HIPERBOLA = Termen derivand din fr

HIPERBOLĂ = Termen derivând din fr. hyperbole, gr. hyperbole (cf. hyper „deasupra” şi balleyn „a arunca”); desemnează o figură de stil constând într-o exagerare, prin mărirea sau micşorarea obiec­tului, cu scopul de a potenţa expresivitatea ope 19419q168t rei literare. Înrudită cu metafora (v.) şi comparaţia (v.), cărora li se subsumează adesea, H. este foarte frecventă în vorbirea curentă (ex. ,,arde de nerăbdare”, „a îngheţat de spaimă”), precum şi în folclor, unde ia forma fabulosului (v.) (ex. Sfarmă-Piatră, Ochilă, Gerilă etc.). În poezie, H. a fost cul­tivată mai cu seamă de romantici, care obişnuiesc să gigantizeze rea­litatea în cadrul viziunii lor antitetice şi hiperbolice, ca de ex. V. Hugo în Aurore: „Le ciel s'ouvre à ce chant comme une oreille immense. / Le soir vient; et le globe à son tour s'éblouit, / Devient un oeil enorme et regarde la nuit” (La acest cântec, cerul se deschide ca o imensă ureche / Vine seara; pământul se uimeşte şi el, / Devine un uriaş ochi şi priveşte noaptea). La noi, M. Eminescu foloseşte o gamă foarte variată de H.: exagerare prin mărire super­lativă: „Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai / Las’să mă uit în ochii-ţi ucigător de dulci” (Strigoii); depreciere, prin minimali­zare, căpătând o nuanţă de ironie şi dispreţ: „Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” (Scrisoarea III); H. acumulativă, prin repetiţie: „An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, / Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, / Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan” (ibidem). Literatura cunoaşte opere întregi care sunt con­struite pe H., cum ar fi Gargantua şi Pantagruel de Rabelais, Nasul de N. Gogol, Norul în pantaloni de V. Maiakovshi etc. H., ca figură de stil, tinde să devină un procedeu devalorizat prin frecvenţă şi uzură. De aici şi circumspecţia pe care o manifestă faţă de H. poezia modernă.