Elemente simboliste în poezia bacoviana

Simbolismul, curent literar de dimensiune europeana ce a aparut în Franta la sfârsitul secolului al XIX-lea, constituie o reactie împotriva parnasianismului, a romantismului, dar si a naturalismului. Astfel, simbolismul renuntala modalitati care sunt de domeniul epicului sau al dramaticului, optând, în schimb pentru o lirica a inefabilului realizata prin sugestie, aluzie, analogie, corespondenta. Simbolistii refuza ideile si imaginile clare, precise, preferând sa exprime impresii vagi, stari sufletesti neclare, sa cufunde sufletul în reverie. Sensibilitatea simbolista se caracterizeaza prin melancolie, anxietate, nevroza, spleen, prin gustul pentru bizar.

Bacovia este unul dintre marii poeti originali de dupa Eminescu, desi opera sa a stârnit reactii controversate în rândurile criticilor. Nichita Stanescu considera ca "dintre poetii a caror tensiune de comunicare a atins pragul extrem al suportabilitatii emotive, în ordinea poeziei românesti, Bacovia este primul", pe când George Calinescu îl pune în mari drepturi, numindu-l "poet care cultiva artificiul".

Creatorul volumelor "Plumb", "Scântei galbene", "Cu voi", "Comedii în fond" si "Stante burgheze", recunoaste ca o importanta sursa de inspiratie o reprezinta operele simbolistilor francezi: "Una din obsesiile mele a alcatuit-o simbolismul decadent. Prin 1898-1903 m-am preocupat adânc de Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rollinat, Jean Moreas pe care i-am descoperit în colectia "Les hommes d'aujourd'hui"" si marturiseste ca poeziile sale nu sunt o manifestare pe plan social, ci un lucru personal, un mijloc de a-si procura satisfactii proprii: "Nu am nici un crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru ca îmi place aceasta îndeletnicire".

Eugen Lovinescu spune ca, în operele sale, Bacovia creaza "o atmosfera de plumb", surprinde un univers exterior "de coplesitoare dezolare", pustiu, apasator, obsedant prin repetitie ("Buciumul toamna/ Agonic - din fund - / Trec pasarele si tainic s-ascund. /Ţârâie  ploaia / Nu-i nimeni pe drum; / Pe-afara de stai / Te-nabusi de fum." - "Pastel"). Imaginea toamnei cu ploi monotone, ce grabeste declinul vitalului, cu copaci decompusi în parcuri devastate, este limitata într-un peisaj de mahala al târgului provincial de altadata, cu casele scufundate în noroaie eterne, "între cimitir si abator".

Poezia lui Bacovia este un avertisment dat lumii, de la care nu asteapta vreun raspuns: de aici, sentimentul vidului, râsul absurd, nervozitatea. Bacovia experimenteaza procedee moderne. Trei sunt elementele care duc la dezagregarea si la dezordinea lumii: focul, care mocneste si agonizeaza, apa, care descompune, vântul, ale carui sunete sinistre reprezinta simbolic dezechilibrul lumii.

Bacovia valorifica teme si motive simboliste autentice, pe care le preia de la poetii francezi si pe care le împleteste cu maiestrie: motivul târgului provincial, motivul toamnei dezolante, motivul ploii, motivul parcului solitar, motivul singuratatii, motivul vagabondului si alcoolismului, motivul mortii si a descompunerii materiei, motivul poetului damnat, motivul iubirii (vazuta într- maniera opusa romantismului). Motivul nevrozei provocate de un anotimp sumbru, schimbator este insuflat de Baudelaire. La Bacovia, cerul jos si greu este de plumb, umezeala atinge dimensiuni apocaliptice ("De-atâtea nopti aud plouând, / Aud materia plângând" - "Lacustra"), însa, spre deosebire de Baudelaire, Bacovia nu înzestreaza urâtul cu puteri supranaturale, ci îi alatura starea de atrofiere, de deteriorare continua. ("Sunt câtiva morti în oras, iubito, / si-ncet, cadavrele se descompun. " - "Cuptor").

În creatiile bacoviene, orasul apare sinistru, potrivnic vietii, ca un lacas al figurilor de ceara, al terorii, un loc unde curge sânge pe strazi, iar corbii se prabusesc din zbor. ("si sânge cald se scurge pe canal, / Plina-I zapada de sânge animal" - "Tablou de iarna"; "Departe, pe câmp, / Cad corbii, domol" - "Pastel").

În "Nevroza" este zugravita imaginea târgului acoperit de zapada, întunecat, pustiu, imagine ce produce melancolie, tristete, angoasa ("si geme greu ca în delir"). Laitmotivul acestei poezii este orasul cimitir (prin repetitia versului "si singe ca-ntr-un cimitir"), simbol al mediului sufocant, lipsit de speranta.

"Afara ninge prapadind,

Iubita cânta la clavir,

si târgul sta întunecat,

De parca ninge-n cimitir.

si plâng si eu, si tremurând

Pe umeri pletele-I resfir .

Afara târgul sta pustiu,

si ninge ca-ntr-un cimitir."

Târgul mizerabil, sarac, cu strazi mici acoperite de fân si noroi este prezentat si în poezia "Proza". Eul liric îsi exprima regretul ca iubita este nevoita sa traiasca într-un mediu degradant, printre crâsme si dughene murdare.

"Ploua.

Pe-un târg mizerabil

De glod si coceni

Pe-un târg jidovit

si plin de dugheni

-si-aici sta iubita.

si ulita-i plina

De fân si coceni

si trec cotiugare

Cu saci de faina

si ploua si mai tare

Pe crâsme murdare,

Pe-un târg saracit -

-si-aici sta iubita.

Ploua.

Pe-un târg jidovit."

  Fenomenele naturii se îmbina armonios cu cadrele sumbre, cu atmosfera de degradare si astfel, se întâlneste motivul toamnei dezolante, anotimp al descompunerii si al mortii. "Amurg de toamna" prezinta un peisaj pustiu, cenusiu ce trezeste stari de neliniste, de nevroza, de infiorare datorita acusticii sinistre. Soarele este anemic, iar copacii scheletici se îndoaie molatec în bataia vântului.

 "Amurg de toamna pustiu, de huma,

      Pe câmp sinistre soapte trec pe vânt -

 Departe plopii s-apleaca la pamânt

                                    În larg balans lenevos, de guma."

Toamna este în acord cu faptura umana cuprinsa de boala, de tristete, chiar de dementa, reprezentând un simbol al declinului. Ploaia monotona si frigul patrunzator, grabeste descompunerea vegetala, cât si cea umana: frunzele cad rapuse de umezeala, copacii ramân goi, iar oamenii sunt cuprinsi de delir.

"E toamna, e fosnet, e somn.

Copacii, pe strada, ofteaza;

E tuse, e plânset, e gol.

si-i frig, si bureaza.

Amantii, mai bolnavi, mai tristi,

Pe drumuri fac gesturi ciudate

Iar frunze, de vesnicul somn,

Cad grele, udate."

"Nervi de toamna"

Preferinta pentru peisajele ploioase îl apropie pe Bacovia de Verlaine. Bacovia are tendinta de a crea din ploaie un cadru obsesiv, privind-o ca element ce accelereaza descompunerea materiei. Existenta motivului ploii se explica prin frecventele mentiuni sau aluzii la acest fenomen. În poezia "Lacustra" numeroase cuvinte fac parte din câmpul semantic al apei ("ploua", "plâns", "val", "mal", "piloti"). Astfel ploaia capata dimensiuni potopice. Metafora "materia plângând" sugereaza dimensiunile cosmice pe care le ia ploaia monotona, cauza de disperare si de nerabdare. Imaginea ploii este largita prin folosirea adverbului "atâtea"(ce capata rol de superlativ) si reprezinta un simbol al deznadejdii, al senzatiei de permanenta amenintare, de cadere în neant. Eul liric este pasiv, sensibil, fiind doar martor al manifestarilor lumii, fapt dovedit de verbele de stare la timpul prezent ("aud", "simt", "sunt", "tresar").

"De-atâtea nopti aud plouând,

Aud materia plângând.

Sunt singur, si ma duce-un gând

Spre locuintele lacustre.

si parca dorm pe scânduri ude,

În spate ma izbeste-un val -

Tresar din somn, si mi se pare

Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleasi vremuri ma gasesc.

si simt cum de atâta ploaie

Pilotii grei se prabusesc."

La Bacovia, ploaia nu este usoara, calda, ca cea de vara, ci abundenta, monotona, rece, învaluind lumea într-o stare sumbra, de melancolie, de apatie, de deznadejde si disperare.

"Da, ploua cum n-am mai vazut" - "Ploua"

"Ploua, ploua, ploua

Vreme de betie -

si s-asculti pustiul,

Ce melancolie!

Ploua, ploua, ploua.

Singur, singur, singur,

Vreme de betie -

I-auzi cum mai ploua,

Ce melancolie!

Singur, singur, singur."

"Rar"

În cadrul târgului provincial, parcul devastat este nelipsit la Bacovia. si acest element constituie un simbol, cel al eternitatii ("parc secular"), dar si al pustietatii, la mortii.

Poezia "Decor" zugraveste parcul solitar în doua culori: alb si negru, iar imaginea pe care aceasta alternanta de nuante o creaza este ambigua, obscura, vaga. Numeroasele repetitii subliniaza obsesia eului liric în legatura cu elementele de décor, dar si în legatura cu starea de visare pe care viziunea alb-negru o creaza.

"Copacii albi, copacii negri

Stau goi în parcul solitar:

Décor de doliu, funerar.

Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar.

Cu pene albe, pene negre

O pasare cu glas amar

Strabate parcul secular.

Cu pene albe, pene negre.

În parc fantomele apar."

Obsesia singuratatii la Bacovia este ilustrata în poezii ca "Lacustra" ("Sunt singur si ma duce-un gând / Spre locuintele lacustre"), "Plumb" ("Stam singur lânga mort. si era frig."), "Gri" ("Ca si zarea. gândul meu se înnegri. / si de lume tot mai singur, tot mai barbar -") si genereaza stari de depresie, nevroza, isterie ("Tovaras mi-i râsul hidos, si cu umbra" - "Palind").

În poezia "Singur", motivul singuratatii se împleteste cu tema claustrofobiei si cea a oglinzii. Oglinda, la fel ca si fereastra reflecta imagini echivalente, dar nu identice. Aceasta tema este împrumutata de la Rodenbach, care considera oglinda simbolul solitudinii într-un spatiu închis. Astfel, în poezia bacoviana, oglinda este prezenta ca martor al singuratatii, reflectând imagini halucinante, distorsionate, capabile de a intensifica zbuciumul interior.

"Odaia mea ma înspaimânta,

Cu brâie negre zugravita -

Prin noapte, toamna despletita

În mii de fluiere cânta.

- Odaie, plina de mistere,

  În pacea ta e nebunie

Dorm umbre negre prin unghere,

Pe masa arde o faclie.

- Odaie, plina de ecouri,

Când plânsu-ncepe sa ma prinda,

Stau triste negrele tablouri -

Faclia tremura-n oglinda.

Odaia mea ma înspaimânta.

Aici n-ar sta nici o iubita,-

Prin noapte, toamna despletita

În mii de fluiere cânta."

Alcoolismul, vagabondajul sunt aspecte degradante ale vietii pe care Bacovia le valorifica si pe care le transforma în motive ce se regasesc în poezii ca: "Nocturna" ("Fug ratacind în noaptea cetatii"), "Poem finala" ("Eu trebuie sa plec[.] Singur sa ma pierd în lume, nestiut de nimeni"). Aceste motive se împletesc cu cel al singuratatii si al târgului parasit, formând un tot unitar.

"Prin mahalali mai neagra noaptea pare

sivoaie-n case triste inundara 

s-auzi tusind o tusa-n sec, amara -

Prin ziduri vechi ce stau în darâmare.

Ca Edgar Poe ma reîntorc spre casa,

Ori ca Verlaine, topit de bautura -

si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa."

      "Sonet"

Alcoolistul hoinareste pe strazile aceluiasi târg cu mahalale sordide, în care se aude tusea prin peretii deteriorati si în care ploaia intra siroaie.

Motivul vagabondajului este asociat în poezia "Plumb de iarna" cu ideea de libertate si de evadare din monotonie.

"Iarna, de-o vreme, ma duce regretul

Prin crânguri, pe margini de linii ferate -

Când fâlfâie, pe lume, violetul. [.]

O, vis.o, libertate."

Într-o atmosfera de deznadejde, de tristete, pe vreme de toamna monotona, poetul prezinta "publicului anonim" operele sale, însa oamenii marcati de dramele existentei, nu îl remarca si astfel poetul este înfrânt. Bacovia a preluat un motiv romantic, al poetului damnat, în ciuda faptului ca simbolismul se opune romantismului.

"În toamna violata, compozitori celebri

Au aranjat un vast concert.

Pe galbene alei, poetii tristi declama lungi poeme - [.]

Pierdut, ma duc si eu, cu bratele învinse,

Plângând,

si fredonând,

Gândindu-ma la mine."

"Note de toamna"

Soarta poetului este vitrega, acesta fiind nevoit sa pribegeasca pe strazile ude, palid, bolnav, fara speranta. Natura este în deplina concordanta cu sentimentele poetului distrus: vremea este apasatoare, sufocanta, frunzele se descompun în bataia vântului si a ploii tomnatice.

"Afara o vreme de plumb

si vântul împrastie ploaia,

Un bolnav poet, afectat

Asteapta tusind pe la geamuri

Tomnatice frunze prin târg

Alearga, pe drumuri, cu droaia.

O fata, prin gratii, plângând,

Se uita ca luna prin ramuri.

Ea plânge. el palid se pierde

Prin târgul salbatec, sever;

si pare tabloul acesta

Ca-i antic si plin de mister !."

                                         "Toamna"

Cuvântul "antic" sugereaza faptul ca, desi insuccesul poetului reprezinta o enigma, este un lucru ce s-a întâmplat mereu, ca si în trecut, creatorul a fost urmarit de nefericire.

Motivul mortii si al descompunerii materiei este un motiv fundamental în opera lui Bacovia. Poezii ca "Plumb", "Mars funebru", "Melancolie" dezvolta aceste motive, continând o serie de cuvinte din sfera semantica a mortii: "sicriu", "cavou", "mort", "coroane", "lugubru", "funerar", "catafalc", "pamânt". Imaginea funerara din poezia "Plumb" este terifianta întrucât presupune ideea mortii. Fiinta umana, închisa în acest spatiu lugubru, având ca elemente de décor cavoul, coroanele, sicriele îsi privegheaza amorul mort, cuprins de disperare. Atmosfera creata este sumbra, apasatoare, datorita sugestiei plumbului si datorita monotoniei vocalelor închise urmate de consoane nazale ("Dormeau adânc sicriele de plumb,/ si flori de plumb si funerar vesment - "). Clavirul si vioara care cânta marsul funebru sunt simboluri ale melancoliei grave. ("Iar la clavir o bruna despletita/ Cânta purtând o mantie cernita,/ si trist cânta, gemând între faclii/ [.] Apoi, veni si-o blonda în salon. / si-aproape goala prinse, adormita,/ De pe clavir, o scripca înnegrita - / si urmari, pierduta, marsul monoton."). Moartea este prezentata ca un spectacol macabru, acompaniat de sunetele monotone ale instrumentelor muzicale. În poezia "Cuptor", dezagregarea materiei, descompunerea cadavrelor asezate pe catafalc si chiar a oamenilor vii, sunt simboluri ale conditiei umane în societate. Ideea mortii este sugerata de imagini vizuale si olfactive ("Sunt câtiva morti în oras, iubito/ Chiar pentru asta am venit sa-ti spun;[.]/ E miros de cadavre, iubito").

În numeroase poezii apare formula de adresare "iubito", astfel încât se poate vorbi de existenta motivului iubirii. Totusi, acest motiv este tratat într-un mod total diferit de maniera romantica. Dragostea devine un spectacol hilar - hidos pentru eul liric. Daca în lirica romantica iubita este o fiinta angelica, simbolizând aspiratia spre înalt, la Bacovia, iubita se lasa prada gesturilor patetice ("Afara ninge prapadind,/ Iubita cânta la clavir,[.] Iubita cânt-un mars funebru,/ Iar eu nedumerit ma mir;[.] Ea plânge, si-a cazut pe clape,/ si geme greu ca în delir." - "Nevroza"). Daca romanticii îi declarau iubitei dragostea nemuritoare, în poeziile bacoviene eul liric îi împartaseste persoanei dragi viziuni macabre ("Sunt câtiva morti în oras, iubito,/ Chiar pentru asta am venit sa-ti spun;" - "Cuptor") sau îsi marturiseste nepasarea ("Din tot ce scriu, iubito,/ Reiese-atât de bine - / Aceeasi nepasare/ De oameni, si de tine." - "Ego"). Imaginea iubitei, a femeii, este foarte des asociata cu cântecul clavirului, simbol al tristetii, al duiosiei ("Iubito, si iar am venit./ Dar astazi, de-abia ma mai port - / Deschide clavirul si cânta-mi" - "Trudit").

Plânsul, nevroza sunt stari caracteristice personajelor bacoviene si sunt o reactie la fenomenele naturii, la saracia si degradantul mediu în care traiesc; de aceea motivul plânsului si cel al nevrozei sunt nelipsite în poeziile în care sunt prezente motivul toamnei, al ploii, al parcului solitar si al târgului ("si plângi. si-i frig de toamna." "Alean"; "Oh, plânsul talangii când ploua!" - "Ploua", "si-am plâns la geam, si m-a cuprins delirul" - "Mars funebru").

Datorita corespondentelor ce se stabilesc între imagini si stari de spirit apare ideea de dramatism. Tragicul, însa nu este de esenta clasica, ci este degradat, uneori aspectele tragice provocând o stare comica.

 Cromatica la fel ca si acustica poeziei bacoviene are un rol esential în conturarea atmosferei. Bacovia îsi marturiseste preferinta pentru culoare: "În poezie, m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau auditie colorata. Fiecarui sentiment îi corespunde o culoare." Cromatica stridenta, compusa din culori în stare pura. Albul, negrul, rosul, galbenul, violetul ocupa cel mai important loc în poeziile bacoviene, fiecare având rol de simbol. Albul reprezinta visarea si eternitatea, violetul sugereaza monotonie, spleen, iar negrul este culoarea mortii; galbenul sugereaza deznadejdea, boala, iar rosul este simbolul vietii, dar si al tuberculozei, ftiziei. Verdele asociat cu roz sau albastru simbolizeaza nevroza.

Acustica, la fel ca si cromatica este stridenta, zgomotoasa (tuse, plâns, racnete, urlete de câini) si deloc evanescenta. Acest lucru dovedeste faptul ca Bacovia nu este doar simbolist, ci face un pas spre expresionism. Motivul strigatului ca forma de revolta ("Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb. si-am început sa-l strig" - "Plumb") si extrapolarea cosmica a unor situatii sau a unor stari sunt, de asemenea elemente expresioniste.

Poetul urmareste, totusi si efectele melodice, de aici provenind preferinta pentru instrumente muzicale, în special clavirul, vioara ale caror cântecele sunt simboluri ale melancoliei grave, ale tristetii. Sunetele fanfarei sunt simboluri ale monotoniei provinciale. Jucând rolul compozitorului, Bacovia alatura poeziei cele mai diverse sonoritati si obtine un efect unic.

 "Poezia lui Bacovia e expresia celei mai elementare stari sufletesti; e poezia cinesteziei imobile, încropite, care nu se intelectualizeaza, nu se spiritualizeaza, nu se rationalizeaza; cinestezie profund animalica: secretiune a unui organism bolnav, dupa cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie ce nu se diferentiaza de natura putreda de toamna, de ploi si de zapada, cu care se contopeste. O astfel de dispozitie sufleteasca e prin esenta muzicala; i s-ar putea tagadui interesul, nu I se poate însa tagadui realitatea primara; în ea salutam, poate, cea dintâi licarire de constiinta a materiei ce se însufleteste". Eugen Lovinescu