Poezia de meditatie istorica si sociala

Poezia de meditaţie istorică şi socială

Reprezintă una dintre coordonatele majore ale operei lui Eminescu. Evocarea trecutului istoric constituie unul din punctele programatice prezente în toate manifestele romantice. Concepţia lui Eminescu despre poezie este însă mai mult clasică decât romantică. Acesta este unul din aspectele clasicizante ale romantismului eminescian. Spre deosebire de alţi mari romantici, Eminescu n-a avut o concepţie evoluţionistă  12212s184m 51;i dialectică, heraclitiană şi hegeliană asupra istoriei. Interpretarea concepţiei despre istorie a lui Eminescu prin prisma filosofiei lui Hegel a fost o denaturare tezistă şi tendenţioasă din epoca totalitaristă, dominată de materialismul dialectic şi istoric.

În realitate, Eminescu era un anlihegelian, aşa cum se poate observa dintr-o notă din manuscrisele sale în care vorbeşte despre „lumea întocmită după calapodul strâmb al lui Hegel”. Eminescu a avut mai degrabă o concepţie neevoluţionistă, statică, eleată şi fenomenologică, încercând să surprindă aproape întotdeauna esenţa şi adevărurile imuabile, perene ale istoriei. După Eminescu istoria nu se schimbă în esenţa ei, ci numai în formă. Istoria se repetă şi este aceeaşi piesă dar cu alţi actori. În concepţia lui Eminescu istoria nu consemnează decât simple schimbări de decor.

Cea mai valoroasă şi mai importantă operă de inspiraţie istorică a lui Eminescu rămâne vastul poem panoramatic despre succesiunea civilizaţiilor, „Memento mori” sau „Panorama deşertăciunilor”, scris la vârsta de 22 de ani şi apărut postum.

Dintre toate epocile istoriei naţionale Eminescu a fost cel mai atras de perioada geto-dacică, şi a încercat chiar să construiască o mitologie autohtonă prin poeme ca: „Memento mori”, „Povestea magului călător stele”, „Sarmis”, „Gemenii”, „Rugăciunea unui dac”, „Strigoii”, ş.a. A proiectat chiar o epopee „Decebal” din care nu a realizat decât un fragment în care apare Ogur, un bard orb, un fel de Homer autohton. La Eminescu istoria se pierde în mitologie şi miturile se revarsă în istorie.

Ca specie literară „Memento mori” este o sociogonie, ca şi „Munci şi zile” a lui Hesiod, „Paradisul pierdut” şi „Paradisul regăsit” al lui Milton, „Legenda secolelor” a lui Victor Hugo şi „Tragedia omului” a lui Madach. Prin dimensiuni şi ca valoare „Memento mori” a fost comparată mai mult cu „Legenda secolelor” a lui Victor Hugo, dar între cei doi mari romantici există o deosebire esenţială: Victor Hugo este optimist şi încrezător în viitorul umanităţii, pe când Eminescu este sceptic şi pesimist. „Memento mori” are la bază motivul Ecleziastului biblic „Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte”, care apare mai înainte în literatura noastră la Miron Costin în poemul „Viaţa lumii”. „Memento mori” este impregnată de pesimism schopenhauerian, aşa cum spunea Călinescu în „Opera lui Eminescu” - în „Memento mori” Eminescu „documentează nimicul”.

În această amplă desfăşurare panoramatică se succed rând pe rând: comuna primitivă, Babilonul, Egiptul, Palestina, Grecia şi Roma antică, Dacia, Marea Revoluţie franceză şi Imperiul lui Napoleon I Bonaparte. Cel mai întins episod este dedicat Daciei şi războaielor dintre daci şi romani, la care participă zeii Olimpului de partea romanilor, iar de partea dacilor, zeii nordici, în frunte cu Odin care îşi au sediul în Valhalla, leagănul mitologiei nordice, din Marea Nordului cea îngheţată. În viziunea lui Eminescu Odin este frate bun cu Zamolxe, Eminescu împărtăşeşte ipoteza fantezistă a lui Iacob Grimm după care geţii ar fi fost înrudiţi cu goţii. Episodul dacic se încheie cu blestemul lui Decebal în urma căruia are loc năvălirea populaţiilor barbare sub loviturile cărora cade Imperiul Roman.

Eminescu proiectează vaste şi ameţitoare perspective cosmice şi ne relevă dimensiunea interioară, abisală a fiinţei umane:

„Sori se sting şi cad în caos mari sisteme planetare,

Dar a omului gândire să le măsure e-n stare...

Cine-mi măsur-adăncimea - dintr-un om?... Nu - dintr-un gând

Neaprofundabil. Vană e-a-nvaţaţilor ghicire,

Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire”.

În concepţia lui Eminescu Napoleon I Bonaparte reprezintă întruchiparea deplină a omului de geniu în istorie „Cât geniu, câtă putere - într-o mână de pământ”. Poemul trebuie să se încheie cu epoca lui Napoleon al III-lea Bonaparte, nepotul lui Napoleon I Bonaparte, care a fost însă evocată în poemul „Împărat şi proletar” („Convorbiri literare”, 1874), şi care a cunoscut mai multe variante: „Proletarul”, „Ideile proletarului”, şi „Umbre pe pânza vremii”. Şi acest poem a fost interpretat denaturat, în mod tezist şi tendenţios în perioada dogmatismului şi sociologismului vulgar, când se spunea că Eminescu se situează pe poziţiile proletarului. În realitate, Eminescu nu se situează pe nici o poziţie, ci lasă să se confrunte liber, ca într-o veritabilă dramă de idei două concepte radical opuse: socialismul şi pesimismul schopenhauerian.

În acest poem este evocată pentru prima dată în literatura universală Comuna din Paris, la numai câţiva ani de la consumarea acestui eveniment istoric. Cezarul, care nu este altul decât Napoleon I Bonaparte meditează în spirit schopenhauerian asupra manifestării răului în istorie. În finalul poemului apare motivul „vieţii ca vis”, motiv de largă circulaţie în Romantism, dar care la Eminescu capătă profunzimi ameţitoare. Întreaga istorie universală a lumii este văzută ca un vis al morţii eterne: „Că vis al morţii eterne e............???? Numai acest vers dacă l-ar fi scris Eminescu şi tot ar fi devenit unul dintre marii poeţi ai lumii.

Vastul poem „Povestea magului călător stele” elaborat în perioada studiilor vieneze şi apărută postum este un basm cult, in care un bătrân împărat înainte de a muri vrea sa-l lase pe fiul său succesor la conducerea împărăţiei. Îl trimite la un bătrân mag să-l iniţieze în tainele vieţii şi morţii. Bătrânul mag locuieşte pe un munte înalt de piatră, care nu este altul decât Kogaionul, munte sacru al geto-dacilor.

Bătrânul mag îi face feciorului de împărat teoria originii stelare a sufletelor, după care fiecare om are încă de la naştere o stea şi un înger de pază. Numai geniile nu au nici stea, nici înger de pază pentru că reprezintă o abatere de la normă, iar condiţia lor este tragică.

„Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază,

Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi.

Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază

Şi-a lor ochi de durere sunt tulbure şi stinşi;”

Geniile se află sub protecţia divinităţii:

„Căci Dumnezeu în lume ţine loc de tată

Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.”

Feciorul de împărat întruchipează condiţia omului de geniu: „A pus în tine domnul nemargini de gândire.” Prin feciorul de împărat Eminescu, de fapt, se auto portretizează. Poemul se încheie cu viziunea magului călător printre stele, şi este neterminat, cu o intrigă prea stufoasă şi încâlcită, greu de urmărit. Dacă ar fi fost încheiat şi finisat „Povestea magului călător în stele” ar fi devenit cu siguranţă o capodoperă, cu nimic mai prejos decât „Luceafărul”.

Tot din perioada geto-dacică sunt inspirate poemele „Sarmis” şi „Gemenii”, îu care este prezentată în spirit schopenhauerian lupta pentru putere dintre doi fraţi gemeni: Sarmis şi Brigbelu, regi geto-daci anteriori lui Decebal. Brigbelu îl înlătură de la domnie pe Sarmis, şi-i ia şi logodnica, pe frumoasa Tomiris. Sarmis îl invocă pe Zalmoxe şi-şi blestemă fratele nelegiuit, pe care îl omoară în cele din urmă, recăpătându-şi tronul. Blestemul lui Sarmis a trecut în cea mai mare parte în „Rugăciunea unui dac” („Convorbiri literare”, 1879), care nu este numai o poezie de inspiraţie istorică, dar şi o poezie filosofică, una dintre capodoperele liricii eminesciene.

Vastul poem „Strigoii” („Convorbiri literare”, 1876) este inspirată din perioada năvălirilor barbare. Regele avar Arald se îndrăgosteşte de regina autohtonă Maria, care moare. Arald se duce la un bătrân mag care stă pe o stâncă, într-un scaun de piatră, cu barba până la pământ şi cu genele până la piept şi ţine în mână un toiag, în timp ce pe deasupra fâlfâie în roate un alb şi negru corb (corb alb este un îndrăzneţ oximoron eminescian). Arald îl roagă pe mag să-l convertească la religia geto-dacilor şi să o aducă la viaţă pe Măria. Printr-o practică magică bătrânul mag îi preface pe Arald şi pe Maria în strigoi, care călăresc alături până în zori. „Strigoii” este un basm cult, o poveste fantastică-n versuri în care Eminescu valorifică credinţa populară în strigoi.

Alte epoci din istoria naţională de care a fost preocupat Eminescu sunt perioada medievală şi perioada renascentistă. Figura lui Mircea cel Bătrân este evocată în „Scrisoarea III” („Convorbiri literare”, 1881), în care Eminescu crează antiteza dintre un trecut măreţ şi eroic, şi un prezent decăzut şi degradat.

Poemul începe cu visul sultanului pentru care Eminescu s-a inspirat din „Istoria Imperiului Otoman” a orientalistului austriac Joseph von Hammer. Sultanul al cărui vis îl descrie Eminescu este sultanul Osman, întemeietorul dinastiei osmanlâilor. După unii exegeţi, printre care şi Albert Beguin, în excepţionala sa carte „Sufletul romantic şi visul”, visul reprezintă principala coordonată definitorie a sufletului romantic. Romanticii au cultivat în special visul în somn, ca produs al subconştientului, prin care au deschis calea psihanalizei moderne. Motivul visului apare frecvent la Eminescu. Pe bună dreptate spunea Călinescu spre finalul „Vieţii lui Mihai Eminescu” că Eminescu era „un romantic sublim în sufletul căruia visele înfloreau ca nalba”.

Visul sultanului este un astfel de vis în somn, ca produs al subconştientului. Prin vis „Dară ochiu-nchis afară înlăuntru se deşteaptă”, Eminescu ne introduce într-o geografie mirifică şi fascinantă a visului. Sultanul adoarme şi visează cum luna coboară din cer, transformată într-o fecioară pe care o identifică cu frumoasa Malcatun, fiica şeicului Edebali. Sultanul mai visează cum din inimă îi creşte un copac uriaş, care-şi întinde ramurile peste ţări şi continente, anticipând dimensiunile de mai târziu ale Imperiului Otoman. Visul sultanului mai este şi un vis premonitoriu, profetic:

„Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,”

Confruntarea dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid Ilderim, zis Fulgerul este descrisă în magnifica scenă a bătăliei de la Rovine, de pe Argeş.

Partea a doua a poemului se transformă într-o satiră necruţătoare şi vehementă, într-un virulent pamflet politic la adresa contemporanilor. Eminescu vizează în primul rând politicianismul şi demagogia patriotardă. Partea a doua a poemului este o sinteză lirică a articolelor politice ale lui Eminescu, publicate în ziarul „Timpul”, organ al Partidului Conservator.

Ţinta atacurilor lui Eminescu o formează Partidul Liberal, care era pe atunci la cârma ţării: „Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul?”. Printr-un sarcasm necruţător Eminescu realizează portretele a doi fruntaşi ai Partidului Liberal, adversarii săi politici, Pantazi Ghica „negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, / La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;” şi C. A. Rosetti „Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, / Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…”

Eminescu mai satirizează snobismul şi cosmopolitismul, parazitismul, câştigul fără muncă, dispreţul faţă de tradiţie:

„Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!”

Societatea românească a vremii sale îi apare lui Eminescu ca un sanatoriu de alienaţi, ca o casă de nebuni. În finalul poemului este invocată umbra justiţiară a lui Vlad Ţepeş, ca singura soluţie de salvare a ţării:

„Cum nu vii tu Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”