LINGVISTICA, STILISTICA, POETICA

 LINGVISTICA, STILISTICA, POETICA

                1.1. Caracostea şi problemele stilisticii

                "Dacă vrem să înţelegem limbajul în operaţia lui semnificantă originară, trebu 17117p154r ie să ne prefacem a nu fi vorbit niciodată, să operăm asupră-i o reducţie fără de care s-ar ascunde încă şi mai mult ochilor noştri, întorcîndu-ne la ceea ce ne semnifică, să-l privim precum surzii pe cei ce vorbesc, şi să comparăm arta limbajului cu celelalte arte, care nu recurg la el, să încercăm a-l vedea ca pe o asemenea artă mută".

                (Maurice Merleau-Ponty, La Prose du monde^[1])

                1.1.1. Motivaţii ale interesului pentru lingvistică

                Interesul major pe care l-a arătat Caracostea studiului limbii a fost determinat de doi factori principali. Cel dintîi ţine de concepţia autorului despre liniile de forţă şi etapele propriului proiect teoretic; era vorba nu numai de a se servi de lingvistică drept ştiinţă-pilot, în sensul de model metodologic asigurînd mult-rîvnita ştiinţificitate, dar de a face din studiul limbii prima etapă în studiul literaturii naţionale. După cum afirma Caracostea în, poate, cea mai des citată explicitare a viziunii sale, "Văd literatura naţională ca o clădire, al cărei prim etaj este adînc fundat în limba noastră, prima formă a destinului nostru expresiv. Din bolţile acestei părţi, în care este cimentată toată vlaga intuiţiunilor noastre străvechi, creşte al doilea etaj: creaţiunea poporană orală; iar peste aceasta, cleştarul împlinirilor noastre culte"^[2]. Cel de-al doilea factor este datorat situării lui Caracostea în contemporaneitatea formalismului interbelic - şi a interesului manifestat de acesta faţă de problemele limbii. Într-un context ştiinţific în care lingvistica (şi disciplinele derivate dintr-însa, precum poetica ori stilistica) tinde să ocupe locul central, părăsit de istoria literară în declin, în epistema ultimei vîrste a modernismului, Caracostea s-a numărat printre teoreticienii care au intuit atît beneficiile posibile, cît şi riscurile unei atari soluţii, în timp. În cele din urmă, nu altcuiva decît lui însuşi confraţii contemporani (ca şi critica postbelică, în parte) îi vor face o "vină" din spaţiul prea amplu pe care l-ar fi acordat fenomenelor lingvistice în studiile sale. Nu în sensul criticilor acelora, trebuie remarcat totuşi că felul cum a înţeles Caracostea să-şi construiască proiectul teoretic, la dimensiuni uriaşe, îl încadra, dintru început, în teritoriul unor strategii perdante, pentru că erau irealizabile într-o viaţă de om. Dacă, astăzi, după mai bine de o jumătate de secol de la conturarea acestui proiect, putem să admirăm intuiţiile savantului, care l-au determinat să încerce imposibila sinteză între un formalism nesaussurian şi un neohumboldtianism (în bună măsură) avant la lettre, dacă putem să-i găsim, retroactiv, puncte de sprijin şi confirmare în gramatica generativă (post-saussuriană şi neohumboldtiană, aceasta), în epoca sa Caracostea îşi propusese, ca întotdeauna, să împlinească imposibilul. Lingvistica lui - tot mai mult, tot mai explicit, o stilistică - ar fi trebuit să îşi răspundă (ca punct de plecare), simetric, cu un sfîrşit al traseului teoretic - în filosofia culturii, în analiza globală a stilului ca imanenţă. Coerenţa proiectului - indiscutabilă - este, probabil, cea care insuflă entuziasmul afirmaţiilor proiective ale lui Caracostea, atunci cînd e vorba de a vedea în limbă (în limba naţională - nuanţă asupra căreia vom reveni în cele ce urmează) exemplarul spaţiu specular, "punerea în abis" a morfologiei unei întregi culturi.

