PERIFRAZA

PERIFRAZĂ

 = Termenul provine din fr. périphrase, din gr. periphrasis, (cf. peri „în jurul” şi phrazein „a rosti, a exprima” ). Sino­nim: circumlocuţiune, din lat. circumlocutio. Desemnează înlocuirea unei expresii prin mai multe cuvinte, vorbire 24224s188y a ocolită - fie pentru a evita unele neclarităţi sau ambiguităţi, fie pentru încărcătura ei de sugestii. Nu orice P. are o funcţie poetică, P. limitându-se uneori la simpla explicitare a obiectului. Valoare poetică are P. metaforică: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, / Prin care trece albă regina nopţii moartă” (Eminescu, Melancolie). Stilul preţios (v. Preţiozi­tate) se caracterizează prin astfel de circumlocuţiuni, desigur exagerate – precum acelea pe care le-a zeflemisit Molière în Preţioasele ridicole. În clasicismul francez, P. este un însemnat mijloc de întărire a substan­ţei poetice, ca în vestita amplificare din Ciuma dobitoacelor a lui La Fontaine: „Un mal qui répand la terreur... / Mal que le Ciel en sa fureur / Invente pour punir les crimes de la terre (Un rău care împrăştie spaima... / Nenorocire pe care Cerul în pornirea-i de furie / 0 născoceşte pentru a pedepsi crimele pământului). Despre stejar, La Fontaine spune: „Acela a cărui frunte e vecină cu cerul şi ale cărui picioare ating înpărăţia morţilor” (Stejarul şi trestia). P. a fost condamnată de romantici. Victor Hugo se făleşte, în Contemplations (Contemplaţii), că el a sfărâmat „spiralele perifrazei”; dar însuşi Hugo ne oferă acest celebru exemplu de vorbire poetică, amplă şi ocolită, în Booz adormit: „Omul acesta mergea cu nepri­hană, departe de cărările piezişe, înveşmântat în cinste şi-n inul alb”. Vorbirea perifrastică e caracteristică, la noi, lui Al. Odobescu: „Când omul [...] clădeşte cu cheltuială şi sudori colosale drumuri de fier, spre a se transporta pe sine[...]; atunci eu unul declar că omul şi-a pierdut cel mai scump odor al inteligenţei sale...”. În general, în literatura mo­dernă, stilul perifrastic e caracteristic unei anume preţiozităţi.