Eseu-Simbolismul european si romanesc

Eseu-Simbolismul european şi românesc

           Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa,ca reacţie împotriva parnasianismului,a romantismului retoric şi a naturalismului ,promovând conceptul de poezie modernă.Considerat din perspectiva social-istorică,simbolismul apare ca produs şi expresie a stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea.Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moreas,care în 1886,a publicat un celebru articol-manifest,”Le symbolisme”.În acelaşi an s-a constituit gruparea care s-a autointitulat „simbolist㔺i în fruntea căreia s-a găsit poetul Stepha 535c27f ne Mallarme.Tot atunci,Rene Ghil înfiinţează şcoala „simbolist-armonistă”,devenită apoi „filozofico-instrumentistă”.Alţi poeţi de orientare antiparnasiană îl considerau şef de şcoală pe Paul Verlaire;ei şi-au luat,în semn de sfidare,numele de „decadenţi”.Reprezentanţi de frunte ai decadenţilor sunt Arthur Rimbaud,Tristan Corbiere,Jules Laforgue.Aceşti poeti şi mulţi alţi începuseră să scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-au încadrat. Astfel ,elemente ale curentului simbolist au luat naştere nu în 1886,ci mult mai devreme, cuprinzând pe toţi poeţii de orietare antiparnasiană,uniţi în efortul de a descoperi esenţa poeziei.

         Curentul parnasian,apărut la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea,ca reacţie împotriva romantismului,dusese versul la perfecţiune formală,dar deliricizase poezia,golind-o de emoţei.Simbolismul restituie poeziei sensibilitatea şi emoţia,însă nu la modul direct(pe calea efuziunii spontane,prin enunţuri de idei ,descriei sau naraţiune),ci recurgând la aluzie,la analogie,la sugestie,utilizând un limbaj poetic inedit,comunicând îndeosebi senzaţii neobişnuite,stări sufleteşti imprecise,vagi,vaporoase.

         Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul secolului al XIX-lea,perioadă măcinată de adânci contradicţii sociale.Pe fondul înapoierii industriale şi al unei agriculturi ce mai păstra rămăşiţe feudale,contradicţiile dintre clase se ascut.Creaţia literară de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru exprimă o stare de spirit antiburgheză.Scriitorii devin tot mai sensibili la suferinţele „dezmoştenitorilor” , ei dezvăluie exploatarea şi asuprirea,comunică exasperarea provocată de monotonia vieţii provinciale din acea vreme.Ca şi în Franţa ,simbolismul este şi la noi produsul oraşuli,el se naşte împotriva inflaţiei de poezie minoră a epigonilor eminescieni şi a semănătorismului,cum făcea abuz de teme morale,de limbaj ţărănesc,de „ţărănism sectar”(Ovid Densusianu).Reprezentaţii curentului vor fi simbolişti şi „decadenţi”: cele două feţe ale mişcării simboliste apar,interferenţe,la Ştefan Petică,D. Anghel,Ion Minulescu,D. Iacobescu,George Bacovia.

       „Simbolismul românesc parcurge o etapă estetico-teoretică,începând din 1880,prin Al. Macedonski,o perioadă de căutări şi experienţe(1892-1908),una de plenitudine(1908-1914)şi,în sfârşit,una de declin(1914-1920)”-Lidia Bote

      Poezia românească  premergătoare simbolismului nu-şi pierde lirismul aşa cum

s-a întâmplat cu poezia parnasiană franceză,ci,dimpotrivă,ea s-a înviorat sub pana lui Eminescu,Macedonski şi Coşbuc.Mihai Eminescu a însemnat,istoriceşte,pentru poezia românească ceea ce a însemnat Baudelaire pentru poezia franceză.De aceea, 

s-a spus că simbolismul românesc derivă din Eminescu şi că,în faza lui iniţială,este eminescianizat.Mihai Eminescu,deşi format la şcoala romantică germană,sub impulsul „spiritului epocii”vine în poezie cu o muzică apropiată de cea simbolistă („Melancolie”,”Se bate miezul nopţii”).Faptul e de înţeles,dat fiind că unul din izvoarele simbolismului a fost tocmai romantismul german.Curentul simbolist românesc este eterogen,de aceea avem mulţi reprezentanţi:Ştefan Petică,Iuliu Cezar Săvescu,D. Anghel,I. Minulescu,G. Bacovia,D. Iacobescu,I.M. Raşcu,Emil Isac, Al.T.Stamatiad,N. Davidescu,Elena Farago.Ceea ce au comun este efortul de a lărgi tematica poeziei,prin exploatarea universului urban,şi de a înnoi expresia lirică.

      Ideologia şi estetica simbolismului  Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă şi antiraţionalistă.Poeţii simbolişti vor prelua din şcolile anterioare tot ce se potrivea spiritului lor neliniştit şi dornic de „altceva” decât ceea ce le putea oferi mediul ambiant şi vor fi receptivi la tot ce este nou în domeniul filozofiei,al picturii,al muzicii,al ştiinţelor şi al artelor în general.Sunt preţuiţi în special Vilon ,Racine , Chateaubriand,Nerval,Lamartine.Simbolişti preiau idei filozofice din Fichte,Hegel, Schelling,Schopenhauer,sunt atraşi de poezia lui Novalis,a lui Poe şi Whitman,de arta orientală.Având multe asemănări cu simbolismul francez, simbolismul românesc nu este o simplă variantă a lui.El a apărut şi s-a dezvoltat în cu totul alte condiţii social-istorice şi mai ales în cu totul alt context literar.Simbolismul românesc nu a avut un caracter antiparnasian,ci şi-a asimilat parnasianismul.

         Simbolul    Termenul de „simbolism”provine din cuvântul grecesc „symbolon ” ,intrat în limbă prin filieră franceză.Simbolul este un substituent,el înlocuieşte expresia directă,vorbirea noţională,mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei.O dată cu evoluţia limbajului,simbolul a devenit tot mai complex, folosindu-se în toate domeniile culturii,iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice.

       Simbolul  literar concentrează în imagini elemente ale realului cu un grad mai mic sau mai mare de generalizare.În cuprinsul romantismului,simbolul rămâne însă, ca în literatura premergătoare nu se diferenţiază foarte net de alegorie.În simbolism raportul dintre simbol şi realitate este sugerat.Cureantul de diferenţiază de alte curente tocmai prin faptul că dă imaginilor poetice funcţia implicit şi nu explicit simbolică.

       Sugestia  La baza tehnicii simboliste stă sugestia,corespondenţele,clar-obscurul ,spleen-ul,starea de inefabil,simbolul se realizează prin sugestie,de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”.Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor este foarte mare.Mallarme susţine că „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului”şi adaugă „a sugera,iată visul!”.Urmând acest principiu,poeţii simbolişti nu descriu,nu narează,nu relatează.Ei resping anacdotica ,fabula,reportajul.D. Anghel nu descrie florile,în volumul „În grădină”,nici Ştefan Petică  fecioarele,în”Fecioara în alb” .Ei comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor stări sufleteşti.Ion Minulescu descrie corăbii mari,insule,faruri spre a-şi exprima aluziv,pe cale de sugestie,dorul de călătorii,tentaţia depărtărilor.

       Corespondenţele  Corespondenţele sunt un mod de sondare,de luminare a zonelor ascunse ale realităţii.Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul poetului(universul mic)şi lume(universul mare)care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri.Ele tind să exprime relaţiile ce există,pe baza unor afinităţi secrete,între părţile componente ale totului cosmic,în categoria corespondenţelor intră şi analogiile dintre senzaţii,emoţii,imagini de naturi diferite.

        Principiul corespondenţelor audio-vizuale este cunoscut din secolul al XVII-lea. Mai târzi,Voltaire va descoperi analogii între tonurile muzicale şi cele ale culorilor. Liszt şi Berlioz au sesizat şi ei legături între sunet şi culoare.Fizicianul german Hermann von Helmholtz(1821-1894)a dovedit ştiinţific existenţa unor relaţii între senzaţiile vizuale şi cele auditive.Există deci,obiectiv,corespondenţe între senzaţii, între elemente ascunse ale universului,între sunet şi culoare.Această descoperire a fost formulată în epoca simbolistă şi ea s-a numit „audiţie colorată”.

         În poezie,descoperirea corespondenţelor aparţine lui Baudelaire (Correspondances-Les fleurs du mal).Poezia are ca punct de plecare credinţa că există o unitate a lumii în temeiul căreia senzaţiile de ordin diferit comunică între ele:”Parfum,culoare,sunet se-ngână şi-şi răspund”.Taina aceasta adâncă nu se oferă ochiului comun,care observă numai exterior lumea,ci aceluia înzestrat cu facultăţi superioare,al artistului.Poetul devine demiurgul care creează lumea din cuvinte menite să sugereze idei fundamentale,principii metafizice(Mallarme).Rimbaud,în poemul „Vocale”,dezvoltă ideea unor corespondenţe între culoare şi sunet:A-negru, E-alb,I-roşu,U-verde,O-albastru.Este ceea ce se cheamă sinestezie(mijloc prin care sunt puse în relaţie de echivalenţă realităţi receptate de simţiri diferite;transferul elementelor,specific sinesteziei,este metaforic).Pentru Ghil,dimpotrivă,I este albastru, O-roşu.În concluzie,la baza simbolismului stă această osmoză dintre poet şi lumea din jur,dar nu în sensul căutărilor de analogii uşor de stabilit între starea de spirit şi natură,ca în poezia populară sau la romantici,ci în sensul că simboliştii văd în sufletul individual chintesenţa vieţii cosmice, a palpitului vital existent în întreaga natură.

         Muzica  Simboliştii vor plasa în lumea de obiecte şi fenomene starea de inefabil,de taină,care nu poate fi descrisă şi expusă,ci numai sugerată,astfel arta simbolistă se apropie atât de mult de muzică.Au pledat pentru muzică Verlaine-„muzica înainte de toate”,Mallarme-face distincţie între valoarea muzicală şi cea noţional-poetică a cuvintelor,Macedonski,pentru care „arta versurilor este arta muzicii”.Cuvintele capătă nuanţe subtile,ele devin muzică.Câteva poezii simboliste au fost puse pe note-„Cânta un matelot”a lui I. Minulescu,”Note de primăvară”a lui G. Bacovia.

         Istrumentalismul face confuzie între muzicalitate şi sonoritate,precum Ghil, uneori Macedonski,Minulescu.Este subliniată şi o muzică interioară la Bacovia, care a asimilat muzica,în sensul că ea sugerează stări de spirit,în timp ce la Minulescu ea rămâne adesea exterioară.

       Prozodia  Marea invocaţie a simboliştilor în materie de  prozodie o constituie introducerea în poezie a versului liber,însă nu toţi poeţii simbolişti au renunţat la versificaţia clasică(Mallarme,Verlaine,Rimbaud).În Franţa versul liber a fost introdus de Gustave Kahn.Rene Ghil utilizează şi el versul liber,încercând să substituie sensul noţional al cuvintelor expresivitatea lor muzicală.Versul clasic apare multor poeţi simbolişti ca insuficient,rima este considerată ca o simplă convenţie,de aceea,ei ajung la concluzia că sfoara asimetrică,cu versificaţie liberă,în ritm variabil,corespunde muzicii interioare.Versul liber produce efecte muzicale deosebite. Poemul „Hinov”al lui Macedonski renunţă la versul liber,sub motivul că aceasta prezintă pericolul alunecării spre proza ritmică.În poezia românească versul liber se deosebeşte la Ov. Densusian,I. Minulescu,T. Arghezi,L. Blaga.

        Poeţii simbolişti au dat importanţă problemelor de formă,ritm,creând cele mai savante armonii verbale,pauze,asonanţe şi refrenuri.La unii se ajunge la un joc gratuit,de pură virtuozitate,degenerând în formalism,manierism.În simbolismul românesc nu au luat însă amploare aceste forme,el nu este nici mistic,nu cultivă pe scară largă,nici decadentismul propriu-zis.Eminescianizat la început,sentimental,decorativ,stilizat,simbolismul românesc dobândeşte o nuanţă expresionistă în unele versuri ale lui Bacovia şi Săulescu.

         Alexandru Macedonski-teoretician al simbolismului  La revista „Literatorul” 1880, Al. Macedonski deschide calea noii orientări artistice.Teoretizând simbolismul, el a dovedit totodată gust şi simpatii pentru mai toate celelalte curente literare cu caracter novator.Adordând, înainte de 1880,problema artei romantice şi a celei simboliste,Macedonski susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură,pe care le transmite apoi în formulări inedite;poezia îi apare ca o revărsare a sentimnetului.Poetul accentua,astfel,latura romantică a poeziei.După 1890,în „Arta versurilor”,el relevă faptul că poezia are o muzică interioară,care este altceva decât muzicalitatea prozodică.Ideea va fi reluată în „Poezia viitorului”(1892) ,în care se afirmă că poezia este muzică şi imagine,”formă şi muzică”.Originea ei     s-ar găsi în misterul universal.Poezia ar avea „o logică proprie”,ea „tinde să se deosebească de proză,creându-şi un limbaj al ei propriu”.Alteori,susţine că poezia nu are o legătură directă cu cugetarea:”domeniul poeziei este dar departe de a fi al cugetării.El este al imaginaţiunii”.Într-un alt articol ”Despre poemă”,relevă că a fi poet înseamnă a simţi:poezia să deştepte cugetarea,nu să fie ea însăşi cugetare. Macedonski pledează pentru sinteza lirică şi,poema trebuind să cuprindă stări spirituale-limită,să fie „însăşi inima omului”.Iată-l deci pe poet optând pentru adevărata poezie;aşa se explică rezervele pe care le va manifesta în momentul când simbolismul devine,în parte,extremist şi decadent.După Macedonski,”decadenţa nu ţine seama de principiile fundamentale ale naturii omeneşti şi ale naturii înconjurătoare”(Decadentismul).După 1900,Macedonski îl va critica pe Mallarme pentru obscuritate în poezie,astfel că cel care a încercat să explice simbolismul , deschizându-i porţile „simbolismul este numele modului de a se exprima prin imagini,spre a da naştere,cu ajutorul lor,ideii”,spre bătrâneţe vorbeşte despre echilibrul clasic,considerând simbolismul „livresc şi mimetic”.

      Ovid Densusianu    Un alt teoretician şi susţinător al simbolismului este Ovid Densusianu(întemeietorul revistei „Viaţa nouă”1905-1925).Simbolismul lui Densusian este polemic prin atitudinea de combatere a epigonismului eminescian şi a semănătorismului,prin proclamarea principiului libertăţii şi a progresului în artă. Densusian cerea o literatură nouă,afirmând că specificul naţional nu este un monopol al sămănătoriştilor,ci apare în orice operă scrisă de români;el nu se găseşte numai la ţară,este prezent şi în mediul citadin,adică pretutindeni în spaţiul românesc. Directorul „Vieţii noi” pledează pentru o artă adresată celor iniţiaţi,prin aceasta urmărind nu izolarea artei de popor,ci ridicarea maselor la nivelul elitelor,pentru că, în accepţia lui,”artă pentru artă”înseamnă „artă înaltă”.

       Simbolismul,aşa cum îl înţelegea Densusianu,trebuia să refşlecte viaţa în desfăşurarea ei, viaţa totală.Densusianu vorbeşte şi despre influenţa lui Wagner asupra simbolismului,fapt comentat,de altfel,de Macedonski,Ştefan Petică,Tr. Demetrescu,iar I. Minulescu îl numeşte direct pe compozitorul german în versul „De ce–ţi sunt ochii verzi-culoarea wagnerienelor motive”.

      Teme şi motive simboliste  În diversitatea ei,tematica poeziei simboliste exprimă,în ultima analiză,o atitudine noncoformistă,de inaderenţă la o lume prozoică, mercantilă,filistinizată.Poeţii simbolişti recurg la proza de damant,destănuie starea de „spleen”,de solitudine,”nevroze”susţinute de o întreagă recuzită caracteristică simbolismului,care voalează suportul imediat al acestor stări,izvorâte din neacceptarea lumii date.Atitudinea faţă de societate rezultă din felul în care se reflectă în versuri-indirect-condiţia poetului şi a poeziei.Conflictul cu societatea poete exista în stare latentă,şi atunci poetul este insinuant,sau el se manifestă făţiş,efectul artistic fiind ieşirea din simbolism:totală sau parţială.În majoritatea cazurilor se autoînfăţişează ca suflete obosite,deprimate(D. Iacobescu),pentru că poezia este plătită cu bulgări de noroi(I. Minulescu),de aici starea de spleen:”Sunt obosit , Doamne,şi putred ca un veac/Ce,îngrăşat cu aur,cu fard şi cu minciună,Tânjeşte melancolic şi-aşteaptăsă apună,/Simţinâd că-l stăpâneşte o boală fără leac”(D. Iacobescu).Apare şi ideea de geniu trist,închis „în cerc barbar şi fără sentiment”(G. Bacovia).

           Condiţia poetului şi a poeziei include un patos antifilistin,în creaţia lui Macedonski,Emil Isac,George Bacovia,un  anume sentimentalism umanitarist în lirica lui I.C. Săvescu,Tr. Demetrescu,Şt. Petică,I. Minulescu,Mihai Cruceanu.Existenţa poetului se consumă într-un climat ostil,fixat pe două coordonate:o atitudine protestatară,motivată psihologic,izvorâtă dintr-o stare de oboseală,din sentimentul sfârşitului de veac şi al declinului,din repulsie faţă de stereotipia vieţii cotidiene(Şt. Petică,I.C. Săvescu,I. Minulescu)pe de o parte;conştiinţa nedreptăţii  sociale şi aspiraţia la „altă lume”(Tr. Demetrescu,M. Săulescu,Emil Isac,George Bacovia),pe de altă parte.

        Traian Demetrescu este un poet al proletariatului,Mihai săulescu va prevesti, justiţiar,transformarea socială;copiii îşi pierd copilăria din cauza mizeriei,în poezia lui Emil Isac,iar Bacovia exprimă dorul „de vremuri mari”.Serenada muncitorului izovăşte din starea de nelinişte a filozofului proletar,care va cânta „Serenada cea din urmă”,în credinţa împlinirii idealului de libertate.Poezia lui Bacovia conţine accente de protest şi ironie,din ipostaza unui damnat,sau,în tonalitate de imn,împlică accente luminoase şi optimiste:”Să mai surâd numai o clipă,/Sculaţi ai muncii proletari”.

     În sfera socialului se înscrie şi poezia oraşului,indiferent dacă este târg sau mare oraş;mediul urban zdrobeşte individualitatea.Despre oraşul mic,care osifică spiritele, au scris Macedonski,Mircea Demetriad,Minulescu,Tr. Demetrescu şi mai ales Bacovia.În ambianţa oraşului,poeţii sunt damnaţi,lumea agonizează,oraşul este împovărat de tristeţi,este blestemat:”S-auzi tuşind o tuse-n sec,amară,/Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare”.Târgul bacovian este dezolat,cartierele „democratice”, chiar şi grădănile publice,unde cântă fanfara militară,nu pot îndemna decât la resemnare.Dacă oraşul proviancial este spaţiul angoasei şi al spleen-ului,şi aglomerările urabane provoacă acelaşi sentiment de pustiu şi tristeţe:”Oraşul luminat electric/Dădea fiori de nebunie-/Era o noapte de septembre/Atât de rece şi pustie”(George Bacovia).La M. Săulescu,cetatea modernă este şi locul unor uriaşe energii.Emil Isac în „Sirena fabricii” şi M. Cruceanu în „Seară de cetate” surprind marele oraş în preajma primului război mondial.Marele oraş a fost de fapt cântat în stil modern pentru prima oară de Macedonski,în „Rondelul Parisului-iad”.Universul social cuprins în oraşul străin şi neprielnic generează izolarea morală,conştiinţa vidului,derută interioară.Însingurarea şi spleen-ul sunt motive generate de orizontul închis al oraşului.

     Motivul singurătăţii descinde din romantism.În simbolism el îşi pierde grandoarea,nu este clamat,devine elegiac şi intim.Ştefan Petică îi dă o dimensiune tragică:”Bătui la porţile străine,/Şi-nchise poeţile-au rămas”.Nota de singurătate este îmbogăţită cu melancolia tăcerii,cu gesturi nehotărâte,cu tristeţi apăsătoare,la D. Anghel.Bacovia se simte pribeag pe pământ,odaia îl sufocă precum sicriul.O cauză a exvitabilităţii şi a agitaţiei este starea de gol în care liniştea devine apăsătoare sau provoacă stări nelămurite:”Eu stau,şi mă duc şi mă-ntorc”,”Stau singur în cavou”, ”Singur,singur.singur”,”Eu singur cu umbra”.Efectul singurătăţii este melancolia şi spleen-ul,”Motivul spleen-ului presupune un amestec de plictiseală profundă,dezolare şi tristeţe abstractă,fără ca poetul să ajungă la decepţie şi pesimism propriu-zis,ca în romantism”(Lidia Bote).

    În literatura universală,spleen-ul simbolist a fost xprimat pentru întâia dată de Baudelaire.La noi,Şt. Petică,M. Săulescu interpretează acest motiv în versuri sonore nu întotdeauna adecvate naturii lui,în timp ce Iacobescu şi Bacovia îl comunică la modul autentic.Lidia Bote consideră spleen-ul poeţilor simbolişti români ca o prelungire a dorului poeziei populare,complicat însă la nivelul existenţei urbane. Ştefan Petică scrie:”Mi-e dor de-un cântec plin de jale,/De-o adiere parfumată”.La Tr. Demetrescu starea de farmec este şi ea asociată cu „jalea unui dor pribeag”. Simbolismul cultivă un rafinament al senzaţiilor şi al emoţiilor,obţinut prin poetizarea vieţii urbane sau transfigurarea unor tărâmuri exotice,necunoscute.Starea este de reverie,poeţii simbolişti sunt atraşi,în evadările lor,de mister,de dorinţa de a se elibera din mediul închis,apăsător.

       În poezia europeană,Maeterlinck este cel care a cultivat cu mai multă perseverenţă misterul.La noi,acesta apare mai mult în latura psihologică,enunţat ca la D. Anghel şi Şt.O. Iosif,sau exterior,ca în declamaţiile retorice ale lui I. Minulescu.

     Evadările,tentaţia avântării spre mari depărtări cu miraje şi tărâmuri misterioase, într-o imagistică imprecisă,costituie o adevărată categorie tematică în simbolismul românesc.Reprezentativ în acest sens este I. Minulescu,poet al marilor plecări,cu obsesia exotismului,atracţia către zonele sudului,tropicale sau extrem-orientale,cu vegetaţii luxuriante.

     Marea plecare o iniţiazăînsă,în poezia noastră,Macedonski:”Întindeţi pânzele, băieţii.../Un vânt subţire se ridică,/Albastra mare se despică”.D.Anghel este atras de necunoscut,Davidescu călătoreşte fără ţintă,M.Săulescu este chemat de depărtările eterne,pe Şt. Petică îl atrage Levantul,Minulescu cutreieră Mediterana, Antilele, Macedonski-Orientul arab.Nordul îi atrage pe D. Anghel şi I.C.Săvescu.Exotismul se realizează şi prin vocaţia pentru atmosfera de legendă şi de mister,poeţii manifestând interes pentru feeria de ev mediu.Sunt invocate castele,castelene.Pe de altă parte,în scriei ca poemul dramatic”Solii păcii”(Şt. Petică)şi poetia „Cu sufletul şi noaptea” (M.Săulescu)se realizeză fuziuni ale simbolismului cu basmul,inspiraţia fiind autohtonizată.

     Natura   Spre deosebire de poezia romantică,natura nu mai este subiect,ci stare sufletească,exprimată muzical ori cromatic,sau decor. Astfel, parcul, grădina, statuiile,orizonturile marine sunt prezentate static.În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul,în spaţii nedefinite,ca şi în poezia lui Baudelaire;poeţii îşi propun să dezvăluie „corespondenţele”din natură.Percepţia vizuală a naturii îi apropie de impresionişti,în sensul estompării contururilor sub impresia luminii.Simboliştii cântă amurgurile subordonate stărilor afective;tonul unora este însă explicativ:Şt. Petică mărturiseşte că,aşa cum se stinge seninul zilei „aşa pierit-a căldura altor zile bune” Davidescu,în „Inscripţii”,Iacobescu,în „Quasi”,evocă amurgul pe fluviu,Elena Farago cântă „şoaptele amurgului”.Bacovia devine un „liric al culorilor”,audiţiile lui sunt colorate(sinestezie).Natura lui Bacovia este parent statică,însă în realitate toamna plânsul,golul,somnul,frigul,căldura,râsul,ploaia se mişcă întocmai fiinţelor vii.Culorile domunante sunt senuşiul,negrul,albul;culorile obsesiei;roşul,violetul, galbenul,expresii ale stărilor anxioase.Ploaia şi toamna îi strivesc sensibilitatea.

          Motivul ploii- începând cu Macedonski(„Cântecul ploaiei”)-şi al toamnei apare la toţi simboliştii.Critica a semnalat ecouri eminesciene în poezia toamnei.Sonetele lui Eminescu în care toamna constituie peilej de aduceri-aminte,într-o lumină sură,filtrată de soare,se prelungesc în poezia lui Al. Petroff,Tr. Demetrescu,Şt. Petică: „O,lasă toamna care piere/Graiul dulcilor poveşte”.La Ion Pilat apra,în poezia toamnei,trecutul,iubirea pierdută,dar şi bogatul rod al toamnei, perceput vizual şi olfactiv.Poezia toamnei va excela însă în lirica bacoviană,copleşind întregul univers ”Lacustră”.Sentimenstul ploii auce stări depresive:”Ce melancolie,/Plouă,plouă,plouă”,până la enervarea exasperantă:”O bolnavă fată vecină răcneşte la ploaie râzând”.Sentimentul de sfârşit de lume legat de ploaia abundenţă apare şi în poezia lui Emil Isac,M. Săulescu:”Plouă-ncet şi nu înceată”(E. Isac).La I. Minulescu,sentimentul ploii intră în analogie cu existenţa stereotipă: ”Umede de-atâta ploaie,/Orăşeni pe trotuare/Par păpuşi automate...”.Alteori,la I. Minulescu,îşi face loc nota jovială,uşor estetizată şi exterioară:”Plouă gris ca-într-o stampă japoneză”.N. Davidescu sugerează o lumină bolnavă,lumina felinarelor învăluite-n ploaie,în timp ce Iacobescu trăieşte intens sentimentul ploii:”Afară plouă, plouă.../Prin porţile deschise/Se vede cimitirul în mine”.De la tratarea anecdotică până la trăirea dramatică,cu descoperirea sentimentului „târziului”şi al ”pustiului”, pulverizând categoriile de spaţiu şi timp,se dezvăluie drama nerealizării(„Târziu clavirul moare”,”cântecul geme târziu”,”va fi târziu în ziua aceea”,”şi tare-i târziu şi n-am mai murit”,”s-asculţi pustiul”,”pierdut în muzeul pustiu”,”pierdut într-o provincie pustie”-G. Bacovia).

      Există şi spleen-ul de iarnă,spectacolul ei este lugubru,nevroza generând adevărate stări de delir:”Hau,hau,departe la stele-gheţate”.Iarna, cerul este de plumb,ca şi toamna:pustiul se lăţeşte şi peste lume ninge”ca-ntr-un cimitir”.Peisajul bacovian conţine frecvent elemente de contrast cromatic.În „Tablou de iarnă”,de exemplu,cele două suprafeţe,câmpul abatorului şi patinoarul dau dimensiune elementului biologic în opoziţie cu puritatea naturii,a zapezii:”Ninge grozav pe câmp la abator/Şi sânge cald se scurge pe canal;/Plină-i zăpada de sânge animal-/Şi ninge mereu pe-un trist patinor...”(G. Bacovia)

     Primăvara va fi şi ea generatoare de nevroze.Culorile crude,soarele anemic îi strivesc poetului nervii.De aceea,va exclama:”Trupul ce-ntreg mă doare” (G.Bacovia).Alteori,primăvara este receptată într-un alt registru,cu toate simţurile:”o picătură parfumată,cu vibrări de violet”.Amestecul de anotimpuri creează o stare de ambiguitate într-o abandonare voită,în care sentimentul morţii porneşte din ideea descompunerii(D. Iacobescu).

       Iubirea   Simboliştii nu încadrează tematica iubirii în contextul naturii.Cele două elemente nu formează,ca la romantici,un tot.Poeţii vor găsi însă corespondenţe în comunicarea sentimentelor.Ei vor exprima uneori şi direct sentimentul,implicând trăiri intense,manifestate prin reacţii vitaliste(Macedonski)sau maladive(Bacovia). Predilecţia pentru parfumuri şi muzică este de  ordin vital.Macedonski,M. Săulescu, Şt. Petică iubesc viaţa,sunt însetaţi de ea.Ei cântă energiile cosmice,iar procesul lâncezirii,ca şi cel al anemiei sau al nevrozei devin rareori trăire propriu-zisă,rămânând simplă manieră.

        Al. Macedonski publică,în 1886,în „La Walonie”,o poezie.”Nevroză”,şi pe urmele lui,Şt. Petică,N. Davidescu,I. Minulescu scriu şi ei „nevroze”.La D. Iacobescu starea de nevroză este autentică,iar la Bacovia atinge nuanţe de delir.Erotica simbolistă,pe lângă motivul nevrozei,implică şi un univers floral.Femeia este hieratică,se mişcă într-o lume dematerializată sau nostalgia prezenţei ei deşteaptă senzaţii olfactive,ca la Şt. Petică,pentru care făptura iubită este „o rază parfumată”. Un univers floral bine cunoscut aduce volumul „În grădină”,a lui D. Anghel;florile amintesc de cei morţi,de statornicia în dragoste.

      În poezia de dragoste,Bacovia păstrează ecouri eminesciene sau,gesticulând,râsul se amestecă cu plânsul;alcoolul,tremurul,suspiciunea,spaima,nevoia de ocrotire îşi fac loc pe rând:”Deschide,dă drumul,adorato,/Cu crengi şi foi uscate am venit”, ”Ascultă,tu,bine iubito,/Nu plânge şi nu-ţi fie teamă,/Ascultă,cum greu,din adâncuri,/Pământul la dânsul ne cheamă”.Este subliniată latura intimistă a poeziei de dragoste,prin prezenţa obiectelor-întâlnită mai întâi la Macedonski şi cultivată mai apoi de D. Anghel,N. Davidescu,I. Pilat,I. Minulescu.Apar, astfel, odaia, tablourile ,scrinul,biblioteca.Pe Bacovia,interiorul camerei îi apasă:lampa afumată,hârtiile de scris,fotoliile şi soba se subordonează unei anumite stări:”şi mână fotoliul spre sobă,/La horn să ascult vijelia,/Sau zilele mele totuna-/Aş vrea să le-nvăt simfonia.// Mai spune s-aducă şi ceaiul/Şi vino şi tu mai aproape,/Citeşte-mi ceva de la poluri,/Şi ningă...zăpada ne-ngroape”.Focul,ceaiul şi lampa apar paralel cu sentimentul căderii zăpezii,sentimentul de sfârşit de lume.Senzaţia de căldură este asociată cu dimensiunea temporală care aduce „sentimentul morţii”Îînconjurat de lumină şi alb,poetul exclamă:”E ziua şi ce întuneric!”.Spre deosebire de Bacovia,Minulescu vine cu o poză „juvenilă de incorigibil sentimental”,uşor superficial:”tu crezi c-a fost iubire-adevărată,/Eu cred c-a fost o scurtă nebunie”.  

      Instrumentele muzicale  Simbolismul aduce în poezie o gamă de instrumente muzicale,realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical:vioara,violina exprimă emoţii grave;clavirul-tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii;caterinca evocă medii sărace;fluierul este funebru;fanfara trezeşte melancolii; pianina, melancolia constituie motive uneori exterioare,decorative,alteori vor intra în substanţă şi în atmosfera generală a poeziei.La noi,Şt. Petică evocă mai toate instrumentele muzicale;vioară,mandolină,pian,harfă.D. Iacobescu,I. Minulescu,N. Davidescu percep muzica sentimental,iar Bacovia,grav,dezvăluindu-ne stări nevrotice:”Iubita cântă-un marş funebru.../Ea plânge,şi-a căzut pe clape,/Şi geme greu ca în delir.../În dezacord clavirul moare”.Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale,pelicula este o pictură parfumată a primăverii;amurgul însoţeşte cântecul viorilor(Şt. Petică-„Când viorile tăcură”).Muzica lui Bacovia este stridentă şi irită;la Davidescu este maiestuoasă,la Şt. Petică-vaporoasă,la Minulescu se tânguie în romanţe.

      Prin simbolism poezia românească s-a înnoit artistic,şi-a îmbogăţit considerabil mijloacele de expresie,instrumentele prozodice,lărgindu-şi tematica îndeosebi prin orientarea spre lumea oraşului.