Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul „Baltagul” de M. Sadoveanu

Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul „Baltagul” de M. Sadoveanu

Romanul „Baltagul” rămâne o scriere memorabilă nu numai prin conţinutul şi multitudinea semnificaţiilor sale, ci şi prin personajele sale, între care un loc aparte îl ocupă Vitoria Lipan. Ea este personajul principal al romanului, deoarece este prezentă în toate momentele acţiunii şi polarizează în jurul ei celelalte personaje. Încă de la începutul romanului, Vitoria te cucereşte prin frumuseţea şi farmecul ei, căci la cei 40 de ani ai săi, ochii ei căprui răsfrângeau culoarea castanie a părului, însă privirea ei era dus&# 16116w229q 259; departe, semn al gândurilor în care era adâncită şi care o copleşeau. Femeia „nu mai era tânără dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii ei luceau ca într-o ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe.”

Înfăţişarea fizică scoate în evidenţă îngrijorarea femeii pentru tăcerea soţului ei şi prefigurează zbuciumul sufletesc ce o va stăpâni şi o va măcina până ce-i va descoperi şi pedepsi pe ucigaşii lui Nechifor Lipan. Femeia aspră, Vitoria, este în acelaşi timp o gospodină harnică şi pricepută care duce grijile unei gospodării cu multe acareturi, mai ales că soţul ei era deseori plecat. Astfel, ea ştie ce produse mai are de vânzare, se tocmeşte cu uşurinţă de negustor cu cei care vin să cumpere, sau merge ea însăşi la câmpie ca să vândă din produse.

Ordonată, cu deosebit simţ practic, înainte de a pleca să-l caute pe Nechifor, ea orânduieşte totul încât nici un amănunt nu-i scapă. Conştientă de pericolele care-i pândesc pe drum, îi face lui Gheorghiţă un baltag, pe care preotul îl sfinţeşte iar pentru sine ia o puşcă pe care să o folosească în caz de nevoie. Vitoria este o femeie credincioasă şi respectă obiceiurile strămoşeşti. Înainte de a pleca se consultă cu preotul, merge la mânăstirea Bistriţa, unde se roagă la icoana sfintei Ana, ţine post douăsprezece vineri, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, face daruri bisericii.  În drumul ei întâlneşte o cumetrie şi o nuntă, şi de fiecare dată respectă tradiţia, aşa cum îndeplineşte toate cele creştineşti pentru înmormântarea şi pomenirea lui Nechifor.

Femeie superstiţioasă, ea crede în vise şi în semne, în descântece şi vrăji, şi de aceea nu uită să meargă la baba Maranda, vrăjitoarea, pentru a afla de soţul ei. Visul în care Lipan apare întors cu spatele trecând peste o apă neagră şi cântecul cocoşului întors către poartă o obsedează şi îi dau certitudinea că bărbatul ei nu se mai întoarce, deoarece a fost ucis. Eroina impresionează şi prin luciditatea şi stăpânirea de sine, căci, deşi iniţial hotărăşte să-l trimită pe Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, îşi dă seama că acesta are nevoie de mintea şi de experienţa ei de viaţă, şi pleacă împreună. Este înzestrată cu o inteligenţă ieşită din comun, pe care şi-o manifestă în diferite împrejurări. Ca să-l convingă pe Gheorghiţă de necesitatea plecării, îi spune: „De-acu trebuie să te arăţi bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău.” De asemenea ştie să culeagă cu abilitate informaţii de la cei din jur, pe care îi trage de limbă, dovedind astfel o mare pricepere în descifrarea sufletului oamenilor. Cu toate greutăţile întâmpinate în drumul său, femeia dovedeşte tenacitate, dârzenie şi voinţă de neînfrânt, şi astfel îşi va realiza dorinţa de a-l găsi pe Nechifor şi de a-i pedepsi pe ucigaşi. Odată scopul atins, Vitoria va reveni la vechile îndeletniciri şi preocupări, căci viaţa îşi urmează cursul normal.

În relaţia cu copiii se dovedeşte tolerantă cu Gheorghiţă, pe care îl vede „sfios şi nesigur” şi pe care îl „apăra şi ocrotea de câte ori în ochiii lui Lipan erau nouri de vreme rea” iar cu Minodora este mai aspră şi neîndurătoare pentru că vrea să o educe în spiritul tradiţiei. Împovărată de griji şi e nelinişti, Vitoria trăieşte un zbucium interior devastator. Ea stă pe prispă cu ochii duşi departe, fusul se învârte singur şi „în singurătatea ei, femeia cearcă să pătrundă până la el...” Singurătatea este aşa de mare iar durerea sufletească este aşa de puternică încât „se socotea moartă ca şi omul ei care nu era lângă dânsa”. Ea însă găseşte tăria morală de a se rupe de gânduri şi de singurătate şi de a pleca în căutarea soţului: „n-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.” Ceea ce îi dă putere să ia o asemenea hotărâre este dragostea pe care i-a purtat-o dintotdeauna soţului ei: „abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca în tinereţe.”

Femeia comunică parcă pe căi neştiute cu elementele naturii care o îndrumă prin semne pe calea cea bună. Această femeie aprigă de la Măgura Tarcăului îi uimeşte pe cei din jurul său prin însuşirile ei deosebite şi de aceea, celelate personaje îşi exprimă punctul de vedere evidenţiindu-i calităţile sau generalizându-le. Astfel Gheorghiţă cugetă cu umire: „mama asta trebuie să fie fermecătoare, cunoaşte gândul omului”, iar Calistrat Bogza este uluit de exactitatea cu care Vitoria a reconstituit totul şi să recunoască: „şi să se ştie că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului”.

Prenumele Vitoriei semnfică biruinţa. Călinescu o compară cu un „Hamlet feminin”. Ea îi demască pe ucigaşi pentru ca niciodată să nu se mai petreacă o astfel de faptă în lumea pură a muntelui. Folosind o gamă variată de procedee: direct, prin descriere, prin părerea celoralte personaje, sau indirect, prin faptă, prin atitudini, prin relaţia cu celelalte personaje, Sadoveanu a creat un personaj complex, ce sintetizează trăsăturile morale ale oamenilor de la munte.