ATICISM

ATICISM

 = Termenul provine din fr. atticisme, gr. attikismos: în veacul IV î.e.n. voia să exprime doar politica unor cetăţi din vechea Grecie, făcută în interesul „Aticei”, a cărei, capitală era Atena, aşadar o prelungire a ceea ce Tucidide înţelesese, în timpul războiului pelopon 18218t1914s eziac, prin A. şi anume: „ataşament faţă de partida ateniană”. În urma războaielor lui Alexandru Macedon însă, eruditul Eratostene, în secolul III î.e.n., la Alexandria, îl foloseşte cu înţelesul de „rafinament” şi „puritate a limbii”. Un veac mai târziu, gramaticul eleni­stic (v. Elenism) Crates din Pergam, supranumit „atenianul” pentru simpatiile sale, înţelege prin A.: „rostirea corectă”, pe care epoca elenistică era pe cale s-o piardă, deci foloseşte termenul într-un sens gramatical sau retoric asemănător celui pe care îl întâlnim în acest vers din Scrisoarea I a lui Eminescu: „Aticismul limbii tale o să-1 pună la cântari”. Opus asianismului (v.), A. este denumirea antică pentru clasicism (v.). Franţa secolului XIX opunea eleganţei vigu­roase şi rafinamentului, spiritual şi „excelent” prin simţul său de măsură, vulgaritatea, lipsa de gust, exagerarea şi formulele încărcate (de un caracter rudimentar) ale „beotismului”, termen pe care îl putem întâlni chiar în Balzac (la 1834). În Philosophie de l'Art (Filo­zofia artei), Taine defineşte A.: „sentimentul nuanţelor, graţia uşoară, ironia incoruptibilă”, adică apanajul tuturor marilor scriitori din veacurile V şi IV î.e.n. (de la Eschil la Menandru). Vladimir Streinu a opus noţiunea de „atic” celei de „asiatic”, denumind-o un tipar de cultură (eseul Tipare de cultură: atic şi asiatic). Criticul îşi însuşeşte caracterizarea pe care o face Quintilian (secolul I e.n.) stilului A.: „dens şi viguros”, „şlefuit şi curat”, „fără lipsuri şi prisosuri”, A. fiind opus, în acelaşi context, asianismului, care este: „umflat şi gol”, „lipsit de judecată şi măsură”, „fălos şi bombastic”. După Vladimir Streinu, spiritul A. ar fi fost continuat în lumea modernă, spre exem­plu, de un Pascal sau Racine şi (uneori) de Goethe, Wordsworth, iar la noi de Alecsandri, căruia i-1 putem asocia pe Ion Pillat din unele poezii, mai ales acelea de rafinament bucolic (din Balcic, Asfodele etc.). Vladimir Streinu consideră Franţa, în raport cu „Europa ger­mano-slavă”, „o Atică modernă”. Dar şi aici el constituie cupluri, de genul Racine-Hugo, Pascal-Rousseau (acest „monstru asiatic”!), după cum în Anglia determină opoziţia dintre Wordsworth şi Byron, iar la noi dintre Alecsandri şi Eminescu (acesta din urmă, ajungând, însă, la A., când îşi domină romantismul, ca în Glossă, bunăoară). Sunt antinomii care dăinuiesc, până în zilele noastre, după aceeaşi stilistică.