TIMPUL INTERIOR AL LUI REBREANU

TIMPUL INTERIOR AL LUI REBREANU

Tentaţia de a încerca să-1 interpretez pe Rebreanu dintr-o perspectivă critică a „profunzimilor" am, resimţit-o citind studiile lui Georges Poulet asupra „timpului! omenesc" (Etudes sur le temps humain), încântat dar şi nedumerit, cu cit lectura înainta. Observam astfel că autorii comentaţi strălucit de el erau în mare măsură moralişti (Montaigne, Fontenelle, Vauvenagues, Chamfort, Saint-Cyran, Fenelon, Amiel) sau gânditori iluştri ca Descartes, Pascal, Diderot, Rousseau, Michelet, Sartre. Alţii practicaseră o literatură de analiză cu pronunţate preocu­pări reflexive (Meme de la Fayette, Benjamin Constant, Marcel Proust, Georges Bernanos, Julien Green). în sfârşit, o a treia categorie era alcătuită de poeţi : Sceve, La-martine, Vigny, Hugo, Musset, Gautier, Guerin, Whitmann, Mallarme, Valery, Chiar, Supervielle, Eluard, Perse, Re-verdy, Ungaretti. La toţi aceştia se găseau uşor, bine­înţeles, copioase consideraţii asupra timpului exprimate direct. Existenţa, înscrisă neapărat într-o durată, consti­tuie o temă frecventă de meditaţie pentru spiritele cu înclinaţii filosofice. Analiştii sunt împinşi să vorbească de aşa ceva, explicând procesele sufleteşti prin care trec eroii lor. Foarte mulţi poeţi, încă de la Horaţiu, au dat o expresie lirică sentimentului scurgerii timpului şi nu e, deci, greu să-i surprinzi pe Lamartine, Hugo, Mallarme, Valery sau Perse, împărtăşindu-ni-1 adesea. Poulet avea la dispoziţie în asemenea cazuri suficiente mărturii ne­mijlocite ca să-şi, poată, începând cu ele, construi edificiul critic şi a ilustra diferitele moduri omeneşti de a trăi timpul şi a-1 conscientiza.

Cum va proceda, însă, acolo, unde această materie confesivă bogată îi lipseşte ?

Am constatat surprins că la autorii de teatru (Moliere, Corneille, Racine, Marivaux) nu ezita să le atri­buie cuvintele şi gândurile personajelor create de ei, ceea ce îşi lua libertatea să facă şi cu romancieri „obiectivi" ca Stendhal, Balzac, Fiaubert sau Bernanos.

Procedeul naşte semne de întrebare, pentru că, bună­oară, strigătul Clyternnestrei : „Barbares, arretez : C'est le pur sang du Dieu qui lance la tonnerre" (Iphigenie, acte V, scene IV) are o motivaţie psihologică foarte specială şi precisă, îl scoate o mamă căreia grecii vor să-i sacrifice fiica, prin urmare e abuziv a deduce din el frica autoru­lui (Racine) ca nu cumva divinul să (sufere o maculare în raporturile sale cu umanul. „Ne aflăm aici — scrie Poulet — în prezenţa uneia dintre terorile cele mai indefinisabile şi cele mai profunde care se află în stră­fundul tuturor religiilor ; teama că în contactul între di­vin şi uman, care este religia însăşi, poate interveni ceva primejdios nu numai pentru creaturi, dar chiar şi pentru divinitate ; teama ca nu cumva astfel intangibilul să devină tangibil, clarul să devină obscur şi puritatea murdărie".

Până la un punct, totuşi, procedeul are o justificare. Distincţiile pe care le-a stabilit cu fineţe poetica mo­dernă permit să identificăm punctul unde generalitatea, elevaţia speculativă şi forma aforistică ne arată că au­torul vorbeşte prin gura personajului. Vocea romancie­rilor auctoriali, ca Balzac sau Stendhal, mai ales, se lasă distinsă cu o claritate superioară.

Cum s-ar descurca însă Poulet în cazul prozatorilor care împing obiectivarea până la o aproape totală ,4m~ personalizare" ? Ce ar face cu un Rebreanu, de pildă ? Iată motivul care m-a ispitit să verific eficienţa unui asemenea demers critic, dându-i drept obiect pe autorul Răscoalei. Confruntarea cu o dificultate maximă ar fi — am socotit — o dovadă de fecunditate. Dar m-a îm­boldit, ca să fiu sincer, şi altceva :

Dacă Rebreanu înregistrează azi o scădere de simpa­tie din partea unor *1 critici — şi poate chiar în rândul ci­titorilor —- este pentru că realismul său consecvent (aşa se crede) explorează doar natura strict sensibilă a lumii, rămânând opac la orice scapă simţurilor noastre. I-ar lipsi dimensiunea perceptibilă ochiului minţii, sau, altfel zis, universul său, prea strivit de un determinism crâncen, nu' lasă destul loc imaginaţiei. Trimiţând fără echivoc la o realitate comună, familiară, literatura lui ar reduce con­siderabil şansele unor lecturi productive, amatoare de speculaţie, în epoca noastră, când gustul pentru ele face ravagii, aceasta e o obiecţie extrem de gravă, întrucât riscă să-1 relege pe Rebreanu în rândurile autorilor fără „priză" actuală, „depăşiţi", „nemoderni".

Cum cred exact contrariul, mi s-a părut foarte utilă în momentul de faţă orice demonstraţie convingătoare a „profunzimii" lui Rebreanu. Intuiţia aceasta a avut-o de mult Lucian Raicu, şi monografia sa, închinată roman­cierului, dovedeşte cu prisosinţă o atare preocupare. Mai recent, şi N. Balotă şi-a îndreptat atenţia, cu o identică ţintă, către „vocaţia tragică" a lui Rebreanu.

Dacă lucrurile stau aşa, oare „profunzimea" scriito­rului n-ar avea şanse să dobândească o evidenţă sporită într-o interpretare care vizează tocmai astfel de zone ale existenţei şi travaliului creator ?

Esenţial pentru Poulet este de a pătrunde în intimi­tatea unei gândiri şi aceasta nu, se poate realiza decât printr-o identificare. El îi dă integral dreptate lui Proust când spune : A citi înseamnă „a încerca să recreezi în tine însuşi ceea ce a simţit un maestru".

Dar cum ajungem, să ne lăsăm stăpâniţi de o gândire străină şi să fim siguri că am înfrânt rezistenţa spiritului nostru la o atare acaparare, făcându-1 absolut permeabil ? Desigur, printr-o mişcare sufletească participativă, care e, în ultimă instanţă, însuşi efectul farmecului lecturii. Numai acolo unde el funcţionează cu adevărat ne sim­ţim integral captaţi, altfel se instaurează o distanţă netă între noi şi text. Avem însă oare certitudinea că, practicând identificarea reclamată de Proust, ajungem efectiv în intimitatea profundă a gândirii pe care ne-o însuşim ?

Poulet evită cu o mare supleţe intelectuală să emită orice regulă precisă de urmat în acest domeniu gingaş. Autorul Studiilor asupra timpului omenesc (Etudes sur le temps humain) distinge — e adevărat — în mişcarea „cogito-ului pe care şi-l însuşeşte, un „point de depart", un „instant de passage", o „distance interieure" şi chiar „une mesure de l'instant". Dar Poulet fuge mereu de o tratare sistematică a problemei abordate, refuză a ne recomanda o metodă a cercetării ei. Unde vrea criticul să ajungă o aflăm, totuşi, mai limpede : spaţiul, „profunzimii" s-ar afla dincolo de orice operă distinctă, în ceva care le este comun acestora, preexistând naşterii lor şi alcătuind o a-nume imagistică obsedantă. Poulet este aici de acord cu afirmaţia lui Bachelard că „orice realitate tematică im­portantă este legată de o experienţă originară". Dar, spre deosebire de psihanalişti, ea presupune — conform con­vingerii sale — ivirea conştiinţei şi nu o stare care i-ar fi anterioară.

„Naşterea noastră veritabilă — socoteşte Poulet — are loc abia în clipa când luăm act de noi înşine *1 şi eul nostru începe, concomitent, să se situeze într-o ambianţă alcă­tuită de timp, spaţiu, număr şi relaţie c 11211k102l u lumea încon­jurătoare. Ca să ne putem umple cu imagini, trebuie să posedăm mai întâi un aparat mental care să ne slujească pentru a le forma şi un spaţiu spiritual care să ne slu­jească pentru a le instala. Oricine îşi face din primul moment o idee a sa despre timp, spaţiu, cauză, număr etc. (...) Contrariu cu ceea ce credea Kant, nimic mai pu­ţin general în om decât activităţile lui categoriale. Timpul, spaţiul, cauza, numărul, nu sunt pentru el numai o con­diţie iniţială a gândirii sale, sunt primele teme pe care această gândire şi le dă.

În interiorul primului moment de conştiinţă se află condensate deja, în stare virtuală, subiectele care o vor stăpâni, o vor obseda (Trois essais de mythologie romantique).

Dacă vrem să pătrundem în intimitatea unei gândiri, să-i cunoaştem stratul profund, trebuie, aşadar, să o sur­prindem punându-şi o serie de chestiuni particularizate prin faptul că pot fi formulate doar la persoana I-a : Ce sunt ? Unde sunt ? Când sunt ? Pe cine iubesc ? Aici, nu răspunsul propriu-zis interesează — arată Poulet —, ci „inflexiunea însăşi, inflexiunea proprie dată întrebărilor de cei care şi le-au pus întâia oară".

Unde să descoperim însă o asemenea interogaţie în scrisul lui Rebreanu, parcă străin cu totul de ea, după câte ne-am obişnuit, până acum, să credem ?

Informaţia istorico-literară, pe care n-o dispreţuieşte, ca auxiliar, nici Poulet, s-ar putea să fie aici binevenită şi să îngăduie o mică stratagemă utilă.

Ştim astfel un lucru curios : Rebreanu este autorul a trei capodopere, recunoscute ca atare de aproape întreaga opinie critică : Ion, Pădurea spânzuraţilor şi Răscoala; preferinţele lui însă nu mergeau către nici una dintre ele, ci se opreau asupra unui roman inferior lor : ...„mie, din tot ce am scris până acum — declară Rebreanu — Adam şi Eva mi-e cartea cea mai dragă. Poate că într-însa e mai multă speranţă, dacă nu chiar o mângâiere, pentru că într-însa viaţa omului e deasupra începutului şi sfârşitului pământesc, în sfârşit, pentru că Adam şi Eva e cartea iluziilor eterne". (Mărturisiri. Amalgam).

Avem, deci, dreptul să presupunem că, indiferent de rezultate, romancierul si-a destăinuit aici, aşa cum nu o făcuse nicăieri altundeva, intimitatea gândirii sale. Adam şi Eva — băgăm imediat de seamă — este o carte care exprimă practic nişte reflecţii deghizate asupra timpului şi existenţei omeneşti, fiindcă are ca temă, metempsihoză.

Eroul romanului, profesorul universitar de filosofic, Toma Novac, cade victimă unei crime pasionale ; iubeşte o femeie, şi soţul ei gelos îl împuşcă, în agonie, la spi­tal, retrăieşte fulgerător o serie de existenţe anterioare, ca păstor indian, monarh egiptean, scrib astro-babilonian, patrician roman, călugăr german medieval şi medic fran­cez în anii revoluţiei, toate încheiate tragic printr-o moarte violentă care vine să pună capăt unei dragoste pătimaşe neîmplinite. Toma are astfel confirmarea credinţei bătrânului profesor Tudor Aleman, cunoscut într-o familie a-mică. Eroul ascultase neîncrezător teoria acestuia, după care sufletul omenesc străbate şapte vieţi în căutarea complementului său de sex opus, spre a-si regăsi inte­gritatea originară pierdută. Acum are prilejul să verifice faptul pe propria-i piele, în ultima clipă, lumina intensă din privirile lui Novac aduce dovada că împlinirea fe­ricită s-a produs şi sufletul pribeag şi-a redobândit eternitatea, aşa cum susţinuse Aleman, sosit la căpătâiul mu­ribundului, spre a constata experimental confirmarea lu­crului pe care îl susţinuse.

Rebreanu explică geneza romanului său printr-o în-tâmplare stranie, trăită în septembrie 1918, la Iaşi.: „Pe strada Lăpuşneanu, pe o răpăială de ploaie, ani întâlnit o femeie cu umbrelă. Din depărtare m-au uimit ochii ei verzi, mari parcă speriaţi, care mă priveau cu o mirare ce simţeam că trebuie să fie şi în ochii mei. Femeia mi se părea cunoscută, deşi îmi dădeam perfect seama că n-am mai văzut-o niciodată. Din toată înfăţişarea ei, în­ţelegeam că şi ea avea aceeaşi impresie. Am trecut, privindu-ne cu bucurie şi curiozitate, ca şi când ne-am fi re­văzut după o vreme îndelungată. Nu ne-am oprit însă, deşi am dorit-o amândoi. Umbrela îi alunecase într-o parte. Din figura ei totuşi ii-am reţinut decât ochii şi mai mult privirea. După ce am. trecut câţiva paşi, mi-a părut -rău că nu m-am oprit şi am întors capul. Făcuse şi ea aceiaşi mişcare, îndemnată desigur de acelaşi imbold. Pe urmă a dispărut pentru totdeauna. Aceasta este scena. Era primul caz pentru mine de acel «deja vu» despre care vorbesc teozofii şi toţi adepţii mistici ai reincarnării. Mă simţeam fericit şi mişcat. Până ce am ajuns acasă, în str. Păcurari, am şi botezat-o pe necunoscuta mea cu un nume roman­ţios, iar din întâlnirea cu ea am turnat repede o nuvelă cu o reîncarnare cam ciudată, fiindcă întrebuinţam o vi­ziune avută cu mulţi ani înainte, tocmai prin clasa a cincia de liceu, adică în vârsta critică a primelor efuziuni lirice" (Conferinţa — răspuns la ancheta Institutului de literatură, 1932.)

Infatigabilul N. Gheran a descoperit şi această în­cercare a scriitorului, probabil schiţa Mârza (Ms. 2535, f. 30 şi 31, Opere, 6). Viziunea de care aminteşte Rebreanu, ar fi avut-o la 14 ani, într-o criză de friguri (Mărturisiri). Nu cu mult înainte suferise o cruntă decepţie sentimentală. Licean, la Bistriţa, se amorezase nebuneşte de ingenua unei trupe maghiare care dăduse câteva specta­cole în localitate. Făurea tot felul de visuri, în ceea ce o privea, o urmărea pe stradă după ce părăsea teatrul şi pornea spre casă. Duşul rece survenise când, luându-şi inima în dinţi, şi bătând la uşa ei, îl întâmpinase un loco­tenent mustăcios cu tunica descheiată.

Viziunea din timpul febrei era foarte puţin realistă. Adolescentul se afla în parcul unui castel, îmbrăţişând „o fată superbă" îmbrăcată „ca în piesele istorice". Lucru­rile luau însă o turnură nefericită. Apărea tatăl fetei, „un conte furios" care, strigându-i : „Nemernicule, ai îndrăz­nit să pângăreşti pe fiica mea ! Acum trebuie să mori ! — îl azvârlea câinilor săi de vânătoare ca să-1 sfâşie."

Schiţa Mârza debuta cu senzaţia de „deja vu" : — „Cine a fost ? Cine ? Cine ? Vrui să mă iau după ea în vălmă­şagul Căii Victoriei. De-abia am. zărit-o şi totuşi o simt în suflet, o văd parcă de mii de ori aş fi văzut-o. Poate că am văzut-o... Când ? In altă viaţă ? Care viaţă ?"

Toma Novac, întâlnind-o pe Ileana, cunoaşte o tulbu­rare identică : „Zărise o femeie necunoscută la braţul unui bărbat necunoscut. O vedea numai din spate şi totuşi sim­ţea că o cunoaşte. Iuţi paşii, trecu dincolo, pe urmele pe­rechii străine (...) Oameni nepăsători îi despărţeau, tre­ceau, se îmbulzeau. Totuşi privirile lor se găsiră. Ochii ei erau verzi, mari, cu o lumină tainică, moale şi învălui­toare ca o îmbrăţişare. Sufletul lui se înfiora până în te­melii, parcă i s-ar fi lămurit deodată o lume în care până azi a bâjbâit ca orbul fără călăuză. Pe faţa ei se ivi o um­bră de uimire. Era semnul că în inima ei s-a petrecut aceeaşi revelaţie".

