PSALMII LUI T. ARGHEZI SI POEZIA DE INSPIRATIE RELIGIOASA A LUI V. VOICULESCU

PSALMII LUI T. ARGHEZI ŞI POEZIA DE INSPIRAŢIE RELIGIOASĂ A LUI V. VOICULESCU

I. T. ARGHEZI ŞI  V. VOICULESCU – PERSONALITĂŢI DE SEAMĂ ALE LIRICII ROMÂNEŞTI

         Tudor Arghezi a fost considerat placa turnantă a liricii noi intuind cu siguranţă aproape toate formele poeziei moderne: poezia fiorului religios, poezia sentimentului casnic, poezia vizionară, poezia universului domestic, poezia metamorfozelor materiei, poezia jocului, poezia absurdului. Cu o putere inepuizabilă de invenţie artistică el a realizat o fuziune între tradiţie şi modernitate, s-a prezentat până în ultimii ani de viaţă sub feţe nebănuite, noul răsărind din ceva străvechi. Convins că se afla neîncetat în tindă – că el este ucenicul ce trebuie să stăruie cu migală şi neobosită trudă asupra cuvântului, Arghezi a realizat o poezie originală. Volumul Cuvinte potrivite – publicat în 1927 este pe bună dreptate un eveniment literar şi apare când Arghezi deja pătr 121h72b unsese în conştiinţa literară a vremii; apariţia este salutată de Eugen Lovinescu, Mihai Ralea, Şerban Cioculescu, G. Călinescu sau Felix Aderca care spunea: A apărut între noi şi cartea mult aşteptată a poetului pe care de douăzeci de ani îl caută, îl suspină şi îl recită cu ochii închişi sufletele însetate. Însetat de absolut, poetul caută pe Dumnezeu, dovadă a certitudinii perfecţiunii. Este cuprins de îndoieli, îşi pierde răbdarea; neîncetat căutăm, sperăm, rămânând între nădejde şi îndoială, credinţă şi tăgadă, după cum reiese din majoritatea Psalmilor publicaţi în Cuvinte potrivite şi ulterior.

         Tema dominantă a poemelor lui Vasile Voiculescu este cea religioasă. Această vocaţie mistică este o constantă a întregii opere a lui Vasile Voiculescu şi, aşa cum spunea Nichifor Crainic, prin aplecarea sa asupra motivelor biblice, prin prezentarea unei lumi româneşti într-un Eden oriental, Vasile Voiculescu se integrează în credinţa ortodoxă, aşa cum Paul Claudel se integrează în catolicism prin imnurile şi odele sale liturgice.  Scenele şi motivele biblice, prezente chiar în primele volume, constituie, începând cu Pârgă  şi Poeme cu Îngeri, punctul de plecare al unor meditaţii asupra condiţiei umane, însetată de desăvârşire, dar aflată sub ispita amăgitoare a păcatului. Această trăsătură îl apropie pe Voiculescu de Arghezi sau Rainer Maria Rilke. Ceea ce îl deosebeşte – credinţa într-un Dumnezeu salvator.

II. PSALMII LUI TUDOR ARGHEZI

         În Psalmi, fluxul lirico-dramatic nu este unul obişnuit, ci un nesfârşit spectacol al minţii, iar aparentul dialog cu Dumnezeu este – de fapt – monolog, poetul zbătându-se între concret şi absolut şi căutându-şi partea incompletă, latura ideal-divină. Dacă la Eminescu, Luceafărul găseşte un Demiurg - Conştiinţă universală în cer, unde şi rămâne Geniul său, Arghezi îşi doreşte Dumnezeul pe Pământ – întru înălţarea omului concret.

         Situat între două nopţi cea a umbrei iniţiale, şi cea a umbrei finale în care se varsă grămezile de oseminte, poetul-om este sfâşiat de faustiana sete ontologică şi stă în faţa divinităţii cu toate marile lui întrebări. Noaptea nu constă însă în năzuinţa spre absolut, ci în umana şi înfricoşătoarea dramă a imposibilităţii cunoaşterii totale. Din  această conştiinţă neliniştită şi lucidă se naşte implorarea şi dorul chinuitor al psalmistului: Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune, / Nici omul meu nu-i poate omenesc. /Ard către tine încet ca un tăciune / Te caut mut, te-nchipui, te gândesc. (Psalm). Dumnezeu li s-a arătat primilor oameni, iar pe vremea aceea îngerii lui grijeau şi pruncul şi bărbatul şi femeia. Însetat de imaginea Lui, poetul aşteaptă revelaţia unei iviri din cristal, ori Îl caută pretutindeni: Mă uit în tine, ca într-o chilie / Mă uit în ceruri, în împărăţie / Mă uit în gol, mă uit în vizuini / Te caut printre spinii din grădini.

         Dar timpul omului nu coincide cu timpul Fiinţei, iar cel care pipăise locul urmei sale cu zăbavă trăieşte un acut sentiment de singurătate cosmică. Psalmii sunt o luptă a poetului cu sine însuşi, cu evidenţa sentimentului de solitudine ce-l copleşeşte. (N. Manolescu). Uneori, gestul cunoaşterii ia forma unei activităţi primordiale – vânătoarea - dar poetul ipostaziat într-un tâlhar de ceruri se opreşte în faţa gestului prometeic lovindu-se de interdicţia divină: Dar eu râvnind în taină la bunurile toate / Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate. Dornic de certitudinea existenţei lui Dumnezeu (Vreau să te pipăi şi să urlu: este!), poetul sfâşiat de o neliniştită patimă cerească, trăieşte suferinţa limitelor umane; de aici, lacătele, drugii, ocolul (simboluri ale spaţiului închis) Nu pot să fug din marele ocol sau Sunt Doamne, prejmuit ca o grădină / În care paşte un mânz. Călătoria cunoaşterii devine odisee fără sens care se opreşte în punctul iniţial, iar căutătorul este închis într-un castel labirintic, ca un erou kafkanian: Piscul sfârşeşte în punctul unde-ncepe / Marea mă-nchide, lutul m-a oprit / Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit / Şi n-am scăpat din zarea marei stepe.

III. POEZIA DE INSPIRAŢIE RELIGIOASĂ A LUI VASILE VOICULESCU

         Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. Ancorarea permanentă în mit, în credinţă nu supără. Imaginile îngerilor, prezente în toată lirica poetului nu pledează pentru încadrarea sa în sfera ortodoxismului dar ortodoxismul lui V. Voiculescu este anterior aceluia al Gândirii (G. Călinescu). S-a remarcat că în poezia lui Vasile Voiculescu apar îngeri profani, ba chiar lascivi, uneori, reduşi la simple elemente de decor. Îngerii sunt dematerializaţi până la abstractizare, uneori rămânând simple nume. Dimitrie Micu observă că apartenenţa la tagma angelică nu este întotdeauna realitate, ea fiind aspiraţie virtualmente, sau îngereţe aşa cum apare în Înger amânat: Coborât pe line aripi de suspine, / La un  loc cu viermii, lin să  nu-I deştepte, / Se-ntoarce-n carne, alte vremi s-aştepte, /Alba îngereţ închegată-n tine! Nu numai prezenţa îngerilor evocă sentimentul religios, ci şi unele poetizări ale multor pagini din biblie: Iisus pe ape, Pregătire de cină, Cina cea de taină. În general, poezia de inspiraţie religioasă a lui Vasile Voiculescu acuză cerebralitatea şi meditaţiile.

Un uşor fir arghezian transpare în Aşteptare sub cortul pustiei, Plângere către heruvim. Imagini cu îngeri apăruseră şi în volumul Din ţara zimbrului: Când vine clipa Domnului / Acum în vremea-nfrângerii / Te pleacă Maicii – Domnului / Să ne trimită îngerii. În Pârgă ne întâmpină Îngerul Nădejdii, heruvimul nevăzut cu sabia de foc de la poarta Paradisului, un înger groaznic şi Îngerul cel mare – moartea. În Poeme cu Îngeri schimbarea de stil este vizibilă: îngerii prezentaţi de Voiculescu chiar din primele poezii devin acum nişte locuitori ai satelor şi ai câmpurilor (N. Manolescu).

Numai în Poeme cu îngeri, Vasile Voiculescu izbeşte cu acea notă care-i dă originalitatea, punându-l de altfel într-un grup de poeţi pentru care îngerul este un instrument mitologic elementar. Acum poetul este ortodoxist, tradiţionalist şi continuă alături de Blaga cântarea jelei metafizice (G. Călinescu). Universul spiritual românesc se prelungeşte în îngeri, înfiorate plăsmuiri ale unui misterios fluid subteran.

Temele religioase (Naşterea, prezentarea magilor, moartea lui Iisus) abundă în lirica poetului culminând cu elanul mistic din Pasărea lui Dumnezeu: Un vultur are cuib în mine / Îl simt cum fâlfâie mereu / Şi vulturul, precum ştiţi bine / E pasărea lui Dumnezeu. G. Călinescu observă demitizarea îngerilor care seamănă în brazde sămânţa poeziei: Cerească floare, albă, strălucită / Cu blând miros de rai e Poezia? / Sămânţa ei de îngeri e zvârlită / Şi brazdă caldă-i e copilăria. Ipostaza de creştin convins că cerul nu poate fi uimit îi sugerează imagini de un monumental serafic: Soarele a năvălit înlăuntrul meu / Şi cu el odată. / Lumea toată… / Îngerul luminător a zburat aiurea. Lăsându-şi înfiptă securea: / Cocioaba sufletului de-atunci însă-i plină, / D soare, de slavă şi de lumină.

 Universul liric al poetului n-a păstrat religiozitatea la baza structurii intime a operei. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară  oferă imagini ale unui creştinism contaminat de Platon. În Întrezăriri, materia lirismului nou o dă înclinaţia spre jocul psihologic, spre izvoarele tulburi ale sufletului.

IV. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE CELE DOUĂ OPERE - CONCLUZII FINALE.

         Psalmii lui Tudor Arghezi preaslăvesc măreţia lui Dumnezeu, caută coborârea acestuia pe Pământ şi se aseamănă cu poezia lui Vasile Voiculescu prin meditaţiile continue asupra condiţiei umane pe Pământ. Dar poezia lui Vasile Voiculescu este critică faţă de îngeri, care apar profani, faţă de cerebralitate şi meditaţii.