Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza



























STATUL ROMAN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA ROMANIEI MARI (1821 - 1918)

istorie











ALTE DOCUMENTE

TRASATURILE CIVILIZATIEI ROMANE IN DACIA
Civilizatia azteca
RELIGIILE MESOPOTAMIENE
Arhitectura in Mesopotamia. Ziguratul
Economia si societatea din Romania in perioada comunista
Inchizitie
tudor vladimirescu 1821
YALTA
SUPT PETRU RARES, IN MOLDOVA
NOILE ELEMENTE ALE SECOLULUI AL VII-LEA




STATUL ROMAN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC

LA REALIZAREA ROMANIEI MARI (1821 - 1918)

1. PROIECTE DE REALIZARE A STATULUI ROMAN MODERN

Secolul al XVIII-lea si prima jumatate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societatii romanesti intr-o noua faza a evolutiei sale istorice, identificata prin aparitia semnelor certe ale modernizarii si afirmarea constiintei necesitatii unitatii politice nationale. Elita politica constituita in "partida nationala", receptiva la modelul occidental, a identificat atunci modalitatile potrivite pentru emanciparea natiunii romane din teritoriile aflate sub dominatie habsburgica si tarista si a statelor romanesti din zona extracarpatica. Romanii, la fel ca germanii, italienii s.a. isi doreau propriul stat national. Implinirea acestei aspiratii s-a facut treptat, pe fondul mutatiilor petrecute in societatea romaneasca (dezvoltarea eco­nomica, modernizarea institutionala, afirmarea noii elite politice animate de "spiritul vremii", dezvoltarea culturii) si in raport de contextul european. Au existat mai multe etape: miscarea reformatoare de pana la jumatatea secolului al XIX-lea, Revolutia de la 1848, formarea statului national roman (1859), castigarea independentei de stat (1877-1878), desavarsirea unirii (1918).

1.1. Proiecte de reformare a societatii in Moldova si Tara Romaneasca pana la 1821

Statul roman modern, inainte de a deveni o realitate institutionala, a fost imaginat ca proiect politic de generatii intregi de ganditori sau de practicieni ai politicii. Acest proiect a inceput sa se contureze in secolul al XVIII-lea, devenind din ce in ce mai complex pe masura ce diferite aspecte ale sale treceau din planul ideilor in cel al realizarilor efective. Proiectul politic al statului roman modern s-a raportat intotdeauna, pe de o parte, la realitatile autohtone, pe de alta parte, la raportul de forte dintre marile puteri ale timpului. Formulat initial ca alternativa la regimul fanariot, a avut o importanta conotatie nationala.

Contestarea domniilor fanariote s-a facut pe calea pamfletelor si a memo­riilor politice. Momentele de varf ale productiei si raspandirii acestora se inregis­treaza in anii 1769-1774 (internationalizarea problemei orientale, prin asumarea de catre Rusia a rolului de protectoare a crestinilor din Imperiul Oto­man) si 1821-1831. Reformele preconizate vizau, in primul rand, reorganizarea administrativa si refacerea potentialului distrus al tarii, prin desfiintarea venali­tatii slujbelor, instituirea unui sistem modern de retribuire a dregatorilor si introducerea responsabilitatii lor, sistem fiscal rational si eficient, liberalizarea comertului, sprijinirea dezvoltarii mestesugurilor si a manufacturilor, dezvolta­rea invatamantului, apararea proprietatii, egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii, libertatea cuvantului, a tiparului, a dreptului de asociere si de deplasare in afara granitelor.

In ceea ce priveste forma de guvernamant, majoritatea covarsitoare a auto­rilor opteaza pentru un regim monarhic in varianta sa romaneasca, respectiv domnia. Ca tipuri de regim monarhic, se propun absolutismul, cu varianta despotismului luminat sau domnia marginita (constitutionala). Teoria domniei constitutionale se bucura de o larga popularitate in ambele Principate. Intreaga constructie poli­tica pe care o propuneau autorii memoriilor si programelor politice era una de tip reformist, in care opera de reasezare a societatii trebuia infaptuita de carmuire. In 1802, de exemplu, Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a alcatuit un proiect intitulat "Plan sau o forma de obladuire republiceasca aris­todemocraticeasca". Forma de guvernamant propusa era republica, pe care trebuia sa o conduca boierimea grupata, potrivit principiului separarii puterilor, in trei divanuri: Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ si compus din boieri cunoscatori ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcatuit din deputati alesi prin vot indirect. Idei moderne erau promovate in politica economica si culturala precum si referitor la exercitarea drepturilor si libertatilor cetatenesti (programul prevedea libertatea economica, dreptul fetelor de a beneficia de aceeasi instructie ca si baietii, garantarea libertatii individuale prin interzicerea arestarii fara o cercetare prealabila si judecata, interzicerea incasarii altor dari in afara de cele prevazute in bugetul statului etc.).

Chiar domnii fanarioti au promovat numeroase masuri novatoare. Cu exceptia caracterului national al domniei si a problemelor legate de raporturile politice cu Inalta Poarta, multe dintre reformele propuse de boierime au fost initiate sau incercate de domnii fanarioti, dar instabilitatea domniilor (determinata in principal de cauze externe) a facut ca acestea sa cada repede in desuetudine.

Meritul elaborarii unui proiect politic, care avea ca obiectiv apararea existentei politice a Tarilor Romane, apartine boierimii mari si mijlocii ca principala pur­tatoare a constiintei istorice. Programul politic nu s-a fixat intr-un act fundamental ci in totalitatea memoriilor si proiectelor de reforma redactate in timpul razboaielor austro-ruse-turce (1711-1812), printre altii de Mihai Cantacuzino, Ienachita Vacarescu si Dimitrie Sturdza. Ideea dominanta a fost revendicarea unui nou statut juridic pe baza dreptului istoric (romanii "dintr-un inceput 343c29d au fost un norod slobod si nesupus"), recastigarea independentei prin inlaturarea regimului turco-fanariot. Programele boieresti au prevazut reforma institutiilor si a formei de guvernamant (republica, monarhie constitutionala), dar recastigarea puterii politice a fost obiectivul principal al programului politic pana la 1821, program politic care prin revendicarile lui nationale a reusit sa solidarizeze intregul corp social al natiunii in timpul miscarii conduse de Tudor Vladimirescu.

Gandirea politica a generat la inceputul secolului al XIX-lea un adevarat program de reforme si de emancipare nationala, care contureaza proiectul statului roman modern. Programele revolutiilor din 1821 si 1848, precum si ale societatilor politice secrete dintre cele doua revolutii au contribuit la clarificarea acestui proiect.

1.2. Revolutia lui Tudor Vladimirescu si revenirea la domniile pamantene

In ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea crestina sud-est europeana intra intr-un proces de radicalizare politica. O societate secreta, Eteria, avea ca scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei, pe fondul unei rascoale generale a crestinilor din Balcani. Miscarea stabilise legaturi si cu boierii romani, inclusiv cu aceia de la varful ierarhiei politice.

In anul 1821, Tara Romaneasca s-a confruntat cu o situatie extrem de complexa, determinata de amplificarea miscarii sociale si nationale. In contextul crizei Imperiului Otoman, al miscarilor de eliberare din Balcani si al cresterii dominatiei Rusiei in zona, Principatele au initiat o actiune politica avand ca scop promovarea programului lor national. Dupa moartea domnului fanariot Alexandru Sutu, marii boieri pamanteni din Tara Romaneasca, inspirati de principiile iluministe si de ideile nationale moderne, au hotarat organizarea unei revolte care sa redea Principatelor vechile privilegii incalcate de otomani si fanarioti. Slugerul Tudor Vladimirescu, fost comandant de panduri si sudit al Rusiei, a fost ales de Comitetul de Obladuire (Grigore Brancoveanu, Grigore Ghica si Barbu Vacarescu) - organism politic provizoriu desemnat sa inlocuiasca domnitorul - sa "ridice norodul cu arme".

Miscarea condusa de Tudor Vladimirescu, desfasurata intre ianuarie - mai 1821, a avut un caracter moderat, reflectat si de documentele programatice, care, insa, contineau idei iluministe. Actiunea romaneasca s-a desfasurat in stransa legatura cu Eteria si in acest scop Tudor a incheiat un legamant cu Iordache si Farmache, capeteniile eteriste; intelegerea avea ca scop lupta impotriva dominatiei otomane. Desi a stabilit legaturi cu Eteria, Tudor Vladimirescu nu a acceptat subordonarea miscarii sale fata de cea greceasca initiata de Alexandru Ipsilanti. La chemarea lui Tudor au raspuns pandurii, care alcatuiau nucleul militar al miscarii, taranii si mica boierime. Pentru a castiga adeziunea poporului, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamatia catre tara, la Pades (23 ianuarie 1821), prin care promitea tuturor celor care se inrolau in tabara sa calitatea de membru al Adunarii Norodului (constituita in tabara de la Tantareni), organ reprezentativ, politic si militar imputernicit sa functioneze spre binele poporului, constituit dupa modelul Adunarii Nationale din timpul insurectiei sarbesti, amandoua inspirate de Adunarea Nationala a Revolutiei franceze.

Adunarea Norodului a impartit puterea politica cu vechea administratie, controlata de boierii din Comitetul de Obladuire. Dupa sosirea in Principate a lui Alexandru Ipsilanti, conducatorul miscarii eteriste, si dupa tratativele cu Tudor, administratia locala a fost impartita intre Tudor si Eterie, prin mijlocirea Comitetului de Obladuire.

Actele elaborate in perioada in care a condus tara ca reprezentant al "vremelnicei ocarmuiri" reflecta contradictiile politice si militare. Cererile norodului romanesc (16 februarie 1821), concepute ca un act fundamental pe care trebuiau sa jure domnii Principatelor, reprezinta principalul document programatic al revolutiei. Ele contineau principii moderne - numirea in functii dupa merit, libertatea comertului, armata nationala, desfiintarea vamilor interne -, dar prevedeau si mentinerea domnilor fanarioti. Aceste principii urmau sa stea la baza unei noi ordini sociale. Suveranitatea poporului, afirmata pentru prima data de Proclamatia de la Pades, se desprinde din insasi titulatura programului: cererile sunt ale poporului (norodului). Dintre acestea, cele mai importante sunt:

·         adaugirile la bir sa fie facute numai atunci "cand va fi vreo mare trebuinta a tarii si cunoscuta de tot norodul";     

·         desfiintarea privilegiilor boieresti (dregatoriile sa nu mai fie date pe bani, iar promovarea sa se faca dupa merit); reforma justitiei (legile trebuiau sa fie o emanatie a vointei norodului);

·          reforma administrativa; promovarea in functii dupa merit si desfiintarea unor dregatorii socotite inutile si jefuitoare ale poporului (Spataria cea mare, Hatmania Divanului, Vornicia Capitalei);

·         reforma scolara (extinderea retelei scolare pe cheltuiala bisericilor); reforma armatei (instituirea unei armate regulate a tarii formata din 4.000 de panduri si 200 de arnauti cu "leafa usoara" pe cheltuiala manastirilor;

·          reforma fiscala (revenirea la darea in patru sferturi, desfiintarea scutelnicilor si a poslusnicilor);

·         desfiintarea vamilor interne (facilitarea liberului schimb si formarea pietei nationale unice).

Obiectivul national al miscarii era formulat cu destula prudenta: indepartarea grecilor din dregatoriile laice si ecleziastice, delimita­rea pietei romanesti de cea otomana si constituirea armatei nationale. Dupa 20 martie, Tudor a inlocuit discursul social-politic cu unul patriotic si national, necesar unirii tuturor fortelor pentru recastiga­rea "drepturilor tarii" ("Proclamatia catre bucuresteni"). Evenimentele au luat o directie neasteptata: revolta grecilor si cea a romanilor au fost dezavuate public de consulul rus de la Bucuresti si, apoi, chiar de tarul Alexandru I, membru al Sfintei Aliante, care nu putea sa accepte anularea sistemului stabilit in Europa de Congresul de la Viena (1815). In acelasi timp, insa, tarul sustinea din umbra cele doua miscari antiotomane. Pozitia Rusiei si iminenta interventiei militare otomane I-au deter­minat pe Tudor sa incerce o apropiere de Poarta, prin incriminarea exclusiv a fanariotilor. Daca din perspectiva romaneasca aceasta pozitie putea fi conve­nabila, din perspectiva antiotomana a Eteriei, a fost asimilata tradarii. Tratativele initiate cu otomanii si descoperirea acestora de catre eteristi au insemnat sfarsitul lui Tudor. Parasit de capitanii sai, Tudor a fost judecat, condamnat si executat de Eterie pentru tradare, in conformitate cu legamantul incheiat (mai 1821). Interventia militara otomana a pus capat miscarii lui Tudor Vladimirescu. Dar anul 1821 a provocat sfarsitul regimului fanariot in Principate. Elita politica romaneasca a recuperat, prin redactarea unui numar impre­sionant de memorii si proiecte de reforma, intregul tel declarat (antifanariot) al acesteia. In vara anului 1822, Poarta a acceptat restaurarea domniilor paman­tene, numindu-i pe Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica in Tara Romaneasca si pe Ionita Sandu Sturdza in Moldova.

Dincolo de proiectul antiotoman, miscarea din 1821 a fost un raspuns dat de societatea romaneasca la problemele cu care se con­frunta. Ea a surprins mentalitatile in schimbare (".patria este poporul si nu tagma jefuitorilor") si necesitatea restructurarii statului contu­rata intr-un program coerent (Cererile norodului romanesc). La baza statului trebuia sa stea principiul suveranitatii poporului si se impunea anularea legilor date fara acordul acestuia. Domnul trebuia sa fie ales de tara, iar privilegiile boieresti desfiintate. Desi infranta, revolutia de la 1821 a creat premisele modernizarii societatii romanesti si a alimentat miscarea nationala pentru in­dependenta. Miscarea din 1821 a dovedit clar ca modernizarea societatii romanesti nu mai putea fi amanata. Ea a dezvaluit gradul in care societatea devenise constienta de propriile nevoi si a reprezentat principalul moment al afirmarii natiunii romane in spatiul extracarpatic.

1.3. Evolutie si revolutie. Elitele romanesti si spiritul public in prima jumatate a secolului al XIX-lea

Revenirea la domniile pamantene poate fi interpretata ca o schimbare de regim politic, in masura in care institutia domniei devine nationala (paman­teana). Structura organizarii de stat (institutiile) nu s-a modificat pana la adoptarea Regulamentelor Organice (1831-1832). In deceniile 3 si 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizand modernizarea organizarii interne si, in primul rand, redactarea unor legi fundamentale.

Un astfel de proiect a fost alcatuit de carvunarii din Moldova (numiti astfel prin analogie cu "carbonarii italieni"). Proiectul celor 77 de "ponturi" ("Constitutia carvunara") alcatuit in 1822 de comisul Ionica Tautu, consilier al domnului Ionita Sandu Sturdza si secretar al capuchehaiei Moldovei, exprima revendicarile micii boierimi, inspirate de Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului si de actele si memoriile anilor 1821-1822, avand astfel un caracter liberal si iluminist.

*Conducerea statului ar fi fost atribuita unui domn, avand puteri limitate, ales dintre pamanteni de o Adunare obsteasca formata din inalti ierarhi si "toata obstea boierilor",

* ajutat de un Sfat obstesc investit cu atributii mai mari ca ale domnului.

*Memoriul mai continea cereri privind organizarea administrativa, judecatoreasca, bisericeasca, financiara, libertatea religioasa, personala, a tiparului, egalitatea in fata legilor, respectul proprietatii, separarea puterilor in stat, drepturi egale pentru diferitele categorii ale boierimii etc. In legatura cu problemele nationale,

* Constitutia carvunara sustinea ideile autonomiei fata de Poarta si ale deplinei dezvoltari a culturii romanesti.

 Un alt document important din aceeasi perioada este Asezamantul politicesc semnat de Simion Marcovici (1829), care sustinea organizarea statului pe baza separarii puterilor.

Sub domniile regulamentare ale lui Alexandru Ghica (1834 - 1842), Gheorghe Bibescu (1842 - 1848) si Mihail Sturdza (1834-1849), progresul economic s-a accentuat si contradictiile sociale, politice si nationale s-au agravat. Proiectele de reforma au devenit mai complexe, dobandind uneori accente radicale. Afirmarea intelectualitatii si elementelor burgheze a avut ca rezultat conturarea unor programe ce sustineau egalitatea la numirea in functii, impozit progresiv pe avere, libertatea tiparului, stat republican (asemenea idei preconiza filozoful iluminist Eufrosin Poteca).

In anii 1837-1838, Partida Nationala, condusa de boierul Ion Campineanu, s-a evidentiat in cadrul Adunarii Obstesti a Tarii Romanesti cu prilejul discutarii articolului aditional la Regulamentul Organic. Sub influenta sa Adunarea respingea incalcarea autonomiei tarii. Cu aceasta ocazie, reprezentantii Partidei Nationale au redactat Actul de unire si independenta si Osabitul act de numire a suvera­nului romanilor. Actul de unire si independenta solicita inlaturarea suzeranitatii otomane si a protectoratului tarist si unirea Principatelor intr-un regat al Daciei. Osabitul act de numire a suveranului romanilor continea referiri la atributiile domniei care trebuia sa fie ereditara, drepturi si libertati cetatenesti (votul universal) si eliberarea clacasilor. In final, cele doua documente cuprindeau un adevarat proiect de constitutie, bazat pe principiile liberalismului politic si economic. Se preconiza unirea Principatelor sub domnia lui Mihail Sturdza, fapt posibil, dupa parerea domnului moldovean, numai cu sprijinul puterilor europene. Noul stat trebuia sa fie o monarhie constitutionala sub garantia colectiva a Marilor Puteri. In cadrul regimului preconizat, toti romanii erau declarati egali in fata legilor, urmand sa se bucure de libertatea personala, a cuvantului si a presei si de introducerea votului universal. S-a adoptat ideea limitarii puterii suveranului de catre parlament, a independentei puterilor legiuitoare si judeca­toreasca fata de cea executiva, iar in economie principiul liberei concurente si al neinterventiei statului.

Un rol important in aceasta perioada l-au avut societatile politice secrete. Acestea regrupau fortele reformatoare angajate intr-o activitate menita sa duca la rasturnarea vechii ordini sociale si politice. Ele au pregatit revolutia din 1848. In 1834, la Sibiu, Societatea revolutionara secreta romano-polona condusa de Adolf David milita pentru "republica romaneasca cuprinzatoare, asezata de o parte si de alta a Carpatilor". In Tara Romaneasca, "Partida nationala" respingea in 1838 articolul aditional la Regulamentul Organic si preconiza unirea, independenta si un program de reforme bazat pe libertatile si drepturile cetatenesti si pe rezolvarea problemei agrare. In Moldova, Conjuratia confederativa initiata de Leonte Radu punea la cale, in 1839, unirea federativa a Moldovei cu Tara Romaneasca si Serbia. Noul stat urma sa fie condus de un domn ereditar tutelat de boieri, sub suzeranitatea Portii. Un program complex a fost elaborat de societatea secreta condusa de Dimitrie Filipescu (in Tara Romaneasca), depistata de politia lui Alexandru Ghica in 1840. Programul acesteia prevedea consolidarea autonomiei si "chiar independenta", lichidarea proprietatii boieresti, a relatiilor servile si instaurarea republicii democratice, intemeiata pe ideile de libertate si egalitate. Cu acelasi program, miscarea nationala a renascut in 1843 prin societatea Fratia, fondata la Bucuresti de N. Balcescu, I. Ghica, Christian Tell si C. A. Rosetti, viitori conducatori ai revolutiei de la 1848. Deviza ei era: "Dreptate, Fratie". Aceasta organizatie masonica avea ca obiective unirea Moldovei si Tarii Romanesti, inde­pendenta, emanciparea clacasilor, egalitatea cetate­nilor in fata legii. Ideile ei liberale au fost raspandite prin publicatii ca Propasirea, Arhiva istorica, Magazin istoric pentru Dacia si Dacia literara. In 1845 se infiinta la Paris, din initiativa lui C.A. Rosetti, Societatea Studentilor Romani, ca filiala a Fratiei, organizatie care intretinea stranse legaturi cu personalitati ale vietii culturale franceze. Tot ca filiala a Fratiei a functionat la Iasi, din 1846, Asociatia patriotica.

In prima jumatate a secolului al XIX-lea societatea romaneasca s-a dezvoltat progresiv, cautandu-si noi modele si forme de organizare. Intre activitatea teoretica reformatoare (proiecte de reforma, memorii) si actiunea social-politica (miscarea din 1821, activitatea societatilor secrete), programele oficiale de reforma nu au facut decat sa potenteze contradictiile si sa grabeasca declansarea revolutiei. Nevoia de reorganizare interna era recunoscuta si in principalele acte interna­tionale referitoare la Principate. Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra individualitatea politica a Tarilor Romane, instituia oficial (de jure) protectoratul rusesc asupra acestora si prevedea reorganizarea administrativa interna in temeiul unor noi reglementari, viitoarele Regulamente Organice.

1.4. Reforme in spiritul despotismului luminat. Regulamentele Organice

Tratatul de la Adrianopol a impus de jure protectoratul rus asupra celor doua principate si a deschis calea infaptuirii de sus a unor reforme care raspundeau numeroaselor proiecte inaintate de romani Curtii de la Petersburg. Doua comisii de boieri munteni si moldoveni, conduse de consulul general rus Minciaki au elaborat textul Regulamentelor Organice, care au fost primele constitutii moderne ale Principatelor. Aprobate de Rusia si de Adunarile obstesti, aceste acte au fost ratificate de Poarta si au ramas in vigoare pana la Conferinta de la Paris (1858), cu o scurta intrerupere in Tara Romaneasca in 1848. Ele au incercat sa reformeze Vechiul Regim in spiritul despotismului luminat, introducand principii si forme moderne de organizare, dar pastrand vechiul continut al puterii. La baza statului s-au stabilit, in "spiritul veacului", suveranitatea poporului, separarea puterilor si bugetul modern.

* Puterea executiva revenea domnului, care era ales pe viata de o Adunare Obsteasca Extraordinara. Acesta ii numea si ii revoca pe ministrii, avea drept de initiativa si sanctiune a legilor si era ajutat de un Sfat administrativ compus din sase ministri. De asemenea, putea dizolva Adunarea Obsteasca, dar numai cu acordul puterilor protectoare si suzerana.

*Puterea legislativa revenea Adunarii Obstesti, compusa in majoritate din boieri si inalti functionari si prezidata de mitropolit. Adunarea adopta legile si prezenta domnului rapoarte despre starea tarii, numite anaforale. Regulamentele organice pot fi considerate "actul de nastere al parlamentarismului in Romania", fiind primele legiuiri care instituie adunari formate pe baza de sufragiu, care, prin participare la activitatea legislativa, limitau puterea sefului statului.

*Puterea judecatoreasca era exercitata de organele de judecata, instanta judecatoreasca suprema fiind reprezentata de Inaltul Divan Domnesc.

