Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza



























Criticilor mei -comentariu literar-

literatura romana











ALTE DOCUMENTE

PROIECT DE LECŢIE - Intonarea propozitiei. Virgula
Aci sosi pe vremuri
Directia modernista Eugen Lovinescu
Evidentiaza elementele de compozitie intr-un text poetic studiat, apartinand lui Lucian Blaga (la alegere, doua dintre urmatoarele: titlu, incipit, se
Balada "PasaHassan"de George Cosbuc
FISA DISCIPLINEI literatura americana
O scrisoare pierduta comentariu
O scrisoare pierduta , de I.L.Caragiale
O sama de cuvinte', de Ion Neculce
UMANISMUL ROMANESC




                  

Criticilor mei -comentariu literar-

Mihai Eminescu este în literatura româna creator al unei opere ce strabate timpul, traind într-o perpetua actualitate. Semnificatia lui a dobândit în constiinta poporului nostru caracterul unui mit.Poetul "nepereche", cum avea sa-l numeasca G.Calinescu, reprezinta în literatura noastra un dublu reper de valoare luata în absolut, înscriindu-se în contextul literaturii unversale, alaturi de Dante, Hugo, Goethe, cum aprecia T.Vianu si de specific national, drept ipostaza unica a sufletului românesc în concertul poetic al lumii.

Opera lui Eminescu este variata, complexa, printre speciile lirice cultivate de poet situându-se : idila(Dorinta, Lacul, Sara pe deal), egloga(Floare albastra), satira(Junii corupti, Scrisorile, Criticilor mei), epistola(Scrisorile), elegia(Revedere, Mai am un singur dor), glosa(Glossa), poemul(Calin(file din poveste), Luceafarul, Memento mori), doina(Ce te legeni..., Doina).

Ca poet, Eminescu s-a situat singur în categoria romanticilor:

Nu ma-ncântati nici cu clasici

Nici cu stil curat si antic-

Toate-mi sunt deopotriva

Eu ramân ce-am fost:romantic.    

                                                          (Eu nu cred nici în Iehova)

Viziunea satirica este prezentata în acele poezii în care romantismul lui Eminescu s-a manifestat în latura lui activa, protestatara, titaniana.

Satira eminesciana atinge toate laturile existentei sociale:devitalizarea tineretuli prin desfrâu si lipsa de idealuri(Junii corupti);scepticismul, superficialitatea si impostura(Epigonii);imitatia snoaba(Ai nostri tineri);conditia savantului si a artistului într-o societate în care valorile s-au degradat(Scrisoarea I si Scrisoarea III);formalismul si absenta unei conceptii înalte despre arta(Criticilor mei). Eminescu râde de "comedia cea de obste", de comedia sociala, de pe pozitia romanticului sarcastic, pamfletar.

În poezia Criticilor mei poetul se adreseaza acelor critici literari care, preocupati prea mult de formalitati, uita ca principala menire a poeziei este de a concentra gânduri, sentimente, trairi.

Prima strofa exprima conceptia lui Eminescu despre poet si raritatea adevaratele valori, însa metafora florilor poate fi generalizata asupra tuturor oamenilor. Aceasta conceptie are corespondente în filozofia budista, unde se considera ca fiecare om este o matrice, un posibil viitor Buddha. Însa transformarea este foarte dificila si extrem de rara. Toti oamenii sunt "frumosi" prin natura lor, însa putini sunt cei capabili sa se ridice, sa se remarce prin valoare, sa "rodeasca".

Multe flori sunt, dar putine

Rod în lume vor sa poarte,

Diferentierea se face strict, la poarta dintre viata si moarte, cuvinte antonimice asezate în finalul ultimelor doua versuri, folosite pentru a rezuma problema existentialitatii poetului, asemeni ideologiei crestine, conform careia sufletul, dupa moarte, poate ajunge în Rai Sau în Iad.

Toate bat la poarta vietii,

Dar se scutur multe moarte.

Poetul poate trece de poarta vietii, pentru a trai vesnic prin opera sa, sau poate sa moara în anonimat. Observam ca, aici, viata si moartea nu se refera la existenta materiala, comuna, ci la cea spirituala, superioara. Moartea este pierderea în banalitate, trecerea prin viata fara o realizare cu adevarat importanta. 

Observam îmbinarea imaginii auditive : "toate bat", cu cea vizuala, de miscare descensiva: "se scutur". Se creeaza un tablou ce aduce aminte de picturile de pe manastirile crestine, care surprind sufletele aspirând spre Împaratia Cerurilor, multe cazând în abisul Iadului.

Toate operele pot fi frumoase, ca niste flori, dar ele vor muri fara sa rodeasca, daca nu au un continut real, daca nu au esenta.

Aceasta idee este mai conturata în cea de-a doua strofa :

E usor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,

Însirând cuvinte goale

Ce din coada au sa sune.

Poezia nu trebuie sa fie o însiruire de "cuvinte goale" ce "din coada au sa sune", capcana în care cad multi poeti. Verbul "însirând" evoca monotonia unor astfel de poezii, iar epitetul "goale" sustine lipsa lor de semnificatie.

Astfel de poezii, "când nimic nu ai a spune", sunt usor de realizat, pentru ca autorul trebuie sa aiba grija doar ca ele sa "sune din coada", nu este preocupat de a-si exprima gândurile în cel mai bun mod cu putinta. Pentru acesti poeti, cuvintele fac poezia, conceptie gresita, întrucât cuvintele sunt doar unelte, simboluri, care, folosite cât mai bine, pot exprima poezia, poezie venita din sufletul poetului, si care, asftel, poate gasi ecou si în sufletul cititorului.

Disjunctia "dar" din începutul celei de-a treia strofe anunta trecerea de cealalta parte, la poetii care au ceva de spus, practic marcheaza antiteza desfasurata aproape pe toata poezia, între cele doua categorii de creatori.

Dar când inima-ti framânta

Doruri vii si patimi multe

s-alor glasuri a ta minte

Sta pe toate sa le-asculte,

Aceasta strofa este expresia intesitatii pasiunii poetului, a romantismului acestuia. El este coplesit de doruri si patimi . Verbul "framânta" sugereaza o miscare continua, asemanatoare miscarii materiei, a dorurilor si a patimilor atât de intense. Epitetele "vii" si "multe" exprima încarcatura emotionala deosebita, aproape apasatoare pentru inma poetului.

Se observa separarea celor doua elemente ale umanitatii, inima si mintea(afectivitatea si ratiunea) : inima este originea dorurilor si patimilor, esenta poeziei, iar mintea trebuie sa stea "sa    le-asculte", sa le analizeze.

Simtirile sunt la fel ca poetii : ele "bat la portile gândirii", pentru a fi exteriorizate, exprimate în cuvinte. Ele sunt toate poezie latenta, iar gândirea le alege pe cele mai intense, mai expresive, pentru a le da "intrare-n lume".

Ca si flori în poarta vietii

Bat la portile gândirii,

Toate cer intrare-n lume,

Cer vesmintele vorbirii.

Vorbirea este o legatura între sine si lume, expresia sentimentelor trecute de poarta gândirii, un "vesmânt" fara de care simtirile proprii nu ar putea fi vizibile, inteligibile pentru ceilalti.

Pronumele nehotarât "toate" si verbele "bat" si "cer"(repetat) arata presiunea la care este supusa gândirea poetului, solicitata continuu. 

În strofa a 5-a poetul face prima referire la critici, în cadrul interogatiei retorice :

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ti viata,

Unde ai judecatorii,

Nenduratii ochi de gheata?

          "Judecatorii", preocupati de analiza cuvintelor, nu dau atentie continutului, încarcaturii emotionale a operei. Metafora "ochi de gheata", foarte sugestiva, ilustreaza perfect parerea poetului despre critici : ochiul

si gheata sunt simbole ale ratiunii pure; ele, alaturate, nu lasa loc afectivitatii, întelegerii, lucru amlificat de epitetul"nendurati". Criticii sunt doar niste ochi, astfel ei nu pot decât sa vada, nu pot simti,  nu pot întelege adevarata poezie.

Tonul poetului este atât de revolta, cât si de neputinta, fapt indicat de repetarea prepozitiei "pentru" si de relizarea interogatiei retorice prin intermediul adverbului "unde".

Toata framântarea poetului este concentrata în interjectia "ah" din începutul strofei a VI-a:

Ah ! atuncea ti se pare

Ca pe cap îti cade cerul :

Unde vei gasi cuvântul

Ce exprima adevarul ?

Cautarea cuvântului "ce exprima adevarul" pare imposibila, lucru redat prin folosirea interogatiei retorice cu adverbul "unde" si se apropie de obsesie pentru poetul a carui trairi genereaza o presiune extraordinara, caruia "atuncea" i se pare "ca pe cap" îi "cade cerul".

Daca în cea mai mare parte a poeziei, Eminescu si-a prezentat conceptia despre poet si poezie, în ultima strofa, el se adreseaza direct criticilor, transmitându-le concluzia :

Critici voi, cu flori deserte,

Care roade n-ati adus -

E usor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus.

Poetul foloseste din nou metafora florilor pentru a atrage atentia criticilor ca ei nu au promovat nici o opera de valoare, ci doar "flori deserte". Desertaciunea, inutilitatea acelor opere corespunde superficialitatii creatorilor, care le scriu fara sa aiba ceva de spus.   

Ideile lui Eminescu despre arta nu apar în studii sistematice. Ele se regasesc însa în întreaga sa creatie fie în articole, fie în poeziile a caror tema e chiar arta, asa cum este Criticilor mei.

Eminescu aspira nu spre o arta cu preocupari marunte, realista într-un mod îngust, care sa imite natura (pentru ca natura, alaturata cu acel desemn prea sters din lirica moderna, e mult, mult mai presus) si nici spre una exclusiv formala (Sa reproduci frumosul în forme ma înveti : /De-aceea poezia ma împle de dispret - Icoana si privaz), ci spre o arta care sa transfigureze semnificatiile realitatii, în care cuvântul sa exprime adevarul.

                                                      


Document Info


Accesari: 8849
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )