Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza



























CE ESTE STILISTICA

literatura romana











ALTE DOCUMENTE

IOEL Schita cartii John Vernon McGee
PUTERILE ROMANULUI
Adevarul despre Eminescu
REPETITIE
Tudor Arghezi - Flori de mucigai
Morometii de Marin Preda Romanul modern,obiectiv,social,realist de dupa al II-lea razboi mondial.
Mijloace de imbogatire al vocabularului
Aventurile lui Tom Sawyer
TEORIE LITERARA
Ioan Asimov - Robotii de pe Aurora




CE ESTE STILISTICA

Stil - termenul provine din fr. style, lat. stylus, "condei, compozitie", in gr.stylos "batul cu care se scria pe tablitele de ceara." Pana in epoca moderna insemna modul de exprimare verbala sau scrisa.

In poetica traditionala clasica, stilul numea cateva calitati ale scrisului ca, de pilda, claritatea, corectitudinea sau cateva (de fapt, trei) moduri de selectare si intrebuintare a limbii: stilul sublim, stilul mediu sau temperat, stilul simplu sau vulgar.

In perioada moderna, stilul se constituie ca un termen cu "sens aproape opus celui clasic. Pornind de la maxima lui Buffon: "Le style c'est l'homme-meme" (stilul este omul insusi), critica moderna vede in stil expresia individualitatii. Teoriile contemporane despre stilul literar isi au, pe de alta parte, originea in descoperirile lingvistice mai noi (F. de Saussure, K.Vossler), care concep si examineaza limba ca pe un fenomen individual. Nu exista o limba generala, afirmase V 626c27g ossler, exista numai graiuri individuale. Limbajul fiind individual, literatura ca fapt de limba trebuie sa poarte de asemenea semnele individualitatii.

Astfel s-a ajuns la studiul operei literare pornind de la structura ei lingvistica.

Stilul inseamna dupa unii cercetatori abaterile de la intrebuintarea normala a limbii, care reflecta abaterile de la starea psihica normala (Leo Spitzer). Reprezentantii acestei conceptii sunt Leo Spitzer, E.Auerbach, D.Alonso etc., iar in critica romaneasca, Tudor Vianu.

Ultimul, in Arta prozatorilor romani (1941), distinge intre expresia tranzitiva (de comunicare obiectiva, impartiala) si elementul reflexiv, care indica aportul subiectiv la expresia tranzitiva al celui ce vorbeste sau scrie. Astfel, ansamblul acestor notatii reflexive, care se adauga la comunicare si care ii dau un fel de a fi subiectiv, compun ceea ce se numeste stil. "Stilul este asadar expresia unei individualitati" (Tudor Vianu).

Din alta perspectiva, generalizata, se vorbeste despre stilul unui gen sau al unei specii literare (stil dramatic, epic, liric ).

Stil elegiac, epopeic. Stilul denumeste aici trasaturile generale ale unei opere individuale, care, la randul lor, sunt individuale in raport cu stilul altui gen. Exista, de asemenea, un stil national, al epocii, al unui curent. Stilul national defineste trasaturile particulare ale unei culturi in contextul celei universale. Stilul epocii se constituie din elementele inedite, culoarea, limbajul etc. pe care le aduce cultura unei epoci fata de epocile anterioare (ex. Renasterea fata de evul mediu sau de antichitate). Stilul unui curent defineste trasaturile generale ale unor scriitori incadrati in acelasi curent literar (ex.romantismul), care sunt individuale, particulare, fata de caracteristicile altui curent (clasicismul ). Stilistica. Termenul vine din fr. stylistique. Disciplina care studiaza stilul. Ea se impune la inceputul sec. XX (creatorul ei e considerat CH.Bally) si are ca obiect initial, studierea stilurilor functionale ale limbii. In acest moment, stilistica se incadreaza in disciplina mai larga a lingvisticii. Intr-o alta formula, stilistica se orienteaza spre studiul individual al expresiei scriitorului Astfel ea apare ca disciplina ce tine de teoria literaturii sau de stiinta literaturii. Astazi stilistica se constituie ca disciplina autonoma, in care mijloace lingvistice si teoretico-literare se combina intr-o metoda proprie. Prin influenta scolii formale ruse si a structuralismului stilistica devine structuralista. Ea urmareste acum, prin studiul elementelor de stil, sa descopere structura unitara a operei ca intreg si sa-i explice valorile si semnificatiile. Documentul fundamental al criticiii structurale il constituie Tezele1929) Cercului lingvistic de la Praga( Trubetkoi, Jakobson, Mukarovscy. Opera e privita ca o succesiune de sunete, cuvinte, fraze, care au fiecare o semnificatie in raport cu intregul. "Stilul pare sa fie mestesugul de a da cuvintelor duritate, relief, culoare si insufletire" (Tudor Arghezi). "Intaia si suprema lege a stilului literar tine de regulile politicii financiare. Aceasta regula te invata sa nu emiti cuvinte pentru care nu ai acoperire in aur. Orice abatere de la aceasta norma duce la inflatie." "Fiindca socotesc ca intre gandire si limba exista o perfecta unitate, cred ca nu exista o metoda mai buna de a preciza continutul unei opere decat observand particularitatile ei de limba. Si, deoarece continutul unei opere literare corespunde viziunii unui artist original, cred ca nu putem defini aceasta originalitate decat prin studiul mijloacelor lui proprii de expresie, adica a stilului sau."

Istoria stilisticii romanesti

Ca si in multe alte domenii ale culturi si atunci vorbim despre stil, nu putem sa facem abstractie de rolul jucat de Ion Heliade Radulescu, "o figura gigantica, cu atat mai minunata cu cat puterea nu-i sta in talent, ci in vointa." Eliade, mare patriot, fire lucida (in domeniul artei si culturii, caci in politica) spirit enciclopedist, "o enigma", cum il numeste Eminescu in "Epigonii", intelege ca spiritualitatea romaneasca este la inceput si ramasa in urma in raport cu civilizatiile din Vest, dar in loc sa se lamenteze, pune mana si face el ce considera necesar. Si erau destule de facut, am zice ca, la fel ca si astazi, nu avea a se plange ca nu-si gaseste loc de desfasurare. Asadar, aflam urmarindu-l pe B.P.Hasdeu intr-o convorbire cu I.L.Caragiale, "cand nimeni aproape nu gandea decat intr-un mod fragmentar la cultura unui neam, inchipuie cu vasta-i inteligenta o sistema completa de evocare a fortelor spiritului national: stiinta, literatura, arte, filosofie, religie, politica, tot incape pentru el intr-o sistema inchegata. Fara sa reuseasca a face indeosebi o opera de mare valoare, apuca, cu o egala putere, toate genurile literare si stiintifice, intemeind, ca baza neclintita a culturii si dezvoltarii neamului romanesc, ideea nationala. Si la Eliade, ca si la Alecsandri, credinta si vointa s-au manifestat cu toata binefacatoarea lor inraurire pentru neamul nostru". (I.L.Caragiale, Opere, vol. 4, editie critica de Al.Rosetti, Serban Cioculescu, Liviu Calin, Bucuresti, E.P.L., 1965, p.96. Cea mai mare parte a contributiilor lui Eliade in acest domeniu o constituie "formele" literaturii : versificatia, genurile, speciile, dar mai ales, limba literara, fara de care nu se poate concepe progresul cultural si nici stiintific, caci nici savantii nu se pot exprima doar in formule Pentru a convinge, Eliade isi alege exemplele din experienta altor popoare si, atunci cand poate, din traditiile noastre folclorice, religioase, cronicaresti. In 1828, in prefata la faimoasa "Gramatica romaneasca," Eliade, dupa ce elogiaza contributia inaintasilor lui la dezvoltarea culturii romanesti, cere infiintarea unei academii care sa se preocupe "numai de literatura romaneasca," sa stabileasca regulile gramaticii si pe baza acestor reguli, sa intocmeasca dictionare bilingve - roman-latin, roman-francez, roman-italian, roman-grec, roman-german. Rezultatul imediat, in viziunea lui Eliade, ar fi fost sporirea numarului de traduceri din opere literare, cu credinta ca acestea "infrumuseteaza si nobilesc limba; prin ele intra in limba toate frasurile si mijloacele de vorbire cele mai frumoase a deosebitilor autori vestiti si imbratosindu-le, le face ale sale." In opinia sa, traducerile vor grabi procesul de estetizare a limbii romane, justificand, prin respectarea normelor introducerea unor neologisme, deoarece, odata cu dezvoltarea societatii romanii vor fi nevoiti sa vorbeasca "de gramatica, de retorica, de poezie, de geografie, de istorie, de filosofie, de matematica, de legi, de teologie, de medicina etc.", termeni pe care in acel moment limba romana nu-i avea sau erau folositi doar de un numar infim de persoane. Apropo de acest numar mic de persoane cunoscatoare, Eliade dezvolta si o teorie a elitelor, conform careia doar spiritele cultivate, creatorul, geniul pot sa se inspire din traditie si din cartile religioase pentru ca ei nu raman la nivelul unor simple imprumuturi. In opinia lui Eliade, calitatea de "aristocrat de duh" pe care o are creatorul (trebuie sa marturisesc ca-mi place tare mult formula) ii da voie sa "mladie ca ceara limba comuna, sa-i dea orice forma va voi, transformand o realitate "rebela si indaratnica". " Aceasta teorie a "elitelor intelectuale - observa pertinent profesorul Al. Hanta - utila in argumentarea scopurilor pe care si le propune Eliade, dar falsa in fundamentarea ei teoretica, tintea, artificial, sa demonstreze existenta paralela in cadrul natiunii a doua limbi: una a poporului, alta a literaturii, ultima inghitind cu timpul pe prima si dezvoltandu-se in dauna ei. Este de fapt vorba de confuzia pe care invocarea rolului operelor lui Homer, Vergiliu, Dante, Petrarca, Alfieri, Voltaire, Racine, Shakespeare, Pope, sa., care - scria Eliade - au utilizat limba poiporului pentru a-si < infiinta frumoasele lor ideale> - nu are darul sa o inlature." - Al. Hanta, Idei si forme literare pana la Titu Maiorescu , Ed . Minerva, Bucuresti, 1985, p.280. Dam, in continuare, cateva din memorabilele vorbe ale lui I.E.Radulescu despre limba romana:" Limba este o icoana a ideilor si sentimentului unui om sau a unui norod; in limba unui norod poate sa vaza cineva cat este el de slobod sau rob, cata omenire are, cat este de simtitor sau crud s.c.l." " Fara limba nu e nici o literatura nationala. La nici o natie n-a esistat literatura pana cand nu si-a exprimat ideile intr-un gergu (geargon)." "Imi displac dezordinea, discordurile, cacofoniile; imi displac in limba vocalile guturaite si gusatesti Mie imi place harmonia sonurilor si a culorilor, clasicul, tot ce e arta, cu un cuvant, imi place tot ce este veritatea, doresc sa ajunga limba romanilor acolo unde o duce geniul ei ".

Gheorghe Asachi

Si pentru el punctul initial in construirea pe baze moderne a unei culturi il constituie normarea si perfectionarea limbii literare." Fondosul limbii noastre, ce pe aiure se cata, nota Asachi, sa afla in sfanta scriptura, ce este de toti romanii intaleasa; aceasta sa se pastreze curata si intreaga, ca singura legatura ce uneste inca pe romanii despartiti in staturi deosebite si catra aceasta adaoga-sa imbunatatirile cerute dupa un metod simplu si care s-ar cuveni a sa legiui de un giudet amfiction ce sa poate inchega din gramatici romani a Transilvaniei, a Tarii Romanesti si a Moldovei".

G. Barit

Traieste la Brasov, era si el convins ca datorita dezvoltarii presei, circulatiei cartilor, a devenit posibila unificarea limbii literare si vedea necesitatea intocmirii unui lexicon cu particularitatile scrierilor "din osebite parti si unghiuri ale romanimii." In poezie, el vedea "cea mai buna pilda intru alegerea cuvintelor" si posibilitatea ca lirica sa se fereasca de trivialitati" mai mult decat prozaistul si oratorul, neuitand niciodata ca cea dintai a sa datorie este frumusetea".

Costache Negruzzi

In Scrisoarea XIV, Despre limba romaneasca, dupa ce aminteste cunoscuta confuzie pe care unii o fac intre a fi creatori sau croitori de limba (si inca croitori rai), se indeparteaza de "voluntarismul" lui Eliade (sa ne amintim indemnul: "scrieti baieti, numai scrieti!"), noteaza: "Daca limba ar fi ramas precum se vede in cartile vechi si se aude in gura poporului, si vr-un om inzestrat cu o stiinta sistematica a limbilor rude s-ar fi apucat a o aduna si a o aseza precum cer tipul si originea ei, negresit ca am fi scapat de toate aceste pleonasme, fiorituri si cacofonii. Scriitorii noi, bisericesti si profani, au introdus schimatismul limbii grecesti, lepadand pe cele romanesti." (C. Negruzzi, Opere complete, I., Bucuresti, 1905).

De la limba nascuta pentru a comunica sau pentru a fi folosita la versuri pe intelesul tuturor si pana la volorile stilistice pe care le poseda intrisec aceasta, este o distanta mare, pe care, insa destui lingvisti romani o parcurg. "La inceput, observa Al.Hanta, problema se reduce la expunerea catorva principii de ordin practic, implicatiile teoretice, de natura estetica, intervenind odata cu evolutia scrisului, in general, si a literaturii, in special." Majoritatea oamenilor de cultura care se ocupa de stil in epoca vad in el o componenta a retoricii, ceva care tine mai mult de vorbitori si de ascultatori si mai putin de cititori si, cum ar trebui, evident, de scriitori. D. Popovici remarca preocuparile lui Eliade Radulescu de la Academia greceasca din Bucuresti, dar le contesta originalitatea, socotind ca sunt idei preluate din Marmontel si La Harpe. "Afirmarea idei potrivit careia < oricate am zis despre stil sublim si simplu se pot aplica si la zugravie (sa nu citeasca pictorii cum spuneau odinioara scriitorii meseriei lor ca incepe al treilea razboi mondial.. . n.n.) si la muzica, precum si multe din cate vom trata in lectiile viitoare >, constituie prin largirea cadrului de referinta, o meritoasa indepartare a lui Eliade de ingustimile retoricii, semnul ca discutiile despre stil incepeau sa capete un statut propriu, de sine statator."

La randul sau, G. Barit descopera o impartire a stilurilor pornind de la caracterul national, ceea ce, mai tarziu, vor face si alti cercetatori, punctul de vedere fiind corect. "Exista, noteaza acesta, un stil grecesc, frantozesc, nemtesc, olandesc." Aceste stiluri nationale se manifesta, la randul lor, in genurile epice, lirice ,dadactice si dramatice, dar si in cazurile individuale. Mergand pe urmele lui August Wilhelm von Schlegel, care a facut distinctie intre stil si maniera, Barit considera ca acesta a gasit cea mai buna definitie a stilului, si anume "stilul nu e posibil decat prin talcuirea care o intiparim in cuvant." La randul ei, vorbirea este "vadirea cea din launtru a sufletului." In elocventa, stilul este "starea duhului omenesc atunci cand acesta nazuieste spre ceva cu voia deplin." Tot Barit identifica printre categoriile stilului pe cel poetic, prozaic si oratoric, prin amestecul lor obtinandu-se capacitatea de a educa si forma spirite, sau cum zice el "invatatoriu, de treburi, istoric." Al Hanta ne atrage atentia asupra unui interesant si actual articol semnat de acelasi Barit "Stil de jurnale, stil de saloane?" in care se discuta limbajul presei timpului, insuficientele de atitudine si de exprimare. "Barit demonstreaza ca intr-o societate moderna diversitatea stilului publicistic este o consecinta directa a varietatii de aspecte pe care presa este solicitata sa le dezbata cu obiectivitate, constiinta cetateneasca, in limitele adevarului, adecvat obiectului si dupa exemplul presei popoarelor iubitoare de libertate in care < barbatii cei mai alesi, cand binele public era in pericol, n-au vorbit per locos comunes, ci au pus la o parte orice crutare>".

Dimitrie Gusti

In 1852 publica Ritorica pentru tinerimea studioasa, un manual pentru invatamantul public. Sectiunea a III-a, din capitolul al IV-lea, Elocutiunea este dedicata chiar problemei care ne intereseaza - stilul , "vorbirei ori scrierii fiecarui om prin care el isi exprima ideile sale", diferentierile provenind din "combinarea deosebitelor chipuri ale insusirilor generale si ale formelor particulare". Pe urmelelui Bari, si nu numai, D. Gusti distinge un stil national si un stil individual.