                Am ales să deschidem capitolul de faţă cu meditaţia asupra eşecului lingvisticii (ştiinţă imposibilă, utopie a ştiinţelor), semnată de M. Merleau-Ponty, pentru că ea explică esenţa însăşi, subtilă şi - ironie! - dificil de verbalizat, a eşecului celui mai coerent teritoriu al teoretizărilor caracostiene. Reflecţia lui M. Merleau-Ponty, din întregul volum postum despre Proza lumii, e redescoperită astăzi de stilistica poststructuralistă^[3] în încercarea de a afla un sens dincolo de limitele limbajului. Fără a avea nici cea mai vagă intenţie de a face din Caracostea precursorul unor asemenea postmodernisme, vom spune doar că reflecţia lui M. Merleau-Ponty aduce argumente pertinente în sprijinul ideii că - dacă despre un eşec al teoriilor lingvistice ale lui Caracostea este vorba - el nu e decît obiectivarea unui eşec al lingvisticii, crescut odată cu ea, ca viermele în fruct, subminîndu-i toate disciplinele, codat în însuşi obiectul ei, singular, care este limba - instrument infidel al unei comunicări întotdeauna deviate. Si, dacă M. Merleau-Ponty relua, după un veac, ideile romantismului despre limbajul ce înstrăinează fiinţa, să observăm doar simetria gestului prin care - aflat în căutarea unor puncte de sprijin imuabile în construcţia limbii, a unor universalii pe care să fundamenteze o întreagă filosofie a stilului - Caracostea se întorcea la soluţia romantică a formei interne humboldtiene. Cele două "întoarceri" au loc ca şi cum romantismul, fundamentînd lingvistica modernă, i-ar fi dat acesteia referinţa ultimă şi conştiinţa eşecului, deopotrivă.

                Aşa cum o concepe Caracostea, lingvistica se vede ameninţată de aceleaşi patru puncte critice care vor submina întreg proiectul acestei ştiinţe în secolul nostru (şi în tradiţie romantică). Un prim punct vizează dificultăţile în delimitarea domeniului propriu: ştiinţă de graniţă, între ştiinţele (clasice ale) limbii, respectiv ale literaturii, noua lingvistică îşi propune drept ţel studierea literarităţii în limbaj. În termeni caracostieni: a finalităţii estetice în devenirea lingvistică. Pentru momentul de criză traversat de ştiinţele umaniste în epocă, ea reprezintă soluţia salvatoare a sintezei. Dar, ca orice domeniu interdisciplinar, se vede pîndită de primejdiile vagului şi ale indeterminării. În al doilea rînd, născută din nevoia unor noi garanţii - de metodă - ale ştiinţificităţii, într-o încrucişare paradoxală de neopozitivism (formalist) şi idealism romantic (în tradiţie croceeană), ea va căuta să îngemăneze, în cadrul proiectului lui Caracostea, interesul obiectiv pentru formă cu o dimensiune a trăirii, care situează subiectul cunoscător pe o poziţie periculos-participativă; opţiunile savantului român ţin în acest caz mai degrabă de o intuiţie a "crizei formei" decît de o conceptualizare a ei - căci, ne întrebăm, cum pot fi înţelese şi acceptate altminteri fraze programatice precum aceasta, din Expresivitatea limbii române: "După cum, în esenţa ei, literatura nu se învaţă, ci se trăieşte - tot astfel, trebuie să ne deprindem cu o ştiinţă trăită a limbajului, pentru a putea pătrunde mai adînc în esenţa limbii materne /.../ În domeniul acesta al ştiinţelor morale, numai ceea ce este intens trăit există"^[4]. Dînd seamă despre relativitatea conceptului însuşi de obiectivitate, o asemenea viziune paradoxală asupra lingvisticii evită să cadă, însă, în utopia pozitivismului ca garanţie a valorii absolute - utopie ce avea să-i orbească pe corifeii structuralismului lingvistic, după război^[5] .

