Structuri compozitionale si mijloace literar-artistice in „Luceafarul”

Structuri compoziţionale şi mijloace literar-artistice în „Luceafărul”

La fel de bogate sunt în „Luceafărul” semnificaţiile filosofice. Prima rămâne cea a concepţiei despre geniu a lui Schopenhauer „Lumea ca voinţă şi reprezentare”, care se observă în strofa finală despre destinul nefericit al geniului. O 121f516b altă influenţă este cea a lui Platon, de la care a preluat ideea a două ordini paralele: ordinea absolută a arhetipurilor, a idealurilor eterne, reprezentate de demiurg şi de Luceafărul-Hyperion, şi ordinea relativă, interioară, reprezentată de Cătălin-Cătălina. În una din variantele „Luceafărului” Dmiurgua apare sub numele de Brahma, care este zeul mitologiei indiene şi e amintit şi numele lui Buddha, când Demiurgul îi oferă lui Hyperion o altă ipostază a omului de geniu, cea a conducătorului de popoare. În prima metamorfoză Luceafărul se naşte din mare, echivalentă cu cunoaşterea din păcat în filosofia indiană, mare este văzută ca patimi ale omenirii. Pentru Nirvana buddhistă, Eminescu a creat un echivalent românesc prin expresia „sete de repaus”. În eseul său „Sentimentul românesc al fiinţei”, Constantin Noica vorbeşte despre o criză a generalului în „Luceafărul”, despre incapacitatea omului de geniu de a se adapta la realitate. „Luceafărul” este o sinteză epico-lirico-dramatică. Epicul rezultă din naraţiune, liricul rezultă din trăirile subiective ale poetului, dramaticul rezutlă din prezenţa dialogului.

În „Poezia lui Eminescu”, Tudor Vianu vorbeşte despre un „joc cu măşti” în ,,Luceafărul", în care poetul interpretează pe rând toate rolurile. „Luceafărul" începe pe o tonalitate de basm şi este un poem oniric în care cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară în visul fetei. Tot în visul ei au loc şi cele două metamorfoze ale Luceafărului: angelică, în care Luceafărul apare sub înfăţişarea unui voievod „cu păr de aur moale” şi cea demonică, în care Luceafărul apare sub înfăţişarea unui tânăr frumos cu plete negre şi strălucind de o patimă intensă.

Registrul figurativ-stilistic este sărac în „Luceafărul”. Mihai Eminescu nu mai face risipă de figuri de stil. Tot Tudor Vianu în „Poezia lui Eminescu” observa un proces de scuturare al podoabelor la Eminescu. Un exemplu este versul: „O prea frumoasă fată” care a cunoscut mai multe variante, şi pentru care Eminescu a recurs, rând pe rând, la metafore şi comparaţii, împrumutând din regnul vegetal: „ghiocel / dalie de fată”; din cel zoologic: „o pasăre de fată”, „un graur de fată”, „un cărăbuş de fată”, din cel mineral „giuvaer de fată”, dar a renunţat la toate şi a optat pentru forma superlativ-arhaic-populară „o preafrumoasă fată”, care e şi cea mai simplă, şi cea mai frumoasă.

Mai importante sunt în „Luceafărul” imaginile: cea a zborului Luceafărului către Demiurg, în care Eminescu configurează universuri paralele. Eminescu îşi imaginează şi locul transcendenţei:

„Căci unde ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte

Şi vremea încearcă în zadar

Din goluri a se naşte.”

„Mintea îşi este găurită de atâta logică a absolutului”, G. Călinescu.

Alegoria - „Luceafărul” este o alegorie de simboluri. Vocabularul eminescian din „Luceafărul” este restrâns şi simplu. Eminescu foloseşte numai cuvinte din fondul lexical principal, care sunt, în majoritate, de provenienţă latină. Călinescu spune că „Luceafărul” este „de o complexitate simplă” (oximoron). Complexitatea aparţine conţinutului de idei, iar simplitatea e a formei.

„Arta cuvântului la Eminescu” (1938) D. Caracostea priveşte „Luceafărul” sub dublu aspect: arhitectural şi muzical. Sub cel arhitectural, primele şapte strofe formează pridvorul, iar dialogul dintre Demiurg şi Hyperion constituie cupola întregului edificiu. Sub aspect muzical, primele şapte strofe formează uvertura şi simfonia propriu-zisă.

În „Luceafărul” rima este simplă, încrucişată, ritmul este iambic şi trohaic, iar versul de şapte silabe şi opt silabe ceea ce sugerează o permanentă rotire, înălţare şi cădere. Călinescu a identificat schema prozodică a „Luceafărului” în balada „Lenore” a preromanticului german Burger. Tot Călinescu observa în „Luceafărul” o anumită redundanţă rezultată din repetiţii. Numărul mare de strofe „alcătuiesc o ţevărie prea complicată pentru ca seva să circule peste tot cu aceeaşi putere. Unitatea poemului se înfăptuieşte muzical. Unele strofe tac, altele cântă în acord cu flautele unei orgi. La sfârşit răsună toate într-un ţipăt coral”.

Structuri compoziţionale şi motivul „lumii ca teatru” în „Glossă”

Publicată în „Convorbiri Literare” (Decembrie 1883), „Glossă” ne apare ca o continuare a „Luceafărului”, ca o dezvoltare a universului fin în care apare ideea de ataraxie stoică (rece). Termenul de „glosă” vine de la latinescu „glossă", care înseamnă notă, însemnare, scurtă adnotare pe marginea unui text. Eminescu păstrează în titlu ortografia latină „glossă”. Cu timpul, termenul de „glosă” a ajuns să desemneze o specie de critică minoră, parazitară, un fel de parafrază a textului literar, fără să afirme şi un punct de vedere personal. Glosa este şi o specie de poezie cu formă fixă, ca sonetul şi rondelul.

O glosă este formată dintr-o strofă matcă. Versurile din strofa matcă sunt reluate şi comentate pe rând în strofele următoare, iar ultima strofa este prima inversată. Glosa este o specie dificilă ce presupune o mare dexteritate şi virtuozitate formală. De aceea autorii de glose sunt rari. Eminescu este unul dintre ei, iar „Glossa" sa este o capodoperă a literaturii universale. În „Glossa” lui Eminescu, strofa matcă este alcătuită din versuri care exprimă adevăruri generale. „Glossă” este un mic tratat de înţelepciune în versuri, un cod de norme şi reguli, de conduită şi comportament prin care se dobândeşte înţelepciunea în viaţă.

„Glossă” e un dens studiu de eudemonologie, discurs filosofic şi morală ce se ocupă de căile şi metodele de cunoaştere ale unei stări de relativă fericire (eu = bine, daimon = spirit, logos = studiu). „Glossă” este o poezie filosofică având la bază motivul lumii ca teatru (theatrum mundi). De circulaţia acestui motiv în literatura şi filosofia universală s-a ocupat T. Vianu în „Din istoria unei vechi teme poetice: lumea ca teatru” din volumul „Studii de literatură universală şi comparată” (1960).

În jurul acestui motiv se organizează întregul discurs liric. După acest motiv lumea este echivalentă cu un teatru, viaţa cu o scenă, iar oamenii cu actori pe scena vieţii. Acest motiv a apărut din antichitate, mai întâi în filosofia cinică la Anthistene, apoi în filosofia stoică, în „Manualul lui Epictet”. Împăratul filosof, Marc Aureliu, în lucrarea sa „Despre sine însuşi” se plânge de monotonia spectacolului existent, şi spun că viaţa este aceeaşi piesă ce se repetă de mii de ani, dar cu alţi actori.

În filosofia greacă, regizorul spectacolului este soarta, care distribuie rolurile, iar oamenii nu fac decât să-şi interpreteze rolurile rezervate de soartă. Motivul lumii ca teatru apare şi în perioada Renaşterii şi a Barocului la marii dramaturgi spanioli: Lope de Vega şi Calderon de la Barca. Ultimul are şi o piesă „Marele teatru al lumii”.

În această perioadă, sub influenţa Creştinismului, regizorul spectacolului nu mai este soarte, ca la romantici, ci chiar Dumnezeu. În „Elogiul nebuniei”, Erastmus din Rotterdam îl numeşte pe Dumnezeu directorul teatrului care îi concediază pe actori. În comedia „Cum vă place”, Shakespeare contemplă spectacolul lumii cu o melancolie amuzată.

În Clasicism, în „Caracterele” lui La Bruyere apare o idee nouă, cea de public. Actorii sunt numai oamenii din vârful piramidei sociale, în timp ce oamenii de rând formează publicul.

În Romantism se produce o schimbare de atitudine, care nu mai este de resemnare, ca la antici, ci una de revoltă împotriva nedreptăţilor sociale.

Punctul de plecare al „Glossei” îl constituie „Cugetările filosofice” ale filosofului suedez Oxenstierna din secolul al XVII-lea, secretar al regelui Suediei Gustav II Adolf şi cancelar al Suediei. Eminescu a tradus un fragment pe care l-a publicat în „Curierul de Iaşi” (1876) sub titlul „Comedia cea de obşte”, Eminescu recomandă condiţia de spectator, pe care o consideră cea mai înţeleaptă.

„Privitor ca la teatru

Tu în lumea să te-nchipui:

Joace unul şi pe patru

Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

Şi de plânge, şi de ceartă,

Tu în coif petreci în tine

Şi-nţelegi din a lor artă

Ce e rău şi ce e bine.”

Ataraxia stoică apare în strofa matcă

„Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.”

Această ataraxie este o stare de linişte netulburată de indiferenţă şi răceală faţă de spectacolul lumii (a - fără, taraxis - tulburare) ce intră în condiţia omului superior.

Versul „Alte măşti, aceeaşi piesă” este o parafrază a reflecţiei lui Marc Aureliu. Sub influenţa lui Schopenhauer, la Eminescu regizorul spectacolului nu mai este nici soarta, şi nici Dumnezeu, ci voinţa oarbă de a trăi, exprimată subtextual:

„Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există”

În „Glossă” se simte influenţa filosofiei indiene. Doctrina despre Maya din Upanişade după care adevărul trebuie căutat dincolo de valul amăgitor al iluziei este exprimat în:

„Cu un cântec de sirenă

Lumea-ntinde lucii mreje”.

Sub influenţa buddhismului, Eminescu recomandă închiderea în sine, nereacţionarea la provocările lumii exterioare:

„De te-ating să feri în lături.

De hulesc, să taci din gură;”

Fiind un temperament romantic, la Eminescu apar şi accente de revoltă împotriva nedreptăţilor lumii, a nonvalorilor şi imposturii ce triumfă în viaţă:

„Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte”

„Glossă” este şi o satiră, dar pentru că nu se referă la anumite persoane, ci la fenomene generale, Calinescu o numea „satiră fără obiect”. „Glossă” este o poezie de o sentenţiozitate gnomică, în care versurile se constituie în maxime, sentinţe, aforisme ce par dăltuite pentru totdeauna în marmură. Eminescu nu face risipă de figuri de stil, întâlnim mai multe epitete, unele metafore şi comparaţii, între care se distinge comparaţia fundamentală a lumii ca teatru.

Este greu de găsit un echivalent muzical al versurilor lui Eminescu. Toate încercările de a pune pe note poezia lui Eminescu au fost sortite eşecului, chiar la George Enescu în varianta „De-oi adormi” din „Mai am un singur dor”.

Ca şi „Luceafărul”, „Glossă” este o „capodoperă de măreţie glacială”, după cum spunea G. Călinescu.