Senzaţia de deja vu însoţeşte îndrăgostirea instan­tanee :

— „Şi totuşi o cunosc de undeva... Am mai întâlnit-o" — reflectează Toma Novac, după ce Ileana se pierde în mulţime.

Majoritatea episoadelor din Adam şi Eva reeditează acelaşi fenomen psihologic, denumit ştiinţific „paramneza de reduplicare" (Pierre Janet. L'Evolution de la memoire et de la notion du temps, 1928 v. şi Ion Vitner : Semnele romanului, C. R. Buc., 1971).

Când o surprinde pe Navamalika, scăldându-se, lui Ma-havira i se pare că vede „o ceată de fecioare cereşti cum le visase el altădată în poiana sfântă".

Apariţia lui Isit la masa faraonului  îl  săgetează  în inimă pe Unamonu. Numele ei, auzit pentru întâia oară, îi umblă prin minte, „într-un vârtej sălbatec, parcă ar ii căutat urmele unei amintiri ascunse undeva în tainiţele sufletului". „O cunosc pe Isit... De unde o cunosc ?" — se întrebă cutremurat Unamonu. (Isit).

Novicele Hans, devenit călugărul Adeodatus, trăieşte ceva asemănător, privind o icoană a Maicii Domnului : „Zugrăveala stângace arăta un cap frumos de femeie, cu ochi mari, cu privirea blinda şi plină de mistere. Şi ochii ei îl urmăreau necontenit, oriunde se mişca în chilie, parcă s-ar îi întors după el chemători şi mângâietori. Pri­virea lor cunoscută, parcă ar fi întâlnit-o de mult (Măria).

Atunci când Gaston Duhem o aude strigată în faţa tri­bunalului poporului pe Yvonne Collignon, numele i se agaţă în minte „ca o verigă într-un cârlig potrivit de mult. Cunoştea numele, deşi era sigur că nu 1-a auzit niciodată, îşi răscolea amintirile cu o stăruinţă care-1 chinuia" (Yvonne).

Din viziunea pe care o avusese romancierul în anii de liceu, persistă şi ferocitatea sfârşitului acestor întâlniri. Dacă în Mârza îndrăgostitul pierise sfâşiat de câini, Mahavira suferă supliciul jupuirii, o săgeată îi străpunge gâtul lui Unamonu, pe Gungunum, călăul îl decapitează, strivindu-i obrazul cu sandala, Axius îşi taie vinele, Adeoda­tus se auto-torturează până la epuizarea fizică integrală, Gaston Duhem e ghilotinat, iar Toma Novac moare îm­puşcat.

Un amănunt ne poate încuraja să urmăm acest drum : Poulet însuşi ia ca „punct de plecare" amintirea vagă a unei alte vieţi, trăite cândva mult înainte, în studiul : Nerval, Gautier et la Blonde aux yeux noirs. (Trois essais de mythologie romantique).

În plus, vorbind tot de geneza romanului Adara şi Eva, Rebreanu face următoarea mărturisire, semnificativă : „Se zice că omul numai când îmbătrâneşte începe să-si pună întrebări asupra începutului şi sfârsitului. Dacă e aşa, eu am început să îmbătrânesc foarte de timpuriu, a-proape de vremea când am avut viziunea pe care v-am povestit-o. De unde venim şi unde mergem ? Ce-a fost înainte de naşterea mea şi ce va fi după ce voi muri ? Pentru ce sunt toate aşa cum sunt ? Iată întrebări pe care mi le-am pus întotdeauna, la care am căutat totdeauna răspunsuri în. mine însumi şi afară, în cărţi. Fireşte, răs­punsurile nu le găseşti niciodată, cel puţin nu atât de mulţumitoare, încât să-ţi servească drept merinde pentru viaţa de aici şi de dincolo".

Confesiunea ni-l prezintă pe atât de închisul în sine Rebreanu, punându-şi tocmai întrebările care — aşa cum susţine Poulet — preced travaliul imaginaţiei.

în sfârsit, rotnancierul arată că nu a respectat în­tocmai doctrina metempsihozei, deşi s-a documentat a-bundent asupra ei. Printre cărţile consultate de Rebreanu în mod cert se numără : Salambo (Flaubert), Sărmanul Dionis şi Avatarii Faraonului Tlă (Eminescu), Le roman de la momie (Th. Gautier), Tragedia omului (Imre Madach), Pelerinul Kamanita (Karel Gjellerup), Rătăcitor printre stele (Jack London), Halima, Sakuntala, Ramayana. De asemeni, autorul a căutat informaţii în numeroase le­xicoane şi lucrări de specialitate.

...„Teoria teozofică oficială — precizează însă Re­breanu — nu-ţi îngăduie mărginirile pe care le are o operă de artă. Teozofia tinde să devină o religie şi chiar este pentru o mulţime de oameni. Romanul are nevoie de un conflict care să canalizeze interesul. Şi atunci încet-încet mi-am făcut eu singur o teorie potrivită cerin­ţelor romanului închipuit" (s.n.).

E vorba, aşadar, implicit aici de o opinie personală a-supra vieţii noastre privită sub raportul scurgerii timpu­lui şi — putem spera — a f i găsit astfel o cale către intimitatea gândirii lui Rebreanu.

Primul lucru care pare să-1 fi obsedat pe romancier e ideea de ciclicitate a existenţei. „Paramneza de duplicare" dă sentimentul retrăirii anumitor momente. Viaţa ar cu­noaşte aşadar o stranie repetiţie, întorcându-se la împre­jurări şi evenimente petrecute cândva de mult în trecut, chiar dacă aceasta e numai o impresie, conform explicaţiei ştiinţifice a faptului. După teoria metempsihozei, sufletul fiind supus mai multor reîncarnări, o revenire are efectiv loc, indiferent de felul cum s-ar desfăşura fiecare nouă existenţă.

Dacă e vorba, însă, şi de recompunerea unităţii pri­mordiale, Athman, alterată prin divizare (principiu al vieţii fenomenale, .presupunând neapărat bisexualtatea şi căderea din eternitate în durată), reîntâlnirea perechii care se caută sub diverse reîncarnări implică o şi mai pro­nunţată repetiţie. Cel puţin aşa se petrec lucrurile la Rebreanu, unde dincolo de învelişul teozofic, esenţială rămâne ciclicitatea:

— „De ce tocmai şapte (cifra succesivelor reîncar­nări n. n.), domnule Atenian ?...' De ce numărul sfânt ?'" — întreabă Toma (necredinciosul).

Aleman înlătură însă această posibilă obiecţie, abandonând repede amănuntul ritualistic.

— „Crezi că numărul are o importanţă atât de mare ?, "răspunde bătrânul neclintit. Eu cred că şapte, fiindcă şapte e un număr considerat sfânt în toate timpurile, la toate popoarele şi în toate ocaziile... D-tale nu-ţi ajunge explicaţia asta ? Nu te obligă nimeni să o primeşti. Adoptă orice număr vrei ! Nu numărul, principiul e totul!".

Romanul lui Rebreanu conţine destule neclarităţi din punctul de vedere al teoriei metempsihozei propriu-zise. Dacă numai într-a şaptea existenţă bărbatul întâlneşte fe­meia care întrupează perechea lui sufletească, aşa cum susţine Aleman, pe ce se bazează senzaţia acelui deja vu în cazurile anterioare ? Poate că, până la episodul Ileana, întâlnirile precedente interzic unirea partenerilor, unul din ei, când nu chiar amândoi, pierind înainte de a o rea­liza. Aşa s-ar explica nevoia altei reîncarnări, în episodul final conjuncţia izbuteşte, dar e greu de înţeles cum are loc atunci restabilirea unităţii sufleteşti iniţiale, câtă vreme complementul feminin al lui Toma, Novac nu moare şi rămâne sortit, deci, să continue periplul existenţelor suc­cesive?

Rebreanu trece uşor peste astfel de întrebări, tocmai fiindcă îl preocupă să pună în evidenţă cu precădere, ciclicitatea vieţii, îşi forjează, în consecinţă, o teorie a metempsihozei conformă cu necesităţile lui — după cum spunea. Graţie ei în Adam şi Eva acel deja vu capătă sentimentul unui deja vecu.

O imagine ciclică a timpului îl urmăreşte pe Rebreanu şi în alte scrieri ale sale. Au remarcat-o şi alţi comen­tatori, ceea ce ne scuteşte să mai stăruim.

68

E interesant poate să observăm însă cum intervine ea G. Călinescu o surprindea la nivelul speciei unde ar fi motivat tipicitatea vieţii rurale. Aceasta (umanitatea), nu insul în existenţa lui individuală, trăieşte repetiţia „ca­lendarului sempitern al satului". Ajunsă fată de măritat, Ghighi, iniţial o copilă zburdalnică, se comportă exact ca Laura/Aşa cum dânsa nu-1 acceptase întâi pe George Pin-tea, pentru că era prea mic de statură si, prin îndelet­nicirea preoţească, sub visurile ei (altceva ar fi fost me­dicinistul Aurel Ungureanu), sora mai mică intră la rându-i în rolul celei mari : Nu vrea să audă nici în ruptul capului de învăţătorul Zăgreanu (timid şi cu o slujbă modestă). Amândouă fetele suferă, plâng, îşi străbat suc­cesiv scurta criză sentimentală, ca să devină apoi soţii devotate, în această nouă ipostază încep să semene tot mai mult cu mama lor.

La fel, Ion repetă într-o bună măsură comportarea lui Vasile Baciu, care neavând pământ, a luat o fată bogată şi urâtă pentru a-1 ridica deasupra nevoilor aducându-i ogoare, casă şi vite. Autorul ne şi spune : „Cum a fost dânsul în tinereţe (tatăl Anei n. n.), aşa e feciorul Glanetaşului azi".

Lucian Raicu descoperă la Rebreanu o ciclicitate mult extinsă. Ea poate fi identificată chiar în construcţia ro­manelor. Ion începe şi sfârşeşte cu descrierea drumului care duce din şosea către satul Pripas, unde s-au des­făşurat faptele narate. Romancierul susţine într-o măr­turisire des citată că a urmărit deliberat o construcţie circulară spre a întări iluzia realului, cititorul fiind rea­dus la sfârşit, exact acolo de unde intrase în lumea fic­ţiunii şi împins astfel a o îngloba propriilor lui amintiri.

Dar tot Rebreanu nota cu alt prilej în jurnalul său : .....eu, niciodată, când m-am aşezat să încep un roman nu am avut materialul organizat ! Am pornit cu un haos în suflet, care urma să se organizeze singur în faţa hârtiei albe". (Vineri 1 ianuarie 1937). Şi câteva luni mai târziu scria acelaşi lucru: „Materialul îl am în minte ca şi Răscoala —- un haos care nu se ordonează decât în faţa hârtiei albe". (Miercuri, 7 iulie 1937).

Preferinţa pentru construcţia circulară a intervenit, poate, adeseori, şi dintr-o reprezentare ciclică a cursului vieţii, dincolo de o voinţă tenace, arhitecturală, „fa­raonică", aşa cum s-a afirmat. Pădurea spânzuraţilor în­cepe şi sfârşeşte cu o scenă de execuţie prin ştreang, în Ciuleandra, Puiu Faranga îşi ucide soţia, având impresia că ea îi strigă cuvinte insultătoare, auzite numai de el şi pentru aceasta o sugrumă ţipând : „taci, taci, taci". Scena se repetă oarecum în sanatoriu, unde eroul vi­sează că e ocnaş la salinele din Tg. Ocna şi alt deţinut îi spune ceva batjocoritor, înfuriat, vrea să-i sfarme capul cu ciocanul, urlând iar : „taci, taci, taci, taci".

În final, reeditează efectiv gestul asasin iniţial, năpustindu-se acum asupra doctorului Ursu, pe care vrea să-1 strângă ele gât. Cuvintele „taci, taci, taci", răcnite furios revin. Bătrânul Faranga îi spune fiului său, la un moment dat : „Nu te-am adus aici (în sanatoriu n. n.) ca să sfârşeşti acolo unde puteai să începi". Dar tocmai a-ceasta se întâmplă. La originea dragostei eroului pentru Mădălina a stat fascinaţia exercitată asupra lui de un dans popular, Ciuleandra, a cărui violenţă reţinută Rebreanu o descrie amănunţit. Când înnebuneşte cu ade­vărat, la capătul romanului, Puiu porneşte să joace pe obsesiva melodie, într-o exaltare dementă, fără să se mai poată opri.

Primele pagini din Răscoala relatează o convorbire la plecarea unui tren, iar ultimele, de asemenea. Capitolele romanului Jar poartă numele lunilor anului, Octombrie, cea cu care istorisirea debutează, repetându-se în final.

Obsesia construcţiei circulare o regăsim până şi în piesele de teatru : Cadrilul o subliniază chiar în titlu, iar Plicul o realizează într-o manieră comică a reproducerii actului mituirii, „pe cale oficială".

Dar nu la nivelul acesta impersonal e de căutat o ob­sesie a ciclicităţii existenţei în sensul pe care i-1 dă ideii Poulet, ci în însăşi desfăşurarea destinelor individuale. Puiu Faranga retrăieşte personal „revenirea" unui moment ele viaţă capital, procesul având aici o semnificaţie mai adâncă. Nu altceva se întâmplă şi cu Ion. De fapt, întreg romanul, aşa cum 1-a conceput Rebreanu, lăsând să vor­bească pe rând „glasul pământului" şi „glasul iubirii" e o ilustrare a inevitabilei reîntoarceri. Ion revine la Florica, mânat de o forţă mai tare ca dragostea pentru pământ şi piere din pricina acestei ultime patimi, covârşitoare. La nivelul unei conştiinţe de sine, superioară, timpul ia în experienţa interioară a eroului o formă cir­culară. După întreg zbuciumul existenţei, sale, el sfârşeşte prin a se reîntoarce de unde a plecat.

Personajul, care poate fi considerat cu o maximă în­dreptăţire drept port-voce pentru Rebreanu, e fără în­doială Titu Herdelea. Autorul a turnat în el foarte multă materie autobiografică, precum se ştie, şi — până cel pu­ţin la o anumită vârstă — eroul are numeroase date comune cu creatorul său. Titu joacă un rol decisiv în drama lui Ion ; el precipită hotărârea flăcăului, când acesta stă­ruie într-o încăpăţânare obtuză, fără să descopere însă cum poate să-si realizeze ţelul :

„Trebuie să iau pe fata lui Vasile Baciu, domnişorule !" — spune Ion. Titu aruncă o vorbă, necântărind bine ceea ce spune (autorul menţionează că „în realitate nu prea înţelegea nici încăpăţânarea lui Ion de-a o lua pe Ana şi nici pe a lui Vasile Bacdu de a nu i-o da").

„Dacă nu vrea să ţi-o dea de bună voie trebuie să-1 sileşti !", zise Titu, „după un răstimp de gândire, nehotărât puţin, ca şi când ar fi vrut să vază cum i-ar primi Ion vorbele".

Cuvintele acestea constituie o adevărată revelaţie pentru erou : „I se păru că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă, care îi arată lămurit calea" — notează Re­breanu.

„Poţi să-1 sileşti ? Ai cum să-1 sileşti ?, întreabă Titu, neînţelegând tăcerea flăcăului.

—  „Pot, domnişorule !", izbucneşte Ion, „aspru, cu ameninţare în glas".

Fără voia expresă a lui Titu, vorbele sale au declan­şat decizia obscură care va pecetlui soarta personajelor principale din carte.

Feciorul învăţătoarei Herdelea retrăieşte, într-un fel, momentul către sfârşitul romanului :

Ion vine iar să-i ceară sfatul. Acum, însă, îl intere­sează Florica.

— „Pe cine vrei ? — întreabă Titu.

— Pe Florica — zice Ion, cu o lucire aspră în privire.

— Care-i măritată cu George a Tomii ?

— Aia !

— De, Ioane, se cade că Dumnezeu ţi-a dat cu o mână moşia şi ţi-a luat cu cealaltă mintea — îi replică Titu. Cât e satul de mare nu găseşti tu decât pe nevasta lui George ?

— „Nu-mi trebuie alta, domnişorule! — scrâşneşte Ion, deodată furios şi cu hotărâre sălbatecă în ochii stră­lucitori".

Întrebarea veche revine :

— „D-ta ce mă înveţi să fac ?"

Titu îl sfătuieşte acum să se astâmpere. Dar îndă­rătnicia obtuză a lui Ion, sortită să-1 distrugă, îşi dez­văluie puterea inexorabilă, indiferentă la recomandările de cuminţenie.