                În al treilea rînd, lingvistica se redefineşte nu numai metodologic în noua sa poziţie centrală, ci şi în funcţie de obiectul său. De la primele manifestări ale lingvisticii formale şi pînă la stilistica actuală, teoreticienii îşi vor recunoaşte neîntrerupt dificultatea în a circumscrie "obiectul singular" al acestei ştiinţe de graniţă. Între limbă şi limbaj poetic, între limbă şi stil, persistă dificultatea de a găsi bazele obiective ale unei ştiinţe a... stilului? a stilului în limbă? în limbaj poetic? atunci, în limbaje? de ce nu în fiinţa umană? Care sunt marginile obiectului stilisticii? Si, dacă le acceptăm vagul, ce să facem cu un obiect de asemenea dimensiuni? (Căci, dimensiunile lui vor exceda, în primul rînd, şi proiectul lui Caracostea sortit astfel să rămînă de neterminat). Confruntîndu-se, încă, astăzi, cu definirea propriului obiect, stilistica - moştenitoare a doctrinei structuraliste - continuă să îl privească precum mecanica cuantică electronul. El este fie obiect discret, "tangibil" ca atare (v. consideraţiile lui M. Riffaterre, din Essais de stylistique structurale^[6]), fie o virtualitate a discursului, "o şansă şi un risc" al vorbirii^[7]. Intuind la rîndu-i singularitatea obiectului propriului demers, Caracostea "visează", pozitivist, o posibilitate de circumscriere minimală a faptului de stil, a valorii estetice - estemul, a cărui devenire în limbă (atunci cînd nu-l priveşte ca pe un "corpuscul", ci ca pe o "undă") o pune pe seama formei interne, în cea mai bună tradiţie idealist-romantică. Atît stînjeneala, cît şi tentativele de sinteze ale contrariilor sunt aşadar generale în evoluţia disciplinei - sunt, în fond, una din "umbrele" ei.

                Cel de-al patrulea punct critic major îl reprezintă pericolul parti-pris-ului ideologic. Inseparabilă de discursul oricărei ştiinţe umane, ideologia întreţese şi textul lingvisticii, care nu poate decît să-i conştientizeze şi să-i expună prezenţa; este ceea ce H. Meschonnic (vorbind tocmai de redescoperirea lui Humboldt în gramatica generativă!) numeşte "caracterul necesarmente strategic al oricărei propoziţii despre limbaj. /caracterul e prezent/ Chiar acolo unde aceste propoziţii se reclamă cel mai mult de la ştiinţă, ca şi cum ştiinţa le-ar da imunitate ideologică"^[8]. Este punctul în care savantul român, cel atît de sensibil la capcane, la fundături ori exagerări, pierde cîrma. Ceea ce fusese o ambiţioasă deschidere spre morfologia culturii, venind dinspre studiul universaliilor limbii române ("dincolo de poziţia individuală, poziţia românească văzută în adîncime, ca o nouă formă a destinului omenesc"^[9]), devine, în Expresivitatea limbii române, prilej de "circumstanţiere" în preajma celui de-al doilea război mondial ("împrejurările vitrege în care apare cartea ne dezvăluie semnificaţia vitală a subiectului" (s.I.B.)^[10]), argumentele lingvistice transformîndu-se în arme ale unei bătălii duse de pe poziţiile unui naţionalism violent, tradus în fraze suspect messianice: "ne înălţăm privirile spre icoana ideală a limbii noastre, ca spre un veşnic izvor de consolidare sufletească. Desvăluindu-i originalitatea şi farmecul, vedem limpede în ea chezăşia destinului românesc ca o sinteză necesară între Răsărit şi Apus. Si înţelegem cu ce chemare logosul întrupat în ea a biruit vremurile. Adîncind problema valorii, oricine îşi poate da seama că o astfel de limbă nu putea fi creaţia unui popor fără o aleasă menire"^[11]. Caracostea nu e singurul, în cultura europeană, care pleacă de la glorioasa tradiţie romantică (în cazul său, lingvistica humboldtiană) pentru a ancora în apele tulburi ale ideologiei de dreapta, naţionaliste. Vom putea descifra, oare, în evoluţia sa, desenul ascuns al unei situaţii generale? Expresivitatea limbii române trebuia să fie cheia de boltă a întregului sistem caracostian. Fascinat de mirajul programaticului şi al afirmaţiilor magistrale, în momentul cînd se credea ajuns la liman, Caracostea era - de fapt - pradă sirenelor.

                1.1.2. "Obiectul singular al stilisticii"^[12]

                Dificultăţile lingvisticii - spuneam - încep şi se sfîrşesc cu definirea obiectului său. Respectînd proporţiile, dificultăţile stilisticii se datorează aceleiaşi probleme fundamentale. Accepţia acordată stilului determină şcoli, filiaţii şi curente, împarte în tabere, suscită polemici. Plecînd de la postulatul finalităţii estetice a evoluţiei limbajului, lingvistica lui Caracostea primeşte foarte repede contururile teoretice ale stilisticii - ale unei stilistici "generalizate", însă, în dublu sens: atît în ceea ce priveşte accepţia "performării limbii" (Caracostea nu utilizează dihotomia saussuriană limbă/vorbire) - unde orice act lingvistic devine, ca expresivitate, fapt de stil - cît şi în ceea ce priveşte aria de cuprindere a conceptului de stil - vizînd, aceasta, mai presus de limbă şi literatură, întreaga spiritualitate a unui popor. Pentru Caracostea, stilul este, în ultimă instanţă, supraindividual, şi e o determinantă fundamentală a caracterului naţional. În descendenţa concepţiei romantice despre organicitatea limbii - fiinţă mai presus de noi, în termeni eminescieni, "stăpîna noastră" - el îşi circumscrie, îşi "autonomizează" obiectul de studiu ( i.e., un organism viu), fundamentînd astfel pozitivismul analizei. Intenţiile exprimate în deschiderea Expresivităţii limbii române sunt elocvente: "lucrarea de faţă caută semnele stilului românesc în cea mai însemnată formă de creaţiune românească: limba maternă, modelatoarea destinului românesc. Căutarea stilului supraindividual este cu totul altceva decît întronarea unui canon, în puterea căruia să prevezi sau să codifici. Pot, oare, găsi aiurea decît în tiparele ideale ale limbii ca instituţie şi în imaginile crescute din virtualităţile ei, un mijloc mai adecvat pentru a individualiza ceea ce este unic într-o operă dată? /.../ problema esenţială a specificului românesc: /este/ limba privită ca operă de artă şi ca anunţătoare a stilului nostru supraindividual"^[13].

                Teoretizările lui Caracostea în domeniul stilisticii pot fi aşezate în descendenţa lui Maiorescu (e ceea ce face el însuşi), Ibrăileanu şi Dragomirescu - pentru interesul faţă de problemele formei - respectiv, în aceea a profesorului său, Ov. Densusianu - în ceea ce I. Oancea numeşte "vosslerianismul de principiu", adică "studierea limbii române sub aspectul evoluţiei calitative, estetice"^[14]. În privinţa conceperii stilului, însă, ca imanent, supraindividual, cu valoare tipologică, Caracostea se încadrează în contextul filosofiei epocii sale - iar termenii de referinţă pot fi Walzel, Wölfflin, Spengler, cu alte cuvinte - filosofia germană în descendenţă romantică. Întoarcerea lui Caracostea la soluţiile humboldtiene ale formei interne este comparabilă efortului esteticienilor germani de a "stabili configuraţia globală a unor mari unităţi de cultură prin relevarea invariantelor de structură ale acestora"^[15].

                Atunci cînd discutăm despre modernitatea, respectiv noutatea concepţiei despre stil inaugurate, în perioada interbelică, pe plan european, opinia Ilenei Oancea, după care "stilistica modernă se va naşte în afara retoricii"^[16] ni se pare, în schimb, exagerată. Ea se datorează, probabil, unei confuzii între noua morfologie a culturii, avînd drept obiect stilul, şi în care studiul limbajului nu e decît o etapă, şi, respectiv, stilistică, disciplină al cărei obiect era şi va rămîne stilul limbii. În fapt, stilistica modernă nu numai că nu părăseşte retorica, dar o continuă - pentru a se regăsi, la capătul structuralismului, acuzată de a nu fi "decît" retorică, taxinomie, "vînare de figuri-obiecte" în textele literare. Reproşul adresat de formalism - şi, deci, de prima vîrstă a stilisticii, deja - retoricii coincide cu acela formulat, peste un sfert de veac, de P. Ricoeur: vechea retorică - scrie acesta în Metafora vie - face o "eroare iniţială, ce /.../ ţine de dictatura cuvîntului în teoria semnificaţiei. /Rezultatul a fost/ o teorie pur ornamentală a tropului, dovedind în cele din urmă futilitatea unei discipline pe care Platon o aşezase deja în rîndul <<cosmeticii>>"^[17]. Pentru formalismul primei vîrste - ca şi pentru teoriile caracostiene - unitatea minimală a stilului e mai-puţin-decît-cuvîntul. Studiile Cercului de la Praga vor opta în cele din urmă pentru descrierea ei în termeni de funcţie, relaţia contextuală fiind considerată singura creatoare de sens. O asemenea poziţie teoretică se apropie atît de concepţia bergsoniană a "formei-ca-procesualitate"^[18], cît şi de interesul caracostian pentru geneza faptului de stil şi asimilarea sa ulterioară în limbă - într-un cuvînt, pentru funcţionarea sa. În termenii stilisticii post-saussuriene, însă, stilul este alegere (între nonliterar/literar - v. definiţia Dicţionarului lui O. Ducrot şi Tz. Todorov^[19]). Rezultat din rezolvarea unei binarităţi iniţiale, stilul va fi înţeles totdeauna ca emfază, privilegiere a termenului "marcat estetic", inovator faţă de normă, a écart-ului^[20]. Neopozitivist pînă la capăt, formalismul devenit structuralism va apăra ideea prezenţei indiciale, obiective, a stilului în limbă^[21], întorcîndu-se, cu Riffaterre, la pretenţia eronată a vechii retorici de a identifica în text "forma permanentă /.../ prezenţa în text a unor caractere formale"^[22] - pe scurt: de a inventaria, palpabile, obiective, prezente, imuabile (etc. ...) stileme. O concepţie atomistă pe care o va ataca G. Genette, în Style et signification^[23].

                După ce a dezvoltat şi a dus la apogeu o stilistică a écart-ului (postulînd, saussurian, opoziţia fundamentală écart/normă, poetic/standard), structuralismul în ultima sa vîrstă (contemporană nouă), pare să redescopere caracterul procesual al stilului asupra căruia analistul poate opera - din raţiuni determinate de cercetarea funcţionării sale - o reducţie fenomenologică, dar care nu încetează astfel să fie proces, devenire cu final necunoscut. "Plăsmuire", spunea Caracostea. În descendenţa lui Valéry, stilistica occidentală vorbeşte astăzi despre "travaliul" limbii, făcînd eforturi de a circumscrie un concept sinonim cu acela, caracostian, necunoscut ei şi vechi de-o jumătate de secol.

                Redescoperirea conceptului valéryan de "travail dans la langue", de către stilisticienii poststructuralişti, are loc odată cu recuperarea genezei din aria cercetărilor asupra structurii, respectiv cu revoluţia anti-saussuriană a gramaticii generative. În termenii lui H. Meschonnic, ceea ce face N. Chomsky în Language and Mind este de a-i "opune lui Saussure o <<lingvistică generală humboldtiană>>. Aceasta din urmă are drept caracteristică esenţială cuprinderea aspectului creator al limbajului..."^[24]. Un tratat de stilistică a figuralului (iar nu a figurii!), precum acel, de dată recentă, semnat de L. Jenny, reia noţiunea de travaliu propusă de Valéry^[25], aducîndu-i două modificări fundamentale: mai întîi, pentru L. Jenny, travaliul este unul de singularizare, iar în al doilea rînd acesta nu se reduce la sfera limbajului literar - ci este însuşi modul de actualizare, de realizare a limbii în (orice) vorbire. Asemenea revoluţionări ale perspectivelor unei stilistici "explodate", ale unui structuralism ajuns la "capăt", readuc în discuţie oportunitatea unor soluţii integratoare, avansate în stilistica începuturilor formalismului - şi, în contextul respectiv, de Caracostea însuşi. Ele vizează - acum, ca şi cu mai bine de o jumătate de secol în urmă - aceleaşi puncte de criză ale stilisticii:

                1. Problema inovaţiei în limbaj - a "figurii" - nu priveşte numai limbajul literar. Ea activează "virtualităţile limbii: coduri, reguli de utilizare"^[26]. O asemenea aserţiune depăşeşte fractura, accentuată de tradiţia formalistă ce căuta circumscrierea literarităţii, între limbă naturală şi limbă literară (ca limbaj specializat). Împotriva unui structuralism extrem, precum acela reprezentat de J. Cohen, în Structure du langage poétique, pentru care limba literară are drept "normă antinorma limbii curente"^[27], figuralul e teoretizat de L. Jenny drept singura posibilitate de reprezentare, de realizare a limbii (= virtualitate), în general. În concordanţă cu modelele noii episteme, postmoderne, limba nu mai e înţeleasă ca un depozit de reguli, măsuri şi unităţi de unde ne servim spre a vorbi, ci, "departe de a fi finită, această limbă e un cîmp mişcător de virtualităţi expresive /s.I.B./ din care unele au devenit reguli de uzaj, şi aproape că s-au încorporat modelului meu de înţelegere a lumii, în vreme ce altele sunt de-abia schiţate, în aşteptarea evenimentelor care le vor trezi spre a le aşeza la locurile lor"^[28]. Cîmp mişcător, "cîmp tensional"^[29], virtualitate în act, limba se redefineşte astfel ca expresivitate, în termeni - poate - mai exacţi decît căutările lui Caracostea (plăsmuire, expresivitate integral trăită etc.) dar numind aceeaşi percepţie procesuală a limbajului, acelaşi efort de a-i sesiza şi defini diacronia perpetuă, care îl pune în cauză şi îl face totodată să fie. Este ceea ce preconiza - fără să realizeze el însuşi - şi Riffaterre, în Eseurile sale: "punctul de vedere specific al stilisticii trebuie să îmbrăţişeze această simultaneitate a permanenţei şi a schimbării. Trebuie să combine sincronie şi diacronie"^[30]. O asmenea perspectivă confirmă atît eforturile lui Caracostea de a păstra, în analiză, caracterul de procesualitate al fenomenului lingvistic (împotriva fragmentării retorice, în unităţi normate vs. unităţi inovatoare), cît şi refuzul său de a considera limba literară ca un limbaj specializat. Acest refuz, precum şi ideea că limba literaturii nu e altceva decît o realizare superioară a proceselor activate în orice act de limbaj, constituie de altminteri şi punctul divergenţei fundamentale între teoria caracostiană şi vederile Cercului de la Praga despre literaritate şi funcţie poetică.

                2. Funcţia poetică (sau estetică) însăşi a limbii se vede readusă în centrul atenţiei de către stilistica poststructuralistă. În stilistica formalistă tradiţională, ea era definită ca o funcţie "abuzivă", forţînd codul^[31]. Mergînd şi mai departe, pentru A. Kibédi-Varga, de pildă, limbajul poetic se defineşte tocmai prin efortul de a se diferenţia de limbă^[32].

                Operînd o reducţie fenomenologică, L. Jenny demonstrează că funcţia estetică nu este decît imaginea - valorizată estetic, printr-o judecată ulterioară - a funcţiei creatoare deţinute de orice act de vorbire, proces figural al cărui rezultat, abia, sunt figurile, ca unităţi "palpabile", obiectivate, la capătul unui "proces estetico-semantic ce condiţionează reconducerea discursului la puterea actualităţii"^[33]. Stilul se regăseşte astfel - ca proces figural - în interiorul funcţiei esenţiale care operează transcenderea limbii în vorbire. Dacă vorbirea (écart) violentează limba (normă), soluţia propusă de L. Jenny pledează pentru acceptarea faptului că limba nu poate exista decît prin această violenţă.

                Anapoda - în sens etimologic - pentru că postula primordialitatea funcţiei estetice a limbii, sistemul caracostian urmărea, de fapt, depăşirea (reducerea) aceloraşi rupturi. Limba literaturii era "expresia cea mai aleasă" (nu discutăm acum imprecizia terminologică a limbajului său teoretic, aflat mereu în chinurile facerii) dar era, nu mai puţin, în primul rînd expresie, id est realizare a limbii. Căci limba există numai ca expresie, iar stilistica trebuie să analizeze structura vie a limbii, descifrată din supremele ei realizări" (s.I.B.)^[34]. Insistăm asupra faptului că "structura vie" nu trebuie citită, în cazul de faţă, ca un exemplu (cum sunt multe altele) al efortului caracostian de a "scrie frumos". Ci drept o aproximare a procesualităţii creatoare, intuite ca unic fundament al existenţei limbii în real. Si, pentru Caracostea, funcţia estetică nu este altceva decît funcţia creatoare (actualizatoare) a limbii. O perspectivă teoretică aflată în război, la vremea sa, cu toate celelalte, care aveau să devină liniile "de succes" în stilistica actuală, şi cu stilistica lui Bally (pentru care "limba literară e rezultatul unei nevoi estetice incompatibile cu banalitatea şi îndeosebi cu sărăcia limbii comune"^[35]), şi cu aceea a Cercului de la Praga (pentru care funcţia estetică "specializează" limba în limbaj poetic), şi cu aceea a structuralismului în căutarea indicilor de literaritate - figuri, alotopii, heterotopii, écart-uri - identificabili în text şi izolabili apoi, prin analiză, ca viruşii în culturi de laborator.

                În schimb, acceptarea ideii că orice inovaţie în limbă - cu alte cuvinte, orice actualizare a limbii în vorbire - tinde spre o valoare estetică, dacă nu este deja una, constituie cea mai generoasă deschidere a stilisticii lui Caracostea spre o antropologie filosofică: fiinţă vorbitoare, omul este prin esenţa sa, în consecinţă, creator de frumos. Într-o atare perspectivă, finalismul estetic al concepţiei sale nu mai este nici nefundamentat, nici excesiv, cum păreau să îl trădeze, la prima vedere, stîngăciile unui limbaj teoretic inferior proiectului pe care voia să îl exprime.

                Problema finalităţii evoluţiei limbii i-a preocupat şi pe teoreticienii Cercului de la Praga, însă consideraţiile lor despre evoluţia fonetică a limbilor, de pildă, rămîn la un nivel tehnic ce refuză (programatic) formularea unor judecăţi de valoare, tot astfel cum refuză perspectiva cauzală şi determinismul neogramaticii. Principalul cîştig teoretic al răspunsurilor oferite de Tezele Cercului (sau de Principiile de fonetică istorică publicate de Jakobson în 1931) la întrebarea "care e scopul evoluţiei?" îl reprezintă introducerea conceptului de sistem evolutiv, pe care se va fundamenta ulterior poetica istorică.

                În opoziţie, finalismul lui Caracostea descinde din vitalismul bergsonian, ce îi oferise teoreticianului român argumente în favoarea atît a viziunii integratoare, cît şi a conotaţiilor organicist-romantice pe care le va da acesteia^[36]. Referirile explicite ale teoreticianului român la postulatul stilisticii sale despre o finalitate estetică a inovaţiilor lingvistice (= a creativităţii în limbă) sunt, cu toate acestea, surprinzător de ambigue. În Expresivitatea limbii române, de pildă, el afirmă cu rezerve extensia absolută asupra limbii a creativităţii estetice ("nu /.../ identificăm întru totul întreg domeniul creaţiunilor de artă cu acel al cuvintelor. Finalitatea proprie plăsmuirii de artă nu există decît embrionar în cuvînt. Ca cineva să intuiască aceasta, e suficient să-şi aducă aminte de atîtea expresii ale limbii comune care, într-anumite împrejurări, ne uimesc"^[37]), dar ridică "nevoia de expresivitate" la rang de determinare esenţială a omului. Expresia s-ar alege în funcţie de criterii estetice înnăscute: "un factor hotărîtor /în evoluţia istorică a limbii, n.I.B./ a fost nevoia de expresivitate, care intervine întotdeauna cînd vorbitorul are de ales între mai multe posibilităţi"^[38].

                Structuralismul tîrziu, rediscutînd finalitatea, îi va prefera - în termenii lui Piaget - conceptul de evoluţie dirijată^[39], indispensabil realizării joncţiunii între conceptul de structură şi acela, regăsit, de geneză. Structura devine în consecinţă "forma de echilibru spre care tinde geneza"^[40]. Caracostea vorbeşte nu de structură, ci de configuraţie. În mod finalist, pentru el, "buna formă", configuraţia, devine un scop în sine al evoluţiei limbii, al creativităţii lingvistice.

                Din nou, aceleaşi două tendinţe fac din teoretizările lui Caracostea unele încă actuale: efortul integrator (= deschiderea spre filosofic a disciplinelor particulare cercetate) şi efortul de a surprinde esenţa (procesuală a) fenomenelor analizate (în cazul de faţă, creativitatea ca dimensiune fundamentînd umanul). Nu altceva caută să construiască, astăzi, ştiinţele limbajului, în cadrul unei noi antropologii filosofice.

                Există însă, oare, o constantă în această continuă inovaţie care este vorbirea, actualizarea limbii? Sau - care e configuraţia subterană pe care - de la limbă la toate formele artei - o realizează creativitatea umană? Punîndu-şi asemenea întrebări (finaliste...), teoreticianul român se întoarce la sursele romantice ale construcţiilor sale. E o reacţie îngemănată cu aceea care - în lingvistica idealistă - refuza să accepte definirea inovaţiei lingvistice ca écart. Inovaţia nu neagă norma, ci o realizează superior - susţineau, înaintea lui Caracostea, Vico, Hamann, Rousseau, Nietzsche şi alţii^[41]. Dar - se va întreba, în descendenţă romantică, şi Caracostea - care e "norma"? Mai mult, este ea doar una lingvistică - sau corespunde unui nivel ontologic, al universaliilor umane? Răspunsurile sale se fundamentează pe relectura lui W. von Humboldt: şi este, după ştiinţa noastră, prima stilistică fundamentată neohumboldtian, paralelă formalismului, în teoria literară europeană. Traducînd "norma" în termenii formei interne, Caracostea deschide o cale (neurmată de nimeni, imediat, şi înfundată de el însuşi, mai apoi, prin ideologizarea discursului) spre transcenderea problemelor lingvisticii, în definirea conceptului, către o dimensiune general-antropologică.

                Înainte de a discuta acest răspuns neohumboldtian şi implicaţiile sale, să observăm că toate consideraţiile lui Caracostea despre faptul de stil ignoră ceea ce avea să devină ulterior o adevărată "marotă" a structuralismului: disponibilitatea limbajului - explicitată prin figură - pentru autoreferenţialitate. Écart-ul - rezumă Tz. Todorov^[42] - e "un mijloc între altele de a face limbajul perceptibil". Nimic pe această temă în studiile lui Caracostea.