O contributie reala au adus Regulamentele Organice in modernizarea institutiilor. Au fost infiintate tribunalele, corpul de avocati, serviciul procuraturii, arhivele statului, notariatele. S-a reorganizat invatamantul si a fost constituita armata nationala. Actele de stare civila au fost scoase de sub controlul Bisericii, s-au modernizat serviciile publice (serviciul sanitar, posta, pompieri) si s-a preconizat fondarea unei Banci Nationale cu drept de emisiune monetara. Reforma sistemului fiscal a statornicit un impozit unic ("capitatia" pentru tarani si "patenta", calculata pe venit, pentru burghezie), dar a pastrat vechile privilegii fiscale, a desfiintat vamile interne si breslele si a adoptat principiul bugetului. Un pas important in directia unor relatii agrare moderne s-a facut prin transformare rezervei domeniului in proprietate absoluta a boierului. Regulamentele aveau, insa, si aspecte negative, care explica lipsa lor de popularitate. Ele pastrau vechile privilegii si scutirile de impozite pentru boieri si cler si nu rezolvau problema agrara: claca era sporita la 12 zile pe an si, in plus, se introducea nartul (norma zilnica de lucru). Mai mult, o treime din fiecare mosie era considerata proprietatea absoluta a boierului.

Acte fundamentale pentru Principate, Regulamentele Organice au fost puse in aplicare la 1 iulie 1831 in Tara Romaneasca si la 1 ianuarie 1832 in Moldova si inlocuite in 1858 cu Conventia de la Paris. Cu toate limitele lor, Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea societatii si statului si au apropiat structurile legislative si administrative ale Principatelor in vederea unirii lor. Astfel organizate, cele doua state ar fi fost integrate mai usor stapanirii ruse. Reflectand influenta si tendintele expansioniste ale Rusiei, Regulamentele au starnit o vie ostilitate din partea tinerilor boieri care se impregnasera, in decursul studiilor lor pariziene, de noi idei politice si de gusturi occidentale. Aceste tendinte au devenit evidente in 1833, atunci cand Rusia a incercat sa impuna articolul aditional. Boierimea munteana s-a coalizat atunci in "Partida nationala" condusa de Ion Campineanu, opunandu-se in anii 1837-1838 adoptarii acestui articol care incalca autonomia tarii. Actul de unire si independenta si Osabitul act de numire a suveranului romanilor, redactate de Partida nationala, schitau un proiect de eliberare, de unire si organizare a monarhiei constitutionale.

In 1834, au fost numiti domni de catre Rusia si Turcia (nu alesi, asa cum prevedeau Regulamentele), Alexandru Ghica in Muntenia si Mihail Sturdza in Moldova. Acuzat de proasta gestiune si de lipsa de autoritate, Alexandru Ghica a fost destituit si inlocuit cu Gheorghe Bibescu, singurul domn ales in conformitate cu prevederile Regu­lamentului organic. Aceste trei domnii poarta denumirea de regulamentare. Desi au aplicat programe reformatoare la nivel institutional si de crestere a gradului de civilizatie, domnii regulamentari au fost vehement contestati in epoca si s-au confruntat cu opozitia cvasipermanenta a clasei politice.

1.5. Revolutia de la 1848

Revolutiile de la 1848 din Tarile Romane se inscriu in valul de miscari revolutionare care a cuprins Europa in primavara anului respectiv, de la Paris pana in centrul si rasaritul continentului. In Moldova si Tara Romaneasca, revo­lutia de la 1848 a fost in primul rand opera intelectualilor "pasoptisti". Ei erau un grup deosebit de omogen, apartineau in general mijlocului clasei boieresti, beneficiasera de posibilitati similare de a studia in marea lor majoritate in strainatate si se distingeau de inaintasii lor prin cunoasterea directa a Europei Occidentale, al carei model politic si cultural il doreau aplicat si Tarilor Romane. O alta caracteristica a intelectualitatii romanesti de la 1848 este adeziunea totala la ideea moderna de natiune si atasamentul neconditionat fata de telurile nationale (independenta sau autonomie politica).

Moment crucial in evolutia societatii romanesti spre un stat modern, revolutia din 1848-1849, a incununat un secol de mutatii produse in plan economico - social, politic si in mentalul colectiv, a marcat afirmarea natiunii romane si exprimarea optiunii pentru "modelul occidental". Pentru romanii aflati sub suzeranitatea Portii si protectia Rusiei (Principatele romane) sau sub dominatia Habsburgilor (Transilvania, Bucovina), obiectivul emanciparii politice nationale era greu de realizat. Constienti de aceasta, fruntasii revolutionari au manifestat prudenta fata de includerea acestui obiectiv in programele oficiale, pastrandu-si solicitarile in limite "legale" : respectarea autonomiei Principatelor in conformitate cu vechile tratate si unirea teritoriilor romanesti din Imperiul Habsburgic intr-un "ducat autonom"; cu recunoasterea drepturilor natiunii romane. Programele de la Brasov si Cernauti au solicitat deschis probleme ca: inlaturarea Regulamentelor Organice si protectoratului rus, unirea si independenta romanilor, probleme ce reuneau in jurul lor toate fortele sociale si politice romanesti.

A. Moldova. Aici s-a manifestat opozitia fata de domnitorul Mihail Sturdza, la care a participat boierimea mica si mijlocie, o parte a marii boierimi de orientare liberala si mai ales elita intelectuala. Domnitorul era adeptul ideilor conservatoare si a rezolvarii crizei politice interne fara convulsii sociale. La 27 martie/8 aprilie 1848 reprezentantii boierimii liberale si ai orasenilor din Moldova s-au intrunit la Iasi intr-o adunare de protest contra regimului autoritar patronat de Mihail Sturdza (adunarea de la Hotelul Petersburg), cerand limitarea puterii acestuia prin institutii reprezentative si instaurarea unui regim politic liberal moderat, care sa stimuleze dezvoltarea economica. Cererile lor au stat la baza Petitiunii-proclamatiune (program in 35 de puncte) intocmita de comitetul revolutionar condus de V. Alecsandri, pentru a fi inaintata domnitorului. Boierimea moldoveana dorea reformarea regimului prin masuri moderate, atitudine explicabila prin autoritarismul lui Sturdza si temerea fata de o interventie armata a Rusiei, care avertizase ca nu va tolera miscari revolutionare (asa se explica si primul punct al Petitiunii-proclamatiune, introdus de revolutionari din considerente tactice).

Autoritatile i-au arestat pe manifestanti; cativa au reusit sa se refu­gieze in celelalte provincii romanesti, unde au participat la actiunile revolutionare. Revolutionarii moldoveni, puternic impresionati de Adunarea de la Blaj, din mai 1848, au redactat un legamant, la Brasov, la 12 mai, intitulat Printipiile noastre pentru reformarea patriei. Tot in exil, dar la Cernauti, Mihail Kogalniceanu elaboreaza Dorintele partidei nationale in Moldova, in august 1848. Acest program va fi dezvoltat ulterior intr-un Proiect de constitutie. Intre obiectivele inscrise retin atentia: independenta si unirea Principatelor ("unirea Moldovei si Valahiei intr-un stat neatarnat romanesc" din programul de la Brasov si unirea considerata "cheia boltii iara de care s-ar prabusi tot edificiul national" din programul de la Cernauti). Apar deosebiri in solutiile pentru rezolvarea problemei agrare: emanciparea si improprietarirea taranilor clacasi (fara despagubire la Brasov si cu despagubire la Cernauti). Interventia armatei tariste a pus capat agitatiilor din Moldova in iulie 1848.

B. Tara Romaneasca. Daca intrunirea de la Iasi, de la Hotelul Petersburg, din 27 martie 1848, cu greu poate fi considerata o veritabila revolutie, domnitorul Mihail Sturdza actionand rapid pentru inabusirea protestelor, in Tara Romaneasca, miscarea revolutionara a dus la instaurarea unui regim revolutionar, care a durat pana in septembrie 1848, cand trupele otomane au impus caimacamia boierului conservator Constantin Cantacuzino.

In Tara Romaneasca, evenimentele s-au desfasurat pe cale revolutionara, dupa model francez. Principalele forte participante au fost: Societatea Secreta Fratia; grupul de exilati romani aflati la Paris; negustori, intelectuali, boierime liberala; ofiteri si populatie urbana. Revolutia urmarea rasturnarea regimului existent si edificarea unuia nou, modern.

La 9 iunie, la Islaz, s-a desfasurat o adunare populara, unde Ion Eliade Radulescu a prezentat un program. Proclamatia prezentata in fata adunarii populare se baza pe principiul suveranitatii poporului si continea, pe langa obiectivele nationale si sociale, cereri privind: organizarea unui regim politic quasi-republican, cu domn responsabil ales din cinci in cinci ani, adunare obsteasca din toate categoriile sociale, ministri responsabili, drepturi si libertati cetatenesti. Insurectia din Bucuresti declansata la 11 iunie 1848, l-a silit pe domnitorul Gheorghe Bibescu sa accepte programul revolutiei drept constitutie si sa formeze un guvern cu ministri dintre fruntasii miscarii. Dupa retragerea consulului rus din Bucuresti, domnitorul Gheorghe Bibescu abdica si fuge in Transilvania pe 13 iunie, incredintand conducerea tarii unui guvern provizoriu prezidat de mitropolitul Neofit.

Guvernul provizoriu, in lipsa unui corp reprezentativ, exercita atat puterea executiva, cat si pe cea legislativa si avea misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 puncte ale Proclamatiei de Islaz. Principiile care au stat la baza activitatii sale au fost libertatea, egalitatea, fraternitatea. Pe plan intern guvernul provizoriu: a decretat desfiintarea rangurilor boieresti si a cenzurii, acordandu-se libertate presei; a adoptat drapelul national tricolor cu deviza "Dreptate, Fratie"; a eliberat robii; a interzis bataia si pedeapsa cu moartea; a infiintat Garda Nationala - pusa sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit capitan general - si corpul Comisarilor de Propaganda, a caror atributie era explicarea programului de la Islaz; a eliberat detinutii politici. O Comisie a Proprietatii, infiintata de guvern in iulie 1848 pentru a rezolva problema agrara prin reglementarea raporturilor dintre proprietari si clacasi, nu a reusit sa-si duca la bun sfarsit misiunea din cauza opozitiei inversunate a proprietarilor si a interventiei otomane, fiind desfiintata in august 1848.

Fortele contrarevolutionare interne au pus la cale inlaturarea guvernului revolutionar, dar primele tentative au esuat datorita sprijinului acordat de populatie noii puteri. La insistenta Rusiei, insa, trupele otomane conduse de Suleiman-Pasa au patruns in tara. Intr-o prima etapa, reprezentantul Portii, Suleiman Pasa, a condamnat revolutia si a obligat la infiintarea unei Locotenente Domnesti, compusa din Ion Eliade Radulescu, Nicolae Golescu si Christian Tell (29 iulie 1848). Aceasta solutie a nemultumit Rusia si Imperiul Otoman. Dupa noi presiuni rusesti, Suleiman a fost inlocuit cu Fuad-Pasa, care a primit ordin de reprimare a revolutiei. La 13/25 septembrie 1848 trupele otomane au ocupat Bucurestiul, reprimand rezistenta armata a unitatii de pompieri din Dealul Spirii, condusa de Pavel Zaga­nescu. Doua zile mai tarziu, armatele ruse din Moldova au trecut Milcovul, cooperand cu fortele otomane la restabilirea regimului regulamentar in Tara Romaneasca.

C. Transilvania, Banat, Bucovina. In aceste provincii, aspectele sociale si politice au fost amplificate de dorinta romanilor de a obtine emanciparea nationala. La miscarea revolutionara a participat elita burgheza, ecleziastica si intelectuala, alaturi de taranime.

In Transilvania s-a manifestat un conflict etnic intre romani si maghiari, determinat de programul national al revolutionarilor maghiari, care isi propuneau restaurarea Ungariei medievale. De fapt, disensiunile intre revolutionarii romani si cei maghiari s-au ivit inca de la inceput, ca urmare a abordarii diametral opuse a problemei nationale. In timp ce romanii solicitau "drepturi pentru natiunea romana", maghiarii condusi de Lajos Kossuth nu recunosteau decat drepturile si libertatile pentru conationalii lor. Ei au hotarat, in martie 1848, sa nu recunoasca individualitatile nationale din Ungaria, sa impuna folosirea exclusiva a limbii maghiare in stat si sa proclame uniunea Transilvaniei si a Comitatelor din Partium cu Ungaria.

Protestele romanilor au luat forma celor trei Adunari Populare de la Blaj:

. 18 aprilie: adunarea care a testat atitudinea populatiei fata de programul politic national, pregatind totodata adunarea din mai;

. 3-5 mai: Marea Adunare Nationala de pe Campia Libertatii de la Blaj (40.000 de participanti), care a proclamat independenta natiunii romane si a adoptat Petitiunea Nationala, un program in 16 puncte redactat de Simion Barnutiu. In Petitiunea Nationala se cerea: independenta natiunii romane, reprezentare proportionala in toate institutiile tarii, dreptul de a folosi limba romana in legislatie si administratie, independenta Bisericii Ortodoxe Romane, infiintarea de scoli romanesti in toate satele si orasele, precum si a unei universitati, desfiintarea iobagiei fara rascumparare si improprietarirea taranilor, asigurarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, elaborarea unei noi Constitutii a Transilvaniei si respingerea ideii de "uniune" cu Ungaria. Adunarea propunea si infiintarea unui organ executiv, Comitetul National de la Sibiu, condus de Andrei Saguna, care sa coordoneze actiunea politica romaneasca. Mai multe petitii au fost trimise Dietei din Cluj si Curtii Imperiale din Viena. La 18 mai 1848, Dieta din Cluj cu preponderenta maghiara, a votat pentru unirea, de fapt, anexarea Transilvaniei la Ungaria, masura sanctionata de imparat la 29 mai 1848. Astfel se anula autonomia Principatului. Esecul misiunilor romanesti si sanctionarea uniunii cu Ungaria de catre imparat au determinat trecerea de la faza legalista a revolutiei la cea armata. Datorita rezistentei romanilor, unificarea politica si administrativa a Transilvaniei cu Ungaria a esuat, iar colaborarea dintre autoritatile maghiare si cele austriece a incetat.

. 3-16 septembrie: a treia Adunare de la Blaj, care a hotarat: orga­nizarea militara a provinciei pentru a apara suveranitatea teritoriilor romanesti (obiectiv national al revolutiei romane din Transilvania); inarmarea poporului; formarea a 15 legiuni romanesti; preluarea cu forta armata a administratiei provinciei din mainile maghiarilor si organizarea administrativa a 15 prefecturi sub conducerea Comitetului National de la Sibiu.  Intre lunile octombrie 1848 si iulie 1849 s-a declansat un razboi civil intre trupele austriece si cele maghiare, ultimele conduse de generalul polonez Iosif Bem. Romanii s-au retras in Muntii Apuseni, sub conducerea lui Avram Iancu. Armata guvernului de la Budapesta a reusit sa restabileasca controlul maghiar in teritoriile deschise ale Transilvaniei. Totusi, nici o armata maghiara nu a putut sa patrunda in zona Muntilor Apuseni aparata de motii condusi de Avram Iancu.

Conflictele dintre maghiari si austrieci au dus la o reconsiderare a pozitiei Vienei fata de romani, astfel incat, prin Constitutia din 4 martie 1849, imparatul Franz Joseph recunostea autonomia Transilvaniei. Intre romani si maghiari au inceput tratative mediate initial de depu­tatul roman Ioan Dragos si continuate cu succes de Nicolae Balcescu. La 2 iulie 1849 se semna Proiectul de Pacificare de la Seghedin, care recunostea unele drepturi ale romanilor, dar nu prevedea renuntarea la unirea Transilvaniei cu Ungaria. Soarta revolutiei a fost decisa de contraofensiva trupelor celor doua Imperii, Austriac si Tarist: la 1/13 august 1849, la Siria, langa Arad, armata maghiara a capitulat in fata armatei tariste, chemata in ajutor de Curtea vieneza. Imparatul a anulat promisiunile facute romanilor.

In Bucovina, romanii au actionat pentru pastrarea caracterului istoric al provinciei si respectarea natiunii romane. La 8/20 mai 1848, adunarea populara de la Cernauti condusa de E. Hurmuzaki, convocata din initiativa Comitetului de Actiune, a precizat obiectivele revolutiei, cuprinse ulterior in Petitia tarii, redactata in luna iulie: separarea Bucovinei de Galitia si organizarea sa pe baze autonome; o Dieta care sa cuprinda reprezentanti ai tuturor starilor si o conducere proprie in administratie, justitie si politica; independenta Episcopiei Bucovinei; alegerea episcopului de un Congres local din clerici si mireni; conservarea nationalitatii romane si infiintarea de scoli nationale; egalitatea in fata legii; libertatea comertului; desfiintarea clacii si dijmei.

In Banat, provincie integrata Ungariei la sfarsitul secolului al XVIII-lea, miscarea de eliberare nationala a imbracat tot forma unor adunari populare. In fruntea banatenilor s-a remarcat Eftimie Murgu, adept al unirii Banatului cu Transilvania. La 15/27 iunie 1848, Adunarea de la Lugoj, prezidata de Eftimie Murgu, a adoptat Petitia neamului romanesc din Ungaria si Banat, prin care se cerea: respectarea nationalitatii romanesti, oficializarea limbii romane, inarmarea poporului si autonomia provinciei.

D. Semnificatia revolutiei de la 1848. Proiectul politic pasoptist a fost opera intelec­tualilor liberali care i-au definit obiectivele si au condus revolutia. Nicolae Balcescu, unul dintre autorii proiectului politic revolutionar pasoptist, a surprins constituirea si maturizarea lui treptata. Obiectivele proiectului erau: . autonomia si independenta (obiectiv national);. unirea romanilor intr-un singur stat (obiectiv national); . reforma agrara (obiectiv economico-social); . drepturi si libertati politice (obiectiv politic); . modernizarea institutiilor (obiectiv politic); . o noua organizare a puterilor in stat (obiectiv politic).

S-au formulat trei solutii in vederea ameliorarii statutului juridic extern al Principatelor: autonomia (Proclamatia de la Islaz), independenta (Printipiile noastre pentru reformarea patriei), constituirea unui Regat al Romaniei sub garantia europeana (propunere facuta de Ioan Maiorescu Parlamentului german de la Frankfurt pe Main). Unirea romanilor intr-un singur stat nu a fost formulata in programele de la Iasi, Islaz, Bucuresti si Blaj din motive strategice. A fost inscrisa in programul revolutionarilor moldoveni de la Brasov (Printipiile noastre pentru reformarea patriei) si in programul de la Cernauti (Dorintele partidei nationale in Moldova) redactat de Mihail Kogalniceanu. Desi revolutionarii munteni nu au inscris ideea unitatii nationale in programe, C.A. Rosetti, in gazeta Pruncul roman, publica in iunie 1848 articolul "Catre fratii nostri din Moldova", in care facea un apel la unire. Aceeasi idee este sustinuta si de gazeta Poporul suveran. In Transilvania, idealul national este exprimat pe Campia Libertatii de la Blaj in expresia "noi vrem sa ne unim cu tara". Pentru a nu irita imperiile vecine, aceasta idee nu a fost inclusa in programele revolutionare adop­tate la Iasi, Islaz sau Blaj. Problema agrara a constituit principala problema sociala a revolutiei, parte componenta a problemei proprietatii. Solutiile propuse au fost diferite, de la o solutie moderata in programul de la Iasi (Petitiunea proclamatiune), pana la solutia radicala in programul emigratiei moldovene de la Brasov. In Tara Romaneasca s-a constituit o Comisie a proprietatii care avea in vedere reglemen­tarea raporturilor dintre proprietari si tarani. Programul politic pasoptist a fost pus in aplicare in timpul domniei lui Al.I. Cuza.

Anexe

Petitiunea-proclamatiune a boierilor si notabililor moldoveni, Iasi, 27 martie 1848

"1. Sfanta pazire a Regulamentului, in tot cuprinsul seu si fara nici o rastalmacire. [] 3. Siguranta personala, adeca nimeni sa nu poata fi pedepsit decat pe temeiul legi­lor si in urmarea unei hotarari judeca­toresti. 4. Grabnica imbunatatire a starii locuito­rilor sateni []. 8. Reforma scoalelor pe o temelie larga si nationala, spre raspandirea luminarilor in tot poporul. 30. Fiecare pamantean sa aiba dreptul de a adresa jalba Obstescii Adunari."

Printipiile noastre pentru reformarea patriei, Brasov, 12 mai 1848

"1. Desfiintarea boerescului si a orice alte dari ale lacuitorilor sateni catre propri­etari. 3. Improprietarirea lacuitorilor sateni fara nici o rascumparare din partea lor. 4. Nimicirea tuturor privilegiilor si prin urmare: deopotriva purtare a sarcinilor statului de catra tot poporul in deobste, precum si deopotriva impartasanie a lui la toate driturile politice si tivile. 5. Intemeierea institutiilor tarii pe printipiile de libertate, egalitate si fratietate, dezvoltate in toata intinderea lor. 6. Unirea Moldovei si a Valahiei intr-un singur stat neatarnat, romanesc.'

Proclamatia de la Islaz, 9 iunie 1848

"Pe scurt, poporul roman, recapituland, decreta: 1. Independenta sa administrativa si legislativa pe temeiul tractatelor lui Mircea si Vlad si neamestec al nici unei puteri din afara in cele dinauntru ale sale. 2. Egalitatea drepturilor politice []. 4. Adunanta generala compusa din reprezentanti ai tuturor starilor societatii. 5. Domn responsabil, ales pe cinci ani si cautat in toate starile sotietatii. 12. Emancipatia manastirilor inchinate. 13. Emancipatia clacasilor ce se fac pro­prietari prin despagubire []. 22. Convocarea indata a unei Adunante Generale Extraordinare Constituante alese [] a face Constitutia tarii pe temeiul acestor 21 articole decretate de poporul roman."

Petitiunea nationala, Blaj, 4 mai 1848

"1. Natiunea romana rezimata pe prin­cipiul libertatei, egalitatei si fratiei pretinde independenta sa nationala in respectul politic, ca sa figureze in numele sau; ca natiunea romana sa-si aiba reprezentantii sai la Dieta tarii in proportiune cu numerul sau [] 2. Natiunea romana pretinde, ca biserica romana fara distinctiune de confesiune sa fie si sa ramana libera, independinte de la oricare alta biserica []. 3. Natiunea romana (] cere fara intar­ziere desfiintarea iobagiei fara nici o des­pagubire din partea taranilor iobagi []. 6. Natiunea romana cere, ca conlocuito­riele natiuni neci de cum sa nu iee la dezbatere cauza uniunei cu Ungaria pana cand natiunea romana nu va fi natiune constituita si organizata cu vot deliberativ si decisiv in camera legislativa []. 7. Natiunea romana cere libertatea de a vorbi, de a scrie si a tipari fara nici o censura. [] 13. Natiunea romana pretende portarea comune a sarcinilor publice dupa starea si averea fiecaruia si stergerea privi­legielor."

Documentul programatic

Obiectiv national

Obiectiv politic

Obiectiv economico-social

1.

Petitiunea proclamatiune a boierilor si notabililor moldoveni

8. Reforma scoalelor pe o temelie larga si nationala, spre raspandirea luminarilor in tot poporul

3. Siguranta personala, adeca nimeni sa nu poata fi pedepsit decat pe temeiul legi­lor si in urmarea unei hotarari judeca­toresti.

30. Fiecare pamantean sa aiba dreptul de a adresa jalba Obstescii Adunari.

4. Grabnica imbunatatire a starii locuito­rilor sateni.

2.

Printipiile noastre pentru reformarea patriei

6. Unirea Moldovei si a Valahiei intr-un singur stat neatarnat, romanesc.

5. Intemeierea institutiilor tarii pe printipiile de libertate, egalitate si fratietate, dezvoltate in toata intinderea lor.

1. Desfiintarea boerescului si a orice alte dari ale lacuitorilor sateni catre propri­etari.

3. Improprietarirea lacuitorilor sateni fara nici o rascumparare din partea lor.

4. Nimicirea tuturor privilegiilor si prin urmare: deopotriva purtare a sarcinilor statului de catra tot poporul indeobste, precum si deopotriva impartasanie a lui la toate driturile politice si tivile.

3.

Proclamatia de la Islaz

1. Independenta sa administrativa si legislativa pe temeiul tractatelor lui Mircea si Vlad si neamestec al nici unei puteri din afara in cele dinauntru ale sale.

12. Emancipatia manastirilor inchinate.

2. Egalitatea drepturilor politice.

4. Adunanta generala compusa din reprezentanti ai tuturor starilor societatii.

5. Domn responsabil, ales pe cinci ani si cautat in toate starile sotietatii.

22. Convocarea indata a unei Adunante Generale Extraordinare Constituante alese a face Constitutia tarii pe temeiul acestor 21 articole decretate de poporul roman.

13. Emancipatia clacasilor ce se fac pro­prietari prin despagubire.

4.

Petitiunea Nationala

1. Natiunea romana rezimata pe prin­cipiul libertatei, egalitatei si fratiei pretinde independenta sa nationala in respectul politic, ca sa figureze in numele sau;

1. [] ca natiunea romana sa-si aiba reprezentantii sai la Dieta tarii in proportiune cu numerul sau.

2. Natiunea romana pretinde, ca biserica romana fara distinctiune de confesiune sa fie si sa ramana libera, independinte de la oricare alta biserica.

6. Natiunea romana cere, ca conlocuito­riele natiuni neci de cum sa nu iee la dezbatere cauza uniunei cu Ungaria pana cand natiunea romana nu va fi natiune constituita si organizata cu vot deliberativ si decisiv in camera legislativa.

7. Natiunea romana cere libertatea de a vorbi, de a scrie si a tipari fara nici o censura.

8. Natiunea romana cere ase-curarea libertatei personale, nemine sa nu se pota prinde sub vreun pretestu politic.

3. Natiunea romana (] cere fara intar­ziere desfiintarea iobagiei fara nici o des­pagubire din partea taranilor iobagi.

13. Natiunea romana pretende portarea comune a sarcinilor publice dupa starea si averea fiecaruia si stergerea privi­legielor.

5.

Petitia neamului romanesc din Ungaria si Banat

Respectarea nationalitatii romanesti; oficializarea limbii romane; inarmarea poporului; autonomia provinciei si transformarea Banatului intr-un "capitanat general".

6.

Petitia tarii

Separarea Bucovinei de Galitia si organizarea sa pe baze autonome; independenta Episcopiei Bucovinei fata de Mitropolia Ortodoxa de la Karlowitz; alegerea episcopului de un Congres local din clerici si mireni; conservarea nationalitatii romane si infiintarea de scoli nationale; conducere proprie in administratie, justitie si politica.

Dieta care sa cuprinda reprezentanti ai tuturor starilor.

Egalitatea in fata legii.

Libertatea comertului.

Desfiintarea clacii si dijmei.

2. CONSTITUIREA STATULUI ROMAN MODERN

                2.1. Unirea Principatelor Romane.

In timpul Revolutiei de la 1848-1849, ideea de unitate a fost formulata diferit de la o provincie la alta, in functie de con­textul intern si extern. Ea a aparut cu claritate in gazetele Pruncul roman si Poporul Suveran de la Bucuresti, in documentele re­dactate de revolutionarii moldoveni refugiati la Brasov (mai 1848) sau Cernauti (august 1848), precum si in cadrul Marii Adunari Nationale de la Blaj din 3-5 mai 1848, unde s-a strigat "Noi vrem sa ne unim cu tara!".

In 1849, dupa interventia militara otomana care a pus capat evenimentelor revolutionare din Tara Romaneasca, Rusia si Turcia semneaza Conventia de la Balta-Liman. Potrivit acesteia, regimul politic regulamentar a fost reintrodus, dar a suferit cateva modificari, in sensul accentuarii tutelei politice a puterilor suzerane ori protectoare, dar si al sporirii autoritatii domnului. Domnul nu mai era ales, ci numit de tar si de sultan; durata domniei era fixata la sapte ani; Adunarile erau dizolvate si inlocuite cu divanuri alcatuite exclusiv din mari boieri numiti de domn. Puterea suzerana si cea protectoare controlau activitatea domnilor, dorind sa suprime raspandirea ideilor liberale si nationale si sa mentina stabilitatea politica.

Domnii numiti in temeiul Conventiei de la Balta-Liman, Grigore Alexandru Ghica in Moldova si Barbu Stirbei in Tara Romaneasca, au domnit pana in 1856. Adepti ai unui reformism etatist de tip iluminist, ambii au avut merite incontestabile in modernizarea societatii si a statelor romanesti, incurajand dezvoltarea economica si invatamantul. In Moldova, Grigore Alexandru Ghica a permis reintoarcerea exilatilor revolutionari si organizarea miscarii unioniste, spre deosebire de omologul sau muntean, care, fara a fi vadit antiunionist, a preferat sa evite orice tip de agitatie politica. De asemenea, tot Grigore Al. Ghica a decretat emanciparea robilor tigani (1856), a aprobat tiparirea letopisetelor Moldovei, a desfiintat cenzura si a decretat libertatea presei.

Pe plan international, in 1853, in relatiile dintre Rusia si Poarta survine o noua criza majora. Izbucnirea razboiului Crimeii (1853-1856) intre Rusia si Turcia si implicarea Angliei (1854), Frantei (1854) si Sardiniei (1855) in conflict de partea Portii au afectat spatiul romanesc. Noua faza a problemei orientale a debutat cu ocuparea Principatelor de catre trupele rusesti, iar dupa retragerea acestora, de catre cele austriece si turcesti. Domnitorii s-au refugiat in Austria. Rusia a fost infranta si a acceptat negocierile de pace de la Paris. Razboiul a prilejuit cunoasterea problemei romanesti in cercurile diplomatice europene, ca urmare a propagandei desfasurate de revolutionarii romani aflati in exil dupa infrangerea revolutiei de la 1848. Existenta in randul romanilor a unui puternic curent unionist si interferarea intereselor Marilor Puteri in sud-estul Europei au facut ca problema unirii Principatelor sa devina o problema europeana. Ea a fost discutata in cadrul Conferintei de la Viena (martie 1855), precum si a Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capat razboiului Crimeii (1853 -1856).

Congresul de pace de la Paris (februarie - martie 1856). La Paris, cele sapte tari participante au avut atitudini diferite, in functie de propriile interese. Franta sprijinea unirea, pentru ca astfel imparatul Napoleon al III-lea, prin ministrul sau de externe, contele Walewski, spera sa-si refaca prestigiul european; Sardinia si Prusia considerau ca prin unirea Principatelor Romane isi vor "deschide drum" pentru constituirea propriilor state nationale - italian si, respectiv, german; Rusia, infranta in razboiul Crimeii, "juca" dupa "muzica" Frantei; Anglia, s-a aratat favorabila unirii, apoi si-a schimbat atitudinea; Austria si Turcia erau impotriva, deoarece nu doreau sa-si piarda influenta in teritoriile romanesti.

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) prevedeau

*inlocuirea protectoratului Rusiei asupra Principatelor cu garantia colectiva a marilor puteri,

*mentinerea suzeranitatii otomane, garantarea independentei administrative, revizuirea legilor fundamentale (Regulamentele Organice),

* integrarea in granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea in Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune "bazele viitoarei lor organizari",

*libertatea navigatiei pe Dunare, a comertului si a cultelor, neutralizarea Marii Negre, dreptul la armata nationala s.a. Marile Puteri pregateau alegerea unor adunari consultative speciale - numite Adunari ad-hoc - in fiecare Principat, care aveau misiunea de a face cunoscuta unei comisii internationale parerea romanilor asupra unirii si problemelor importante. Rezolutiile acestor adunari urmau sa fie prezentate conferintei Marilor Puteri, organizata la Paris, unde urmau sa se ia deciziile finale, comunicate ulterior romanilor sub forma unui decret promulgat de sultan. Trupele militare straine trebuiau sa fie retrase. Poarta numea in mod provi­zoriu caimacami, loctiitori ai domnului, pentru a supraveghea si a mentine stabilitatea in cele doua tari romanesti. Hotararile marilor puteri din 1856 au fost importante pentru romani, deoarece urmareau sa impiedice expansiunea Imperiului Rus spre sud-estul Europei.

Rolul Adunarilor Ad-hoc (septembrie-decembrie1857). Prevederile Tratatului de pace de la Paris nu aveau drept rezultat realizarea imediata a unirii, dar inlocuirea protectoratului Rusiei crea conditii dintre cele mai favorabile infaptuirii acesteia. Exista posibilitatea ca romanii insisi sa hotarasca asupra viitorului lor. Miscarea unionista s-a intensificat pe plan intern dupa ce revolutionarii exilati au putut sa revina in tara. In locul celor doi domni, al caror mandat expirase in 1856, Poarta a numit caimacami care sa conduca Principatele.

Alegerile pentru Adunarile Ad-hoc au evidentiat disputa dintre partizanii unirii ("partida nationala") si fortele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei si Turciei. In aceste alegeri clerul, marea proprietate si orasenii votau direct, iar mica proprietate si taranii indirect, prin delegati. Pentru prima oara in Tarile Romane prevederile electorale se inte­meiau pe avere, nu pe originea sociala, iar adunarile care se constituiau in te­meiul lor aveau un anume grad de reprezentativitate. Falsificarea alegerilor din Moldova de catre caimacamul Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei), a creat o stare de tensiune interna si internationala. Fruntasii unionisti au adus la cunostinta Comisiei europene de la Bucuresti falsificarea alegerilor in Moldova. In august 1857, prin intalnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea si regina Victoria, situatia s-a dezamorsat, incheindu-se un compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri in Moldova (in care fortele unioniste au obtinut victoria), iar Franta a renuntat la principiul unirii depline sub un principe strain. Adunarile ad-hoc nu puteau lua hotarari, ci doar faceau propuneri marilor puteri. Ambele adunari au adoptat propuneri asemanatoare, intre care unirea Principatelor intr-un stat sub numele de Romania si aducerea pe tronul tarii a unui principe strain, dintr-o familie domnitoare europeana care sa-si creasca mosteni­torii in religia tarii, respectarea autonomiei, neutralitatea si inviolabilitatea terito­riului noului stat, adunare legislativa si guvern consti­tutional reprezentative, sub garantia colectiva a Marilor Puteri. S-au adus in discutie si alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare, organizarea interna etc. Dupa exprimarea romanilor, adunarile s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele prin Conventia de la Paris, care a servit drept constitutie Principatelor pana in 1864.

Conventia de la Paris. In 1858 s-a intrunit Conferinta Marilor Puteri la Paris, in cadrul careia comisia de ancheta prezenta raportul sau asupra dorintelor romanilor si, dupa dezbateri prelungite, se aproba la 7/19 august Conventia de la Paris, care oferea Principatelor o noua organizare interna, inlocuind Regulamentele Organice. Conventia de la Paris mentinea suzeranitatea Portii otomane, sub garantia colectiva a celor sapte puteri semnatare ale Tratatului de la Paris. Principatele Unite Moldova si Valahia urmau sa aiba fiecare cate un domnitor, ales pe viata de Adunarea electiva din fiecare principat. Domnii reprezentau puterea executiva si nici un act al lor nu avea valoare daca nu era contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativa se exercita colectiv de catre domn, adunarea legislativa a fiecarui principat si Comisia Centrala de la Focsani. Adunarile functionau ca un parlament unicameral, care dezbatea si adopta legile, fara a avea insa initiativa legislativa. Guvernele erau alcatuite din ministri numiti de domnitori, responsabili in fata acestora si a Adunarilor elective. In afara institutiilor separate existau si trei institutii comune: Comisia Centrala de la Focsani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Inalta Curte de Justitie si Casatie (cu sediul tot la Focsani) si armata. Conventia de la Paris prevedea principii de organizare si modernizare a viitorului stat (separatia puterilor in stat, desfiintarea privilegiilor de clasa, egalitatea in fata legii, drepturi politice pentru crestini, libertatea individuala, accesul liber la functiile publice, garantarea proprietatii); de asemenea, se sublinia necesitatea reglementarii raporturilor dintre proprietari si tarani. Conventia era completata de un act electoral, care stabilea sistemul de alegeri pentru cele doua adunari; alegatorii se imparteau, in functie de venit (vot cenzitar), in alegatori directi si alegatori indirecti (votau prin intermediul unor delegati). Acest act constitutional adoptat la Paris nu implinea, dar nici nu anula speranta de unire a romanilor.

Conventia de la Paris avea atributele unei Constitutii, inlocuind Regulamentele Organice; a fost valabila pana in anul 1864. Prin actul adoptat la Conferinta de la Paris din 1858 s-au creat conditiile realizarii unitatii nationale prin insasi vointa romanilor. Faptul ca nu se specifica in Conventie obligativitatea ca cei doi domni sa fie diferiti ca persoana, oferea posibilitatea de a se face primul pas si cel mai important spre unirea Principatelor. Prin abolirea rangurilor si privilegiilor boieresti si consacrarea egali­tatii tuturor cetatenilor in fata legii, Conventia de la Paris punea capat Vechiului Regim si crea premisele instaurarii regimului modern. Prevederile ei au constituit un pas hotarator pe drumul rea­lizarii unirii Principatelor, exprimand sustinerea politica in primul rand a Frantei lui Napoleon al III-lea.

Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. In Moldova, Adunarea Electiva era dominata de reprezentantii Partidei Nationale. Conservatorii ii aveau drept candidati pe fostul domnitor Mihail Sturdza si pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. Fortele progresiste au reusit sa desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. El a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, fiind acceptat si de conservatori, datorita vederilor sale moderate in comparatie cu alti posibili candidati. Alegerea lui Cuza semnifica triumful fortelor politice care militau pentru modernizarea societatii.

Unirea s-a infaptuit insa prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Tarii Romanesti. La Bucuresti, Adunarea Electiva era dominata de conservatori care doreau sa aleaga pe unul din fostii domnitori: Gheorghe Bibescu sau Barbu Stirbei. Ideea alegerii aceluiasi domnitor in ambele Principate prinsese, insa, contur si reprezentantii Partidei Nationale au facut apel la populatia capitalei pentru a-i determina pe conservatori sa accepte alegerea lui Cuza. Sub presiunea maselor, unionistii reusesc sa contracareze majoritatea conservatoare, Adunarea Electiva acceptand, dupa dezbateri furtunoase, propunerea de a-l desemna domn al Tarii Romanesti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Cele doua tabere au renuntat la candidatii proprii, acceptand candidatura lui Cuza, care in 24 ianuarie 1859 a fost ales domn in unanimitate si in Tara Romaneasca. Acest act politic a inaugurat politica faptului implinit. Alegerea aceluiasi domn in ambele Principate a produs uimirea Curtilor europene, dar si admiratia cercurilor progresiste. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioada hotaratoare pentru consolidarea unirii si modernizarea statului. In prima parte a domniei s-a realizat unificarea administrativa si legislativa, s-a obtinut, din partea marilor puteri garante recunoasterea unirii depline, iar in a doua parte a domniei au fost infaptuite reforme in conformitate cu cerintele epocii moderne.

                2.2. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

Consolidarea si recunoasterea internationala unirii. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost interpretata de marile puteri ca o incalcare a prevederilor Conventiei de la Paris. Dina acest motiv, dupa 24 ianuarie 1859, viata politica a Principatelor era deosebit de complexa. Uniunea personala nu era recunoscuta de Marile Puteri. La Iasi si la Bucuresti functionau doua guverne si doua Adunari, iar organizarea administrativa era lipsita de unitate. Prin­cipalele obiective ale noului domn erau recunoasterea internationala a dublei alegeri - pe plan extern, si realizarea uniunii politice si administrative depline si recunoasterea ei, precum si alcatuirea unui plan de reforme care sa modernizeze societatea romaneasca - pe plan intern. Pe plan extern, prin Conferinta organizata in martie 1859 la Paris, Franta, Anglia, Rusia si Sardinia au recunoscut actul de la 24 ianuarie; Austria si Turcia si-au dat acordul in septembrie 1859, dar numai pentru perioada domniei lui Cuza. Se consacra astfel uniunea personala a celor doua Principate, prima etapa spre realizarea deplina a unirii.

Pe plan intern, a fost initiat un amplu program de consolidare a unirii: in domeniul administrativ s-au unificat serviciile de vama; de asemenea, s-a centralizat administratia telegrafului, s-au unificat armatele (reunite in tabara de la Floresti) si cursul monetar. Capitala a fost stabilita la Bucuresti, s-a adoptat noua stema (vulturul si zimbrul), s-a extins administratia romaneasca si in cele trei judete din sudul Basarabiei; pentru uniformizarea legislatiei, Comisia Centrala de la Focsani (care si-a desfasurat activitatea intre ianuarie 1859 - ianuarie 1862) a elaborat un proiect de Constitutie si proiecte de lege agrara si electorala. De asemenea, Cuza a promovat elemente ale burgheziei in aparatul de stat, a numit functionari moldoveni in Tara Romaneasca si invers si s-a preocupat de uniformizarea armatei, creandu-se primul minister unic - cel de razboi (1860), condus de generalul Ioan Emanoil Florescu.

Pe plan extern, Cuza a initiat diverse actiuni diplomatice: prin memorii adresate Marilor Puteri le solicita sa fie de acord cu constituirea la Bucuresti a guvernului si a Adunarii unice; in septembrie 1860 a efectuat o vizita la Constantinopol, unde a fost primit ca un adevarat suveran etc. Ca urmare, puterile europene reunite in Conferinta de la Constantinopol (septembrie- noiembrie 1861), au recunoscut deplina unire politica a Principatelor. Firmanul emis de sultan sublinia ca unificarea deplina a institutiilor era valabila numai pe timpul domniei lui Cuza. In acest context favorabil au urmat importante evenimente politice: la 11 decembrie 1861, Cuza a proclamat unirea si nasterea natiunii romane;  la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic, in frunte cu Barbu Catargiu, iar peste doua zile si-a deschis lucrarile Adunarea legislativa a Principatelor Unite. La 24 ianuarie 1862,  prima Adunare unica a Principatelor Unite adopta numele de Romania pentru noul stat si proclama Bucurestiul capitala tarii.

Marile reforme. Guvernul Barbu Catargiu (ianuarie - iunie 1862). Primul guvern unic al Principatelor, format la 22 ianuarie 1862, a fost condus de Barbu Catargiu. Era un guvern conservator, care reflecta structura Adunarii unice. Comisia centrala de la Focsani a fost desfiintata si a fost creat un alt organism, Comitetul legislativ provizoriu. In primavara anului 1862 a fost elaborata o lege a presei. Principala problema a societatii romanesti din aceasta perioada era, insa, problema agrara, iar solutionarea acesteia era sustinuta de toate fortele politice. Modalitatile de rezolvare preconizate erau insa diferite. Conservatorii, care reprezentau interesele mosierimii, sustineau desfiintarea clacii, dar nu erau de acord cu improprietarirea taranilor, dorind sa mentina intacta marea proprietate. Prin urmare, guvernul punea in discutia Adunarii, in primavara anului 1862, un proiect de lege rurala (intocmit inca din 1860 de Comisia Centrala de la Focsani) care reflecta viziunea conservatorilor de rezolvare a problemei agrare, insa Alexandru Ioan Cuza a refuzat sa-l sanctioneze.

Guvernul Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 - octombrie 1863). Guvernarea cabinetului Barbu Catargiu s-a incheiat o data cu asasinarea, in conditii neelucidate pana astazi, a primului-ministru (iunie 1862). S-a format imediat un guvern al caii de mijloc condus de Nicolae Kretzulescu, lider al liberalilor moderati. De la bun inceput guvernul a urgentat adoptarea masurilor administrative avand in vedere realizarea unirii depline: a unificat serviciile sanitare, a constituit Consiliul superior al instructiunii publice si Directia generala a arhivelor statului. Guvernul a luat primele masuri care vizau manastirile inchinate, care aveau mari datorii catre statul roman. In 1860, Costache Negri, reprezentantul roman la Constanti­nopol, depunea primul memoriu in aceasta chestiune. In noiembrie 1862, averile manastirilor inchinate au fost trecute in proprietatea statului, iar in ianuarie 1863 Adunarea a hotarat ca datoria lor sa intre in bugetul statului.

Guvernul Mihail Kogalniceanu (octombrie 1863 - ianuarie 1865). Considerat cel mai important guvern din timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare, acest cabinet a fost instalat la 11 octombrie 1863. In noiembrie, la deschiderea lucrarilor Adunarii, Cuza anunta in mesajul sau programul legislativ: reforma electorala si agrara, organizarea armatei, reforma instructiunii publice, secu­larizarea averilor manastiresti etc. In decembrie 1863 a fost adoptata legea secularizarii averilor manastiresti, transferandu-se astfel intinse supra­fete agricole in proprietatea statului. Trecerea sub controlul statului a averilor manastiresti, inclusiv ale manastirilor inchinate, a intarit autonomia tarii. Legea secularizarii averilor manastiresti a asigurat un fond funciar insemnat, care va fi folosit apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14 august 1864. Pe 13 februarie 1864 a fost adoptata Legea privind infiintarea Consiliului de Stat, care era prezidat de domnitor si elabora la cererea guvernului proiecte de legi.

In martie 1864 a inceput dezbaterea chestiunii rurale, care a accentuat confruntarea dintre guvern, sprijinit de domnitor, si Adunare, dominata de marii proprietari funciari. Punerea proiectului legii rurale (agrare) in discutia Legislativului (proiect care propunea desfiintarea clacii si improprietarirea taranilor cu loturile pe care le aveau in folosinta) a determinat fortele conservatoare care dominau Adunarea sa dea un vot de blam guvernului. Cuza a preferat sa mentina cabinetul si sa dizolve forul legislativ, dand astfel lovitura de stat din 2 mai 1864. Aceasta a fost insotita de o proclamatie catre armata si de una catre popor. De asemenea, a fost adoptat un nou act constitutional - numit Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris, care extindea substantial atributiile domnitorului -, precum si o noua lege electorala. Potrivit Statutului dezvoltator, noua lege fundamentala care inlocuia Conventia de la Paris, domnitorul avea initiativa legilor elaborate de Consiliul de Stat si, de asemenea, avea drept de veto. S-a trecut la sistemul legislativ bicameral, prin crearea celui de-al doilea corp legiuitor, Corpul Ponderator (Senatul), cu membri alesi de Cuza. Regulamentul de functionare al acestuia era alcatuit de guvern, iar presedintele Adunarii era numit de domn. Statutul dezvoltator a fost aprobat printr-un plebiscit, organizat la 10 mai 1864. In iunie 1864, marile puteri au recunoscut modificarile aduse Conventiei de la Paris, acordand Principatelor dreptul de a schimba in viitor legile care priveau organizarea interna. Prin Statutul dezvoltator se trecea la un regim autoritar, in care atributele puterii executive erau sporite. Noua lege electorala, care impartea corpul electoral in doua categorii, alegatori primari si directi, marea numarul alegatorilor: votul ramanea cenzitar, dar censul era mai mic in comparatie cu dispozitiile electorale ale Conventiei de la Paris. Lovitura de stat a inaugurat o conducere autoritara a domnitorului, criticata vehement de opozitie. Ea a fost justificata de imposibilitatea adoptarii reformelor in conditiile in care alegerile facute in conformitate cu prevederile Conventiei de la Paris creau o majoritate conservatoare in Camera.

Elaborata de Consiliul de Stat si imbunatatita de guvern, Legea rurala a fost promulgata de domnitor la 14 august 1864.

* Aceasta elibera taranii clacasi de sarcinile de tip feudal (claca) si ii impro­prietarea cu pamantul pe care-l foloseau, prin rascumparare (despagubire).

* Arti­colul 1 al legii oferea posibilitatea taranilor clacasi sa devina proprie­tari deplini pe locurile supuse posesiunii lor.

*Suprafata de pamant pe care o primeau era stabilita in functie de numarul vitelor detinute.

*Cei care nu au facut claca deveneau proprietari numai pe locurile de casa si gradina, iar pamantul nu putea fi instrainat sau ipotecat timp de 30 de ani.

*Taranii plateau despagubiri pentru claca timp de 15 ani.

*Pamantul acordat taranilor nu trebuia sa depaseasca 2/3 din suprafata mosiei, fara a socoti padurile. Existau insa si numeroase limite: intinderea mica a lotului, neimproprietarirea unui numar destul de mare de tarani etc. Totusi, legea a intarit proprietatea taraneasca si a imbunatatit situatia unei parti importante a locuitorilor satelor.

O alta lege insemnata a fost cea a instructiunii publice, promulgata la 7 decembrie 1864, prin care invatamantul devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit si obligatoriu, secundar si superior. Tot in domeniul invatamantului este de remarcat infiintarea, in octombrie 1860, a Universitatii din Iasi, cu patru facultati: drept, filozofie, stiinte, teologie. La 4 iulie 1864 se infiinta si Universitatea din Bucuresti, care avea sectii de drept, stiinte si filosofie (litere). In 1864­ - 1865 au fost adoptate si alte reforme care au contribuit la constituirea unui cadru nou de organizare a societatii: in administratie (legea comunala, legea pentru infiintarea consiliilor judetene); in justitie (elaborarea Codului penal - martie 1864, adoptarea noului Cod civil, in decembrie 1864); in domeniul organizarii bisericesti (legi care au diminuat rolul Bisericii in treburile civile si au sporit dominatia statului in structura administrativa a acesteia); in comert (elaborarea Codului comercial, infiintarea Camerei de Comert); adoptarea sistemului unic de masuri si unitati (septembrie 1864); in domeniul armatei - Legea organizarii armatei (noiembrie 1864) s.a. In ianuarie 1865, in urma unor neintelegeri cu domnitorul, Mihail Kogalniceanu a demisionat. Cabinetele care i-au urmat au continuat politica reformatoare.

Politica externa. In aceasta perioada, Principatele au urmat in politica externa o directie proprie. Cuza a concentrat in mainile sale toate parghiile externe, pentru a evita eventualele oscilatii provocate de viata interna. Domnitorul a sustinut miscarile de eliberare ale popoarelor din Europa Centrala si Estica, emigratia poloneza, pe cea maghiara si pe cea bulgara de pe teritoriul roman. A organizat si coordonat propaganda roma­neasca in strainatate si a sustinut dezvoltarea culturala a romanilor din Imperiul Habsburgic, pentru care a alocat sume importante de la bugetul statului. Pentru a afirma individualitatea politica a statului roman, a infiintat agentii diplomatice la Constantinopol, Paris si Belgrad, iar in 8 august 1862 a creat ministerul de externe, care avea ca scop coordonarea intregii politici externe. Domnia lui Cuza a coincis, astfel, unei perioade de crestere a prestigiului tarii. Raporturile cu puterea suzerana si Puterile Garante se deosebeau esential de perioada anterioara. Pentru intarirea autonomiei tarii in relatiile cu puterile europene, a fost sporita capacitatea militara, s-a incercat emiterea unei monede si a unei decoratii nationale, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane fata de Patriarhia de la Constantinopol (recunoscuta, insa, mult mai tarziu) etc.

Monstruoasa coalitie si sfarsitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Masurile legis­lative modernizatoare adoptate de Alexandru Ioan Cuza au fost insotite de anumite tendinte autoritare, care i-au atras adversitatea oamenilor politici de toate orientarile. Astfel, la inceputul anului 1863 s-a conturat o grupare eterogena formata din liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti si conservatori, intrata in istorie sub numele de "monstruoasa coalitie" care urmarea detronarea lui Cuza si aducerea pe tronul tarii a unui principe strain. Liberalii radicali, continuatori ai ideologiei de la 1848, dorind o transformare economica si sociala radicala, dupa modelul Europei Occidentale, considerau masurile luate de Cuza prea moderate. Conservatorii, in schimb, doreau pastrarea traditiilor si privilegiilor epocii premergatoare revolutiei, puternic afectate de politica reformatoare a domnitorului, si insistau ca dezvoltarea sa se faca lent si fara schimbari radicale. Pentru ambele grupari, Cuza ducea o politica necorespunzatoare.

Desi Cuza a reusit sa puna in aplicare ambitiosul sau program legislativ si de organizare a unor institutii moderne, pozitia i-a fost subminata de activitatea "monstruoasei coalitii". Conservatorii l-au criticat pentru reformele agrara si electorala, iar liberalii radicali i-au reprosat ca era prea moderat. Constient de esecurile domniei autoritare, domnitorul s-a gandit la abdicare. Liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti au organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdicare si a plecat in strainatate, unde a murit in mai 1873. Locul domnitorului a fost luat de o locotenenta domneasca, compusa din Lascar Catargiu, generalul Nicolae Golescu si colonelul Nicolae Haralambie. Domnia lui Al. I. Cuza a fost o etapa decisiva in modernizarea statului roman: a insemnat, in primul rand, punerea in aplicare a programului de la 1848. Politica reformatoare si intarirea statului roman a reprezentat o premisa importanta in dobandirea independentei. La abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), Romania moderna era, in esenta, edificata.

2.3. Instaurarea dinastiei de Hohenzollern

Ideea aducerii printului strain nu era noua, caci ea fusese formulata in memoriile boieresti si in Rezolutiile Adunarilor ad-hoc din 1857. Pentru Romania anului 1866, aceasta idee avea multiple semnificatii: era o solutie pentru consolidarea statului national (caci puterile europene recunoscusera unirea doar pe timpul lui Cuza); se miza pe asigurarea stabilitatii interne, inlaturandu-se lupta pentru domnie; prezenta pe tronul tarii a unui reprezentant dintr-o mare familie domnitoare europeana putea sa intareasca prestigiul extern al tarii, reprezentand o garantie pentru consolidarea autonomiei si pentru pregatirea terenului in vederea dobandirii independentei de stat a Romaniei. Inlaturarea lui Cuza a atras reactia puterilor europene. In randul acestora, intrunite in cadrul Conferintei de la Paris din martie 1866, se auzeau voci care cereau desfacerea unirii: Rusia si Turcia foloseau prilejul pentru a cere separarea si ocupatia militara. Aparea chiar propunerea ca romanii sa fie intrebati din nou asupra viitorului lor, ca in 1857, Poarta insistand pentru organizarea unor noi alegeri sub supravegherea comisarilor otomani. Austria a actionat si ea deschis pentru desfacerea unirii.

Pe plan intern, atat liberalii, cat si conservatorii erau in majoritate in favoarea aducerii unui print strain pe tronul Romaniei, ca solutie eficienta si sigura pentru stabilitatea politica si sociala. Prin intermediul Frantei si cu acceptul Prusiei, s-a perfectat aducerea in tara a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, inrudit cu regele Prusiei si var dupa mama cu Napoleon al III-lea.  Acesta a fost proclamat domn al Romaniei in urma plebiscitului din aprilie 1866. La 25 aprilie 1866, Carol a acceptat pro­punerea si a obtinut acordul tatalui sau, al regelui Prusiei si al cance­larului prusac Otto von Bismarck pentru a pleca spre Romania. Deoarece unele puteri europene nu erau de acord cu aceasta solutie si cereau alegerea unui nou domn pamantean, cercurile politice romanesti au mers pe varianta "faptului implinit". Din cauza conflictului austro-prusac, printul a calatorit cu un pasaport fals pana la Turnu Severin, fiind insotit de Ion C. Bratianu. In dimineata zilei de 10 mai (care va fi Ziua Nationala a Romaniei pana in 1947), Carol intra in Bucuresti, pe Podul Mogosoaiei, indreptandu-se spre Mitropolie, unde a fost proclamat domn de catre Adunare, in fata careia a jurat sa pazeasca legile Romaniei, drepturile si integritatea sa. Marile Puteri, dezbinate de interese contradictorii l-au acceptat in mod formal pe Carol. In urma unei vizite facute la Istanbul, in octombrie 1866, Poarta dadea firmanul de investitura a lui Carol I, prin care renunta implicit la "nota restrictiva" de recunoastere a unirii doar pe timpul lui Cuza si accepta unirea deplina, indiferent de domnitor.

2.4. Constitutia din 1866

Adunarea Legislativa aleasa cu o luna inaintea venirii lui Carol s-a transformat in Adunare Constituanta, luandu-si misiunea de a discuta si apoi de a vota proiectul unei Constitutii. Dupa dezbateri aprinse intre conservatori si liberali, noua lege fundamentala a fost promulgata de domn la 1 iulie 1866, ea reprezentand prima Constitutie interna romaneasca (elaborata de reprezentantii legitimi ai natiunii). Inspirata dupa modelul belgian, Constitutia a fost una dintre cele mai democratice din Europa secolului al XIX-lea. Adoptarea Constitutiei a reprezentat un pas inainte pe drumul modernizarii principalelor institutii si al racordarii lor la mutatiile europene petrecute in secolul al XIX-lea. Aceasta lege fundamentala se asemana cu alte Constitutii liberale in vigoare in Europa occidentala. Ea tinea cont de conditiile specifice ale Romaniei si se referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea si modernizarea societatii: teritoriul Romaniei, drepturile cetatenesti, Reprezentanta Nationala (Parlamentul), puterile in stat, prerogativele domnului si ale ministrilor s.a. Exprimand dorinta de independenta, Constitutia proclama oficial numele de Romania, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta si cu Puterile garante, consfintea ca statul roman era o monarhie constitutionala, iar ca sistem politic consacra parlamentarismul pluripartidist. Printre principiile asezate la baza Constitutiei se numarau: suveranitatea nationala; guvernarea reprezentativa si responsabila; principiul democratic al separatiei puterilor in stat; responsabilitatea ministeriala; monarhia ereditara; drepturi si libertati cetatenesti.

Puterea executiva era incredintata domnului si guvernului. Ca sef al puterii executive, domnitorul numea si revoca ministrii, numea si confirma in toate functiile publice, era comandantul armatei, conferea distinctii si decoratii, batea moneda, avea drept de amnistie politica, gratia, putea sa de­clare razboi si sa incheie pace, incheia conventii cu alte state dupa ce obtinea acordul Parlamentului. Actele sale aveau "tarie" doar daca erau contrasemnate de un ministru. Domnitorul se bucura si de largi prerogative legislative: convoca, amana si dizolva Adunarea Deputatilor si Senatul, initia proiecte de lege (prin ministrii sai), sanctiona si promulga legile, avea drept de veto absolut, putandu-se opune punerii in aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea legislativa apartinea Parlamentului (bicameral) care avea o serie de atributii: dezbatea si adopta bugetul (numai Adunarea Deputatilor), vota, modifica sau abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului s.a. Puterea judecatoreasca se exercita prin Curti de judecata si Tribunale. Hotararile si sentintele acestora se pronuntau in numele legii si se executau in numele domnului. Cea mai inalta instanta era Curtea de Casatie.

Constitutia consfintea importante drepturi si libertati cetatenesti: libertatea constiintei, a presei si a intrunirilor, libertatea invatamantului, egalitatea in fata legilor (art.10), libertatea exercitarii drepturilor politice (numai de catre crestini), libertatea individuala, dreptul la azil politic, protejarea refugiatilor din motive politice s.a. De asemenea, se acorda dreptul de intrunire si asociere, aceasta prevedere stand la baza organizarii partidelor politice.

Proprietatea, de orice natura, era proclamata sacra si inviolabila (art.19). Articolul 7 prevedea ca "insusirea de roman se dobandeste, se conserva si se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile", iar cetatenia romana poate fi dobandita doar de "strainii de rituri crestine". Articolul 31 consacra suveranitatea poporului. Impreuna, articolele 32, 33 si 35 consfintesc separatia puterilor. In plus, prin articolul 35 se consacra monarhia constitutionala ca forma de organizare statala, in timp ce articolul 82 consfinteste caracterul ereditar al monarhiei.

  Principiile liberale specifice acestei legi fundamentale nu se regaseau in legea electorala cenzitara care completa Constitutia. Astfel, normele cenzitare promovau interesele marilor proprietari funciari si ale marii burghezii, electoratul fiind impartit pe colegii (doua pentru Senat si patru pentru Camera Deputatilor) in functie de avere. Primele trei colegii ii delegau direct pe deputati (vot direct), in vreme ce colegiul al lV-lea alegea prin delegati (vot indirect). Pentru Senat existau doua colegii in care isi exprimau optiunea proprietarii funciari si de imobile. Varsta minima a alegatorilor era fixata la 21 de ani. Sistemul electoral cenzitar, aproape general in acel moment in Europa, care impartea corpul de alegatori in colegii, in functie de venituri, oglindea marile dife­rente sociale din sanul societatii romanesti: pe de-o parte, boierimea care si-a perpetuat predominanta politica si dupa 1866, pe de alta parte, taranimea - stratificata - care constituia majoritatea populatiei. Intre aceste clase sociale exista o burghezie care va castiga in importanta din ce in ce mai mult. Cele doua mari partide ale epocii moderne - Partidul National-Liberal si Partidul Conservator - s-au cristalizat tocmai in urma aplicarii Con­stitutiei din 1866. In ansamblu, Constitutia din 1866 poate fi considerata un compromis intre liberali si conservatori: pentru ca acestia din urma sa accepte adoptarea unei constitutii liberale, liberalii au acceptat introducerea unui sistem electoral nedemocratic, bazat pe votul cenzitar.

Constitutia din 1866 a avut insa si alte limite, ea permitand introducerea si perpetuarea unor practici nedemocratice: guvernul nu era o creatie a Parlamentului. Acest fapt este demonstrat de procedura de schimbare a guvernelor. Procesul incepea cu demisia guvernului in functie si cu numirea de catre domnitor a unui nou prim-ministru, dupa care era dizolvat Parlamentul si se stabileau noi alegeri. Noul guvern folosea toate mijloacele disponibile pentru a-si asigura o majoritate in Parlament si, pana dupa Primul Razboi Mondial, nu a fost niciodata dezamagit.

Desi nu o consacra efectiv, Constitutia din 1866 a fost perceputa pe plan extern ca o puternica mani­festare a independentei. Ea prevedea ereditatea domniei si atributiile unui domn suveran, depasind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internationale. In acelasi timp, legea fundamentala a Romaniei nu amintea nimic de suzeranitatea otomana si de garantia colectiva a puterilor europene. De asemenea, promulgarea Constitutiei de catre domn fara a mai astepta acordul puterilor europene, era si ea o dovada a aspiratiei romanilor catre independenta. Constitutia din 1866 a fost suferit mai multe modificari: in 1879 a fost modificat articolul 7, in sensul acordarii de drepturi civile si politice (cetatenie) indiferent de religie; in 1884, cand se reduce numarul de colegii electorale de la  patru la trei; in 1917, cand sunt modificate regimul proprietatii si sistemul electoral, pentru a permite introducerea reformei agrare si a reformei electorale. Aceasta lege fundamentala, ramasa in vigoare pana in 1923, a contribuit la consolidarea si modernizarea statului roman.

CONSTITUTIA DIN 1866

Art. l. Principatele Unite Romane consti­tuie un singur stat indivizibil sub numele de Romania. Art. 2. Teritoriul Romaniei este inaliena­bil.  Art. 7. insusirea de roman se dobandeste, se conserva si se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai strainii de rituri crestine pot dobandi impamantenirea. Art.10. Nu exista in Stat nici o deosebire de clasa. Toti romanii sunt egali inaintea legilor si datori a contribui fara deosebire la darile si sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili in functiunile publice, civile si militare. Art. 19. Proprietatea de orice natura, precum si toate creantele asupra Statului, sunt sacre si neviolabile. Art. 31. Toate puterile Statului emana de la natiune, care nu se poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa princi­piile si regulile asezate in Constitutiunea de fata. Art. 32. [] Orice lege cere innoirea a cator trele ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o lege nu poate fi supusa sanctiuni domnului, decat dupa ce va fi discutata si votata liber de majoritatea ambelor Adunari. Art. 33. Initiativa legilor este data fiecareia din cele trei ramuri ale puterii legislative.  Art. 35. Puterea executiva este incre­dintata domnului, care o exercita in mod regulat prin Constitutiune. Art. 82. Puterile constitutionale ale dom­nului sunt ereditare, in linie coboratoare directa si legitima a mariei sale principe­lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu exclusiunea perpetua a femeilor si coboratorilor lor.

2.5. Cucerirea independentei de stat.

Contextul intern si international. Dupa 1772, elita politica solicitase in memoriile adresate marilor puteri, statutul de independenta pentru Principatele romane. Diferite proiecte si planuri din preajma anului 1848 ale revolutionarilor munteni si moldoveni, aflati in legatura cu activitatea revolutionarilor polonezi, aveau ca obiectiv dobandirea independentei. Adversarul comun era Rusia care, prin "articolul aditional" la Regulamentele Organice, urmarea sa-si sporeasca controlul asupra Principatelor. Romanii considerau ca o intelegere cu sultanul, pe cale pasnica, s-ar fi putut realiza, iar principala piedica in calea reformelor interne o constituia tarul. Aceeasi ostilitate era manifestata si fata de habsburgi, fapt care a permis, in timpul domniei lui Al. I. Cuza, o apropiere de revolutionarii maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care infloreau la jumatatea secolului al XIX-lea. Nicolae Balcescu a sustinut si el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), retinand atentia cel ce viza fondarea Statelor Unite ale Dunarii care ar fi grupat pe romani, maghiari si "iugoslavi". Ion H. Radulescu dorea o "republica universala a Europei ". Mai realiste au fost planurile de intelegere balcanica. Astfel, in 1863, Cuza a stabilit relatii diplomatice cu Serbia peste capul Portii, relatii continuate dupa venirea lui Carol I la tronul tarii, prin semnarea unui tratat in 1868. Cei doi monarhi au sustinut miscarea revolutionarilor bulgari, iar in 1866 si 1869, oamenii politici romani se consultau cu emisarii guvernului grec in vederea stabilirii unei actiuni comune antiotomane.

Redeschiderea "crizei orientale" in 1875, prin rascoalele antiotomane din Bosnia si Hertegovina, a oferit ocazia unei actiuni politice si militare pentru dobandirea independentei. Carol I ridicase aceasta problema in fata Consiliului de Ministri inca din 1873. Clasa politica sustinea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra cailor si metodelor prin care se putea realiza. Cei mai multi liberali (intre care I.C. Bratianu, M. Kogalniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia in vederea unei actiuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine fata de aceasta era legata de esecul rus in razboiul Crimeii si de ostilitatea fata de Imperiul habsburgic, devenit Austro-Ungaria in 1867, cu toate consecintele care decurgeau de aici pentru romanii din imperiu.

Conservatorii se opuneau, socotind ca regimul garantiei colective din 1856 era singurul obstacol in calea expansiunii ruse. Formati la scolile din Germania, ei vedeau in panslavism cea mai serioasa amenintare. Pentru conservatori, singura cale de obtinere a independentei era pe cale diplomatica, colaborand cu Austro-Ungaria si Germania. Noul guvern liberal condus de I.C. Bratianu (1876) cu M. Kogalniceanu la externe, spera sa obtina independenta pe cale pasnica. Criza s-a agravat in 1876. Serbia si Muntenegru au declarat razboi Turciei, iar bulgarii au declansat miscarea de eliberare, parte din detasamentele lor inarmate fiind pregatite chiar pe teritoriul romanesc.

Printr-un memoriu guvernul roman solicita, in iulie 1876, Portii si Puterilor garante recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania, dar acesta era primit cu ostilitate. In august primul-ministru a avut o intrevedere cu imparatul Franz Joseph I la Sibiu, incheiata fara rezultate deosebite. Nici apropierea de Rusia din septembrie/octombrie 1876, cand o delegatie condusa de I.C. Bratianu si M. Kogalniceanu propusese la Livadia, in Crimeea, tarului Alexandru al II-lea si cancelarului Gorceakov un tratat antiotoman, nu avusese mai mult succes. In decembrie 1876, Dimitrie Bratianu initia un demers diplomatic la Constantinopol, cerand "garantii speciale pentru neutralitatea vesnica a teritoriului romanesc". Tratativele romano-otomane esuau insa, ca urmare a adoptarii Constitutiei lui Midhat-pasa prin care statul roman era declarat "provincie privilegiata" a imperiului. In aceste conditii, calea obtinerii independentei prin lupta devenea tot mai evidenta.

Austro-Ungaria si Rusia se intelegeau prin conventia de la Budapesta, semnata la 3 ianuarie 1877, cu privire la schimbarile teritoriale pe care ar fi trebuit sa le aduca un eventual razboi ruso-­turc (Rusia ar fi anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunarii, iar Austro-Ungaria s-ar fi multumit cu Bosnia si Hertegovina).

La 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Bratianu a incheiat Conventia romano- rusa. Conventia a fost semnata de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei in Romania, si de Kogalniceanu, ministrul nostru de externe si stabilea trecerea armatelor ruse pe teritoriul romanesc in regimul rezervat armatelor prietene, chel­tuielile fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa intr-o anexa drumul pe etape spre Dunare, care ocolea Bucurestiul, si numea comisarii pentru raporturile cu institutiile romanesti. Rusia se angaja sa respecte statutul tarii si "sa mentina si sa apere integritatea actuala a Romaniei". Incheierea Conventiei evidentiaza o schimbare a atitudinii Rusiei fata de statul roman in comparatie cu alte faze ale Crizei Orientale din secolul al XIX-lea.