—  „Trebuie, domnişorule, trebuie. — geme dânsul, stăpânindu-si focul,  şi —  câteva secunde mai târziu scuipă cu scârbă, „bâiguind" : „Lasă că ştiu eu ce-i de făcut".

Ciclicitatea timpului pune aici în lumină un lucru im­portant : în repetiţie a intervenit ceva degradant. Totul se regăseşte, dar într-o ipostază inferioară, ca şi cum miş­carea circulară ar fi suferit efectul unei entropii.

Când Ion îi cere sfatul pentru a doua oară lui Titu, Florica e măritată. Bărbatul ei o bănuieşte, iar ceea ce doreşte de astă dată eroul presupune un adulter. Ini­ţial, Ion avea o anumită candoare de sălbăticiune, el voia pământurile lui Baciu, dar nu-i trecea prin cap să săvârşească neapărat o ticăloşie spre a le dobândi (suges­tia acesteia i-o dă Titu). Mai mult, dacă nu ar fi sedus-o pe Ana — putem presupune — rămânea sărac, dar avea măcar o compensaţie, a dragostei împlinite.

În momentul de repetiţie, iubirea pentru Florica a devenit la Ion o patimă carnală oare nu se lasă stăpânită şi izbucneşte furioasă, neruşinată, împotriva tuturor le­giuirilor.

Iniţial, avea de ales între avere şi dragoste. Acum îl aşteaptă fie o singurătate mohorâtă, fie sfârşitul crunt către care se îndreaptă până la urmă.

Degradarea e prezentă şi în voiajul care intervine re­petitiv la sfârşitul romanului Răscoala, dacă ne gândim la ceea ce avusese loc la Amara, ţinte călătoriei, unde bătrânul Iuga a pierit strivit sub călcâiele ţăranilor furioşi, Nadina a fost ucisă şi ea, după ce Petre Petre a siluit-o, armata a tras asupra oamenilor, omorându-i cu sutele.

Rogojinaru îi spunea lui Grigore Iuga în discuţia din tren de la începutul romanului : „D-voastră nu cunoaş­teţi ţăranul român, dacă vorbiţi aşa ! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri şi atunci e mai trist, fiindcă vi-1 închipuiţi martir, când în realitate e numai rău, prost şi leneş".

Pe peron, în final, personajul reia aceleaşi reflecţii :

— „Nu vă spuneam eu că ţăranii sunt ticăloşi ?.,. V-aduceţi aminte".

Şi când, enervat, Grigore Iuga îl întrerupe : „Dacă noi nici dintr-o nenorocire ca asta nu învăţăm nimic, atunci...", Rogojinaru răspunde imperturbabil : „Adică ce să-nvăţăm, cucoane ?... A-i ţine mai bine în frâu ori a-d. lăsa să ne măcelărească pe toţi cum porniseră ?... Nu, nu, cucoane : Aruncaţi în foc cărţile cu teorii şi începeţi a vedea pe ţărani aşa cum sunt şi cum s-au arătat chiar acum!... Lăsaţi-i să muncească, nu-i obişnuiţi să aştepte să le dea statul ce nu sunt în stare să agonisească ei prin muncă !... Să nu credeţi că ţăranul va fi vreodată mul­ţumit. Dacă mâine îi daţi pământ de pomană, pe urmă bani de pomană... veşnic câte ceva !..."

Ceea ce putea fi iniţial doar inconştienţă sau cinism sună acum sinistru, marcând distanţa enormă parcursă de universul romanului în procesul degradării, la care a fost supus.

Repetiţia declinantă a unor momente de viaţă o trăieşte şi Titu Herdelea. El are o ciocnire cu plutonierul de jan­darmi maghiar care-i bate pe ţăranii români din Luşca. E repezit, acuzat de instigaţie şi supus apoi unei anchete.

În Răscoala, îl regăsim pe Titu Herdelea, care către sfârşitul romanului, retrăieşte oarecum repetiţia ciocnirii sale din Ion, cu autorităţile. De astă dată, asistă la schin­giuirea ţăranilor de către maiorul Tănăsescu. Ca şi întâia oară, nu se poate stăpâni şi intervine revoltat, cerându-i torţionarului socoteală. E din nou repezit, acuzat de in­stigaţie, ameninţat cu arestarea imediată.

Să observăm degradarea survenită în repetiţie : Sim­pla bătaie ia acum forma schingiuirii şi asasinării oame­nilor. Călăii lor nu mai sunt străini, ci români ca şi ei.

În Luşca, Titu se ţinuse băţos, rezistase încercărilor de intimidare, îl înfruntase pe locotenentul însărcinat cu an­cheta „cazului" său. în primul episod, ţăranii români ies, până la urmă, câştigaţi : — „Ei, domnişorule, — spune unul — ne-au zdrobit ei, ne-au chinuit, au dat dreptate saşilor, dar imaşul nostru a rămas şi azi nu mai calcă picior de Păunăşar pe pământul nostru !".

Întâmplarea îi insuflă lui Titu c, mare încredere şi-1 aduce într-o stare de veritabilă exaltare naţională: „Aici e nădejdea! — îşi spune el. ..Nici eu, nici Virginia, nici Grofşoru, nici unul nu avem rădăcini adevărate şi nu sân-tem în stare să ne îndârjim şi să suferim... Numai ei ştiu să se jertfească pentru pământ, căci numai ei simt că pă­mântul e temelia".

În al doilea moment, din Răscoala, Titu e redus la tăcere. Ba, mai târziu, în timpul mesei, consimte să se şi împace cu Tănăsescu. Momentul e preludiul carierei de gazetar timorat a lui Titu Herdelea care va ajunge să-şi privească meseria ca pe o simplă slujbă într-un birou, aşa cum ne dă prilejul să constatăm romanul Gorila.

Foarte elocventă pentru entropia ivită în ciclicitatea timpului la Rebreanu se arată mai ales Pădurea spânzuraţilor. Aici personajul principal, Apostol Bologa, clin ju­decător şi supraveghetor al execuţiei unui ofiţer dezer­tor ajunge în final victima aceleiaşi proceduri sumare. Declinul existenţei, în repetiţia momentelor ei, Rebreanu îl sugerează printr-o serie de insinuări fine, privitoare la sfârşitul nefast către care eroul se îndreaptă. Intervine iarăşi senzaţia de deja vu. Bologa o are, când acţiunea cunoaşte o precipitare şi un ordin îl cheamă la coman­damentul diviziei.

Omul care-i adusese hârtia, „i se păru cunoscut, dar nu-şi amintea de unde (...) Bologa se uită întâi la plic, apoi la plutonier (...) gândindu-se unde a mai văzut pe pluto­nierul acesta cu faţa cenuşie".

Peste câteva minute ideea revine : „Apostol nu se putu stăpâni să nu întrebe nervos : „Te-am mai văzut undeva pe d-ta, plutonier !... Unde serveşti, la ce birou ? — La pretura diviziei — răspunse plutonierul cit. un zâmbet, unt (s. n.).

-- Da ? mormăi locotenentul, tot nedumerit, fiind si­gur că l-a văzut aiurea, undeva şi necăjit că nu-i vine deloc în minte unde anume".

Recunoaşterea e însoţită de o premoniţie tulbure a soartei care-1 aşteaptă. Trecând prin Pădurea spânzuraţilor, Bologa „îşi aminti brusc că l-a văzut în Zirin la execu­ţia lui Swoboda".

Degradarea intervenită în momentul retrăit capătă o marcă şi mai apăsată : „Apostol se scutură ca ele un gândac greţos" — notează Rebreanu.

Dar lăsând de o parte aciditatea, fie ea şi supusă en­tropiei, să analizăm mai îndeaproape ce conştiinţă a timpului dobândesc eroii scriitorului. Tot romanul Adara şi Eva ne oferă „punctul de plecare" potrivit. Urmărind cum se individualizează aici timpul în. conştiinţa perso­najelor principale, aşa cum procedează Poulet, descope­rim dincolo de ciclicitate ceva important : Senzaţia ace­lui deja vu coincide cu un moment de trecere a existenţei dintr-o stare în alta. Până o vede pe Navamalika, Mahavira duce o viaţă de tânăr cuminte. Ascultă cu sfinţenie poruncile părinţilor săi, chiar dacă ele îi contrariază do­rinţele. Renunţă astfel la slujirea brahmanilor, cum se simţea împins, revine în sat şi acceptă de soţie fata pe care o cumpărase pentru aceasta tatăl său. O face fără plăcere, chiar cu un fel de insatisfacţie supusă : „se în­trista când află porunca părinţilor. Trebuia să se supună, căci Kauneva era stăpânul şi tatăl său. Inima lui însă plângea."

Înainte de a o întâlnii pe Isit, Unamonu trăieşte împlântat într-o lume tradiţională, ale cărui cutume le res­pectă cu stricteţe. Veghează să se îndeplinească întocmai toate riturile înmormântării părinţilor săi, gândul să nu fi uitat ceva îl împiedică să doarmă, începe să-şi pregă­tească şi sie însuşi Casa veşniciei ; se poartă prevenitor cu sora şi soţia sa Neferura, având grijă să nu arate vreo agasare faţă de ambiţiile ei cam prosteşti.

Toată existenţa lui Unamonu ia brusc însă alt sens, agitat, chinuitor, după ce o zăreşte prima oară pe Isit.

Gungunum manifestă o mare indiferenţă la toate până dă de Hamma. Chiar iniţierea erotică, la care îl supune o slujitoare a zeiţei Istar, îi lasă un sentiment de maculare. Ascultă şi el de tot ce hotărăsc întâi, tatăl şi, apoi mama sa. Dar o caută mereu pe Hamma în nesfârşitele masacre militare prin care trece, ca un somnambul.

Axius e, la fel, până la descoperirea Serviliei, un no­bil roman, înclinat către o viaţă liniştită şi preocupări intelectuale. De copil „îi plăcea să stea ceasuri întregii pe ţărmul mării, cu creta în mână, scriind, citind şi mai cu seamă ascultând cu nesăturată curiozitate glasul pedago­gului care-i povestea si-i explica faptele zeilor".

Îşi iubeşte soţia şi respectă jurământul de a-i rămâne fidel cit va trăi. Din clipa în care o vede pe Servilia, a-ceasta viaţă calmă, bucolică, încetează. Axius caută să scape de ispită, întreprinzând lungi voiaje. Nimic însă nu-i mai prieşte şi vraja privirilor Serviliei îl trage acasă. Pri­mul său gând, cum soseşte, e să întrebe de ea.

Şi Gaston Duhem duce o viaţă cuminte, burgheză, până intervine în ea Yvonne. Deşi ne aflăm în plină revo­luţie, eroul se devotează îngrijirii bolnavilor, nu are am­biţii politice, iar faptul că fusese coleg şi amic cu Robespierre şi-i împărtăşise opiniile iacobine nu-1 determină să-si modifice existenţa. Şi Gaston a devenit soţul Antoinettei mai curând datorită stăruinţelor părinteşti decât dragostei, dar s-a acomodat, ajungând să tolereze până şi catolicismul practicant ca şi regalismul consoartei sale.

Simptomatic pentru ceea ce ne interesează e că la apariţia Yvonnei intră într-o stare de transă, în faţa ghi­lotinei, îşi aminteşte „că a plecat de acasă fără să ves­tească pe nimeni şi se întreabă ce va face familia, când va afla vestea morţii. Poate c-au şi aflat şi acuma aleargă să-l scape, ori sunt undeva în mulţime, pe-aici, ascunzându-şi durerea şi neîndrăznind măcar să se apropie ?

Simţi mâna fierbinte a Yvonnei şi imediat se gândi că tot ce-a fost nu mai are nici o importanţă şi că viaţa lui a început in clipa când a cunoscut-o pe Yvonne" (s. n.).

Exact acelaşi, sentiment îl încearcă şi Toma Novac, după ce nu reuşeşte, la început, să dea de urma Ilenei. I se pare că existenţa lui a încetat să mai aibă vreun sens : „Era ca un naufragiat care pierde, clipă cu clipă orice speranţă de salvare. Se repezi pe Bulevard, în sus şi în jos, apoi iar pe Calea Victoriei, revenind tot în acelaşi loc, tot mai deznădăjduit. Se învârti acolo până târziu. Ajunse acasă zdrobit. Izbucni în plâns zguduitor. I se păru că şi-a pierdut inima".

În toate aceste cazuri, până la momentul de deja vii, insul a trăit parcă fără a avea conştiinţa vieţii sale in­terioare, autentice. Mai exact zis, s-a aflat într-o stare de lungă amnezie, neştiind cine este cu adevărat. Des­făşurarea existenţei sale a avut loc într-un timp uniform, lent, liniar. Acesta ar fi „punctul de pornire" (după Poulet) ; insul ia act, trăind, de o realitate aşezată temei­nic într-o albie a ei străveche, pe care o urmează egal, fără abatere. Apoi, deodată, când i se relevă fiinţa lăun­trică, profundă (sub forma unei atracţii imperioase, co­pleşitoare), amnezia încetează. Descoperirea sinelui co­incide cu aceea a altui timp, interior, furtunos. Desfăşu­rarea lui e precipitată, violentă şi sfârşeşte repede prin distrugerea sau prăbuşirea în atrofie morală a insului.

Hotărâtor e aici un moment de trecere („instant de passage") cum îl numeşte Poulet.

Am putea spune că intervine o abolire a trecutului. Insului i se pare falsă, ba chiar străină, întreaga exis­tenţă anterioară. E lucrul pe care îl simt toţi avatarii lui Toma Novac şi ajunge să şi-o spună foarte limpede Gas-ton Duhem.

Momentul acesta de trecere are tendinţa să provoace şi pieirea prezentului, accelerând necontenit rostogolirea timpului către un viitor, tras mereu mai aproape, fiindcă singur el oferă şanse împlinirii nădejdilor individului şi exercită asupra lui o acţiune absorbitoare tiranică. Dar o astfel de fugă mereu grăbită înainte micşorează con­comitent spaţiul existenţei ulterioare. E o goană spre un viitor fără durată, devorator al vieţii, sortit să se mistuie într-o clipă.

Personajele din Adara şi Eva, chiar dacă au, probabil, afinităţi mai mari cu autorul, datorită preferinţei mărtu­risită de el pentru această carte, acţionează conform unei scheme. O regăsim oare şi în alte romane ale lui Rebreanu ? Surpriza e să descoperim că, mascată de amă­nuntul realist mai abil distribuit, ea se află şi în ele.

Viaţa lui Ion cunoaşte întâi o desfăşurare monotonă, fără vreo rază de speranţă în vreo schimbare. Puterea imensă a tradiţiei asupra lumii, în care ia act de sine ini­ţial individul, e cunoscută şi au subliniat-o toate comen­tariile critice.

Când Ion întrevede şansa de a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu intră într-o stare euforică, nebu­nească. Nu-şi ia nici măcar nişte prevederi elementare — observă G. Călineseu. Ba constatăm că nu se mulţu­meşte cu ceea ce ar putea obţine de bunăvoie din partea tatălui Anei. Ţine ca un posedat să capete tot pământul. Mai mult, la nuntă, când primeşte banii de dar se gândeşte să-si ia doi boi ; îndată însă alungă gândul, soco­tind că ar putea cumpăra cu suma aceasta încă nişte pământ.

E aici un „moment de tragere?". Am intrat oare cu adevărat în acel timp interior, conştientizat mai adânc, al lui Ion ? Nu pare deloc probabil.

Chiar aşa, posedat, eroul continuă să rămână prin trăirile lui lăuntrice în timpul mediului său social, care ascultă cu prioritate absolută de „glasul pământului".

Poate nepunând atâta pornire aprigă, dar raţionând la fel, mai toţi flăcăii din Pripas ar fi făcut alegerea lui Ion. Aici are dreptate G. Călineseu, când susţine că personajul procedează în actul seducţiei „ca orice tânăr ţăran".

Adevăratul „instant de passage", momentul care aduce realmente trecerea la un timp personal, adică trăit în interioritatea conştiinţei intime, e acela al reîntâlnirii cu Florica, mireasă.

În timpul nunţii, George surprinde deodată, printre meseni, ochii lui Ion, „dârji, aprinşi şi tulburi" si-1 în-spăimântă parcă i-ar fi spus că din ei porneşte o „pri­mejdie".

Romancierul fixează atent ceea ce se întâmplă : George se uită iar spre fostul său rival : „Ion nu-şi lua ochii de ]a mireasă, ca şi când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare, atât de pătimaşă că nici o putere din lume să nu-i mai poată despărţi".

Şi Ana observă scena : Amărăciunea o „sugrumă" şi se pomeneşte zicând fără voia ei : „Am să mă omor, Ioane".

Acum eroul a intrat în timpul acela precipitat, absor­bitor, devorant, al personajelor din Adam şi Eva.

Când puţin mai târziu o opreşte pe Florica în drum şi ea îl întreabă : „Ce vrei, Ionică ?", bărbatul răspunde, cu dinţii strânşi, înfricoşat parcă să nu-i zboare spre dânsa tot sufletul înnebunit de patimă".

La recomandarea lui Titu, să-si caute altă femeie, „scrâşneşte furios", „cu o hotărâre sălbatică în ochii sticlitori".

Acum, de fapt, personajul începe să se comporte ca un om intrat în transă, îi dă târcoale lui George, găsind diverse prilejuri să-i facă vizite acasă. Simptomatic e că patima a pus o asemenea stăpânire asupra sa, că abia se poate ţine să nu sară şi să o ia în braţe pe Florica, faţă de bărbatul ei. întregul univers al cutumelor care-i dicta­seră comportarea iniţială si-a pierdut aproape complet pu­terea de constrângere.

În incursiunea amoroasă finală, Ion e de o imprudenţă fatală.

Se ameţeşte la circiumă, „mai mult de fericire, decât de rachiu", „deşi băuse atâta de speriase pe vădana lui Avrum" — spune autorul. Euforia îl reinstalează într-un timp anterior, fericit, de neîngrădită disponibilitate sen­timentală. Toată durata existenţei sale de atunci până a-cum a dispărut în, chip miraculos : „Venind, fluiera ve­sel ca pe vremea când era holtei, şi se ducea la fete, îna­inte de-a fi avut vreun gând de însurătoare". Dar există şi ceva în plus : „Sufletul îi era aşa de plin de bucurie, că se stăpânea să nu sară şi să îmbrăţişeze gardurile pe lingă care trecea şi crinii care-1 lătrau ici-colo". Pătrunzând în ograda Floricăi, Iasă poarta deschisă, ca să nu scârţâie când va pleca : „Toate le potrivise cu mare grijă, numai la George nu se gândise, parcă nici n-ar fi fost pe lume" (s. n.).

„Momentul de trecere", acaparând conştiinţa eroilor lui Rebreanu printr-o dorinţă copleşitoare, care le proiectează existenţa exclusiv în viitor, face ca atât trecutul cât şi prezentul să dispară integral. De aceea Ion are senzaţia că a redevenit holtei. A uitat complet de căsătoria cu Ana şi nu-si mai aminteşte împrejurările tragice în care a ră­mas văduv. Din motive identice ignoră situaţia Floricăi, femeie măritată cu un bărbat gelos'. Timpul a fost cori­jat într-o manieră ideală, fiind vidat cu tot ceea ce, sub raportul evenimentelor trecute, sau datelor prezente, ar ridica obstacole dorinţei. Pentru Ion, George „parcă nici n-ar fi fost pe lume".

Şi mai aproape de modelul eroilor romanului Adam şi Eva e Apostol Bologa. Existenţa lui la Parva, până la înrolare, se desfăşoară ternă, fără vreun relief existenţial. Ca Mahavira, ca Gungunum, ca Gaston Duhem, a fost copilul cuminte care asculta totdeauna recomandările pă­rinţilor. Logodna lui cu Marta Domşa, e aranjată de D-na Bologa printr-o convorbire între ea şi tatăl fetei. Pe urmă, Apostol caută mai mult să-si creeze convingerea că e în­drăgostit, decât o resimte în realitate. La regiment, o lungă vreme, uită complet de logodnică şi abia când o atracţie obscură îl împinge către Ilona, chipul Martei îi vine în minte şi hotărăşte să plece neapărat acasă pentru a o revedea. Bologa trăieşte deocamdată, şi erotic sub regimul „datoriei" care traduce supunerea lui faţă de timpul exterior, egal cu sine însuşi, prefigurat dinainte, expresie însăşi a tradiţiei.

Interiorizarea aduce aceeaşi intensificare existenţială bruscă, absentă anterior. Apar acum momentele foarte scurte, dar cu o tendinţă marcată spre eternizare, pentru că absorb întreaga viaţă.

Primul îl trăieşte Apostol când are întâia sa criză mis­tică, în copilărie : „Tocmai în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul şi, într-o depărtare nesfârşită şi totuşi atât de aproape ca şi cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nouraşi albi în mijlocul cărora strălucea faţa lui D-zeu ca q lu­mină de aur, orbitoare, înfricoşătoare şi în acelaşi timp mângâietoare ca o sărutare de mamă... Din strălucirea dumnezeiască însă se limpezea o privire vie, infinit de blândă şi de măreaţă, care parcă pătrundea în toate adâncimile şi ascunzişurile... Arătarea aceasta a durat nu­mai o clipă şi a fost atât de nemărginit de dulce că inima lui Apostol şi-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuşi, sufletul îi era atât de plin de fericire că ar fi fost bucuros să moară atunci acolo,, privind minunea dumnezeiască. Când se întoarse la loc, păru schimbat la faţă. Pe obrajii albi, ochii albaştri erau ca două izvoare de lu­mină" (s. n.)

Revenirea la timpul indiferent are loc mai târziu, tot printr-un „moment de trecere", când eroul îl pierde pe Dumnezeu : Gândul îi „fulgeră brusc în minte" şi trăieşte „o clipă de prăvălire". Are senzaţia terifiantă că nu se poate agăţa de nimic, iar la capătul căderii, rămâne cu o groază crâncenă în inimă, ca şi când s-ar fi trezit în. miez de noapte, singur, într-un cimitir imens, fără să ştie încotro să apuce...".

Surprindem din nou o intrare într-o stare exaltată, depresivă, de astă dată : beznă, spaţiu sepulcral infinit, pierderea oricăror repere orientative :

„Se întoarse la Năsăud, buimăcit, cu sufletul zdren­ţuit de îndoieli şi sigur că şi-a pierdut rostul în lume".

Bologa trece printr-o serie de asemenea momente care au, pentru el, efectul unei interiorizări progresive:

Îşi descoperă astfel sentimentele naţionale, presupunând la început şi o anume aversiune faţă de oprimatorii neamului său. Aşa se explică ruptura logodnei cu Marta, care-1 supără grav, din clipa revederii, pentru că vorbeşte ungureşte. Alt moment este acela al hotărârii de a dezerta, în sfârşit, clipa când îşi recapătă credinţa şi su­fletul i se umple de iubire umanitară.

În această formă sublimată sentimentul conţine conto­pite toate pornirile afective hotărâtoare din viaţa lui Bo­loga, dragostea pentru ai săi, pentru Ilona şi pentru Dum­nezeu.

Conştiinţa mai profundă de sine aduce, ca la alţi eroi ai romancierului, odată cu accelerarea timpului in­terior într-un chip paroxistic, dispariţia trecutului, care neavând finalitatea obsesivă prezentă, devine instantaneu vid, apare alcătuit din clipe trăite fără rost.

Trezirea sentimentului naţional îl face pe Apostol să descopere ce înseamnă o existenţă plină de sens, cum fu­sese cea a tatălui său, purtat prin închisori pentru cre­dinţele lui. Comparativ, el trăia până atunci zadarnic : „Acum, uitându-se în urmă i se păru că toată viaţa i-a fost goală ca o pungă de hârtie model. Ii era ruşine de trecut si-si amintea cu o părere de rău dureroasă momentele când viaţa a încercat să-1 atragă în mersul ei şi el s-a împotrivit prosteşte, înăbuşindu-şi cu îndârjire a-vânturile".

Eroul dobândeşte deci conştiinţa distanţei între exis­tenţa autentică şi cea care nu dă ascultare impulsurilor umane profunde :

„De altminteri — aflăm despre el puţin mai în colo — trecutul i se păru mort, şi se ferea să-1 dezgroape. Mai mult îl preocupa viitorul care-l mijea ca o auroră strălu­citoare după o noapte vijelioasă. Nu-1 vedea încă lămu­rit, dar ceaţa care-1 aburea avea sclipiri trandafirii".

