Alexandru Lapusneanu – caracterizare

Alexandru Lăpuşneanu – caracterizare

Imaginea lui Lăpuşneanu, personaj creat de Negruzzi, nu se poate suprapune datelor oferite de istorie şi desigur nici nu se recomandă din punctul de vedere al cerinţelor impuse de o operă beletristică.

Alexandru Lăpuşneanu est 252d31c e personajul principal al nuvelei cu acelaşi titlu prin calităţi de excepţie şi efecte extreme, Negruzzi reuşind să întruchipeze un personaj unic prin complexitatea acestuia. Este aşezat în centrul nuvelei, toate celelalte personaje, ca şi acţiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia.

Aşa cum e înfăţişat, trăsătura sa dominată, care le subordonează pe toate celelalte, este dorinţa de putere, de a o cuceri şi de a o păstra cu orice preţ.

Erou romantic, Lăpuşneanu este alcătuit din puternice trăsături de caracter, un personaj excepţional, ce acţionează în împrejurări deosebite. Autorul îşi urmăreşte personajul, de-a lungul celor patru capitole, din momentul intrării în ţară şi până în clipa morţii. Tot ceea ce se întâmplă în această nuvelă poartă pecetea durităţii lui Lăpuşneanu.

Astfel în capitolul I Lăpuşneanu este prezentat de către autor, în detaliul frapant, amănunţit, conducându-ne astfel în mijlocul stării de spirit a personajului. Negruzzi utilizează dialogul ca procedeu de caracterizare astfel personajul relevându-şi propriile sale trăsături prin intermediul gesturilor, al gândurilor. Se observă că Lăpuşneanu vorbeşte în pilde, folosindu-se de exclamaţii şi întrebări retorice, intrând astfel în categoria personajelor romantice.

Negruzzi împinge în prim plan faptele să vorbească, printr-o concizie clasică, într-un dialog viu, de o rară autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observaţie a gesturilor, a mimicii se dezvăluie toată mişcarea psihologică a viitorului tiran.

Când rememorează întâia domnie a lui Lăpuşneanu, autorul foloseşte o succesiune de interogaţii retorice, redând astfel furia personajului. Boierii îi cer lui Lăpuşneanu să părăsească ţara, acesta însă este hotărât să-şi recupereze tronul. Din reacţia lui Lăpuşneanu se conturează două amănunte specifice acestui personaj: cinismul şi dorinţa de răzbunare.

Replicile exprimă atitudini vizibile, starea sufletească a eroilor în timpul vorbirii asigurând caracterul scenic.

Lăpuşneanu îi primeşte pe cei trei boieri protocolar şi rezervat, „silindu-se a zâmbi” (expresia feţei). Replicile arată siguranţa se sine şi atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe duşmanii săi să-şi dezvăluie ostilitatea şi intenţiile adevărate: „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui; ştiu că ţara m-aşteaptă cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scânteia care declanşează răspunsul învăluit în viclenie al lui Moţoc şi răspunsul dur, ferm, autoritar, într-o izbucnire de furie şi ură abia stăpânită a Lăpuşneanului, exprimat în replici scurte, tăioase, care pun în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul fără scrupule, neîngăduitor în înfruntarea cu boierii. Replicile au rămas memorabile, căpătând valoare de sentinţă.

Negruzzi însoţeşte replicile cu observaţii asupra fizionomiei personajului, care reflectă trăirile interioare ale eroului: „răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scânteiară ca un fulger”. Interogaţiile şi exclamaţiile personajului, retezarea tăioasă a vorbelor interlocutorului său, succesiunea rapidă, dintr-o răsuflare, a răspunsurilor Lăpuşneanului exprimă ritmul stării sufleteşti a personajului, vorbirea lui devenind dramatică, trăită la cote înalte ale simţirii omeneşti. Cu o intuiţie psihologică remarcabilă, Negruzzi îşi lasă personajul să se dezlănţuie într-o furie şi o mânie gâlgâitoare, subliniind paroxismul trăirii prin amănunte fizionomice: „Râdea, muşchii i se suceau în râsul acesta, şi ochii lui hojma clipeau”.

Când Moţoc, plin de umilinţă, îi cere lui Lăpuşneanu să-l ia de partea sa, Lăpuşneanu dă dovadă de inteligenţă, capacitate de analiză şi pătrundere psihologică. Cu ajutorul unui proverb Lăpuşneanu îl caracterizează pe Moţoc: „lupu păru-şi schimbă, da năravul ba”.