Conventia din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment impor­tant pe calea afirmarii de sine statatoare a statului roman. Imediat, decretul de mobilizare a chemat sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000 formau armata operativa. Desi statul facuse eforturi financiare deosebite pentru a asigura o dotare corespunzatoare, armata era slab inarmata si echipata. Armata romana intra in actiune preluand apararea Dunarii pe linia Turnu Severin-Calarasi. La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat razboi otomanilor si armatele sale au inceput traversarea Romaniei. Luand act de noua realitate, otomanii au bombardat localitatile Bechet, Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu; romanii au ripostat bombardand Vidinul si Turtucaia. Adunarea (29 aprilie) si Senatul (30 aprilie) au votat motiuni prin care declarau starea de razboi cu Imperiul Otoman, dar nu si inde­pendenta. In 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva, privind situatia Romaniei, Mihail Kogalniceanu, ministrul de externe, raspundea printr-un discurs in care declara ca statul roman era hotarat sa rupa orice legatura cu Imperiul Otoman ("Suntem  independenti; suntem natiune de sine statatoare!"). In aceeasi zi, Camera Deputatilor a votat o motiune prin care se lua act de ruperea relatiilor cu Poarta si de independenta absoluta a Romaniei. A doua zi, Senatul vota aceeasi motiune. Proclamarea independentei semnifica atat inlaturarea suzeranitatii otomane cat si a garantiei colective a marilor puteri. Independenta, salutata cu entuziasm de populatie, a fost receptata de Marile Puteri in mod diferit, in functie de propriile interese: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt implinit, dar nu si de jure; Italia si-a aratat simpatia; Franta, Germania si Austro-Ungaria au ramas in expectativa; Marea Britanie a privit-o cu ostilitate, iar Poarta a ripostat prin razboi.

Participarea Romaniei la razboiul pentru independenta (1877 - 1878). La inceputul razboiului, Rusia a refuzat cooperarea cu armata romana, deoarece nu dorea sa-si creeze "obligatii" fata de o tara de la care urmarea sa rapeasca cele trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail). Cu toate acestea, trupele romane au sprijinit trecerea trupelor tariste in sudul Dunarii la jumatatea lui iunie 1877. Dupa ce au traversat Dunarea, rusii au inaintat cu repeziciune pe trei directii, ajungand peste o luna dincolo de Balcani. In luptele de la Dunare, ei au fost sprijiniti de armata romana prin diverse forme: bombardarea flotilei turcesti; bombardamente asupra pozitiilor inamice de pe malul drept al Dunarii etc.

Cheia victoriei in Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificatii cu o pozitie strategica insemnata, aparat de o garnizoana formara din 50.000 soldati, condusa de generalul Osman-pasa; de aici otomanii puteau surprinde si inconjura coloana principala rusa ce se indrepta spre pasul Sipka si Balcani. Ignorand forta armatei otomane, armata rusa a declansat, in iulie, un atac total nepregatit si cu un efectiv militar mic. Inaintarea in Balcani, condusa de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde primele doua atacuri rusesti au fost sangeros respinse.

Situatia critica din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae, comandantul frontului rusesc din Balcani, sa adreseze principelui Carol cunoscuta telegrama din 19 iulie 1877, prin care solicita cooperarea armatei romane, neacceptata pana atunci de partea rusa." Insistentele romanesti privind incheierea unei conventii care sa reglementeze participarea armatei romane n-au dat rezultate. Desi nu exista o conventie militara intre cele doua tari, dupa noi apeluri ale comandamentului rus, armata romana a trecut in sudul Dunarii (Divizia 4 si o parte din Divizia 3). Desi Romania insista in continuare sa se incheie o conventie militara de colaborare care sa precizeze individualitatea armatei romane, in cursul tratativelor dintre tar, arhiduce si principele Romaniei, din august 1877, s-a acceptat doar constituirea unui front romanesc la Plevna, fiind respinsa conventia scrisa. Frontul de la Plevna a fost pus sub comanda lui Carol I.

La 30 august 1877, fortele romano-ruse puse sub comanda principelui Carol au executat un al treilea atac general asupra Plevnei. Singura victorie - cucerirea redutei Grivita I - a fost scump platita, caci au murit aproape 1.000 de ostasi romani, intre care maiorul George Sontu si capitanul Valter Maracineanu. Acest bilant trist, intarea opinia principelui Carol, exprimata inainte de atac, ca cetatea trebuia asediata. Lupte crancene s-au desfasurat in septembrie-octombrie pentru izolarea completa a Plevnei si impiedicarea aprovizionarii garnizoanei otomane. Pentru a intari blocada, fortele romane au cucerit reduta Rahova la 9 noiembrie 1877. Supusa unui permanent bombardament Plevna era, la inceputul lunii noiembrie, complet izolata si cu proviziile aproape epuizate. In ziua de 28 noiembrie 1877 a avut loc incercarea lui Osman-Pasa de a sparge incercuirea la Plevna, care s-a incheiat cu un esec. In aceeasi zi, dupa aproape trei luni, Plevna a capitulat, iar comandantul ei s-a predat ofiterilor romani. Caderea Plevnei a avut o influenta hotaratoare asupra desfasurarii ulterioare a razboiului. In timp ce armata rusa a continuat ofensiva pe directia Sofia - Adrianopol, trupelor romane le-a revenit misiunea de a cuceri cetatile turcesti din vestul Bulgariei, printre care Vidin si Belogradcik. Infranti pe toate fronturile, otomanii au capitulat in ianuarie 1878, semnand armistitiul si apoi tratatul de pace de la San Stefano (februarie 1878).

Recunoasterea internationala a independentei. In ultima parte a razboiului, Rusia a aratat o atitudine neprietenoasa, comunicand autoritatilor romane ca doreste sa obtina cele trei judete din sudul Basarabiei; acest fapt a atras, in ianuarie 1878, protestul Parla­mentului Romaniei. In perioada tratativelor de pace de la San Stefano, relatiile romano-ruse s-au inrautatit si mai mult, urmare a neadmiterii reprezentantului roman la negocieri si mai ales a hotararii Rusiei de a ocupa din nou sudul Basarabiei. Delegatul Romaniei la tratative, colonelul Eraclie Arion, a fost imputernicit sa sustina recunoasterea indepen­dentei si retrocedarea gurilor Dunarii pana la bratul Sf. Gheorghe. Rusia a hotarat insa reanexarea judetelor din sudul Basarabiei, declarand deschis ca-si rezerva dreptul de a le schimba cu Dobrogea. In tara dezbaterile parlamentare au respins insa solutia rusa, sustinand mentinerea integritatii teritoriale.

Tratatul de pace semnat la San Stefano (langa Istanbul), la 19 februarie martie 1878, fara acceptarea Romaniei la dezbateri, prevedea:

*independenta Serbiei, Romaniei si Muntenegrului, autonomia Bosniei si Hertegovinei,

*organizarea Marelui Principat al Bulgariei (in care stationau trupe ruse), care se intindea de la Dunare la Marea Mediterana si avea statut de autonomie;

*stramtorile Bosfor si Dardanele erau deschise circulatiei tuturor navelor; Rusia "oferea" Dobrogea in schimbul anexarii sudului Basarabiei. Toate acestea prevederi oglindeau politica de forta a Rusiei, fapt ce a nemultumit statul roman.

Relatiile romano-ruse au devenit deosebit de incordate. In aprilie 1878, erau aduse din Balcani in Romania trupe si incepea aplicarea planului de ocupare militara. Trupele ruse au ocupat orasul Giurgiu si au ajuns in apropierea capitalei. In aceste conditii, domnitorul Carol I a ordonat regruparea armatei in nordul Olteniei si Munteniei pregatindu-se pentru rezistenta in cazul unei agresiuni militare din partea Rusiei.

Tratatul de la San-Stefano nemultumea si mari puteri ca Anglia, ingrijorata de pozitia castigata de Rusia in Balcani, si Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia si Hertegovina. Germania a preluat misiunea de reconciliere si a organizat noi tratative de pace. Intre timp, Rusia a declarat ca nu este in nici un fel angajata fata de Romania, Conventia din 1877 referindu-se doar la raporturile romano-otomane, nu si la cele ruso-romane.

Ca urmare, in vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate in cadrul Congresului de pace de la Berlin, la care au participat cele sapte state semnatare ale tratatului din 1856. Nici de data aceasta, Romania nu a fost invitata; dupa lungi insistente, primul ministru Ion C. Bratianu si ministrul de externe Mihail Kogalniceanu au fost primiti intr-o sedinta unde au prezentat un memoriu prin care solicitau recunoas­terea independentei si a integritatii nationale, garantarea neutralitatii tarii, acordarea unor despagubiri de razboi, precum si interzicerea trecerii trupelor ruse pe teritoriul Romaniei. Reflectand lupta de interese dintre Marile Puteri, Tratatul de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) prevedea:

*principatul Bulgariei era micsorat si se infiinta in sudul sau provincia autonoma Rumelia,

* Bosnia si Hertegovina intrau sub administratia Austro­-Ungariei,

*insula Cipru revenea Angliei, Serbia si Muntenegru deveneau independente.

* In privinta Romaniei, independenta ii era recunoscuta in anumite conditii: modificarea articolului 7 din Constitutie in sensul acordarii cetateniei romane pentru locuitorii de alta religie decat cea crestina, rascumpararea de catre guvernul roman a actiunilor fostei Societatii care construise drumurile de fier din Romania (societatea Strousberg cu capi­tal german creata in 1872).

* Statul roman primea Dobrogea, Delta Dunarii si Insula Serpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, luat de Rusia. Ingerintele si amenintarile Rusiei au determinat o tensionare a relatiilor romano-ruse. Dincolo de anumite prevederi dezavantajoase, ramanea faptul esential si anume recunoasterea internationala a independentei de stat a Romaniei. Prin tratatul final semnat la 1 iulie, indepen­denta era recunoscuta imediat de Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Austro-Ungaria si abia in 1880 de catre Franta, Anglia si Germania.

Independenta a avut urmari dintre cele mai importante pentru statul roman. A creat conditii pentru intarirea regimului politic si accelerarea progresului economic si social. Reintegrarea Dobrogei dadea o noua perspectiva legaturilor economice cu lumea. Dupa cucerirea independentei, Romania devenea stat cu drepturi depline in relatiile internationale. Suveranitatea nationala a ingaduit afirmarea unei politici externe proprii, a permis instituirea unui sistem protectionist necesar dezvoltarii economice, a creat conditii pentru consolidarea sistemului politico-institutional. Obtinerea si recunoasterea independentei a avut drept principala consecinta proclamarea principelui Carol ca rege, la 14 martie 1881. Romania a devenit astfel regat, ridicandu-si in mod substantial statutul si pozitia internationala.

3. PRINCIPALELE INSTITUTII ALE STATULUI ROMAN MODERN SI PARTIDELE POLITICE 

In epoca moderna, progresul inregistrat de societatea romaneasca s-a reflectat in modul de organizare si functionare a unor institutii fundamentale: domnia (monarhia), Adunarea obsteasca (Parlamentul), guvernul, justitia, biserica, armata. Sistemul politic al Romaniei moderne a avut la baza Constitutia din 1866, care a creat fundamentul democratic al vietii politice. Romania a intrat in randul monarhiilor constitutionale, in cadrul carora suveranul era doar arbitru si factor de echilibru. Rolul prin­cipal il aveau partidele politice, care din 1895 au venit la putere prin mecanismul alternantei la guvernare. Parlamentul, ales prin vot cenzitar, a fost spatiul consacrat al disputelor pe seama legilor propuse de partidele politice.

3.1. Monarhia. Rolul monarhiei in istoria Romaniei moderne a fost fundamental. Aceasta institutie centrala a avut un rol important in anii 1859-1918, contribuind la procesul de afirmare si de modernizare a statului roman. Atributiile domnului, specifice perioadei medievale, au fost modificate printr-o serie de acte fundamentale: Regulamentul Organic (1831-1832), Conventia de la Paris (1858), Constitutia din 1866. In timpul lui Cuza, atributiile domniei au crescut, trecandu-se la un regim autoritar

Monarhia a fost cea mai importanta dintre institutiile statului din aceasta perioada, institutie a carei functionare a fost reglementata prin Constitutie. Actul fundamental din 1866 avea la baza principiul conform caruia suveranul "domneste, dar nu guverneaza". Prin Constitutia din 1866, era consa­crata, ca forma de guvernamant a statului roman, monarhia constitutionala. Mo­delul il constituiau monarhiile parla­mentare din Occident (Belgia, Marea Britanie s.a.), si nu imperiile conserva­toare cu care se invecina Romania. Institutia monarhica a avut un rol major in accelerarea procesului de moder­nizare - occidentalizare a societatii roma­nesti. Conform Constitutiei din 1866, domnul (din 1881, regele) exercita impre­una cu Parlamentul ("reprezentatiunea nationala") puterea legislativa si, impreuna cu guvernul, pe cea executiva. Intre pre­rogativele sale se numarau: sanctionarea si promulgarea legilor, dreptul de amnistie, dreptul de a bate moneda, reprezentarea statului roman in politica externa. EI era seful armatei, avea initiativa legilor si dreptul de veto absolut, putandu-se opune punerii in aplicare a unor legi votate de Parlament. In schimb, actele domnitorului nu aveau autoritate, daca nu erau contrasemnate de un ministru, care purta astfel responsabilitatea lor (Constitutia din 1866 - articolul 92). Domnul il numea pe primul-ministru, care, la randul sau, forma guvernul si organiza noile alegeri (spre deosebire de sistemul democratic clasic, in care guver­nele rezulta din alegeri). Aceasta stare de lucruri era cauzata de situatia concreta a societatii romanesti, in care cei mai multi dintre locuitorii de la sate nu erau stiutori de carte si nu aveau drept de vot (il vor primi dupa primul razboi mondial). Atributiile domnitorului erau pe viata si ereditare.

Simbolul monarhiei constitutionale romanesti a fost Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin aducerea unui principe strain se implinea o dorinta mai veche a clasei politice, al carei scop era de a stinge rivalitatile dintre marile familii boieresti si de a ridica prestigiul international al statului roman. Desigur, descendenta sa dintr-o presti­gioasa dinastie germana a contat mult in dezvoltarea legaturilor politice, economice si militare dintre regatul roman si cea mai insemnata putere europeana din acea vreme, Germania wilhelmiana.

De-a lungul intregii sale domnii de 48 de ani - cea mai lunga din istoria romanilor (1866 - 1914) - Carol a jucat un rol important in evolutia statului roman, fiind figura politica centrala. Devenit principe al Romaniei in 1866, Carol, disciplinat si perseverent, descinzand dintr-o prestigioasa dinastie germana, si-a implinit menirea de monarh constitutional. Carol I s-a atasat de tara al carei domnitor (rege) a devenit, aparandu-i interesele. Primii ani de domnie au insemnat o perioada de adaptare din care n-au lipsit dificultatile determinate de diversi factori: disputele dintre conservatori si liberali-radicali, simpatia francofila a opiniei publice, evidenta in timpul razboiului franco-prusac din 1870-1871. Dupa anii 1870-1871, cand au loc manifestari antidinastice, Carol a cautat sa impuna o domnie autoritara cu acordul Puterilor garante si al conservatorilor. Dificultatile de la inceputul domniei au fost treptat depasite, urmand, indeosebi dupa cucerirea independentei de stat, etapa de consolidare a dinastiei: la 9 septembrie 1878 Carol si-a luat titlul de Alteta Regala, in martie 1881 a fost proclamat Regatul, iar pe 10 mai 1881, Carol I a fost incoronat  (coroana folosita fiind confectionata din otelul tunurilor capturate la Plevna); pe 18 mai 1881 s-a incheiat "pactul de familie", prin care era reglementata succesiunea la tron, mostenitor fiind proclamat printul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al lui Carol I.; in 1884 s-a legiferat crearea Domeniilor Coroanei, ale caror venituri completau lista civila a regelui.

Personalitate echilibrata si cu o educatie deosebita, integru din punct de vedere moral, disciplinat si riguros, regele Carol a reusit sa modereze disputele politice dintre liberali si conservatori, a protejat sistemul bipartit, a incurajat modernizarea statului si a spri­jinit miscarea nationala a romanilor din afara granitelor. De la inceputul domniei s-a sprijinit pe conservatori. A conlucrat si cu liberalii, aflati mai mult timp la guvernare, deoarece acestia erau dornici sa adopte masuri cu caracter reformator in folosul statului roman.

Pe plan intern, Carol a incurajat formarea partidelor politice, a cultivat un climat de ordine, disciplina si rigoare, a staruit pentru modernizarea structurilor economice si a fost un arbitru al vietii politice. EI a instituit in 1895 sistemul rotativei guvernamentale. Prin atributia sa constitutionala de numire a primului ministru, regele avea un rol cheie in determinarea rezultatului alegerilor parlamentare, deoarece fiecare guvern actiona in asa fel incat obtinea victoria electorala. Suveranul a aratat preocupare pentru dezvoltarea invatamantului, a culturii, precum si pentru formarea tinerelor generatii de intelectuali; in 1891 a sprijinit infiintarea Fundatiei culturale "Carol I".

Chemat pe tronul Romaniei pentru a consolida pozitia tarii pe plan international, Carol I a desfasurat o intensa activitate in politica externa; s-a dedicat cuceririi independentei; a alaturat Romania Triplei Aliante (1883) si a implicat-o in razboaiele balcanice. In timpul razboiului de independenta a avut merite importante in desfasurarea operatiunilor militare. Dupa Congresul de pace de la Berlin (1878) a respins cu curaj cererea Rusiei de libera trecere a armatei tariste prin Dobrogea. In contextul deteriorarii relatiilor romano-ruse, dupa 1878 s-a orientat spre Puterile Centrale sau Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si, pentru un timp, Italia), cu care a incheiat Tratatul din 1883 (secret). Aceasta orientare externa n-a fost determinata in primul rand de originea germana a regelui, ci de presiunea panslavismului, sustinut de Rusia. In plus, orientarea spre Puterile Centrale era o reactie la atitudinea neprietenoasa a Rusiei din 1878, cand armatele rusesti au intarziat retragerea lor de pe teritoriul Romaniei, dupa incheierea raz­boiului cu Turcia. Un puternic impact l-a avut faptul ca, dupa ce prin Conventia din aprilie 1877 Rusia s-a angajat sa apere integritatea teritoriala a Romaniei, in 1878, prin Tratatul de la Berlin, a ocupat trei judete din sudul Basarabiei. In timpul regelui Carol I, Romania s-a afirmat ca un factor de echilibru in Balcani. Ca urmare a participarii tarii noastre la al doilea razboi balcanic, incheiat cu pacea de la Bucuresti (1913), Cadrilaterul a revenit statului roman.

Carol I a incurajat lupta romanilor din teritoriile aflate sub dominatie straina, folosind diverse modalitati: interventia regelui pe langa curtea de la Viena pentru eliberarea conducatorilor miscarii memorandiste condamnati in procesul de la Cluj din 1894; sprijinul financiar pentru scolile romanesti etc. Totusi, in aceasta chestiune el a avut o atitudine prudenta, pentru a nu provoca puternicele imperii vecine, Rus si Austro-Ungar. In timpul primului razboi mondial suveranul a acceptat neutralitatea Romaniei, hotarare adoptata in cadrul Consiliului de Coroana de la Sinaia din 21 iulie / 3 august 1914. Dupa moartea lui Carol I (27 septembrie 1914), i-a urmat la tron conform "Pactului de familie" din 1881, Ferdinand I (1914-1927). Acesta si-a legat numele de participarea Romaniei la primul razboi mondial (1916-1918), de realizarea Marii Uniri precum si de infaptuirea unor importante reforme (agrara, electorala).

3.2. Reprezentanta Nationala (Parlamentul). Parlamentul reprezenta puterea legislativa. In baza Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris (1864) s-a inaugurat in Romania parlamentul bicameral: Adunarea Electiva (Adunarea Deputatilor) si Corpul Ponderator (Senatul). Constitutia din 1866 a stat la baza vietii parlamentare din anii 1866-1914, precizand importantele prerogative pe care le avea parlamentul: dezbaterea si adoptarea legilor, a bugetului, controlul activitatii guvernamentale prin intrebari, interpelari, anchete, motiuni de cenzura. Potrivit Constitutiei, Reprezentanta Nationala era un parlament bicameral format din Senat si Adunarea Deputatilor.

De regula, Parlamentul isi desfasura activitatea pe durata a 4 -5 luni pe an, timp in care erau discutate si votate legile. In mod normal, lucrarile se deschideau la 15 noiembrie. La deschidere se citea "Mesajul Tronului" adresat de rege legislativului. Activitatea parlamentara se incheia in fiecare an cu "raspunsul Corpurilor Legiuitoare la mesajul tronului". Parlamentul isi exercita dreptul de a controla puterea executiva, urmarind modul in care se aplicau legile. Deputatii si senatorii, mai ales cei din opozitie, se foloseau de dreptul de interpelare, cerand unor ministri sa raspunda pentru anumite decizii sau acte politice si cateodata obligandu-i chiar sa demisioneze. Parlamentul a avut o contributie esentiala in crearea cadrului legislativ al modernizarii. In activitatea lor, guvernantii aveau de infruntat opozitia parlamentara care era extrem de activa.

3.3. Guvernul, ca institutie reprezentand puterea executiva, este o creatie a epocii moderne, avand ca act de nastere Regulamentul. In baza Constitutiei din 1866, regele incredinta guvernul unui lider de partid, dupa care dizolva parlamentul si se organizau alegeri generale. Prin acest sistem, executivul isi construia majoritati parlamentare, autoritatile locale fiind puse in slujba partidului aflat la putere. Astfel, guvernul "facea" Parlamentul, ceea ce insemna o alterare a regimului constitutional. In 1895, regele Carol I a introdus sistemul "rotativei guvernamentale" care consta in alter­narea la guvernare a celor doua partide importante: Partidul National Liberal si Partidul Conservator. "Rotativa guvernamentala" nu a exclus disputele si patimile politice. Conform Constitutiei din 1866, executivul era raspunzator in fata parlamentului pentru activitatea desfasurata, dar in practica era factorul decisiv in conducerea tarii.

3.4. Armata a avut un rol major in evolutia Romaniei moderne, aducandu-si contributia la cucerirea independentei de stat si la infaptuirea Marii Uniri. Ea a evoluat ca structura si organizare: in 1860 s-a infiintat Ministerul de Razboi, iar legea privind organizarea puterii armate (1868) a introdus principiul mobilizarii generale.

3.5. Biserica era o importanta institutie, care se bucura de respect si de prestigiu moral. Cuza a secularizat averile manastiresti (1863) si a incercat sa diminueze rolul clericilor in treburile civile. Prin intelegerea dintre guvern si Patriarhie (1885), Biserica Romana ramanea independenta, pastrandu-si administratia in conformitate cu canoa­nele rasaritene. Tot acum, Biserica Ortodoxa si-a proclamat autocefalia fata de Patriarhia de la Constantinopol, fapt care avea urmari pozitive asupra suveranitatii nationale. Ea a contribuit la dezvoltarea culturii, la unitatea spirituala si nationala a romanilor.

