PESCARUL AMIN

PESCARUL AMIN

NU"SE ŢINE MINTE DE CÎND DUNĂREA, umflată de ploi şi zăpoare, nu se mai vărsase atît de năprasnic ca în primăvara aceea. Fluviul era un imens şir de dîmburi rosto-golitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă pu­hoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bîrdanele bălţilor, în cîmpia oablă, în toate rîurile şl gîrlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau.

Şi, cu ele odată, duiumuri de peşti, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii şi crapii cît viţeii, la fîţişoarele cit gîngăniile. Izbiţi de sloiuri, buimăciţi de mîl, tîrîţi de iu­ţeala vijelioasă a şihoaielor, tărbăciţi de valuri, peştii căutau scăpare la maluri şi curgeau de-a valma cu inundaţia, în toate bălţile, lacurile, ghiolurile, gîrlele şi prevalurile din laturi.

Vremea pescuitului întîrzia. De Dunăre, nici vorbă. Dar chiar în bălţile necontenit frămîntate de năboaie nu se putea arunca plasă ori năvod : se făceau ferfeniţă. Peştele, mahmur, se ţinea numai la adînc, pe funduri, în nomoale şi cotloane. Deasupra se învăluiau cîrduri piuitoare de pescăruşi, chitind zadarnic prada în undele sterpe. Roiuri de raţe făr' de rost, liote de lisiţe alungate, vîrtejuri de gîşte deznădăjduite, spîrcaci necăjiţi, bîtlani amărîţi, babiţe îmbufnate, cormorani bosum­flaţi se foiau în toate părţile, cătînd tihnă pentru pui ţa t. Toţi, oameni şi lighioi, aşteptau cu ochii pe mîniile dezlănţuite.

în sfîrşit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. Delta, scufundată în noiane, ieşi din haos. Satele, pînă atunci ca nişte cetăţi asediate de hoardele apelor, se despresurară. Pustiul bălţilor prinse să se însufleţească. La limanuri, pe după coturi, se iviră tot felul de barcazuri vîslind spre aşezările de

pescuit.

Marea baltă a Nazîrului îşi primi şi ea oamenii. O ceată, cu un brigadier în coastă, porni din sat, în cîteva bărci, spre capătul de către Dunăre. Acolo, la coada ei, balta se leagă de

30

fluviu printr-un grumaz, o gîrlă, lungă de cîţiva kilometri şi îngustă ca la zece stînjeni. Este Pocioveliştea, un vechi fund de albie, un preval, pe alocuri foarte adînc. Prin acest gîtlej năvăleşte odată cu inundaţia sumedenie de peşte în baltă. Şi tot prin el fug înapoi cînd apele se tr 444y2424e ag, supte de Dunărea în scădere.

Atunci, la acea vreme potrivită a înapoierii, pescarii tre­buie să le taie calea, să nu scape în fluviu, nnde-i cheamă aprinsele legi ale biologiei lor. Clipa prielnică o simt, cei din-tîi, somnii... Ei dau semnalul şi pornesc cu urdiile de crapi şi celelalte seminţii dunărene după ei, într-o migrare fantastică. E de ajuns o noapte, ca balta pînă atunci doldora, să rămînă săracă. înştiinţaţi de semnele adunate din străvechime, pescarii nu le dau răgaz. Cu multă vreme înainte ei se pregătesc de pîndă şi-i aştepată la locuri prielnice, cu capcanele întinse.

Ca în toate primăverile, pocioveliştenii pătrunseră în gîrlă şi o străbătură mai mult de jumătate. într-un loc prevalul se strîmtcază ; dar, repede, scăpat din strungă, el îşi lărgeşte numaidecît albia într-un mare ochi de ape rotitoare, lat şi adînc, după care se gîtuie din nou, alcătuind între cele două sugrumături o bulboană, un ghiol, prin care gîrla curgea mai departe. Aici este vestitul vad de pescuit cu garduri al Pocio-veliştii. Două rînduri de bulumaci, bătuţi pieptiş de-a curme­zişul gîrlei, ţin calea apelor : un rînd la capătul de către baltă al bulboanei, cellalt la capătul de către Dunăre. între ele, ochiul ghiolului.

Scheletul capcanei, bulumaeii negri, ieşiţi ca nişte catarge din apă, stau acolo neclintit de zeci şi zeci de ani. Numai gar­durile ce se încheie între ei se aduc din sat în fiecare primă­vară.

Aici traseră oamenii luntrile la mal să 'descarce materialul pentru clădirea prinzătorii. Brigadierul se iţea de colo pînă colo, dînd porunci anapoda : un ăla butucănos negru şi buzat, făcut din proaspăt şef. Ingîmfat şi gură mare, se căznea gro­zav să facă pe deşteptul. Altfel, prost pe toate părţile şi în toate felurile.

— Amine, porunci el, văzînd că oamenii habar n-au de ci, Amine, hai sus.

Un pescar arătos se desprinse din ceată şi-l urmă. Amîn-doi, căţăraţi pe o grindă prinsă de-a lungul stîîpilor, ca o punte de la un ţărm la cellalt; cercetară, loviră, hîţînară fiecare taraş în parte, ciocăniră, bocăniră de jur împrejur schelăria... Sub ei gîrla curgea sumbră, iute şi aspră din Dunăre spre baltă,

31

printre bulumacii negri, de care se izbea cu un vuiet greu şl înăbuşit o duduială adîncă, subpămîntcană, ce umplea de frea­măt neîntrerupt lemnăria şi îi tremura şi pe ei. Coborîră.

—  Nici o grijă, încredinţa şeful pe oameni. Ţine şi o mie de ani... Le mai tragem nişte maiuri în cap, numai aşa, de

petrecere.

—  Tigvele, mă ! Unde-s tigvele ? se zborşi  către  oameni. Doi săriră într-o luntre, vîsliră pînă la cel dinţii stîlp, de

care se căzniră să lege o tigvă goală. Curentul le-o smulgea din mîini ca vijelia un zmeu de -hîrtie. Legară apoi alta de piciorul din mijloc şi o a treia de stîlpul de lîngă malul dim­potrivă. Gîtetrele trăgeau ţintă ca nişte săgeţi spre baltă. Sfo­rile le zbîrnîiau tari şi încordate sîrmă.

—  Hm ! Apele trag grozav la baltă. După tigve nici într-o săpiămînă nu se întoarce cumpăna. Tu ce zici, Amine ?

—  Ia fugi încolo, domle, cu copilăriile dumitale ! Ce ştiu capetele alea seci ? Nu te uita la faţă : apele îşi mută umble­tele de la fund. Acolo se petrece întîi schimbarea. Dedesubt stau puterile.

—  Ei, dar tu ce crezi ? Pe cînd ?

Amin nu spuse nimic. Gol, intră încet lîngă mal, cu mîi-nile prinse în stuf. Dar apele nu-l răbdară. îi loviră cu violenţă picioarele şil răsturnară... Trebui să înoate pînă la un stîlp, de care să se caţere, ca să se întoarcă.

—  Azi nu, poimîne seară vă spui, hotărî el,  şi se trase deoparte, să aprinză focul.

Zilele şi nopţile următoare au stat pe rînd cu ochii pe tigve şi auzul aţintit la vîjîitul apelor, adulmecînd o schim­bare.

A treia seară Amin intră iar. înainta greu pînă la întîiul stîlp. Apa îi venea la gît şi-l bătea cu spume şi bolboroseli. Pieptul, mîinile, picioarele îi zbîrnîiau în chipuri deosebite, după deosebitele niveluri la care şedeau în gîrlă, şi pipăiau ca nişte antene iuţelile curenţilor, durităţile ca de corp tare ale "izbirii apelor în toate caturile trupului şi trăgeau încheieri. Tălpile, mai ales, prubuluiau, măsurau, luau înştiinţări despre gîndurile apelor de la fundul unde aleargă peştii. Se afundă, tot, de cîteva ori; zăbovi în adînc şi ieşi, hotărît.

—  De azi în trei zile trebuie să fim cu gardurile încheiate. Tovarăşii îl priveau întrebători.

—  Lîngă maluri apele se înmoaie. Nu mai trece mult şi încep să se-ntoarcă.

32

—  Dar mijlocul î

Şi brigadierul arătă spre efiingă şMÎoaîeîdr 3îrî miezul gî'r-" lei : se smucea învolburată şi făcea să tremure stâlpii...

—  Nici mijlocul nu mai are putere... L-am luat în piept Balta umflată are să borască pe curînd în Dunăre.

Şi spuse asta parc-ar* fi văzut-o aievea icnind.

—  Păi nu vezi că n-au gînd să Intre în cumpănire ? Apele Dunării stau tot mai sus... îl sîcîi şeful.

—  Ce, eu parcă zic c-au intrat ? Dar mi-am înfipt palmele pe fund...Gîrla nu mi le-a mai smuls. Ba, uite, m-a lăsat să-i fur asta.

Şi-şi desfăcu pumnii plini de nisip.

Nisipul ca nisipul, dar peştii ? Gă de ei este vorba. Mai urcă din Dunăre ?

Şi brigadierul, grozăvit, îl privea încruntat.

—  Gît am prefirat apele nu s-a strecurat nici unul. Dună­rea a înţărcat, cum ştii...

—  Atunci ce fac 1 Amin zîmbi...

—  Stau în baltă, gata, strînşi ca ostile, şi aşteaptă po­runcă de la împăratul lor, vreun somn înţelept, să ne treacă pe sub nas cît stăm de vorbă şi nu ne apucăm de treabă... Hai, băieţi !

Şi fără să mai spuie altceva, înşfacă o bucată de gard

intră cu ea în apă.

Lucrară toţi noaptea întreagă la lumina stelelor şi zilele următoare, goi, cufundaţi în apele iuţi şi reci, bîjbîind fundu­rile, ca să potrivească, să alcătuie, să înnoade bucăţile de gard între stîlpi — pletoşi şi bărboşi ca nişte zei ai apelor, se afun­dau, ieşeau de sute de ori, gîfîind, ca să răsufle. Apele stin­gherite bolboroseau curgînd deasupra lor, dar nu-i putură zăticni. Pînă-n a treia dimineaţă ghiolul, din fund şi pînă de un stat de om deasupra feţei, sta prins între două zăplazuri de şipci şi trestii, prin pereţii cărora gîrla îşi strecura apele. Cele din urmă au fost alcătuite în gardul din faţa bălţii, clapele capcanei. Nişte uşi mlădii care se deschid cu mare meşteşug numai la apăsarea dinafară, din gîrlă : ca la cursele de şoa­reci.

Cînd apele bălţii se-ntorc năvalnice şi curg înspre Du-răre, peştii năvălitori cu ele deodată împing, deschid clapele

33

şi intră în prinzătoare, în ghiol... Şi nu se mai pot întoarce... Orice a căzut rămîne bun prins acolo. Al doilea gard din spate stă, neclintit, stavilă în cale.

Treaba sa sfîrşit, prinzătoarea este încheiată, aşteaptă numai vînatul... Oamenii strînşi de plecare îşi vorbesc la ureche. De acum înainte de jur împrejur şi pînă departe ni­meni nu are voie să facă nici cel mai mic zgomot; peştele e nespus de temător. Sperios, se întoarce din drum...

Ca în fiecare an, Amin rărmne să vegheze singur, săptă-mîni în şir, peste toată muţenia meleagurilor. Nimeni nu-i spune măcar : „Amine, ai grijă"... Nici măcar neisprăvitul bri­gadier. E de prisos : toţi ştiu bine că nu e altul mai iscusit, mai harnic, mai înţelept să cîrmuiască cu putere şi cuminte trebile şi rânduielile gardurilor prin toate întîmplările ee ar

veni peste ele.

Şi tovarăşii plecară la alte cherhanale, pentru alte corvezi. Amin nici măcar nu-i petrece. Rămas dintr-o dată singur, ia în stăpînire singurătăţile. Rar s-abate cîte o pasăre. Uneori, dimineţile şi serile, intră sau iese vîntul din frunzişurile săl­ciilor ori flutură fustele verzi de stuf ale malurilor.

De sus, de pe grinda întîiului gard, ca un comandant la prora unei corăbii pe jumătate scufundată şi înţepenită între ţărmuri, Amin veghează necontenit peste această împărăţie închinată muţeniei. De acum încolo vremea toată şi-o trece dînd tîrcoale capcanei pe toate laturile. De zeci de ori se cu­fundă să dibuie pulsul gîrleî, năzuielile curenţilor, să pîndească punerile la cale ale peştilor, răsufletul bălţii, uneltirile Du­nării...

Aşteaptă. Abia îmbucă fărîme de merinda rece. Se culcă rar, totdeauna în pielea goală, doarme iepureşte, sare si sar aleargă să cerceteze. Aşteaptă... Şi iată, la început încet, pe nesimţite, ca la un uriaş ornic cu apă, balta îşi întoarce bâ-,ica prea plină şi începe să-şi răstoarne apele prisoselnice în cea­laltă imensă băşică, Dunărea, care le soarbe în matcă... Intîi domol, apoi mai iute, tot mai repede, pînă ce gîrla Poeiove-liştii, schimbată ca printr-o minune, curge furioasă de-a-ndoa-selea, din baltă în fluviu, izbind în gardul dinţii, cel cu clapele. Amin, într-o necontenită alergătură, când în sus, pe pun­tea clin faţă, cînd pe cea din spate, trebuie să se aţie peste tot. Sub el gîrla curge iute pe fundalul neclintit al unui neostoit

34

subpămîntean duduit. Apele, îngreuiate de piedica zăplazmi-lor, se încarcă de ciudă, curg dense, dure, ca de rece metal topit... Şi întreaga alcătuire dîrdîie din rădăcinile-i afunda pînă-n vîrful bulumacilor unşi cu catran.

Amin priveghează neadormit. Simte cum curge sumedenia de peşti în oborul închis, pe măsură ce gîrla îi leapădă acolo şi apoi îşi vede înainte de cale... Iar ghiolul se umple. ©înd vreun somn barosan, vreun crap de zeci de ocale se izbesc şi pătrund prin strunga clapelor, gardul, înfiorat, se cutremură. E)e cum cad în leasă, Amin îi urmăreşte cu ochii : îi cunoaşte după vălurarea ce fac spinările lor puternice pe faţa undelor t şi nu-i slăbeşte din priveghere pînă nu-i vede că se potolesc \ şi se aşază ; stă gata să sară, dacă musafirii, năbădăioşi, ar ¹ cerca să dea asalt gardurilor. Peştii nu renunţă la scăpare t mereu năzuie la tălpile zaplazurilor, scormone dedesubt. Une­ori izbutesc să dezgardine şipci, să rupă trestiile, să sape hrube, pe unde răzbesc afară şi fug în Dunăre. Amin simte : cînd peştele e afară din cale de liniştit, nu se învîrteşte în faţa unde­lor, nu e nervos, nu se fugăreşte, e semn că se petrece ceva, lucrează la vreo gaură de scăpare.

Atunci Amin se scufundă, cercetează temeliile şi dă ocol de-a buşilea pe sub stînjenii de apă gardurilor. Găseşte spăr­tura, iese pe mal îndată, înhaţă maldăre de şovar, saci cu pie­triş, bolovani, le cară acolo la fund pînă drege stricăciunea şi întăreşte temelia. îndeletnicirea asta nu numai că nu-l oboseşte, îi place.

Amin are în toată făptura lui ceva de mare amfibie. Înalt, şui, cu pieptul marc, ieşit înainte şi umflat pe lături, un piept larg cuprinzător, cu albia pînteeului cînd suptă, cînd îmborţo-şată cu aer, cu braţe lungi şi palme late ca nişte lopecioare, cu coapse şi picioare aşijderi deşirate, el se scurtează şi se lun­geşte în apă, zvîcnind ca broasca din arcurile încheieturilor de la toate mădularele. Pielea pe el, lunecoasă, nu are fir de păr, moştenire din moşî-strămoşi a neamului Aminilor, care se zice că s-ar fi trăgînd din peşti. Cînd iese din gîrlă el nu rămîne leoarcă : se zvîntă într-o clipă. Tăbăcit de vînt şi soare, e în­crustat ca de nişte solzişori : locurile porilor îs astupate de mîl şi de mîzga peştilor, cu care necontenit se freScă în bulboană. Se poartă tuns mărunt şi-şi rade barba, ca atunci cînd se ridică din străfunduri să poată căsca ochii mari. Să nu-l orbească şiroaiele din părul căzut pe faţă. Din cel mai mare pescar al meleagului, stăpîn din mosi-strămoşi peste mai bine de trei sferturi din trupul bălţii, cu vadurile, acareturile şi cherhana-

35

lele ei, pe Amîn noua rinduială a dreptăţii averilor l-a pus paznic al gardurilor Po-cioveliştii. El s-a mulţumit şi cu atit, bucuros că-l îngăduie să aibă de-a face cu apa şi peştii.

Aproape se împlinea săptămîna... Amin, la pîndă sus pe grindă, iscodea întîmplările, rînd, deodată, gardul de sub el, izbit cu furie, se clătină gata să se prăvălească. Prin aripile capcanei care pîrîiră din ţîţîni se rostogoli ceva năprasnic : abia zări fulgeratic spinarea unei nămestii ce undui o clipă la faţa undelor, apoi se°"âfundâ In 'oulboanaT

Ceva ncmaiobişnuit, neaşteptat căzuse. Numaidecît o undă de peşti  din  soiul celor ce  funduri  se   ridicară   speriaţi şi se risipiră în toa

pe funduri  se   ridicară   speriaţi şi se risipiră în toate părţile.

„Un somn uriaş", îşi spuse Amin. I se mai întîmplase asta în viaţa lui de pescar. 6 fi poate cel care de cîţiva ani bîntuie balta, nărăvit la prădăciuni şi spaima copiilor la scaldă. Şi se bucură. Are să se lupte cu namila, să o prinză. Numai de nu i-ardărîma capcana în asalturile lui asupra gardurilor...

Dihania nu stă liniştită. Alte stoluri de peşti stîrniţi din fund se ridică şi se lasă, mutîndu-se de colo-colo.

,,E bătăios", îşi zicea pescarul.

Gardul din spate se cutremură iarăşi de cîteva ori ; apoi se zgîlţîi cel din faţă. Inima lui Amin, o clipă, încremeni... Re urmă, linişte în toată bulboana... Jigadina nu mai dele niei un semn... Asta îl neliniştea şi mai rău pe paznic. Ce face acolo în fund diavolul ? Ce unelteşte ? Unde scormone ? Şi nu mai avu tihnă. De zeci de ori pe zi şi tot de atîtea ori pe noapte se cu­funda. La început pe dinafară capcanei, de teamă să nu-l ples­nească năprasna cu coada, să-i frîngă şalele ori să-i înhaţe vreun mădular. Şi veghea temeliile prinzătorii numai din părţile de către gîrlă. Le căptuşea cu bolovani, le întărea cu proptele. Şi iar se întorcea sus pe punte să spioneze mişcările fiarei. Nu izbutea însă s-o dibuie : jigadina se ţinea numai la fund. Nu ţîşnea lacom în fugăreala prăzii.

„E sătul, îşi spunea Amin. Ori poate e prea bătrîn. li place să doarmă... Mai bine !" Şi se încumetă să se cufunde iar in ghiolul capcanei. Acolo căsca ochii mari prin adîncuri să-i ză­rească năluca : nu aluneca nici o umbră uriaşă prin străve-zi-mîle întunecate. Se tulbura totuşi de avuţiile vînatului : călca •pe pardoseli de peşti în stive.

36

La al doilea gard îi găsea grămădiţi troian : dacă n-ar fi fost proptit pe dinafară-, zăgazul s-ar fi năruit. Jos şedeau crapii cei mari, mai paşnici ; peste ei, somnii, mereu aprigi, hrăpăreţi } rnai sus, somoteii tineri ; deasupra, peştele mic, sprinten şi aprins. Şi peste ei toţi, teancuri de plătki, năvîrlioase. Spriji­nite cu coada în straturile de dedesubt, ele se încordează, ar-cuindu-se, îşi fac vînt şi cad, plescăind, înapoi. Uneori, cînd apele urcă, ele saltă aşa de sus, că izbutesc să sară afară.

Amin se străduia zi-noapte în încercări, se morfolea în planuri, cum să facă să prinză el singur, fruntea vînatului ,J|a£â Joălţii, dovedindu-şi lui însuşi vitejia si iscusinţa de prea multă FreîTîe nemaipuse la probă. Ştia bine că se frămîntă zadarnic : n-avea nici de unele, doar mîinile goale. Dar mai ştii ce poate aduce stăruinţa ? Şi nădăjduia. Sta cîteodată pe mal, lîngă un. cotlon de peşti, nadă pentru lăcomia jiganiei, şi-l aştepta : dacă ar ieşi, i-ar înfige cangea în carne... îşi da seama că e o copilă­rie, însemna mai puţin ca o ciupitură de purece. Dar asta l-ar fi răcorit, i-ar fi potolit nerăbdarea.

Pînă la urmă, îl păli un fel de nebunie. §La_vîrît chiar el un picior în apă şi I-a ţinut mult timp aşa, bălăbănindu-l, mo-nTrftifl :j£f|iij£itn In rnrnr rin nn\ /iihanja. poate s-ar hotărî -să se repeadă. Dar, pînă să-l apuce, el l-ar izbi cu lancea. Nici viclenia asta nu i-a izbutit. Uriaşul stă necontenit la fund. Ce-o ii făcînd ? Nu e mort; că hoitul s-ar fi ridicat şi ar pluti, tăbărît de ceilalţi peşti hrăpăreţi... Dar dacă i-ar veni pandaliile să fugă ? Şi-l roade spaima să nu se opintească în garduri, să i le dea jos palanca, sau măcar să i le găurească şi să scape.

Nu mai mănîncă, nu mai doarme, în mîini cînd cu cangea, cînd cu bolovani ori săculeţe cu pietriş, aşezîndu-le, metereze, gardurilor.

La săptămîna a picat (iievastă-saţîntr-o lotcă, cu mălai şi merinde. Premenită şi dichisita, cu o muşcată la ureche, venea să stea o zi şi să doarmă noaptea acolo. S-a mirat cînd l-a văzut atît de ogîrjit.

—  Eşti bolnav?

Şi vru să-i petreacă braţele f5e după gît. El o îndepărtă, sanchiu...

—  Am treburi multe... Şi tăcu.

Femeia nu se lăsă, ii descusu, pînă îl înduplecă să se des-tăinuie. Ii povesti scurt toata întîmplarea şi-i făcu vînt acasă, «ni vorba pentru brigadier să vie numaidecît cu echipa. Trebuia ^că renunţe a săvîrşi singur isprava.

37

j: — Spune-i că plesneşte capcana de atît vînat. Şi mi-e că dihania dărîmă gardurile. Să aducă cîrligele cu lanţuri... Şi nă­vodul cel mare, care cuprinde toată bulboana. Să nu uite halcile

de carne împuţită.

Şi o petrecu lung ou ochii cum vîsleşte înapoi... Intîia oara privi de sus de pe grindă, de unde se vedea departe. Pînă acum ţinuse ochii numai în jos, pe ape. Şi se minună... launjdaţia sg Jaăsese.. Ţinutul îşi lua din nou înfăţişarea lui obişnuită. Grin­durile se scuturau din volbura spumelor. Ieşeau plaure înflorite. Răsăreau ostroave cu laţele sălciişurilor zbicite. între ramurile gîrlelor astâmpărate înverziseră  plavii...  Uscatul se despărţise de ape şi îşi ridica tărîmurile dintre braţele fluviului, care îşi părăsea prada. Satele ridicate pe podmoluri albeau dintre gră­dinile cvi pometuri, Holde de stuf mîlit îşi sculau din palăndi moţurile înspicate. Cuci întîrziaţi îşi isprăveau popasul în pădu­rile dobrogene şi urcau, cîntîndu-şi numele, spre ţară, pe urma celorlalte păsări călătoare. Dimpotrivă, cîrduri de stîrei şi roate de berze se întorceau  la  loc  pe  meleagurile lor obişnuite, la smîrcurile şi mlaştinile rămase pe urma  scăderii apelor. Şi e undă de plăcere mîngîie sufletul împovărat al paznicului. Delta renăştea la viaţă, ou visteriile doldora de peşte.

Echipa sosi seara. In tăcere, toţi ascultară întâmplarea cu somnul uriaş... Se întinse cirligele pironite adînc, împănate cu ■Impuţichmi. Clătinară stâlpii, cercetară temeliile.

—  E în regulă, declară brigadierul.

Şi  iar  sîcîi pe  Amin cu fel şi fel de întrebări  nercade.

—  Dacă mi-o cădea la eîrlige, îl duc la Bucureşti, se lăuda el. E o expoziţie a pescăriilor noastre.

Şi, fălos, se şi vedea, alături de somnul uriaş, într-o sală plină de cele mai înalte autorităţi, dînd lămuriri şl primind răsplată... De gîtul dihaniei avea să atîrne o tăblie pe căina scrie :  prins * frHfpd imi   Fistic  Ion,   conducătorul  echipei

„Pociovelişbea."

Pe Amin vorbele astea îl pîşcară dureros, chiar parcă de înîmă. îi părea rău, tainica lui jivină să fie astfel pîngărită, în­tinsă Şi dezvăluită tuturor. Şi parcă nu mai dorea s-o pânză...

Vegheară, dormiră cu rîndul.  Dimineaţa trascră cîrligele,

goale.

— Hei, nu s-a  prios î E viclean al dracului ! îl categorisi

brigadierul.

Nici vorba asta nu-i plăcu lui Amîn.

De ce să-l dea dracului ? E şi el,  nu numai în rînd, dai? chiar deasupra celorlalţi peşti ai lui Dumnezeu.

88

—  T,a uăvod, TTcueţî! ""porunci şeful. Cu cine se pune el ?

Patru oameni pe un mal al bulboanei şi alţi patru pe ce­lălalt, desfăşurară un năvod cît toate zilele, înzorzonat cu go­gonele de plumburi... Şi se puseră să rînească apele... Deodată, năvodul se propti într-o piedică şi o povară nebiruită îl opri. Pescarii se opintiră, o dată, de două ori. A treia oară greutatea din adînc se uşura, năvodul porni să se mişte, sus, mai sus. Ond ajunse la faţa apei, o namilă se săltă cu furie, se zvîrcoli, căzu la loc în plasă, o sparse şi într-o clipă se duse cu ea la fund. Năprasnica smucitură tîrî deodată cu năvodul şi oameni, In bulboană — de unde izbutiră să iasă, înspăimîntaţi.

—  Mare noroc  că  nu  v-a  plesnit  cu  coada să vă zdro­bească ! rîse brigadierul.

Oricît de repede s-a petrecut întâmplarea ,şi oricît de iute « pierit arătarea, tot s-a putut vedea bine că nu fusese somn. Era un morun. L-au cunoscut toţi.

Un morun enorm, cu rîtul de mistreţ, pe căpăţîna mică şi înfundată.                     '                 """

—  Morun ! ■— Morun !

—  Morun !

Strigau toţi ca nebunii.

De-aia se ţinea numai la fund... Rîma, în nămol, cum îi e obiceiul. Şi ei nu se gîndiseră !... Cum să-şi închipuie ? Morunii nu stau niciodată în bălţi. Intră din mare în Dunăre, se plimbă, îşi lasă icrele şi numaidecît coboară înapoi. Cu oel de aici este o-întâmplare nemaipomenită. Amin nu-şi mai venea în fire; trecuse pe lîngă o minune şi o lăsase în mîinile altora. Şi-l durea ca o mare pierdere.

—  Asta se vede că a iernat în vreun   cotlon   mai   cald al Dunării, se iscusi brigadierul, care făcuse şcoală şi citise aseme­nea lucruri în cărţi.   L-au   prins   zăpoarele şi l-au împins cu inundaţia în balta noastră.

Era singura explicaţie. Şi totuşi, nu se mai potoleau. Vor­beau tare, gălăgioşi, uitînd de consemnul tăcerii.

—  Eu l-am prubuluit... E lung ca de zece metri, spurca «nul, încă uluit, care privise de pe grindă.

—  Atunci are peste şapte sute kilograme, spuse brigadie­rul, aşa cum citise la carte.

Lui Amin schimbarea din somn în morun îi a-tîrna din ce în ce mai greu pe suflet. Ca o nenorocire. Dar nu spuse nimic. Nici el nu ştia de ce. Poate dintr-o amintire uRată ? în legă-

39

tură cu ce-i povestise bunioă-su ? Ntti căta să se dumirească. La oe bun ? Şi se întoarse la paza lui...

—  Acum ce ne facem ? întrebau pescarii, după ce iureşul uimirii le mai trecu. Năvodul zace în mijlocul ghiolului. Cîrlige de prins morunul şi maie de pocnit în ceafa lui n-avem. Şi chiar dacă s-ar găsi, nu ne pricepem. Trebuie (pescari speciali,, de la mare. Şi se bălăbăneau bezmetici.

—  Lasă, că alerg eu chiar acum la Tulcea, la direcţie, şi cer de toate. Vin cu oameni de meserie. Nu scapă el... se lega brigadierul, şi urmă : Voi vă duceţi înapoi la treburi. Amin ră-mîne la loc de pază. Cînd mă întorc, vă iau din sat, dacă am nevoie.

•

Amin se găsi iar singur. îi păru bine de asta. Dar se simţea Knced,  mîhnit. El cu morunul  n-avea  nimic de împărţit. Nu intra în socotelile pescuitului  său :   peşte de mare,   zvîrlit în surghiun de năvala Dunării în balta asta proastă. Cu somnul, da, avea pricini şi răfuieli, cum avea cu vecinii din sat, megieşi de ogrăzi. Somnul îi înhăţa regulat raţele si gîştele de pe baltă I-a apucat într-un rînd mielul din cîrdul de oi adus de ccpii la adăpat. înşfâcase botul viţelului care bea apă. Retezase pi ciorul unui copilaş prins la scaldă. Avea de ce să-l prigonească, să-l prinză şi să-l judece. Dar morunul ? Se ştie, ăsta nu se re­pede, nu sfîşîe.   Se mulţumeşte cu peşti mărunţi,   pe   care-i apucă numai cînd vin ca nişte nerozi să-l gîdile pe la mustăţi. Şi îşi trecu vremea pînă la sosirea brigadierului mai mult

în gînduri decît cu treburi.

Brigadierul aducea un inginer  piscicol trimis să cenceteze

,.cazul" şi să ia măsuri pe loc.

Noul-sosit ascultă puţin, se suci, se învîrti. Amin nu-l slă­bea din ochi, ca pe somnii şi crapii cei mari cînd intrau în apele

capcanei.

Insul îşi freca necontenit nasul, îşi ştergea mereu ochelarii, şi între două din aceste îndeletniciri hotărî că nu e nevoie de oameni cu unelte speciale pentru un singur „exemplar".

—  Apoi  cîntăreşte mai bine de şapte sute de kilograme, întîmpină de data asta, sfios brigadierul.

—  Să aibă şi o mie. Nu face nimic. Prindem puzderie de

ăştia în mare...

—  Atunci, zise uimit un pescar, îl lăsăm aici, cu năvodul scufundat şi cu nămetul de peşte nrttins ?

\

—  Nu ! Dăm dinamită şi „rezolvăm dintr-o dată toată pro­blema", spuse simplu şi nepăsător inginerul delegat.

La auzul că are să arunce dinamită, Amin, care se ţinuse deoparte, se încruntă. Dar rămase liniştit» e cu neputinţă una ca asta... gîndi el. Nu e îngăduit de lege... N-are să îndrăznească. Asta nu ştie ce vorbeşte. Dar inginerul urma să arate cum şi ce fel are să împlinească nelegiuirea... Amin îl întrerupse pe ne­aşteptate :

—• Nu se poate, domnule.

—  De ce ? întrebă uimit  delegatul. Şi-şi scoase să şteargă ochelarii cu sticle groase s-ajungă cît pentru zece perechi obiş­nuite.

—  E oprit, zise Amin.

—  De cine ? Şi inginerul îşi frecă tare nasul.

—  De lege.

— De lege ? şi rîse. In împrejurarea de aici legea cade. O înlocuim cu dinamita! şi iar rîse. Apoi serios : Eu constat cum stă cazul şi am putere să hotărăsc : trebuie dinamită. Alte în­cercări nu merită osteneală. Ar fi muncă şi cheltuială zadar­nică. Pentru un fleac.

Amin ieşi din rînd şi făcu un pas. Nici el nu ştia de ce... parcă să-l roage. Poate să-l ameninţe.

—  Nu se poate, întări el cu alt glas, strein. Sar şi se fac praf gardurile cu toată schelăria ;  se  duc  pe  gîrlă peştii ; se strică vadul...

Şi gîfîia... Tovarăşii se feriră spăimîntaţi, parcă sta să se întîmple explozia.

—  De asta să nu duci nici o grijă. Ştim cîtă dinamită să dăm şi unde s-o punem ca să nu vatăme decît peştii.

—  Cînd o aruncăm,   domnule   inginer ? se gudură briga­dierul.

—  Te anunţ în sat la telefon. Să te găsesc aici cu oameni, bărci şi căruţe pentru încărcat peştele. Şi, întors spre Amin : Fină atunci ai grijă, te aţii peste tot.

Se sui în barca cu motor şi se făcu nevăzut. Ceilalţi, gră­mădiţi în lotci, .plecară la mămăligă şi ciorbe, fără să se mat uite înapoi.     ,

Amin, singur, rămase iarăşi domn peste pustietăţile întris­tate. Gîndul dinamitei îi aprindea din ce în ce creierii. Auzea aievea detunăturile, vedea ţîşnind snopi înalţi de apă, bulboana

,41

40

cutremurată zvîrlindu-şi din fund nomoalele. Şi numaidccît o umplea sumedenia de peşti plutind, ucişi, cu burţile albe în bus, urechile podidite de sînge în bătaia valurilor... Şi moru­nul ? Nu mai vru să privească. îşi acoperi ochii cu palmele, deşi ştia că e amăgire.

Neputincioasă, revolta lui se prefăcea în fiere ce-i pătrun­dea cu uriaşă amărăciune, carnea, îi coclea minţile. îşi simţea braţele amare, picioarele înveninate.

începu să-l apese o neagră grijă necunoscută, să-l gîrbo-yească povara unei spăimîntătoare răspunderi.

— Mi s-a vărsat fierea în sînge, gîndi, dîndu-şi scama de

ce i se întîmplă.

Privi apa, pămîntul,zările ^:. ochii lui puneau pete galbene peste tot unde i se aşezau privirile. Plecat peste unda lucie, îşi căută chipul : i se arăta aşijderi verde-galben. Răsfrîngerea frunzişurilor? Se ridică, icni de cîteva ori nişte bale verzi, în gustul pelinului.

Cercă să se liniştească. Dete de nenumărate ori ocol gar­durilor. Din obişnuinţă... în neştire. Fără interes... Cu nici un gînd de pază. Dezbărat de orice grijă pentru supraveghere. Ca p preumblare.

Trecuse mult dincolo de amiaza mare... Obosit, sleit, se urcă şi se lungi, împotriva oricărui obicei, pe bîrna punţii din faţă, o încolăci cu braţele... Sub el apele curgeau cu vuiet din ce în ce mai legănător. Şi, ca niciodată, se cufundă într-o beznă de somn ea un prunc.

Cînd se trpy.i  rWhrvrîsp noaptea .. Se dezmetici. Scoase capul în afara grinzii şi privi dedesubt adîncul bulboanei... Ciudat : aşa, dintr-o dată, acum o străvedea uşor pînă la fund. Vedea bine : unii peşti odihneau nepăsători pe nomoale : alţii forfo- 1 teau între două ape ; la faţă, ştiucile săreau de un cai ; crapii | se smuceau spre văzduhul neîngăduit; ici-colo clipoceau mrene_f argintate, pi atici parcă aripate se avîntau să zboare. Căută mo-j runul ; îndelung.   Nu-l  află.   Se   ascunsese? Şi se-neiudă. îşi' aminti de basm : cineva dinlăuntrul lui îl învaţă să se dea de trei ori peste cap, ca voinicul năzdrăvan, şi are să se pro facă în gînd... Ghidul pătrunde pretutindeni... Cit era de amarii, tot îşi zîmbi : încercase în copilărie toate tumbele. — Nu aşa... ci în suflet, îi şopti lăuntnil. Aha... să-şi întoarcă de trei ori peste cap sufletul ? ! Aşa se poate.

Se auzea şi se asculta Vorbind u-şi şi răspunzîndu-şi sin­gur. Să cerce. Ce strică! Şi se încorda... O dată : şi intră ca în fundul morţii. A doua oară : şi ieşi ca dintr-un înec. A treia bară : se opri într-un luminiş de adînc. Şi iată, se făcuse gînd. De ce nu ştiuse asta mai înainte ? Trebuise să vie ananghia să-l înveţe ?

Acum coborî acolo în fund cu toate ştiinţele gîndurilor ■■**' pescăreşti. Se strînse în sine ca într-o dureroasă rugăciune, ■numai_ să descopere morunul. Pentru ce ? Să-i ceară iertare ? Să-i cerşească sfat ? Să-i implore ajutor ?

Căci el nu ştia, nu se pricepea să-şi întoarcă chipul în sus, spre Cerul de deasupra. Numai plugarii fac aşa, cerşind de la Dumnezeul lor ninaip Parii au cerul lor în fimrliil hţt"W • cer mult mai adînc ; ameţitor de misterios... Dumnezeul lor nu umblă pe nori : se poartă pe mugetele talazurilor, prin vârte­juri şi anafore, pe chiţii şi morunii biblici. Unul din aceştia se afla închis aici, şi Dumnezeu trebuie să fie pe aproape.

Un mare, solemn fior îl străbătu, din creier, prin măduvă, pînă în vîrful tuturor mădularelor. Ca ţipătul de atac al trîmbi-ţei. Apoi altul şi altul, tot mai iute, tot mai dese. Tremura gol, prins ca de un ger năprasnic. Dinţii ii clănţăneau ca o meliţă nebună. îl întorseseră frigurile copilăriei ? Apoi zgîlţîiturile în­cetară si simţi că începe să ardă. Arsură lăuntrică, dulce şi f/ bună, ca o mîngîiere de sobă cînd intri iarna în casă. Se poto­lea... îi era bine. Acum se putea uita fără să cadă în cerul de dedesubt.

Se scrută singur : simţea că trece într-o altă adîncă prefa­cere. Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea... De acum se închina   cugetelor,   odihnei în gînduri... Ca bunicul... . Oare îmbătrînîse aşa, dtntr-o   dată ? Se cercetă :   poate !   Dar, | oricum, această bătrîneţe se arăta cu toiul nouă, un alt chip al IVieţii... O îmbogăţire a ei cu nemăsurate lărgimi înapoi şi îna­inte, o scumpă atotînţelegere, o dezinteresare împărătească, o f nepăsare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Bătrîneţe grea ! de har şi puteri, dezbărate de carne, strînse, încordate în ele i însele ca pentru o înălţare.   Cum   putea fi bătrîneţe, cînd se ■ Simţea gîlgîind în el ca sucul  uriaş a mii şi mii de alte vieţi stoarse într-o clipă de tot ce aveau mai tare şi mai preţios în ele ca să i se dăruiască lui.

,      Acum înţelegea deplin : viaţă nu este nici ziua de azi, nici ^rtrnîiri_e, nici anul întreg. Vieţii adevărate îi este de ains clina.

■Pa plină în care pumnul destinului toscuieale_

'43

42

Jlucrîmă, ca de spirt. Clipa cînd, copil, a scos singur întîiul peşti?" { Vix\ crap de două ori mai mare decît el. Clipa cînd, într-o noaptp.    aplecat pe gura bunicului să-i audă şoaptele, acesta, cu un oftat ce a încremenit vremile, şi-a dat sufletul chiar în sufletul lui.  Clipele astea nu sînt timp, n-au să moară niciodată... -l       Focul lăuntric se potolea. Sudorile îl brobonau ca o rouă. (Acum o siguranţă atotstăpînitoare îl liniştea. Pentru ce să mai Sape să-şi întărite  fiinţa  ou  întrebări şi ispitiri ?   Asta   face timpul, viitorul. Nu e mult mai bine să lase nedezgropate avu­ţiile destinului, mulţumindu-se cuminte să le ştie tăinuite acolo, ca un avar care nu-şi dezgroapă comoara ascunsă de strămoşi -în beciurile deasupra cărora el doarme ?

\       Şi iată, stînd acolo uitat de treburi,  cellalt mare izvor ai .vieţii, potmolit pînă atunci, de neastîmpăr,  muncă şi griji, se desfundă în el: închipuirea. Ea îi umplu dintr-o dată pustiile singurătăţii şi aîe dezolării cu vedenii, îi croi lumi, îl găti pen­tru îndrăzneli   nemaicercate şi îl ajută   să   ajungă   neajunsu). . •        închise ochii şi străpunse, acum lăuntric, unul după altul, cleştarele   cerului de ape, deschis sub el, boltă cu boltă. Cum seînteiază acolo misterioasele zodii de ape, tinîndu-se de miml . într-o   fantastică  horă   ce  înconjoară  universul!   Printre   ele mişună peştii uriaşi din care i se trage neamul, leviatani şiră- ■ moşi ai legendelor, care cîrmuiau sorţiie pescuitului, chiţii ne- . măsuraţi, morunii balaurbşi   veghind peste adîncimi, biruitori ai tuturor   potoapelor, din care ieşeau pe ţărmuri să nască oa­meni din pîntecul lor rodnic şi să întemeieze neamuri tari pe meleagurile pustiite.   Ocrotitori   prin  veşnicie, îi simţea acum mai aproape şi mai adevăraţi decii pe bieţii pescari, soţii lui, cu care aruncase pîn-adineauri năvoade cît pînza de păianjen şi trăsese la lopeţi cît firele de pai.

Unul după altul, gîndurilc explodau cu zvîcnirl de cartuşe t)e dinamită, rînduite de-a lungul creierilor. Pînă la urmă i le

fparseră.

Capacele cele mai tari fii ascunse săriră, fundurile se ară­tară : nu e-rau ale lui...   Pătrunsese   în   cotloanele zămislirilor dinţii, trecea prin toate întoriochorilc   desfăşurărilor de la în­ceputul începuturilor, vedea tot, cunoştea tot, simţea şi înţe­legea tot... Nu-l mai mărgineau pereţii lui strimţi...                  •* Privea aievea cum'strămoşii nu mai şedeau ca chiliuţole de miere, despărţite, deosebite unele do altele, deşi în acelaşi unic fagur, care era el. Obloanele dintre ei, sub apăsarea ananghiei, '. se .spulberaseră, şi toată avuţia agonisită, toată ştiinţa lor, dr\-

,coperirile, cercetările,   biruinţele   lor   tăinuite,   se  vârsau   duT_; ladîncurile lor în adîncurile acum ale lui'.,.

Cu aceste uriaşe adaose  privi  iar  sub el... In lumina de matostat bătut cu stele, fundul bulboanei era un adînc paradis _t regăsit... în care el intra, Iasînd afară timpul, ca pe o slugă, să-l , aştepte. Are să aştepte zadarnic : el trece în veşnicie...     ""

In măreaţa-i aiurare, el fu aievea însăşi urzeala obştească, »-**         întregul sobor al străvechimii. Nu mai era o frîntură. Se alcă-

tuia, se împlinea cu întregul tot ce era afară. Şi tot ce fusese afară se umplea cu el.

A... acum se putea  uita  lung  fără să cadă în adîncimile corului de dedesubt, în slăvile înălţimilor adîncului.

''Ce însemna, îşi spunea singur, că Cerul de sus, măsurînd vremea, se rotise cu zodiile lui întoarse şi arăta, cu pleiadele şi Carele, miezul nopţii ? Asta o făcea de milioane de ori... Şi tot închis sta. Pe cînd cerul lui, cel din adine, se deschisese. Acum întîia oară. Pătrundea desăvîrşit acolo. Se strămuta întreg. Intîi începu prin nişte fire subţiri, misterioase, de lu­mină : porneau din el, din ochi, din inimă, din vîrful degetelor şi se ţeseau între el şi fiecare din fiinţele tuturor caturilor adîn­cului. Erau gmduri ? Poate. Dar de alt soi, de soiul înţelegeri­lor cît ai clipi. Pricepea bine ; acolo se mişcau stele şi peşti, nu una şi alta, ci topite într-o .singură plăsmuire. Zodiile lumii se strîngeau între cele două garduri... Şi îşi aduse aminte : robite, închise de el ca să le facă mîine praf dinamita.

Ah ! iată şi morunul. Zadarnic se tîrăşte pe fund, căutînd _; să se ascundă   în   dosul   constelaţiilor. E aşa de uriaş, că nu-l încap bolţile. In pîntenpip Ini sH-ălncpsp                       Ai

îl urmări lăuntric ca într-o răsfrîngere de oglindă magică.  Arhanghelul apelor ? Nu. Nu. Acum ştie •_^tmi ° m™-iin v\ ' tăs-strămoşul său, legendarul, de care i se nnvpRtisp. Utvrsp dIn alte lumi d"e ape, de departe, se altolse cu băştinaşii şi înteme-fese între braţele fluviului neamul cel tare al Aminilor. Le dase lege : să nu se atingă de moruni. Apoi pierise fără urmă într-o furtună. Ştie că aiurează, simţea cum delirul creşte nemăsurat, îi umple cu arătări cutremurătoare.

. Dar se desfăşura aşa de repede, că uneori nu-l mai putea

ajunge din urmă. Rămîneau rupturi lungi, goluri negre. Apoi

iar îl prindea. Da, nu i se păruse. Aici  sub el -se  află raiul.

Raiul stă în ape. Cum să îrigăduie'el ca nemernicii   să-l facă

Tarime / Unde avea fcă se mai ducă după moarte. Ah, ştie ce are

 44

de făcut. Acum aşteptarea nu mai trebuie să stea sperioasă, Io- \ oului, în el ; ci să iasă în întîmpinarea întîmplărilor şi durerilor.

încordarea îl luă pe sus, la duhul obîrsii veşnice cu care se înţelese. Timpul ? Viitorul îndoielnic ? nu le va mai îngădui să-l viclenească cu taine, să-i ascunză surprinderi. Le va sili să se deschidă într-o clipă minunilor înfăptuirii depline. De alt­fel, are cheia. E în mîinile lui. Se ridică. O putere liniştită îl purta ea în vis.

Dete ocol de cîteva ori capcanei. Se urcă şi stete îndelung întins pe bîrna din spate. Prubului, socoti, se coborî, îşi umplu pieptul cu tot văzduhul nopţii şi se aruncă. Zodiile speriate se stinseră. Rămaseră numai peştii. Se cufundă glonţ la piciorul stîlpului din mijloc şi se puse cu nădejde să dea la o parte bo­lovanii, sacii cu pietriş, maldărele de stuf. Cele dintîi, apele simţiră şi se grămădiră pe el. în jur mişuna peştilor îl privea holbată.

Se înăbuşea. Ieşi, luă o unealtă, îşi umplu din nou băşiceîe plămînilor şi ale pîntecului şi se afundă în acelaşi loc. Dărâmă, sparse, rupse si făcu a gaură în gardul bătut de toată greutatea gîrlei. Şi o dată cu povara apelor care năvăli pe spărtură şi-£ smulse'mîinile, îl covirşi şuvoiul de peşti zbucniţi peste el. Amin nu putu, sau nu mai vru să aibă timp ? Morunul se ivise ameninţător. Cînd se înfipse în gaura neîncăpătoare şi se opinti, . luă cu el în piept pe Amin, cu care porni vijelios peste gardul care se prăvăli.                                                                          '■

Şi alaiul fabulos al peştilor se desfăşură triumfal, la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor ducînd la" piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintot-dcauna, omul.

1 mai 195