Iată mai categoric exprimată accelerarea bruscă şi de­vorantă a timpului interior, aşa cum am cunoscut-o la personajele din Adam şi Eva. „Momentul de trecere" că­tre el tinde să capete o dilatare enormă, să devină eter­nitate. Când Bologa ia hotărârea de a dezerta (dar nu o face încă, îmbolnăvindu-se) „îşi dădea seama că, în goana aceasta năpraznică, timpul rămâne în urmă, destrămându-se ca o pânză incoloră şi simţea foarte desluşit o ne­mărginită mulţumire ca şi când încetul cu încetul întreaga lui fiinţă s-ar fi topit într-o imensă revelaţie"... „Simţea că încă ii-a adormit. / se părea că vremea s-a oprit în loc ca un ceasornic stricat şi de aceea nu poate dormi şi nici nu va mai dormi niciodată" (s. n.).

Când amână hotărârea şi, deci, reintră în existenţa diurnă, neautentică, străină acum naturii sale adevărate, prin contrast, „Vremea trecea peste dânsul, nemăsurată şi nepătrunsă, cum trece peste oamenii lecuiţi de ispita fericirii" (s. n.).

Momentul pătrunderii în timpul interior conţine pen­tru eroii lui Rebreanu făgăduiala împlinirii dorinţelor ce­lor mai arzătoare, promisiunea satisfacerii aspiraţiilor su­preme ale fiinţei.

Când îşi recapătă credinţa în D-zeu, năpădit de o mare iubire a întregii omeniri, Apostol trăieşte o aseme­nea senzaţie extatică. Ea are o durată paradoxală : Este un moment cu valoare de eternitate :

„O fericire fierbinte îi umplu fiinţa întreagă, mai pu­ternică decât bucuria vieţii şi mai dureroasă decât sufe­rinţa morţii şi îşi dădea seama că o clipă din fericirea aceasta e merindea tuturor veşniciilor" (s. n.).

Acum, toate fărâmele de timp ulterioare dobândesc proprietatea aceasta :

„Nu mai avea stare să se mire — spune Rebreanu des­pre Bologa — cum a putut atâta vreme să mocnească în jilţul din cerdac în loc să alerge în lume, printre oameni sau în mijlocul firii, bucurându-se ele fiecare clipă a vieţii.

Acum era dornic să-si poarte în văzul tuturor ferici­rea, să vestească uimit că a găsit taina cea mare, să-şi împartă iubirea cu alţii, căci toţi oamenii, au nevoie de iubire şi sunt vrednici de ea".

Vidarea integrală de trecut a timpului interior s-a produs şi acesta a consumat şi prezentul, rămânând nu­mai viitor pur :

Bologa era — zice Rebreanu „ca un copilaş în faţa căruia lumea şi viaţa de-abia încep să-şi dezvăluie tai­nele".

Natura exclusiv virtuală pe care o capătă timpul in­terior, devenit numai viitor, apare şi mai accentuată în alt pasaj. Orice clipă următoare e încărcată de veşnicie, nu­mărul lor infinit defilează înaintea ochilor lui Bologa cu o viteză năucitoare, iar el are dificultatea alegerii vreu­neia anume, căci toate cuprind eternitatea :

„îi defilau prin suflet secundele, fiecare plină de viaţă ca nişte băşici de sticlă, văzându-le conţinutul. Treceau însă cu o iuţeală vertiginoasă, ca un film învârtit nebu­neşte, şi totuşi se deosebeau precis, ameţitor de precis... Erau mii, poate milioane, şi se scurgeau într-o singură clipire şi reveneau în momentele imediat următoare, neîncetat, neobosite...

Şi el răscolea prin ele ca într-un joc bizar şi, privindu-le, murmura : — „O secundă mai puternică decât o viaţă de om".

Până şi Titu Herdelea cunoaşte „momente de trecere" asemănătoare intrând şi dânsul într-un timp interior cu o derulare accelerată paroxistic. Numai că aprinderile amoroase şi politice care-1 animă pe el nu sunt niciodată foarte profunde ca la Ion sau Bologa. Personajul re­vine uşor din timpul său propriu în cel indiferent, al ceasornicelor. Majoritatea existenţei sale cuprinde activi­tăţi care nu-1 implică prea mult. Aşa şi facem cunoştinţă cu el în roman.

Titu vrea să compună o poezie, se gândeşte la Lucreţia, de care e vag îndrăgostit, apar prietenele Laurei, „gâştele", şi-1 tulbură cu asiduităţile lor sentimentale. Ca să scape de ele, pleacă „mohorât" către Jidoviţa, dar, pe drum, îi iese în cale D-na Lang, care-1 face să-şi schimbe instantaneu proasta dispoziţie.

Personajul ne apare împiedicat mereu de a atinge o ., interiorizare   dorită.   Numai   că   ea   se   dovedeşte   a   nu-i implica prea adânc conştiinţa de sine.

Meditaţia lirică a lui Titu e repede invadată de di­verse proiecte practice privitoare la Lucreţia, după cum şi ele cedează îndată pasul în faţa atracţiei pe care o exercită asupra simţurilor eroului D-na Lang.

Constatăm, deci, că din capul locului personajul nu are o vocaţie poetică adevărată şi nici nu o iubeşte prea tare pe Lucreţia. Cit priveşte interesul arătat D-nei Lang, el vine dintr-un nesatisfăcut apetit sexual adoles­centin.

Titu se plictiseşte acasă, nu face nimic interesant pentru el. Fără chef se simte şi la Gargalău, unde tre­buie să înnegrească registrele.

Un prim moment de interiorizare mai profundă are loc atunci când, trimis să execute pe contribuabilii care nu-si achitaseră impozitele, descoperă jalea românească. Trezirea conştiinţei de sine aduce întrebările lui Poulet. „Ce-s eu aici ? Ce caut eu aici ?" — se gândeşte, în vreme ce bocetele bătrânei îi murmurau în urechi, ca ecoul unei chemări îndepărtate". Autodescoperirea echi­valează pentru el cu o renaştere : „Apoi, uite, babo, tre­buie să plăteşti că altfel îţi iau zăloage şi-ţi vând tot, tot !", vorbi în acelaşi timp gura lui cu un glas aspru care i se părea atât de străin încât de abia îl mai cu­noştea şi mirându-se cum poate rosti asemenea cuvinte" (s. n.). Bătrâna îngână, plângând : „la-mi şi sufletul, dom­nişorul e !", cuvinte care scot din letargie conştiinţa lui Titu.

Semnul interiorizării autentice o dă tocmai interoga­ţia aceasta asupra sinelui, coincizând cu trezirea senti­mentului naţional : ,,în inima lui Titu izbucni o flacără nouă, ca dintr-un foc mocnit prea îndelung, în minte şi răsări întrebarea chinuitoare : „De ce să-i iau eu su­fletul ? De ce eu ? De ce tocmai eu ?".

Ca şi la alte personaje ale lui Rebreanu, „momentul de trecere" acţionează asupra trecutului cu un efect anihilant.

Toată existenţa anterioară apare dintr-o dată ruşi­noasă, spre a putea fi abandonată fără regrete, ba chiar cu uşurare : „Se simţea mic şi ros de o amărăciune care parcă-i sărbezea sângele şi-i infiltra în suflet o scârbă mare de sine însuşi".

Pe toate paginile registrelor vede chipul mustrător al bătrânei şi, în urechi, îi „ţiuie" necontenit, ca „o im­putare din ce în ce mai aspră" : „Ia-mi şi sufletul, conişorule".

Titu are acum sentimentul acut că tot ceea ce făcuse el până atunci senin, slujind de ajutor notarului, era o infamie. „A continua i se pare cu neputinţă. Dar nu nu­mai în planul strictei activităţi profesionale, ci al în­tregii existenţe : „Se ruşina că în asemenea clipe mal vrea să se gândească la Roza Lang şi-1 cuprinse chiar un fel de silă de femeia care 1-a orbit atâta vreme cu iubi­rea ei zvăpăiată, abătându-1 din calea lui". Lepădarea de trecut e, prin urmare, integrală.

Iată acum şi proiecţia prezentului în viitor, întâlnită la personajele din Adam şi Eva.

Titu îşi zise, înseninându-se : „...Şi totuşi al nostru e viitorul !".

Interiorizată, reflecţia asupra timpului capătă forma febrilă pe care am mai remarcat-o : existenţa se proiec­tează toată, cu o mare ardentă, înainte :

„O cetate încercuită de o oştire desculţă — îşi zice Titu ! