca viata sa iasa din pamânt.
A saptea creatie: si când fu facuta aceasta, cel de-al saptelea intelect zise: Sa formam pe om dupa chipul nostru si sa-i dam toate puterile pentru a guverna pamântul. Atunci omul deveni ca si Creatorul cu sapte capete si posedând ca si el un suflet nepieritor.
Ultimele cuvinte ale lui Iisus pe cruce au fost proferate într-o limba necunoscuta în Palestina, gresit atribuite arameenii. În limba arameana, folosita si azi de catre preotii copti, ele nu au nici semnificatie, nici sens. Iata textul si traducerea lui Churchward: Hele, Hele, Lamat, Zabac ta ni - Hele, ma sfârsesc, Lamat, Zabac ta ni, întunecimea îmi acopera fata. Dupa A.B. Jaurequi în "Histoire de l'Amerique Centrale," cuvintele au fost proferate în limba maya, la plus ancienne connue. Mayasii primitivi erau coloni mu-eni.
Continentul Mu, din pricina zguduirilor seismice violente, s-a dislocat, templele si palatele s-au naruit, bogatele orase au fost nimicite. Apa, navalind din doua parti, a înghitit totul si a dus la fund ce mai ramasese. Aceasta a avut loc, ne spune Churchward, cu aproape 13 milenii înainte de Christos.
"În anul VI Kan, 11 Muluc al lunii Zak, ne spune un extras din Manuscrisul Troano pastrat la British Museum, fragment dintr-o carte maya, gasit în Yucatan de catre arheologul Le Plongeon, au avut loc înspaimântatoare cutremure de pamânt care au continuat pâna la 15 Chuen. Ţara muntilor de mâl, tara Mu, a fost sacrificata. De doua ori ridicata a disparut în noapte, zguduita fara încetare de focurile subterane. Acestea au facut sa se înalte munti, sa se adânceasca vai, de mai multe ori si în mai multe locuri. Suprafata s-a prabusit în cele din urma si atunci zece tari au fost smulse una dupa alta. Ele au disparut sub mare cu cele saizeci si patru de milioane de locuitori, cu opt mii de ani înaintea epocii în care s-a scris aceasta carte." Se presupune ca acest manuscris ar avea o vechime de 1500 pâna la 3000 de ani.

         
Coperta cartii lui Churchward - MU, continentul pierdut


Continentul MU, asa cum apare în hartile lui Churchward

Datele corespund cu cele ale lui Churchward, cu oarecare aproximatie.
Iata si un alt document publicat de catre Dr. P. Schliemann, e vorba de o inscriptie caldeeana, pastrata în arhivele unei mânastiri din Lhassa, Tibet.
"Când steaua Bal a cazut pe locul unde acum nu mai exista nimic, în afara de mare si cer, cele sapte Orase cu portile lor aurite si peretii stravezii au tremurat ca frunzele în furtuna. si iata ca o pala de flacari si un nor de fum au tâsnit din palate. Strigatele de spaima ale multimii umpleau cerul. Ei s-au refugiat în templele si în citadelele lor. si Mu Înteleptul, hieratic al lui Ra-Mu, s-a ridicat si le-a spus: Nu v-am prezis toate acestea? Femeile si barbatii, cu pietrele lor pretioase si vesmintele lor stralucitoare, plângeau zicând: Salveaza-ne, Mu! Mu le-a raspuns: Veti pieri, si voi si robii vostri, cu toate avutiile voastre, si din cenusa voastra se vor naste alte rase. Daca si acestea vor uita ca superioritatea lor se datoreaza nu pe ceea ce îsi însusesc, ci pe ceea ce dau, aceeasi soarta le va fi rezervata. Flacarile si fumul au înabusit glasul lui Mu. Pamântul si locuitorii lui au fost înghititi de ape."
Se vede ca e vorba de una si aceeasi catastrofa. Dar cum se face ca au avut aceeasi informatie si unii si altii atât de îndepartati si la timpuri diferite? Mu-enii erau navigatori neobositi si au colonizat tarâmuri îndepartate, iar centrele lor de cultura au functionat în continuare.
Migratiile lor si expansiunea coloniala s-au extins pâna în America de Sud si America Centrala. Dovada tabletele lui William Niven. La fel, Troienii erau tributari lui Mu. Civilizatia mu-ena rezolva si enigma Sumerului; elementele sale, venind din alta parte, nu sunt un produs al Mesopotamiei, dupa M. A. Moret în Histoire de l'Orient.
Sumerienii pareau de altminterea singulari printre popoarele din jur. La fel limbajul lor. Tehnica perfecta si minutioasa a metalurgiei nu se putea învata dintr-o regiune lipsita de minereu, iar bijuteriile, ceramica, tesaturile, statuetele, obiectele diverse, decoratiile sunt superioare vecinilor. Adorau pe zeita viei, Geshin, dar via nu se cultiva între Tigru si Eufrat. Arheologii sustin ca ei veneau din India. Sumerienii si fenicienii au colonizat valea Indusului, bazinul mediteranean, Africa de Nord si Europa, pâna în Irlanda. Marturii ale influentei culturii feniciene si mediteraneene s-au gasit din Mexic pâna în Peru, sustine savantul american Cyrus Gordon, în urma descifrarii textului fenician de pe tablita de piatra descoperita în Brazilia, la Parahyba. Sumerienii erau mu-eni din imperiul colonial al lui Mu, Uighur. Uighurul, spune Churchward, era imperiul principal si apartinea lui Mu pe timpul potopului biblic care a distrus jumatatea sa de est. Potrivit legendelor chineze, uighurii au atins culmea civilizatiei lor cu saptesprezece milenii înainte. Imperiul uighur se întindea de la Oceanul Pacific pâna în Europa. Era înainte ca Marea Britanie si Irlanda sa se fi desprins de continent. Putin câte putin, uighurii s-au instalat în Europa urmând nordul si vestul Caspicei, continuând pâna în Irlanda. Ei s-au stabilit în Spania, în Franta si în Balcani. Bazându-se pe ramasitele uighure descoperite în Europa, etnologii au conchis ca homo europeus este originar din Asia.
"Capitala uighura era amplasata pe ruinele Khara-Khotei în desertul Gobi care, pe vremea uighurilor, era un tinut cu totul fertil. Profesorul Kosloff a exhumat un mormânt la Khara Khota si a gasit acolo picturi reprezentând o Regina domnitoare cu consortul ei, amândoi purtând embleme decorative reamintind Mu." Ca sa ne dam seama mai bine, o emblema reprezinta de obicei o serie de picturi vazuta si explicata alegoric, desfasurând o idee în vederi panoramice una dupa alta. Toate scrierile arhaice au facut uz de embleme si simboluri. Ramâne, ca întotdeauna, interpretarea justa, explicativa pentru mintile de azi, ca rezultat al unei cautari veridice. Altfel, cum spunea Bacon: "Gratification of curiosity is the end of knowledge for some man." Cât priveste cunostinta si întelepciunea, sa ne amintim, totusi, pentru o întelegere desavârsita, versurile:
.............................................
knowledge dwells
In heads replete with thoughts of other man,
Wisdom in minds attentive to their own ...

Mu si Poseidonis (Atlantida lui Plato, situata dincolo de coloanele lui Heracles, azi strâmtoarea Gibraltar, scufundata în 9564 Î.Ch.) poarta cheile misterului originilor civilizatiei, cu zece-douazeci de milenii înainte de Christos, dupa cum spun scriitorii antici: Plato, Homer, Sanchuniathon, Elien, Proclus, Theofrast, Theopomp, Marcellus, Apollodor, Diodor, ... Lemuro-Atlantii, fii ai lui Mu, îsi întindeau civilizatia asupra lumii, ale carei vestigii se gasesc în America de Sud ca si în Creta, în India ca si în Mesopotamia, în Africa de Nord ca si în Britania. Rolul arheologilor de pretutindeni ar fi sa restituie complet marile civilizatii disparute, sa reînvie Orasele moarte si sa lumineze din nou Occidentul cu acea lumina primordiala pura pe care veacurile de tenebre n-au reusit a o întuneca.
Europa a primit diferite curente de înalta civilizatie: curentul thulean, venind din Atlantida septentrionala; curentul occidental, venind din Poseidonis si curentul oriental, venind din Mu. Punctul de întâlnire al acestor trei curente a fost insula Creta, marele far intelectual si spiritual care a luminat Grecia arhaica, insulele egeene, Ionia, Atica; întregul bazin mediteranean cu Roma, partea meridionala a Galiei si peninsula iberica la vest; Orientul Apropiat la est si care în sud a reînviat Egiptul cu admirabilul sincretism al Alexandriei.
Bascii, etruscii, cretanii si noi constituim enigme pentru istorie. Care au fost relatiile între aceste popoare în vechime nu se poate sti.
De unde veneau sabinii, etruscii? Roma era nume etrusc. Deci român ar avea o vechime de necontrolat. De la ei au ramas zece mii de inscriptii, o enigma pentru savantii întregii lumi. Dar, de curând, specialistul bulgar V. Gheorghiev a stabilit ca limba etrusca era apropiata de cea a getilor. Folosindu-se de ceea ce se stia din limba traco-daco-getilor a izbutit sa traduca texte etrusce. Ce spune aceasta celor ce nu se îndupleca sa asculte vocea trecutului? În tinutul basc, un popor tot atât de vechi, se vede chiar localitatea Deva, ca la noi. Acesta e un cuvânt pur sanscrit, deva, un dieu. În Spania se afla denumirea de Posada, han, bm.\*0.cz cuvânt absolut românesc³⁵. Pastram înca vie amintirea luptei de la Posada, unde faceau popas (han) domnii nostri înainte de a trece în Ardalul aflat demult în stapânirea aceluiasi popor.
Cineva, istoric bineînteles, îmi reprosa ca multe cuvinte se pot asemana. Chiar cu acelasi sens? Dar iata ce spun calculele matematice: Daca încercam sa combinam între ele numai cele 24 de litere ale alfabetului nostru, acestea pot fi aranjate în 600.000 cvadrilioane. Daca am mai adauga si literele alfabetului spaniol nu se mai poate sti ce ar iesi. Iar daca toti oamenii de pe glob ar scrie zilnic câte 40 de pagini de fiecare, ar fi necesar peste un milion de ani ca sa se poata transpune în scris toate aranjamentele posibile ale celor 24 de litere. Aceasta ca un plus de cugetare pentru preopinenti.
Deci, cucerirea ignorantei omului modern se face prin revelarea cunostintei spirituale arhaice. Straniile arhive ale erelor preistorice constituie un limbaj simbolic pe care va trebui sa-l descifram spre a-i cunoaste nu numai datele, ci si întelesul pentru care a fost pictat. De nu era aici o Revelatie Universala primara, de unde toata aceasta identitate de idei?
Trecutul nu e mort. Nu exista nimic mort în Natura. "Totul e organic si viu; întreaga lume pare a fi un organism viu," zice Paracelsus.
Iata cum citirea si întelegerea unei probleme istorice ne integreaza total si constient în Natura vie, Firea. Acesta este scopul mersului istoric.
De aceea, credinta noastra ca Ratiunea guverneaza Lumea si, în consecinta, a guvernat istoria este pe deplin justificata.


³⁴ Speram ca, în viitorul apropiat, sa putem prezenta cititorilor nostri editia în limba româna a lucrarilor lui Churchward, tiparite în Editura Luana.
³⁵ Mircea Eliade în op. cit. la pag. 84 scrie ca: "si când, în sec. XIII, Iordanes începe sa fie citit în toata Spania, "dacii" intra în istoria si genealogia poporului spaniol prin Historia Gothica a episcopului Jimenez de Rada si Cronica General a regelui Alfonso el Sabio." Ceea ce Alfonso scrie despre stramosii îndepartatei Daçia sau Goçia despre Zalmoxen, "despre care istoricii povestesc ca era minunat de întelept în filosofie," despre regele Boruista si consilierul sau Dicineo, deriva direct din Iordanes.

 IX
Addendum completiv

Ne oprim spre a nu lua proportii. Notele de mai sus vor adauga poate ceva la "strânsa asemanare" dintre descoperirile de la Tartaria si documentele sumeriene. Concluziile nu se trag de scriitorul acestui fugar excurs cu alura istorica. Ele se lasa pe seama cititorului si a documentatiei.
Ceea ce vrem sa subliniem este doar titlul încercarii noastre: Antichitatea arhaica a bastinasilor acestui pamânt. Caci ca un popor sa ajunga sa spuna lumii lumina si inimii anima trebuie sa fi dus pe umeri milenii de stradanii materiale si spirituale neîntrerupte.
Numai noi, pâna în evul mediu românesc, am pastrat acel Io înaintea numelui de domnitor si voievod, o straveche mostenire si traditie, ca pomenire a divinitatii si ca invocare a ei, în sensul de: In nomine, Prin gratia, De par le ... În nici un caz nu are semnificatia unei teribile infatuari, Eu (io)! În mitul lui Prometeu, mai vechi decât elenii însisi (Bunsen), nu apartine nici lui Hesiod, nici lui Eschil care l-a dramatizat, e vorba de Io.
Io este aegyptiis lunam, marea mama divina, Dumnezeul misterelor. Diodor ne spune ca însusi Moise numea pe Dumnezeu Io sau Iao. Io este fiica misterioasa, fecioara nemuritoare, simbolul sufletului. În Egipt, dupa trecerea probelor, i se comunica neofitului numele lui Iao, rostit io - "Io care s-a cinstit în Eghipet," vezi traducerea Metamorfozelor lui Ovidiu. Se cunosteau acestea în misterele preistorice ale Traciei, bien avant Homčre. "Prometeu înlantuit" este o drama cosmogonica, în care Eschil a spus sau a destainuit prea multe, ca si în celelalte saptezeci de tragedii ale sale, din care numai sapte se pastreaza si pentru care a si fost condamnat. I s-a pus în sarcina ca a adoptat teogonia egipteana. Eschil si Shakespeare vor ramâne sfincsii intelectuali ai veacurilor. Io, scris sub forma cifrei 10, este perfectiunea însasi (Pitagora). Cine poate controla filiatia misterelor antice pâna în evul mediu românesc? Erau în legatura spirituala nu numai cu misterele elenice, ci si cu spiritualitatea înalta egipteana. Cu toate acestea, sunt urme initiatice spirituale traco-dace. si azi gasim pe inelul lui Mihai Viteazul inscriptii de neînteles; pe picturile de prin biserici ale domnitorilor sunt fraze stranii fara lizibilitate curenta, în caractere runice necunoscute.
Simbolul acesta io era considerat mama omenirii, fecioara cu coarne de vaca (la egipteni). Simbolul vacii, în întelesul sau interior, este unul dintre cele mai mari si mai filosofice. "Eu cred în vaca," spunea Ghandi în catechismul sau. Despre sacrul sensului ei, probabil alta data.
Omenirea, în care si pentru care traim, e Prometeu: cel ce vede înainte. În criza prin care trece, omenirea trebuie vegheata prin istorie si mit sa nu devina Epimeteu: cel ce vede dupa.
Ah, acest popor care, în anul 1402, a smuls admiratia marelui cuceritor Timur Lenk pentru cavaleria valaha, ramasa credincioasa lui Baiazid, care trecea prin mongoli, cum spune fraza ramasa celebra, "ca printr-un lan de maturi!" sau Galeriu care, învingând pe persi cu trupe dace, a voit sa preschimbe titulatura imperiului roman în cel dac; popor care ar fi putut interveni, în anul 1444, în evolutia lumii, prin cel mai mondial spirit al sau, Cavalerul Alb al Valahiei, Ion Corvin, omul destinului (Corbul valah), care ar fi scutit Europa de 433 de ani de non-europenism! Dar am preluat mostenirea si vom fi în continuare "oameni ai destinului," mentinându-ne vechiul rol de "punte", via gentium, în sens strict spiritual între Orient si Occident, de care are neaparata nevoie lumea, în integrarea si comunitatea ei.
Vechimea aceasta este motivul pentru care am fost si mai suntem înca cei mai putin cunoscuti, cei mai neîntelesi si cei mai calomniati.
Între sentimentul de tara, popor si limba si umanitate nu vedem o antiteza a culturii si a existentei noastre, o lipsa de paralelism, de ecuatie, ci vom considera o identitate desavârsita. Vechimea noastra ne da dreptul firesc de a o face. Caci am reflectat cu înteleptul: "Prezentul este copilul trecutului, viitorul odrasla prezentului si, cu toate acestea, o, moment prezent!, nu stii tu ca nu ai parinte, ca nici nu poti avea copil, ca totdeauna doar pe tine însuti te zamislesti?"
Un profesor american de la universitatea din Colorado spune, printre altele, ca "adevarata perspectiva istorica a lumii contemporane nu poate fi înteleasa fara cunoasterea istoriei României." Iata o concluzie revelatoare! Poporul nostru, el însusi si acelasi dintotdeauna, va da si de data aceasta un plus vecinilor, occidentului, lumii, prin suferinta si sufletul lui antic, prin sfortarile sale îndârjite de a prinde luminile de dincolo de el, prin luptele sale pentru o pace care depaseste întelegerea, dar mai ales - si acesta e mesajul - prin neîncetatul mers înainte al lui, în pofida oricaror oprelisti; caci civilizatii s-au dus si civilizatii se întorc pe o noua spirala a progresului uman, având pururea acelasi ferment nodal: sufletul poporului.
Am scormonit, inspirat, timpul istoric si nu am dat de morti. Ci de vii. Nu ne-am simtit un necrofor fara astâmpar, ci am atins vremea când frumusetea era educatie, kalos kai aghatos, frumos si bun, traire spirituala, catharsis, a unei stirpe nemuritoare. Acum si aici ne-am luat sarcina pristavului care anunta: Liderii unui popor sa nu uite ca acela care vede cât mai mult în trecutul unei natiuni poate vedea cât mai departe în viitorul ei. Caci trecutul garanteaza expansiunea infinita a viitorului.
Lasam, asadar, studiul deschis, considerând ca adevarul este mai straniu decât fictiunea.

Elie Dulcu,
Focsani, 1966-1978

Poetul pristav

Nu sunt un vagabond al cimitirelor,
un necrofor al mileniilor,
ci am sapat adânc în trecut
sa aflu radacina vie
spre a lastari mai departe
în solul natal,
cu acelasi strai,
obicei
si acoperamânt,
cu ecourile naiului de-atunci
si-al fluierului,
si cu jocul caluseresc.

La capatul mileniilor
am dat de Eumolp tracul,
cel ce-a dus misterele fiintei
în Elada,
cel ce m-a-nvatat
dactilii orfeici,
poemele pater sacrorum-ului sau,
Orfeu,
care a legat Egiptul
cu Grecia
prin Dacia Mare;
cel ce m-a instruit
în dimensiunile esoterice ale poeziei,
dincolo de achizitiile inteligentei,
cel ce mi-a aratat tara de dincolo
-paradesa-
cu vagul,
insensibilul
si inabordabilul ei.

Acum merg spre alte milenii
pribegind dupa o lumina mai tare,
printre stelele altor timpuri,
când puterea celor ce ne-au nascut
va împlini
destinul corbului valah.

Nu cânt,
ca un aed întârziat al faunei lui Pan,
doar bucuria naturii,
ci sunt un artizan ce-aduce
vremile lungi din urma,
în zilele calde de azi,
spre un înainte mai îndelungat.

Atineti enigmele poetului,
el are respectul pudic pentru adevarul pe care-l traim;
el e pristavul sau direct,
interpret al zeilor
si cântaret pe colinele patriei sale.

E.D.

BIBLIOGRAFIE

1. Barbulescu - Dacu, Marin si Maria - Originea daco-traca a limbii rumâne, Bucuresti, 1936
2. Dimitrie Cantemir - Descrierea Moldovei, Ed. Tineretului, Col. Lyceum, 1967
3. James Churchward - The Lost Continent of Mu
4. James Churchward - The Children of Mu
5. James Churchward - The Sacred Symbols of Mu
6. Ion Horatiu Crisan - Origini, Ed. Albatros, 1977
7. Hadrian Daicoviciu - Dacii, Editura stiintifica, Bucuresti, 1965
8. Nicolae Densusianu _ Dacia preistorica, 1913
9. Mircea Eliade _ De la Zalmoxis la Gengis-Han, Ed. stiintifica si enciclopedica, 1980
10. Sica Georgescu - Contributiuni referitoare la începuturile Craiovei, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, Arhivele Olteniei No..37-38, Maiu-August 1928
11. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu - Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri si pâna astazi, Editura Albatros, 1971
12. B.P. Hasdeu - Istoria critica a românilor, vol.I, 1874, pag. 55-56
13. Samuel Noah Kramer - Istoria începe la Sumer, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1962
14. Jwala Prasad Singhal - Ethernal Truth
15. Gr. G. Tocilescu - Dacia înainte de romani, Bucuresti, 1880
16. Paul Lazar Tonciulescu - De la Tartaria la Ţara Luanei, Editura Miracol, Bucuresti, 1996
17. Jeffrey Williams - Druidic Teachings, The Theosophical Publishing House, London, 1934
18. Anne Terry White - Lumi disparute, Ed. Tineretului, Col. Lyceum, 1968
19. *** - Cassell's New English Dictionary, Cassell and Company, Ltd, Third Edition, 1931
20. *** - Filosofia indiana în texte - BHAGAVAD-GITA, SAMKHYA-KARIKA TARKA-SAMGRAHA, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1971