3.6. Partide si grupari politice. Pluralismul a fost o trasatura a sistemului politic din Romania in aceasta perioada. Viata politica a fost dominata de Partidul National Liberal constituit in 1875 si de Partidul Conservator, infiintat in 1880. Ambele au participat la guvernarea tarii si, cu toate deosebirile de idei, au actionat in vederea modernizarii societatii romanesti. In viata politica au mai existat si disidente liberal-radicale, conservatoare, partide de orientare social-democrata sau socialista.

Liberalii. Reprezentand indeosebi burghezia, liberalii ii aveau ca reprezentanti de seama pe I. C. Bratianu, C. A. Rosetti, D.A. Sturdza, Ion I.C. Bratianu. Ei se pronuntau pentru respectarea regimului parlamentar constitutional si "domnia legilor", fiind adeptii politicii "prin noi insine". Deosebirile de opinii au determinat cristalizarea unor grupari sau dizidente. Astfel, s-au afirmat liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti care sustineau libertatea presei, largirea dreptului de vot prin formarea unui colegiu unic de alegatori, reforma agrara radicala. In cadrul P.N.L., in 1884, s-a creat gruparea radicala condusa de C.A. Rosetti, iar dupa moartea sa de Gheorghe Panu, care milita pentru introducerea votului universal, impozit progresiv pe venit, reforma agrara si o legislatie eficienta a muncii; in 1886 s-au desprins tinerii liberali condusi de Nicolae Fleva. Dupa 1895, s-a constituit gruparea condusa de P.S. Aurelian, numita "drapelista" dupa oficiosul acestuia, "Drapelul". Totusi, aceste disidente nu au afectat decisiv unitatea partidului: dupa 1890, odata cu afirmarea tinerilor politicieni in frunte cu Ion I. C. Bratianu, partidul si-a consolidat pozitia. In 1913, in programul liberal au fost inscrise doua reforme importante: reforma agrara (vizand crearea unei proprietati mijlocii puternice) si reforma electorala (acordarea dreptului de vot pentru stiutorii de carte). Principalele publicatii liberale erau "Romanul", "Vointa nationala" si " Viitorul".

Conservatorii. Din randul acestora faceau parte marii proprietari de pamant, intelectuali, elemente ale burgheziei comerciale si bancare. Adepti ai politicii "pasilor marunti", ei se straduiau sa mentina vechile traditii politice si marea proprietate. Intre liderii de seama s-au remarcat Lascar Catargiu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Gheorghe Gr. Cantacuzino. Publicatiile centrale conservatoare erau "Timpul", "Conservatorul", "Epoca". Acest partid nu a fost ocolit de fuziuni sau disidente: in 1907, conservatorii s-au unit cu junimistii condusi de Petre Carp, iar in 1908 gruparea lui Take Ionescu a parasit partidul si a infiintat Partidul Conservator Democrat, promotor al accelerarii ritmului de modernizare a tarii. De asemenea, Nicolae Filipescu impreuna cu adeptii sai au parasit Partidul Conservator in 1915, datorita politicii lor filoantantiste.

Alte orientari politice. Pe scena politica au aparut si alte orientari politice, dar de mai mica intindere. Dupa 1890 s-a incercat constituirea unui Partid Taranesc, evidentiindu-se Constantin Dobrescu Arges, Vasile Kogalniceanu, Ion Mihalache. Eforturile acestora s-au concretizat in octombrie 1895, atunci cand s-a constituit Partida Taraneasca. Aceasta va avea, insa, o existenta efemera, un adevarat Partid Taranesc constituindu-se abia dupa Primul Razboi Mondial.

Miscarea socialista s-a afirmat la sfarsitul secolului al XIX-lea prin intelectualii cu vederi de stanga si prin publicatii precum "Contem­poranul", "Lumea Noua" sau "Emanciparea". Un teoretician al miscarii a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea, autorul primului program socialist din Romania, intitulat "Ce vor socialistii romani?". In 1893 s-a infiintat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Romania care sustinea introducerea votului universal, garantarea drepturilor politice si economice ale muncitorilor, rascumpararea marilor proprietati si arendarea lor la tarani. In 1899, prin "tradarea generosilor", care s-au orientat spre liberali, P.S.D.M.R., bazat pe ideile socialiste ale epocii, s-a dizolvat. Miscarea socialista a supravietuit in cercurile socialiste si in organizatiile sindicale. In 1910, a fost organizat Partidul Social Democrat din Romania, iar istoricul Nicolae Iorga a pus bazele Partidului Nationalist Democrat.

3.7. Politica externa. Dupa experienta Congresului de la Berlin, regele Carol I si Ion C. Bratianu au cautat sa incadreze Romania intr-un sistem de aliante care sa-i asigure prote­jarea integritatii teritoriale si a intereselor sale externe. Era vorba, in primul rand, de a se apara in fata tendintelor expansio­niste ale Imperiului Rus, pentru care regatul roman constituia o piedica in calea aspiratiilor hegemonice in Europa de Sud-est. Tripla Alianta, formata din Germania, Austro-Ungaria si Italia, reprezenta o uriasa forta politica, eco­nomica si militara, sub auspiciile careia regatul roman isi putea mentine stabili­tatea si se putea dezvolta in continuare. Romania s-a alaturat Triplei Aliante printr-un tratat bilateral incheiat cu Aus­tro-Ungaria (18/30 octombrie 1883), la care a aderat, in aceeasi zi, si Germania. Aceasta aderare a Romaniei la Tripla Alianta a fost tinuta secreta, datorita puternicelor sentimente francofile ale majoritatii opiniei publice romanesti. Trebuie precizat, insa, ca in acea epoca, Franta nu putea oferi statului roman garantii suficiente de sustinere externa.

Politica guvernului maghiar fata de romanii din Transilvania, fata de fruntasii memorandisti a slabit alianta Romaniei cu Puterile Centrale si a influentat opinia publica din regat, care a devenit din ce in ce mai ostila Austro-Ungariei. Treptat, politi­ca externa a Romaniei s-a reorientat spre Tripla Antanta, formata din Franta, Marea Britanie si Rusia. In acest sens, semnifica­tiva a fost vizita tarului Nicolae al II-lea la Constanta in iunie 1914. De asemenea, legaturile diplomatice cu Franta s-au inten­sificat, creandu-se, astfel, premisele pentru participarea Romaniei la Primul Razboi Mondial de partea Antantei. Daca Romania nu a participat la primul razboi balcanic, izbucnit in 1912, in cel de-al doilea razboi balcanic ea s-a aflat de partea celor victoriosi, deci alaturi de Serbia, Grecia si Turcia, impotriva Bulgariei. Prin Tratatul de la Bucuresti (28 iulie/10 august 1913), Bulgaria a cedat Romaniei sudul Dobrogei (Cadrilaterul, format din judetele Durostor si Caliacra). Cel de-al doilea razboi balcanic a sporit rolul Romaniei de garant al echilibrului in Balcani, deci de putere importanta in sud-estul continentului.

4. STATUL - AGENT AL MODERNIZARII PANA LA PRIMUL RAZBOI MONDIAL

4.1. Agricultura. Problema taraneasca. Pana in anul 1914, agricultura a ramas cea mai importanta ramura economica. Principalul progres in agricultura a fost cresterea suprafetelor cultivate mai ales cu cereale. Marea proprietate reprezenta in jurul anului 1900 aproximativ 50% din suprafata arabila a tarii. In acelasi timp, aproape 80% din totalul taranimii nu poseda pamant suficient. Dupa anul 1900, agricultura a fost inzestrata cu masini si utilaje, care nu au determinat insa o crestere insemnata a productivitatii. La baza relatiilor agrare au ramas invoielile agricole. Sistemul arenzilor in munca si produse si munca la tarla au complicat situatia taranilor. Interventia statului in domeniul agriculturii a pornit de la realitatile specifice anilor 1859 - 1918: ponderea importanta a acestei ramuri in cadrul economiei nationale (in 1900 contribuia cu doua treimi la produsul national si asigura trei patrimi din exportul tarii), insuficienta pamantului pentru tarani, analfabetismul, inventarul agricol modest, credite putine, tensiunile sociale (rascoalele din 1888, 1894, 1898 -1899, 1907). Dupa legea rurala din 1864, au urmat alte masuri ameliorative: in martie 1866 s-a adoptat legea invoielilor agricole, care reglementa raporturile dintre tarani si mosieri; in 1881 s-a infiintat Creditul Agricol; constituirea bancilor populare; adoptarea in 1904 a legii care permitea taranilor sa formeze obsti satesti in vederea cumpararii de pamant; dupa rascoala din 1907 a fost limitata arendarea, s-a elaborat o noua lege a invoielilor agricole si s-au adoptat noi masuri care sa faciliteze cumpararea de pamant.

Asemenea masuri nu au abordat insa problema esentiala si anume cea privind redistribuirea pamantului. In 1907, a avut loc o mare rascoala a taranilor care s-a extins din nordul Moldovei pana in Muntenia si Oltenia; a fost nevoie de interventia armatei pentru inabusirea acesteia, numerosi tarani fiind omorati sau arestati. Rascoala a aratat acuitatea problemei agrare si a generat o semnificativa mutatie in atitudinea clasei politice fata de taranime. Imediat dupa rascoala au fost adoptate unele masuri vizand rezolvarea problemei agrare: legea invoielilor agricole (1907); infiintarea Casei Rurale (1908). In ciuda acestei legislatii, agricultura a ramas in mare masura asemanatoare structural cu ceea ce fusese la jumatatea secolului precedent. In 1907, circa o treime dintre familiile de tarani aveau mai putin de 3 ha, astfel ca pentru a-si asigura existenta, erau nevoite sa se "invoiasca" pentru a lucra pe mosiile marilor proprietari. Relatiile agrare nu s-au schimbat substantial, iar productivitatea era relativ modesta; predomina cultura cerealelor. Schimbari sesizabile au aparut in organizarea productiei pe marile proprietati, in sensul ca a crescut numarul masinilor agricole si al muncitorilor agricoli.

4.2. Industria. Industria a fost domeniul in care progresul a avut o evolutie lenta, dar continua, accelerandu-se ritmul acestuia in ultimul deceniu al secolului trecut. Daca pana in deceniile 7-8 ale secolului al XIX-lea activitatile industriale erau sustinute mai ales de ateliere si manufacturi, neimplicarea statului printr-o politica de incurajare si protejare a productiei interne a avut drept urmare un parcurs lent spre modernitate. Interventia statului s-a realizat dupa ce Romania a devenit independenta si dupa ce a expirat conventia comerciala incheiata cu Austro-Ungaria in 1875. Totusi, imediat dupa obtinerea independentei, industria era lipsita de capital autohton, de cadre tehnice bine calificate, de masini si materii prime. In consecinta, politicieni, eco­nomisti, oameni de cultura au sustinut ca incurajarea industriei nationale se putea realiza printr-un program de masuri protectioniste. Cadrul legislativ a vizat mai ales dezvoltarea principalelor ramuri in­dustriale: industria alimentara, forestiera, petroliera si metalurgica. Ca urmare, industria a cunoscut un proces de modernizare, in dauna productiei mestesugaresti. Acest fapt a fost determinat, in buna masura, de initiativele in plan legislativ adoptate de Parlamentul roman: legea de incurajare a industriei nationale din 1887, care viza industria mare, acorda inlesniri, pe timp de 15 ani, celor care infiintau intreprinderi mari, cu cel putin 25 de lucratori si cu un capital minim de 50.000 lei. Legea generala a tarifelor din 1886 initia protectionismul, aplicand unele taxe de import la produse care concurau cu produsele indus­triei nationale. In 1895, conservatorii au adoptat legea minelor prin care bogatiile subsolului, cu exceptia petrolului au trecut in proprietatea statului, creandu-se conditii mai bune pentru exploatarea lor. Aceste masuri au favorizat un ritm mai accentuat de dezvoltare a industriei. Industria usoara era cel mai bine reprezentata, deoarece necesita capitaluri mici, dispunea de materie prima din abundenta si ieftina, procurata din agricultura si aducea castiguri imediate.

Dupa anul 1900, cea mai dezvoltata era industria petroliera, care beneficia de cele mai moderne rafinarii din lume, astfel incat Romania era, in 1914, a doua tara producatoare de petrol din Europa. Progrese au inregistrat industria forestiera si alimentara. In preajma primului razboi mondial, industriile dominante erau industria petroliera si cea de cherestea. Lacunele din structura industriei romanesti sunt evidente. Absenta unei industrii siderurgice si constructoare de masini, precum si caracterul rudimentar al industriei chimice erau indicii ca nivelul industrializarii se aflau cu mult in urma celor vest-europeni. In plus, industria contribuia doar cu 17 % la realizarea produsului intern brut (in preajma primului razboi mondial). Industria constructoare de masini era inexistenta, astfel tara ramanea dependenta de importuri in acest sector vital. O trasatura specifica a constituit-o patrunderea capitalului strain in diverse ramuri (petrol, gaz, electricitate, zahar), indeosebi dupa adoptarea legii minelor (1895), care acorda numeroase facilitati investitorilor. Ponderea cea mai importanta o avea capitalul englez, olandez, francez si belgian.

4.3. Transporturile. Progresele in domeniul industriei si accesul la piata internationala au fost posibile si datorita modernizarii mijloacelor de transport si de comunicatii. Mecanizarea comunicatiilor, utilizarea telegrafului si telefonului au favorizat tranzactiile, iar extinderea retelei feroviare si a soselelor a influentat cresterea volumului transporturilor. Statul a acordat o mare atentie dezvoltarii cailor de transport: in 1869 a fost inaugurata calea ferata Bucuresti-Giurgiu, prima din Romania, iar in 1872 s-a dat in folosinta Gara de Nord; in 1879 a inceput construirea caii ferate Buzau-Marasesti, prima cale ferata executata de sta­tul roman. Ca si in alte domenii ale dezvoltarii economice, statul roman si-a asumat responsabilitatea pentru administrarea intregului sistem feroviar. Dupa obtinerea independentei, caile ferate devin monopol de stat prin rascumpararea liniilor construite de actionarii straini. In 1895 s-a dat in folosinta podul peste Dunare de la Cernavoda, construit de inginerul roman Anghel Saligny, la acea vreme cel mai lung pod din Europa.

4.4. Comertul si sistemul bancar. Ca expresie a progresului economic, Romania a incheiat acorduri comerciale cu Austro-Ungaria (1875), Franta, Marea Britanie, Italia (1876), Germania (1877). Finantele publice si creditul au constituit un alt sector in care sta­tul a intervenit activ in scopul dezvoltarii relatiilor capitaliste. Mutatii importante au aparut in sistemul bancar: in 1867 s-a instituit noul sistem financiar bazat pe moneda nationala (leul); a luat fiinta Casa de Economii si Consemnatiuni (1864). Prima emisiune de hartie - moneda a fost realizata in 1877. Ea a impus ordinea monetara si a contribuit la incurajarea investitiilor interne. Un moment important l-a constituit infiintarea Bancii Nationale a Romaniei (1880) cu dreptul de a emite moneda. Proiectul de lege prevedea ca pentru infiintarea bancii nu putea fi folosit decat capitalul romanesc, din care doua treimi urmau sa provina din surse particulare, iar o treime de la stat. Capitalul particular al bancii a fost cel liberal. La inceputul secolului XX, sistemul bancar era deja format si raspundea necesitatilor de credit ale societatii romanesti. Ca o expresie a dezvoltarii economice, in 1881 se infiinteaza Bursa din Bucuresti, prima bursa de valori din Romania.

4.6. Invatamantul. Organizarea invatamantului pe principii moderne a inceput inca din prima jumatate a secolului al XIX-lea prin activitatea carturarilor Gheorghe Asachi si Gheorghe Lazar. Invatamantul public s-a introdus prin Regulamentele Organice. Legea instructiunii publice din 1864 a fixat cadrul organizatoric si de dezvoltare pentru invatamantul primar, secundar si universitar. Introducand obligativitatea si gratuitatea invatamantului primar de 4 clase si stabilind un sistem unitar de invatamant, legea situa Romania alaturi de tari avansate ca Franta, Italia, Elvetia, Tarile Scandinave. Populatia scolara era in crestere, desi analfabetismul continua sa fie o problema pentru Romania. Dezvoltarea invatamantului a mai facut un pas in 1893, cand a fost votat proiectul de lege propus de Take Ionescu. Acest proiect reor­ganiza invatamantul primar si ii dadea un caracter practic. De asemenea, s-a reorganizat instructiunea publica, punandu-se accent pe frecventa elevilor si pe pregatirea noilor dascali, s-a dezvoltat reteaua scolara, crescand numarul stiutorilor de carte. Cel mai important rol in modernizarea invatamantului romanesc de toate gradele l-a avut pedagogul, matematicianul si astronomul Spiru Haret. Ca ministru al instructiunii publice, el a initiat culturalizarea si alfabetizarea in mediul rural si a organizat programe speciale de pregatire a invatatorilor. Totodata, s-a afirmat invatamantul superior si s-a format un corp profesoral valoros, s-au creat laboratoare si au aparut publicatii stiintifice. Dupa infiintarea Universitatilor din Iasi (1860) si Bucuresti (1864), au fost orga­nizate si alte noi institutii de invatamant superior: Facultatea de Medicina, Scoala de Arte Frumoase, Scoala Superioara de Poduri si Sosele (1881), Scoala Superioara de Arhitectura, Universitatea din Cluj (1872) Universitatea din Cernauti (1874) etc. In aceasta perioada au aparut primele organizatii ale corpului didactic, publicatii consacrate scolii si problemelor pedagogice, primele asociatii studentesti. In celelalte teritorii romanesti, situatia invatamantului era dificila datorita atitudinii imperiilor care le stapaneau: lipsa ajutorului financiar, impunerea predarii in limba maghiara (in Transilvania dupa 1867), in germana (Bucovina) si rusa (Basarabia). In Transilvania, limba romana era admisa ca limba de predare in invatamantul primar si confesional. Insa in timpul regimului dualist, limba maghiara a devenit obliga­torie pentru predarea tuturor obiectelor de studiu. In invatamantul superior exista cate o catedra de limba romana la Universitatile din Cluj si Budapesta, cu subventii pentru studentii romani acordate de biserica si de fundatiile particulare; de asemenea, s-a infiintat o catedra de limba si literatura romana la Universitatea din Cernauti.

4.7. Cultura. Cultura a fost un alt aspect de seama al modernizarii Romaniei. Literati, artisti, oameni de stiinta au deschis drumuri noi si au infi­intat institutiile culturale fundamentale pentru un stat modem. Ei au cultivat valorile artistice si stiintifice care au sincronizat si integrat Romania in lumea civilizata. Secolul al XIX-lea poate fi considerat cel mai spectaculos in istoria romanilor datorita trecerii de la Evul Mediu la modernitate. In acest proces, rolul hotarator revine culturii care a schimbat mentalitati si a orientat societatea romaneasca spre un model european.

Academia Romana. Infiintata ca "Societatea literara romana" (1866), ulterior Societatea Academica Romana (1867), Academia Romana primeste aceasta titulatura in anul 1879. Ea avea trei sectii: literatura, istorie, stiinte. Din initiativa unor oameni de cultura din toate provinciile locuite de romani se forma, in 1866, o societate literara care avea ca scop initial stabilirea ortografiei, gramaticii si editarea dictionarului limbii romane. Treptat, s-au alaturat nu numai filologi si istorici, ci si personalitati din domeniul economiei, medicinei, stiintelor naturale etc. Din 1879, scopul principal al Academiei Romane a fost pro­movarea "culturii, limbii si istoriei nationale, a literelor, stiintelor si artelor frumoase". Din acest for au facut parte importanti oameni de cultura Academia a ramas pana astazi cea mai importanta institutie de cultura a Romaniei. Inca de la intemeiere, membrii Academiei proveneau din toate tinuturile locuite de romani (din Transilvania, Bucovina, Basarabia si de la sudul Dunarii), fapt semnificativ pentru politica culturala a statului roman. In aceeasi directie pan-ro­maneasca a actionat si "Liga pentru uni­tatea culturala a tuturor romanilor", infiintata la Bucuresti in 1890, al carei suflet a fost Nicolae Iorga. Prin filialele ei, deschise in diferite orase ale tarii si in unele capitale occidentale, au fost incura­jate si facute cunoscute eforturile de emancipare culturala si politica ale roma­nilor transilvaneni.

Academia Romana a devenit treptat principalul for de coagulare a fortelor culturii si stiintei, contribuind la afirmarea spiritualitatii romanesti din toate provinciile. Au luat fiinta diverse societati si asociatii culturale. Una dintre cele mai importante a fost Societatea "Junimea" (Iasi 1863), avandu-i ca fondatori pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor si Petre P. Carp. Publicatia acesteia, "Convorbiri Literare" a promovat valori autentice, bazandu-se pe criteriul estetic, afirmand insemnatatea si valoarea literaturii. Junimea a reunit nume ilustre ale culturii si vietii politice romanesti: Eminescu, Alecsandri, Creanga, Xenopol, Slavici etc. Alaturi de aceasta au activat si alte societati: Societatea Culturala "Ateneul Roman" (Bucuresti, 1865).

In literatura s-au format mai multe curente, caracterizate printr-o anumita viziune asupra continutului creatiei literare si a rolului creatorului in cadrul societatii: romantismul se intemeia pe evocarea trecutului, a virtutilor inaintasilor ca model de redesteptare a spiritului national, pe evocarea naturii si a iubirii; samanatorismul, care prezenta satul romanesc ca un mediu ideal de viata, sustinea valorificarea folclorului si a literaturii originale; poporanismul isi propunea orientarea literaturii spre reflectarea problemei rurale. Reprezentantii acestui curent nu credeau in viitorul industrial al Romaniei si preconizau dezvoltarea lumii satelor, militand pentru votul universal si reforma agrara.

adunari ad-hoc - adunari intrunite anume pentru un anumit scop.

alternanta la guvernare (rotativa guvernamentala) - practica politica pre­luata dupa model englez, conform careia doua partide politice sunt chemate alter­nativ la guvernare; in Romania a functionat din 1895 pana in 1918 si a fost reprezentata de alternarea liberalilor si a conservatorilor

amnistie - act al domnitorului, regelui etc. prin care se inlatura raspunderea penala pentru o infractiune.

armistitiu - act incheiat intre doua forte aflate in conflict care stipuleaza incetarea temporara a ostilitatilor.

balanta comerciala - raportul dintre  valoarea generala a importul si cea a exportului.

caimacam - loctiitor al domnitorului.

capitulare - incetarea ostilitatilor armate intre fortele beligerante prin depunerea armelor de catre una din parti.

Casa Scoalelor - institutie creata in 1896 pentru a incuraja construirea noilor localuri de scoli.

colegiu electoral - categorie de votanti care cuprinde cetatenii cu aceeasi avere sau rang social.

confederatie - uniune de state independente, avand anumite institutii centrale comune.

de facto  - in fapt; ceea ce exista in practica.

de iure - de drept; ceea ce exista in teorie.

deznationalizare - politica practicata in raporturile cu minoritatile si prin care se urmareste ca acestea sa-si piarda identitatea nationala.

diaspora - grup etnic aflat in afara granitelor tarii de origine.

domnie ereditara - forma de guvernamant in care succesiunea la conducerea statului avea loc in cadrul aceleiasi familii.

drept de veto - atribut al suveranului de a se opune punerii in aplicare a unor legi votate de Parlament.

dualismul austro-ungar - alianta din 1867 prin care imparatul Austriei a devenit si rege al Ungariei. In urma acestui pact, Transilvania a fost incorporata Ungariei.

elita -un grup restrans de oameni care se disting prin instruire, talent, avere etc. si care ocupa pozitii importante in cadrul societatii.

gubernie - unitate administrativ-teritoriala in cadrul Imperiului Rus care nu dispunea de autonomie.

integritate teritoriala - principiu de drept inter­national, potrivit caruia fiecare stat isi exercita deplinul control asupra teritoriului sau.

interpelare - procedura de control par­lamentar, constand in dreptul unui senator sau deputat de a cere si primi explicatii din partea guvernului in legatura cu modul de rezolvare a unor probleme politice, administrative, diplomatice etc.

lovitura de stat - actiune de preluare a puterii iara respectarea procedurilor constitutionale.

mesajul tronului - comunicare rostita de monarh, cu prilejul deschiderii sesiunii parlamentului, in care erau prezentate problemele tarii si recomandarile privind rezolvarea lor.

modernism - curent sau tendinta, manifestat in special in arta si literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin negarea traditiei si prin adoptarea unor noi principii de creatie.

modernitate - in sens general, caracte­ristica de a fi modem, respectiv ceea ce este diferit sau chiar opus preceptelor, normelor si practicilor traditionale, referindu-se la produse ale culturii, institutii, forme de organizare sociala etc.

monarhie constitutionala - forma de guvernamant in care puterea suprema apartine unei singure persoane (rege) ale carei prerogative sunt limitate prin constitutia tarii.

neoabsolutism -  regim de centralizare si germanizare impus de austrieci in Transilvania dupa 1849.

panslavism - curent politic care sustinea unirea tuturor slavilor intr-un singur stat.

plebiscit - consultare a cetatenilor care se pronunta prin da sau nu asupra unui proiect de lege sau a unui act de importanta deosebita (referendum).

a promulga - a dispune, printr-un act oficial, ca o lege sa intre in vigoare, sa de­vina executorie.

pronunciament - declaratie sau actiune prin care se exprima protestul fata de un anumit sistem social-politic.

razboaie balcanice - conflicte militare in Balcani (1912 -1913) cauzate de dominatia otomana si de rivalitatile din zona.

reduta - mic fort de aparare, de forma poligonala, inconjurat de santuri.

regim autoritar  - forma de guvernare in care seful executivului are puteri sporite, in dauna legislativului.

responsabilitate ministeriala - obligatia unui ministru de resort de a raspunde politic sau juridic pentru contrasemnarea unei legi sanctionate de suveran; obligatia ministrilor de a raspunde politic sau juridic pentru actul de guvernare.

a sanctiona - a confirma o lege sau o dispozitie.

secularizare - trecerea averilor bisericesti sau manastiresti in proprietatea statului.

suzeranitate - dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu dar nu are o autonomie completa.

tarif vamal protectionist - taxe puse marfurilor importate pentru protejarea productiei autohtone.

traditionalism - curent sau tendinta care cultiva sau supraevalueaza elementele traditionale.

tratat de pace - act care reglementeaza raporturile dintre statele care s-au aflat in conflict.

vot cenzitar - vot exprimat de cetatenii "activi" in viata politica; criteriul in baza ca­ruia poate fi evaluat activismul este dat de o limita a impozitului (cens) perceput de stat.

vot de blam (de neincredere) - actiune a Parlamentului prin care politica guvernului este dezaprobata. In urma votului de blam guvernul este obligat sa demisioneze.

5. PRIMUL RAZBOI MONDIAL

5.1. Perioada neutralitatii armate (1914 - 1916)

Contextul international. La inceputul secolului al XX-lea marile puteri europene erau grupate in doua aliante politico-militare opuse: Tripla Alianta sau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) si Tripla Intelegere sau Antanta (Anglia, Franta, Rusia). Interesele politice si economice divergente ale acestora, numeroasele crize regionale (marocana, bosniaca, balcanica etc.) prefigurau un conflict de mari proportii. Acesta s-a declansat pe 15 iunie 1914, cand a avut loc atentatul de la Sarajevo in urma caruia arhiducele Franz Ferdinand (mostenitorul tronului austro-ungar) si sotia sa, Sofia, au fost ucisi de un nationalist sarb. Asasinatul a servit ca pretext Austro-Ungariei pentru atacarea Serbiei la 15 iulie 1914. Incurajata de Germania, Austro-Ungaria a declarat razboi Serbiei. In "saptamana tragica" care a urmat acestui act, a intrat in functiune sistemul de aliante care a transformat razboiul intr-unul european si mondial. Carol I si oamenii politici romani aveau motive inte­meiate sa se teama de razboi. Pozitia geografica a Romaniei, poten­tialul ei economic si uman faceau inevitabila implicarea tarii noastre in conflict. Alianta cu Puterile Centrale complica insa lucrurile.

Pozitia Romaniei fata de razboi. Izbucnirea Primului Razboi Mondial la 15 iulie 1914 a pus Romania in fata unei intrebari fundamentale: cu care din cele doua tabere politico-militare sa se alieze (Antanta sau Puterile Centrale), pentru a-si realiza unitatea statala? O hotarare era greu de luat, deoarece Rusia (care facea parte din Antanta) anexase Basarabia, iar Austro-Ungaria (care se afla in tabara Puterilor Centrale) stapanea Transilvania si Bucovina. Pe de alta parte, Romania era legata de Tripla Alianta printr-un tratat semnat in 1883 cu Austro-Ungaria, la care aderasera Germania si Italia, tratat care a avut drept scop garantarea securitatii fata de politica agresiva a Rusiei. In aceste conditii, Romania trebuia sa ia o hotarare care sa nu-i prejudicieze interesele nationale.

Regele Carol I a convocat Consiliul de Coroana la Sinaia, pe 21 iulie 1914, la care au participat printul mostenitor, Ferdinand, membrii guvernului Bratianu, fruntasii politici ai tarii. In dezbaterile care au avut loc, regele Carol I a pledat pentru intrarea in razboi alaturi de Puterile Centrale, fiind sustinut de Petre P. Carp, care vedea in Rusia o primejdie de moarte pentru tara noastra. Ceilalti oameni politici, printre care Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Ion I. C. Bratianu s-au pronuntat pentru neutralitate, pe motiv ca Austro-Ungaria a atacat Serbia si in acest caz Romania nu are nici o obligatie. Rege constitutional, Carol I a acceptat, in final, formula neutralitatii armate, supunandu-se majoritatii. In comunicatul oficial se preciza ca atitudinea de neutralitate a Romaniei se motiva prin faptul ca nu a fost prevenita de aliatul sau de izbucnirea razboiului, asa cum prevedea tratatul de alianta, iar Austro-Ungaria nu fusese atacata. Hotararea a fost acceptata si de urmasul sau, Ferdinand I (din septembrie 1914). Guvernul liberal condus de Ion I. C. Bratianu considera ca tara trebuia bine pregatita pentru razboi, iar optiunea militara sa fie decisa in functie de evolutia evenimentelor. Totodata se urmarea obtinerea sprijinului Marilor Puteri pentru intregirea teritoriala.

POZITIA FATA DE RAZBOI IN 1914-1916: intrarea in razboi alaturi de Puterile Centrale - regele Carol I, conservatorii filogermani (P.P. Carp); expectativa armata pentru pregatirea razboiului si realizarea unitatii nationale - guvernul liberal; intrarea in razboi alaturi de Antanta - majoritatea opiniei publice, opozitia nationalista; neutralitatea definitiva - miscarea socialista.

Negocieri pentru intrarea in razboi. In perioada neutralitatii, opinia publica romaneasca si principalele partide politice erau framantate de posibila intrare a Romaniei in razboi si de problema intregirii nationale. Opinia publica romaneasca si majoritatea oamenilor politici erau favorabili unei apropieri de Antanta. In septembrie 1914, Romania a incheiat o conventie secreta cu Rusia prin care, in schimbul unei "neutralitati binevoitoare", i se recunostea dreptul de a-si uni teritoriile romanesti stapanite de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). Tot acum a fost semnat un acord cu Italia prin care s-a convenit ca cele doua tari "sa actioneze impreuna pentru lichidarea Austro-Ungariei", sa se informeze reciproc in legatura cu orice schimbari preconizate in politica lor si sa nu renunte la neutralitate fara consultari prealabile. Guvernul roman a dus tratative si cu celelalte tari din Antanta (Franta, Anglia).

Dupa moartea regelui Carol I (27 sept.1914), responsabilitatea poli­ticii externe a fost asumata de I.I.C. Bratianu. Desi atat Bratianu, cat si regele Ferdinand I inclinau spre Antanta, ei nu intentionau sa renunte la neutralitate fara garantii complete din partea Aliatilor privind situatia Romaniei si realizarea obiectivelor sale nationale. Bratianu a fost prudent in negocierile cu Antanta pentru a nu angaja prematur tara in razboi. In acelasi timp era constient ca Romania nu putea ramane neutra pana la sfarsitul razboiului, daca dorea reali­zarea unirii. Masurile interne de pregatire a teritoriului si armatei pentru o eventuala intrare a tarii in razboi si intensa activitate diplomatica din perioada neutralitatii (1914-1916) s-au desfasurat pe fondul unor puternice confruntari intre antantisti si germanofili.

In anii 1914-1916, cele doua tabere politico-militare (Antanta si Puterile Centrale) au incercat sa atraga Romania de partea lor, mizand atat pe pozitia ei geostrategica, cat si pe importantele resurse de petrol si cereale. Viena (cancelarul Otto Czernin) si Berlinul (imparatul Wilhelm II) au folosit diverse modalitati: presiuni asupra primului ministru ungar Istvan Tisza pentru a-l determina sa acorde concesiuni romanilor din Transilvania, sau chiar sa permita armatei romane sa ocupe o parte din aceasta provincie sub pretextul apararii ei impotriva unei invazii rusesti; promisiuni ca Bulgaria va conlucra cu Romania la rezolvarea disputelor teritoriale din sudul Dobrogei ("cartea bulgara"); incercari de inlaturare a lui Ion I.C. Bratianu si de instalare a unui guvern conservator condus de un politician progerman. La randul ei, Antanta a uzat de toate mijloacele, imbinand promisiunile cu amenintarile pentru a-l determina pe Ion I.C. Bratianu sa i se alature; tratativele dintre guvernul roman si Antanta s-au purtat la Bucuresti, Paris, Londra, Petersburg si au fost influentate de evolutia evenimentelor de pe front. Opinia publica sustinea intrarea tarii in razboi alaturi de Antanta, remarcandu-se in fruntea acestui curent Nicolae lorga, Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Nicolae Filipescu s.a. Un rol important il avea Liga pentru Unitatea Culturala a tuturor Romanilor prin articole in presa, demonstratii, conferinte, demersuri diplomatice. Exista si un curent germanofil (Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin Stere) care, invocand pericolul rus si tratatul din 1883, solicita intrarea in lupta alaturi de Puterile Centrale.

In anii 1914-1916, guvernul roman a cautat sa asigure inzestrarea si pregatirea armatei pentru razboi: economia a fost orientata spre productia militara; in vederea cumpararii de echipament militar s-au obtinut imprumuturi din partea Angliei si s-au facut comenzi catre Germania si Austro-Ungaria. Cu toate aceste masuri, dotarea armatei romane era modesta, caci industria autohtona nu putea satisface decat o mica parte din cerinte, iar transportul achizitiilor din vest se facea cu dificultate, mai ales dupa octombrie 1915 cand prin atacul bulgar asupra Serbiei a fost taiata singura ruta utilizabila (Salonic - Turnu-Severin). Ulterior, a trebuit sa se recurga la o ruta ocolitoare, prin porturile rusesti de la Marea Alba (Arhanghelsk) si Pacific (Vladivostok).

Sub presiunea evenimentelor de pe front, Antanta a acceptat garantiile scrise cerute, dar a si somat Romania, in vara anului 1916, sa intre in razboi "acum ori niciodata".  Dupa indelungi tratative, guvernul Bratianu a semnat cu reprezentantii diplomatici ai Frantei, Marii Britanii, Rusiei si Italiei la Bucuresti, la 4 august 1916, tratatul de alianta si conventia militara. In baza acestor documente, Antanta ne promitea sprijin militar concretizat in diverse modalitati: trimiterea zilnica a 300 de tone de munitii si armament, armata rusa urma sa participe cu trei divizii la apararea Dobrogei in cazul unui atac al Bulgariei si sa desfasoare mari operatiuni in Galitia si Bucovina, trupele aliate de la Salonic trebuiau sa angajeze o puternica ofensiva care sa retina o parte a armatelor Puterilor Centrale. De asemenea, se recunostea legitimitatea unirii cu Romania a Transilvaniei, Banatului si Bucovinei si egalitatea cu ceilalti membrii ai aliantei, Antanta angajandu-se sa respecte integritatea teritoriala a statului roman. La randul sau, Romania urma sa declare razboi Austro-Ungariei cel tarziu la 14 august 1916. Consiliul de Coroana din 14 august 1916 a aprobat oficial tratatele si a decis intrarea tarii noastre in razboi alaturi de Antanta, avand convingerea ca sosise timpul pentru ca poporul roman sa dovedeasca prin fapte ca poate avea o patrie intregita.

TRATATUL DE ALIANTA INTRE ROMANIA, RUSIA, FRANTA, ANGLIA, ITALIA, (4 AUGUST 1916): "I. Rusia, Franta, Anglia si Italia garantea­za integritatea teritoriala a regatului Ro­maniei in toata intinderea fruntariilor sale actuale. II. Romania se obliga sa declare razboi si sa atace Austro-Ungaria in conditiile sta­bilite prin conventia militara. III. Aliatii recunosc Romaniei dreptul de a anexa teritoriile monarhiei Austro-Ungariei prevazute si hotarnicite in art. 4. VI. Romania se va bucura de aceleasi drepturi ca si aliatii sai in tot ce priveste preliminariile, tratativele de pace, ca si discutarea chestiunilor care vor fi supuse hotararii conferintei de pace."

CONVENTIA MILITARA RUSO-ROMANA: "1. Romania se obliga a mobiliza toate fortele sale de uscat si de apa si a ataca Austro-Ungaria cel mai tarziu la 14 august 1916. 2. Armata rusa se obliga sa atace in chipul cel mai energic pe tot frontul austriac. 3. Rusia se obliga sa trimita in Dobrogea doua divizii de infanterie si una de cavalerie, pentru a coopera cu armata romana contra armatei bulgare. Aliatii se obliga a executa o hotarata ofen­siva prin armata lor de la Salonic cel mai tarziu cu opt zile inainte de inceperea ata­cului Romaniei. 4. [] se obliga a furniza Romaniei mu­nitiuni si material."

5.2. Beligeranta (1916 - 1918)

Consiliul de Coroana, tinut la Cotroceni la 14/27 august 1916, a hotarat intrarea Romaniei in razboi numai impotriva Austro-Ungariei, careia i s-a declarat razboi. Germania (15 august), Turcia (17 august) si Bulgaria (20 august) se vor solidariza cu aliata lor si vor declara razboi Romaniei. Conform planului de operatiuni "Ipoteza Z", trei armate romane (in total, 420.00 de militari) au actionat la granita cu Austro-Ungaria pentru a elibera Transilvania si o armata (142.000 de militari) a actionat de-a lungul granitei de sud, cu scopul de a apara frontiera impotriva unui atac germano-bulgar si pentru a asigura acoperirea debarcarii trupelor rusesti in Dobrogea. Romania a intrat in razboi fara ajutorul promis din partea Antan­tei. In urma mobilizarii, armata romana cuprindea 813.758 soldati si 19.843 ofiteri, dar din punct de vedere al echipamentului si al aprovizionarii situatia era dificila: cele mai serioase deficiente priveau artileria grea, mitralierele si avioanele; multi militari aveau o instructie insuficienta; de asemenea, numarul de locomotive si vagoane era prea mic pentru a asigura transportul operativ. Toate acestea aveau sa se resimta in timpul participarii la razboi. Obiectivul initial al armatei romane era eliberarea Transilvaniei si apoi inaintarea pe valea Tisei si pe valea Dunarii pentru a taia sursele de aprovizionare a armatei austro-ungare.

La 14 august 1916, Romania a intrat in razboiul pentru unitatea nationala, declarand razboi Austro-Ungariei si trecand la eliberarea Transilvaniei, sub deviza "acum ori niciodata". Ofensiva peste Carpati a debutat victorios: militarii romani au preluat sub control principalele trecatori ale Carpatilor, au eliberat localitatile Brasov, Fagaras, Miercurea-­Ciuc, Odorhei, Orsova Sf. Gheorghe, Gheorgheni si Orsova, avansand pana aproape de Sibiu si Sighisoara. Dar aceasta inaintare entuziasta a fost oprita, ca urmare a victoriei obtinuta in sud, la Turtucaia (19 - 24 august 1916) de catre germani si bulgari. S-a creat o situatie dramatica: Antanta nu si-a indeplinit promisiunea de a trimite trupe rusesti care sa lupte alaturi de romani si nu a inceput ofensiva in zona Salonic (prin care ar fi obligat Bulgaria sa nu atace Romania). In plus, contraofensiva austro-ger­mana din Transilvania a silit armata romana sa se retraga pe linia Carpatilor, unde a avut loc "batalia trecatorilor". In Carpatii Orientali atacul dusman a fost oprit ("Pe aici nu se trece"), dar la Jiu si Olt frontul a fost rupt si Romania invadata. Inamicul a actionat pe mai multe directii: in nord a inaintat pe valea Oltului si pe valea Jiului, in sud a ocupat Dobrogea si a trecut Dunarea la Zimnicea. In acest context, dupa lupte grele duse in octombrie-noiembrie 1916 pe Jiu, pe Olt, precum si la Neajlov-Arges (16 - 20 noiembrie 1916), o mare parte a tarii, inclusiv Bucurestiul (23 noiembrie 1916), au intrat sub ocupatie straina. Armata romana a suferit pierderi grele in oameni (250.000 de morti, raniti sau prizonieri) si in echipament: doua treimi din dotarea individuala, jumatate din numarul de mitraliere si un sfert din totalul tunurilor. Dupa patru luni de lupta, armata romana pierdea doua treimi din teritoriul national si jumatate din efectiv. Cauzele acestei infrangeri au fost multiple: obiectivele incredintate armatei romane erau ambitioase, dar nerealiste; Romania era inconjurata din trei parti de dusmani; in sud, avea de aparat o frontiera de 1.700 km; avea o armata numeroasa, dar slab echipata si lipsita de experienta; aliatii nu si-au respectat pro­misiunile; planul de razboi obliga la ofensive pe doua fronturi.

La sfarsitul lunii noiembrie 1916, autoritatile si armata romana s-au retras in Moldova. In acelasi timp, zeci de mii de locuitori au luat drumul pribegiei spre Moldova, pentru a nu ramane sub ocupatia inamicului. Retragerea s-a facut in dezordine, multi batrani, femei si copii murind de foame si de frig. Realitatea a aratat ca guvernantii nu au luat masurile necesare pentru dotarea corespunzatoare a armatei, iar planurile de actiune militara s-au dovedit nerealiste. In constiinta publica se va crea un curent impotriva liberalilor, vinovati de "pierderile inutile" din campania anului 1916. Avandu-se in vedere situatia dificila in care se gasea tara, autoritatile au decis sa puna la adapost in Rusia, temporar, tezaurul Bancii Nationale a Romaniei precum si alte valori.

In teritoriul cucerit (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), Puterile Centrale au organizat un sever regim de ocupatie militara care a produs mari pagube materiale si multe suferinte populatiei: rechizitii, demontarea unor instalatii industriale si trimiterea lor in tarile invingatoare, confiscarea mijloacelor de locomotie si a depozitelor de alimente, pedepsirea celor ce nu se supuneau noilor autoritati. Germania a dominat prin administratia si economia organizate cu eficienta teutonica. Alimentele au fost rationalizate. Frontul s-a stabilizat in final in sudul Moldovei (ianuarie 1917), pe linia Focsani - Galati. Romania a fost infranta, dar nu a fost scoasa din lupta. Moldova reprezenta speranta renasterii statului roman. La Iasi, oras devenit capitala provizorie, s-a format un guvern de uniune nationala (11 decembrie 1916), condus de Ionel Bratianu, in care intrau si conservatorii-democrati in frunte cu Take Ionescu. Principalele obiective pe plan intern ale acestui guvern au fost reforma agrara si cea electorala. Moralul scazut al ostasilor in urma infrangerii suferite, teama fata de posi­bilele tulburari sociale si revolutia rusa din martie 1917 au dat im­puls reformelor. Pentru impulsionarea rezistentei militare, la 23 martie 1917, regele Ferdinand a promis armatei infaptuirea celor doua mari reforme (agrara si electorala), iar Parlamentul a hotarat sa modifice Constitutia (iulie 1917) spre a facilita implinirea acestor promisiuni.

Situatia populatiei din Moldova a fost foarte grea in perioada 1917-1918. Resursele erau insuficiente pentru o populatie de doua ori mai numeroasa decat inainte. Suferintele au fost agravate de iz­bucnirea unei epidemii de tifos, care a rapus peste 80.000 de oameni. Cu sprijinul Antantei, pana in mai 1917, armata romana s-a refacut si a fost dotata cu armament modern. Ea cuprindea 700.000 de militari din care 460.000 erau pregatiti pentru operatiuni, organizati in Armata I si Armata a II-a. La sporirea capacitatii de lupta, o contributie importanta a avut-o misiunea militara franceza condusa de generalul Henri Berthelot, sosita in tara in octombrie 1916; totodata, s-au imbunatatit comunicatiile si s-a organizat "Crucea Rosie" sub patronajul reginei Maria. Planul armatei romane viza o ofensiva in zona Namoloasa, in timp ce Puterile Centrale mizau pe atacarea Moldovei de la sud la nord, in zona Oituz si de la vest spre est, pe valea Siretului.

Razboiul a fost reluat pe frontul din Moldova in iulie 1917. Cu un moral bun si cu o dotare tehnica moderna, pusa la dispozitie de aliatii Romaniei, armata romana a dejucat planul comanda­mentului german de a scoate Romania din razboi, facand imposibila cucerirea Moldovei. Gene­ralul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de langa Marasti (11 - 19 iulie 1917), in ca­drul efortului general aliat de pe fronturile de est si vest de a invinge Puterile Centrale. Dar succesul obtinut de armata romana nu a putut fi exploatat. Situatia din Galitia si Bucovina se agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau. La 24 iulie 1917, von Mackensen profita de situatie si lanseaza o ofensiva menita sa scoata Romania din razboi. In batalia de la Marasesti (24 iulie - 6 august 1917), rusii se retrag din fata atacului german. Dar Armata I romana reuseste sa-i opreasca pe germani, provocandu-le pagube importante. In nord, Armata a II-a romana a reusit sa respinga un atac aus­tro-german la Oituz (26 iulie - ­9 august). Ca urmare, planul Puterilor Centrale a esuat, dar evenimentele din Rusia (25 octombrie 1917 - lovitura de stat bolsevica) au schimbat radical situatia militara si politica.

La bataliile de la Marasti, Marasesti si Oituz au luat parte si voluntari romani din monarhia austro-ungara aflati prizonieri in Rusia, la Darnita. (Istoricul N. Iorga afirma ca «Darnita a fost prima Alba-Iulia a romanilor»). Armata romana, comandata de adevarate personalitati militare, intre care generalii Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, Constantin Prezan, a facut dovada unui inalt spirit de sacrificiu in apararea teritoriului national. Nepieritoare pagini de istorie au scris capitanul Grigorie Ignat, Ecaterina Teodoroiu s.a.

Dar, la finele anului 1917, situatia Romaniei s-a inrautatit ca urmare a iesirii Rusiei Sovietice din razboi. Trupele rusesti (un milion de militari) au parasit linia frontului intr-o totala dezordine, dedandu-se la agitatii bolsevice. Armatele rusesti din Moldova, in curs de dezmembrare, devin adevarate bande de jefuitori, comitand jafuri, distrugeri si provocand incidente la Galati, Pascani, Iasi. Fortele romane sunt transformate in forte de politie pentru zona din spatele frontului. Aliatii Romaniei ar fi dorit ca ea sa continue sa lupte singura. Acest lucru era insa im­posibil. Ca urmare, armata romana a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmandu-i si neutralizandu-i pe rusi. In replica, autoritatile bolsevice de la Petersburg au recurs la masuri dure: arestarea lui Constantin Diamandy - reprezentantul Romaniei in capitala rusa (decembrie 1917), ruperea legaturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) si confiscarea tezaurului statului roman.

La inceputul anului 1918, presiunile Puterilor Centrale asupra Romaniei s-au amplificat, cerandu-se inlaturarea regelui Ferdinand si incheierea grabnica a pacii. Evenimentele din spatiul rus si iesirea Rusiei din razboi prin semnarea armistitiului si a pacii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918), precum si ocuparea Ucrainei de catre trupele germane si austro-­ungare, au impiedicat Romania sa valorifice victoriile din anul 1917 si au obligat-o sa semneze, la randul sau, armistitiul de la Focsani (26 noiembrie / 9 decembrie 1917) si pacea de la Bucuresti (24 aprilie / 7 mai 1918). In acest context, primul ministru Ion I. C. Bratianu a demisionat, fiind urmat la guvern de Alexandru Averescu (ianuarie 1918) si apoi de conservatorul filogerman Alexandru Marghiloman (martie - octombrie 1918). Dupa ample dezbateri in Consiliul de Coroana (februarie - martie 1918), unde trebuia sa se aleaga intre o pace umilitoare sau ocuparea intregii tari de inamic (caci frontul din Moldova ramasese descoperit in urma plecarii armatei ruse), s-a optat pentru prima varianta. Intre a fi ocupata complet de inamic si a supravietui ca stat, s-a ales ultima solutie. Misiunea raspunderii acestei solutii a fost incredintata de rege guvernului condus de Alexandru Marghiloman, care si-a sacrificat viitorul politic in favoarea intereselor nationale (el va fi considerat de multi romani un tradator). Astfel, guvernul Marghiloman a incheiat cu Puterile Centrale pacea de la Bucuresti (la 24 aprilie 1918), care cuprindea prevederi dureroase: Dobrogea era ocupata de Bulgaria; Austro-Ungaria lua o parte din Muntii Carpati, insumand 5.600 km2; Germania instituia un monopol asupra titeiului pe timp de 90 de ani, a comertului cu cereale, a exploatarii si prelucrarii lemnului; armata romana era demobilizata, iar accesul la Marea Neagra era permis numai de-a lungul unui drum comercial pana la Constanta. Dintr-un teritoriu de 137.000 km2 cat avusese Romania inainte de razboi, ramanea sub ocupatia Puterilor Centrale o suprafata de 100.000 km2 (Dobrogea si Muntenia pana la Siret), cuprinzand 72% din populatie. Pacea de la Bucuresti, pe care regele Ferdinand a refuzat s-o semneze, desi umilitoare, permitea supravietuirea statului roman. Desi prin Tratatul de la Bucuresti Ro­mania devenea dependenta politic si economic de Puterile Centrale, guvernul a obtinut recunoasterea unirii Basarabiei cu Romania.

In octombrie-noiembrie 1918, pe fondul succeselor militare ale Antantei, guvernul condus de generalul Constantin Coanda (investit la 24 octombrie 1918), a proclamat mobilizarea generala si armata romana a reintrat in razboi, pacea de la Bucuresti fiind considerata un act nul si neavenit. Sfarsitul razboiului, 29 oct./11 nov. 1918, a gasit Romania in tabara invingatoare. Participarea sa la razboi a avut drept scop realizarea unitatii nationale pentru care a dat o imensa jertfa - aproximativ 800.000 morti, raniti, disparuti si prizonieri. La 18 noiembrie 1918, intr-o atmosfera de entuziasm, regele Ferdinand si regina Maria au revenit la Bucuresti, fapt ce simboliza implinirea idealului de intregire teritoriala. Curand dupa aceea s-a nascut Romania Mare. Primul Razboi Mondial a oferit romanilor prilejul de a transpune in realitate ideea reunirii lor intr-un singur stat. Daca decizia efectiva de alipire a noilor teritorii la Rega­tul Roman a intrat in vigoare ca urmare a tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920, participarea la razboi a Romaniei, alaturi de Puterile Antantei - Franta, Anglia, Rusia si, din 1915, Italia - a constituit argumentul hotarator pentru oamenii politici romani - in frunte cu Ion I.C. (Ionel) Bratianu - care au pledat cauza Romaniei la tratativele de pace.

neutralitate - situatia in care, in cazul unui conflict, o tara nu face parte dintre beligeranti.

germanofil - simpatizant al aliantei cu Germania.

"acum ori niciodata" - cuvinte care exprimau hotararea de a intra in razboi pentru a se realiza Marea Unire.

armistitiu - intelegere intre adversari pentru oprirea temporara a luptelor.

casus foederis - clauza prevazuta intr-un tratat de alianta ce prevede, in anumite conditii, obligatia statelor membre de a actiona in comun.

neutralitate - situatie juridica si politica a unui stat care nu participa la razboiul dintre alte state, neacordand sprijin armat statelor aflate in razboi.

neutralitate permanenta - neutralitatea statelor care nu participa la nici un fel de aliante militare.

6. MAREA UNIRE DIN 1918

Romanii din teritoriile aflate sub dominatie austro-ungara (Bucovina, Transilvania, Banat), incurajati de intrarea patriei-mame in razboi (au­gust 1916), sperau intr-o apropiata intregire. Aceasta speranta s-a pastrat, in ciuda insucceselor militare din toamna anului 1916 si a masurilor se­vere luate de autoritatile austriece in Bucovina si de cele maghiare in Transilvania (suspendarea unor publicatii romanesti, urmarirea si ares­tarea fruntasilor miscarii nationale, interzicerea activitatilor politice s.a.). Obligati sa se inroleze in armata austro-ungara, numerosi ardeleni si bucovineni au trecut linia frontului la fratii lor romani, dovedindu-si astfel credinta in implinirea idealului Marii Uniri. In mai/iunie 1917, un contingent de ostasi ardeleni si bucovineni - fosti prizonieri in Rusia- s-a inrolat in armata romana.

Actiunile vizand infaptuirea Romaniei Mari s-au intensificat in 1918, cand in Europa centrala si de sud-est au aparut o serie de factori favorizanti: afirmarea ideii autodeterminarii popoarelor, in urma revolutiei bolsevice din Rusia (1917) si a publicarii celor 14 puncte ale presedintelui american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare ale Antantei; izbucnirea revolutiilor de la Viena si Budapesta (octombrie 1918); esuarea incercarilor Curtii de la Viena de salvare a imperiului austro-ungar (la 3/16 octombrie 1918, imparatul Carol I a lansat manifestul "Catre popoarele mele credincioase", in care propunea federalizarea Austro-­Ungariei, dar aceasta initiativa nu a avut succes); mutatiile produse de razboi in mentalitatea colectiva. Au existat o simultaneitate si o convergenta de actiune in directia realizarii Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice si militare ale statului roman s-au impletit cu actiunile pentru autodeterminare nationala ale romanilor din teritoriile aflate sub dominatie straina. Realizarea Romaniei Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul actiunii roma­nilor in conjunctura favorabila de la sfarsitul primului razboi mondial, cand dispareau de pe harta Europei Imperiul Tarist si cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul Romaniei a acestor teritorii a fost posibila in contextul afirmarii pe plan international a principiului autodetermi­narii si a celui al nationalitatilor.

6.1. Basarabia

a) Autonomia. In fruntea miscarii pentru autonomie, s-a aflat Partidul National Moldovenesc, creat pe 3 aprilie (martie, pe stil vechi) 1917 si avandu-l in frunte pe Vasile Stroescu. Incepand cu aprilie 1917, in Chisinau si in celelalte centre urbane s-a trecut la organizarea unor intruniri unde se discuta despre atitudinea ce trebuia adoptata in noul context determinat de revolutia rusa. Ideile fundamentale erau obtinerea autonomiei, mentinerea ordinii, alegerea unor organe reprezentative ale populatiei romanesti, infaptuirea reformelor economico-sociale: la intrunirea delegatilor cooperativelor satesti (6/19 aprilie 1917) s-a solicitat autonomia administrativa, religioasa, scolara si economica pentru Basarabia; cu ocazia marii adunari de la Odessa, din 18 aprilie / 1 mai 1917, la care au participat peste 10.000 de militari romani, precum si numerosi profesori, preoti si studenti, s-a hotarat formarea "cohortelor ostasesti" pentru mentinerea ordinii publice tulburata de trupele rusesti in dezagregare; congresul preotimii organizat la Chisinau pe 19 aprilie / 2 mai -20 aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea unui "Inalt for cu atributii legislative si executive"; dascalii basarabeni cereau introducerea alfabetului latin in scoala.

Daca in primavara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei in cadrul statului federativ rus (atitudine determinata de teama de Rusia si de urmarile in planul mentalitatii produsa de indelungata stapanire tarista), treptat, sub impulsul unui puternic proces de redesteptare nationala a devenit predominanta aspiratia unirii cu Romania. Procesul de redesteptare nationala a fost incurajat de diversi factori: rolul mobilizator al gazetei "Cuvant moldovenesc" care-i chema pe basarabeni la "desteptare din somnul de moarte"; hotararea voluntarilor ardeleni si bucovineni de a lupta in armata romana pentru infaptuirea Marii Uniri (manifestul de la Darnita, 13/26 aprilie 1917); contributia intelectualilor din Ardeal, Bucovina si vechiul Regat (refugiati in Basarabia) la tiparirea unor carti si abecedare in limba romana, organizarea cercurilor de istorie, geografie si cantec romanesc, editarea ziarului "Ardealul" sub redactia lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); intalnirile soldatilor basarabeni cu romanii din celelalte teritorii, pe front, in spitalele de raniti, in lagarele de prizonieri.

Tendintele Ucrainei de a-si extinde stapanirea asupra acestei provincii au avut ca rezultat, in vara anului 1917, intensificarea miscarii pentru autonomia Basarabiei. Partidul National Moldovenesc s-a straduit sa dea coerenta actiunilor populatiei dintre Prut si Nistru si sa apere Basarabia atat de pretentiile nationalistilor ucraineni, care doreau s-o integreze intr-o Ucraina independenta, cat si de bolsevicii rusi, care incercau s-o castige de partea revolutiei proletare. In octombrie 1917 se desfasoara la Chisinau "Congresul ostasilor moldoveni" care a proclamat "autonomia teritoriala si politica a Basarabiei' si a decis constituirea unui organ reprezentativ al Basa­rabiei numit Sfatul Tarii, avandu-l ca presedinte pe Ion Inculet . Puterea executiva era exercitata de Con­siliul de directori generali, care il avea in frunte pe Petre Erhan. Realizarea deplina a autonomiei isi gasea expresia in proclamarea Republicii Democratice Moldovenesti (2 decembrie 1917), membra cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.

b) Unirea cu Romania. In lunile urmatoare, insa, situatia Basarabiei se agraveaza. Destramarea armatei ruse, in­tensificarea agitatiilor bolsevice amenintau securitatea politica si militara a teritoriului ramas neocupat. Pentru a pune capat anar­hiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului roman sa trimita trupe. Acestea au restabilit ordinea si prestigiul Sfatului Tarii (ianuarie 1918). In consecinta, la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice a intrerupt relatiile diplomatice cu Romania si i-a sechestrat tezaurul, care fusese trans­portat la Petrograd inainte de ocuparea Bucurestiului. In noile conditii, Sfatul Tarii a hotarat independenta Republicii Democratice Moldovenesti (24 ianuarie 1918). Ultima etapa a autodeterminarii Basarabiei s-a realizat prin actul din 27 martie 1918. Sfatul Tarii a hotarat cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu Romania. In Actul citit de deputatul Ion Buzdugan erau formulate "bazele" pe care se realiza unirea: Sfatul Tarii urma sa functioneze pana la infaptuirea reformei agrare; Basarabia isi pastra autonomia provinciala; drepturile minoritatilor trebuiau respectate; aceasta provincie era reprezentata in Consiliul de Ministrii de doi ministrii fara portofoliu, iar in parlament de un numar proportional cu totalul populatiei din acest teritoriu; erau garantate drepturile si libertatile cetatenesti. Rezultatul votului a fost comunicat presedintelui Consiliului de Ministri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chisinau. Prin Decretul regal nr. 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.

6.2. Bucovina

a) Autonomia. Inca din perioada razboiului, refugiatii din Transilvania si Bucovina erau organizati in Asociatia Romanilor Bucovineni si Transilvaneni. Aceasta a sustinut intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta.

Situatia s-a  complicat dupa semnarea pacii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918). Asupra provinciei ridica pretentii Ucraina. Ca raspuns la Manifestul adresat de imparatul Carol I (3 octom­brie 1918) privind organizarea federalista a Austro-Ungariei, deputatii romani din Clubul Parlamentar din Viena au transformat acest organism in Consiliul National Roman din Austria, avandu-i in conducere pe Constantin Iosipescu-Grecul si pe liderul socialist George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, in nu­mele natiunii, dreptul la autodeterminare si a exprimat dorinta de sece­siune. Deputatii ucraineni, bazandu-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus, deoarece ridicau pretentii asupra nordului Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali de la Universitatea din Cernauti, condus de profesorul Sextil Puscariu, a scos ziarul "Glasul Bucovinei", care a influentat puternic constiinta colectiva; voluntarii bucovineni, fosti militari in armata austro-ungara, aflati in Basarabia, au exprimat sprijinul pentru unire. La initiativa lui Sextil Puscariu, la 14 octombrie 1918 s-a convocat o adunare nationala la Cernauti, care s-a proclamat Adunare Consti­tuanta. Aceasta a hotarat "unirea Bucovinei integrale" cu celelalte pro­vincii romanesti din imperiu intr-un stat national independent. Tot atunci s-a format Consiliul National, ca organism reprezen­tativ, si un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor.

Situatia Bucovinei s-a complicat in aceasta perioada. Adunarea Ucraineana, sustinuta de Aurel Onciul (fost deputat roman in Parla­mentul austriac), actiona pentru incorporarea nordului Bucovinei. In aceste imprejurari, Consiliul National a solicitat sprijinul armatei roma­ne. Guvernul roman a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea unei divizii in Bucovina si a informat guvernul austriac in privinta acestei decizii. La 12 noiembrie 1918, Consiliul National a votat "Legea funda­mentala provizorie asupra puterilor Tarii Bucovinei". Faza auto­nomiei se incheia, trecandu-se la etapa a doua.

b) Unirea cu Romania. Prin integrarea Bucovinei la Romania, urma sa se asigure acestei provincii conditiile necesare unei dezvoltari progresive. Tratativele purtate cu reprezentantii guvernului de la Iasi au dus la convocarea Congresului General al Bucovinei pentru data de 15 no­iembrie 1918. Intrunit la data stabilita, Congresul a votat in unanimi­tate unirea neconditionata a Bucovinei cu Romania. La aceasta hotarare au aderat locuitorii germani si polonezi. Evreii si ucrainenii au refuzat sa participe. Unirea Bucovinei cu Romania a fost consfintita de regele Ferdi­nand prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

6.3. Transilvania

a) Autonomia. In Transilvania, miscarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai accentuat. Ea s-a bucurat de adeziunea unanima a populatiei romanesti. In 1918, emigratia romana din Transilvania, Bucovina si Regatul Romaniei si-a intensificat activitatea in vestul Europei. La 20 sep­tembrie 1918, s-a format, la Paris, Consiliul National pentru Unitatea Romanilor, recunoscut de guvernele francez, englez si italian, ca reprezentant al tuturor romanilor.

In Transilvania, in septembrie 1918 si-au reluat activitatea cele doua forte politice ro­manesti: Partidul National Roman (P.N.R.) si Partidul Social-Democrat (P.S.D.). Romanii au anuntat oficial hotararea de autodeterminare prin Declaratia de la Oradea din 29 septembrie 1918, elaborata de cele doua partide. Aceasta este o declaratie de principii in care se regasesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodetermi­nare pe baza principiului nationalitatilor: libertatea natiunii, sepa­rarea politica de Ungaria, asumarea suveranitatii natiunii in teritoriul sau national, plebiscitul. Declaratia era adresata Parlamentului Ungariei, unde a fost citita de catre deputatul Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918. Aceasta declaratie a capatat valoarea unei proclamatii de independenta. La 18 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul National Roman Cen­tral (C.N.R.C.), ca organ politic unic al romanilor din Transilvania, alcatuit din cate sase membri din fiecare partid (P.N.R. si P.S.D.). El a devenit centrul de coordonare al miscarii nationale din Transilvania, mutandu-si sediul la Arad in 21 octombrie / 3 noiembrie 1918.

In noiembrie, in intreaga Transilvanie s-au format, dupa modelul C.N.R.C., consilii si garzi nationale locale. Acestea au preluat controlul politic si administrativ in intreaga provincie, reusind sa mentina or­dinea in Transilvania. La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa o nota ulti­mativa guvernului ungar, cerand "intreaga putere de guvernare". In acest context, s-au desfasurat la Arad in 13-14 noiembrie 1918 trata­tivele cu reprezentantii guvernului ungar, conduse, din partea romana, de Iuliu Maniu. Acestia au recunoscut orga­nismele politice romanesti, dar au oferit romanilor doar autonomia administrativa a Transilvaniei, dupa modelul cantonal elvetian. Propunerea partii ungare a fost respinsa, Iuliu Maniu declarand categoric ca dorinta romanilor era "despartirea totala" de Ungaria.

b) Unirea cu Romania. Manifestul Catre popoarele lumii adresat de C.N.R.C., la 5 noiembrie 1918, lumii civilizate demonstreaza opiniei publice mondiale ca uni­rea Transilvaniei cu Romania este vointa intregii natiuni romane. C.N.R.C. a decis, in acelasi timp, convocarea unei mari adunari care sa dea expresie vointei romanilor transilvaneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocarii, la Alba Iulia, a Adunarii Nationale a Romanilor pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un ca­racter plebiscitar. La Adunarea Nationala de la Alba-Iulia, au participat peste 100.000 de oameni si 1.228 delegati alesi. Adunarea, deschisa de Gheor­ghe Pop de Basesti, a adoptat in unanimitate declaratia solemna. Decizia de unire a Transilvaniei cu Romania a fost insotita de un program de innoiri ce a directionat dezvoltarea ulterioara a tarii. In Rezolutia unirii, careia i-a dat citire Vasile Goldis, se preciza ca:

"I. Adunarea Nationala a tuturor romani­lor din Transilvania, Banat si Tara Ungu­reasca, adunati prin reprezentantii lor indreptatiti la Alba-Iulia in ziua de 18 no­iembrie 1918, decreteaza unirea acelor romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania. Adunarea Nationala proclama indeosebi dreptul inalienabil al natiunii romane la intreg Banatul, cuprins intre raurile Mures, Tisa si Dunare. II. Adunarea Nationala rezerva teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie pana la intrunirea Constituantei, aleasa pe baza votului universal. III. In legatura cu aceasta, ca principii funda­mentale la alcatuirea noului stat roman, Adunarea Nationala proclama urmatoarele: 3. Infaptuirea desavarsita a unui regim cu­rat democratic pe toate terenurile vietii pu­blice. Votul obstesc, direct, egal, secret pentru ambele sexe in varsta de 21 de ani. 4. Desavarsita libertate de presa, asociere si intrunire, libera propaganda a tuturor gandirilor omenesti. 5. Reforma agrara radicala. 6. Muncitorimii industriale i se asigura aceleasi drepturi si avantaje care sunt legiferate in cele mai avansate state indus­triale din Apus. IX. Pentru conducerea mai departe a aface­rilor natiunii romane Adunarea Natio­nala hotaraste instituirea unui Mare Sfat National Roman, care va avea toata indreptatirea sa reprezinte natiunea romana ori­cand si pretutindeni fata de toate natiunile lumii si sa ia toate dispozitiunile pe care le va afla necesare in interesul natiunii."

La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat National (cu rol de for legislativ), care a desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr. 3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu Romania. Astfel, se desavarsea formarea Romaniei Mari. Noul stat romanesc, avand o suprafata de 295.049 km2 si o populatie de peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan inter­national prin tratatele de pace incheiate la Paris in anii 1919-1920.

autodeterminare - dreptul unei natiuni de a-si alege statutul politic si calea de dezvoltare

egalitate confesionala - principiu conform caruia toate cultele recunoscute ale unui stat sunt egale.

egalitate politica - principiu conform caruia toti cetatenii unui stat au aceleasi drepturi si aceleasi indatoriri politice.

federalizare - constituirea unei uniuni din mai multe state autonome in cadrul unui stat unitar cu un guvern central.

Marea Unire - proces politic-national in urma caruia provinciile romanesti (Basarabia, Bucovina si Transilvania) s-au unit cu Vechiul Regat.

partid etnic - partid bazat (creat) pe apartenenta etnica a membrilor sai.

ratificare - actiune prin care un tratat sau o conventie sunt aprobate de statele semna­tare prin intermediul organelor lor legislative.

Romania Mare - stat rezultat in urma evenimentelor din 1918, cand provinciile romanesti care apartinusera Imperiului Austro-Ungar si celui Tarist s-au unit cu Romania.

stat national unitar - concept politic referitor la un stat apar­tinand unei natiuni; stat care formeaza un singur tot (fara provincii autonome).

unificare administrativa - proces in urma caruia este cuprinsa intr-un sistem unic administratia unui stat.

vot universal - drept acordat tuturor cetatenilor unei tari indi­ferent de rasa, nationalitate, sex, credinta religioasa, grad de prega­tire si stare materiala de a participa la alegerile care desemneaza organele reprezentative ale unui stat.


Document Info


Accesari: 37322
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )