IN LABIRINTUL LECTURILOR

ÎN LABIRINTUL LECTURILOR

Proza poetului

Examinata din unghiuri diferite si receptata de critica si istoria literara prin invocarea unor argumente din afara poeticii operei, proza lui Mihai Eminescu e situata, de cele mai multe ori, în um­bra poeziei, avînd sa justifice un motiv, orizonturile gîndirii si lecturile filosofice, diagrama formatiei si devenirii reflectiei deter­minate de factori aflati în biografia intelectuala a scriitorului. E drept ca istoria literara româneasca se pronunta despre proza nu fara a exprima rezerve de ordin estetic. Depozitia poeziei apare, adesea, în calitate de martor al creatiei lirice si al viziunii edificate prin lecturi numeroase si fecunde. D. Popovici, D. Caracostea, E. Lovinescu situeaza proza în apropierea poeziei, sub specia unei mai cuprinzatoare si profunde recreari a universului operei si meditatiei lui Eminescu. Lui G. Calinescu îi revine, însa, meritul de a fi examinat proza în calitatea ei de realitate artistica a carei valoare (inegala) este stabilita în urma unui comentariu întemeiat pe o solida informatie de natura sa puna în lumina sursele, modelele -acolo unde ele exista -, reliefurile propriu-zise ale unei creatii ce începe abia sa fie descoperita în întregul ei.

Ar fi, asadar, de precizat ca G. Calinescu înfatiseaza cititorului si interpretului operei eminesciene texte (în majoritatea lor fragmente) din fondul uluitor si atît de elocvent al postumelor. De altminteri, autorul Istoriei literaturii române de la origini pîna în Prezent trebuie amintit printre cercetatorii interesati de destinul s¹ valoarea intrinseca a postumelor, atît de revelatoare pentru Migurarea universului liricii eminesciene. Avem, prin urmare, ]_g^{a oria sa} comentam paginile din Opera lui Mihai Eminescu, unde cj_e r^{ra proze}' ^vme sa produca esentiale recomandari pentru o ^{Ina re}stituire a operei. Cum spuneam, interferentele au fost,

150

în labirintul lecturii

frecvent, obiect al exegezelor si acestea ar fi fost, de altfel, inimaginabile în absenta trimiterilor la proza. Intentia noastra e de a readuce în discutie dimensiunile meditatiei eminesciene prin mesajul operei în proza a poetului.

Reflectiile lui Mihai Eminescu despre proza sunt relativ putine si o poetica propriu-zisa se contureaza cu fragilitate. Semnificative ni se par comentariile poetului despre literatura româneasca si universala; e de retinut, mai întîi, faptul ca Eminescu are un gust foarte sigur în ce priveste proza si avem sa recunoastem, cel putin în parte, optiunile junimiste în materie de literatura. Elogiindu-i pe Vasile Alecsandri (în ipostaza de prozator!), Constantin Negruzzi, Ioan Slavici, Ion Creanga sau pe Nicu Gane, autorul opiniilor critice se situeaza în proximitatea unui program formulat de T. Maiorescu, potrivit caruia proza presupune decantarea valorilor specifice, reprezentarea unui univers uman inimitabil în ordinea specificitatii sale nationale inconfundabile. si în spatiul literaturilor straine, poetul retine nume precum Gogol, Bret Harte sau norvegianul Bjornson carora le reasociaza, prin precizia observatiei, tensiune si profunzime analitica, pe Shakespeare. Asadar, în linia unei literaturi unde Anton Pann, Ioan Slavici si Ion Creanga sunt invocati ^; pilduitor, Mihai Eminescu nu ezita atunci cînd e vorba sa numeasca ] dominanta prozei. Ea ar fi, scrie poetul în 1870, prezenta unui "rationament solid", ceea ce ar însemna, nu încape îndoiala, legitimarea reprezentarilor si a destinelor, a categoriilor estetice concentrate în viziunea tragica sau comica a scriitorului, deplina motivare în plan estetic, psihologic si moral a paginilor propuse de prozatori. Altfel, Mihai Eminescu apeleaza la exemple dintre cele mai diverse din literatura universala pentru a ilustra dimensiunile ideologice si artistice ale prozei. Nu lipsesc Victor Hugo, Theophile Gautier, Goethe, iar romanele ultimului sunt convocate sa serveasca unei demonstratii extrem de elocvente.

Cunoasterea literaturii germane face posibile incursiuni, simptomatice si în dramaturgia de limba germana, anexata, estetic vorbind, prozei cu pronuntate accente nationale ca inspiratie si reprezentare a lumilor artei.

Proza lui Mihai Eminescu pare, însa, sa refuze atari afinitati exprimate si evident descinse din ideologia literara junimista. Ea

în labirintul lecturilor

151

sta mai presus de optiuni doctrinare formulate în diverse prilejuri.

Scriitorul trece dincolo de reflectiile publicistului, iar modelele pentru experientele prozei sunt cu totul de alta provenienta, de natura sa statueze adevaratul program al scriitorului. Poetul este pe deplin confirmat în proza, iar conjunctia sta sub semnul supe­rior al creatiei romantice prin definitie. Sonurile generale ale poeziei eminesciene sunt anuntate, prefigurate sau ratificate în textele prozelor publicate sau aflate în manuscrise. în perfecta consonanta cu filosofia poeziei sale, poetul profeseaza în Sarmanul Dionis si în Geniu pustiu un romantism înrudit cu acela al literaturii germane si, în special, Novalis sugereaza termenii unei anume viziuni si ai unei atmosfere impregnate de o tulburatoare magie romantica. Daca sursele filosofice au fost frecvent pomenite, subliniindu-se descendenta kantiana trecuta prin filtrul schopenhauerian (G. Calinescu afirma: "Adevarul este ca Eminescu porneste de la Kant, însa construieste în spirit schopenhauerian", Opera lui Mihai Eminescu, 1970, voi. II, p. 40), nu încape îndoiala ca nici proiectul narativ nu e strain de climatul unei literaturi romantice prin excelenta si unde mitul, magia, transcenderea realului prin edificarea unui timp si a unui spatiu fantastice precum si frecventarea idealismului kantian sunt al de natura sa stabileasca un timp al literaturii romantice propriu-zise.

E drept ca, din punctul de vedere al formulei narative, solutia adoptata nu depaseste regimul comun al prozei veacului trecut. Geniu pustiu e inaugurat de un enunt propriu nuvelei romantice a timpului: "Dumas zice ca romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vietei"(s.n.) Evident. Notorietatea lui Dumas-Fils e si ea un loc comun al epocii, în schimb retinem ideea despre natura metaforica a discursului si a reprezentarilor romanului pentru ca ea convine unei proze de factura romantica, unde echivalentele Pot transgresa cu usurinta realul, producînd un univers fictiv atras de fantastic, de zborul necenzurat al fanteziei romantice. De altminteri, în întregul sau, textul din Geniu pustiu, cuprinzînd, cum ^Se stie, numeroase pagini preluate din Sarmanul Dionis, reface, cu ⁰ recuzita consacrata, cursul previzibil al nuvelei romantice unde aratorul intervine adesea prin adoptarea formulei persoanei întîi,

^{n ms}erarea textului manuscris al lui Toma Nour etc. Acolo unde

152

în labirintul lecturii

motivele si sonurile sunt filtrate de o viziune poematica, luminile romantismului au puritate si intensitate precum în Cezara. Sistemul de simboluri este evident romantic, dar poezia textului este intim si organic legata de viziunea marelui poet. Marea si culorile ei, decorul din apropierea manastirii, stîncile, insula si feerica ei descriere ne plaseaza în plin romantism fantastic de tip hoffmannian, amintind, în acelasi timp, de proza lui Novalis si de literatura lui Johann Ludwig Tieck.

Filosofia enuntata de Euthanasius, viziunea pesterii si simbolurile deliberatei recluziuni în absenta si prin refuzul dorintelor sunt obsedant de vii pentru creatia lui Eminescu, pentru factorii constitutivi ai gîndirii lui.

Suntem în plina atmosfera eminesciana creata si în poeme precum Povestea magului calator în stele. Gradina "fermecata de basm" si (din nou, insula) de paradis miraculos si tainic, apartin simbolurilor fundamentale ale poeziei eminesciene, dupa cum peisajele stranii si învaluite în mister sunt de aflat în substanta imaginilor poeziei eminesciene. Peisajul polar si cerul vrajit de luna din Toma Nour în gheturile siberiene, atmosfera de fabulos terifiant ("Zburam mereu asemenea viselor teribile a poetilor norvegiani prin cîmpii numai de neaua, în urletul cel departat si flamînd al lupilor..."); motivul dublului si al umbrei fiintei; obsedantele imagini ale numarului si ale infinitului cosmic .   ^totusi calmul împlinirilor, privirea scriitorului descopera amice miscari ale existentei metamorfozate în fîn si vite, în umbrele I ^a J¹"¹'. ^înc°rporîndu-le într-un panteism esential precum acela al ant   ^U"^an ^^aS^{a sau} al nuvelelor cu fabuloase alunecari spre trait°d °^m°^{rfism ale lui Pavel Dan}- "Toate lucrurile între care am duc cu ele, cînd nu mai sunt, o parte din sufletul nostru..."

164

în labirintul lecturii

Scriitorul percepe acut Natura (miresmele nisipului, aromele casei parintesti, linistea: "Linistea era acum asa de mare, încît se auzea rasufletul boilor de sub sopron"). Universul heraldic e satul, ca si la Ioan Slavici sau la Liviu Rebreanu, în timp ce la Pavel Dan satul apartine miturilor fundamentale ale unui teritoriu spiritual, istoric, social si moral. Faptul nu poate scapa cititorului, fiindca Ion Agârbiceanu este format în credinta inebranlabila a duratei si a Legilor Morale ale satului. E un termen definitoriu pentru literatura Transilvaniei, al eticismului sau esential, mereu proclamat. La Ion Agârbiceanu dominanta etica este argumentata si prin formatia si misiunea sa clericala. Satul este, asadar, amintirea suprema pentru fondul marturisirilor si pentru programul estetic al prozatorului, caci taranii, scrie Agârbiceanu, "Poate ei sunt cei mai întelepti fii ai pamîntului". De aici placerea de a reconstitui narativ ceremonialul muncii si al cîmpului, al vitelor ("Boii înainteaza încet, ca si cînd ar fi sa mearga pîna la sfîrsitul pamîntului"). Precum într-un poem al naturii, asistam la ritualurile vietii, ale mortii, ale secerisului, ale lanurilor de porumb si ale arhaicelor chemari regasite în spatiul tutelar al Satului elogiat programatic de Lucian Blaga sau de Liviu Rebreanu. Povestirile Mistretul, Bunica, Danjitarul, Cula Mereut, Virvoara, Angheîus, Copilul Chivei, dar mai cu seama Dura lex si Luminita regrupeaza observatia vie a prozatorului aflat totdeauna în lumea protagonistilor, a arhetipurilor cautate cu intuitie si talent. Inegalitatile artistice nu sunt ale discursului ci ale viziunii, adesea accentuat eticiste si, cîteodata, paralizate prin supralicitarea mesajului moral {Domnisoara Ana, în pragul vietii, Vremuri si oameni, Valurile, vînturile, Dolor, Stana etc).

în spiritul traditiei si al constantelor profesate de scriitorii Transilvaniei, Ion Agârbiceanu adera la literatura prezidata de preeminenta eticului în raport cu esteticul. Scriitorul nu ignora însemnatatea echilibrului si consecintele ignorarii functiei estetice a operei. O spune, de altminteri, fara ezitari în Marturisirile, din 1932: "La temeiul scrisului meu a fost emotia estetica, si P^oa^ mai mult, emotia etica, mai ales dupa ce fusesem atras de adîncuru¹ sufletului omenesc." Nazuind sa surprinda "desavîrsirea spiritului si triumful vietii, scriitorul produce reprezentari remarcabile fl ales în cazul conflictelor generate de derogarile de la Legea Mor^a

în labirintul lecturilor

a fiintei. E cazul romanului Arhanghelii, al prozei unde diagrama nelinistilor si îndoielilor este motivul principal (Legea trupului, Legea mintii), în timp ce nuvelele pomenite 747q1614h înainte, mai cu seama Jandarmul, opera antologica, extraordinara transfigureaza adesea admirabil ipostazele crizei morale.

Proza lui Ion Agârbiceanu tinde constant sa transgreseze realul, neuitînd ca scriitorul are patima observatiei si nu ezita sa se revendice mereu de la realitate. O spune repetat în confesiuni si în corespondenta, în anchete si interviuri. 0 marturie elocventa e una dintre cartile elaborate sub semnul autobiografiei. Rezultatele sunt în general modeste si inegalitatile greu de eludat. în ciuda acestora, Licean... odinioara'(1939) are firesc si evocarea nu e lipsita de lirism autentic. Formula cartii este cea consacrata pentru paginile autobiografice si pentru jurnal. Iata cum începe rememorarea unor vîrste: "Era pe la sfîrsitul lunei mai din anul 1890..." Satul, Fa­milia, amintirea (din nou!) a mamei, farmecul indicibil al copilariei si al primelor clase de scoala în sat, ucenicia în scolile din Blaj, pictura unor siluete, cu humor si cu accente caricaturale, atmosfera tîrgului, ispita meditatiei la adolescentul tulburat de primele întrebari, petrecerile "intelighentei" etc. sunt rememorate cu certa vocatie.

Anii de formatie sunt retraiti epic si completati, cum se stie, prin Marturisiri'ca si prin pagini ulterioare, complementare (Adaos la Marturisiri"; vezi si corespondenta ca si alte file în voi. Ceasuri de seara cu Lon Agârbiceanu, 1982). Placerea primelor lecturi, voluptatea întîlnirii cu istoriile din Cartea celor o mie si una de nopti, paginile cronicarilor, si, în special, Ion Neculce, indignarea tinerilor elevi la lectura insanitatilor din cartea lui Grama despre Eminescu, descoperirea lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, I.L. ^aragiale, Nicolae Iorga si Samanatorul etc. se asociaza elogiului facut scriitorilor straini care l-au format: Balzac ("luase în ochii mei proportiile unui urias, al unui munte masiv"), Flaubert ("ma icosase prin preciziunile lui"), apoi scriitorii rusi Dostoievski, Sol, folstoi, Leonid Andreev ("mari vrajitori care îngrozesc"; . >s e posedati, niste anormali, dar în ce vîrtejuri ametitoare te ^duceau, _fara rasuflet").

166

în labirintul lecturii

Ion Agârbiceanu nu este un contemplativ, dar observatia este totdeauna încalzita la suflul cald al emotiei:   de U inceput-se confeseaza prozatorul - am avut nevoie de însufletire pentru a scrie". Literatura sa refuza viziunea neutra, impasibila si elementara transgresare a faptului neaparat verificabil. E la scriitor un sincer entuziasm si o încredere statornica în biruinta valorilor spirrtude care vor înfrînge intoleranta, spiritul gregar agresiv(MT¹* spiritului care se ridica tot mai biruitor din întuneric drumul scriitorului nu de putine ori torturat si obosit de m de întrebari, decis sa accepte, însa, lupta pma în zori pentru v ctona sacrului si a scrisului cinstit si drept. E chiar sensul operei lmlon Agârbiceanu si mesajul transmis posteritatii de un creator daruit noua, cei care avem si acum datoria sa-l recitim.

Jurnal romanesc si mituri ale existentei

Vintila Horia si-a început cariera literara în climatul creat de

Gîndirea, desi proza sa de factura poematica nu ilustreaza directiva

si motivele traditionalismului românesc. Nici eseurile, cum nici

nuvelistica nu sunt de natura sa anunte dimensiunea unei opere

care culmineaza prin romanul Dumnezeau s-a nascut în exil, creatie

fascinanta, scrisa în limba franceza, si tradusa în româneste sub

supravegherea autorului. încununata cu premiul Goncourt pe 1960,

opera lui Vintila Horia mi se pare una dintre cele mai tulburatoare

si dramatice meditatii asupra conditiei exilului intelectual si, î*

special, al celui spiritual. Romanul confesiune sau, sub specia

narativitatii, romanul-jurnal scris la persoana întîi, edifica o efig'^e

heraldica a timpului, conjugare a timpului istoric si al celui mitic in

orizontul unei vaste drame ontologice si al unei profunde s

rascolitoare revelatii în ordinea cunoasterii.

Interesant e ca Vintila Horia pare sa fie calauzit de lecturi fecunde, desi - e de subliniat - romanul sau exista dincolo de surs si de spatiul conferit Cartilor lumii. în Charmides, Platon ^c°^mu starea aparte produsa de întîlnirea cu unul dintre medicii

In labirintul lecturilor

Zalmoxis, învatatura acestuia îndemnînd la însanatosirea sufletului, mai întîi, si mai apoi a durerilor trupului, în timp ce Cosmogonia recreata de Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han se regaseste în naratiunea vrajita parca a poetului de la Pontul Euxin plecat într-o calatorie initiatica în Ţara Getilor si în zona unde Muntele Sfînt pastreaza spiritualitatea acestui teritoriu revelat prin extazul cunoasterii si prin redescoperirea miturilor dacilor; dupa cum Teodor, medicul din romanul lui Vintila Horia, e martorul nasterii lui Iisus, retraind sub semnul protector al epifaniei aparitia unui Dumnezeu anuntat premonitoriu.

Spuneam ca Dumnezeu s-a nascut în exil este o carte-confesiune si formula narativa e aceea a jurnalului redactat la persoana întîi. Ovidiu retraieste anii petrecuti la Roma; afirmarea sa ca poet celebru; exilarea la Tomis în anul 8 e.n., unde soseste - o stim din cercetarile biografilor sai si mai ales din admirabila lucrare a profesorului Nicolae Lascu - în primavara anului 9. Cei opt ani de exil si de sperante - la început - în clementa lui August; experientele traite si filele scrise aici; elegiile din Triste si din Pontice, sunt în mare masura pretextul pentru dimensiunea reflexiva a cartii. Transcenderea biografiei - sa-i spunem astfel - a lui Ovidu devine substanta propriu-zisa a cartii, desi nu e de neglijat ca experienta creatorului exilat, autorul Fastelor, al ciclurilor Amoruri, Arta iubirii si al tragediei Medeea, permite punerea în pagina a motivelor generate de sensul definitoriu al conditiei creatorului. Nelinistile, temerile, fantomele si fantasmele acestuia, constiinta valorii cuvîntului comunicat, certitudinea greu dobîndita a ecourilor Cuvîntului încarcat de sensuri se convertesc, în cartea lui Vintila Horia, într-o grava, elegiaca si tragica, în cele din urma, meditatie despre artistul dezradacinat, asediat de vicisitudinile istoriei si ale lumii sale.

Elegia a X-a, citata de regretatul profesor clujean Nicolae Lascu,

gloseaza despre poet: "S-asculti, viitorime, cine sunt eu, poetul/

iubirilor gingase, pe care tu-l citesti!" se situeaza la începutul unui

inerar al conflictelor interioare si al descoperirilor într-o

³enenta a cunoasterii esentiala pentru orice creator si decisiva

Pentru artistul smuls din lumea sa, traind drama exilului.

de         ^ptînd solutia confesiunii si a jurnalului unui ^"Z/nelinistit,

^{at unei} experiente existentiale unice, Vintila Horia scrie una

168

în labirintul lecturii

dintre cele mai profunde carti despre destinul creatorului si despre impactul tragic al exilului interior. Romanul sau, Dumnezeu s-a nascut în exil (traducerea româneasca revazuta de autor a aparut - la Editura "Carpati", Madrid [1978], iar recent, editura Anastasia a reeditat opera lui Vintila Horia), se mentine, pîna la un punct, între limitele romanului-autobiografie, urmîndu-i preceptele, aparent, pentru ca sa devina confesiunea Poetului, iar biografia lui Ovidiu sa dobîndeasca dimensiuni simbolice, amplificate prin natura meditatiei si prin orizontul ei ontologic si cognitiv. De ce e vorba de un roman cu evidente caracteristici de proza (fictiune) conceputa ca discurs al persoanei întîi si cu note pronuntat biografice? Mai întîi, pentru ca Vintila Horia nu ignoreaza datele cunoscute si ratificate ale vietii poetului nascut la Sulmona si mort în exil pe tarmul Marii Negre, acolo unde si-a scris Tristele si Ponticele; Ovidiu este exilat de împaratul August în anul 8 e.n. si va muri la Tomis, nadajduind într-o posibila si tot mai iluzorie revenire la Roma (dupa disparitia lui August), în anul 17 sau 18. în al doilea rînd, prozatorul român avea sa parcurga atent ipotezele istoriografiei latine si, mai apoi, ale cercetarilor operei ovidiene, fara sa neglijeze sugestiile poeziei (vezi elegia a X-a din Triste), asimilînd date posibile si perfect verosimile, artistic vorbind, pentru a explica "eroarea" si "poezia", factorii generatori ai furiei imperiale. Poemele din Arta iubirii si din Amoruri'sunt sanctionate (carmen), iar natura greselii (error), ramasa obscura, decide soarta poetului celebru la Roma în vecinatatea lui Horatiu si Vergiliu, a lui Tibul si Propertiu. Formula de roman ne face sa verificam disponibilitatile fictiunii romanesti prin carti înrudite ca univers sau cu motive regasite la Vintila Horia. E vorba de Robert Graves (Claudius Zeul) si mai cu seama de Memoriile lui Hadrian, extraordinara carte a lui Mar-guerite Yourcenar. în acelasi timp, ceva din fiorul poematic al Crengii de aur a lui Mihail Sadoveanu se insinueaza în poemul-confesiune al lui Vintila Horia, fiindca drumul (initiatica întîlnire cu "Muntele" si cu slujitorii lui Zalmoxis) în tara geto-dacilor este revelarea unei lumi si delicata poezie a topos-nhii atît de apropiat de viziunile lui Sadoveanu si de interpretarile lui Mircea Eliade. Constantele biografice (cartea lui Nicolae Lascu, Ovidiu, Omul si poetul, Edit. Dacia, 1971, este cea mai temeinica cercetare

româneasca si ea are darul de a reconfirma solutiile adoptate de prozator într-o proza de fictiune sprijinita pe surse recunoscute) sunt importante doar din unghiul unui scenariu dramatic si adesea patetic prin tensiunea confesiunii acestui Eu devenit narator al persoanei întîi. Cei "opt ani" ai cartii înregistreaza succesiv anii exilului, chemînd amintirile, tot mai palide si mai îndepartate o data cu trecerea anilor, iar succesiunea anotimpurilor e mai mult decît un semn al temporalitatii naratiunii. Sunt, de fapt, anotimpurile meditatiei, ale singuratatii, spaimelor, nelinistilor, revelatiilor si dezvaluirilor finale. Nu lipseste placerea povestirii si "jurnalul", alternativa subiectiva a unor memorii, înregistrate într-o sintagma cunoscuta: "Dar cînd va veni primavara voi povesti poate istoria trista a norocoasei Artemis". Sunt cîteva momente în "anii" cartii ce se retin: atacul esuat al getilor disperati si flamînzi, mînati de "steaguri cu capete de lup în vîrf", calatoriile în "tara Getilor", spectacolul premonitoriu al navalirilor (Sarmatii), drumul spre Muntele unde se afla slujitorii lui Zalmoxis sau, în fine, povestirea, tainica cercetare în lumea credintei, a medicului Teodor aflat într-un ceas unic în apropierea locului unde steaua anunta nasterea lui Mesia.

Vintila Horia se afla în spatiul prozei românesti si începutul "jurnalului" lui Ovidiu aminteste de frazele inaugurale ale SarmanuluiDionis. Privirea patrunde înauntrul fiintei ("închid ochii ca sa traiesc"), iar marturisirea este modul supravietuirii, o dramatica si definitiva tentativa de a-ti regasi gîndirea si de a înfrînge spaimele. Filele "jurnalului" provoaca întrebarile si înregistreaza clipele de grava îndoiala ("Sunt eu, Ovidiu, poetul Romei, amantul Corinei, aceasta fiinta care a avut si a pierdut totul?'); esential e, însa, cursul unor indeniabile revelatii ale fiintei torturate de nelinisti, înspaimîntate de frigul launtric si de singuratatea cetatii de la malul Marii Negre. De fapt, poetul imaginat de Vintila Horia este un contemporan al nostru, iar singuratatea lui mistuitoare ^este mai degraba rezultatul unei meditatii înrudite cu aceea a eroului literaturii existentialiste a veacului nostru cutremurat de seisme.

Dumnezeu s-a nascut în exil are adesea vibratii poematice si recunoastem aplecarea prozatorului, sesizata înca de la primele

170

în labirintul lecturii

sale proze, spre discursul liric. De altminteri, aceste "însemnari tainuite" sau "însemnarile mele secrete" dau curs liber lirismului. Spatiul si Timpul sunt în lumea Tomisului reunite în sonurile marii agitate si înfiorate de privelistea iernii ("Marea geme în departare si valurile se transforma, în noapte, în lungi stihii de gheata"), iar vocile apelor au echivalente într-un timp abstras duratei propriu-zise: "...geamatul marii pare însasi vocea noptii, ca si cum timpul ar avea unglad' (s.n. LV.)'. învaluit în zapada, traind sub amenintarea salbaticiunilor, asediat de pustiu, Tomisul este un spatiu închis, univers damnat, anuntat parca de tipetele pescarusilor ("Oare exista pasari mai tragice decît acesti pescarusi cu zborul armonios..."). Vintila Horia transforma semnele amenintatoare ale locului în simboluri ale meditatiei si ale echivalentelor aflate în opera. Corespondentele sunt numeroase si invocarea creatiei e frecventa: "Tot ei zburau, cu aceeasi nepasare, în ziua în care Medeea îsi ucise fratele, aici chiar pe acest tarm, printre aceste tipete facute sa însoteasca pacatele oamenilor". Obsedanta, reîntoarcerea la Medeea, tragedia ovidiana din care s-au pastrat doar doua versuri, intra în raporturi intime cu drama eroului, sugerîndu-i tensiunea si profunzimea sfîsietoare.

Doua motive au în cartea scriitorului valoarea dominantelor

reflexive si a semnificatiilor transmise cititorului definitiv atras de

confesiunea fiintei si de experienta creatorului. E vorba de o drama

a cunoasterii si a revelarii credintei. Eroul exilului tomitan este un

revoltat, îndraznind sa înfrunte zeii, dar si sa examineze, aflat la

marginile imperiului, mecanismul puterii, procesul inexorabilei

destramari a Romei imperiale a lui August. Daca "zeii s-au spart în

tandari", Ovidiu, discipol declarat al lui Pitagora, refuza sa mai

creada, asteptînd cu o anume fervoare descoperirea unei credinte.

Lumea getilor e prima experienta fundamentala traita în acest

spatiu: puritatea si fascinanta atractie a unei religii pentru care

initierea înseamna eliberare si viziune radical schimbata asupra

mortii decide natura meditatiei ovidiene. Ea este chintesentiata în

urmatoarea reflectie: "Viata e posibila oriunde poti face focul si

unde gîndul se comunica prin cuvinte". Simbolul focului si al vietii»

precum si acela al Logosului, pregateste pentru elevul lui Pitagora,

în labirintul lecturilor

el însusi un exilat, cautînd adapost pentru a evita furia tiranului Policrat, întelegerea unui Dumnezeu unic.

Ar fi de observat, sub specia motivelor, functia initiatica si sensul cunoasterii prilejuite de calatoriile în lumea geto-dacilor. Un peisaj edenic si senzatia unei feerii tulburatoare însotesc drumurile; unul înregistreaza versul Mioritei, iar celalalt îl poarta spre "Muntele sfînt", unde cunoasterea tainelor lui Zalmoxis aminteste de învestitura lui Kesarion Breb din Creanga de aura lui Mihail Sadoveanu. Aidoma eroului sadovenian, medicul Teodor, esuat si el pe tarmul Marii Negre, a trecut prin lumea Egiptului unde religia îl apropie de o noua întelegere a fiintei divine, descoperite ulterior sub steaua protectoare de la Betleem. Revelatia binelui si a raului, a sufletului însetat de adevar ne-a amintit de dialogul platonician Charmides, unde tracul, medic al lui Zalmoxis, initiaza în tainele sufletului. Analogiile sunt, astfel, acceptate si exilul apare ca un act al încercarilor si al verificarii, fiindca si Dumnezeu-Omul s-a nascut în exil, printre oameni, si sta sub semnul amenintarilor.

în ce priveste exilul si sensurile acestuia, cartea lui Vintila Horia este totodata o meditatie despre mecanismele si manifestarile puterii. "Jurnalul" poetului de la Tomis observa ceea ce se afla dincolo de aparentele maretiei imperiale: spaimele tiranului si deciziile luate sub imperiul fricii. Lui August i se opune Poetul: "închid ochii si traiesc. Eu sunt poetul, e/nu-i decît un împarat".

Poezia îsi înfatiseaza forta si spaimele tiranului nu pot eluda efectul creatiei, ineluctabila marturie a descompunerii imperiului, a exacerbarii suspiciunilor, delatiunii, minciunii si duplicitatii. Avem sa vedem în aceasta carte, careia i s-a decernat în 1960 premiul Goncourt, o meditatie despre putere si despre libertate, despre eliberarea de frica, despre evidenta creatiei si maretia creatorului ("Sunt Prometeu si exist"), despre mit si despre adevarul artei, despre irepresibilul destin al scrisului. Ovidiu, poetul ramas în eternitate pe tarmurile Marii Negre, are constiinta intima, profunda j?¹ grava a libertatii interioare. Ea nu poate fi sugrumata si înfrînta. ^arturia creatiei si încrederea în destinul artei sunt la autorul Ponticelor si Tristelor "timpul asteptarii si al certitudinii", timp

172

în labirintul lecturii

retrait într-un poem epic de o frumusete pura precum apele lacului unde pescarii geti îsi traiau anotimpurile simple ale existentei.

Scris în 1959 la putina vreme dupa elaborarea primei "carti" consacrate poetului latin exilat la Tomis, romanul Cavalerul resemnarii continua - sub semnul tutelar al meditatiei si al tragicului existential - în spatiul românesc al unui ev-mediu simbolic discursul reflexiv despre conditia fiintei cutremurate de nelinistile unui alt posibil exil. O "Nota finala" a lui Vintila Horia are darul de a fixa, fara dubii, sensul creatiei sale prezidate de simboluri convergente, concentrate în cele din urma, asupra motivului "resemnarii", motiv explicat prin motto-ul extras din Kierkegaard: "Cavalerul Resemnarii renunta la împlinire si se înclina cu toata umilinta în fata puterii eterne. Aceasta este libertatea sa". Nu cred ca gresesc daca semnalez aici un motiv dostoievskian mai degraba, umilinta fiind pentru autorul Demonilor ipostaza fiintei resemnate, dar în acelasi timp ispitite de revolta interioara pentru conditia sa si pentru eterna întrebare asupra vietii si mortii.

Comentînd natura si semnificatiile discursului epic din Dumnezeu s-a nascut în exil constatam ca în Ovidiu suntem datori sa vedem un revoltat care descopera, sub imperiul evenimentelor si al spatiului unde este obligat sa ramîna, sensul profund al resemnarii prin meditatie si contemplatie; e în ordinea fireasca a destinului Poetului/Creatorului. Simbolul focului, prezent în sens revelator în cartea despre exilul tomitan al lui Ovidiu, are darul de a semnifica actul revoltei, ipostazierea acesteia prin suferinta si -de ce nu? - prin resemnarea convertita în act reflexiv superior. Motivul prometeic invocat în Cavalerul resemnarii - sa nu uitam ca ne aflam într-un spatiu vecin, ca data istorica, Renasterii -configureaza, filosofic, ideea revoltei, a asumarii existentei si a cunoasterii. Or, acestea sunt motivele-cheie ale cartii aparute în traducere româneasca la Editura "Europa" din Craiova (traducere din franceza de Ileana Cantuniari; postfata de Monica Nedelcu si ° "Nota finala" a autorului).

Cum interferentele, în cazul celor doua opere pomenite, sunt evidente, ar fi de remarcat faptul ca Vintila Horia are mag'^a

simbolurilor si a motivelor, a spatiilor care substituie, adesea, dimensiunea strict temporala, mai vaga. Daca în prima carte situarea într-o istorie conventionala se întemeiaza pe un sistem cronotopic simbolic, functional, aici recursul la memorie semn-simbol al timpului, al duratei efemere si al trecerii inexorabile a vietii si lucrurilor, ne plaseaza într-un veac al XVII-lea muntean, unde Radu-Negru (reluarea numelui întemeietorului Ţarii Românesti) se pregateste sa primeasca însemnele puterii la moartea Batrînului, domnitorul si tatal trecut în lumea mortii. Suntem în spatiul românesc si Vintila Horia are vocatia Logosului învaluitor ce nu apeleaza la recuzita fastidioasa a romanului de evocare istorica. De altminteri, cititorul îsi aminteste de farmecul indeniabil al universului getic, al marii si al calatoriei din primul roman pentru a întelege de ce Istoria îsi refuza, cu exceptia simbolurilor, amanuntele devenite cu totul inoperante.

Nu numai capitolul I (Totul nu-i decît memorie) apeleaza la aceasta instanta de natura sa reexamineze si sa puna în chestiune timpul si semnele alterabile ale acestuia. Suntem în Ţara Româneasca amenintata si asediata de turcii tot mai mult atrasi de apusul Europei spre care se vor si îndrepta (asediul Vienei, 1683). Românii s-au retras în Padure, simbolul rezistentei si al spatiului protector, unde are loc, de altminteri, ceremonialul înmormîntarii Batrînului principe si trecerea puterii lui Radu-Negru. si aici suntem în spatiul geto-dac, în apropierea apelor si a Cetatii. Rememorînd, Principele si medicul venetian Della Porta construiesc toposul si timpul (conventionale) ale acestei meditatii epice despre om, despre existenta si, mai ales, prin dimensiunea reflectiei, despre moarte. Ceva din solemnitatea si hieratismul misterului dramatic blagian se dezvolta în discursul narativ, unde amintirile (Radu Negru, Batrînul, Maria-Doamna, femeia iubita de Principe, Della Porta), coplesitoarele amintiri ale luptelor, retragerii, suferintei, spectacol mortii dau textului solemnitatea si poezia umbrelor.

trecutul este în romanul lui Vintila Horia doar un simbol si nu

ⁿ termen al cronotopului epic. De aceea faptele, atîtea cîte sunt,

tera la expansiunea turceasca, la reticentele apusului chemat

Pere Europa, la retragerea românilor în Padurea-simbol. Cum

^aJ    ^cruciadelor trecuse de mult si cum amenintarea turceasca

174

în labirintul lecturii

devine tot mai activa si mai evidenta, Principele se decide sa paraseasca Padurea pentru o calatorie la Venetia, republica avînd sa reprezinte un nou si diferit topos. Calatoria (motiv prezent si în Dumnezeu s-a nascut în exil) precum si simbolica prezentare a Venetiei, spatiu crepuscular care-si cultiva decaderea si somptuozitatea obosita, alcatuiesc alte doua ipostaze simbolice ale cartii lui Vintila Horia.

Daca ar fi sa stabilim diferenta de ordin valoric, atunci cred ca se cuvine sa subliniez dimensiunea poematica a primei carti si amploarea desfasurarii motivelor, în timp ce Cavalerului resemnarii îmi pare pe alocuri coplesit de insistenta meditatiei si, implicit, a demonstratiei. Natura simbolurilor, transparenta echivalentelor (exilul, drama fiintei, meditatia asupra puterii, amenintarile expansiunii nestavilite etc.) sunt factori care fac din carte un ro-man-demonstratie si mai putin un discurs reflexiv despre putere si despre conditia ontologica a fiintei coplesite de mari probleme si nu neaparat de evenimente, mai putin importante, evident, într-un asemenea tip de opera.

Exista în roman grave sensuri ale Istoriei. Nu ale celei evenimentiale, bineînteles, cu atît mai mult cu cît Vintila Horia este mai degraba un poet al întrebarilor despre om, despre libertatea sa interioara, despre tragica contemplare a existentei. Cavalerul resemnarii este o carte despre destin si atunci cînd aminteste de descendenta printului, Radu-Negru, urmas al întemeietorului si al batrînului revoltat, coplesit de blestem. Erou sau este un om a Renasterii de fapt, constient de marile întrebari ale Lumii, atras mai degraba de "fortele invizibile, care (doar ele) amenintau cu adevarat pe oameni: moartea, raul, batrînetea, slabiciunea si fatalismul în fata suferintei si a oprimarii". Resemnarea însasi devine alternativa revoltei si posibilitatea de a întelege ca primejdiile care ameninta fiinta sunt totdeauna dincolo de ea.

Constiinta sacrificiului si asumarea revoltei ca atitudine existentiala genereaza, s-ar putea spune, ideea resemnarii. "Cavaleri ai resemnarii" sunt, în conceptia vocii naratoriale, toti cei care lupta sau accepta - cred - umilinta resemnarii si refuza destinul, fatalitatea. Fatalitatea istorica ar putea fi "ilustrata" prin povestirea lui Della Porta despre spectacolul uluitor al ienicerilor, executînd,

în labirintul lecturilor

175

parca, un "dans al mortii" prin supunere si dezumanizare. Evident, naratorul refuza ispita opozitiilor simplificatoare. Binele si raul exista într-o viziune defel maniheista, iar analiza medicului venetian atrage atentia asupra altor ipostaze ale "resemnarii" prin distrugere si degradare, prin decrepitudine si moarte. Placerea meditatiei si a contemplarii lucrurilor ("... ca poti fi mai util gîndind la lucruri decît abordîndu-le"), taina Padurii si amenintarea eterna a barbarilor, indiferent ce nume poarta; utopia Venetiei si spectacolul agoniei orasului crepuscular; pledoaria pentru omenesc si pentru cultivarea fiintei în plan spiritual constituie nivele ale semnificatiei. Simbolurile, la rîndul lor, proiecteaza în spatiul epic (Padurea -Venetia) dominantele solemn - simfonice ale acestei carti. Printre simboluri un loc însemnat îl detine cunoasterea si demersul cognitiv al fiintei, permanenta cunoasterii. Motivele platoniciene: adevar, frumos, rau, actiune, contemplatie etc. sunt luminate de Carte si de simbolurile culturale prezente în discursul lui Della Porta.

Tema povestirii si a fabulei rostite în scopul luminarii adevarului si a întelepciunii e prezenta (o poveste începe astfel:"Era odata un împarat, pe undeva prin Asia...") si este legata de motivul mitic al Padurii. E locul oamenilor liberi, neînfrînti si topos esential al umanitatii prigonite: "si-atîta vreme cît vor exista paduri, ele vor adaposti libertatea oamenilor, si nici un împarat, nici macar sultanul, nu va reusi sa îi extermine."

Cavalerul resemnariidebuteaza cu scenele înmormîntarii: un veritabil ceremonial însoteste închiderea sub lespezi a Batrînului. Motivul mortii se instaleaza în proza lui Vintila Horia ca termen consubstantial pentru excursul consacrat resemnarii si revoltei, cunoasterii si perspectivei ontologice. Inexorabilul mortii apare în carte din unghiul unei filosofii evident prezidate de conceptele platoniciene. Nu e vorba de metafizica motivului, ci de meditatia despre sansele unei fiinte parca înfrînte si condamnate; sunt oare simbolurile înfrîngerii valabile? se vor întreba si Principele si oiedicul venetian Della Porta. E posibila sustragerea de sub imperiul I anaticului? Viata si sensurile acesteia pot sa se opuna mortii? ntrebarile asediaza, nelinistesc si alternativa pare a fi Cartea sau

^ernoria, Resemnarea si Razvratirea ca atitudine si act al ^c°nstiintei.

n

de

sa D

Vi SC

d

S(

ai îr d

(< e: n d n a

e

D i: i c t I c I

176

în labirintul lecturii

Cavalerul resemnarii, opera complementara poemului fascinant din Dumnezeu s-a nascut în exil, poate fi examinat doar din perspectiva traducerii, încît natura discursului si proprietatile lui imanente sunt de vazut eventual prin confruntare cu originalul din limba franceza. Vintila Horia este, chiar si prin medierea traducerii, un poet al Lumii si al Naturii. O poezie a departarilor si a pustiului, a distrugerii si a mortii se difuzeaza spre noi gratie unor reprezentari unde universul românesc este identificabil si, prin urmare, se situeaza în zonele inimitabilului. Un romantism al spatiilor, al departarilor (vezi motivul si simbolurile calatoriei), vraja noptii si chemarile astrilor, tacerile muntilor si locurile unde strajuiesc ciobanii sunt ale poetului asociat înainte lui Lucian Blaga din dialogurile dramelor sale. Mai mult, spatiul venetian exista în carte ca lume crepusculara, ce-si anunta finalul, decrepitudinea, somptuozitati uimitoare, culori si arome ale utopicelor meditatii' ale Principelui. E Venetia comploturilor si iubirilor amare, orasul voluptatilor, poetilor, falsilor savanti, alchimisti ai freneziei simturilor si ai visului.

Iesirea din Cetatea dogilor si reîntoarcerea la lumea Paduriij verifica în sistemul de simboluri creat de Vintila Horia dimensiunea, filosofica, ontica a resemnarii si a încercarilor lumii.

Ultimul roman al lui Mircea Eliade

Memoriile (prima editie (Editura Humanitas) româneasca Memoriilor a aparut în 1991; o a doua apare tot la Humanitas (de data aceasta într-un singur volum) în 1997) lui Mircea Eliade înregistreaza diagrama elaborarii, anevoioase si adesea ezitante, £ romanului Noaptea de Sînziene, al carui original românesc apare abia în 1971 la Editura Ioan Cusa din Paris. Dînd socoteala asupra etapelor redactarii, precizînd momentul initial al genezei propriu-zise, scriitorul produce un jurnal indirect al romanului. Aflat la Abba? de Royaumont, din apropierea Parisului, la manifestarile muzica^ organizate - traditional - în luna iunie, revenind în capitala cu  "

în labirintul lecturilor

177

autocar, iata ce noteaza Mircea Eliade: "am început sa filmez men­tal un nou roman" {Memorii, 1997). Suntem în 1949, în noaptea de sînziene, si titlul romanului se impunea astfel în orizontul de semne si de simboluri mitologice atît de familiare savantului.

Romancierul scrisese 300 de pagini dintr-un proiectat roman intitulat Apocalips, dar în 1944 întrerupe redactarea. Unele episoade precum si unul dintre personajele "ciudate" ale abandonatului text sunt preluate si salvate, în consecinta, - marturiseste memorialistul. Ambitioasa întreprindere romanesca a Noptii de Sînziene desena o trama extinsa pe o durata - conventionala desigur - de doisprezece ani (între 1936-l948), cu un numar mare de personaje, în raporturi si conexiuni adesea enigmatice si insolite chiar. Prozatorul numeste în Memorii'motivul dominant al operei încheiate abia în 1954, cînd fixeaza definitiv finalul cartii, traduse în franceza de cunoscutul profesor de literatura româna de la Sorbona, Alain Guillermou, si aparute în 1955 sub titlul Foret interdite.

Subliniind ca "dragostea poate constitui o ruptura de nivel, revelînd o noua dimensiune existentiala" {Memorii, 1997, p.423-424), producînd un roman structurat în asa fel încît sa realizeze ritmurile cosmice ale motivului, obsedant, devorator, generator al unei absolute libertati, scriitorul nu uita sa refaca traiectiile elaborarii dificile, minate de întreruperi, de insatisfactii si de semne de întrebare înmultite si de numarul mare de personaje, de vizibile si uneori sufocante stufozitati. Atragînd atentia ca opera sa nu trebuie sa aminteasca de o capodopera precum Razboi si pace, Mircea Eliade face si o alta precizare de natura sa clarifice poetica textului: "Toate semnificatiile transistorice trebuiau perfect camuflate în concretul evenimentelor istorice" (p. 443). La sfîrsitul lecturii, avem datoria sa spunem ca ezitarile, temerile si îndoielile scriitorului au fost în totul justificate. Noaptea de Sînziene este, cred, un roman inegal, paralizat de numeroase digresiuni epuizate in acelasi discurs filosofic, mai degraba viabil într-un eseu despre timpul cosmic si despre cel istoric, despre iesirea din timp si despre cutremuratorul labirint al demersului fiintei posedate de iubire, ^de capcanele dublului si de semne mitice prezente. Dar daca în nle sale nuvele scriitorul descopera acea necesara substantia-e a motivelor si perfecta acordare a destinelor puse sub semnul

178

în labirintul lecturii

inexorabilului si al vastelor motive ale umanitatii sau ale divinitatii, în roman dilutia nu poate fi evitata si inegalitatile, cum spuneam, sunt mult mai vizibile; ele transpar înca de la o prima lectura. Evi­dent, pagini stralucite sunt de mentionat si destine de o impresionanta complexitate stau sub fascinatia misterului, a enigmei, a esotericului. Istoria, în schimb, cu desfasurarea evenimentelor este adesea lipsita de forta necesara edificarii unei dimensiuni a Timpului istoric, în absenta caruia meditatia si miscarea personajelor devin mult mai putin convingatoare.

Ceea ce mi se pare demn de retinut, în schimb, e faptul ca în Noaptea de Sînziene regasim ecourile - sub specia narativitatii si a destinelor proiectate în timp - ale celorlalte romane. Daca nuvelistica domina valoric, iar motivele fundamentale, obsedante si definitorii pentru viziunea scriitorului-filosof si istoric al religiilor, sunt perfect armonizate, romanele cultiva o poetica aparte. Includerea lui Mircea Eliade printre prozatorii poeticii autenticitatii este perfect legitimata, iar Noaptea de Sînziene asimileaza experientele anterioare.

De data aceasta tehnica flash-back-ulm si a intercalarilor, discursul organizat prin succesive alternari si fragmentari ale planurilor, brusca insertie de noi elemente, voci, evenimente sau segmente temporale se amplifica, amalgamînd numeroase si spectaculoase solutii. Interferentele si leit-motivele tin nu doar de jocul timpului narativ, ci si de proliferarea raporturilor dintre personaje, de includerea altor si altor actori în acest text de un incontestabil dramatism si, uneori, de o indeniabila tensiune epica. Poate ca aspectul cel mai important pentru natura discursului narativ este acela al timpilor, al ritmului, cu numeroase modificari si cu alternante în acord, poate, cu ritmurile timpului imaginat de personajul principal al cartii, stefan Viziru, destin care angajeaza, concentreaza si atrage, magnetic, celelalte personaje-actanti în reteaua tramei si în structura fictiunii narative.

Sincoparea, brusca diseminare a evenimentelor, fragmentarea si reconstructia precum în montajul secventelor filmice sunt adesea remarcabil concepute. Sunt astfel pagini de un intens dramatisnv unde pictura evenimentelor este memorabila. Scenele - nu fara elemente iscate de biografia scriitorului - petrecute în Londra

în labirintul lecturilor

179

bombardata de aviatia germana; peisajul cutremurator al noptilor londoneze; ruinele; atmosfera capitalei lusitane Lisabona; zguduitoarele imagini ale secetei din Moldova anilor 1945-46; Bucurestii sub bombardamente etc. sunt de natura sa dea romanului si aspectul de roman-cronica, desi intentiile prozatorului erau -cum citim în Memorii- cu totul altele. Ideea ca romanul nu avea de ce sa trimita - prin asemanare - la Razboi si pace - al lui Lev Tolstoi, este incontestabil limpede exprimata în structura Noptii de Sînziene. Numai ca scriitorul creeaza acel background mereu reînnoit, care pretindea o alta dezvoltare romanesca.

Mircea Eliade e - si în Noaptea de Sînziene - un excelent portretist si personaje ca: Spiridon Vadastra, fiinta ciudata, cu mobiluri adesea incontrolabile, veleitar si cinic, minat de complexe; Petre Biris, profesorul de filosofie; Gheorghe Vasile, exemplar maniacal, dar mai cu seama Bursuc, delator, preot si calugar, informator al sigurantei; Irina etc. sunt desenate cu minutie si cu o certa stiinta a portretului psihologic. Cheia psihanalitica e aici prezenta, în timp ce în cazul lui stefan Viziru, al Ioanei, sotia sa, si al Ilenei Sideri, iubita tainuita si visata obsesiv, liniile portretului se sustin prin trama si prin conexiunile motivelor ce ne plaseaza în zona abisalului, a mitului iubirii, a dublului sau fantasticului eliadesc. în acelasi orizont se situeaza Anisie, îneteleptul cu studii de teologie, muzicologie, fizica, matematica si biologie, personaj menit sa înfatiseze întelepciunea pamîntului si transcendenta, o ipostaza si finalitate a Fiintei.

Cronica timpului include si alte personaje: Misu Weissmann sau Iancu Antim, misterioasa doamna Zissu, Catalina, Dan Bibicescu, - actorul si regizorul mistuit de proiecte, atins de o grava instabilitate morala, încheind prin reactii dementiale, populeaza un spatiu narativ eterogen si de un eclectism adesea derutant. Culorile sunt utilizate inspirat. Grotescul si tragicul, caricaturalul si liniile dure, grave, precum si tonalitatile tragice se intîlnesc în panopticumul creat de Mircea Eliade. Aglomerarea de situatii este însa uneori fastidioasa sau pare astfel. Gheorghe Vasile s! mania unei fundatii bazate pe colectia completa a Bibliotecii pentru toti; Bibicescu si dementiala dorinta de a scrie lucrari ^famatice, Vadastra si metamorfozele, crimele si ambitiile lui;

i

180

în labirintul lecturii

demonia lui Bursuc si cameleonismul unor personaje; spectacolul dureros al vietii lui Biris, profesorul ftizie, se reunesc în jocul unor masti adesea dominate de un destin anuntat premonitoriu.

Sub semnul dublului se înscrie si prezenta unui romancier, Ciru Partenie, al carui destin se împleteste cu acela al lui stefan Viziru, data fiind asemanarea de-a dreptul uluitoare dintre cei doi. Problema creatorului asediat de logica scrisului, confiscat de impulsurile irepresibile ale creatiei; ideea de sacrificiu si de destin inexorabil al creatorului, metafizica operei sunt alte motive conju­gate. Se schiteaza, astfel, un metatext romanesc, ramas, însa, la faza enuntului.

Motivul dominant al Noptii de Sînziene, halucinant, posesiv si în cele din urma fatal, este acela al Timpului. Chemarea semnelor menite sa determine destinul personajelor principale (stefan Viziru, Ileana, Ioana, Ciru Partenie), trimite la dimensiuni mitice ale timpului cosmic, un timp interior, heideggerian, al mortii si al vietii. Dar timpul este si acela al amintirii, si rememorarile depun de cele mai multe ori marturie, facînd personajele prizoniere ale unor momente anterioare din viata lor. Timpul cosmic revelat de Anisie e acela al ritmurilor originare, al zilei si noptii, al anotimpurilor. El nu poate fi abolit si pîna la urma îsi pune pecetea, definitiv, asupra celui istoric. Timpul istoric este acela al erorilor, al crimelor, al evenimentelor; e un timp care terorizeaza fiinta, mutilînd-o sau scotînd-o din mersul fundamental al lucrurilor. Anistoricul si primordialul, timpul adamic si paradisiac se regasesc în destinele care sfîrsesc precum stefan si Ileana sub emblema grava a noptii de Sînziene si a altor marturii/contexte, ducînd spre moartea celor doi îndragostiti, în apropierea padurii de la Royaumont.

Magicul si mitul, premonitiile si semnele fatalitatii, mitul iubirii eterne, iesirea din labirint, enigma si dorinta de a evada din timpul istoric sunt motive unde îl regasim pe Mircea Eliade din marile sale nuvele fantastice. Nu e mai putin adevarat ca timpul istoric este prezent cu marturiile lui tragice. Evenimentele premergatoare celui de-al doilea razboi mondial; miscarea legionara si rebeliunea, intrarea României în razboi; Anglia sub amenintarea razboiului totalitar impus de rusi; mecanismul tortionarilor si al anchetelor -apartinînd azi unei imense literaturi si memorialistici -; prabusirea

în labirintul lecturilor

fiintei sub calcîiul istoriei amr-Hn "" . a-

cârti,, fâcînd din NosptlTde SMzieZL^d'^mMslum ^Portante a

",a"-mes_aJ a, tai       L      SS^SST^

Treapta întoarcerii în Cosmos

0 confesiune inclusa în volumul Ca sa fii om întreg (1984), raspunzînd nelinistilor interioare, sublinia finalitatea scrisului lui Geo Bogza: "De ce scriu? Ca sa-i tulbur pe oameni, sa le amintesc ca sunt oameni, ca omenia e o realitate care poate fi simtita si pe care se poate conta, ca pe mireasma si substanta pîinii, plamadita din grîul care e un dar al soarelui". Raspunsul - o spunem acum cînd opera scriitorului este definitiv încheiata - e valabil si pentru redactorul singularei reviste Urmuz, scoasa de el la Cîmpina în urma cu mai bine de saptezeci de ani, si pentru autorul poemelor ostentative din Poemul invectivasau din Jurnal de sex, si, mai cu seama, pentru creatorul reportajului literar românesc.

Geo Bozga îsi va reaminti, într-o comunicare prezentata la Academia Româna, de Unu, de generozitatea lui Tudor Arghezi, care îl va publica în Bilete de papagal, de poemele-reportaj, directe, violente, patetice din Ioana Maria (137) sau din Cîntec de revolta, de dragoste simoarte (1945) precum si de primele reportaje scrise în registrul, ulterior consacrat, inimitabil si unic al poemelor generate de contemplarea lumii, de observarea si înregistrarea acesteia într-un discurs frenetic, de o retorica inegalabila. De altminteri, confesiunea transcrisa înainte face posibile cîteva precizari: Geo Bozga este poetulcosmicitatii, al naturii si al roadelor ei, al vietii si al treptelor Universului. Precum în Cartea Oltului, opera sa fundamentala, scriitorul percepe lumea sub însemnele ontologicului, inaugurînd-o , treapta ei "minerala", încheind-o în cea de a saptea, treapta «întoarcerii în cosmos". Imaginile lumii sunt întemeiate pe semnele ⁿgmare, ^arhetipale ale acesteia, si matricea - simbol al nasterii devenirii, al contopirii si al disparitiei în organic - are darul de

182

în labirintul lecturii

a produce unul dintre cele mai tulburatoare poeme cosmologice din literatura noastra.

Geo Bogza este autorul unei metamorfoze esentiale: el transforma reportajul (Apartenenta sa la cerintele si atributele gazetariei nu este negata. Dimpotriva, scriind elogios si în termeni extrem de generosi despre F. Brunea-Fox, îsi reafirma apartenenta: "n-am încetat sa apartin marii familii a presei") în literatura si actul se petrece în spatiul modelator, încarcat de impulsuri, al deceniului patru al secolului nostru. Un fenomen asemanator sau aproape identic se petrecuse în literatura italiana cu un prozator precum Curzio Malaparte (autorul celebrului reportaj Kaputt) sau, mai înainte, cu Egon Erwin Kisch, în literatura de limba germana; scriitorul fusese numit reporterul "frenetic", neobosit, asumîndu-si aventura calatoriilor pentru a înregistra mari si grave cataclisme naturale, drame ale unor colectivitati, tulburatoare manifestari ale solidaritatii umane. Reportajul intra în spatiul literaturii si îsi dobîndeste învestitura prin revelarea dimensiunii fictionale si, im­plicit, a literaritatii, convertind semnele realului, dezlegîndu-le de reprezentarile plate si directe, transfigurîndu-le pentru ca, încarcîndu-ne de emotii, sa transcendem discursul gazetaresc si sa-l încorporam literaturii-fictiune si reflectiei despre lume.

în Prefata la editia de Opere (Gallimard, 1959, col. Pleiade) din Antoine de Saint-Exupery, Roger Caillois omologa paginile acestui mare poet al aventurii temerare si al spatiului necuprins sub specia literaturii, acceptînd ca reportajul, caruia îi apartin proze precum Courrier Sud, Voi de Nuit, este literatura, avînd sa salveze de la uitare "faptele si emotiile omului, îndoielile si triumful sau", amenintate nu numai de amneziile Timpului, ci si de primejdii anticivilizatoare. si cred ca Roger Caillois avea în vedere, printre aceste primejdii, sentimentele si valorile morale ale fiintei. Nu altceva construieste Geo Bozga în reportajele sale: avertismente patetice împotriva Raului, a mortii si a degradarii, meditînd nelinistit despre semnele premonitorii ale sfîrsitului de secol si de mileniu-Sunt în literatura asemenea scriitori angajati în vaste calatorii prⁱⁿ spatiu si prin istorie, prin vestigiile civilizatiilor si prin manifestarile infinitezimale ale naturii. Antoine de Saint-Exupery, Joseph Conrao-Andre Malraux, Ernest Hemingway apartin familiei scriitorii⁰¹"

în labirintul lecturilor

183

pentru care participarea la spectacolele lumii devine un principiu inebranlabil; istoria, revoltele, nedreptatile, sfîsierile razboaiele, dezastrele geologice si frumusetile indelebile ale fiintei sunt teritoriul lor si reprezentarile au suflul, ritmul si patetismul înfrigurat al reportajului. E modul lui Geo Bozga de a-i tulbura pe oameni, cum marturisea în confesiunea citata la începutul acestor însemnari.

Fenomenul comentat si analizat în poetica reportajului (literar) al trecerii spre literatura (opera de fictiune) sau al revenirii la conditia, tonalitatea si timpii reportajului (interferente frecvente în proza secolului XX), are argumente si în poemul-reportaj al lui Geo Bogza si în special în trei dintre cartile sale: Ţara de piatra, Ţari de piatra, de foc si de pamînt si, bineînteles, Cartea Oltului. Geografia este, în fapt, topos definit prin formele si dimensiunile culturii si ale spiritului (Dobrogea, Basarabia, Transilvania, anexîndu-le, mai tîrziu, Moldova si Bucovina). Nu mai e vorba de a relata, desi sunt istorii, sunt oameni si portrete, precum în poemele sale (jurnal si reportaj înregistrat cu frenezie si exultanta: De vorba cu M. Blecher, Poem de solstitiu, consacrat evocarii lui Nichita Stanescu), iar la un moment dat se scrie o istorie încarcata de suspens (Moartea luilacob Onisia, proza publicata în Lumea 1946, admirabila revista a lui G. Calinescu, nr. 16, 13 ianuarie; devenita ulterior, în volum, SfîrsitulluiIacob Onisia). Scriitorul este poetul imaginilor lumii, înflacarîndu-i imaginatia si provocîndu-i meditatia ca si respiratia de calator nelinistit si nu o data entuziasmat de tainele si manifestarile lumii observate. Nu altfel se petrec lucrurile cu un scriitor-reporter ca Norman Mailer, autor al celebrului reportaj Armatele noptii si al unor romane unde infuzia discursului propriu reporterului este evidenta.

Cînd Geo Bogza începe sa scrie reportaj (Lumea petrolului,

Tabacaru), specia devenise argument programatic al avangardei

literare si nu e greu de remarcat faptul ca atît Curzio Malaparte cît

s¹ Egon Erwin Kisch frecventeza si profeseaza recomandarile

avangardei (futurismul, perceptia expresionista a lumii etc.) Geo

ogza debuteaza sub însemnele avangardei, iar imperativele

clamate de Paul Sterian (Unu, IV, 1931, nr. 35) sunt de natura sa

^ugereze acceptiunea conferita reportajului (nu gazetaresc, evi-

184

în labirintul lecturii

dent) de catre autorii manifestului: "Jos cu poetii! Jos zidurile! Sa vie cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale, sa vie adevaratul poet. Sa vie REPORTERUL!" Cum reporterul este poetul, batalia pentru literatura nu pare pierduta si Bogza satisface exigentele uneori naive si histrionice ale condeierilor grupati în jurul periodicelor de avangarda. Realul îsi dezvaluie poezia patetica; comentariul devine discurs poetic sau stimulator al poeziei lucrurilor si semnelor lumii, iar textul se salveaza, cum tinea mereu sa sublinieze Geo Bogza, de la trecerea în efemer prin înfatisarea unor fiinte însetate de fapte si de impresii, de emotii si de senzational.

O Introducere în reportaj, nu scutita de naivitati, scrisa si publicata în 1934, are darul, totusi, de a atrage atentia asupra unei poetici asumate de scriitorul aflat la începutul aventurii numite acum reportaj. Geo Bogza nu exclude interferentele cu paginile gazetarului (de aici, desigur, si admiratia pentru performantele si acuitatea reportajelor lui F. Brunea-Fox), dar proclama, în acelasi timp, dreptul experientelor sale de a deveni literatura care "comploteaza pentru binele omenirii" si, în consecinta, de a dainui "mai mult de o zi"! Iar Geo Bogza înnobileaza reportajul si pentru ca emblematice devin marile poeme nascute din aventura calatoriei prin lumile generoase si fecunde ale treptelor vegetale si minerale ale existentei, aspirînd apoi spre treptele vietii spirituale si ale Istoriei precum în Cartea Oltului, opera sa fundamentala. De aici elogiul nemarginit si vibrant al poeziei lui Walt Whitman. Poemul scris în semn de omagiu, citit în 1955 în Aula Academiei cu prilejul aniversarii centenarului Firelor de iarba, depune marturie.

Reportajul lui Geo Bogza permite extragerea unor invarianti de natura sa fixeze stabilirea paradigmei reportajului ca structura si proprietati discursive. în primul rînd, reportajul ilustreaza simptomatic si exact dimensiunile civilizatiei imaginii, asa cum o I interpretase Rene Huyghe înca în 1965 (Lespuissances del'image)-Perceperea lumii prin reprezentarile vizualului, codurile multiple ale receptarii genereaza, în cazul reportajului literar, modalitati diverse, de la înregistrarea faptului direct, violent, senzational si pîna la extragerea poeticitatii evenimentului sau semnului încarcat

de valente polisemice, de multiple conotatii, ele însele stimulent al imaginatiei si al zborului imaginar al fanteziei cititorului. Precum norii calatori din Cartea Oltului, "latifundiari ai fanteziei", cititorii participa, deplin angajati în jocul provocator al reporterului, la recrearea reprezentarilor scontate; asa se explica natura si patetismul comentariului menite sa asedieze, sa îmbogateasca, sa amplifice sistemul referential virtual al imaginilor propuse imaginatiei cititorului.

Calatoriile sunt termenul prim al reportajului si fiecare teritoriu cercetat este o aventura a cunoasterii si prilej de meditatie asupra existentei: ceea ce surprinde si detaseaza reporterul reprezinta punctul central, axul lumii propus noua pentru o restituire în întregul reprezentarilor. Calatoria întreprinsa în Muntii Apuseni sta astfel sub semnul paradigmatic al urmatoarelor elemente recrutate dintr-o multitudine de alte impresii: "...înca înainte de a ajunge în inima Ţarii Motilor, am vazut doua lucruri minunate. Am vazut o femeie mîncînd un mar, si felul cum motii privesc muntii. Pe urma n-am mai vazut nimic atît de adînc, de revelator". La rîndul ei, calatoria întreprinsa în 1939 pe cursul Oltului ( Cartea Oltului^ aparut în prima sa versiune în 1945, pentru ca editia definitiva, devenita "statuia unui rîu", sa vada lumina tiparului în 1976) inaugureaza geografia patetica a unei vaste alegorii existentiale (treptele existentei) si ratifica definitiv poemul cosmologic scris treptat de Geo Bogza, admirator al genezelor (Delta, Dobrogea) al devenirilor, al lumii minerale {Ţara de piatra) sau al arderilor tragice. Poemul cosmologic explica fiorul metafizic al contemplatiei geologicului, al enormului si al supradimensionarii în vaste si simfonice hiperbole ale miracolelor lumii.

De fapt, sub specia acestor trasaturi, care configureaza poetica reportajului, Geo Bogza ilustreaza poezia marilor miscari ale lumii, de la geneza si pîna la semnele mirabile ale civilizatiei de la sfîrsitul secolului XX. Hieroglifa/ hieroglifele desemnate de poet în reportaje nuntesc de sonurile marilor poeme cosmogonice si nu ma pot ^e,me sa nu amintesc, asa cum mi se întîmpla de fiecare data cînd wu pagini din Cartea Oltului, poemul asiro-babilonian Enuma-fj   L^^{u ace}^ cîntec al treptelor originare: "Cînd sus, cerul nu fusese ^1Ca) numit / (Iar) jos, pamîntul (înca) nu purta un nume /, Cînd /

186

în labirintul lecturii

nu exista decît / Apsu, primordialul, nascatorul lor, /... Ci numai apele lor mestecîndu-se ca un singur corp, / Nici un loc de pasune nu fusese format (si) nici macar un maracinis nu aparuse / Cînd nici unul dintre zei nu fusese adus întru fiinta / Cînd ei (înca) nu fusesera pe numele lor chemati si /destinele lor / înca / nu fusesera fixate, / / în acel timp / fura creati zeii înauntrul lor."

Rezonanta poemului trimite la Cartea Oltului, la drumul oamenilor spre culmile Hasmasului Mare, la singuratatea pastorilor, ca de început de lume, la noptile din Ţara Fagarasului, la fabuloasa existenta a podarilor, la plutasii din Olanu, navigatori veniti parca din poemul homeric, la oamenii Cîmpiei, unde Oltul îsi încheie existenta... O vasta mitologie se edifica simfonic si, întocmai Iul Antoine de Saint-Exupery, Geo Bogza priveste lumea pentru a o restitui îmbogatita si înnobilata. Reprezentarile sunt totdeauna zguduitoare si nu lipsesc culorile provenite parca din privirea enorma si cosmaresca a expresionismului lui Munch sau al lui Ensor (vezi carnavalul ultimului) ca în înmormîntari. Alteori, reportajul devine jocul provocator al banalului, al cotidianului, precum în 0 suta saptezeci si cinci de minute la Mizih "E luni, 10 octombrie 1938, ma cheama Geo Bogza, am treizeci de ani si am vizitat pentru prima oara în viata mea Mizilul. Viata si lumea mi se par fantastice, de neînteles"(s.n. I..V.)

Statornica admiratie a autorului însemnarilor de acum e intim legata de o generoasa prietenie aratata de autorul Cartii Oltului Explicatia e, de fapt, simpla precum sunt multe ale literaturii. In decembrie 1954 publicam în Steaua, gratie lui .A.E. Baconsky, prima parte a unui studiu de mai multe zeci de pagini despre scriitorul reporter. în numarul din ianuarie 1955 aparea continuarea. A fosi începutul unor schimburi de mesaje care n-au încetat sa soseasca la fiecare noua aparitie de carte semnata de Geo Bogza si la fiecatf carte de critica a semnatarului acestor rînduri. Transcriu, acun⁵' în final, dedicatia de pe editia din 1976 a Cartii Oltului, aparuta » Editura Minerva: "A fost nevoie de zeci ani de neîntrerupte strada¹ pentru ca sa pot oferi, în sfîrsit, Domnului Ion Vlad ca p^e binemeritat omagiu, versiunea definitiva a acestei carti. / Geo Boi Primavara 1976". si nu a fost ultimul mesaj; unele fiind însoti^te silueta schitata a plopului eminescian.

în labirintul lecturilor Restituiri... rememorari.

187

Restituirile sunt în cele mai multe cazuri si niste rememorari, ceea ce nu înseamna ca dominant e factorul emotional. Istoricului literar decis sa sfideze inertia si lenea uitarii comode îi sunt prea bine cunoscute dificultatile si chiar riscurile asumate. De aceea actul sau este mai degraba prezidat de luciditate si de tensiune intelectuala, indispensabile în situatii precum cea încercata de Nicolae Florescu în contact cu literatura si cu scrisul (în general) ale lui Octav sulutiu.

înainte de a semnala importanta reeditarii romanului Ambigen, publicat de Octav sulutiu la Editura "Vremea" în 1935, roman însotit în deceniul patru de un relativ galagios cor de exclamatii pudibonde si (neaparat) ipocrite, sunt dator sa semnalez calitatea si însemnatatea initiativelor lui Nicolae Florescu. Ar fi nedrept sa uitam ca prefatatorul actualei editii aparute la Editura "Jurnalului literar" (seria "Capricorn") este un istoric literar exemplar si pasionat pîna la devotiune fata de scriitorii uitati sau intrati, prin capriciile istoriei si ale criticii literare, în conul de umbra al falselor judecati, al iluziilor si jocului incert al judecatilor emise cîndva... în ce priveste scrisul lui Octav sulutiu, criticul apreciat si romancierul uitat, Nicolae Florescu i-a consacrat o editie selectiva din articolele, eseurile si cronicile sale (Editura "Minerva", 1974), mult mai numeroase, avem sa observam, decît cele adunate de scriitorul-critic în volumul sau Pe margini de carti (Editura Miron Neagu, Sighisoara, 1938). Nicolae Florescu tinea sa ma avertizeze în dedicatia datata 29 august 1974 ca volumul e departe de a-i satisface proiectul editorial (era vorba, probabil, de omisiuni impuse Pnn substanta unora dintre articolele si comentariile lui sulutiu). refata, de o remarcabila calitate, si informatiile extrem de ^guroase vor servi cititorului interesat de destinul tragic al lui Ju   ^V/^U^£^u s^ ^^a editarea de catre acelasi Nicolae Florescu a f^{UJUi acestui tortur}at scriitor, mistuit de "insomniile"  - ^^{6 gustu}^ Patimas al introspectiei si al autoanalizei rf^ ^ ^a^^so^^ute^^e sinceritati ale unui eu în permanenta ^e fantomele dostoievskiene ale constiintei tragicului.

188

în labirintul lecturii

Jurnalul'(Editura "Dacia", 1975, seria "Restituri") si acum romanul Ambigen (asteptam si reeditarea celui de al doilea roman, Mîntuire, aparut în 1943 la Editura "Socec") întregesc spatiul literar al deceniului patru, al anilor imediat urmatori, si ne îngaduie sa îl însotim pe scriitorul disparut la abia patruzeci de ani în atmosfera literara a timpului.

Asadar, reamintind rolul lui Nicolae Florescu (sa mentionam acum, în graba si într-un spatiu limitat, initiativele sale în cunoasterea lui Anton Holban: Pseudojurnal si Jocurile Daniei, primul text îngrijit împreuna cu Ileana Corbea), tin sa precizez ca avem în acest neobosit si inteligent comentator al fenomenului literar românesc interbelic un editor si istoric literar cu totul remarcabil, dispus sa provoace si sa înfrunte dificultatile de ordin editorial si publicistic: ne gîndim, se întelege, \a Jurnalul literar si la numeroasele sale initiative ce au asociat si Institutul "G.

Calinescu".

Dar sa revin la restituirea romanului Ambigen (îngrijirea

textului îi apartine Mihaelei Constantinescu). Octav sulutiu lucrase

la filele manuscrisului în cursul anilor 1932-l933; la aparitia cartii,

criticul-scriitor este intervievat (printre altii, si de catre Zaharia

Stancu), iar raspunsurile sale sunt evident amendabile din unghiul

unei lecturi întreprinse dupa mai bine de sase decenii, cînd motivul

cartii si discursul persoanei întîi, în conventia si în codul "jurnalului"

cu accente autobiografice, nu mai au caracterul unei viziuni

îndraznete, chiar daca aceasta este pusa sub tutela unor mari

prozatori ai lumii precum D.H. Lawrence, Aldous Huxley sau,

partial, Andre Gide. Sigur e ca textul se plaseaza în orizontul de

asteptare al romanului românesc, înrudindu-se cu experienta

romanesca a lui Mircea Eliade {întoarcerea din rai, Huliganii), Anton

Holban (O moarte care nu dovedeste nimic, Ioana si, mai cu seama,

Jocurile Daniei, pentru unele momente ale aventurii erotice traite

de Di, autorul confesiunilor înfrigurate din Ambigen) sau Gib I-

Mihaescu (Donna Alba, dar în special Rusoaica, unde obsesia st

fascinatia Iubirii în absolut mistuie existenta locotenentului

Ragaiac), Mihail Sebastian sau Pavel Dan, ultimul atît de înrudi

prin seismele unei existente zbuciumate, torturate de suferinta !j

devastate de sentimentul iremediabilei singuratati.

In labirintul lecturilor

Cînd criticul Octav sulutiu definea specificul prozei lui Anton Holban, îsi fixa propria alternativa ("expresia directa a unui continut sufletesc"), prezidata de luciditate si de mecanismele analizei psihologice. Mai important e faptul ca Octav sulutiu se apropie de natura fenomenului care încorporeaza literatura celor de mai sus (proza lui Camil Petrescu), în general literatura autenticitatii. Relatia vegheata de conventii narative si, prin urmare, de liniile fictiunii epice, a literaturii cu viata; identificarea si consecintele acesteia pentru modul de a fi sau pentru posibila disolutie a discursului narativ ("Literatura lui A.H. este traita de doua ori, o data în mod propriu si apoi retrospectiv, la transcrierea a/"(s.n. I.V.); autobiograficul si transcenderea lui în spatiul literaturii, unde functioneaza legile creatiei, sunt termeni controlati - la Octav sulutiu, ca si la Mircea Eliade sau Mihail Sebastian - de ideea autenticitatii si a experientelor traite (literatura fiind "o banda seismografica"). Azi sensurile autenticitatii sunt mai clare si implicatiile restrictive ale genului nu mai pot stîrni entuziasmul; cel mult, avem sa întelegem harta mai colorata si mai bogata în reliefuri a prozei românesti moderne. Refuzînd apropierea de jurnal a cartii sale, Octav sulutiu raspunde interlocutorului sau (un interviu din 1935; vezi Romanul românesc în interviuri, voi. IV, partea I, p. 33-46), subliniind efortul elaborarii, strain spontaneitatii "autenticiste" - a transcris de patru ori textul -, si recunoscînd stimulii realului (un fapt "care mi s-a întîmplat mie"), existenta unor amanunte inavuabile si, prin urmare, transfigurate prin naratiunea epica. Octav sulutiu este si în ipostaza de romancier un spirit confesiv, dar cenzurat de luciditatea camilpetresciana a constiintei totdeauna tragice ca viziune. Freudian si tributar - o spune el însusi - teoriei lui Weininger despre sex si sexualitate, scriitorul scrie un roman în care mitul androginului pare a influenta obsesia erotica, frenezia simturilor si senzualitatea unui destin paralizat, totusi, în fata Femeii. Important e, cum remarca scriitorul ■ chestionat la data aparitiei cartii, ca romancierul transcende în "metafizica iubirii instinctul primar si, sub specia esteticului, ^blograficul si fiziologicul sunt stapîniti.

Octav sulutiu sanctiona (într-un interviu din 1934 cu Zaharia ³ ancu) excesul de psihologism. O facuse înaintea lui serban

190

în labirintul lecturii

Cioculescu si, indirect, înainte de Pompiliu Constantinescu. Preferintele sale sunt scriitorii unde experienta existentiala îsi subordoneaza formula analizei (D. H. Lawrence, A. Malraux, John dos Passos, iar la noi, e mai apropiat de Camil Petrescu, Gib I. Mihaescu, Anton Holban, I. Peltz). Mecanica deconspirata a analizei si devitalizarea motivelor literaturii excesiv psihologizante (vezi si opiniile lui Eugen Ionescu din interviurile si comentariile adunate în cele doua volume din Razboi cu toata lumea, Ed. Humanitas, 1992); climatul literar în care se formeaza si unde comunicarea analitica e considerata în totul demontabila si previzibila în strategia descoperirilor produse de romanul deceniilor trei-patru, decid alternativa jurnalului - experienta ontologica si diagrama a obsesiei femeii si a cuplului (Romanele lui Mircea Eliade: autobiograficul, mobilitatea experientei subiective, frenetica cercetare a fiintei interioare prin autoanaliza, aventura erotica si trairea sugrumata de luciditatea paralizanta adesea etc. sunt de natura sa explice orizonturile poeticii lui Octav sulutiu).

La aparitie, romanul stîrneste comentarii relativ moderate si e de semnalat faptul ca doi redutabili comentatori/cronicari mentioneaza în termeni pozitivi aparitia cartii. într-o retrospectiva a creatiei epice {Epica 1930-l940), Pompiliu Constantinescu remarca "debutul îndraznet al d-lui Octav sulutiu cu Ambigen" {Scrieri, 6, Editura "Minerva", 1972). Peisajul literar este cu adevarat semnificativ si alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu ("cliniciana a iubirii", noteaza Pompiliu Constantinescu), de Rusoaica, Adela, De doua mii de ani, întoarcerea din rai, de proza lui M. Blecher si Anton Holban situarea lui Octav sulutiu nu e defel lipsita de semnificatie. La rîndul sau, serban Cioculescu va mentiona în cronica din Revista Fundatiilor Regale (II; 1935, f valoarea "Jurnalului" sufletesc si profunzimea analizei.

în familia scriitorilor si a operelor pomenite, "jurnalul romanesc al lui Octav sulutiu urmeaza regulile discursului persoanei întîi; confesiunea e adresata unui posibil interlocutor imaginar, visat si dorit: Femeia visurilor, asteptata si niciodata întîlnita. Sub specia motivului / motivelor, scriitorul nu depaseste cadrele prozei de analiza (visul, imaginarul, obsesia, aspiratiil^e> nostalgiile secrete si tainicele gîndun deconspirate etc). si totusi»

romancierul traieste, prin jocul multiplelor oglinzi, drama lucidei observatii, teribile, tragice prin paralizia sentimentelor, a vointei si a dorintei de a afla: "Trebuie sa spun cum a crescut aceasta maladie temperamentala, cum a prins teren în vointa mea, cum a cuprins-o asemeni unui vîsc a îmbratisat-o pîna la înabusire". E o aventura observata, pîndita, supravegheata si sanctionata treptat: luciditatea, drama luciditatii se transcriu, - sunt echivalentul acestor mecanisme greu de marturisit.

Scrisul apare ca solutie si alternativa la obsesia chemarii si cautarii, exorcizînd, pîna la un punct ("Atît mi-a mai ramas: ca sa pot scrie"). Confesiunea îsi reclama drepturile si "Jurnalul" înregistreaza, transcriind diagrama aventurii existentiale care ne plaseaza - spuneam - dincolo de mecanismele previzibile ale analizei psihologice. Ea nu este respinsa categoric; în schimb, însemnarile nude, fixarea magnetica a atentiei, a impresiilor, a senzatiilor, a reflectiei despre cautarea iubirii, focalizarea tuturor elementelor discursului spre aventura erotica(ipostaza existentiala a vietii si a chemarii mortii) salveaza de monotonia analizei.

Asistam la exercitiul fixarii imaginilor si al concentrarii lor precum în tehnica "punerii în abis" si "aventura miraculoasa" este provocata de situarea în centrul Caietului a motivului erotic. De fapt, e mai mult decît diagrama cautarii, a exaltarii, a dezgustului, a promiscuului, caderii, esecurilor si nazuintelor hranite de iluzii. E jurnalul unui EU ce se cauta, se autoexamineaza si, mai cu seama, se autoflageleaza dostoievskian, pîna la ultimele consecinte ale suferintelor provocate în numele luciditatii crude, necrutatoare.

Desigur, "Jurnalul" urmeaza unui pact unde naratorul se confeseaza, sperînd într-un interlocutor capabil sa-l înteleaga. Drama confesiunilor, în general, este generata de nesiguranta existentei unui destinatar / confesor, iar irepresibila dorinta de a confesa totul ^e si ea o parte componenta a regulilor, conventiilor ("Daca n-as scrie, as urla peretilor ce am de spus, numai pentru a auzi împartasita suferinta"). "Autenticismul", sugestia experientei traite s¹ netrucate, ca si ideea oglinzilor paralele, - voluptatea autocontemplarii si a decantarii pîna la sfîrsiere launtrica -odeleaza si discursul. E vorba de evitarea spiritului (chiar si a

192

în labirintul lecturii

stilului) calofil, a artificiului (de fapt artificiul e substituit de alte echivalente conventionale).

Reflexiv si cu accente proprii moralistului, "jurnalul" devine mai credibil - din unghiul poeticii narative - atunci cînd el ofera succesiunea unor fragmente. Tehnica fragmentului da cu adevarat mobilitate epica romanului; stimuleaza autenticitatea confesiunii directe, lucid receptate si transcrise fara nici o preocupare pentru stil. Tensiunea si dramatismul fragmentelor, lapidaritatea însemnarilor, impresia de fracturare a gîndurilor, hartuite si pîndite de demonii luciditatii, dau un real interes unor file din romanul ce ne apare azi atît de "cuminte" si totusi simptomatic pentru evolutia prozei existentialiste. Nu vad de ce n-am apropia protagonistul| romanului Ambigen de eroul lui Albert Camus din Strainul,\ recomandînd o stare de spirit si facîndu-ne sa convocam, în spatiul nelinistilor, spaimei si neputintei absurde, personajele lui Anton Holban si ale lui M. Blecher, ale lui Mircea Eliade si, bineînteles] ale lui Octav sulutiu. Ţipatul tragic al lui Di, torturat de fantasma si însetat de iubirea epurata de chinurile carnii, se aude în literaturi inaugurata, cred, de Andie Gide si continuata în alte orizontul! existentiale de literatura deceniilor strabatute de spectrul dezastrelor, razboiului si al lagarelor de concentrare: "Sunt mediocru. Nu sunt creator / Sunt steril. Sunt o fantosa. Sunt o imitatie. / Ma doare, ma doare!".

Jurnal al iubirii si, poate mai degraba, al aventurii erotidij imaginare, netraite, Ambigen a produs reactii vii la aparitie, parîra a fi extrem de îndraznet în marturia lui despre ipostazei erotismului. Obsesia sexualitatii si a chemarii femeii; senzualitate] ce se insinueaza tulburator si convingator în carte; fascinat trupului si a carnii; blestemul luciditatii paralizante si torturau fac din roman o carte cu un destin aparte, la data aparitiei.

Exista la Octav sulutiu o stiinta a sugerarii sensualitatii; perceptiei trupului, aromelor si parfumurilor distilate de feminitati deplina. Privirea ce contempla imagineaza aventuri extraordina^ si examineaza lucid comportamentele; ne asociaza discurs' stendhalian si nu e de mirare ca romancierul nostru trimite Fabrice del Dongo sau la eroul gidian învins de luciditate si ni irepresibil spre evadare. Femeile lui Octav sulutiu pastn

In labirintul lecturilor

193

misterul privirii si al corpului, al matasii grele, negre, ea însasi sursa unor senzatii inavuabile. Di este barbatul lipsit de initiative erotice, traind si transferînd în imaginar si în vis experiente îndraznete, stari de androgin însetat de iubire si chemat de misterul feminin ("As putea însira o suta de femei carora le-am calcat pe urma ca un lup").

E cautarea obsedanta a iubirii si a corpului femeii precum la Gib I. Mihaescu în Rusoaica, romanul, cred, cel mai izbutit la noi pe motivul erosului dezlantuit si avînd argumente în planul existentei, al cunoasterii, al fiintei totale. Experientele sunt totdeauna esecuri si e interesant de vazut cum drama confesata în Jurnalse transcrie (mecanismul oglinzilor paralele) în roman. E vorba de amintirea febrilei cautari a unei femei în întunericul salii de cinematograf. Supradimensionarea senzatiilor înregistrate si decantate apoi (în ambele texte!) marcheaza formula si ideea dublului autenticist despre care Nicolae Florescu se pronunta în deplina cunostinta de termeni si concepte. Analiza starilor traite, rememorarea si lucida lor estimare; seismele esecurilor si speranta ("iubirea de neatins"); pendularea între frigurile carnii si transcenderea ei ("nu am nevoie de carnea ei, ci de sufletul ei"); aspiratia la calm si echilibru, la o fericire încalzita de focul privirilor tandre ale femeii ilustreaza ipostaze ale eroticului articulat si argumentat în ordine strict narativa.

Umilinta eroului din "Jurnalul"-roman este, pîna la un punct, de extractie dostoievskiana si anunta dominanta romanului Mîntuire, fizionomia personajului din cartea aparuta în 1943. Sa mai remarc faptul ca romanul lui Octav sulutiu refuza privirea mînjita de patologia sexuala si, în general, de dereglarile în plan erotic. Un roman ca Don Juan Cocosatul, bunaoara, al lui Ion Calugaru, aparut cu un an înainte (1934), desi inspirat din aceeasi obsesie a femeii si a raporturilor sexuale, acordînd sexului preeminenta totala, e mai degraba un ro-^man al starilor si reactiilor / comportamentelor situate în plina Patologie sexuala (aventurile lui Pablo). Experientele eroului lui ^ctav sulutiu sunt rememorate în "jurnal" si sunt, mai de aproape, succesiunea esecurilor si neputintei convertite în abulia ^Ir°tagonistului ce se detesta definitiv si în termeni violenti, ^autof]agelîndu-se sîngeros. Ata si tragedia esecului; Nina si Ana,

194

In labirintul lecturii

Judith, atît de înrudita cu eroina lui Anton Holban din Jocurile Daniei, Eveline si pensionarele caselor de toleranta (Elina) sunt înregistrate ca ipostaze ale reactiilor unui personaj absurd, învins ineluctabil, sclav al viselor si al imaginatiei febricitare.

Ar fi sa gresim daca am uita una dintre constantele romanului lui Octav sulutiu: luciditatea analizeisiautointrospectiaamplificate pîna la enorm si pîna la un dramatic narcisism inversat, negativ, daca se poate spune astfel. Luciditatea este termenul tutelar al disectiilor si al distilarii senzatiilor, al perceptiilor împinse pîna la obsesie. "In orice femeie din provincie zace o Emma Bovary. Ea nu era decît varianta ei, de asta data avînd constiinta cazului sau, pentru ca de multe ori propunea sa-i scriu romanul, ceea ce desigur n-ar fi cerut în nici un caz eroina aceea. Dar timpurile au evoluat si azi noua doamna Bovary si-ar putea diseca lucid cazul, poate destul de lucid ca sa fie banal, sigur destul de crud ca sa te sperie si sa crezi ca e «altceva» si, desigur, si l-ar putea pune singura pe hîrtie". însemnarea din roman este extrem de edificatoare pentru natura discursului si pentru proiectia luciditatii în raporturile - conventiile si regulile - Jocului" autenticitatii narative.

Personaj consumat de dramele existentei, camusian avânt la lettre, Di duce o existenta cenusie, paralizata de neputinta si de o abulie incurabila. Mitul eroului tern, sisific, învins în toate bataliile existentei, tînarul din roman, aspirînd la iubire si la puterea creatiei, traieste descoperindu-se, autoexaminîndu-se si autotorturîndu-se. Scrisul pare a fi alternativa salvarii sau a damnarii. Un autoportret desenat nemilos si violent ("Mi-e scîrba de mine, mi-e grozav dej scîrba" / "Ma detest") este conjugat cu însemnarile provocate de autocontemplarea în oglinzile nemiloase ale constiintei ("De cîte ori j ma uit în oglinda ma scuip"). Autoflagelarea provine, desigur, din viziunea dostoievskiana a fiintelor înfrînte sau pe cale de a ispasi prin umilinta destinul daruit de forte inextricabile. De fapt, motivul principal al cartii, cred, nu este doar obsedanta si devoratoarea chemare a iubirii, ci singuratatea fiintei, tragica singuratate a omului în imposibilitatea de a comunica. Marturisirea este edificatoare: "Parca as fi singur pe lumea asta. Nu ma mai preocupa nimeni din,j jur si nimic, afara de iubirea de neatins" sau, în alta însemnare: "Singur cu nevoia de dragoste". Singuratatea este generatorul starilor

celor mai exasperante si mai grave ale fiintei asediate de nelinisti si de paralizia vointei de a actiona sau chiar de a crea.

Complexele lucid examinate si decantate; enormul viselor; nos­talgia  mateina  a  secolului  al XVIII-lea;  autocenzurarea comportamentului si, de aici, o mai acuta si torturanta stare launtrica sunt transcrieri'înplanul'creatiei''ale unei constiinte de artist autentic. Constatarea definitiva: "Suntprea lucid' este corolarul romanului-jurnal scris de Octav sulutiu în spatiul prozei românesti interbelice cu instrumentele analistului ce depaseste formula mecanismelor consumate si uzate ale metodei. Vidul si inertia sunt parca inspirate de viziunea prozei existentialiste de mai tîrziu, iar analiza abuliei, sugestia mitului androgin si voluptatea confesiunilor totale ne situeaza în spatiul prozei modernismului pregatit sa anunte experiente si mai intense si mai puternic controlate de luciditatea discursului romanesc din perioada post-modernismului.

In Jurnalul pvopr'm-zm scriitorul marturiseste o profunda stiinta a scrisului, a vocatiei si destinului creatorului de literatura. E sentimentul comunicat, nu o data, de Pavel Dan în zbuciumatul sau "Jurnal" si în corespondenta cu Ion Breazu si Ion Chinezu. Gidismul eroului din roman si reactiile descinse parca din Andre Gide, surprinse în Jurnal, sunt ale unei experiente de viata domi­nate de aspiratie spre literatura. O literatura capabila sa evite livrescul ("Nu exista livrescul. Nu exista decît viata"). Cum este viata? Cum poate fi traita? Unde apare tragicul existentei si marca luciditatii tragice? Iata întrebarile puse personajului si mai cu seama scriitorului atît de preocupat, în 1935, într-o fila de jurnal, de soarta romanului Ambigen, abia aparut: "Ce destin va avea? Ce scandal va stîrni? Ce succes va avea? Cum îl va întelege critica? Atîtea întrebari nelinistitoare".

Un "dosar" uitat...

 ^ ^{de   ul}^a  ani... (1934) si a "dosarului

196

In labirintul lecturii

alcatuit de Mihail Sebastian, autorul supus unui necrutator atac în presa vremii (tirul polemicii si al acuzelor concerta - aparent paradoxal - toate orientarile si toate "manifestele" situate între stînga politica si extrema dreapta tot mai vehement si mai agresiv antisemita în deceniul patru). Textul aparut sub titlul Cum am devenit huligan (1935) depaseste simpla întreprindere de restituire a literaturii ignorate sau eludate în deceniile de pîna în decembrie 1989. Cum în acest caz e vorba de un scriitor ratificat de istoria literaturii contemporane, si cum "procesul" romanului a provocat o "instanta", unde termenii si argumentele au intrat în zonele politicului si ale fenomenelor paraliterare, cartile au beneficiat -atunci - de un ecou uimitor si (privit azi) simptomatic pentru destinul zbuciumat al culturii noastre alterate de politic si de agresivitatea intoleranta a unor grupari de extrema dreapta. Nu e mai putin adevarat ca si dinspre presa democratica, lucida si echilibrata, precum si dinspre reprezentantii comunitatii evreiesti atacurile n-au fost (adesea) cu nimic mai tolerante sau mai ponderate.

Mihail Sebastian a avut privilegiul unor "lecturi" prezidate de cultura si de urbanitate literara, de bun simt si de întelegere exacta a faptului literar, disociat si examinat sub specia literaritatii, a proprietatilor creatiei. E vorba, mai întîi, de excelente (si azi valabile) comentarii venite de la Pompiliu Constantinescu: cronicile la De doua mii de ani...si Cum am devenit huligan pastreaza - spre lauda acestui mare critic - calmul interpretarii si al analizei netulburate sau contaminate de impulsuri extraliterare. Criticul proclama net relatia dintre faptul artistic si natura unor dezbateri precum aceea a "problemei evreiesti": "Cine cauta solutii generale în acest roman - scrie Pompiliu Constantinescu -, cauta ceva extraartistic, cauta ceea ce nu intra în esenta unei opere literare {Scrieri, 4, Ed. Minerva, 1970). Ar mai fi de subliniat ceva: criticul îsi confirma vocatia premonitorie, anuntînd polemicile si replicil^e dure, aprige, iscate, cum se stie acum, de aparitia romanului si d' prefata semnata de Nae Ionescu, profesorul lui Mihail Sebastianî protectorul tînarului venit de la Braila în capitala ("Nae Ionescu a fost directorul nostru de constiinta", scria autorul romanului s; redactorul "Cuvîntului"; profesorul era pentru discipolul dezama»

mai tîrziu - asa cum ni se confeseaza în Cum am devenit huligan -"...un om dramatic, fara certitudini asupritoare, fara intolerante, gata sa înteleaga o viata de om în toate îndoielile si umbrele ei") în anul 1927. Aidoma lui Pompiliu Constantinescu, în interventiile lui Octav sulutiu (observatiile acestuia sunt remarcabile si trimit la carte, la proprietatile ei analitice, la excesul de reflectie etc.) si în ale lui serban Cioculescu sunt de aflat termenii reali, lucizi si normali ai vietii literare tulburate pe atunci (sau: si pe atunci) de confuzia grava de planuri si de intruziunea, brutala a politicii în cultura.

Romanul provoaca, iar Prefata lui Nae Ionescu are darul de a declansa replicile. E firesc, asadar, sa încep cu "dosarul" prezentat cu abilitate si inteligenta în cartea din 1935, unde articolele scriitorului sunt alaturate unor fragmente din posibila antologie a ecourilor din presa vremii. Sunt fragmente "colate" ingenios si în virtutea unei strategii remarcabile; sunt explicatii, note în subsol; sunt trimiteri menite sa recreeze atmosfera si sa refaca tensiunea momentului; sunt explicatii pentru întelegerea "problemei iudaice", obsedanta si (atunci) amplificata de atacurile antisemite violente. Italia si Germania nu mai sunt abstractii si "programe", iar problema evreilor se afla sub semne ostile, amenintatoare, fara ca cineva sa banuiasca holocaustul, crimele si consecintele exacerbarilor gruparilor de extrema dreapta. Din punctul de vedere al scriitorului -si din acela al criticilor pomeniti înainte - romanul a generat o lectura iesita din sfera literaturii si transgresarea zonelor literaturii se explica, pe de o parte, prin tensiunile momentului istoric, ca si prin confuziile de care se faceau vinovati comentatorii provocati de "prefata" si de reflectiile eroului romanului, narator tentat de voluptatea confesiunii în filele unor "caiete". Jurnalul, cum e conceput, de altfel, ca formula romanul De doua mii de ani..., ■nregistreaza meditatia unui tînar intelectual evreu obligat (de evenimentele, obsedante si insistente în cele din urma, din viata Politica si, mai cu seama, universitara) sa examineze conditia sa, "woceptarea asumarii etniei, a militantismului, dar si silit sa ia act ^{e a}salturile venite din directii diverse.

Seb   °ⁿ        ^^{e care} P^{omemse era} sanctionata nu doar de Mihail

_Cu      .^lanj Sa precizam ca si romancierul se pronuntase în deplina

^lnta de cauza asupra genului romanesc: natura fictiunii epice;

198

în labirintul lecturii

transcenderea realului si a referintelor biografice (chiar si în romanul de factura "autobiografica" precum cel în discutie); simularea realului prin cultivarea autenticitatii de tip gidian; experientele naratorului-personaj, traind intens drama luciditatii, a spectacolului oferit de jocul unor oglinzi paralele (dedublarea si disputele launtrice ale duplicitatii catastrofale si, în cele din urma, tragice) sunt de retinut. Evident, scriitorul nu ignoreaza atari aspecte. O va spune în "dosarul" sau, atacînd procedeul lecturilor fragmentare si al citatelor mutilate ("O carte este un lucru organic, în care fiecare detaliu este luminat de contextul sau"), reamintind adevaruri elementare despre natura creata (fictiva) a personajelor, despre caducitatea lecturii sub prejudecata "romanului cu cheie". Setea de a sti cine se ascunde sub numele unui anume personaj; curiozitatea subelementara a cititorului pervertit vin din necunoasterea acestor elementare date ale creatiei si ale dreptului de a inventa. Mihail Sebastian precizeaza, de altminteri, într-un articol din 1935: "Chiar atunci cînd un roman are un punct de plecare în realitate, punctul sau final este neaparat în fictiune" {Romanul cu cheie, în voi. Eseuri. Cronici. Memorial, 1972). Sunt locuri comune ale lecturii ignorate pe-atunci din ratiuni care nu aveau nimic de-a face cu literatura.

Evident, cauzele sunt de aflat si în Prefata lui Nae Ionescu; metafizica iudaismului nu era de natura sa obtina comprehensiunea vreunei parti. Acceptarea destinului tragic al evreilor ca dat inexorabil, situat în afara legilor cauzalitatii istorice; natura ineluctabila a proceselor, în opinia lui Nae Ionescu; sofismele si jocul gratuit ale unor silogisme care nu pot tine loc de argumente, au sa-l dezamageasca si pe fostul elev surprins de "evolutia" magistrului. Cum anul 1934 este pentru autorul "dosarului" la falsul jurnal din roman "un an huliganic" si cum analiza sa descopera lucid si extrem de exact natura interna a totalitarismului (ideologie si manifestari concrete), diagnosticul fiind cu adevarat surprinzator prin rigoare ("Camasile negre, brune, albastre si verzi simplii violent ideile si sentimentele"), Mihail Sebastian îsi asuma dreptul ripostei prin montarea "dosarului" cu piesele pregatite pentru o magistratura absenta în mare masura în 1935 si, mai grav, în a^nlî urmatori ai deceniului. Prefata stralucea prin jocul silogismelor?

în labirintul lecturilor

al sofismelor ("Iuda sufera si trebuie sa sufere"; "Iuda se chinuieste, pentru ca... e Iuda"). Simplificarea este chiar aici, si metafizica formulata de Nae Ionescu avea sa fie atît de tragic anulata de spectacolul infernal al "problemei evreiesti" în interpretare... nazista. E poate momentul sa spunem ca, citite azi, paginile romanului, dar mai cu seama ale "romanului despre roman" {Cum am devenit huligan) sunt o biata si naiva invitatie la meditatie despre replicile Istoriei (ignorate si de dascal si de elev). Fiindca Istoria a dat raspunsuri tragice dar si rezolvari la ceea ce parea utopia unui popor: crearea statului evreu si destinul diasporei evreiesti. "Fatalitatea iudaica", despre care gloseaza eroul-narator si autorul Prefetei, pare acum un joc de cea mai jalnica extractie. Mistica iudaismului? Legile istoriei au refuzat diletantismul filosofic. Din orice unghi am privi, retragerea în metafizica sau supralicitarea specificului etnic (iudaismul patetic si lucid; natura spiritului critic etc.) sunt acum subiect de reflectie literara si'nicidecum doctrinara asa cum o dorea mai tîrziu Mihail Sebastian.

Scris din perspectiva persoanei întîi romanul este un Jurnal creator de atmosfera si de personaje. Unele sunt desenate nuantat si cu vocatia observatiei analitice (moralismul e si el prezent). Abraham Sulitzer, negustorul de carti; Marin Drontu, Marga Stern sunt personaje în relief analitic, iar pictura mediului (orasul de la Dunare, atmosfera familiala, culorile toamnei) vin din sensibilitatea care transcrie starea interioara a naratorului.

Obsesia formulei gidiene e evidenta, ca si aceea a sugestiei

analitice, proustiene (de fapt referintele pot proveni chiar de la

Stendhal). Partile I, II, V cultiva analiza împinsa pîna la ultimele

consecinte ale autoconfesiunii si ale lucidei contemplari, în timp

ce partea a treia (lumea petrolului în varianta cezarpetresciana

^sau, în apropiere, a lui Radu Tudoran) impune o detasare epica

Pnn obiectivare; partea a patra e jurnalul pseudofictiv al impresiilor

Pariziene (exista si varianta jurnalului propriu-zis la Mihail

ebastian), unde preeminent este "moralismul clasic", dar si cel

oustian, prin demonul observatiei moravurilor si caracterelor.

sential e în De doua mii de ani... nivelul tensiunii analitice. ^{ltOrUl adopta} (suntem în 1934) varianta romanului de analiza ¹ examenul prezidat de luciditate, de experienta fiintei, de

200

în labirintul lecturii

sinceritatea destainuirilor, într-o lectie de literatura a alternativelor existentiale decisive (autenticismul e înrudit cu al lui Mircea Eliade, Pavel Dan, A. Holban, M. Blecher). E romanul unui destin pentru care autoanaliza este modul de a fi si de a te descoperi, fara a mai cauta hotarele literaturii în jocul aparentelor si al oglinzilor proiectate cu o uimitoare siguranta de romancier. si în fond aceasta e De doua mii de ani... azi.

La data publicarii articolului (februarie 1991), autorul comentariului nu avea cum sa prevada aparitia în 1996 la Editura Humanitas a Jurnalului lui Mihail Sebastian. însemnarile (1935-l944) dau acum raspunsuri de-a dreptul coplesitoare prin dramatismul lor. E diagrama unei existente torturate, sensibile, traumatizate si suprem memorabile.

Prozatorul si observatorul uimit, derutat, înspaimîntat chiar, se contureaza în una dintre cele mai discutate aparitii editoriale. si poate ca numai Jurnalele lui Ion D. Sîrbu si Alice Voinescu pot da sansa de a ne reprezenta un timp al Istoriei. Regimurile totalitare au trasaturile lor comune dar si datele lor diferentiale.

Mihail Sebastian a trait mai degraba în regimul infernului sau interior. Evenimentele, raporturile interumane, singuratatea ca, spaimele si nelinistile, dezamagirile si ranile produse de Istorie sunt ale unui scriitor. Nu lipsesc, asadar, si notele unui jurnal de creatie. Mai presus de toate e, însa, sentimentul unei tragice înstrainari agresate si accentuate torturant de Timp.

Abia Jurnalul. 1935-l944 da raspunsuri (chiar si numai partial) la "Dosarul" romanului si la "procesul" acestuia.

Proza lui A.E. Baconsky

"Noapte si ochii bisericii ard/ în albastru si totul e plin de stafii -/ unele vin din cavernele cu oase încrucisate/altele vin din vechi aurite imperii moarte demulf {Nocturna, în volumul Corabia lui Sebastian). Reîntîlnirea cu proza lui A.E. Baconsky {Echinoxul nebunilor si alte povestiri, 1967) si prima lectura a Bisericii Negre

în labirintul lecturilor

(proza unitara si în totul asociabila textelor anterioare, datînd din 1970, cunoscuta în versiunea germana din 1976) prilejuiesc recunoasterea unui univers grav, tinzînd spre tragic si spre meditatia specifica prozei poetice. Motive întîlnite în Cadavre în vid{1969) si în Corabia lui Sebastian (1978) devin mai ample dezvoltari puse sub semnul stilistic al prozei lui Mateiu I. Caragiale, al straniului si fantasticului poesc, al universului învaluit în simboluri din proza lui Ion Vinea.

Dincolo de înrudiri de ordin stilistic si de infuzia poeziei în discursul "narativ", suntem atrasi într-o lume a singuratatii si a nelinistilor, a bizarului si a spaimelor interioare. Un peisaj uman singular, cu fiinte "fara capatîi", mistuite de "lenea, singuratatea si pustiul" devastatoare, atît de înrudit cu eroii mateini din Craii de Curte-veche, ne face sa intram într-un teritoriu de umbre, de exasperari si de rataciri.

"Dezmostenitii" lui A.E. Baconsky sunt fiinte care traiesc spaimele si cosmarurile unei lumi refuzate ("pornind la un drum al desperarii si al groazei"). Fantastica desfasurare a lumii provoaca teroarea si exaltarile, iar liniile peisajului sunt desenate prin simboluri care dau textelor aspectul unor hieroglife cu o vasta polisemie. Sub impulsul obscur al unor stari mereu tensionate, oamenii descifreaza în miscarea halucinanta a norilor, în zborul pescarusilor, în privelistea colibelor "negre si moarte" avertismente, fiorul mortii si al prabusirilor. Amintindu-ne, pîna la un punct, de nelinistea existentiala a prozelor lui stefan Banulescu {Iarna barbap'lor), textele, veritabile poeme în proza în care nucleele narative au o functie secundara, pastrînd doar valoarea unui scenariu pentru aventura interioara a unui Eu strabatut de teribile suferinte, sunt un ecou al unui teritoriu populat de umbre grotesti, de metamorfoze aidoma celor din proza fantastica a unui Edgar Poe. Colonia de pescari si suspectele figuri ("hiene dezgustatoare, deprinse sa linga ordurile unui atemporal Levant") venite în preajma farului, coincidente - aparent provocate, precum în romanul ..negru" - sau, mai înainte, în romanul gotic, exaltarea simturilor, si experientele absolute singulare apartin unui univers cosmaresc. Probabil ca somptuozitatea frazei, superba desfasurare a enunturilor de veritabil poem, alegerea cuvîntului, toate trimitînd

202

în labirintul lecturii

spre Mateiu I. Caragiale, ar trebui sa ne faca sa vedem în textele primului volum niste exercitii de stil. în fapt, în Echinoxul nebunilor, cu cele zece titluri (volumul din 1967 omitea "povestirea" a IX-a, Ultimul rol) avem de-a face cu o meditatie proiectata printr-un destin asupra unei lumi refuzate prin fantastic, prin disperare, prin exasperare si prin suferinta. Singuratatea, izolarea, refuzul oamenilor devin atitudini ale unei constiinte ce agonizeaza, respingînd o lume a Urîtului si a înfrîngerilor. Pagini precum cele din Cel-mai-mare, amintind de povestirea fantastica a lui Gabriel Garcia Marquez, sunt semnificative; marea devine simbolul asteptarilor si al deziluziilor: "Ne obisnuiseram cu gîndul ca o nava superba ni-l va aduce, de vreme ce stiam ca-l vom întîmpina pe tarm. O nava fastuoasa, silueta feerica desprinzîndu-se din ; întunericul zarii...". "Povestitorul", protagonistul experientelor parcurse si retraite sub imperiul spaimelor si al exaltarilor, îsi comunica starile interioare lasînd libera imaginatia, o imaginatie flagelata de peisaj, de stranietatea marii, a tarmurilor, a pasarilor, aidoma unor "neîntelese hieroglife". Suntem martorii amplificarii , acestui eu si asistam la trascrierea nervoasa a unor motive traite intens (iata cum începe primul text, Farul: "Pentru mine era marea. O nebunie sau o boala ciudata ma adusese pe tarmul ei în acea solitudine unde toate pareau sa se mistuie în propria lor nefiinta"). E începutul partii a treia din Farul, constituind de fapt confesiunea cea mai edificatoare pentru temperatura acestei destainuiri satu­rate de un lirism grav. E vorba de un erou liric în permanenta stare de veghe, nemultumit, preferind nelinistea gîndurilor si neastîmparul aventurii interioare ("Asteptam sa mi se întîmple lucruri nemaipomenite, mi-era dor de ceva mare si grav, fara sa stiu ce anume, si adeseori noaptea umblam singur pe acoperisul caselor, desenînd cu creta peisaje hieratice"), razvratit si nesupus prin refuzul unei lumi si prin acceptarea solitudinii ("un fel de nebunie care te exalta").

Confesiunea este diagrama dramatica a unei existente torturate de cosmaruri, cautînd în carti fundamentale un imposibil echilibru al meditatiei. Alteori naratorul este un creator, asa cum se prefigureaza în alegoria din Biserica Neagra, carte a simbolurilor nascute din fantezia spaimelor si tenebrelor universurilor dom¹'

In labirintul lecturilor

203

nate de dementa si de desfigurarea fiintei. Iata, de altminteri, cum începe cartea încheiata de A.E. Baconsky în 1970 si aparuta abia în 1990 în româneste: "Ma întorceam spre casa umbrit de presimtiri anxioase". E premonitia unei experiente tragice, de data aceasta; intrat într-o lume lipsita de orice ratiune, unde valorile sunt anulate, asa cum sun abolite si legile esentiale ale vietii, ale timpului si ale spatiului (deviate sau, pur si simplu, suspendate), personajul (un eu devorat de singuratate si de natura inextricabila a mecanismelor puse în miscarea de o societate "pe dos") este un creator. Capturat, înfrînt, închis, amenintat, traind sub spectrul halucinatiilor, al dublului, singur dar "fara a putea fi niciodata singur", eroul lui A.E. Baconsky vine din lumea arpentorului K al lui Franz Kafka din Castelul. "Sentimentul ca nu mai am unde ma duce, ca în viata mea au patruns toate insanitatile lumii, ca eu însumi încep sa nu mai am chip, sa fiu o materie amorfa, ma urmarea dureros" e nu doar destainuirea unei fiinte ce va cunoaste în curînd experientele unui univers controlat, izolat si închis, precum un veritabil spatiu concentrationar, ci si anuntarea motivelor acestei carti bazate pe alegoria teritoriului totalitar. Precum arpentorul K, sculptorul din Biserica Neagra trece prin toate experientele unei societati întemeiate pe suspiciune, pe distrugerea amintirilor si pe amenintarea memoriei, pe destramarea grava a personalitatii prin anularea dreptului de a fi. K nu va ajunge sa cunoasca vreodata teritoriul "Castelului", al Muntelui, urmarit prin secundanti, interogat, umilit. Creatorul lui A.E. Baconsky traverseaza aceleasi trepte ale alienarii: izolare, spaima, cosmaruri, jocul aparentelor, supravegherea continua, degradarea.

Exista, în începutul primului text din Echinoxul nebunilor, o fraza unde sunt concentrate simbolurile volumului - semne ale spatiului unde timpul înceteaza sa mai existe ca masura a vietii si a mortii: "Era farul si eram noi, care ne adunasem ca fluturii de noapte, staruind în preajma luminii reci si pustii - staruind fara sens, pentru ca nimic din acel tinut al pierzaniei nu ne poate rasplati". Marea e prezenta ca teritoriu interzis sau ca zona dincolo de care e posibila libertatea, nostalgica priveliste a unei lumi banuite si visate (vezi si în Biserica Neagra); pasarile, drumul spre balta ranie si ciudata, orasul, cersetorul suspect, anticipînd Liga

204

în labirintul lecturii

Cersetorilor din cea de a doua carte; hanul, pescarusii, pasari ale spaimelor si ale cosmarurilor strigate, himerica cercetare a "locului banuit, unde fusese odata ca niciodata marele altar al lui Zalmoxis", iernile cu acel straniu sentiment al exilului si al pierzaniei functioneaza în sistemul de simboluri preferat de scriitor. Poate ca în spatiul alegoriei din Biserica Neagra sunt si mai elocvente reprezentarile care dau acea exacta diagrama a universurilor kafkiene: invitatia, sentimentul singuratatii si al izolarii, accentuarea unui cerc invizibil al suspiciunilor, al supravegherii, agresivitatea cersetorilor, lozincile acestei societati, tentatia evadarii si a exilului, presiunea teribila a mecanismelor puse în miscare etc.

Atît de frapanta ni se pare înrudirea cu drama arpentorului si cu mecanismele existentiale ale destramarii fiintei prin spaima si recluziune, încît am vazut în cartea lui A.E. Baconsky raspunsul unei proze de azi la premonitiile scriitorului praghez.

Nu exista ipostaza a "geografiei" totalitare care sa nu fie examinata din perspectiva simbolurilor, cuvîntul avînd sa prefigureze zonele unde demagogia, agresivitatea, destramarea, umilinta obsecvioasa a intelectualilor, ultragierea cuvintelor, regizarea proceselor, cultul supravegherii etc. sunt componente inalienabile ale acestei lumi examinate sub semnul simbolului. Puterea însasi e examinata cu luciditatea spaimelor launtrice, fantasticul avînd sa dea reprezentarilor echivalenta mecanismelor oarbe pentru victimele unei regii rafinate si totdeauna terifiante. în structura generala a celor doua carti, spatiul si timpul îndeplinesc un rol determinant, configurînd si focalizînd sensurile unor opere unde limbajul încifrat are menirea sa deschida orizontul conotativ al discursului propriu-zis. Sunt zone pustii vegheate de un far; sunt porturi îndepartate; e Insula, ca si "naufragiile de odinioara"; e o zona a disperarii si a nostalgiilor secrete, iar acel teritoriu de dincolo, cu mlastini, pastori si tîlhari (stefan Banulescu realiza în nuvela acelasi topos cutremurator) este simbolul iesirii din real, corespondent al Timpului intrat si el într-o inexorabila destramare ("Timpul nu mai are decît înfatisarea stravezie a untului").

Suspendarea în gol a timpului, straniul si reflexul mitic a lucrurilor, agonica desfasurare a naturii ("Marea avea un delir sec )

O viziune

-Biserica      g^ase^fS uitata, cucerita de timp _{si de} umbre" cetate în care urma sa fi    ZL " Bcii Negre",

 ?       ° ^fortarea^^a  f "-T³"^{111 si al}>turora,

 ^{tl §}* S^f ^I

asupra unui scriitor care anuntat *°^ma"^easca"' ^a*ag atentia avertismentelor grave semnelen' _]^m.^a_f^ccente]e disperarii si ale

ntelor grav

esentiale ale litm^ în jocul absurd si

aseaza - J

 ^{Spamele fi}Hei intrate

Spectacolul textului

narativ

La sfîrsitul lecturii cititorul nu-si poate reprima un regret: Ianus e o carte neîncheiata din nefericire, dar în acelasi timp, lectura se consuma nu fara placerile, previzibile de altminteri, provocate de un extraordinar spectacol al verbului, al povestirii si al descrierii, totdeauna inepuizabile, fastuoase si somptuoase. O autentica voluptate a peisajului uman se instaleaza gratie talentului incontestabil al acestui prozator, alchimist al cuvîntului si al metaforei, al corespondentelor imprevizibile, uimitoare si încarcate de conotatii. într-adevar, Eugen Barbu din Groapa, din Princepele si din Saptamîna nebunilor realizeaza în Ianus performante în ordinea discursului si a inovatiei verbale, a frazei de o inimitabila carnatie. Sugestiile produse surit de-a dreptul fascinante si probabil ^ugen Barbu a pastrat, printre putinii prozatori români, darul unic crearii atmosferei, al descriptiei si perceptiei sensibile ale lumii, ransformat în univers vizual si profund muzical totodata, teritoriul

206

în labirintul lecturii

explorat si povestit de scriitor pare a reface marea poezie a Crailor de Curtea-veche precum si poetica rara a simfonismului matein.

Adoptînd formula epica a naratiunii persoanei întîi, scriitorul construieste o proza (ne ferim de a numi Ianusun roman, deoarece majoritatea paginilor tine mai degraba de jurnalul unui eu cutremurat de experiente grave si de incertitudini convertite într-un incurabil cinism) partial minata de ezitari si inconsecvente în solutii, într-o oarecare masura, avem de a face cu romanul unui destin proiectat pe fundalul istoriei anilor '50 - '60. Ecourile sunt ale romanului existentialist, camusian si sartrian; aventurile protagosnitului sunt riguros motivate epic prin experientele traite si prin perceptie proprie, reflectata în reactii comportamentale si în atitudini. Sceptic si dezabuzat, osîndit parca la o privire otravita de spectacolul lumii, observînd cu voluptate urîtul, diformul, decrepitudinea si degradarea, naratorul traieste (existential) într-o lume parca agonica. De aici si înrudirile cu eroii lui Mateiu I. Caragiale.

Discursul narativ e luminat de luciditatea privirii asupra Istoriei, motiv infiltrat adînc în text alaturi de acela al conditiei fiintei atrase de forte opuse. Naratorul contempla fara clementa, dar si cu gustul amar al neputintei: caderile si înaltarile, memoria faptelor si nedreptatile comise, crimele si protagonistii lor din anii '50; toate genereaza reflectia grava si deprimata a martorului-victima (de aici reîntoarcerile obsedante la experienta spatiului concentrationar): "Trista istorie a ducilor, o, voi morminte si zadarnicii, o, glorie si urlete în pietele publice, o desertaciune a desertaciunilor..." Cînd confesiv si cu accente de jurnal autobiografic, cînd detasat si scris prin fluxul irepresibil al meditatiei si al ritmului frenetic al privirii ultragiate de Urît, discursul narativ rememoreaza, descrie, povestind, captînd vocile multiple ale lumii reprezentate într-un derutant polifonism usor de regasit în Groapa si în Princepele în special.

Instanta narativa recepteaza semnele cele mai diverse ale lumii contemporane (privirea are o functie esentiala în discursul epic); din pacate, unele structuri tin de locul comun al naratiunilor-cliseu (iubiri incendiare, în sens "cinematografic", mai degraba; rapiri venite parca din obosite thriller-nn etc). E drept ca naratiunea

In labirintul lecturilor

este salvata la Eugen Barbu de luxuria asociatiilor si a corespondentelor, de inventivitatea lexicala extraordinara, de inepuizabila placere a discursului bazat pe sugestia figurilor etc.

Gustul pentru reprezentarile largi si pentru spectacolul dezlantuit chiar al privirii se amplifica începînd cu Intermezzo, cel de-al treilea capitol al partii întîi, care inaugureaza aventura calatoriilor. în parte sunt pseudo-jurnale de drum, iar încercarea de a produce o compozitie vasta, în cadrul unei structuri elabo­rate, este partial paralizata de fragmentarismul accentuat al calatoriilor, pretext pentru proiectarea destinului protagonistului cartii: arhitectul traumatizat de experientele lagarului de la capul Midia si de aventurile ulterioare, ipostaze ale revoltei si ale nesupunerii sale. Incontestabil, calatorul face dovada unui ochi perfect exersat, defel neutru, defel pasiv. Dar inconsistenta epica este mult prea evidenta, iar cliseele (exoticul, culorile Guadalajarei, lumea invertitilor parizieni sau a celor romani, amintind de imaginile terifiante din romanul lui Curzio Malaparte, Pielea etc.) tind sa substituie liniile, schitate, ale discursului epic propriu-zis.

Mai presus de inegalitati si de inconsecvente datorate, desigur, stadiului în care se afla manuscrisul scriitorului, vocatia naratorului avid de spectacolul proteiform al lumii este extraordinara si nu vad de ce am ezita în fata superlativelor, caci Eugen Barbu e si în Ianus prozatorul înzestrat cu darul indeniabil al POVESTITO­RULUI. La sfîrsitul capitolului Cheshire cat, urmînd întocmai ceremonialul etern al relatarii si al cuplului generator de istorii epice, consemnam invitatia venita de departe, din exercitiul rafinat si savant al povestirii seherezadei: "...esti cel mai mare mincinos pe care l-am cunoscut vreodata, nu vrei sa mai îmi spui o poveste din acelea cu orasele dumitale fictive pe care atît le iubesti, tocmai pentru ca nu exista? si ma privise lung, cu ochii ei îngrijorati..."

Optînd pentru formula epica a naratiunii persoanei întîi, prozatorul sconteaza pe tensiunea relatarii si a participarii directe Precum si pe mobilitatea specifica acestui tip de discurs. Reactiile, Codificarile de comportament, formulele consacrate ale mtroducerii în relatare (directe si invitînd la dialogul naratorului ^cu ..ascultatorii" sai) verbul incendiar, violent chiar uneori, polemic s¹ incisiv, ne permit sa recunoastem atributele povestitorului. Verva

208

în labirintul lecturii

enorma si registrul propriu pamfletului dau discursului un curs debordant, agitat, nelinistit. Istoria apropiata, obsedanta reîntîlnire cu frica si cu fantomele trecutului (anii '50) provoaca scrisul lui Eugen Barbu, nu doar inventiv si colorat, ci si inspirat, în sensul în care tableta argheziana ilustreaza dimensiunea reala, estetica, a pamfletului: "Trebuia sa aflu mai multe - noteaza încordat protagonistul cartii, - sa-mi astîmpar foamea de adevar, care ma persecuta ca un junghi". Verva si irepresibila ironie a naratorului ne trimit - pîna la un punct - la patosul inepuizabil al rechizitoriului amplificat pîna la grotesc din "trilogia germana" a lui Louis-Ferdinand Celine {De la un castel la altul, Nord, Rigodon).

Frica, sentimentul acut al suferintei si al injustitiei, prezenta nepedepsita a calailor (ucigasul lui Lucretiu Patrascanu e observat la o mare sedinta) anima reflectia naratorului preocupat de ritmul, si de timpii partiturii narative. Diagrama starilor retraite de pro­tagonist se scrie direct, confensiv, într-un prelungit monolog al nonconformismului sceptic, al observatorului cinic si permanent revoltat. Nesupunerea si dezordinea interioara, greata, ucigasa stare de greata a fiintei care a traversat experiente dureroase, produce comportamentul unei fiinte înclinate sa gaseasca în alcool si în erotism replica la marasmul general al societatii. Amintindu-ne de Saptamîna nebunilor mai cu seama, erotica lui Eugen Barbu se caracterizeaza prin senzualitatea puternica a cuplurilor si prin degradarea raporturilor, prin deconspirarea sordidului si promiscuului. Feminitatea si sugestia feminitatii; fascinatia trupurilor, accentele tari si dure; experientele erotice terminate cu un gust amar si cu sentimentul coplesitor al neantului apartin unei erotici venite, pîna la un punct, din paginile lui Mateiu I. Caragiale, modelul absolut al autorului Princepelui. Doua portrete sunt de retinut: primul este Dina, personaj feminin perfect credibil, psihologic vorbind, ratat în partea finala a cartii prin imaginea unei povestiri profund fantaziste. Cel de al doilea este prezent în majoritatea capitolelor cartii, mentinîndu-se în planul analizei si al scrutarii psihologiei feminine (modelul este de aflat, evident, la Hortensia Papadat-Bengescu). "Cheshire cat" are, însa, o pregnanta inegala si uneori se estompeaza în pofida referintelor numeroase oferite cititorului avertizat.

în labirintul lecturilor

209

Eugen Barbu este un împatimit al reconstituirii istoriei vazute prin si în functiile ei parabolice. Istoria ca simbol sau ca parabola (Princepele) e prezenta si în Ianus. E un trecut apropiat si tocmai de aceea mai tragic prin victimele sale. Evocarea e totdeauna directa, violenta, cu accente de diatriba împotriva erorilor si crimelor. Acele "nopti ale sfîntului Bartolomeu" traite de oamenii condamnati de o istorie criminala la frica si la sacrilegii, la crime împotriva inteligentei si a talentului sunt refacute în schite care amintesc desenul lui Goya. Verbul se tulbura; epitetul e vitriolant iar portretele apartin unei galerii grotesti (Chisinevski, Ana Pauker etc.) Obsesia crimelor si a protagonistilor scenariului vremii (memorabil e portretul lui Leonte Rautu) instiga la verva polemica si la desenul caricatural îngrosat.

De fapt, Eugen Barbu reface atmosfera unui atare "spectacol": memorabia sedinta de denuntare a crimelor anilor '50, care ia aspectul carnavelesc al unui bîlci al desertaciunilor si al figurilor. Sufocanta, aglomerînd detaliile, fraza incita cititorii impresionati de compozitia produsa de narator, compozitie populata de personaje numeroase si de tonuri contrastante, dintre cele mai surprinzatoare si mai socante.

Ianus este cartea unde performanta descrierilor si a reprezentarilor spectaculoase, învaluite în lumini uimitoare si în nuante dintre cele mai fascinante, este frapanta, punînd, însa, sub semnul întrebarii substanta epica propriu-zisa. Eugen Barbu e si aici, precum în Saptamîna nebunilor, un poet al marii si al atmosferei. Nu sunt prea numerosi scriitorii care sa detina arta, rara si de mare rafinament, a picturii mediului, a descrierii, somptuoase si încarcate de sugestii, a interioarelor. într-un cuvînt, magica forta a descrierii si a combinarii savante a cuvintelor în serviciul unui text bogat în conotatii impune la prozator. Precum în "poemul" marii din Craii de Curtea-veche, Eugen Barbu exercita asupra cititorului o indicibila putere de sugestie. Marea este un motiv simfonic unde temele se reiau, înnoind si îmbogatind partitura cu noi tonalitati melodice. Spasmodica, agitata, somnolenta, marea devine leit-motivul cîtorva capitole, dupa cum Bucurestii se regasesc m reprezentari diferite, în tablouri descinse de cele mai multe ori din fraza mateina, fastidioasa.

210

In labirintul lecturii

Spectacolul marilor orase (Paris, Londra, Roma), dar si al unor locuri situate în "geografia" europeana si mexicana (Salzburg, Guadalajara) e perfect credibil atîta vreme cît poezia locurilor se insinueaza în tonuri si culori de-a dreptul luxuriante. Sunt pagini de calatorii, adesea imaginare si fanteziste, încarcate de referinte livresti. Mateine sunt descrierile de atmosfera si Eugen Barbu detine darul compozitiei, al sugestiei, al clarobscurului, al tusei impresioniste (localuri de noapte ale pederastilor, desenul siluetelor si al strazilor). Contracarînd atari reusite, multe file apartin imaginilor-cliseu, de un exotism facil, împrumutat parca din peliculele de serie ale cinematografiei americane.

Inimaginabile în absenta privirii exersate si suprem sensibilizate, reprezentarile sunt rezultatul perceptiei acute a universului senzorial. Poet al aromelor si al culorilor, al pietelor si al strazilor, al interioarelor, al vegetalului, Eugen Barbu deseneaza în linii sigure si în culori neezitante. Portul Constanta si amintirea Alexandriei lui Lawrence Durrell; fabulosul tarabelor dintr-o piata în plina simfonie de culori, dar si perceptia Urîtului, sordidului, a decrepitudinii si a degradarii precum - aratam mai înainte - în La pelle, romanul inspirat din peisajul Neapolelui al lui Curzio Malaparte, sunt tot atîtea file memorabile în Ianus.

si, într-adevar, nu se poate scrie departe carte în absenta modelului tutelar: Craii de Curtea-veche, poemul lui Mateiu I. Caragiale. Descompunerea organicului; destramarea si fascinatia lumilor crepusculare; marturia naratorului chiar: "Eram falnici, eram rai, eram tristi"; registrul elegiac si grav, conjugat cu cel grotesc si violent; omniprezenta unui Gore Pirgu (ubicuu si totusi invizibil); alaturarea personajelor mateine (Raselica Nachmansohn) si trimiterea directa la opera supremei poezii crepusculare: "... el era ultimul crai de Curtea-veche venit din tata Mateiu cu fumul, cu disperarea, cu restul. Nu era Pirgu, era Pasadia, era sublim, crep­uscular...", încarcata de referinte livresti, cum spuneam la începutul lecturii, cartea lui Eugen Barbu convoaca texte, nume de scriitori si de artisti, pentru a amplifica spatiul conotatiior si al referentialitatii creatoare de atmosfera. De la "sentimentul dostoievskian al nesigurantei totale" (Dostoievski este numele cel mai des întîlnit în vocea naratorului), la Shakespeare si la semnele

în labirintul lecturilor

211

simbolice ale textului sau, zonele de referentialitate sunt extrem de cuprinzatoare: Proust, Saint John Perse, Rainer-Maria Rilke, Lawrence Durrell (înrudirile cu tetralogia acestuia sunt de urmarit), Esenin, Villiers de l'Isle Adam, Verhaeren, Jorge Luis Borges, Gabriel Garcia Marquez, Alejo Carpentier, Jean Giono, Gib I. Mihaescu, Hortensia Papadat-Bengescu. Sunt nume invocate (sau texte) în discursul astfel extins ca sugestii si meditatie.

Ianus este o carte neîncheiata; cititorul descopera cu usurinta legaturile înca superficiale dintre parti si inconsistenta epica a textului, înca neîmplinit ca roman. Placerea relatarii si verbul inepuizabil sunt si un pericol pentru fragmentele dilatate excesiv (diluate de fapt) si amenintate de o anume superficialitate. Pretextul epic al calatoriilor protagonistului este cu totul insignifiant, deconspirînd lipsa de unitate a notelor "de calatorii". Or, tocmai la acest capitol cartea lui Eugen Barbu este cu adevarat deficitara: pitorescul, descriptia, fervoarea discursului se împiedica în paginile inundate de clisee facile si suparatoare chiar, atît de greu de admis la un scriitor cu o constiinta estetica superioara. Inventia verbala si virtuozitatea desenului devin adversarii cartii, substantei ei epice. Insatisfactia nu poate anula, însa, placerea textului si certitudinea unui scriitor de valoare.

Utopiile si sperantele poetului

Victor Felea apartine, prin formatie si prin experienta literara, generatiei pentru care creatia nu admite delimitarea rece, examenul detasat si neaparat sever. Trairea intensa si nelinistita a operei e valabila si pentru demersul criticului. Comentariile sale, impresionante ca numar si ca participare la viata poeziei românesti din ultimele decenii ca si la istoria sa precursoare, sunt opera unui îndragostit de literatura admitînd ca exercitarea actului critic (cronica literara, foiletonul scris în taina lecturii tulburate de imagini si de sonuri poetice) reprezinta o posibila ipostaza a creatorului, ca dublul creatiei refuza, în consecinta, conflictul interior. Poetul

212

în labirintul lecturii

si criticul traiesc în perfecta armonie, comentatorul si cititorul celebrînd poezia prin lectura si prin asumarea ei alaturi de confratii sai întru taina versului si a sentimentelor.

Victor Felea a citit pentru a descoperi vibratia intima a poeziei: "Daca nu traiesti cu toata fiinta opera citita - noteaza în "Cuvînt înainte" la volumul Sectiuni'(197'4) -, daca nu o simti în profunzime ca pe o existenta fraterna, participînd ca si tine la aceleasi valori esentiale ale spiritului, gestul tau ramîne sterp, impulsul critic nu se iveste. în perfect acord cu creatia, operînd în adîncime precum opera literara, lectura critica prefera însemnarea de cronicar. Fidelitate sa fata de foileton este declarata, nu fara discrete aluzii polemice la adresa adversarilor speciei critice. De fapt Victor Felea alege, ca si alti confrati de lecturi, un model exemplar ca atitudine si demnitate morala în scris: Pompiliu Constantinescu. Editia de Scrieri din criticul format la scoala lui E. Lovinescu, G. Calinescu si, înainte de acestia la lectia profetica a lui T. Maiorescu, este prefatata de Victor Felea. si acum, recitind crionicile sale, regasim în judecatile prefatatorului formulari valabile pentru o activitate laborioasa, benedictina, atenta la toate manifestarile poeziei, cu receptivitatea si disponibilitatea caracteristice unui intelectual deschis zarilor creatiei lirice. într-adevar, Victor Felea a urmat preceptului modestiei, rectitudinii si culturii, urmarind ceea ce el însusi numea drumul si viata cartilor.

în cazul unor critici din familia ilustrata de poetul si criticul clujean a devenit aproape un loc comun constatarea ca, indirect, prin succesiunea foiletoanelor reunite în carti se scrie o istorie vie, pasionanta si spontana prin apropierea de fenomenul examinat fara întîrziere, o istorie a poeziei românesti contemporane care elogiaza valorile ratificate de timp si anunta poezia tînara si promisiunile acesteia. Dialoguri despre poezie (1965), Poezie si critica (1971), Sectiuni'(1974) si cele doua volume din Aspecte ale poeziei de azi (1977, 1980, restituite - acum , la o lectura însotita de versurile poetului din poemul Borges despre întoarcerea creatorului în tara unde "Sa-si cultive în liniste întunericul si lumina" - miscarea, si decizia poetului de a ramâne închis în cronica "fara sa ceara avizul nimanui, fara sa se teama de condamnarile categorice ale contestatarilor..., traind din vitalitatea celui care i-a dat nastere si

în labirintul lecturilor

213

l-a hranit cu spiritul, cu sentimentele si convingerile lui". Placerea lecturilor si a descoperirilor transmite totdeauna la Victor Felea, ideea unei reale responsabilitati estetice si morale, asumarea, prin sacrificiu, a datoriei de a se pronunta la fiecare aparitie literara. Fara prejudecati, fara dispuneri strategice (poetii sunt egali în fata lecturii sale), paginile revistelor depun si azi marturie despre poetul-critic de la Cluj în vasta corespondenta cu scriitori de autoritate si cu debutanti atrasi de modestia, discretia si delicatetea lui Victor Felea.

în cautarea notelor definitorii si a valorilor indeniabile, criticul apeleaza la referenti dintre cei mai diversi, analizati si aflati, cu sigurata lecturilor, în poezia lumii; motive si atitudini ale eului liric, sonuri înrudite, sugestii în retorica vasta a liricii universale se întîlnesc pentru a deslusi poetica poeziei si starea acesteia în zonele cele mai elocvente ale creatiei românesti contemporane. De altminteri, volumul Prezenta criticii(1982) produce comentarii la peisajul critic, disociind si definind personalitati precum Ion Chinezu (elogiat pentru exemplaritatea carierei sale în spatiul spiri­tual al Transilvaniei), I. Negoitescu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Cornel Regman etc. Criticul sesizeaza, gratie lecturii sale atente, niciodata expediate, dominantele discursului critic: sfera referintelor si îndelungata pregatire a strategiei critice (C. Regman); tentatia noului în actul critic si permanenta sincronizare a demersului cu directiile cele mai semnificative ale criticii universale (volumul Engrameal lui I. Negoitescu); placerea si vocatia foiletonului, vizibile la un critic temeinic prin lecturi si prin oroarea pentru gestul grabit în domeniul disciplinei oficiate stralucit (Lucian Raicu); patosul actualitatii critice (G. Dimisianu); exemplarea disciplina a cercetarii, riguroasa si cu largi consecinte pentru studiul literaturii (Adrian Marino). Victor Felea stie sa pretuiasca studiul de istorie literara, efortul investigatiei, scriind despre cartea lui Ovidiu Cortus consacrata lui Mateiu I. Caragiale sau despre Ion Chinezu, cum am mai pomenit.

Poetul întîlnit într-un impresionant numar de volume, începînd cu Murmurul strazii (1955) si continuînd cu altele precum Revers citadin (1966), Sentiment de vîrsta (1972) Gulliver (1979) sau Istorie personala (1983) si De toamna (1986), profeseaza cu

214

In labirintul lecturii

siguranta si sensibilitate critica poeziei; receptarea discursului poetic si perfecta cunoastere a poeticii sale se datoreaza, incontestabil, carierei lirice prezidate de vibratie sincera, stapînire remarcabile a retoricii poeziei si, desigur lecturilor întinse din lirica lumii. Marturiile sunt numeroase si, nu fara dificultate, refacem preceptele poeticii urmate de Victor Felea. Analizele sunt profunde si surprind natura discursului liric. Paginile consacrate lui A.E.Baconsky ("lucidul si fantastul A.E.Baconsky") sunt scrise cu liniile tremuratoare ale cuvintelor tulburate de disparitia poetului atît de pretuit la Steaua; jocul efectelor si umorul structural ale lui Marin Sorescu sunt sesizate în tentatia ralierii poemului sau la altii poeti ai lumii ("'Viciul' asociatiei livresti - scrie Victor Felea -ma conduce sa-mi aduc aminte de poemele lui Edgar Lee Masters din volumul sau Antologia oraseluluiSpoon River") si caracterizarile ne îngaduie sa fixam liniile lecturilor noastre din unghiul distinctiilor operate de critic. E cazul comentariilor la poezia lui Aron Cotrus sau la aceea a lui Vladimir Streinu.

Parcurgem filele volumelor sale despre poeti si despre poezie. Ne oprim la semnele facute pe marginea paginilor, iar comentariul critic ne trimite spre sonurile poemelor invocate în cartile sale. Emil Botta e pretuit în termeni suprem elogiosi ca destin înrudit cu al Albatrosuluilui Baudelaire. Termenii sunt neezitanti si pagina destinata lui Emil Botta pare a ramîne definitiv fixata într-o istorie a poeziei romînesti a secolului XX: ...una din cele mai originale si interesante experiente lirice în spatiul literaturii noastre din veacul douazeci. Ea se hraneste dintr-un adînc si rascolitor sentiment al existentei, din candoarea, suferinta si aspiratia spre frumos a unui eu în vesnica alerta... Ion Caraion si gustul anxios schitat de eroul sau liric; explorarile înspre înlauntru precum într-o odisee personala exprimata în uluitoarea redescoperire a cuvîntului sunt caracteristici pentru volumele 11 elegii si Epica magna ale lui Nichita Stanescu; efectele privirii si superba fantezie din poezia lui Petre Stoica; natura eroului liric al lui Adrian Paunescu, com­plex si turbulent; sensibilitatea elegiaca a poeziei Ilenei Malancioiu; patetismul profetic al poemului lui Ioan Alexandru si gustul pentru atmosfera în exploatarea universului domestic la Emil Brumaru

în labirintul lecturilor

215

etc. apartin jurnalului liric al lui Victor Felea, una dintre cele mai avertizate personalitati în domeniul poeticii liricii.

Ar fi cu totul fortate si inoperante încercarile de a construi sisteme de corespondente între poezia sa, experienta lirica de o elocventa continuitate (discurs si percepere a lumii sensibile a poeziei) si comentariul critic. Dar reîntorsi la poemele lui Victor Felea, avem sa unim termenii unei poetici armonioase, întemeiate pe sensibila receptare a semnelor infinitezimale ale lumii dar si pe rostirea motivelor dramatice ale existentei, pe proiectia lor în constiinta nelinistita a poetului ce cuteaza sa vorbeasca si mai ales sa se întrebe despre tenebrele si despre slabele lumini ale existentei. Poezia lui Victor Felea are tristetea fiintei înspaimîntate de semnele lumii: "Farse si comedii / Farse si comedii / Mari hohote / Pe scena abatoarelor moderne // si eu care ma reazem / De Fragilitatea unei stele" {Modem). Secretele si gravele spaime ale poeziei sale vin spre noi într-un discurs de o simplitate tulburatoare comunicînd, tocmai de aceea, ca un mesaj ultim si definitiv al fiintei: "Am ajuns la capatul fiintei mele / în aceasta calatorie ciudata a gîndurilor - / Mai încolo - ce este? / Nimicul? întunericul?" (Calatoriagîndurilor).

Probabil ca autorul acestor însemnari ar dori sa reciteasca acum textul integral al poemului Autoportret în februarie {"Eu trec pe strazi purtîndu-mi / Paltonul greu si geanta mereu încarcata / Cu pîine si carti si hîrtii si cu alte / Lucruri trebuitoare - ma duc înfruntînd / Vîrtejuri de zgomote putin aplecat/ si usor naucit mic si fara importanta / Cvasiatent cvasiabsent / Preocupat de cîteva gînduri prozaice / Dar si de cîteva utopii si sperante") sau sa murmure versurile din poemul Borges: "Apoi s-a întors în tara sa Argentina / Sa-si cultive în liniste întunericul si lumina".

Spectacolul hilar al lumii

Doua carti semnate de Dumitru Radu Fopescu: Dumnezeu în bucatarie (Editura Viitorul Românesc, 1994) si Mireasa cu gene false (Editura Cartea Româneasca, 1994) sunt de natura sa produca

216

în labirintul lecturii

reflectii numeroase din perspectiva creatiei prozatorului si a dramaturgului, prezent în ambele ipostaze în cele doua volume, si din aceea a evolutiei discursului profesat. La întrebarea (posibila) daca scrisului lui Dumitru Radu Popescu i se pot conexa noi aspecte de ordinul motivelor, al formulei narative si dramaturgice, putem raspunde, fara ezitare, ca experienta sa e din nou reconfirmata în ce priveste solutia angajarii protagonistilor într-un sistem de naratiuni paralele, într-un vast monolog, prin excelenta ora/(rostit) precum si în predilectia pentru marile teme morale tratate - de cele mai multe ori - prin recursul la simbolurile si miturile umanitatii.

Scrisul lui D.R. Popescu poate adesea deruta; ambiguitatea deliberata a textului, exercitiul epic sprijinit de relatarea - povestire plasata prin, "dezordine" temporala si spatiala, prin efectul de simultaneitate ambitioneaza sa creeze impresia de Lume-Spectacol, teatru si experiente ontologice, hilara desfasurare de scene dintr-un urias bilei al Lumii (vezi eseul scriitorului Omul cu gura portocalie, în voi. Complexul Ofeliei (1998).

Nu e prima oara cînd se observa interesul constant al scriitorului pentru miturile antice, recreate si reinterpretate în virtutea unor adevaruri venite din devenirea grava si derutanta a societatii cutremurate de convulsii, de incertitudini si nelinisti, de caderi, degradari si inexorabile prabusiri în haos. Zeii grecilor sunt invocati, tutelar, iar personajele memorabile ale teatrului grecesc calauzesc spre sensurile finale ale cartilor (Clitemnestra în Dumnezeu în bucatarie). Exista, însa, si o indeniabila încredere în valorile morale ale fiintei, atît de greu încercate, si dezastrul moral este adesea înfruntat de nevinovatie si candoare. Sa ne reamnintim texte precum Acesti îngeri tristi, Dor, Moroiul, împaratul norilor si, în cazul cartilor aparute în ultimii ani, personaje din Mireasa cu gene false precum si "detectivul divin", cum îl numeste D.R. Popescu pe protagonistul din Dumnezeu în bucatarie.

Sa subliniem, de asemenea, preeminenta solutiilor venite din refuzul realului imediat: cautarea, frenetica si nu o data patetica a transcendentei, a zonelor unde cunoasterea înseamna revelatie (..."ca sa poti visa! si descoperi!... ca un Dumnezeu! ca un zeu, poftim"). De altminteri, substituirea reprezentarilor inspirate din

In labirintul lecturilor

217

real cu fantaziile VISULUI (Gogoneata, personajul - anchetator din volumul de proza, construieste ipotezele si argumentele în stare de vis; oniricul devine instrumentul si calea revelatiilor pentru crima semnalata) este un procedeu reîntîlnit în diverse texte ale scriitorului fascinat de semnele irealului si ale ilogicului, de jocul echivoc si totdeauna ambiguu al imaginarului si absurdului. Infrarealitatea creata de scriitor (de fapt, o suprarealitate materializata în reprezentari dictate de starea de gratie a visului-revelatie) este mai "reala" decît realul. Sa adaugam ca VISUL (sa ne gîndim la proza lui Fanus Neagu si, în special, la îngerul a strigat, sau la lumile imaginare din nuvelele-basme ale lui Gabriel Garcia Mârquez) devine, în virtutea logicii interne a textelor, replica si raspunsul la amenintarile Urîtului, ale caderii si ale pierderii nevinovatiei lumii. Elogiul Visului - antidot si refugiu în fata agresiunii realului si a Urîtului - e prezent în Dumnezeu în bucatarie, oferindu-i cititorului si cheia în care lectura se deschide întelegerii lui: "Dar totul ar fi ramas un fapt divers, o crima la mare, cu faptasi presupusi, cu vinovati si nevinovati, daca n-ar fi aparut visele din teasta lui Gogoneata! O devalmasie care calca în picioare orice ancheta politeneasca! Aproape orice ratiune! Ah, ce logica?!...". Pusa în aceasta cheie, proza invita la un exercitiu dezarmant de simplu (intertextualitate). Formula anchetei, a investigatiei si a itinerariilor provocate de "detectivul" din vis convoaca alte Texte precum biblica "Fuga în Egipt" a lui Iosif sau, în spiritul aceluiasi exemplu, "Cartea Iuditei" din istoriile extraordinare ale Vechiului Testament. Fervoarea referintelor textuale, se stie, tine de substanta prozei lui D.R. Popescu, con­stant atrasa de simbolurile fundamentale al TEXTELOR LUMII. Caderile si înaltarile fiintei parcurg în literatura scriitorului etape diverse; totdeauna asistam - martori cutremurati si condamnati sa privim - la spectacolul heterogen si grotesc al Lumii napadite de siluetele diforme inspirate parca de Capriciilelui Goya. Motto-ul - un pasaj din comentariul lui Baudelaire despre monstrii" lui Goya - este o alta cheie în registrul propriu al acestei proze pentru sesizarea aventurii martorului-anchetator: "Gogo e un print! Gogo e o himera, Gogo e ceva ireal, Gogo e un ins neadevarat, Gogo e un flet care nu cunoaste cu adevarat cum e raul, caci nu l-a

218

în labirintul lecturii

savîrsit niciodata, Gogo viseaza doar raul facut de altii, Gogo nu întelege ce poate raul, oho, fiindca el nici nu crede ca raul exista... ci ca totul e o greseala..." Dezlegînd enigma, protagonistul prozei devine martorul si victima (implicit), descoperiti si vulnerabili pîna la victimizare, aflati în serviciul Candorii (nu al Binelui, categorie inexistenta în caleidoscopica aglomerare de reprezentari ale suprarealitatii create de D.R. Popescu).

O veritabila metafizica a dominantei justitiare si a culpei se înfiripa în discursul labirintic, atît de înrudit cu al dictelui automat, aglomerînd, suprapunînd si ridicînd la gradul unui vast panopticuw spectacolul ultragiat si damnat al Lumii ("Daca , totusi, în visul sau se ascundea un mister?"). Precum printul lui Dostoievski din Idiotul, reeditând destinele fiintelor menite sa devina, inevitabil, victime, personajul lui D.R.Popescu nu poate opune lumii dezlantuite, în cadere si în necurmate crime morale, decît naivitatea sa. E mai degraba un concept decît un personaj-simbol, chintesenta a ultimelor sanse ale umanitatii în plina criza ("...ca esti într-o continua experienta a cunoasterii din care ti-ai facut (...) un ideal... ceva ce-ar trebui sa fie esenta fiecarui om...").

Heterogenitatea si miscarea jalnica a Bîlciului lumii în plina criza de degradare se regasesc în textul dramatic Mireasa cu gene false. Una din variantele preferate ale scriitorului este aceea a declansarii teatruluijucat de fantosele manevrate de un papusar amar, sceptic si definitiv convins de inutilitatea eforturilor salvatoare. Agonia si degradarea în relatiile interumane; jocul fragmentat al unor fiinte ratacite, derutate, învinse de la început, se regasesc si de data aceasta în teatrul lui D.R. Popescu. Hieroglifele Raului si ale Realului devitalizat, refuzat si denuntat, primatul Urîtului si consecintele acestuia (singuratatea, ratarea, dezabuzarea, pierderea sperantelor si a iluziilor) ne reîntorc lai teatrul lui D.R. Popescu de acum cîteva decenii (începînd cu Acesti îngeri tristi).

Obsesia textelor mari ale literaturii este de-a dreptul coplesitoare în literatura lui D.R. Popescu. Dincolo de corespondentele si de conexiunile focalizante ale intertextualitatii, teatrul shakespearian revine constant ca leit-motiv al meditatiei despre conditia umana si despre eternitatea patimilor devoratoare ale istoriei interne a

In labirintul lecturilor

219

fiintei. Un eseu intitulat Rozencrantz si Bila hipnotica (voi. Vir­gule, Editura Dacia, 1978) îsi asociaza comentariul Structura tradatorului Claudius, rege al Danemarcei (în continuarea denuntarii crimei, a intentiilor criminale prin trimiterea lui Ham-let în Anglia etc). Apoi în volumul Galaxia Grama (Editura Cartea Româneasca, 1984), eseul sambelanul curtii si Duhul înarmat gloseaza despre Polonius (ochiul si urechea omniprezente) pentru a atrage atentia asupra sensului recrearii prin text a operei lui Shakespeare. Mecanismul e totdeauna animat de natura semnificatiei relevate si puse în pagina. Astfel textul dramatic Bufnita rosie sau Ce i-a spus Horatio luiFortimbras?reia motivul atît de fascinant al Lumii ca teatru. Intre regele Hamlet, Claudius si Gertruda se joaca spectacolul tulburator al fantasmelor, al fabulosului, al realului si irealului. Dublulînvaluie precum un halou misterios, atragînd atentia, ca într-o poetica implicita, (dedusa), asupra Teatrului-Lume, asupra Nebuniei jucate ca alternativa a întelepciunii si a predestinarii...

Prozele lui D. R. Popescu nu se deosebesc radical (discurs, solutii compozitionale, punerea în text a protagonistilor, succesiunea enunturilor, fragmentarea sau chiar fracturarea textului prin referinte inter si paratextuale, insertia de citate etc.) de dialogurile din textele de teatru. Cine citeste cu atentie Vînatoarea regala, împaratul norilor sau Orasul îngerilor are sa regaseasca, în textele dramatice de mari proportii, formula (predilecta) a monologului rostit, expresia irepresibilei dorinte a personajelor de a se comunica sau de a comunica.

Lumea e populata de ciudate si neobisnuite figuri venite din mit sau din viziunile fabulosului. Toate personajele din Dumnezeu în bucatarie apartin unui teatru de marionete, fantose provenite din fabulele grotesti ale Evului-Mediu. Victima (Valentina), "Catargul", Casuba, pictorul de biserici, Fata de la Dunare, care vorbeste cu mortii, Padurarul concentrat asupra unei probleme de sah, clovnii-pitici etc. apartin unei Lumi fascinate de masca si de deghizari, marcati de fardurile groase ale SPECTACOLULUI interpretat.

220

în labirintul lecturii

în labirintul lecturilor

991

în spatiul suprarealitatii si al jocului

Volumele lui Dumitru Radu Popescu {Dumnezeu în bucatarie si Mireasa cu gene false), aparute în 1994, recomanda un comentariu avertizat nu numai asupra motivelor si teritoriilor explorate, ci si o incursiune necesara în proprietatile discursului (narativ/dramaturgie), cu atît mai mult cu cît spatiul intertextualitatii si al infrarealitatii create atrage atentia asupra unor caracteristici inimitabile ale scriitorului.

Discursul este, ca si în texte anterioare (desi tendinta de obscurizare si de instalare a infrarealitatii este aici mai puternica si, cred, mai inegala ca rezolvare si efect), voit haotizat, avînd a realiza efectul de simultaneitate, si de a da relief sensului ascuns "hieroglifelor" desemnate. Probabil de aceea si JOCUL detine un rol esential în compozitia si combinatiile textului/textelor. Monologul specific prozei sale, devenit monolog dramatic situat (conventional) în afara dialogului dramatic propriu-zis, comunica în virtutea unui flux adesea întrerupt digresiv, iar recurgerea la fragmentarea sintagmelor enuntului narativ/dramatic situeaza totul în spatiul Spectacolului. Performantele nu sunt putine, desi aici, în Dumnezeu în bucatarie, sunt uneori stînjenite de neglijente si de o anume nota de confuz, straina relatarii narative. Imens si hilar spectacol, lumea prozei si a teatrului lui D. R. Popescu inventeaza o suprarealitatea itinerariilor, a legaturilor misterioase, a mastilor si clovnescului.

în spatiul absurdului, al ilogicului si al fabulosului, proza si teatrul reediteaza lectia romanului medieval si a misterului dra­matic. Un veritabil "haos" narativ e dirijat si pus în serviciul unor efecte epice extrem de sugestive. Ludicul, însemnînd în proza \ scriitorului imprevizibile aglomerari de elemente heteroclite, modificari de registru si substituiri de "voci" este omniprezent; suprarealitatea imaginata devine spectacolul transcenderii realului si al viziunii proprii realismului. Luxuria elementelor este echivalentul circului, al BILCIULUI, amintind de tîrgurile si bîlciurile din Caraibele lui Gabriel Garcia Mârquez. în spatiul simbolic al drumului, privelistea tîrgului din Hamburg sau a

peisajului din vecinatatea Dunarii ("Ca într-un vis (...) vazînd cum o realitate se suprapune peste alta"), fac povestirea un continuum ramificat, digresiv, încarcat de multiple conotatii. între logic si ilogic, între rational si irational, verosimil si neverosimil, oniricul dobîndeste functii oraculare (monologul dramatic Biserica dintr-o zi e consacrat ceasurilor dinaintea mortii ale lui Constantin Brâncoveanu).

Fluxul uimitor, dezlantuit al discursului, abolind timpul ("Clipele, muribunde, coclite ca acuma"), profetic si patetic realizeaza, cred, una dintre paginile cele mai bune ale dramaturgiei lui Dumitru Radu Popescu. Monologul lui Brâncoveanu, tradat de-ai sai, asistînd îndoliat la uciderea fiilor sai, e parca lamentatia sfîsietoare si neîntrerupta a lui Iov ("Nici lui Iov, nici lui Abraham nu le-ai cerut... Prea mult vrei de la sufletul meu!"), în acelasi registru precum în confesiunea tagica a Paunei Cantacuzino {Biserica dintr-un lemn). Durerea si remuscarea, bocetul prelung al Paunei ne situeaza în marea poezie a dramaturgiei, adueîndu-ne aminte de un mai vechi monolog dramatic al scriitorului, Visul sau Damen-vals.

Dumitru Radu Popescu apeleaza frecvent la semnificatiile Istoriei iar dimensiunea faptelor si a personalitatilor se instituie ca parabole ale Timpului, ca martori ai spectacolului istoric. în Robespierre si regele sau Imblînzirea dreptatii dialogul despre putere si despre libertatea Jocului, despre teroare si despre imaginea personalitatilor, despre justitie si despre revolutie este un mod de a reinterpreta Istoria si de a-i dezvalui sensurile prin demitizare. De altminteri, evenimentul istoric transcende simplul pretext, oferind meditatiei scriitorului substanta necesara pentru edificarea unor simboluri si parabole cu numeroase conotatii. Imaginarul actioneaza vast; rezonantele sunt multiple; simetriile si analogiile avînd deschiderea proprie marilor texte despre sensurile timpulului. în Biserica dintr-o zi textul liminar este elocvent: "Se întelege ca pentru scrierea acestor piese am citit tot ce am putut citi - legat de. Nu chiar totul - o, nici vorba! Desigur ca fantezia noastra este foarte saraca: dar cine-si poate imagina un ^s&sit precum cel al domnului Constantin Brâncoveanu?! Imaginatia otomana era atît de vrednica îneît imperiul sultanilor se pare ca ⁿici n-a simtit nevoia unei culturi...".

222

în labirintul lecturii

Parabola si constituentii acesteia trimit spre zonele meditatiei si ale contempalarii treptelor superioare ale Timpului. E de ajuns sa amintim un alt text dramatic, Papusarii cehi sau Moara de pulbere (în voi. Moara de pulbere, Editura Cartea Româneasca, 1989). si aici, masca bufonului si întelepciunea nebunilor par sa prezideze ca si în Bufnita rosie sau Ce i-a spus Horatio lui Fortimbras, unde discursul shakespearian este supus decantarilor si recrearilor obsedate de motivele oglinzii, labirintului, realului si imaginarului, tîlcurilor faptelor ("Cum mor în noi textele sfinte"!, exclama regele Hamlet în aceasta piesa extraordinara, veritabil comentariu intertextual la discursul shakespearian).

Literatura lui Dumitru Radu Popescu continua sa polemizeze cu reprezentarile consacrate si previzibile ale realismului clasic. Ar fi sa reamintim cîteva caracteristici bine cunoscute de altfel. Proza si dramaturgia sa resping solutiile elementare, fatal simplificatoare si simpliste, optînd în schimb, pentru un realism mitic si adesea magic, pentru elaborarea unei infrarealitati- spatiu al interferentelor si corespondentelor ample, polisemice prin natura lor, situate în zona nonrealismului simbolic si alegoric, parabolic si fabulos în cele din urma.

Alternînd, adesea derutant, crîmpeie din realitatea imediata, cu imagini generate de o fantezie nestînjenita de sugestiile concretului, Dumitru Radu Popescu este adeptul sublimului si al tragicului, al mastilor venite parca din plastica expresionista a lui Ensor, unde masca si imaginea maculata a Urîtului sugereaza o lume agonica si sumbra, supusa, inevitabil sfîrsitului. Monstruosul si urîtul, enormul (clovnii din Dumnezeu în bucatarie), fantasticul grotesc si bufon (vezi trimiterile la "Capriciile" lui Goya) domina textele. între spiritual si teluric, între metafizic si mizeria fiziologica {Biserica dintr-un lemn), revenirea obsedanta la motivul Lumea ca teatru, aglomerarea de obiecte si scenele de spaima si de groaza definesc natura si temperatura textului lui D. R. Popescu. Casuba, pictorul de biserici, evocînd-o pe Valentina, victima, "...parca se umfla pe loc, crescu, picioarele, mîinile i se lungira, ochii i se luminara... si apoi începu sa se desumfle si sa devina mult mai mic decît îl întîlnise!" în teritoriile oniricului si ale subconstientului, dereglarile dobîndesc o logica a faptelor si a diformului, a fabulosului

în labirintul lecturilor

223

si engimaticului, a spaimelor (spaima trece "ca un oracol, ca o aratare cu degetul... cu degetul invizibil...".

Nuantele urîtului si ale clovnescului, ale bufonului si caricaturalului, ale deriziunii si ale mastii grotesti sunt numeroase si includ sordidul, promiscuul, spectacolul jalnic al unei lumi ce-si pierde conditia de-a fi, de a rezista ("Veselie, bancuri tîmpite, cu Bula, cîntece cu Ion DolanescuL. Muzica usoara, cotaiala, bisnitarie, sîrba-n caruta... ca sa nu-si mai aduca aminte cine este... un popor care vrea sa uite... un popor fara constiinta!..." ). Din unghiul acestei multitudini de registre ale reprezentarilor produse, Mireasa eugene false, desi mi se pare inegala ca tensiune si captare a cititorului/spectatorului, este un text reprezentativ.

Dumitru Radu Popescu a înregistrat prin cartile aparute în 1994, carora le-am consacrat notele de mai sus, o anume evolutie în ordinea scriiturii si a rezonantei figurilor. Repet: cele doua monologuri dramatice, Biserica dintr-o zisi Biserica dintr-un lemn sunt excelente si nu stiu un alt text unde poezia tragica si patetismul lamentatiei sa aiba o forta mai puternica. Exista o poezie a spatiilor, a miturilor si a universurilor esoterice {Dumnezeu în bucatarie) defel straina de conotatiile discursului intertextual si de recursul la simbolurile miturilor lumii. în loc de "Epilog", textul final al volumului Dumnezeu în bucatarie, trimite la un motiv caruia scriitorul i-a fost totdeauna fidel: miturile antice. Plîngerea si meditatia la mormîntul Clitemnestrei; magica întîlnire cu Fata de la Dunare, avînd darul de a comunica misterios, cu mortii; rechemarea parabolei lui Manole, ziditorul de manastiri; rabelaisiana convocare a celor mai neasteptate texte-semn etc. amplifica si extind teritoriul semnificatiilor, conotatiilor, discursului, ultimul uneori ambiguu sau aluziv.

Jocul paratextual al citatelor, al parodicului si al insertiei de texte (cîntece lautaresti, fragmente de poezie populara, versul extraordinar al lui Dosoftei, amintirea lui Oedip, a lui Lao-Tze, a textului biblic din "Facere"), diversitatea caleidoscopica de trimiteri (Jung, Cartea lui Iov "preceptele domnului danez Hamlet") ne initiaza într-o retea de referinte plurimorfe si proteice. Paralelele (regele Hamlet, Gertruda, Claudius) din Bufnita rosie sau Ce i-a ^sPus Horatio lui Fortimbras? au - printr-o miscare sugestiva -

224

în labirintul lecturii

conotatii speciale: Claudius si Gertruda, în fata marturiei si a SCENEI INTERPRETATE prin umbra regelui ucis, sunt opusi prin contrast si prin figuratia mitologica a lui Philemon si Baucis. Cei doi frigieni, carora Zeus le daruieste o viata lunga si fericita, traiesc sub semnul ocrotitor al fidelitatii conjugale si al iubirii. Nume provenite din lumea scrisului; martori ai meditatiei naratorului; rezonanta unor texte de întelepciune, dar si falimentari oameni politici ai timpului nostru intra în structura discusului, metamorfozînd textul vechi în text nou, care e scrisul inconfundabil al lui Dumitru Radu Popescu atît de organic legat de destinul literaturii contemporane.

Un profesionist al romanului: Petru Popescu

Petru Popescu a preluat de la prozatorii deceniilor trei-patrJ placerea de a zugravi Bucurestii, un oras-personaj al romaneloa aparute între 1969-l973. El îsi invita, din nou, cititorul sa reciteasca Prins (1969), Dulce ca mierea e glontul patriei (1971), SfîrsitiA bahic (1973), carti concepute dupa un proiect aproape riguros,! formulat si enuntat în termeni lipsiti de complexe si pus în pagina sub semnul modernitatii epicului.

Reiau notele mele mai vechi si încerc sa retraiesc momentul] întîlnirii aici, la Cluj, cu Petru Popescu; reexaminez grafia dedicatiilor! de pe carti si apelez la memoria comentariilor din anul 1974.

Debutul este al poetului {Zeu printre blocuri si Fire de jazA volume aparute în 1966 si 1969). Nuvelistul din Moartea diâ fereastra si Om în somn (1967 si 1971) anunta (relativ nesiguri romancierul pasionat de naratiune si de aventura epica, de traml si de inventie narativa, categorii exploatate deliberat în numele romanului ca text destinat lecturii neaparat captivante.

De altminteri, cartea aparuta în 1974, Copiii Domnuluk naratiune precedata de elogiul povestitorului pentru un mare artist al povestirii: Gala Galaction si pledeaza pentru vocatia naratorului îndragostit de istorii vechi, de mituri ale pamîntului aflat îf

In labirintul lecturilor

225

vecinatatea Dunarii, o face fara a renega romanul; dimpotriva, atributele povestitorului sunt intim legate de fascinatia romanului, iar "citadinismul" devine termenul inseparabil al modernitatii speciei romanesti.

Cît de importanta era prezenta lui Petru Popescu în calitate de reprezentant al generatiei nascute în timpul razboiului si, tocmai de aceea, constient ca-si asuma împreuna cu ceilalti confrati un rol însemnat în anii '60, ne-o certifica sumara lista de comentatori ai cartilor sale. Nu lipsesc: S. Damian, Virgil Ardeleanu, Liviu Petrescu, Mircea Iorgulescu, apoi Adrian Marino, I. Negoitescu, Mircea Zaciu, Costantin Cublesan, Liviu Leonte, Laurentiu Ulici etc.

Tacerea s-a instalat dupa plecarea scriitorului. Ecourile carierei sale ne-au sosit prin intermediul unor emisiuni de radio straine. Interviurile date si ascultate de noi au reconfirmat, însa, în virtutea unei constante remarcabile, ideea profesionalitatiiscrisulm/creatiei cinematografice. Un profesionist al scrisului a fost si ramîne Petru Popescu si chiar daca detasarea sa de cartile aparute în tara ar fi declarata, suntem datori sa afirmam ca ele - romanele în special -vor continua sa ramîna în istoria prozei românesti postbelice, traversate de atîtea încercari si de reusite, unele incontestabile. Faptul ca nu s-a vorbit despre autorul cartilor amintite explica absenta unor consideratii de poetica (necesare si functionale) a romanului românesc din deceniile urmatoare. Astazi e cu neputinta, credem, sa mai amînam sa ne pronuntam despre proza si despre aventura ei nealterata de o ideologie literara ignorata de talentele autentice.

De altfel, romanele lui Petru Popescu apar în anii cînd efectele "realismului socialist" sunt înlaturate practic, încît programul prozatorului român al anilor '60-70 putea pronunta un crez estetic polivalent. Petru Popescu a facut parte dintre prozatorii pentru care romanul este expresia unei profesionalizari pretentioase a scrisului destinat unui cititor real, însetat de naratiune si de imprevizibilul constructiei epice de proportii.

Tacerea nu ar mai putea absolvi critica si poetica narativitatii de a stabili filiatii, de a anunta legaturi evident organice si mdeniabile între prozatori precum Marin Preda din Intrusul, Nicolae Breban din Animale bolnave, Dumitru Radu Popescu din

în labirintul lecturii

"F" si din Vînatoarea regala, Petre Salcudeanu din Biblioteca din Alexandria, Augustin Buzura din Orgolii si din Fetele tacerii, sau între generatia lui Petru Popescu si aceea a realismului direct, brutal chiar, cu accentul pus pe cotidian (ostentatia realismului), aparut în "promotia" atît de interesanta a "desantistilor" anului 1983. Ni se par azi elocvente si demne de examinat sub specia formulei, a poeticii metatextualitatii si intertextualitatii, a realismului, a rostirii directe, frenetice, violente si chiar agresive a adevarurilor, legaturile cu proza lui Mircea Nedelciu, Bedros Horasangian, Cristian Teodorescu, Gh. Craciun, Sorin Preda, Ioan Lacusta, N. Iliescu, Gh. Cusnarencu si multi altii despre care am scris la momentul

aparitiei volumelor lor.

înca din Prins, din natura discursului direct, frust, nervos si I încarcat de perceptia vie (permanenta reprezentarilor "vizuale" frecventa si obsedanta lor transcriere alerta, sincopata), cititorul este atras de proclamarea raspicata si sigura a discursului persoanei 1 întîi ca modalitate de înregistrare a fluxului realului si de decantare ! a reprezentarilor amenintate de clisee si de mimetismele prozei j cultivate în anii '50. în Postfata-program la romanul Sa cresti într-un an cit altii într-o zi, Petru Popescu (autor al unui volum de eseuriI aparut în acelasi an) se înfatiseaza drept un adept al romanului si, 1 în special, al romanului citadin, categorie - reiau ideea - conceputa j nu doar tematic sau nu în exclusivitate tematic. Citadinismul este o stare de spirit, pare s-o spuna prozatorul, formula unor "fiinte moderne" sau a unui "mod modern de a privi lucrurile". Ce ari însemna acest "mod modern" de a examina si interpreta, de al investiga si de a recreea epic? E vorba, noteaza Petru Popescu, dej "efectul de modernizare" generat de perceperea realului, de sesizarea si transpunerea lui în text, de fluiditatea relatarii la persoana întîi, semnificînd univers fictiv dinamizat de privirea directa a naratorului, asumarea adevarului si a realitatii netrucate sau denaturate. Persoana întîi are în proza lui Petru Popescil valoarea unui demers programatic, spuneam, autobiograficul devenind echivalentul fenomenului simptomatic, acut, perceput direct si fara menajamente. Autobiografia are darul de a deveni confesiune, de a produce cititorului sentimentul autenticitatii semnificatiilor (si nu neaparat a faptului brut).

în labirintul lecturilor

271

în Dulce ca mierea e glontul patriei ca si în Sfîrsitul bahic naratorul refuza functia omniprezentei si a "obiectivarii" în favoarea angajarii în real, a înfruntarii universului real prin singuratate si nonconformism, prin refuzul poncifelor despre istorie si despre destinele mutilate prin marginalizarea, înlaturarea sau exterminarea lor (anii '50 în special).

Revoltat, singur, grav încercat si, cîteodata, resemnat, personajul lui Petru Popescu este prin excelenta tînarul. Din unghiul privirii acestuia, generatiile care au trait razboiul sau l-au facut; purtatorii marturiilor trecutului sunt "martorii" chemati sa priveasca procesele adesea devastatoare, degradarea raporturilor umane, insatisfactiile si frustrarile unui tineret observat cu sinceritate si gravitate. Sunt cîteva motive obsedante în romanele lui Petru Popescu si nu surprinde revenirea la motivul razboiului, semnificînd în fapt Istoria ("Dar care e istoria adevarata, istoria? Nu exista nici o carte sa scrie istoria adevarata?"). Nu mai putin coplesitoare e tema degradarii si a batrînetii înfatisata sub unghiul brutalitatii si al cruzimii reprezentarilor. E drept ca în Sfîrsitul bahic meditatia despre vîrste cîstiga în profunzime si reflexivitatea. Eroul, exclus si îndepartat (stigmatizat) în plina campanie politica de intoleranta si arbitrar, de nedreptati si de suspiciune politica, afla, în atmosfera unui cimitir evreiesc si în intimitatea groparilor evrei, întelepciunea si echilibrul detasarii ("M-am îndepartat în timp si în spatiu de mine însumi").

Proza lui Petru Popescu are curajul privirii si din perceperea acuta, tensionata, uneori enorma a realului provine si viziunea groteasca, gustul parodicului, degradarea liniilor în caricatural. Mai mult, exista în proze - si aspectul e de invocat în calitate de argu­ment în favoarea filiatiilor propuse în articolul nostru - o înclinatie vizibila spre sesizarea untului. E replica la real si la reprezentarile edulcorate ale literaturii"realist socialiste". Urîtul patrunde, se msinueaza în raporturile dintre oameni, în spectacolul strazii, al localurilor, al sordidului si promiscuului, al unui eros deteriorat si coborît la manifestari jalnice. Polemic, frenetic, grabit, scriitorul noteaza prin naratorul persoanei întîi; traverseaza situatii unde "gurile, biografiile, gesturile sunt contaminate de urît. în Dulce ca mierea e glontul patriei, dar mai cu seama în urmatoarele doua

998

în labirintul lecturii

romane: Sfîrsitul bahicsi Sa cresti într-un an cit altii într-o .z/nervul contestatar nu menajeaza figuri de ofiteri si de elevi din scoala de ofiteri de rezerva, grotesti si grasi beneficiari ai puterii, artisti demagogi si oportunisti, jalnice siluete de panopticum, slujbasi, declasati, vilegiaturisti tristi naufragiati la 2 Mai.

Suntem antrenati de prozatorul atît de încrezator în virtualitatile romanului, specie conceputa ca însotitor al omului modern, într-un itinerar grabit, frenetic, alteori agitat si nelinistit, în goana automobilului, el însusi, alaturi de harta Bucurestilor, un personaj cu functie simbolica, mitica. Participam la marsuri si exercitii militare; la chefuri triste si coplesite de singuratati; parcurgem orase si sate în drumul spre litoral al naratorului; contemplam plajele litoralului; peisajul nostalgic al Sighisorii precum într-un roman de Mihail Sebastian sau de Anton Hoban. Goana e continua, bolnava, deformata de siluete alterate de vîrsta si de tare morale. Ceea ce impresioneaza, însa, înca din romanul aparut în 1969, Prins, este leit-motivul erosului. Nu e vorba de iubire decît în aspiratia aproape tainuita a eroului; erosul e trait   ] adesea ca o mecanica a trupurilor ce se cauta în frenezia simturilor. Gustul amar al iubirilor mai degraba simulate are în romane reprezentari izbutite. De altminteri, personajele feminine, amintind de eroinele lui Mihail Sebastian sau ale lui Anton Holban si Gib I. Mihaescu, sunt memorabile ca desen psihologic. Laguna, Adriana si chiar Florenta apartin speciei bovarice, devastate de frustrari si

de nostalgii secrete.

Petru Popescu înregistreaza în roman simbolica lumii moderne si în variantele sale cele mai caracteristice. în Sa cresti într-un an cît altii într-o zi, mitul automobiluluitrimite la sugestii întîlnite în celelalte carti. Aici, însa, automobilul (a se vedea Cartea nuntii a | lui G. Calinescu si ideea romanului "modern") este personaj, intra în legaturi cu destinul protagonistilor, cu nelinistile si singuratatile lor, cu complexele unei generatii frustrate de fapt. Roland Barthes vorbea într-un eseu al sau despre ceea ce reprezinta automobilul în societatea moderna (vezi Secolul20, 11,1968) si suntem siguri ca pentru Petru Popescu simbolurile lumii moderne sunt chemate sa depuna în favoarea lumii romanului. Ca si Bucurestii, strabatuti pentru a stîrni reprezentarile de pe "harta intima" a orasului-

în labirintul lecturilor

229

personaj, semnele romanelor sunt ale unui profesionist. îl asociam, cu ani în urma, lui Cezar Petrescu si tineam sa precizez ca e vorba de elogiul adus romancierului constient de profesia sa, de darul inventiei si de placerea de a construi lumi fictive sub fascinatia relatarii, a epicului.

Petru Popescu este romancierul pentru care - în afara oricarei ipocrizii - important e cititorul avid de romane. Lui îi sunt consacrate cartile si ele pot depune azi în favoarea genului si a biografiei literare a scriitorului. Nu stiu daca Petru Popescu ar fi tentat sa-si reciteasca volumele; cred ca nu ar avea motive sa le regrete sau sa roseasca, fiindca le-a scris cu sinceritate si încredere în destinatarul sau de atunci, cititorul generatiei sale ajunse acum la vîrsta senectutii.

Resursele thriller-ului

Sub titlul Un profesionist al romanului: Petru Popescu ("Tri­buna", III, 1991, 38) reaminteam cititorului proza - inevitabil uitata -a unui romancier înzestrat cu atributele autorului de thriller. inventie epica, logica scenariului si a tramei epice, sugestia reprezentarilor si proiectia unor personaje viabile, credibile, artis­tic vorbind. în linia romanului românesc interbelic si, cred, în aceea a lui Cezar Petrescu (e vorba de performanta narativa si de darul inventiei epice, de mecanismele mythosuluinarativ), Petru Popescu este autorul unor romane de mare audienta: Prins (1969), Dulce ca mierea e glontulpatriei(1971), Sfîrsitul bahic (1973), Sa cresti într-un an cît altiiîntr-o zi'(1973) si Copiii Domnului (1974).

Daca e sa regasim în proza sa de pîna la plecarea din tara (Petru Popescu traieste azi în Statele Unite) sonuri si solutii Prezente în romanul înainte si dupa Edith (Editura Fundatiei Culturale Romîne, 1993), atunci fara îndoiala ca accentele grotesti si violenta reprezentarilor din Sfîrsitul bahic, elementele parodice si caricaturale din aceeasi carte si perceptia Urîtuluisunt comune. Originalul englez din 1978, aparut într-o editura londoneza,

230

în labirintul lecturii

beneficiaza de traducerea absolut remarcabila, desavîrsita, a Antoanetei Ralian. Meritul ei e de a fi gasit echivalente românesti în zonele vocabularului foarte putin frecventat de scriitorii nostri si de a ne fi dat tot timpul extraordinara iluzie a scrisului românesc al lui Petru Popescu (e vorba, desigur, de proprietatile enuntului si nu de motive sau de situatii epice propriu-zise).

înainte si dupa Edith ar putea apartine, si nu e vorba de intentii taxinomice, romanului erotic, pornit din sugestii freudiene, sau, mai degraba, thriller-ului, combinatie de senzational (violul, consecintele acestuia pentru o adolescenta de 16 ani; urmarile unei experiente erotice esuate, frustrate; impulsul crimei si succesiunea de crime comise de o femeie evident marcata de întîmplarile petrecute în adolescenta...)- Faptul ca, începînd cu partea a doua a romanului, text alcatuit din trei parti perfect justificate de desfasurarea tramei, suntem martorii anchetei si investigatiilor politienesti precum într-un clasic roman politist, e de natura sa ' accentueze compozitia si ritmul thriller-uhii.

Petru Popescu imagineaza situatii narative si comportamente în consonanta cu pretextul cartii si cu mobilurile conflictului: Hilke I Sterner, fiica unui functionar superior de banca plecat din Germania în Imperiul austro-ungar si transferat pentru cîtiva ani la granita de nord-est a imperiului (nordul Transilvaniei), revenit apoi la Viena, e casatorita - dupa ce la 16 ani e violata într-un compartiment de  ^] tren de profesorul ei de franceza, Papp, - cu un bogat fabricant de  ^; piane. Hilke Woost, metamorfozata, potrivit mecanismului dublului, în prostituata Edith, profeseaza, racolînd ostasi veniti de pe front 1 (suntem în anii primului razboi mondial), pe care îi ucide sadic în\ timpul actului sexual. E razbunarea adolescentei supuse la o experienta (atunci) terifianta? E obsesia unei fiintei bolnave psihic, 1 cu alterari ale comportamentului? Crimele sunt anchetate, un in­spector de politie, Satmary, e în centrul cercetarilor si cînd probele sunt elocvente, atractia femeii îl face sa paraseasca politia si apoi j Austria cutremurata si prabusita la sfîrsitul razboiului...

Simplificat, scenariul epic ar parea sa satisfaca în exclusivitate] conditiile romanului de aventuri si de senzational; realitatea e ca disponibilitatile romancierului sunt net superioare, ceea ce nu înseamna ca romanul de aventuri nu poate fi (si este adesea) opera

în labirintul lecturilor

231

unor autentice performante narative. Petru Popescu este si aici un romancier de certa valoare si calitatile sunt confirmate de siguranta constructiei, de relieful absolut memorabil si inconfundabil al personajelor compuse sugestiv. Romancierul are darul conjugarii situatiilor si starilor-limita; creeaza din linii neezitante portrete si -ceea ce ni se pare în totul remarcabil - are darul privirii, al producerii reprezentarilor, unde se regasesc toate elementele din care se construiesc lumile romanului de totdeauna! în fine, Petru Popescu are stiinta sugerarii si a crearii atmosferei;'perfect credibil este universul Vienei; memorabile sugestiile - în linii venite parca din Robert Musil - ale unui Imperiu obosit si sclerozat, destinat inexorabilei lui destramari, nu doar teritoriale si politice, ci si morale si spirituale. Budapesta, culoarea si atmosfera hotelurilor; Praga si, mai cu seama, Viena au cromatica, aromele si miscarea lor inconfundabile, credibile. La fel, imaginea oraselului de la granita de nord-est a Imperiului, cu români, ruteni si unguri, cu garnizoana si peisajul sau e desenata cu acea percepere si placere a descrierii si a recrearii unui spatiu narativ motivat ca atmosfera si relief.

Scriitorul are, asadar, imaginatie; e chiar obligat, cred, sa o controleze; are fantezia romancierului care inventeaza situatii, evenimente, relatii si destine capabile sa provoace cititorul si are, cert, vocatia privirii, a perceptiei lumii în toate semnele ei verbale si non-verbale, heterogene si plurimorfe, precum structurile viabile ale oricarui roman autentic.

Petru Popescu este romancierul, deci creatorul de reprezentari care stau sub semnul inalterabil al recrearii unor lumi; sunt reprezentari ale unei realitati inventate, fictive. Fiindca fictiunea este semnul de recunoastere a structurilor narative polimorfe, heteroclite, proteice, sinteza si combinatie superioara de limbaje verbale si non-verbale. Genurile "intercalate", despre care vorbea M. Bahtin, se reconfirma în cazul romancierului cu vocatia crearii lumii fictive. Or, aceasta e, la Petru Popescu, Imperiul austro-ungar de la începutul secolului XX, purtînd în el semnele - tot mai acute si mai dramatice, mai grotesti si mai sordide - ale Urîtului. E, probabil, motivul principal al cartii, dincolo de schema de thriller Perfect articulata si servita. Comentariul naratorului, amintind de Omul fara însusiri, romanul lui Robert Musil, retine, la un moment

dat: "Sordidul era atotputernic si-i conferea si ei atotputernicie". Asadar, dincolo de aspectele legate de instinctul crimei si de ideea (probabila) a razbunarii feminitatii frustrate si alterate, dincolo de laturile patologiei sexuale, de obsesia violului, obsesie tratata, pîna la un punct, în cheie freudiana, romanul înainte si dupa Edith este demonstratia resurselor inventiei epice la un scriitor de valoare. Spuneam ca unul dintre termenii privilegiati ai discursului narativ este realizarea atmosferei. Elementele de ordin plastic, descriptiv, cele de ordinul sugestiei, culorii, perceptiei senzoriale acute si adesea enorme, supradimensionarea, atît de caracteristica reprezentarilor expresioniste, servesc realizarii atmosferei epice. Oraselul transilvanean; Viena la începutul de secol XX; Budapesta j si atmosfera hotelurilor; Praga; lumea contraspionajului austriac si a homosexualilor, sunt de retinut. Respira credibil, însa, un oras:   | e Viena primului razboi mondial: "...era ca o peruca pudrata în I care te astepti sa gasesti paduchi", - capitala Imperiului agonic si j atins de maladii incurabile: "întregul Imperiu era o puscarie, în 1 care unii detinuti aveau munci ce le îngaduiau sa vada copacii de dincolo de ziduri si sa auda pasarile cîntînd dincolo de zabrele; iar j altii nu cunosteau decît un somn chinuit, visuri umede si mîna I dreapta care le potolea". La rîndul sau, un oras precum Praga, unde se va afla pentru cîtiva ani inspectorul de politie Satmary, "cu podagra ei gotica, cu scleroza pricinuita de bere, cu greoii ei slavi germanizati..." apartine aceluiasi univers sordid si dominat de semnele viitoarei prabusiri imperiale. Spatiul UrîtuluiA promiscuului si sordidului se extinde, amplificînd liniile grotescului si ale caricaturalului (portretul negustorului de piane Egon Woost; j raporturile sexuale; familia; victimele Edithei etc). Lumea bolnava a Vienei imperiale, prostituata, contaminata parca de prezenta tîrfei ("Sexul ei ajuta la mersul înainte al monarhiei duale, în aceeasi masura ca orice altceva, iar picioarele ei erau stîlpi ai Imperiului"), sau crepusculul orasului compun ceea ce numeam atmosfera în

acceptie epica.

Organicul, fuziunea dintre fiziologic si comportamentele fiintelor angajate în scenariul cartii, descrierea de interioare cucerite de urît (casa profesorului Papp), experientele criminalej ale lui Hilke/Edith, instinctul perversiunilor, dereglarile functionale,

In labirintul lecturilor

233

predilectia personajelor pentru pestilential (closetele din garile Vienei etc.) atrag atentia asupra darului de a înregistra cu o vocatie a perceptiei proprii unui autentic prozator. Senzualitatea personajelor e de fapt manifestarea unor înclinatii spre patologic; este, de fapt, o senzualitate simulata, rece si cu atît mai sordida. înainte si dupa Edith reconfirma un abil creator de thriller-xxri. Petru Popescu a învatat legile interne ale romanului de tensiune si de desfasurari dramatice, tinzînd spre senzational, spre stari-limita, si, de aici, spre efectul de suspens. Romancierul construieste combinînd, neuitînd ca preeminente sunt evenimentul narativ, situatiile, logica lor. Daca în partea întîi a cartii arta relatarii este pusa în evidenta, în urmatoarele doua parti primatul e al investigatiei si al anchetei politienesti. Crimele se succed, ancheta treneaza, pîna cînd Satmary începe sa reuneasca cîteva indicii privitoare la autoarea crimelor comise în apropierea garilor Vienei. în ciuda faptului ca partea a treia pare a trena în unele momente (Satmary -Hilke/Edith; finalul cartii cu plecarea spre America a fostului in­spector etc), cartea îsi mentine interesul în plan epic si reafirma însemnatatea reîntîlnirii cu Petru Popescu pe care e firesc sa ni-l revendicam în spatiul literaturii noastre.

"...orgolioasa singuratate a samuraiului"

Volumul Acte originale/copii legalizate din 1982 îl situa pe Gheorghe Craciun în familia, impropriu numita, "textualista", deoarece termenul functiona restrictiv si altera diversitatea solutiilor adoptate în discursul epic extrem de bogat prin ceea ce as numi acum "plurilingvism", cu un termen împrumutat de la M. Bathin. Vreau sa spun ca "înregimentarea" nu favoriza defel afirmarea personalitatii unor prozatori tineri atrasi de resursele unei observatii acute, intense, prezidate de inteligenta si de un larg orizont intertextual. Mai mult, unele solutii de provenienta ^sWct textualista (recursul la parodie, citatul, insertia de elemente varii, fragmentul si deliberata fracturare a discursului, simularea

autenticitatii prin referinte directe, verificabile etc.) dobândesc - si în mod cert e cazul lui Gheorghe Craciun - un rol secundar în structura generala a textelor animate de substanta narativa propriu-zisa (des­tine, viziune compozitionala, raporturi umane proiectate).

Compunere cu paralele inegale (1988) marcheaza depasirea exercitiului textualist (modelul cel mai elocvent este acela al lui Cristian Teodorescu, pentru a da un exemplu despre infidelitatea fata de "jocul" textualist, oricît de inteligent ar fi fost el) si asumarea unei experiente intelectuale superioare. In "paralelele inegale" ale variatiunilor pe tema Dafnis si Cloe, apelînd la fragment, la tehnica epurelor, convocînd recuzita confesiunilor, notelor razlete din "Carnetul" scriitorului/naratorului, Gh. Craciun extinde investigatia spre lumile fictive ale... realului; recreîndu-l epic. Semnalasem în paginile Astrei (XXIII, 1988, nr. 6) calitatile cartii si, fara a face afirmatii categorice, observam transcenderea formulei'textualiste în directia prozei cu disponibilitati superioare.

Editura "Cartea Româneasca" ne-a daruit o noua carte semnata de Gheorghe Craciun. Frumoasa fara corp (1993) statueaza si mai 1 precis orizontul naratorului mult mai încarcat de reprezentari ale ] memoriei, ale nelinistilor si mistuitoarei singuratati care genereaza I textul: Cuvântul si reflectia lucida asupra destinelor. De data aceasta, se fixeaza raporturi plurale între mai multe personaje, ipostaze ale naratorului tentat, în cele din urma, sa-si asume j riscurile discursului persoanei întîi si sa accepte transcrierea vocii 1 auctoriale, confesive, nelinistite de capcanele creatiei si de magia cuvîntului, de rostirea si decantarea semnelor indelebile ale 1 memoriei unor fiinte bîntuite de fantasme, de neîncredere, izolare, ]

esecuri si secrete aspiratii.

Departe de a fi un roman, pastrînd cîteva din conditiile "prozelor" din volumul aparut în 1982 (în marea masura sunt evidente conditiile poeticii nuvelei, în acceptiune moderna si j neîncorsetata a cuvîntului), Frumoasa fara corp reia motive abia schitate în textele din Acte originale/copii legalizate. E vorba, mai întîi, de ecourile satului Nereju din Vrancea (în volumul pomenit: textul Cal pe deal lânga satul Nereju), de memoria locurilor si a oamenilor (Luta Melinte si Vlad), atît de profund insinuate în! recenta carte. E, pîna la un punct, chiar locul, spatiul declansator

fn labirintul lecturilor

235

al memoriei unor "actori" aflati în acelasi orizont si care revin aducînd cu ei amintiri si singuratati torturante de cele mai multe ori.

Ceea ce fusese mai demult joc parodic si mobilitate a relatarii la persoana a Ii-a si întîi, se constituie în Frumoasa fara corp ca unitati narative bazate pe un discurs modelat si diversificat în registre si timpuri de o mare varietate si de o foarte atenta supraveghere stilistica. întîlnim foarte putine neglijente. Dimpotriva, reflectia despre Cuvînt si despre natura semnului convertit în sens apartine naratorului din jurnalul sau {Caietul albastru) si instantei auctoriale atrase de ideea discursului metatextual.

Relatia dintre personaje, chiar daca e uneori vag obscurizata, stabileste un spatiu comun pentru manifestari, reactii si introspectii conduse adesea spre tensiune si minutie analitica remarcabile. Cred ca Gh. Craciun prefera în aceste texte modelul camilpetrescian (analiza tortuanta, obsesia feminitatii, incertitudinile, ezitarile), dar si pe acela al lui Anton Holban (pendularea între starile constiintei nelinistite si referentii unei simulate autenticitati valabile în literatura jurnalelor si a confesiunilor diverse). între Octavian Costin, inginerul silvic revenit în sat, si Vlad stefan, profesorul de desen exilat în satul de munte din Vrancea, se stabileste o legatura subterana; ea va asocia alte biografii: Miron Aldea, medic chirurg, si Gil Bratu. Asistam la un fel de avatar al destinelor si biografiilor atinse si de obsedanta imagine a unor femei (Ioana Jighira, Marcela, Adela etc).

Cele sapte parti (sase naratiuni distinse prin natura diferita a discursului epic: relatare a persoanei întîi, lectura caietelor, obiectivare epica, file din confesiunile "scriitorului" Vlad stefan, crîmpeie de viata, rememorari, unde formula flashbackului este mereu reluata) aduc numeroase alternari de enunturi în registru foarte diferit. Gradul de conventionalitate a raporturilor este relativ mare si factorul unificator principal pare a fi memoria, regasirea marturiilor ei. Constructia fragmentara si distribuirea segmentelor fac parte din tehnica prozei post-moderne, pîna la un punct. Sunt scene din diferite etape ale vîrstelor, (copilaria e înfatisata în termeni care sugereaza atmosfera din proza lui Sorin Titel); sunt amintiri mistuitoare si coplesitoare, convocînd visul si imaginarul,

236

în labirintul lecturii

confesiunea si faptul pastrat viu în memoria narativa a textelor. Partea a Vi-a consacra formula jurnalului de scriitor si referintele metatextuale sunt dominante, coasociind cartea anterioara (din 1988), producând impresia de jurnal de creatie, unde reflexul textualist e mai evident, dar si mai putin semnificativ. Fiindca i se poate reprosa lui Gh. Craciun ca a risipit în textele acestei carti fragmente digresive, parazitare, redundante pîna la sufocare. Uneori discursul sufera de pe urma unei verbozitati excesive si lipsite de justificare în planul analizei (introspectie, autoanaliza concentrata, acuta, amintindu-i nu doar pe Camil Petrescu ci si pe Anton Holban sau, în ordinea unor decantari de o mare rigoare, aducînd-o în prim plan pe Hortensia Papadat-Bengescu). iŢpi/o.g-y/consolideaza relatia compozitionala" între drumul lui Octavian prin sat si lectura jurnalului ("Caietul albastru" al lui Vlad).

Gh. Craciun are darul observatiei si face chiar elogiul privirii atente a naratorului, fascinat, atras de semnele care provoaca aducerile-aminte ("Mai bine sa se gîndeasca la altceva, sa priveasca în jur. Sa observe si sa compare, doar pentru asta venise, sa vada, sa revada"). Un discurs epic adesea derutant prin schimbari de ritm si de registru, de persoana si de timp, un spatiu narativ concentrat asupra memoriei locurilor (satul în special) caracterizeaza Frumoasa fara corp. Enuntul provine din romanul de analiza de foarte multe ori, dar nu lipsesc nici interogatiile frecvente în jurnalele-confesiuni de la începutul secolului al XlX-lea ("Ce chemare fara nume vorbea în mine?"). Partitura obiectivata (doar în partea a IV-a ) este întrerupta fara întîrziere de relatarea persoanei întîi si de discursul auctorial. Sigur e ca Gh. Craciun detine o enorma sensibilitate si capacitate de perceptie senzoriala a naratorului avid, însetat de arome, sunete, semne ale vietii si ale lumii, de siluetele unor femei urmarite cu privirea imaginatiei si a dorintelor obscure, greu avuabile. în majoritatea lor, personajele prozelor sunt fiinte lucide, excesiv aplecate spre autointrospectie, spre analiza. Consumata de nostalgii mistuitoare, luciditatea lor amplifica exasperarea si insistenta analizei incisive, asemanatoare unor anchete pline de cruzime. Pustiul si singuratatea sunt termenii provocatori ai unei analize adesea în cheia punerii in abis ("Simt cum se naste în mine orgolioasa singuratate a samuraiului").

In labirintul lecturilor

237

Prolixitatea si prelungirea excesiva a comentariului analitic, heterogenitatea planurilor narative si supradimensionarea unor reactii (fara motivare) reduc din tensiunea grava si dramatica a cartilor.

Gh. Craciun cunoaste foarte bine tehnica punerii în pagina a referintelor metatextuale si a planurilor intertextualitatii. Livrescul intervine (Adela si Adela lui G. Ibraileanu; lecturile preferate si fascinatia Cuvîntului creator de sensuri etc), sugerînd, sa spunem astfel, recursul la procedeele transtextualitatii. Fragmentul, transcrierea de epistole, înregistrarea pe banda memoriei a unor dialoguri, desenul portretistic, lectura, "cartilor" lasate în Nereju de echipa lui D. Gusti, segmentarea si fracturarea relatarii, alternarea de discursuri, sugestia verbului a face/a produce, sub specia scrisului, sunt prezente în textele volumului. Deconspirarea tehnicii narative adoptate face parte din solutia metatextualitatii care prezideaza taina scrisului: "...simtea din ce în ce mai acut povara obligatiei de a trai în marginea unei foi de hîrtie". Marturisirea din caiete este a scriitorului-narator, instanta inclusa nu foarte inspirat. Naratorul din parte a Vi-a reuneste mai toate ecourile confesiunilor din jurnalele de creatie, începînd cu momente razlete din copilaria sa, cu lecturi, fragmente de jurnale si informatii pentru situarea, oricum conventionala a celui care re-face liniile tremurate ale caietelor. Frumoasa fara corp înregistreaza, cred, fara ostentatie, dar cu un talent indeniabil, trecerea lui Gheorghe Craciun spre tainele prozei de profunzime, avînd acum argumentele scrisului matur în stapînirea sa.

Destinul naratorului

Reeditarea în versiune "revizuita si adaugita" a romanului Zile de nisip (Editura Fundatiei culturale Române, 1993), carte aparuta mai întîi în 1979 (versiunea franceza la Editura Albin Michel e din 1989), îmi prilejuieste revenirea la cartile lui Bujor Nedelcovici. O Prima constatare, dupa ce, în prealabil, am reluat romanele Ultimii

238

în labirintul lecturii

(1970), Fara vîsle (1972), Noaptea (1974) si Gradina Icoanei'(1977) e ca ciclul anuntat treptat de scriitor, "Mostenitorii", are un numar constant de motive. La rîndul lor, acestea sunt dominate de problema raporturilor interumane si de actiunea legii morale asupra individului si a grupurilor. Un al doilea aspect, generalizabil, avînd în mod firesc si cu o logica proprie naratiunii prezidate de un narator-martor iar în Zile de nisip de un narator-metatextual e acela al colaborarii si punerii în text a demonstratiei care convoaca martori ai trecutului precum si protagonisti ai lumilor imaginare, inventate de naratorul metatextual. Un sistem usor descifrabil de simboluri functioneaza în romanele lui Bujor Nedelcovici. Toate sunt consacrate "expunerii", nu fara accente discursive, a temei morale care angajeaza oamenii în raporturile dintre ei cu actele lor, oscilatiile morale, orgoliile, paralizia initiativelor, dar mai presus de acestea, motivului victimei si al calaului, al culpei si al

culpabilitatii/culpabilizarii.

Obsedant motiv al prozei sale, efectul legii morale si, mai cu seama derogarile de la Lege provoaca gravul sentiment al victimei si, implicit al unei culpe defel abstracte. în Fara vîsle ideea e exprimata astfel; "...cînd ajungi la marginea pamîntului, ce crezi ca te mai asteapta? încotro sa te duci? pe cine sa chemi martor? cine sa te creada? cine sa-ti spuna: stai aici cîteva clipe si dormi în pace.... nimeni, nimeni pe lumea asta nu-ti da patul lui în care sa-ti odihnesti trupul sleit, poate doar sa te loveasca pîna ajungi din nou în sant sau în apa, fara vîsle, înotînd din greu, ca un descreierat, catre un mal ce se îndeparteaza mereu". Cititorul are sa regaseasca si în textele ulterioare ale scriitorului - mai acut si mai dramatic în Zile de nisip - motivul camusian din Strainului aceeasi tragica abordare a conditiei individului; diferenta se afla, însa, în determinarile impuse de istorie, de realitatea ce nu poate fi ignorata sau eludata, j în pofida transcenderii ei în proiectul narativ al naratorului metatextual din romanul pomenit. Raporturile interumane si deteriorarea lor sunt rezultatul abaterilor de la legea morala si aspectele mai grave ale culpabilizarii devin motivul principal în Zile de nisip, unde dezbaterea dobîndeste accente dramatice. Demonstratia e dirijata de narator (scriitorul care proiecteaza si provoaca criza generata de cazul tînarului Vasile Mihailescu, acuzat

în labirintul lecturilor

239

de furt si de o ipotetica crima, martorii fiind protagonistii cartii: medicul Theodor Hristea, Cristina Vaida si scriitorul-martor stefan Albini.).

Ideea ca autoritatea îsi exercita sub semnul injustitiei puterea este dezvoltata în scenariul supravegheat de "autor". Metafora si simbolurile, transparente si pusa în pagina ca într-o demonstratie, sunt servite de evenimentele epice treptat înfatisate: protagonistii cartii petrec yacanta la mare; de pe plaja le sunt luate lucrurile, iar vina pare a fi a lui Vasile Mihailescu, acuzat (fara ezitari) de Theodor si, cu rezerve, de Cristina. Ancheta se desfasoara prin convocarea unor fapte (aparente ale realului), martori (cîtiva involuntar) si prin organele de ancheta. Daca atmosfera e surprinsa atent si nuantat, iar portretele sunt desenate prin elemente de certa sugestivitate (unchiul Vania, mama Anica, Maria, vilegiaturistii etc), discursul se dezvolta mai degraba în latura sa demonstrativa; dezbaterea primeaza, iar scenariul se construieste prin vocea si comentariul "autorului" (stefan Albini). Sanctionarea erorii si a inechitatii morale este pusa în relatie cu ideea de justitie. Refuzînd s-o vada doar ca pe o categorie abstracta, naratorul îsi aduna argumentele (faptele), explorînd realitatea si transpunînd-o în planul fictiunii - teritoriu esential pentru ca motivul sa se elibereze de false determinari. Cum legea morala e mai presus de articolele de lege ("Nu pot acuza un om cînd exista un dubiu"), cartea lui Bujor Nedelcovici impune confruntarea pe terenul analizei si al tensiunii analitice. Traim sub "semnul" tragicului si al atmosferei încarcate de simboluri (calaul si victima, culpa morala si culpabilizarea autorului moral al marturiei).

, Formula, evidenta în devenirea discursului epic, este aceea a dezbaterii si a conotatiilor (hieroglifele demonstratiei ideatice) generate de "scenariul" compus în cheia metatextului. Textul îsi deconspira mecanismele fara echivoc: asistam la spectacolul aventurii interioare a protagonistilor salvati prin eliberarea lor de tirania realului. Fireste, stefan Albini, naratorul-martor, are libertatea contemplatiei si a trecerii spre planul fictiunii, în timp ce Theodor Hristea, martorul acuzarii, este sclavul realului, de unde conflictul sau definitiv cu Cristina Vaida. "Dosarul" cuprinde Piese diverse si, prin oglinzile celorlalti, eroii cartii îsi vad (sau

240

în labirintul lecturii

în labirintul lecturilor

241

refuza sa vada) datele morale (Cristina despre Theodor: "■- îti cauti mereu victima! Nu poti trai daca nu asupresti pe cineva, daca nu-l strivesti pe cel de lînga tine!")- Sub semnul nocturnului, stefan traieste în imperiul libertatii de a imagina si de a recrea realul, în timp ce Theodor este exponentul diurnului, supus lumii reale si factorilor acesteia, de unde esecul si sfîrsitul sau lamentabil, întrevedem în cartea lui Bujor Nedelcovici, creatie unde semnificatiile sunt rostite acum mai direct si mai patetic, reluarea mitului camusian al neputintei eroului de a se sustrage propriului destin la care asista paralizat, învins, condamnat.

Spuneam ca Zilele de nisip este romanul unei idei materializate în discursul-demonstratie, în retorica discursiva, în comentariul sustinut de evenimente, dar mai cu seama de tensiunea dezbaterii. Hieroglifa nu traduce fapte ci idei si semnele se citesc în natura reflectiilor. Dincolo de atari aspecte, evidente, spuneam, în romanele ciclului "Mostenitorii" cartea reeditata la Fundatia Culturala Româna anexeaza, în orizontul discursului, un narator metatextual. Gratie acestuia, dezbaterea se proiecteaza în spatiul strict al reflectiei si al "dosarului" unei crize duble de constiinta. Legea Morala invocata pentru a prezida si proteja ideile tine de raporturile complicate si dramatice ale realului cu fictiunea creatorului, cu textul propriu-zis al scenariului (furtul, prezumtia, culpabilizarea, marturia, condamnarea si criza care aduce sfîrsitul lui Theodor Hristea, omorît de Vasile) elaborat de stefan Albini,

"autorul" - narator.

Sub acest aspect, asistam la treptata desfasurare a discursului cu o anume ostentatie provocata, intentionata, avînd a sublinia dedublarea "poetica" despre care se vorbeste în text. Cred ca mai degraba e vorba de ipostazierea dublului (real-fictiune) si de punerea în abis a obsesiei care consuma destinul lui Theodor Hristea. Autorul, numit de stefan chiar A, pregateste textul prin lecturi reînnoite din Vede, din Ghilgames, din Cartea Mortilor, opere fundamentale si meditatie suprema despre om, carti-martori pentru umanitate. Albini stabileste liniile cronicii (jurnalul) sale despre zilele de la mare, reunind martori si protagonisti precum un Deus exmachinsr. "...îl asteptam! Aveam nevoie de el în relatia Cristina -Theodor. Ceilalti: Popa, Rolea, Catalina, Alexandru sunt

"secundarii". Atît deocamdata! Pustiul este protagonismul acestei "piese". A început actul doi! (...) As vrea sa stiu cine este. Indiferent daca este hotul adevarat sau numai presupus...De ce nu scap de acest balans permanent între fictiune si realitate? Un mijloc de a ma salva! Sau poate nu e un balans, ci doar realitatea cu dubla ei înfatisare pîna în clipa în care vor fuziona..." (s.n.I.V.)

Insistenta privirii naratorului si intensitatea cu care filtreaza datele realului si ale imaginarului sunt organic legate de dimensiunea crizei (fiinta ultragiata si condamnata fara vina, imposibilitatea paralizanta de a te apara etc.) Bujor Nedelcovici compune un discurs de poetica narativa, reamintind cititorului implicat în lectura ca proza codifica si metamorfozeaza sub semnul "dedublarii poetice", chiar daca, aparent, ea ar însemna altceva decât tragicul dublu dostoievskian: "stiti ce-nseamna vocatia hieroglifei? Sentimentul enigmei? stiti ce reprezinta nevoia de a alege între "a trai" si "a povesti", simtind mereu cît de putin timp mai am pentru a povesti, deoarece în fiecare zi îmi trece prin minte cum sa ma sinucid? stiti, domnule locotenent, ce importanta este pentru mine "dedublarea poetica" nu "dublul" lui Feodor Mihailovici? (...) Am nevoie însa de o sabie pentru a desparti fictiunea de realitate, realitatea înselatoare de realitatea înselatorilor, adevarul de minciuna..." Romanul se scrie, asadar, pentru a descoperi nu doar identitatea vinovatului ci vinovatia, de a stabili diagrama erorii tragice (Theodor), a inertiei, a esecului (Cristina), de a descifra partea nevazuta, sensul ("semnificatul", noteaza notarul) si mobilurile adînci ale crizei puse în paginile cartii. E cartea unei cautari în spatiul realului si al irealitatii, în miscarea dramatica a labirintului existentelor; este cartea cautarii sensului, a Graalului, pe care "vînatorul" îl urmareste grav si profund implicit.

Jurnalul unui condamnat

Reîntîlnirea cu Alexandru Papilian are darul de a ne trimite în trecut, în anii debutului sau literar. El se producea în 1970 cu o carte pe care o salutam (atunci) cu entuziasm: Dihorul (Cartea

242

în labirintul lecturii

In labirintul lecturilor

243

Româneasca). Elogiile pe deplin justificate exprimau adeziunea la un text narativ scris la persoana întîi, discurs fragmentat, întrerupt, nervos si agitat, scris de un eu care convoaca fragmente de jurnal, scrisori si confesiuni dure, violente transcrise, parca, în formula literaturii "autenticiste" românesti (Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, Octav sulutiu etc). Monologul compus din atari fragmente nu elimina relatarea directa, ca "timp" narativ; dimpotriva, subliniaza motivele provocate de conditia mizera a fiintei, de revolta existentiala a destinelor desemnate în carte. "Dosarele" - roman compun o lume de nemultumiti, de fiinte torturate de conditia lor existentiala si de raporturile dintre ele. Dihorulramîne si acum marturia unei literaturi simptomatice si nu avem decât sa asociem alte posibile titluri ale prozei aparute în special între 1968-l974.

în schimb, volumul de nuvele O seara de noiembrie (1976) înregistraza, simptomatic si el, semi-esecul prozei care problematizeaza fara argumentul viabil al conflictului dur si direct, desi motivele sunt, în ultima analiza, aceleasi (confesiunea fiintelor mistuite de dileme existentiale, problemele vietii si ale ratiunii de a exista).

Romanul EX (Editura Fundatiei Culturale Române, 1993), ne precizeaza autorul, a fost scris în tara si respins în 1984. Aparut în versiunea franceza sub titlul de Le Fardeau, în Franta, unde traieste scriitorul Alexandru Papilian, el vine sa refaca - speram - legaturile cu cititorul român atras, sunt de data aceasta sigur, de o carte violenta, apasator de sincera si de tragica în fond. Caci EX nu e un exercitiu narativ interesant ca discurs si scriitura, ci o carte despre fiinta care traieste un exil interior, o drama a excluderii, a condamnarii la autodistrugere si la autoeliminare. Ca acestea sunt semnele protestului sau ale revoltei (vezi Dihoruî) ramîne sa vedem din confesiunea unui personaj destinat unei atente priviri din partea criticii literare românesti.

EX este romanul unei confesiuni transcrise în file de jurnal; e vorba de un jurnal scris cu ura, cu sarcasm si, mai cu seama, cu o imensa doza de cinism. Probabil ca cinismul este starea dominanta pentru un personaj (Gheorghe Huhulea) revoltat, scîrbit si înfrînt de conditia lui în lumea postbelica româneasca, lume lipsita total de orizont, de perspective. Replica e refuzul, autoexilul, iesirea

din Lume, deliberata, daca nu chiar premeditata, precum o sinucidere lenta (tentativele de sinucidere sunt înregistrate tot ca un esec), sau ca un esec lamentabil. E o înfrângere, nu lasa, ci asumata lucid si definitiv. Particula exmarcheaza iesirea din prezent (ideea ca personajul apartine trecutului prin descendenta familiala, avere si statutul istoric, în perioada totalitarismului, este subordonata, cred, conditiei existentiale si intelectuale). Iata un fragment (tehnica fragmentului este preferata, se întelege, în discursul confesiv propriu jurnalului): "stiti ce mi-a trecut prin minte? Daca ar fi sa gasesc un cuvînt apropiat "imanentei" mele -vedeti? Am si eu, mai am înca o... "imanenta" - aceasta ar trebui sa fie Extra. si anume, în sensul sau de eliminare, de excludere. Sau, si mai precis, ar trebui sa fie numai particula care indica trecutul. - Asadar, eu sunt - mai bine-zis, voi fi, sunt pe drumul de a fi EX...". Jurnalul lui Gheorghe Huhulea, insertia de fragmente preluate, sunt mai degraba discursul unui moralist cinic, lucid pîna la autodistrugere. De aceea, tin sa precizeze de la început ca dominanta discursului este reflectia, formula de eseu narativ. Nucleele epice au rolul de a "ilustra" sau argumenta si nicidecum de a construi lumea, atmosfera, raporturile dintre personaje etc. Asistam, asadar, la spectacolul confesiunii totale, neinteresate de efect, de vagi reactii în plan afectiv; "efectul" e propriu jurnalului: casant, incisiv, dureros si tragic prin sfîsierea launtrica. Cinic si lucid, disperat si singurpîna la tragedie, destinul cartii este un om respins, refuzat, înrudit - ostentativ chiar - cu personajele camusiene. Motivele cartii, nu altele, în esenta, decît cele din Dihorul, sunt acum vehement expuse pe fondul unei judecati categorice asupra deceniilor înfeudate dictaturii postbelice. Daca e sa gasim înrudiri în ordine strict artistica (o atare ordine nu poate ignora similitudinile si analogiile în plan existential si în reflectia ontologica: singuratate, disperare, gîndul sinuciderii si al absurdului vietii; vidul si disperarea, iremediabila si inexorabila: umilinta, caderea, exilul interior, spiritul însetat de gestul definitivei respingeri, rînjetul interior: "Ha, ha, ha" etc), atunci formula narativa din romanele lui Octav sulutiu îmi pare apropiata. Sa precizam ca pentru Eul naratorului jurnalul este solutia cea mai convenabila;   adoptata,   formula   permite   "exercitiul   de

244

în labirintul lecturii

In labirintul lecturilor

245

autodistrugere", de disperare lucida si de analiza pusa în pagina sub influenta... alcoolului. Betia (etilismul) devine conditia confesiunii duse pîna la cele mai putin avuabile acte si stari. De aici si greata sartriana a eroului, spiritul negatoriu, dilema unei fiinte puse în situatia de a alege între a se adapta regimului umilintelor si al compromisurilor sau de a-l refuza, chiar si prin autodistrugere deliberata si lucida. Caci jurnalul este si un tipat disperat, înfricosat, al celui care refuza sa fie complice, preferind ipostaza bufonului sau a nebunului distrus apoi de pustiul interior.

Spuneam ca e vorba de o viziune tragica în cele din urma, compusa din aceste fragmente ale unui destin descompus: teama si pustiu, disperare, luciditate, cinism, pierdere în experiente fara nici o iesire. Grotescul situeaza monologul în sfera reflectiei si a observatiei provocate de conditia moralismului. Jurnalul ofera naratorului libertatea alternarii diverselor registre epice; preemi­nent ramîne, însa, comentariul si "monologul" unei voci implicate: naratorul persoanei întîi. Rememorînd, refacînd, completînd filele "dosarului" pentru judecata imaginata; construind dupa regulile fragmentului post-modern, naratorul e implicat în faza acestei marturii lucide: "Descrierea acestui 'fenomen' merita facuta, fie si numai pentru a da o palida imagine a complexitatii situatiei din vremurile acelea" (anii regimului totalitar). Sau, elaborînd precum în analiza eseistului: "Daca e sa judec cu mintea de acum, pe baza datelor pe care le detin azi...", naratorul produce analize demon­strate epic. Sub ochii nostri textul se scrie si se comunica, dîndu-ne iluzia si sentimentul autenticitatii si ale deplinei sinceritati (narative desigur). Mecanismele sunt desconspirate în virtutea aceluiasi principiu activ de dialog subteran cu cititorul/narator; desenînd portretul unui exemplar caracteristic pentru epoca (Craciunescu): "Trebuie sa ma opresc putin asupra lui, întrucît reprezinta, cu putina imaginatie din partea noastra, societatea în mijlocul careia (pentru ca nu am curajul sa ma sinucid) continuu sa traiesc".

Analizele dintre copertile dosarului/dosarelor nu produc un proces si nu au darul de a reface epoca (atmosfera, evenimente, aspecte, etc), ele sunt convocate numai în instanta confesiunii si a discursului concepute ca mecanism interior al diagramei autodistrugerii. Jocul narativ e un joc tragic, pare sa o spuna

naratorul, iar referintele sunt justificate în spatiul jurnalului-eseu (Lev Tolstoi si mai cu seama Dostoievski). Jocul substituirilor ("Vreau sa fiu Florica") sau jocul narativ propriu-zis ("Sa ne imaginam (...) ca suntem Haricleea") apartin tehnicii textului, tehnica menita unei deconspirari a efectului si înlocuirii naratiunii obiective (biografia eroilor, evenimentele etc.) prin confesiune. Nu se poate vorbi, de aceea, de un scenariu strict epic, desi exista personaje, reactii, comportamente, experiente erotice puse în cheia sordidului si a promiscuului.

Jurnalul are, desigur, sansa mobilitatii, a jocului digresiv, a revenirilor, referintelor (în primul rînd, livresti); el stimuleaza reflectia si discursul bazat pe placerea paradoxurilor. Etilismul - simulat sau trait ca experienta ultima - ofera terenul combinatiilor surprinzatoare si în totul insolite; permite un grad de sinceritate si de confesiuni adesea paralizante. Fragmentarile si noile conjunctii de propozitii si sintagme ("Sa ne jucam un pic... Mori!...") dau discursului un ritm agitat si timpii sai sunt adesea derutanti. Fapt e ca nucleele narative sunt adesea reduse la rolul unui text-demonstratie, ceea ce accentueaza prezenta naratorului si a vocii acestuia.

Un EU tragic compune Alexandru Papilian în ipostaza de personaj al confesiunii-jurnal. Tentat sa se obiectiveze si sa se puna sub privirea necrutatoare a luciditatii ("Nimic nu este eu. Sau: tot ce este - nu sunt eu (de la sfîntul Ioan al Crucii citire)"). Rememorarile, recursul la tehnica punerii în abis, perfect adecvata demonstratiei propuse de narator, sunt în serviciul uni mesaj grav. E sensul adînc al acestei carti, confesiune tragica asupra istoriei, care a înregistrat atîtea crime, lagare de concentrare si alterari ale existentei umane; personajul lui Alexandru Papilian sufera în singuratatea sa si în spaimele lui interioare, protestînd prin autoflagelare si umilinta, prin autodistrugere si prin chemarea mortii.

Nici un alt text literar nu este mai apropiat de strigatul eroului decît Moartea lui/van Ilici, extraordinara nuvela a lui Lev Tolstoi. Numai ca întrebarile magistratului aflat în fata mortii sunt acum substituite de disperarea unei fiinte care întreaba: pentru ce sa mai traiesc într-o astfel de lume?

246

în labirintul lecturii

Coborînd în infern

"si am vazut si am auzit un vultur care zbura spre înaltul cerului si striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor care locuiesc pe paxmnt" (Apocalipsa sfîntului Ioan Teologul). Aparut la Editura Fundatiei Culturale Române în 1992, romanul lui Virgil Tanase, Apocalipsa unui adolescent de familie, apartine formulei -cunoscute de altminteri - a literaturii care depune marturie prin experienta tragica a destinului mutilat de istorie sau, poate mai exact, strivit de consecintele istoriei. Daca ar fi sa numim, în afara oricaror taxinomii de ordinul motivelor, am spune ca romanul sau rescrie, prin experienta naratorului lucid (situat la persoana întîi), istoria unei lumi ce tinde sa devina spectacolul cosmaresc si halucinant al degradarii si al deformarii Istoriei. Apocalipsa... este cartea marturie a adolescentului, vîrsta simbolica aici, vîrsta exponentiala pentru lucida si dureroasa accentuare a Raului si a Urîtului, ambele componente ale lumii traite într-un cosmar rareori întrerupt de semnele realului.

Nu e vorba de o tinerete emblematica. Dimpotriva, naratorul care transcrie, crispat si încrîncenat, scenariul halucinatoriu al propriei sale experiente poarta însemnele înfrîngerilor, suferintelor si ranilor provocate de itinerariile sale pin Infernul lagarului si al închisorii sau, mai cu seama, prin acela al existentei cucerite de minciuna si mastile Urîtului.

Istoria e, totusi, invocata în calitate de posibil martor si inter­pret al logicii istoriei: "...ma hotarîsem înca de pe atunci sa urmez istoria probabil dintr-un fel de nevoie de a întelege lucrurile care mi se întîmplasera si despre care pricepeam foarte bine ca n-au nimic de-a face cu un destin individual, evenimente care nu stiu cum se rostogolisera peste mine". Apocaliptica, istoria (mutilata) are drept semn de recunoastere ura si face imposibila iesirea din ea. Lupta cu semnele Apocalipsei devine cosmarul tragic al destinelor si al marturiei depuse de Naratorul lui Virgil Tanase. în fata simbolurilor grotesti si a mastilor lumii, întelepciunea înceteaza sa mai creada în sansele ei.

In labirintul lecturilor

247

Conceput în noua capitole lipsite de intentii ordonatoare, dar marcînd modificarile de registru narativ si de formul 1 (pendulare între reprezentarile de vis si de halucinatii, plasate în zona suprarealitatii, si discursul marcat de determinari si de detalii specifice prozei realiste ), romanul produce în mod foarte sugestiv impresia de partitura orchestrata fin si patrunzator. Vocile se interfereaza, plurivocitatea este corespondentul combinatiilor de planuri realizate prin juxtapunere (de cele mai multe ori) sau prin efectul de stimultaneitate. Starile de vis si, în general, reprezentarile onirice sunt situate prin alternari brusce, directe - impresia fiind de fracturare si de segmentare deliberate ale nivelurilor narative. Tonalitatea e fixata de la început; ne aflam în imperiul absurdului si al oniricului. Copilul din vagonul de marfa al trenului cu refugiati din Basarabia (determinarile sunt cetoase, vagi, partiale) devine adolescentul dus spre colonia ponitenciara de la canal, iar leit-motivul functioneaza precum temele în partitura "muzicala" a naratiunii, de unde timpii si registrul acesteia. Orasul si Domnisoara cu bicicleta de altadata; liceul si siluetele grotesti ale dascalilor; savanta organizare, în ritmul montajului, a diverselor momente retraite în planul (general) al cosmarului si al visului halucinatoriu, dau prozei lui Virgil Tanase natura specifica discursului filmic. Secventele sunt montate mai adesea prin alternante (planuri) si prin juxtapuneri (secventele epice) care confera modificarilor de ritm tensiune si dramatism. Tehnica montajului cinematografic este functionala aici si vocea naratorului are, uneori, calitatea comentariului plasat în afara si, poate de aceea, patetic si credibil ("stiti voi ce-nseamna sa vina primavara?").

Fragmentarismul decide dominanta discursului narativ, anexîndu-si elementele amintite înainte si care provin din tehnica filmului. Reteaua de împrejurari, vagile trimiteri la virtuale personaje (lagarul, bataile, destine precum acela al lui Hans Ernest Lubert), orasul de provincie, frizeria, autobuzul, santierul si nunta taraneasca etc. intra în spatiul proiectat de naratorul aflat într-un continuu plan imaginar unde visul, fantasticul, grotescul se conjuga pentru a produce dimensiunea Infernului si a premonitoriului Apocalips. Obsedantele reprezentari ale imaginatiei si ale visului, generatoare de cosmaruri tragice sau de imagini grotesti (patefonul,

248

în labirintul lecturii

pachebotul "Calatrava", drumul - motiv constant pentru aventura interioara a protagonismului-narator -, Domnisoara cu bicicleta etc), patrund în cadentele discursului si în liniile epice orches­trate prin alternante de ritmuri si de tensiune epica, Capitolul I fixeaza în incipit-ul sau melosul fragmentat si fracturat (precum naratiunea) al placii de pe patefonul purtat de un taran în acel tren de refugiati: "...important parîndu-se a fi nu cîntecul, ci doar perseverenta muzicantilor admonestati la intervale egale si bine masurate cu o unda de tacere, dupa care porneau mai departe uneori reluînd acelasi scurt fragment sau întorcîndu-se înapoi cu cîteva masuri, alteori proiectati pe neasteptate înainte sarind cuvinte si note, bucata alcatuindu-se pentru noi din toate aceste frînturi...". Textul e de natura sa indice formula epica adoptata, menita sa înregistreze nu doar masura, ci si tonalitatea fundamentala a Apocalipsului, alternanta si amestec de urît, sor­did, diafan si grava degradare a fiintei în Infernul lumii, - teritoriu cucerit de cosmarurile si de ceturile spaimelor.

Simbolurile generale ale lui Virgil Tanase sunt, indirect, Istoria, o istorie descompusa si atinsa de o maladie incurabila: minciuna ("ca un puroi incandescent si putind a sînge putred" (...) "din bale se închegau, dincolo de o muchie, istoria, si, în partea cealalta, minunata societate a viitorului...") precum si semnele Apocalipsului, traite de destine decimate sau mutilate de istoria postbelica. Peste conditia individului, transpusa în planul cosmarului si al visului infernal, se situeaza o realitate fragmentara, infirma, partiala, intrata în zonele unde realul se metamorfeaza precum într-o viziune fantastica a lumii. Drumul, Domnisoara, Circul, versiune a motivului "Lumea ca teatru", caruta sau vagonul, patefonul cu placa mereu întrerupta, bunica Domnisoarei, "comandator din marina comerciala", pachebotul si transcenderea lumii sau scufundarea acesteia, circul din frizeria unde Astrid executa zboruri ametitoare cu motocicleta, nunta si cosmarul accidentului soldat cu moartea unei tinere fac parte din sistemul general de semne pentru Lumea-Apocalips reunita în spatiul prozei. Caci romanul lui Virgil Tanase este Textul - Lume si punerea în abis a unora dintre motivele obsedante ale cosmarului adolescentului impune tensiunea narativa.

In labirintul lecturilor

249

Discursul naratorului-martor si protagonist al Apocalipsului are drept dominanta luciditatea. Cred ca ea produce si reprezentarile de cosmar "controlat" si... interpretat. Luciditatea accentueaza si argumenteaza relieful supradimensionat al Urîtului si al grotescului. Minciuna constituie unul dintre termenii degradarii Lumii: "...un cerc de noroi în jurul nostru, pamîntul drumului subtiat cu apa unor imense ploi de minciuna, iar noi afundîndu-ne neîncetat, astfel încît drumul ne-a ajuns mai întîi pîna la osii, apoi pîna la pieptul cailor, apoi greu peste noi, peste umerii nostri, iar în cele din urma ne-a acoperit cu totul". Imaginea este de potop primor­dial, dar imaginat în ordinea infernala provocata de dereglari esentiale ale lumii prin semnele amenintatoare si profetice ale apocalipsei care cutremura fiinta. Cosmarurile se succed precum în ipostazele Apocalipsului, provocînd spaimele, avertismentele si angoasele unui vis agitat si întrerupt. E, mai întîi, poate, apocalipsul privirii adolescentului neînfrînt ("ploaia rapaia marunt si rotile trenului din fata tacaneau batînd ritmul pentru joculmeu de privire" (s.n. I. V.). Privirea traumatizata înregistreaza potrivit unui imperativ ineluctabil portrete, destine, tradari, masti grotesti, degradarea si compromiterea realului, explozia imaginilor halucinante. Copilaria, adolescenta, tineretea se întîlnesc în infernul imaginatiei si în reprezentarile acesteia. Un eros degradat si torturat, sordid, si fara nici o lumina, este contaminat de aceeasi lume de simboluri apocaliptice si luciditatea, la rîndul ei, demistifica ultimele reminiscente de speranta si încrederea în alternativa iubirii.

In partitura romanului (termenii se impun, amintindu-ne o remarca pe care o datoram lui Milan Kundera despre natura "timpilor" narativi), reprezentarile cosmarului Lumii intrate în agonie si spaime apartin, parca, fantasticului din pînzele lui Hieronymus Bosch sau vin din mistica fantasticului lui Jakob Bohme. Asistam în adevar, la desfasurarea unor fantasme ale misticii spaimei, la reprezentarea Apocalipsului: pachebotul si lumea bolnava de trivialitate, de promiscuitate si definitiv cucerita de Urît; grotesca panorama a dascalilor sau kafkiana reprezentare a lui Oanea, secretarul de raion etc. Asistam la delirul lumii; e delirul bolnav al unui spatiu îmbolnavit si urmarit de cosmaruri

250

în labirintul lecturii

(pionierii, defilarea, canalul, fiintele amenintate, singuratatea, enormul degradarilor umane etc.)

Transfigurarea realului, trecerea în planul suprarealului si al anormalului se fac prin fracturarea reprezentarilor controlabile. Obsedante, imaginile urmaresc precum într-un cosmar: "Doamne, trebuie sa uit. Cîta vreme am sa mai tîrîi dupa mine povestea asta?". Delirul oniric si fantasmele purtate din copilarie apartin spectacolului lumii. E o lume agonica, din când în cînd reîntoarsa la rosturile ei, dar cuprinsa apoi din nou de semnele premonitorii ale Apocalipsei. Virgil Tanase îsi confirma motivele creatiei sale si apelînd la rememorare pare sa ne spuna ca amintirile sunt si ele semne amenintatoare ale Lumii. Cartea sa poarta toate semnele si simbolurile existentei si invita la meditatie dincolo de simplele si banalele reflexe ale realului.