PROBLEMA CONTINUTULUI

PROBLEMA CONŢINUTULUI

Problema oricărui domeniu al culturii în ansamblul lui — cunoaştere, morală, artă — poate fi înţeleasă ca problemă a frontierelor acestui domeniu.

Orice punct de vedere creator, posibil sa 18518m124s u efectiv real, devine în mod convingător necesar, indispensabil doar în corelaţie cu alte puncte de vedere creatoare : numai atunci cînd la frontierele lor apare această necesitate esenţială ca element creator, el îşi află o temeinică argumentare si justificare ; în sine, neimplicat în unitatea culturii, un punct de vedere nu este decît un simplu fapt, iar speci­ficul lui poate apărea pur şi simplu ca un arbitrar, ca un

capriciu.

Nu trebuie însă să ne închipuim domeniul culturii ca un ansamblu spaţial încadrat între frontiere, avînd tot­odată si un teritoriu interior. Domeniul cultural nu are teritoriu interior : el e situat    la    frontiere,    frontierele trec peste tot, traversează fiecare aspect al lui, unitatea sistematică a culturii pătrunde în atomii vieţii culturale, aşa cum soarele se reflectă în fiecare picătură. Orice act cultural trăieşte în mod esenţial la frontiere : în aceasta rezidă seriozitatea şi însemnătatea lui; îndepărtat de fron­tiere, el îşi pierde terenul, semnificaţia, devine arogant,

degenerează şi moare.

în acest sens putem vorbi de caracterul sistematic con­cret al oricărui fenomen de cultură, al oricărui act cul­tural în parte, de participarea lui autonomă sau de auto­nomia lui participativă.

Numai în acest caracter sistematic concret, adică în corelarea şi orientarea lui nemijlocită în unitatea cultu­rii, fenomenul încetează de a mai fi pur şi simplu un fapt nud, capătă semnificaţie, sens, devine un fel de monadă, care reflectă totul în sine şi se reflectă în tot.

_C0   l PROBLEME DE LITERATURA ŞI ESTETICA

Intr-adevăr, nici un act de cultură creator nu are de a face cu o materie absolut indiferentă faţă de valoare, absolut întîmplătoare şi haotică — materia şi haosul, în general, sînt noţiuni relative --ci are de a face, totdea­una, cu ceva deja apreciat si cit de cît organizat faţă de care trebuie să-si ocupe acum, în mod responsabil, pozi­ţia valorică. Astfel, actul cognitiv găseşte o realitate deja elaborată în conceptele gândirii preştiinţifice, dar, ceea ce e important, o găseşte apreciată şi organizată de acţiu­nea etică (practică, socială, politică) ; o găseşte afirmată din punct de vedere religios, şi, în sfîrşit, actul cognitiv provine clin imaginea organizată estetic a obiectului, clin viziunea obiectului.

Astfel, ceea ce preexistă prin cunoaştere nu este un res nulius, ci realitate a actului etic. în toate variantele lui, si realitate a viziunii estetice. Actul cognitiv trebuie să ocupe pretutindeni faţă de această realitate o poziţie esenţială, care nu trebuie să fie, desigur, o ciocnire în­tîmplătoare, ci poate şi trebuie să fie fundamentat sis­tematic pornind de la esenţa cunoaşterii şi a altor dome­nii.

Acelaşi lucru trebuie spus şi despre actul artistic : nici •el xiu trăieşte şi nu se mişcă în gol, ci în atmosfera valo-rizantă încordată a interdeterminării responsabile. Opera de artă, ca lucru, este delimitată spaţial si temporal de toate celelalte lucruri : o statuie sau un tablou elimină fizic din spaţiul ocupat toate celelalte lucruri ; lectura unei cărţi începe la o anumită oră, ocupă cîteva ore, um-plîndu-le, şi tot la o anumită oră ia sfîrşit ; în afară de aceasta, cartea însăşi este cuprinsă între coperţi ; dar opera trăieşte şi are semnificaţie artistică într-o interdepen­denţă încordată şi activă cu realitatea identificată şi apre­ciată prin acţiune. Desigur, opera — ca operă de artă — trăieşte şi are semnificaţie şi în afara psihicului nostru ; ^aici. ea este prezentă doar empiric, ca proces psihic, loca­lizat în timp şi conform legilor psihologice. Opera tră-^ieŞte şi are semnificaţie în lume, care de asemenea este ^vie şi are semnificaţie -— din punct de vedere cognitiv, social, politic, economic, religios.

PROBLEMA    CONŢINUTULUI,    A    MATERIALULUI    ŞI    A    FORMEI ,    gl

Opoziţia care se face de obicei între realitate şi artă sau între viaţă şi artă şi tendinţa de a găsi între ele o anumită legătură esenţială sînt pe deplin justificate, dar necesită o formulare ştiinţifică mai exactă. Realitatea opusă artei nu poate fi decît realitatea cunoaşterii si a acţiunii etice în toate variantele ei : realitatea vieţii practice (economică, socială, politică si morală propriu-zisă).

Trebuie remarcat că în planul gîndirii obişnuite reali­tatea opusă artei — în asemenea cazuri este preferat cu-vîntul „viaţă" — este substanţial estetizată : aceasta este deja o imagine artistică a realităţii, dar o imagine hibridă şi instabilă. Foarte adesea, cînd arta nouă este condam­nată pentru ruptura ei cu realitatea în general, îi este opusă de fapt realitatea artei vechi, a „artei clasice", con-siderîndu-se că aceasta ar fi un fel de realitate neutră. Dar esteticului ca atare trebuie să-i fie opusă cu toată rigurozitatea şi claritatea realitatea încă neestetizată şi deci neunificată a cunoaşterii şi a faptei ; nu trebuie uitat că ea devine viaţă sau realitate concretă, unitară, numai în intuiţia estetică, iar unitate sistematică dată -în cunoaşterea filosofică.

Trebuie, de asemenea, să ne ferim de delimitarea ne­legitimă, nejustificată metodologic, care evidenţiază, după capriciu, doar un aspect oarecare al lumii extraestetice : astfel necesitatea caracterului ştiinţelor naturii este opusă libertăţii si fanteziei artistului sau, destul de frecvent, este evidenţiat doar aspectul social ori cel politic actual. iar uneori chiar realitatea naivă si instabilă a practicii vieţii.

Nu trebuie de asemenea uitat, o dată pentru totdea­una, că nici o realitate în sine, nici o realitate neutră nu poate fi opusă artei: prin însuşi faptul că vorbim de­spre ea şi o punem în opoziţie cu ceva, noi într-un fel o definim şi o apreciem; trebuie numai să ajungi tu în­suţi la un punct de vedere clar şi să înţelegi direcţia re­ală a aprecierii tale.

f,2   j PROBLEME DE LITERATURA ŞI ESTETICA

Toate acestea pot fi exprimate pe scurt astfel : realita­tea poate fi opusă artei numai aşa cum ceva bun sau ceva adevărat poate fi opus frumosului.

Fiecare fenomen de cultură este concret, sistematic, adică ocupă o anumită poziţie esenţială faţă de realitatea preexistentă a altor obiective culturale si prin aceasta participă la unitatea dată a culturii. Dar aceste relaţii ale cunoaşterii, acţiunii şi creaţiei artistice faţă de realitatea preexistentă sînt profund deosebite.

Cunoaşterea nu acceptă aprecierea etică şi prezenta­rea în formă estetică a existenţei, ea se îndepărtează de ele; în acest sens, cunoaşterea parcă nu găseşte nimic preexistent, începe cu începutul, sau — mai exact — mo­mentul preexistentei a ceva semnificativ în afara cunoaş­terii rămîne dincolo de ea, trece în domeniul factologici istorice, psihologice, personal-biologice etc., întâmplătoare din punctul de vedere al cunoaşterii înseşi.

Aprecierea etică şi modelarea estetică preexistente nu intră în cunoaştere. Realitatea, intrînd în ştiinţă, se dez­bracă de toate veşmintele valorice pentru a deveni reali­tate nudă si pură a cunoaşterii, unde numai unitatea ade­vărului este suverană. O interdeterminare pozitivă în unitatea culturii are loc numai prin raportarea la tota­litatea cunoaşterii în filosofia sistematică.

Există un univers unic al ştiinţei, o realitate unică a cunoaşterii, în afara căreia nimic nu poate căpăta sem­nificaţie din punct de vedere cognitiv ; această realitate a cunoaşterii nu este perfectă si rămîne mereu deschisă. Tot ce există pentru cunoaştere este determinat de ea însăşi si - - în principiu - - determinat în toate privin­ţele : tot ceea ce în obiect rezistă cu îndărătnicie şi parcă Re împotriveşte cunoaşterii este ceva încă nedescoperit, se împotriveşte doar cunoaşterii ca pură problemă cog­nitivă, dar nicidecum ca ceva valoro~ în afara cunoaşte­rii -— ceva bun, sfînt, util etc. Cunoaşterea ignorfl O ase­menea împotrivire valorică.

Desigur, universul acţiunii otice şi universul frumosu­lui devin ele însele obiect d r- cunoaştere, dar nu introduc în cunoaştere aprecierile şi legile Ier proprii ; pentru a

PROBLEMA    CONŢINUTULUI,    A    MATERIALULUI    ŞI   A    FORMEI      gj

deveni semnificative din punct de vedere cognitiv, ele trebuie să se supună pe de-a-ntregul unităţii şi legilor cunoaşterii.

Astfel, actul de cunoaştere are o atitudine total nega­tivă faţă de realitatea preexistentă a actului si a viziunii estetice, realizînd prin aceasta puritatea specificului său.

Acest caracter principal al cunoaşterii îi condiţionează următoarele trăsături : actul cognitiv ia în consideraţie numai lucrarea unei cunoaşteri preexistente şi care îl precede, neocupînd nici o poziţie independentă faţă de re­alitatea actului şi creaţiei artistice în determinarea ^]or istorică ; mai mult, caracterul izolat, unicitatea actului cognitiv şi a expresiei lui într-o operă ştiinţifică separată, individuală, nu sînt semnificative din punctul de vedere al cunoaşterii înseşi : In universul cunoaşterii, principial, nu există acte şi opere izolate ; este necesară aducerea altor puncte de vedere pentru a găsi calea do abordare si pentru a face esenţiale unicitatea istorică a actului cognitiv şi caracterul izolat, finit si individual al operei ştiinţifice ; în vreme ce — cum vom vedea mai departe -universul artei trebuie în mod esenţial să se descompună în ansambluri separate, de-sine-stătătoare. individuala — operele de artă —, fiecare dintre ele ocupînd o poziii;-independentă faţă de realitatea cunoaşterii şi a faptei ; aceasta creează istoricitatea imanentă a operei de artă.

Puţin altfel se raportează acţiunea etică la realitatea preexistentă a cunoaşterii şi a viziunii estetice. Această relaţie este exprimată de obicei ca relaţie a imperativului faţă de realitate ; nu intenţionăm aici să intrăm în ana-liiza acestei probleme, vom nota doar că şi în acest caz relaţia are un caracter negativ, deşi altul decît în dome­niul cunoaşterii^x.

Să trecem la creaţia artistică.

¹ Relaţia imperativului faţă de existenţă are un caracter con-flictual. Dinlăuntrul universului cunoaşterii, orice conflict este imposibil, pentru că în el nu se poate întîlni nimic străin din punct de vedere valoric. Ştiinţa nu poate intra în conflict, ci omul de ştiinţă şi, în plus, nu ex cathedra, dar ca subiect etic.

6i

-R03LEME DE LITERATURA ŞI ESTETICA

Particularitatea principală a esteticului, care îl deose­beşte net de cunoaştere şi de faptă, este caracterul lui receptiv, pozitiv-primitor : realitatea preexistentă actului estetic, cunoscută şi apreciată de faptă intră în operă (mai exact -- în obiectul estetic), unde devine element consti­tutiv indispensabil, în acest sens putem spune : într-ade-văr, viaţa se află nu numai în afara artei, ci şi în ea, în-lăuntrul ei, în toată plenitudinea ponderii sale valorice : socială, cognitivă, politică etc. Arta este bogată, ea nu e seacă, nu e ceva specializat; artistul e un specialist numai ca meşter, adică numai în raport cu materialul.

Desigur, forma estetică transferă această realitate cunoscută şi apreciată într-un alt plan valoric, o supune unei unităţi noi, o ordonează într-un fel nou : o indivi­dualizează, o concretizează, o izolează şi o desăvîrşeşte, dar nu-i anulează ceea ce ea are cunoscut şi apreciat: acesta este obiectivul înspre care este orientată forma es­tetică finalizatoare.

Activitatea estetică nu creează o realitate cu totul nouă^l. Spre deosebire de cunoaştere şi faptă, care cre­ează natura şi umanitatea socială, arta cîntă, înfrumuse­ţează, reaminteşte această realitate preexistentă a cu­noaşterii şi a faptei — natura şi umanitatea socială — le îmbogăţeşte, le întregeşte si, în primul rînd, creează uni­tatea intuitivă concretă a acestor două lumi — plasează omul în natură, înţeleasă ca ambianţa lui estetică — uma­nizează natura si „naturalizează" omul.

în această considerare a eticului si a cognitivului înlă-untrul obiectului său constă generozitatea esteticului, ha­rul lui: el pare că nu alege nimic, nu anulează, nu res-

pentru care cunoaşterea este un act de cunoaştere. Discordanţa dintre imperativ si existenţă are semnificaţie numai în interio­rul imperativului, adică pentru conştiinţa etică în acţiune si nu există decît pentru ea.

¹ Acest caracter, undeva secundar, ai esteticului nu diminu­ează, bineînţeles, cu nimic autonomia şi specificul lui alături de etic şi cognitiv, activitatea estetică îşi creează realitatea ei pro­prie, în care realitatea cunoaşterii si a faptei este în mod pozi­tiv acceptată si transformată : în aceasta constă specificul este­ticului.

l

PROBLEMA   CONŢINUTULUI,    A   MATERIALULUI   ŞI   A   FORMEI      65

pinge si nu se depărtează de nimic. Aceste momente pur negative au loc în artă numai în raport cu materialul; faţă de material artistul e sever şi necruţător : poetul înlătură fără milă cuvinte, forme, expresii şi alege pu­ţin ; de sub dalta sculptorului zboară cioburi de marmură ; dar omul interior, într-un caz, şi omul fizic, în celălalt, sînt doar îmbogăţiţi : omul moral s-a îmbogăţit cu na­tura afirmată pozitiv, cel natural — cu semnificaţie etică.

Aproape toate categoriile gîndirii umane despre lume si om : bune, receptive, care îm'bogăţesc, optimiste (de­sigur, nu cele religioase, ci cele pur laice), au un carac­ter estetic ; estetică este şi eterna tendinţă a acestei gîn-cliri de a-şi închipui cele cuvenite şi date ca deja date si existente undeva, tendinţă care a creat gîndicrea mitolo­gică si într-o măsură considerabilă gîndirea metafizică.

Arta creează o formă nouă ca o nouă relaţie valorică faţă de ceea ce a devenit realitate a cunoaşterii şi a fap­tei : în artă recunoaştem totul şi ne reamintim totul (în cunoaştere nu recunoaştem nimic şi nu ne aducem aminte de nimic, în pofida formulei lui Platon) ; dar tocmai de aceea elementul noutăţii, al originalităţii surprizei si li­bertăţii, are o însemnătate atît de mare în artă, fiindcă aici există acel ceva pe fondul căruia pot fi percepute noutatea, originalitatea, libertatea — universul recunos­cut şi evocat al cunoaşte-rii si al faptei ; el apare sub un aspect nou, are o rezonanţă nouă în artă şi în raport cu el activitatea artistului este percepută ca liberă. Cunoaşte­rea şi fapta sînt primare, adică ele îşi creează pentru prima oară obiectul : obiectul cunoaşterii nu este recu­noscut şi nici reamintit într-o lumină nouă, el este defi­nit pentru prima oară ; fapta este viabilă numai prin ceea ce nu există încă : totul este nou dintru început şi de aceea aici nu există noutate, totul este ex origine şi de aceea aici nu există originalitate.

Trăsătura esteticului arătată de noi — acceptarea pozi­tivă şi unificarea concretă a naturii şi a umanităţii soci­ale — ne explică şi poziţia specifică a esteticului faţă de filosofic. In istoria filosofiei observăm o tendinţă ce re-

66   / PROBLEME DE LITERATURA ŞI ESTETICA

vine permanent : substituirea unităţii sistematice date a cunoaşterii şi faptei prin unitatea intuitivă concretă, în-tr-un fel dală şi prezentă, a viziunii estetice.

Unitatea cunoaşterii şi a faptei etice, a existenţei şi imperativului, unitate concretă şi vie, ne este dată în vi­ziunea noastră nemijlocită, în intuiţia noastră. Oare aceas­tă unitate intuitivă nu este ea unitatea după care aleargă filosofia ? Aici rezidă, într-adevăr, o mare ispită pentru gîndire, ispită ce a creat, paralel, alături de marele fă­gaş al ştiinţei filosofici, nu făgaşuri, ci insule izolate de intuiţii artistico-filosofice individuale (fie ele uneori si geniale în felul lor)¹. In aceste concepţii intuitive esteti-zate, unitatea qwasifilosofică descoperită de ele se ra­portează la lume şi cultură, aşa cum unitatea formei este­tice se raportează la conţinut în opera de artă ².

Una dintre sarcinile cele mai importante ale esteticii este de a găsi calea spre filosofemele estetizate, să creeze o teorie a filosofici intuitive pe baza teoriei artei. Este­tica materială este în mică măsură capabilă să realizeze un astfel de obiectiv : ignorînd conţinutul, ea nu e în stare nici măcar să abordeze intuiţia artistică în filosofic.

Realitatea cunoaşterii si acţiunii etice, care intră, cu­noscută şi apreciată, In obiectul estetic şi care e supusă aici unei unificări intuitive concrete, unei individualizări, concretizări, izolări şi finalizări, adică unei elaborări ar­tistice multilaterale cu ajutorul unui material determi-

¹  O  altă  variantă  specifică  a  unităţii  intuitiv-estetice  a  cu­noaşterii şi faptei este mitul, care — ca urmare a predominării aspectului etic asupra celui cognitiv încă aproape cu totul nedi­ferenţiat,  ca urmare  a  unei  libertăţi a  modelării estetice,  mai mare  ca  în  filosofia  intuitivă   (e  mai  puternic  aspectul  izolării sau  al înstrăinării evenimentului  mitic, deşi,  desigur, incompa­rabil mai slab decît în artă, e mai puternic aspectul subiectivi-zării si al personificării estetice si alte cîteva aspecte alo formei). — este mult mai aproape de artă în comparaţie cu filosofia in­tuitivă.

²  Ca mijloc  auxiliar,   de felul  desenului în  geometrie,  şi ca ipoteză euristică, filosoîia poate folosi imaginea intuitivă a uni­tăţii ;  si în viaţă, la tot pasul operăm cu ajutorul unei imagini intuitive similare.

PROBLEMA    CONŢINUTULUI,    A    MATERIALULUI    ŞI   A    FORMEI /   g7

nat, o numim — în deplin acord cu terminologia tradiţio­nală — conţinut al operei de artă (mai exact al obiectului estetic).

Conţinutul constituie elementid^constitutiv^ indispen­sabil al obiectului estetic^ îofma~a?îî§tfcă-fimdu-i core­lativă, care în afara acestei corelaţii nu are în general nici un sens.

Forma nu poate avea semnificaţie estetică, nu poate să-şi îndeplinească funcţiile sale principale în afara ra­portării la conţinut, adică la lume şi la aspectele ei, la lume ca obiect al cunoaşterii şi acţiunii etice.

Poziţia autorului-artist şi sarcina lui artistică pot fi şi trebuie înţelese în legătură cu toate valorile cunoaş­terii şi ale faptei etice : nu materialul este acela care se unifică, se individualizează, se întregeşte, se izolează şi se finalizează (materialul nu are nevoie de unificare, fi­indcă el nu cunoaşte rupturi, nici de finalizare, faţă de care este indiferent; pentru a avea nevoie de finalizare, el trebuie să fie implicat în mişcarea valorico-semantică a faptei), ci structura valorică a realităţii, trăită sub toate aspectele, evenimentul realităţii.

Forma semnificativă din punct de vedere estetic este expresia unei atitudini esenţiale faţă de lumea cunoaş­terii şi a faptei, însă această atitudine nu are caracter cognitiv şi nici etic : artistul nu intervine în eveniment ca participant direct (el ar fi atunci părtaş al cunoaşterii şi acţiunii etice), ci ocupă o poziţie esenţială în afara evenimentului, de contemplator dezinteresat, dar care în­ţelege sensul valoric a ceea ce se realizează, nu ca par­ticipant, ci asemeni unui coparticipant, fiindcă fără o anumită implicare în apreciere este imposibilă contem­plarea evenimentului ca eveniment.

Această situare în afară (care nu înseamnă indife­rentism) permite activităţii artistice să unifice, să mode­leze şi să finalizeze evenimentul din exterior. Dinlăun-trul cunoaşterii şi al faptei înseşi această unificare şi fi­nalizare sînt în principiu imposibile : nici realitatea cu­noaşterii nu poate, rămînîndu-şi fidelă, să se unească cu imperativul, nici imperativul, păstrîndu-şi specificul, să

68   / PROBLEME DE LITERATURA ŞI ESTETICA

se unească cu realitatea. E necesară o poziţie .valorică esenţială în afara conştiinţei cognitive, în afara conşti­inţei care acţionează conform unui imperativ, poziţie de pe care s-ar putea înfăptui această unificare şi finali­zare (finalizarea dinlăuntrul cunoaşterii înseşi şi al fap­tei este de asemenea imposibilă).

Unificînd şi finalizînd intuitiv, forma estetică este aplicată din exterior conţinutului, eventual lipsit de coe­ziune şi avînd în permanenţă un caracter postulat de in­satisfacţie (această lipsă de coeziune şi acest caracter pos­tulat rfnt reale în afara artei, în viaţa trăită etic), trans-ferîndu-l într-un plan valoric nou, în planul existenţei izolate si finalizate, satisfăcută în sine din punct de ve­dere valoric ; planul frumosului.

Forma, îmbrăţişînd conţinutul din afară, U dă înfăţi­şare exterioară, adică îl întrupează; astfel, terminologia clasică, tradiţională, rămîne în esenţa ei justă.

In poetica contemporană, negarea conţinutului, ca ele­ment constitutiv al obiectului estetic, s-a manifestat în două direcţii, care, dealtfel, nu se deosebesc întotdeauna net si care nu si-au găsit o formulare pe deplin clară : 1. conţinutul nu este decît un element al formei, adică valoarea cognitiv-etică are în opera artistică o importanţă pur formală ; 2. conţinutul nu este decît un element al materialului. Cea de a doua direcţie o vom aborda pe scurt în capitolul următor, care este dedicat materialu­lui. Să ne oprim acum asupra primei orientări.

In primul rîncl, trebuie să remarcăm că în obiectul artistic conţinutul este dat pe de-a-ntregul modelat, pe de-a-ntregul întrupat, în caz contrar el ar fi un prozaism de proastă calitate, un element nedizolvat în întregul ar­tistic. Nu poate fi evidenţiat vreun element real al ope­rei de artă care să fie un conţinut pur, cum, dealtfel. realiter nu există nici formă pură : conţinutul şi forma se întrepătrund, sînt inseparabile. Pentru analiza este­tică însă ele nu sînt contopite, adică sînt mărimi de or­din diferit : pentru ca forma să aibă semnificaţie pur es­tetică, conţinutul îmbrăţişat de ea trebuie să aibă o^; vir­tuală semnificaţie cognitivă şi etică ; forma are nevoie

PROBLEMA    CONŢINUTULUI,    A    MATERIALULUI    ŞI   A    FORMEI /   gţj

de ponderea extraestetică a conţinutului, fără de care ea nu s-ar putea realiza ca formă. Dar se poate oare afirma pe acest temei că conţinutul este un element pur formal ?

Fără a mai vorbi de absurditatea din punct de vedere logic si terminologic de a păstra termenul „forjnă" cînd se neagă întru totul conţinutul, fiindcă forma este o no­ţiune corelativă conţinutului, care ca atare nu este formă, într-o asemenea afirmaţie există, desigur, un pericol si mai serios din punct de vedere metodologic : conţinutul este înţeles aici ca substituibil din punctul de vedere al formei, pe care nu o interesează semnificaţia cognitiv-etică a conţinutului, semnificaţie absolut mtîmplătoare în obiectul artistic ; forma relativizează întru totul conţinu­tul — acesta este sensul aserţiunii care consideră conţi­nutul un element al formei.

Adevărul este că această stare de lucruri poate să aibă loc în artă : forma poate să piardă relaţia primară faţă de conţinut în semnificaţia lui cognitivă şi etică, iar con­ţinutul poate fi redus la poziţia de „element pur formal" ; o asemenea diminuare a conţinutului micşorează în pri­mul rînd semnificaţia artistică a formei, care pierde una dintre funcţiile sale cele mai importante, aceea a unificării intuitive a cognitivului cu eticul, deosebit de importantă mai cu seamă în arta literară ; sînt diminuate, de aseme­nea, funcţia de izolare şi cea de finalizare. Desigur, şi în asemenea cazuri avem totuşi de a face cu un conţinut luat ca element constitutiv al operei de artă (căci în caz contrar n-ar mai putea fi vorba de operă de artă), dar cu un conţinut provenit din a doua mînă, diminuat şi, în consecinţă, cu o formă diminuată : într-un cuvînt, averri de a face cu asa-numita „literatură". Asupra aces­tui fenomen merită să ne oprim, pentru că unii forma­lişti sînt înclinaţi să considere „literatura" unicul gen al creaţiei artistice în general.

Există opere care într-adevăr n-au nici o tangenţă cu lumea, ci numai cu cuvîntul „lume", în context literar, opere care se nasc, trăiesc şi mor între filele revistelor, care nu depăşesc paginile publicaţiilor periodice contem­porane, care nu ne scot deloc dincolo de cadrul acestora.

70   / PROBLEME DE LITERATURA ŞI ESTETICA

PROBLEMA    CONŢINUTULUI,    A    MATERIALULUI    ŞI    A    FORMEI /   71

Elementul cognitiv şi etic al conţinutului, care le este totuşi indispensabil ca moment constitutiv al operei de artă, nu e luat de ele direct din universul cunoaşterii şi din realitatea etică a faptei, ci din alte opere de artă, sau este construit prin analogie cu ele. Desigur, nu este vorba de influenţe şi tradiţii artistice, care există în mod obligatoriu şi în arta cea mai elevată ; e vorba de atitu­dinea interioară faţă de conţinutul asimilat : în acele opere literare la care ne referim, conţinutul nu este cu­noscut şi trăit simpatetic, ci asimilat după considerente exterioare, pur „literare" ; în acest caz, forma artistică nu se întîlneşte faţă în faţă cu conţinutul în ponderea lui eognitiv-etică, ci mai degrabă o operă literară se întîl­neşte cu alta, pe care o imită sau pe care o „insolitează", pe fondul căreia este „percepută" ca nouă. In acest caz, forma devine indiferentă faţă de conţinut în semnificaţia lui extraestetică directă.

în afară de realitatea preexistentă a cunoaşterii şi a faptei, pentru artistul cuvîntului este preexistentă si lite­ratura : el trebuie să lupte cu sau pentru vechile forme literare, să le folosească şi să le combine, să le depă­şească împotrivirea ori să afle în ele un sprijin ; dar la baza acestei mişcări şi lupte, în cadrul unui context pur literar se află conflictul primar, mai important, definito­riu, cu realitatea cunoaşterii şi a faptei : orice artist, in creaţia sa, dacă aceasta e semnificativă şi serioasă, apare ca cel dinţii artist, el trebuie să ocupe nemijlocit o po­ziţie estetică faţă de realitatea extraestetică a cunoaşte­rii şi a faptei, chiar şi numai în limitele experienţei sale eticobiografice. pur personale. Nici opera de artă în an­samblul ei, nici vreunul dintre elementele ei nu pot fi în­ţelese doar din punctul de vedere al unei norme literare abstracte. Este necesar să se ia în consideraţie şi seria se­mantică, adică legile posibile ale cunoaşterii şi ale faptei, fiindcă forma semnificativă din punct de vedere estetic nu cuprinde un vid, ci fluxul semantic al vieţii, cu ca­racterul lui persistent şi cu Isgile lui proprii. In opera de artă se află parcă două autorităţi şi doua ordini legis-

lative determinate de aceste autorităţi : fiecare element poate fi definit prin două sisteme valorice — cel al con­ţinutului si cel al formei, pentru că în fiecare element semnificativ ambele sisteme se află într-o interacţiune esenţială si încordată din punct de vedere valoric, însă, desigur, forma estetică cuprinde din toate părţile legile interne posibile ale faptei şi cunoaşterii, le subordonează unităţii sale : numai cu această condiţie putem vorbi de o operă ca fiind operă de artă.

Cum se realizează conţinutul în creaţia artistică şi în contemplare şi care sînt obiectivele şi metodele analizei sale estetice ? Va trebui să ne referim pe scurt la aceste probleme ale esteticii.

Observaţiile care urmează nu au nicidecum un carac­ter exhaustiv, ci doar conturează problema ; totodată, nu ne vom referi aici la problema realizării compoziţionale a conţinutului cu ajutorul unui anumit material.

1.  Trebuie  făcută   o   distincţie  netă  între  elementul cognitiv   şi   etic,   care   reprezintă realmente conţinutul, adică elementul constitutiv al obiectului estetic dat,  şi acele judecăţi şi aprecieri etice, care pot fi făcute şi ex­primate în legătură cu conţinutul, dar care nu intră în obiectul estetic.

2.  Conţinutul nu poate fi pur cognitiv, cu desăvîrşire lipsit de elementul etic ; mai mult, se poate spune că în conţinut primatul aparţine  eticului. Forma  artistică  nu se poate realiza numai prin raportare la o noţiune pură, la o judecată pură : elementul pur cognitiv rămîne. ine­vitabil, izolat în opera de artă, ca un prozaism nedizol­vat. Tot ceea ce este cunoaştere trebuie corelat cu lumea realizării faptei umane, trebuie să fie în mod esenţial le­gat de conştiinţa în acţiune ; numai pe această cale el poate intra în opera de artă.

Ar fi greşit să considerăm conţinutul ca un ansamblu cognitiv, teoretic, ca o reflecţie, ca o idee.

3.  Creaţia artistică şi contemplarea îşi însuşesc direct elementul etic al conţinutului pe calea empatiei sau sim­patiei si a co-aprecierii, dar nicidecum pe calea înţele-

72  / PROBLEME DE LITERATURA ŞI ESTETICA

gerii şi interpretării teoretice, care poate fi doar un mij­loc pentru simpatie. Nemijlocit etic este doar evenimen­tul japtei (al faptei-idee, al faptei-acţiune, al faptei-senti-ment, al faptei-dorinţă etc.) în împlinirea lui vie, izvo-rînd din interiorul conştiinţei în acţiune; tocmai acest eveniment este finalizat din exterior de către forma ar­tistică, însă nu ca o transcripţie teoretică în chip de ju­decăţi etice, norme morale, sentinţe, aprecieri judiciare etc.

O transcripţie teoretică, o formulă a actului etic în­seamnă deja transferarea lui în planul cunoaşterii, adică un aspect secundar, în timp ce forma artistică (de pildă, forma realizată de povestirea unei fapte, sau forma eroi-zării ei epice într-un poem, sau forma întrupării lirice s.a.) are de a face cu actul însuşi în natura lui etică pri­mară, pe care şi-o dobîndeşte prin simpatie faţă de con­ştiinţa volitivă, sensibilă şi activă ; elementul cognitiv secundar nu poate avea decît importanţa auxiliară a unui mijloc.

E necesar să subliniem că artistul şi contemplatorul nu simpatizează cîtuşi de puţin conştiinţa psihologică (ea nici nu poate fi simpatizată în sensul strict al cuvîntului), ci conştiinţa activă, orientată etic¹.

Care sînt însă obiectivele şi posibilităţile analizei es­tetice a conţinutului ?

Analiza estetică trebuie mai întîi de toate să dezvă­luie structura conţinutului, imanentă obiectului estetic — fără a depăşi în vreun fel cadrul acestui obiect — aşa cum se realizează el prin creaţie şi contemplare.

¹ Prin natura lor, empatia si co-aprecierea afectivă încă nu au caracter estetic. Conţinutul actului empatiei este etic : acesta este un obiectiv valoric practic sau moral (emoţional-volitiv) al altei conştiinţe. Acast conţinut al actului empatiei poate fi înţeles si elaborat în direcţii diferite : poate deveni obiect al cunoaşterii (psihologice sau etico-filosofice), poate condiţiona op­ţiunea etică (cea mai răspîndită formă de înţelegere a conţi­nutului ernpatiei este simpatia, compasiunea, ajutorul) si, în sfîr-şit, poate deveni obiect al finalizării estetice. In continuare va trebui să ne referim mai amănunţit la asa-zisa „estetică a em­patiei".

PRO t

LEMA    CONŢINUTULUI,    A    MATERIALULUI    ŞI   A    FORMEI /   73

lui.

Să ne oprim asupra aspectului cognitiv al conţinutu-

Elementul recunoaşterii cognitive însoţeşte întotdea­una activitatea creaţiei şi contemplării artistice, dar în majoritatea cazurilor este absolut inseparabil de elemen­tul etic şi nu poate fi exprimat printr-un raţionament adecvat. Unitatea posibilă şi necesitatea cunoaşterii stră­bat parcă fiecare aspect al obiectului estetic şi, fără a atinge plenitudinea actualizării în opera însăşi, se unesc cu lumea aspiraţiei etice, realizînd acea originală uni­tate, dată în mod intuitiv, a celor două lumi care, după cum am arătat, constituie aspectul esenţial al esteticu­lui ca atare¹. Astfel, dincolo de fiecare cuvînt, de fie­care frază a operei poetice se simte un posibil sens pro­zaic, o orientare spre proză, adică o posibilă şi totală co­relaţie la unitatea cunoaşterii.

Aspectul cognitiv luminează parcă dinăuntru obiectul estetic, aşa cum un firicel ele apă limpede se amestecă în vinul tensiunii etice şi al finalizării artistice, dar el nu atinge nici pe departe întotdeauna nivelul unui raţiona­ment precis : totul este recunoscut, dar în nici un caz nu este identificat într-un concept adecvat.

Daoă n-ar exista această recunoaştere atotpătrunză-toare, obiectul estetic — adică ceea ce este creat şi re­ceptat artistic — ar scăpa din toate conexiunile experi­enţei - - si teoretice şi practice — aşa cum se risipeşte conţinutul unei stări de narcoză totală, de care nu-ţi aminteşti nimic, nu poţi spune nimic şi care nu poate fi apreciat (se poate aprecia starea, dar nu conţinutul ei) ; astfel creaţia si contemplarea artistică, lipsite de orice participare la unitatea posibilă a cunoaşterii, nestrăbă­tute de ea si nerecunoscute din interior, ar deveni pur şi simplu o stare izolată de inconştienţă de care aflăm că s-a petrecut numai post jactum.

¹ Vom explica mai departe rolul personalităţii creatoare a autorului, ca element constitutiv al formei artistice, în unitatea activităţii căruia se realizează contopirea elementului cognitiv cu cel etic,

74   / PROBLEîvlE DE LITERATURA ŞI ESTETICA

Această iluminare interioară a obiectului estetic în domeniul artei cuvîntului poate să treacă de la treapta recunoaşterii la cea a cunoaşterii precise şi a intuiţiilor profunde, care pot fi evidenţiate de analiza estetică.

Evidenţiind însă o anumită intuiţie cognitivă din con­ţinutul obiectului estetic (de pildă intuiţiile pur filoso­fice ale lui Ivan Karamazov despre sensul suferinţei co­piilor, despre inacceptarea lumii divine ş.a., sau raţiona­mentele istorico-filosofice si sociologice ale lui Andrei Bolkonski despre război, despre rolul personalităţii în is­torie ş.a.), cercetătorul trebuie să-si amintească neapărat că toate aceste intuiţii, oricît de profunde ar fi ele prin natura lor, nu sînt date în obiectul estetic în izolarea lor cognitivă şi că nu la ele se raportează şi nu pe ele le de-săvîrşeste forma artistică ; ele sînt în mod necesar legate de aspectul etic al conţinutului, de universul faptei, al evenimentului. Astfel, intuiţiile lui Ivan Karamazov au funcţii pur caracterologice, constituie elementul indispen­sabil al poziţiei morale faţă de viaţă a lui Ivan, au legă­tură şi cu poziţia etică şi religioasă a lui Alioşa şi prin aceasta sînt integrate în evenimentul asupra căruia e?te orientată forma artistică finalizatoare a romanului ; la fel şi judecăţile lui Andrei Bolkonski exprimă oersonali-tatea lui etică şi poziţia lui faţă de viaţă şi sînt impli­cate nu numai în evenimentul reprezentat al vieţii lui personale, dar şi al vieţii sociale şi istorice. Astfel, ceea ce este veridic din punct de vedere cognitiv devine un element al realizării etice.

Dacă toate aceste judecăţi n-ar fi, într-un fel sau al­tul, legate în mod necesar cu universul concret al faptei umane, ele ar rămîne prozaisme izolate, ceea ce uneori se şi întîmplă în creaţia lui Dostoevski sau la Tolstoi, de pildă, în romanul Război şi pace, unde spre sfîrşitul ro­manului consideraţiile istorico-filosofice care ţin de cu­noaştere curmă definitiv legătura lor cu evenimentul etic şi se organizează într-un tratat teoretic.

Puţin altfel se leagă de evenimentul etic elementul cognitiv ce are loc în descrierile, în explicaţiile pur şti-

PROC,LE1IA    CONŢINUTULUI,    A   MATERIALULUI    ŞI   A   FORMEI /   75

inţifice ori psihologice ale evenimentelor petrecute. Dar relevarea feluritelor mijloace de legătură a eticului si cognitivului în unitatea conţinutului obiectului estetic nu intră în atenţia noastră.

Subliniind legătura elementului cognitiv cu cel etic, se cuvine totuşi să notăm că evenimentul etic nu relati­vizează judecăţile pe care le include şi nu e indiferent faţă de profunzimea, amploarea şi veridicitatea lor pur cognitivă. Astfel, evenimentele morale ale vieţii „omu­lui din subterană", elaborate artistic şi finalizate de Dos­toevski, simt nevoia profunzimii şi consecvenţei pur cog­nitive ale concepţiei lui despre lume, care constituie un moment esenţial al liniei lui de viaţă.

Delimitînd  în măsura posibilului şi necesarului  ele­mentul teoretic al conţinutului în ponderea lui pur cog­nitivă,   analiza  propriu-zis   estetică  trebuie   să  înţeleagă legătura cu elementul etic şi importanţa lui în unitatea conţinutului. Desigur, este posibil ca acest element cogni­tiv delimitat să devină obiectul unei analize.si aprecieri teoretice,   independent   de   opera   de   artă,   raportîndu-l acum nu la unitatea conţinutului şi a obiectului estetic în totalitatea lui, ci la unitatea pur cognitivă a unei con­cepţii filosofice (de obicei a autorului). Asemenea lucrări au o mare însemnătate ştiinţifico-filosofică şi eultural-is-torică ; dar ele se situează în afara cadrului analizei pro-priu-zis estetice şi trebuie net deosebite de aceasta. Nu ne vom opri asupra metodicii specifice a unor asemenea

lucrări.

Să trecem la obiectivele analizei elementului etic al

conţinutului.

Metoda e mult mai complicată : analiza estetică tre­buie, ca analiză ştiinţifică, să transcrie într-un fel ele­mentul etic, pe care contemplarea şi-l însuşeşte pe calea simpatiei (empatiei) şi co-aprecierii. Efectuînd această -transcripţie, trebuie să se facă abstracţie de forma artis­tică şi mai întîi de individualizarea estetică : este obli­gatoriu să se separe personalitatea pur etică de întru­parea ei artistică într-un suflet si corp individual, semni-

76   / PROBLEME DE LITERATURA ŞI ESTETICA

ficativ clin punct de vedere estetic ; este, de asemene i. necesar să se facă abstracţie de toate elementele finaliză­rii. Sarcina unei asemenea transcripţii e dificilă, iar în anumite cazuri — de pilclă. în muzică — e cu desăvîrsire irealizabilă.

Elementul etic al conţinutului unei opere poate fi re­dat şi parţial transcris cu ajutorul parafrazării : se poate povesti cu alte cuvinte despre acea emoţie, faptă ori eve­niment care şi-au aflat finalizarea artistică într-o operă. O asemenea parafrazare, dacă problema este corect în­ţeleasă din punct de vedere metodic, poate căpăta o mare importanţă pentru analiza estetică. Intr-adevăr : deşi pa­rafraza păstrează încă o formă artistică -- forma poves­tirii — o simplifică însă si o coboară la nivelul unui sim­plu mijloc de empatie, făcînd abstracţie pe cît posibil de toate funcţiile izolatoare, finalizatoare şi liniştitoare ale formei (desigur, povestirea nu poate să facă abstracţie totală ele ele). Drept urmare, deşi empatia este mai ate­nuată si mai palidă, apare în schimb mai clar caracterul serios, pur etic, nedesăvîrşit, participant la unitatea eve­nimentului existenţei, a ceea ce se simpatizează, apar mai clar legăturile sale cu unitatea de care îl izolase forma. Aceasta poate înlesni trecerea elementului etic în forma cognitivă a judecăţilor etice (în sens restrîns), sociolo­gice etc., adică transcripţia lui pur teoretică în limitele în care ea este posibilă.

Mulţi critici şi istorici literari posedă o mare măies­trie în a revela elementul etic cu ajutorul parafrazării semiestetice, bine gîndite metodic.

Transcripţia teoretică pură nu poate niciodată să po­sede întreaga plenitudine a elementului etic al conţinu­tului, pe care o posedă numai empatia, dar ea poate si trebuie să tindă spre aceasta ca spre o limită a ei ce nu ^va fi niciodată atinsă. Momentul însuşi al realizării etice este fie concretizat, fie contemplat artistic, dar nu poate *i niciodată formulat adecvat din punct de vedere teo-^retic.

PROBLEMA    CONŢINUTULUI,    A   MATERIALULUI   ŞI   A   FORMEI .'   77

Transcriind în limitele posibilului aspectul etic al con­ţinutului finalizat de formă,  analiza propriu-zis estetică trebuie  să  înţeleagă  semnificaţia  conţinutului  întreg  în ansamblul obiectului estetic, adică tocmai conţinut al for­mei artistice date, iar forma — ca formă a conţinutului dat, fără  a ieşi deloc din cadrul operei. Dar elementul etic, ca şi cel cognitiv, poate fi izolat şi făcut obiect al unei cercetări independente - - etico-filosofice sau socio­logice ; el poate deveni si obiect al unor aprecieri actu­ale, morale sau politice (aprecieri secundare, iar nu co-aprecieri primare, indispensabile şi contemplării estetice). Astfel, metoda sociologică nu numai că transcrie eveni­mentul etic în aspectul lui social, elementul trăit si apre­ciat prin empatie în contemplarea estetică, dar trece şi dincolo de cadrul obiectului şi introduce evenimentul în relaţii sociale şi istorice mult mai vaste. Asemenea lu­crări pot avea o mare însemnătate ştiinţifică, clar ele ies clin cadrul analizei estetice propriu-zise.

Nici transcripţia psihologică a elementului etic nu are o legătură directă cu analiza estetică. Creaţia artistică si contemplarea au de a face cu subiecte etice, cu subi­ecte ale faptei şi cu relaţiile etico-sociale dintre ele (asu­pra lor este orientată valoric forma artistică ce le fina­lizează), dar nicidecum cu subiecte psihologice şi cu re­laţiile lor psihologice.

Trebuie observat, fără a insista deocamdată asupra acestei teze, că în unele cazuri, de pildă în receptarea unei opere muzicale, este perfect admisibilă din punct de vedere metodic aprofundarea intensivă a elementului etic, cîtă vreme lărgirea lui extensivă ar distruge forma artistică respectivă ; în adîncime, elementul etic nu are limite care ar putea fi încălcate în mod ilegal : opera nu predetermină şi nu poate predetermina gradul de profun­zime a elementului etic.

In ce măsură analiza conţinutului poate avea un ca­racter ştiinţific, general-semnificativ strict ?

Principial, este posibilă realizarea unui înalt nivel şti­inţific, mai cu seamă atunci cînd disciplinele corespunză-

yg   / PROBLEME DE LITERATURA ŞI ESTETICA

toare — etica filosofică si ştiinţele sociale — ating ele însele nivelul ştiinţific de care sînt în stare, clar de fapt analiza conţinutului este extrem de dificilă şi în general e imposibil de evitat un anumit grad de subiectivitate, fapt determinat de însăşi esenţa obiectului estetic. Dar tactul ştiinţific al cercetătorului poate oricînd să-l re­ţină în limitele cuvenite şi îl obligă să menţioneze ce este subiectiv în analiza lui.

Aceasta   este   în   linii   generale   metodologia   analizei estetice a conţinutului.