Analizand stilurile individuale, D.Gusti deosebeste urmatoarele stiluri: simplu (simplu, naiv, familiar specific anegdotei si fabulei, comediilor si epistolelor, ilustrat, la noi, de Neculce, Ion Ghica, N.Gane si, mai aproape, adaugam noi, Ion Baiesu, Nicyuta Tanase, Teodor Mazilu, Amza Pelea etc); inflorit sai stamparat, plin de putere, inaltare, stralucitor, prin idei si metafore, divizat in elegant, fin, scurt, periodic, prielnic aluziei, comparatiei, antitezei si suspansului. Acesta e frecvent la scriitorii culti si maturi ca Eliade si Alecsandri, si de asemenea, adaugam noi, la Eminescu, Macedonski, Mircea Eliade, Matei Caragiale, Mircea Ciobanu. Stilul sublim este o imbinare a categoriilor precedente, patronat de simplitate, precizia limbajului, consecventa ideilor, armonia perioadelor, imaginatia laborioasa etc. Exemplele noastre: Caragiale (Ion Luca si fiul lui, Matei), Marin Preda, Camil Petrescu, H.P.Bengescu. Stilul vehement are ca trasaturi esentiale preponderenta ideilor, pasiunea apostroful, repetitia, metafora, invectiva. Exemplele noastre: Delavrancea, Tudor Arghezi, Adrian Paunescu, Fanus Neagu, Eugen Barbu. Gusti vede o stransa legatura intre sublimul obiectelor si sublimul stilului (noi am numi aceasta relatie adecvare), intrucat "obiectele sunt izvoarele ideilor sublime si stilul sublim este expresiunea acestor idei." Meritul cel mare al lucrarii, remarca Al Hanta este incercarea autorului de a localiza in opera unor scriitori romani, pe cale analitica, mijloace si procedee de creatie, moduri specifice de folosire a limbii. Desi observatiile lui D. Gusti sunt cuprinse intr-un manual, deci au scopul educativ, el recunoaste ca in creatie rolul primordial il are "harul natural", talentul scriitorului. Totusi, artistul nu poate renunta la invatatura si harul sau nu va inlocui niciodata educatia. "Cultura limbelor, noteaza Gusti, niciodata n-a putut a se scuti de recile si sarbedele reguli impuse de gramatica, ritorica si poetica." Timotei Cipariu, un alt ardelean patritot si cult, fruntas al gruparii de renastere nationala cunoscuta sub numele de "Scoala ardeleana" este, de asemenea preocuopat de teoria stilului. Conceptia si opiniile lui sunt consemnate in lucrarea Elemente de poetica, metrica si versificatiune, publicata in 1860. In stil, pe urmele lui Buffon, Cipariu vede omul, cu biografia sa, preocuparile lui, domeniul de care e interesat, si, bineinteles, limba sa. Dupa cum stiu acum, ca pe un lucru comun, gandirea, sentimentele, dorinta de a se exprima se incadreaza intr-un stil specific, iar acesta dupa clasificarea lui Cipariu, poate fi liric, epic, dramatic, tragic, comic, satiric, didactic. In planul expresiei insa exista, dupa acest autor, stiluri bune - pulcher, simplex, naturalis, elegans, suavis; baratesc nobil, mare sublim - virilis, nobilis, grandis, sublimis) si rele - neingrijit (rudis), umflat -tumidis, falos -superbus; dur si aspru - durus, austerus; delicat, moale, prea inflorit - delicatus, mollis, effoeminatus, exornatus.

Am executat o trecere in revista preocuparilor legate de stil pe care le-au avut diversi scriitori sau dascali in cele trei tari romane pentru a vedea in ce masura problema este parte integranta a culturii romane, dar si pentru a putea stabili nivelul sincretic sau diacritic pe plan european. Precum se vede, departe de a fi o nascocire moderna, analiza stilului, definirea unei personalitati in raport cu modul de exprimare sunt caracteristici ale analizei ce depaseste, chiar si in spatiul nostru, un asazis capriciu al dascalilor de liceu. "Insistenta asupra amanuntelor cu valoare universala se explica in parte, dupa Al.Hanta, prin lipsa de maturitate si de varietate a scrisului romanesc, dar si prin neputinta autorilor de lectii, retorici, poetici, in care se discuta problemele stilului, de a aduce informatia preluata din vechile arte poetice, retorici si gramatici la nivelul exigentelor veacului lor, completand-o cu noile sensuri ideologice si estetice, lingvistice si prozodice pe care experienta preromantica si romantica le promovase in domeniile gandirii si practicii literare."

Sa retinem insa ca studiul profesorului Hanta se opreste la Junimea, respectiv inainte de contributia lui Titu Maiorescu la precizarea termenilor, inainte de distinctia clara facuta intre forma si fond si, mai ales, inainte de publicarea operelor marilor clasici Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, cei care, alaturi de alti oameni de litere, grupati si formati in jurul "Convorbirilor Literare" nu doar si-au pus problema stilului, ci chiar au rezolvat-o stralucit in propriile lor opere (capodopere chiar).

Gramatica si stilistica

Literatura este arta cuvantului. Ea nu poate exista fara sa respecte regulile gramaticale, caci ar fi de neanteles. Scriitorul nu poate si nici nu-si propune, sa-si creeze un limbaj artificial. El apeleaza la materialele de care dispune orice vorbitor al unei limbi: lexicul, morfologia, sintaxa, sistemul fonetic."

Materialele acestea, componentele limbii sunt lipsite de importanta, din perspectiva studiului nostru, atata vreme cat nu se combina, nu se alipesc, nu stau unele langa altele pentru a forma o constructie utila si eleganta. Aceasta constructie nu poate functiona decat pe respectarea anumitor reguli. "GRAMATICA este un ansamblu de reguli privitoare la modificarea cuvintelor si la imbinarea lor in propozitii si fraze. Din aceasta definitie rezulta ca exista doua feluri de reguli gramaticale, care reprezinta cele doua parti constitutive ale gramaticii: morfologia si sintaxa." - Academia R.P.R., Gramatica Limbii romane, vol I, ed.II-a revazuta si adaugita, Editura Academiei R.P.R., Bucuresti, 1963, p11.

Datorita acestui ansamblu de reguli o persoana poate vorbi corect si comunica exact gandurile si sentimentele sale. Folosirea corecta sau incorecta a regulilor gramaticale, in scris sau in vorbire, tradeaza nivelul de pregatire a persoanei, competenta, cultura, starea emotiva a momentului producerii actului comunicarii etc. Din aceasta cauza, orice vorbitor, constient sau nu, pe langa vorbirea dupa reguli gramaticale mai contribuie in actul comunicarii si cu alte componente: tonul vocii, pauze afectare, repetitii de cuvinte , selectia cuvintelor, gesturi, etc. Cand apare in public, de pilda, se imbraca intr-un fel anume, cand tine un discurs foloseste alt vocabular decat atunci cand se cearta cu cineva, are un comportament cand este la biroul de sef si altul cand s-a prezentat la usa unui personaj important ca sa solicite ceva. Daca redacteaza o scrisoare va folosi un anume limbaj, iar daca va trimite o scrisoare unui prieten sau unei iubite, alt fel de limbaj. Daca scrie pentru a comunica o intamplare neplacuta mamei sale va scrie intr-un fel anume, si cu totul altfel daca vrea sa povesteasca, pentru a fi publicat intr-o carte, ce anume i-a marcat lui biografia. Toate acestea constituie stilul individului.

Daca gramatica este ansablul de reguli privitoare la modificarea cuvintelor, este necesar sa stim ce este cuvantul .

Cuvantul "este in realitate multimea (sau ansamblu) formelor de flexiune, reprezentate numai pentru comoditatea expunerii de o forma-tip" -Ion Coteanu, in Limba romana contemporana, vol.II, Vocabularul Ed.didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975. Asadar nu om este cuvantul, ci toate formele lui : omului, pe om, omule, oameni etc. Este limpede, credem, ca aceasta simpla flexiune a dus, de fapt, la alte realitati, caci omuletul e pierdut cand il numim astfel, cum pierdut este si omul cand avem de-a face cu oameni care, la o simpla privire, se dovedesc a fi o multime. Si tot astfel, nu orice insiruire de sunete poate fi socotita cuvant. Cuvantul este "orice fragment care are autonomie fata de enunt, prezinta o distributie proprie, poate fi substituit cu o unitate similara si este adesea permutabil" - ibidem.

Cuvintele romanesti pot fi studiate dupa urmatoarea structura:

Ø      din punct de vedere fonologic - determinarea combinatiilor de foneme, gruparea lor, influenta unora asupra altora;

Ø      din punct de vedere morfologic - recunoasterea unitatilor minimale, tipurile acestor unitati, raporturile dintre ele;

Ø      din punct de vedere sintactic - posibilitatile cuvintelor de a se uni in lanturi organizate (enunturi, propozitii, fraze);

Ø      din punct de vedere semantic - inventarierea unitatilor minimale de inteles, legaturile dintre ele, cercetarea consecintelor ce decurg din aceste legaturi;

FORMAREA CUVINTELOR

Unul din "procedeele principale de formare a cuvintelor" este derivarea cu prefixe- (Institutul de lingvistica din Bucuresti, Formarea cuvintelor in limba romana, volumul al II-lea, Prefixele, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1978)

Derivarea poate fi:

1.       un mijloc unic de formare a unor cuvinte noi, atunci cand prin simpla adaugare a unui prefix, la un cuvant existent in limba romana, se obtine altul: desface , stramosi

2.       un mijloc asociat cu altele, atunci cand prefixarea se foloseste simultan cu:

a)       sufixarea (inverzi),

b)      derivarea regresiva (transfug) ,

c)       compunerea (neinstare).

Dupa structura morfologica, prefixele sunt simple sau complexe. Primele, cand nu pot fi analizate in unitati mai mici, cele din urma, cand structura lor permite identificarea unor unitati mai mici, dar intregul complex functioneaza ca un element unic de derivare.

Prefixele complexe sunt si ele de doua feluri: compuse - cand rezulta din combinarea a doua prefixe simple; si dezvoltate, cand sunt rezultatul combinarii unui prefix simplu cu un element neprefixal.

Numarul prefixelor simple este de circa 85. Iata cateva: a-, ab-, ana-, ante-, anti-, antre-, arhi-, cata-, circum-, co-, con-, contra-, de-, des-, dis-, do-, endo-, ex-, hiper-, hipo-, in-, infra-, inter-, intra-, in-, intre-, juxta-, meta-, ne-, non-, para-, per-, post-, prea-, pro-, ras-, stra-, super-, supra-, tra-, ultra-, va-, za-, etc.

Prefixe compuse: apar< a si par (apartine); ra< re si a (racola); sco<s si co (scofala)

Prefixe dezvoltate destr <des si intr (destrauri); pres < pre si ras (presfira).

Formarea cuvintelor cu ajutorul prefixelor se incadreaza la derivare, reprezentand una dintre cele doua modalitati de derivare progresiva.

Formatiile prefixale sunt uneori folosite cu intentii expresive, in acelasi context cu cuvantul de baza sau in serii de derivate cu o baza comuna: ex: la inceput a venit o comisie, apoi o supracomise, dupa ea o extracomisie si ne-am ales cu o subdecizie; eu ma mir si ma desmir, visin invisinat.

In ceea ce priveste repartitia stilistica a prefixelor, colectivul de lingvisti de la Institutul de lingvistica (Mioara Avram, Elena Carabulea, Fulvia Ciobanu, Florica Ficsinescu, Cristina Gherman, Finuta Hasan, Magdalena Popescu-Marin, Marina Radulescu, I. Rizescu, Laura Vasiliu) a fost interesat in primul rand de distinctia dintre cele folosite de scriitori si cele folosite in limbajul popular, familiar.

Prefixele din fondul vechi au o arie stilistica mai larga, ele intalnindu-se atat in limba literara, cat si in cea populara ( a-, cu-, des-, in-, ne-). Unele prefixe, desi sunt folosite in limba litera intens, nu sunt productive insa in stilul stiintific: prea, ras-, stra-. Prefixele din fondul neologic sunt caracteristice pentru variantele culte ale limbii." Unele dintre ele au formatii folosite in diverse stiluri ale limbii literare,in limbajul familiar si chiar in vorbirea populara curenta: anti-, con-, contra-. Preferintele unor stiluri se manifesta clar la selectarea prefixelor sinonime. Fata de vechiul si, de acum, banalul ne -, prezent in toate aspectele limbii, stilurile culte, in special cel filosofic si politic, il prefera pe non-.

Unele prefixe au valori specifice cate unui stil, uneori chiar unui domeniu, de exemplu chimia prefera meta-, para-, per-, iar terminologia muzicala prefera contra-, sub-. Extra-, supra-, ultra- se folosesc in stilul stiintific cu valori concrete (afara, deasupra, dincolo de ) . "In toate variantele functionale ale limbii, observa cercetatorii citati, se intalnesc nu numai creatii stabile si generale, ci si unele ocazionale si personale. Creatiile personale din stilul artistic, publicistic, si familiar au scopuri expresive, pe cand cele similare din stilul stiintific au caracter terminologic"

Originea prefixelor romanesti

Analizate din punct de vedere al originii, prefixele romanesti sunt de trei feluri :

1.       mostenite din latina: a-, cu-, de-, des-, in-, poi-, pre-, ra-, s-, stra-, sub-, tra-.

2.       imprumutate din diverse limbi: slava-, do-, iz-, na-, pro-, ras-, za-; greceasca: ana-, anti-, arhi-, hiper-, hipo-; latino-romanice: ante-, circum-, contra-, dis-, super-, ultra-.

3.       apaute pe teren romanesc din elemente mostenite sau imprumutate cu alte valori sau cu alta forma: po-, co-, supra-, sub-.

Prefixele latino-romanice au ajuns repede productive datorita compatibilitatii lor cu temele vechi de aceeasi origine latina. "Romanizarea celor mai multe imprumuturi prefixate prin adaptarea sau calchierea cuvantului de baza a introdus dintr-o data prefixele latino-romanice in sistemul derivativ. Aceasta a avut importante consecinte pe plan lexical si gramatical: pe plan lexical, prefixele, latino-romanice au contribuit la intarirea pozitiei unor verbe mostenite din vocabularul fundamental al limbii romane, introducand serii de formatii prefixale in familia unor verbe ca duce, prinde, rupe, trage, tine, zice sau adaugand formatii de acest fel in familia altora ca bate, face, pune, iar pe plan gramatical, prefixele latino-romanice au intarit pozitia conjugarii a II-a si a III-a, in care au adus si teme legate noi (clude, -verge etc.); pentru ambele planuri este important faptul ca datorita unor formatii neologice au redevenit analizabile unele verbe mostenite"- op. cit., pag 304.

Aceasta varietate a surselor etimologice si numarul mare de dublete fac ca limba romana sa aiba astazi "un inventar general de prefixe mai bogat decat latina si decat celelalte limbi romanice".

Stilul, adica mijloacele de expresie, pe care scriitorul le alege din sistemul limbii, combinandu-le in modalitati proprii, raportat la specia si tema operei, la intentia mesajului, la formatia si structura sa psihica, constituie elementul fundamental care deosebeste pe un autor de altul. - Cristina Ionescu - Matei Cerchez, Gramatica si stilistica, Ed.All.

Tudor Vianu defineste stilul ca "unitatea structurii artistice intr-un grup de opere raportate la agentul lor, fie acesta artistul individual, natiunea, epoca sau cercul de cultura. Unitatea si originalitatea sunt cele doua idei mai particulare care fuzioneaza in conceptul stilului " - T.Vianu, Studii de stilistica, E.D.P., 1968.

Stilistica se ocupa fie de domeniul limbii (stilistica lingvistica ) fie de cel al literaturii (stilistica literara). Cea dintai mai este numita si stilistica expresiei si studiaza resursele expresive ale limbii vorbite la nivelul fonetic, gramatical si lexical. La randul ei, stilistica literara se ocupa de modul in care un scriitor se foloseste de mijloacele stilistice ale limbii, studiind problemele psihologice si estetice pe care le implica stilul artistului. In aceste conditii este usor de inteles ca stilul literaturii artistice se deosebeste de celelalte stiluri functionale ale limbii (stiintific, publicistic, oficial , colocvial) prin functia lui estetica si prin subiectivitatea accentuata. In acelasi timp trebuie observat ca in timp ce stilul functional al limbii ofera un exemplu demn de urmat, uneori pana la copiere, stilul unui scriitor nu poate fi urmarit decat pentru a-i descoperi valentele, metoda, in nici un caz nu poate fi urmat.

Materialul stilistic, cuvintele, valorile gramaticale etc, au valoare estetica doar in contextul literar. O cerere adresata autoritatii este buna daca respecta normele stilului administrativ si daca reuseste sa comunice, in nici un caz nu va fi apreciata pentru frumusetea ei. Spre deosebire de stilul stiintific sau administrativ, mijloacele stilistice folosite de un scriitor, stilul artistic, se definesc prin abateri de la reguli sau, in cel mai rau caz se constituie din redari corecte, dar neuzate, nemaifolosite pana atunci. Acest lucru il stiu nu doar profesionistii scrisului, l-au simtit si creatorii populari. O abatere de la regula este felul de adresare codrului, chiar daca am avea de-a face doar cu intentia de a vorbi cu lucruri sau obiecte necuvantatoare, surde, nu doar mute. Altfel cum si-ar fi permis artistul sa spuna "Codrule, codrutule, ce mai faci, dragutule", sau "Codrule, Maria Ta, te rog nu te supara"

Stilul stiitific, pentru a putea fi numit astfel, trebuie sa fie clar, exact, sobru, si sa cuprinda adevaruri verificabile sau acceptate astfel aprioric. Stilul stiintific se adreseaza ratiunii, logicii. El nu permite abateri de la norme si nici creativitate.

In totala contradictie cu el, stilul literar tradeaza subiectivitatea autorului, chiar si in cazul celui mai obiectiv dintre romancieri, cuvantul este ales, este cautat pentru valentele lui inedite iar atunci cand nu le are le imprumuta de la context, de la vecinele lui. Fiind si el obligat sa se faca inteles, stilul literar se adreseaza in egala masura logicii si inimii. Autorul tine seama de afectul beneficiarului, cititorul are (sau e suspectat ca are) suflet, simtire.

Acest nivel de comunicare este conotativ, deoarece accentueaza sensul figurat al cuvantului.

"Limbajul denotativ denumeste obiectele in continutul lor, reliefand ceea ce este general si esential, pe cand limbajul conotativ insista asupra anumitor insusiri ale faptului, aspectului din realitate care l-au impresionat mai mult pe scriitor si pe care acesta le evidentiaza, in scopul de a emotiona, adresandu-se afectivitatii." In limbajul artistic diferenta dinte sensul propriu si sensul figurat, dintre denotatie si conotatie este uneori atat de mare, incat creaza impresia de non sens. In poezie, acest procedeu este frecvent. Exista insa o intelegere tacita, un contract nesemnat dar respectat de toti initiatii care iau in mana o carte: logica literaturii nu se suprapune peste logica realitatii, cuvintele folosite de poeti sunt alese tocmai pentru a ne spune altceva decat ce stim noi.


Document Info


Accesari: 3019
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )