Baltagul

de Mihail Sadoveanu

        ,,S-a spus adesea despre Sadoveanu că este un mare povestitor : ceea ce povesteşte el sunt o mie şi una de nopţi ale românilor […] afirma Nicolae Manolescu.

        De-a lungul anilor, critica literară a denumit ,,Baltagul” - ,,roman mitic”,deoarece autorul preia motivul baladei populare ,,Mioriţa” şi îl dezvoltă într-o na 434x2320e raţiune cu adevărat fascinantă. În balada populară, trei ciobani coboară cu trei turme de miei, cu oile la iernat.Doi dintre ei se hotărăsc să îl omoare pe tovăraşul lor, baciul moldovean.Acolo, unde acţiunea baladei se rupe, transformându-se în lirism, Sadoveanu o continuă, ţesând în jurul acestui subiect , al uciderii din lăcomie, povestea reconstituirii crimei şi a pedepsirii ucigaşilor de către văduva celui ucis.

        Romanul este o specie a genului epic,foarte complexă,cu tradiţii străvechi în literatura popoarelor.Se caracterizează, în general, prin amploarea desfăşurarii acţiunii în centrul căreia se află, de obicei mai multe personaje,prin reflectarea cadrului social şi geografic şi prin libertatea aproape neîngrădită a autorului de a situa acţiunea pe coordonatele timpului.

        Expoziţiunea.Scriitorul plasează acţiunea într-un sat din Munţii Moldovei – Măgura Tarcăului.Romanul debutează cu imaginea eroinei principale, Vitoria Lipan, stând pe prispă şi torcând într-o zi de toamnă,amintindu-şi o poveste pe care soţul ei o spunea adesea ,,la cumătrii şi la nunţi”.

        Nechifor Lipan, soţul Vitoriei, a fost întotdeauna priceput în ale oieritului.Avea stâni bine orânduite,cu baci ascultători, pricepuţi în tainele ,,laptelui acru şi-a brânzei de burduf.”

        Intriga.Elementele de intrigă ale romanului sunt dispersate în expoziţiune.Gândind la viaţa grea şi plină de lipsuri a oierilor, despărţiţi pentru mult timp de familiile lor, Vitoriei îi sporeşte îngrijorarea, căci soţul ei, plecat de mai bine de două luni la Dorna,ca să cumpere nişte oi, nu se mai întorsese.Mai întârziase el şi altă dată dar niciodată aşa mult.

        Din şapte copii cu câţi îi dăruise Dumnezeu,mai trăiau doar doi: o fată, Minodora , trimisă spre creştere şi educaţie la Mănăstirea de maici de la Văratec şi un flăcău,Gherghiţă, botezat aşa după numele celălalt al tatălui său, pe care Vitoria îl şoptea ,, în clipele de taină”.În lipsa tatălui, băiatul fisese trimis la Jijia,pentru supravegherea turmei, alături de baciul Alexa.

        De la o vreme încoace,Vitoria era din ce în ce mai neliniştită căci întârzierea prelungită a soţului nu prevestea nimic bun. Împărtăşindu-i preotului temerile sale, îl roagă să-i alcătuiască o scrisoare către Gheorghiţă, aflat cu turmele în bălţi,ca să-l cheme grabnic acasă,şi autorităţilor de la Dorna pentru a cere lămuriri despre trecerea lui Lipan pe acolo.Din cauza neliniştii şi a gândurilor, nu s-a putut bucura nici de sărbătorile de iarnă care,pentru prima dată,i-au fost ,,străine şi îndepărtate”.

        Sosirea fiului acasă o bucură şi, cu mare grijă, îi împărtăşeşte planul ei de a pleca împreună în căutarea lui Lipan,motivând aceasta prin faptul că el era singurul bărbat în gospodărie, deci unicul ei sprijin. Pregătirile de drum includ şi confecţionarea unui baltag,binecuvântat de preotul Daniil.

        Desfăşurarea acţiunii.Înainte de plecare , femeia se spovedeste şi se împărtăşeşte preotului, pentru a se curăţi, ,, de orice gânduri, dorinţe şi doruri, în afară de scopu-i neclintit”,iar gospodăria o lasă în grija baciului Mitrea. În drumul său, Vitoria alege traseul pe care bănuieşte că l-ar fi ales şi Lipan, face popasuri, întreabă oamenii şi i se confirmă că merge pe drumul cel bun. Astfel, după popasul de la Bicaz, se opreşte în Călugăreni, la David, unde află că Lipan, ,,a plecat la drum asupra nopţii” .Vremea se strică, începe  viscolulu şi ei ajung cu greu la Fărcaşa, la fierarul satului, moş Pricop, care le potcoveşte caii şi care îşi aduce aminte că în toamnă potcovise şi calul lui Lipan pe care-l numeşte ,,vrednic român’’. Tot aici, Vitoria se adresează subprefectului Anastasie Balmez, căruia îi spune temerile ei. Ajunşi la Borca, nimeresc la un botez. La Cruci au dat peste o nuntă, vornicul i-a poftit să guste din ploscă şi să facă urări mirilor.