Printr-o singură linie, Lăpuşneanu surprinde liniile caracteristice boierilor: Veveriţă, duşman vechi, dar cinstit, Spancioc este tânăr cu multă dragoste de ţară, Stroici e naiv, de aceea nu cunoaşte minciunile, iar Moţoc e „învechit în zile rele” şi „ciocoi făţarnic”.

Dorinţa de putere n-ar valora nimic dacă n-ar fi susţinută de o serie de alte calităţi care să-i dea posibilitatea de manifestare şi dintre acestea, cea mai importantă este abilitatea în ceea ce priveşte relaţiile umane. Abilitatea de a face promisiuni liniştitoare pentru ceilalţi şi care, personal, nu-l angajează cu nimic. Tot de această ţine şi capacitatea de a-şi stăpâni impulsurile violente, atunci când are ceva de câştigat de pe urma acestui lucru.

Este expert în manipulare şi declară cu cinism acest lucru atunci când, la început, hotărăşte să-i cruţe, deocamdată, pe boieri, şi pe Moţoc în special: „te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului”.

Lăpuşneanu a venit în ţară cu anumite intenţii care sunt pline de patima răzbunării, acest lucru punând în evidenţă un personaj diabolic. Lăpuşneanu se conturează ca un adevărat personaj tragic. El îndeplineşte toate caracteristicile personajului tragic din teatrul vechii Grecii.

Alexandru Lăpuşneanu în prima sa domnie, a vrut să mulţumească tot poporul. Faptul că acest lucru nu i-a reuşit atrage după sine vina personajului. Grecii numesc acest moment, moment numit hybris.

Prin urmare Lăpuşneanu a fost alungat de la tron, fapt care a dat naştere poftei de răzbunare. Se marchează prin acest lucru un alt moment al personajului tragic, moment pe care vechii greci îl numesc pathos.

Procedeele de caracterizare cu care operează autorul în acest prim capitol sunt procedeele de caracterizare directă (prin cuvintele autorului); autorul reţine câteva detalii de comportament sau de expresie care au însă o greutate extraordinară în definirea trăirilor personajului: „muşchii i se suceau într-un râs nervos. O astfel de tehnică de portretizare este experimentată de realişti în tehnica detaliului semnificativ sau frapant, precum şi procedeul de caracterizare indirectă (prin dialog). Dialogul este de esenţă dramatică, este lăsat să curgă liber, autorul nu intervine nici cu scurte intervenţii scenice astfel încât capitolul are un aspect dramatic, iar personajul are consistenţa tensionată şi complexă a unui personaj viu. Lăpuşneanu este tipul domnitorului tiran şi crud, cu voinţă puternică, ambiţie şi fermitate în organizarea răzbunării împotriva boierilor trădători, aceasta fiind unica raţiune pentru care s-a urcat pentru a doua oară pe tronul Moldovei: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”.

Dacă în primul capitol portretul lui Lăpuşneanu este scos în evidenţă prin intermediul antitezei dintre boieri şi Lăpuşneanu în al doilea capitol, caracterizarea lui Lăpuşneanu reiese din antiteza conflictuală dintre domniţa Ruxanda şi el. domniţa Ruxanda e plină de înţelepciune, gingăşie pe când Lăpuşneanu e crud, nemilos şi făţarnic. Este de observat în acest capitol momentul în care Lăpuşneanu înfuriat de cerinţa domniţei, şi anume de a înceta omorurile, pune mâna pe jungher. Este o reacţie necontrolată a lui, nepotrivită pentru un domnitor. Prin această acţiune, Lăpuşneanu dovedeşte a fin un om cu o fire colerică, impulsie, obişnuit să judece şi să facă dreptate singur, după propriile reguli.

Auzind cererea domniţei, Lăpuşneanu o mustră „pentru vorbele nebune”, dar promite în final că va înceta cu omorurile, însă nu înainte de a-i da leac de frică. Lăpuşneanu în momentul de faţă, disimulează, dorind să fie calm şi se poartă autoritar faţă de soţia sa, dar şi cinic pentru că în sine leacul promis o va îngrozi. Este o reacţie de-a dreptul maladivă a personajului dând încă o dată dovadă de cruzime, spirit diabolic şi spirit de răzbunare. Lăpuşneanu ajunge acum să îndeplinească cu adevărat rolul de personaj excepţional în situaţii excepţionale, specific personajelor romantice.

Procedeele pe care autorul le foloseşte în capitolul doi sunt: caracterizare directă şi caracterizare indirectă.

În capitolul trei îl surprinde pe Lăpuşneanu intrând în biserică prilej pentru autor să realizeze descrierea costumului eroului. Autorul reuşeşte totodată să creeze şi atmosfera de epocă (moment în care de altfel se dovedeşte că Negruzzi este şi un adevărat creator al realismului).

Lăpuşneanu, ca un mare actor, îşi va regiza cu deosebită rigurozitate, urmărind efectele, mişcările, ca pe o scenă, întru totul viabilă. Eroul disimulează din momentul în care intră în biserică, îşi atribuie un rol prin care vrea să pară un umil păcătos dornic să se spovedească şi să se îndrepte spre calea cea dreaptă. Ipocrizia şi făţărnicia personajului este nelimitată. El vrea să pară că se căieşte pentru greşelile sale astfel ţinând un discurs în care se foloseşte de pilde biblice. Lăpuşneanu vrea să pară convingător, faptul că se foloseşte de pildele biblice este doar pentru a crea în sufletul boierilor un adevărat efect persuasiv (de convingere, de lămurire). Discursul lui Lăpuşneanu pune în evidenţă un personaj cu o inteligenţă strălucită. Acesta ştie să utilizeze cuvintele de o aşa manieră încât să-şi convingă auditoriul fără însă a părea suspect printr-o excesivă umilinţă. Le atrage atenţia boierilor că au greşit cu toţii. Autorul foloseşte şi elemente anticipative  pentru a fixa trăsăturile personajului şi intenţiile acestuia; astfel înţelegem că personajul nostru are intenţii malefice, căci moaştele Sf. Ioan cel Nou au tresărit la atingerea lui Lăpuşneanu. El îşi încheie cuvântarea invocându-l pe Isus să le ierte greşelile şi cheamă boierii la un ospăţ. Lăpuşneanu câştigă încrederea boierilor, care vin la ospăţ, cu excepţia lui Spancioc şi Stroici.

Elocinţa sa ţine de abilitate, plăcerea vorbelor memorabile, a construcţiei discursului, însă s-ar putea susţine că e mai curând vorba de histrionism, de atenţie la efectul produs asupra spectatorului, decât de eficienţa sa ca persuasiune asupra interlocutorului.

 Din felul în care este organizat ospăţul se poate observa că planul domnitorului e bine gândit. La un semn al lui Lăpuşneanu se declanşează măcelul. Sadismul personajului precum şi decăderea psihologică sunt
de-a dreptul înfiorătoare: cu cinism priveşte dintr-un colţ măcelul, dându-i o satisfacţie totală priveliştea sângeroasă. După care, satisfăcut, il dă pe Moţoc mulţimii.

De caracterul histrionic se leagă probabil şi cruzimea sa. Violenţa, tratarea fără menajamente a duşmanului, era o trăsătură obişnuită în lumea respectivă, însă, în cazul lui Lăpuşneanu, ea frizează patologicul. Pentru faptul că el nu se mulţumeşte cu faptul de a-şi învinge duşmanul, ci e hotărât să-l nimicească total. Teroarea devine un spectacol gratuit, dincolo de posibila ei justificare ca instrument de guvernare – lichidarea în masă a boierilor şi construirea unei piramide din capetele lor.

În momentul în care Lăpuşneanu construieşte piramida de capete pathos-ul devine deja patologic. Pentru caracterul personajului autorul foloseşte dialogul, dar şi naraţiunea. Ca şi în primul capitol dialogul dă personajului o consistenţă sporită (pare o fiinţă vie). Antiteza dintre Lăpuşneanu şi Moţoc, ca şi aceea dintre Lăpuşneanu şi Doamna Ruxanda defineşte personajul prin crearea elementului de contrast.

Bun cunoscător al psihologiei umane, se dovedeşte atât în atitudinea lui faţă de Moţoc cât şi atunci când profită de mulţimea adunată la porţile curţii domneşti, ştiind astfel să scape de unul dintre cei mai ameninţători duşmani ai săi, argumentând „Proşti, dar mulţi […] să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”.

Capacitatea de manipulare este dusă la desăvârşire, atunci când, în faţa mulţimii răzvrătite, el ia hotărârea (comunicată de asemenea cu cinism – „Du-te de mori pentru binele moşiei dumnitale, cum ziceai însuţi”) de a-l sacrifica pe Moţoc, scăpând în acest fel de un duşman periculos (şi, formal, respectându-şi promisiunea) şi deturnând un pericol iminent, o mulţime care, scăpată de sub control, ar fi putut deveni imprevizibilă.

Deţine arta disimulării, scena din biserică fiind foarte semnificativă în acest sens: îmbrăcat „cu mare pompă domnească” se închină pe la icoane; sărută moaşele sfântului, îl ia martor pe Dumnezeu pentru căinţa de a fi comis crime, citează din Biblie, în timp ce pregăteşte cel mai sadic omor din toate câte comisese – piramida de capete tăiate ale celor 47 de boieri ucişi la ospăţul domnesc, la care fuseseră invitaţi.

Este inteligent, perfid, reuşind să păcălească pe boieri, să manevreze pe oricine şi să-şi ascundă adevăratele planuri de răzbunare, pe care le aplică cu o satisfacţie deosebită.

În ultimul capitol personajul este surprins bolnav, pe patul de moarte. Delirând, cere iertare de la Dumnezeu şi doreşte să fie călugărit. Un personaj obsedat în aşa măsură de puterea temporală, de aici şi acum, e limpede că nu poate fi prea preocupat de viaţa de apoi. Doar în pragul morţii sale hotărăşte, ca un fel de troc, ca în cazul că va scăpa, să abdice şi să se călugărească, pentru ca, de îndată ce această ameninţare ăşi pierde caracterul iminent, să dispară şi căinţa şi să îşi retracteze promisiunea, redevenind, potenţial, violent. Într-un moment de luciditate este prins de o furie nebună şi ameninţă cu moartea fiului său. Degradarea psihologică a personajului atinge un punct maxim în acest moment, personajul este de-a dreptul dezumanizat.

Doamna Ruxanda îndemnată de Spancioc şi Stroici (care s-au reîntors între timp în ţară) precum şi de mitropolitul Teofan, îl otrăveşte pe Lăpuşneanu.

Personajul moare în chinuri groaznice. Moartea personajului marchează un alt moment din tragedia greacă antică şi anume thanathosul. Suferinţa fizică a personajului este dublată şi de suferinţa sufletească, Lăpuşneanu este sensibilizat, nu doreşte să audă nimic din ce-a făcut. Este clipa adevărului, o clipă de iad. Moartea personajului produce o stare de purificare pe care o exprimă catharsi-ul în tragedia greacă.

Nu i se poate nega un anumit curaj, o anumită demnitate în faţa morţii, atunci când, realizând că nu mai are nici o scăpare, că a fost otrăvit şi că e la cheremul duşmanilor săi, Stroici şi Spancioc, cere să  i se dea lovitura de graţie, favoare ce i se refuză, fiind lăsat să moară în chinuri.

Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului, motivată de multe fapte cumplite: leacul de frică, linşarea lui Moţoc, ameninţarea cu moartea propriei familii, schingiuirea şi omorârea cu sânge rece, ba chiar cu satisfacţie a boierilor etc. Moartea lui Lăpuşneanu est 252d31c e o plată binemeritată pentru cruzimea sa.

Costache Negruzzi a fost inspirat în momentul scrierii de operele vechilor cronicari moldoveni. Dialogul ca procedeu al caracterizării indirecte aduce în faţa cititorului un personaj malefic sau, la final, un personaj disperat, incapabil să-şi accepte judecata dreaptă, şi dornic de un final cât mai rapid, fără chinuri.

Scriitori şi critici literari au apreciat în diferite epoci şi moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lăpuşneanu. Vasile Alecsandri a vorbit despre „tragedia cruntă a lui Lăpuşneanul”, iar Ovidiu Densuşianu despre „cruzimea, răzbunarea, viclenia lui”. Liviu Leonte constată la erou „o înclinaţie diabolică, sadică, spre teroare, o dorinţă bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-şi află alinarea unei suferinţe tainice numai la vederea şi auzul suferinţei altora”.