Particularitati de limbaj si de expresivitate in "Luceafarul"

Comenteaza particularitatile de limbaj si de expresivitate (imaginar poetic, procedee artistice, elemente de versificatie) ale unui text poetic studiat, apartinand lui Mihai Eminescu.

Complexitatea simpla la care se refera atat de plastic George Calinescu vizeaza 919g65j - fara indoiala - crearea unui tot indestructibil din patru componente : povestea, filosofia, talentul si limbajul. Primele doua sunt perfect sudate gratie celorlalte componente. Ajuns pe cea mai inalta culme, talentul poetului gaseste in limba romana resursele expresive pe cat de inalte, pe atat de simple.

Din punct de vedere stilistic, Eminescu a obtinut in ultima forma a "Luceafarului", prin simplificare si concentrare, o expresie de o maxima precizie, aproape aforistica. Versurile sunt grupate in catrene, ritmul este iambic, rima incrucisata, masura este de 7-8 silabe, inrudita cu ritmul baladelor germane, dar indepartandu-se de ceea ce ar putea sa-i ofere ca model poezia populara. Ritmul "Luceafarului", ce se distinge prin tonalitatea sa ascendenta (Eminescu il numea "suitorul" iamb), il intalnim si in alte poezii precum : "La steaua", "Si daca.", "Iubind in taina". Aceasta metrica ii permite derularea fluxului unei experiente, atat de plastic sugerata in "Odin si poetul" : "Ca un Luceafar am trecut prin lume, / in ceruri am privit si pe pamant.".

G. Calinescu a aratat ca aceasta schema prozodica, noua in literatura romana, provine din balada "Lenore" de Bürger, pe care Eminescu incepuse a o traduce in metru original.

Poemul eminescian are o calitate ce defineste capodoperele : complexitatea simplitatii.

Aceasta calitate este obtinuta prin mai multe procedee :

1)     Limpezimea clasica - "scuturarea podoabelor" - cum spune Tudor Vianu. Superlativul popular "O prea frumoasa fata" este ilustrativ, poetul eliminand in cursul elaborarilor sale metafore cum sunt : "dalie de fata", "graure de fata", "pasare de fata" etc. Alegerea variantei celei mai obisnuite in vorbirea curenta demonstreaza sobrietatea extrema.

Vraja poemului provine cu deosebire din treptatul "joc" al esentelor artistice : Mai intai epitetele si comparatiile innobileaza fata de imparat (comparatia fetei cu Fecioara si luna nu fac altceva decat sa o individualizeze si sa o unicizeze pe aceasta muritoare). Epitetele nu sunt simple ornamente, ele sintetizeaza calitati, valori sau dau o cromatica deosebita cadrului. Epitetele cu valoare cromatica sunt sugestive pentru imaginile fantastice create : "fata alba", "vanat giulgi", "pe negre vitele-i de par", relevand trasaturile stranii ale Luceafarului, originea sa, neconcordanta sa cu spatiul teluric.

In invocatiile fetei descoperim alte doua comparatii cu o mare doza sugestiva : fata il compara pe Luceafar intai cu un inger, apoi cu un demon, opozitia intre cele doua intruchipari relevand plasarea geniului numai la extreme.

Metaforele au o mare incarcatura simbolica : "sfera mea", "lumea mea", expresii elocvente ale spatiului infinit si ale cunoasterii absolute, pe cand "stele cu noroc" si "prigoniri de soarte" desemneaza fericirea si nenorocul de care au parte muritorii in existenta lor limitata. In aceeasi strofa intalnim un fenomen stilistic extrem de rar : se pun in antiteza doua metafore ("Ei au doar stele cu noroc / Si prigoniri de soarte"), definindu-se astfel existenta accidental dramatica a muritorilor.

Totusi, procedeul stilistic de baza este alegoria. Intreg poemul este  o alegorie pe tema conditiei omului de geniu (reprezentat prin Luceafar si Demiurg), in antiteza cu soarta omului comun (reprezentat de fata de imparat si de Catalin). Al doilea procedeu stilistic ca importanta este antiteza, procedeu specific romantic. Eminescu insusi credea ca "antitezele sunt viata". Antiteza releva in primul rand incompatibilitatea dintre lumea geniului si lumea omului comun.

Procedeul inlaturarii podoabelor poate fi constatat in tot poemul, unde in 392 de versuri apar numai 89 de adjective, cu 125 de intrebuintari, cate un adjectiv in fiecare al patrulea vers. Adjectivele cele mai uzuale au o frecventa relativ redusa ("mandru" e folosit de sase ori, "frumos" de cinci ori, "alt", "mare", "negru" si "rece" de patru ori, "bland", "dulce", "intreg", "nespus", "viu" de trei ori). Cele mai folosite adjective sunt : "mandru", "frumos", "mare", "negru", "bland", "dulce", "viu", majoritatea de origine latina, cu exceptia a noua. Unele adjective sunt formate cu prefixul "ne- " : "nemuritor", "negrait", "nemiscator", "necunoscut", "nemarginit", "nespus" etc.

2)     Valoarea gnomica, exprimarea fiind aforistica, sententioasa, continand maxime. Adresarea Demiurgului din tabloul al III-lea si finalul poemului apropie poemul de "Glossa" : "Dar piara oamenii cu toti / S-ar naste iarasi oameni", "Caci toti se nasc spre a muri si mor spre a se naste".

3)     Puritatea limbajului - asigurata de prezenta termenilor latini, ceea ce confera accesibilitate, muzicalitate. Astfel, din 1908 cuvinte folosite in poem, 1688 sunt de origine latina. Se folosesc si unele neologisme (destul de putine) : "haos", "sfera", "himeric", "ideal", "demon".

S-a observat si antiteza intre limbajul elevat a lui Hyperion si limbajul popular, comun intrebuintat de Catalin.

In partea a II-a limbajul este familiar, colocvial, plin de expresii populare, regionalisme si diminutive ("batu-l-ar vina", "cu obrajori ca doi bujori de rumeni, bata-i vina", "mai nu vrea, mai se lasa") sugerand farmecul conditiei umane. Limbajul folosit de Catalin este asemanator vervei retinute a satiricului din "Scrisori". Verbele la perfect simplu si la conjunctiv din tabloul al II-lea sustin oralitatea stilului, vorbirea populara specifica oamenilor de aceeasi conditie : "se facu", "sa razi", "sa-mi dai".

In partea a III-a insa, limbajul este solemn, elevat, neologic : "nemurire", "nimb", "chaos", "lumea", "palate de margean". Cele mai multe parti de vorbire devin simboluri care definesc lumea geniului, in opozitie cu cea a oamenilor obisnuiti. Verbele la imperfect, in episodul calatoriei Luceafarului denota miscarea eterna si continua : "cresteau", "treceau", "parea", "vedea".

4)     Muzicalitatea poemului, care ne impresioneaza la lectura. Muzicalitatea este realizata prin:        - efecte eufonice (a vocalelor : "o", "a" à solemnitate, tonuri inalte; "i", "i" à familiaritate, tonuri coboratoare),

- aliteratiile consoanelor "l" si "r" care sugereaza caderea molcoma a florilor de tei ("Miroase florile-argintii / Si cad, o dulce ploaie / Pe crestetele a doi copii / Cu plete lungi, balaie") sau miscarea cadentata a valurilor ("Privea in zare cum pe mari / Rasare si straluce / Pe miscatoarele carari / Corabii negre duce."). T. Vianu remarca : "Seductia eminesciana este tiranica si indiscutabila. Muzica poeziei lui este expresia unui torent de forte launtrice, care au rupt zagazurile si ne taraste".

      - prin schema prozodica, ritmul iambic

      - alternanta rimelor feminine cu cele masculine, rimele rare : raza - lumineaza, petrece - rece, strabate-mi - patimi, inceapa - apa, sara - apara, el - castel.

Demersul lirico-alegoric al poemului concentreaza la maximum expresia artistica, caci, spre exemplu, strofa : "Hyperion, ce din genuni / Rasai c-o-ntreaga lume / Nu cere semne si minuni / Care n-au chip si nume." Poate rezuma intreaga incarcatura antitetica a tematicii "Luceafarului".

In creatia eminesciana efortul artistic este numai banuit, inefabil. Impresia de maretie nu vine, desigur, din tehnica, ci din faptul ca poetul lucreaza cu cele mai inalte concepte faurite de ratiunea omului, ca vede lucrurile foarte de sus si de departe, in perspectiva infinitului si a eternitatii.