        De cum au intrat în ţara Dornelor,  neliniştea i-a sporit presimţind parcă ceva şi,treptat,şi-a întărit convingerea  ,,că aici avea să se aleagă o rânduială nouă a vieţii ei” La Vatra Dornei află că Lipan cumpărase trei sute de oi,dintre care o sută le-a dat înapoi unor gospodari care nu mai găsiseră altele să cumpere. Au cinstit la crâşmă târgul încheiat şi au plecat mai departe spre Neagra. Urmând traseul celor trei, Vitoria ajunge în localitatea Sabasa, unde crâşmarul şi soţia lui îşi amintesc doar de doi ciobani, nu de trei. Cucoana Maria cunoştea şi numele acestora:Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, despre care oamenii vorbeau că s-au îmbogăţit dintr-o dată, iar nevestele lor fac risipă şi trăiesc în lux.

        La Suha, Vitoria îl găseşte pe Lupu câinele de încredere al lui Lipan, pripăşit la un gospodar. Ageră la minte , ea deduce că tragedia s-a petrecut între Suha şi Sabasa, iar presupunerile i se întăresc după întâlnirea cu cei de la Primărie. Femeia simte în aceste momente ,, o sfârşeala bolnavă’’, dar şi o bucurie, pricinuită de certitudinea că toate căutările ei au luat sfârşit şi de regăsirea câinelui ,  ,,găsind în animal o parte din fiinţa celui iubit.’’

        Neobosită, ea cercetează împrejurimile, chibzuind unde ar putea da peste osemintele  lui Lipan.În drum  spre locul numit Crucea  Talienilor, câinele dă semne de nelinişte. Este lăsat liber şi el coboară într-o prăpastie . Flăcăul îl urmează şi,ajuns jos, trimite ,, o chemare înfricoşată’’.,,Vitoria îşi dădu drumul alunecos, pe urma băiatului”  pe care îl găsi plângând  încet lângă o grămadă de ,,oase risipite, cu zgârciurile umede “, alături se aflau ,,botforii, taşca, chimirul […] căciula  brumărie” ale lui Lipan. Ceva mai încolo zăcea scheletul calului.

        Toată durerea sufletului femeii izbucni într-un strigăt grozav ,,-Gheorghiţă’’. Dar ea nu striga numele băiatului, ci al celuilalt, al lui Nechifor, numele lui adevărat care i-a fost schimbat în urma unei boli.Cercetând cele aflate, ea vede căpăţâna spartă de baltag.Înăbuşindu-si durerea, femeia trece la împlinirea rânduielilor sacre.Începe să facă planuri pentru priveghi şi înmormântare.

        Ea are grijă ca totul să se desfăşoare după datină.Ajutată de domnul Toma, crâşmarul, şi de soţia acestuia,cucoana Maria, munteanca orânduieşte priveghiul,bocitoarele, coşul cu merinde.

        Invită la înmormântare autorităţile şi vine multă lume.La coborârea sicriului în groapă,Vitoria trăieşte un sentiment de disperare, ,,ştiind că n-are să-l mai vadă până la învierea din veci” şi a strigat după cel mort cu atâta durere încât toţi cei de faţă s-au cutremurat.

        Punctul culminant.Acţiunea devine extrem de tensionată şi se precipită spre un punct culminant,căci la praznicul de pomenire au fost invitaţi şi Calistrat Bogta şi Ilie Cuţui.Discută cu cei doi şi aduce vorba despre baltag,pe care îl cere de la Calistrat Bagza.Îl incită pe cel care presupune că este autorul crimei cu o întrebare capcană, adresată fiului ei: ,,-Ce te uiţi, Gheorghiţă, aşa la baltag?[…] este scris pe el ceva?” Urmărind reacţiile presupusului criminal ea adaugă:,,-Gheorghiţă[…], mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tată-tău.” La reacţiile violente ale celui vinovat,Vitoria răspunde calm, făcând o descriere minuţioasă a drumului oierilor între localităţile Suha şi Sabasa.

        Calistrat Bogza îşi pierde cumpătul şi se aruncă asupra lui Gheorghiţă, care dă drumul câinelui.Ca şi cum doar atât ar fi aşteptat, câinele se repede la beregata celui recunoscut ca ucigaş al stăpânului său, ,,mestecând mormăiri sălbatice de sânge.”Gheorghiţă îl loveşte pe ucigaş cu baltagul în frunte.Nemaiavând încotro şi căindu-se mult prea târziu muribundul cere să se spovedească,mărturisind crima. Celălalt,Ilie Cuţui, este arestat de jandarm.

        Vitoria se simte acum mai uşurată,ştiind că s-a făcut dreptate.Ea se gândeşte la fel de limpede la împlinirea până la capăt a datinei,orânduind pomenile mortului la nouă zile şi la patruzeci de zile.

        Deznodământul o înfăţişează cu planurile ei de viitor,căci vrea să aducă pe Minodora la mormântul tătălui ei şi să reintre în posesia turmei furate,aflate la Rarău.

        Rânduiala s-a împlinit,dreptatea a fost făcută,iar viaţa îşi va urma de acum înainte cursul firesc.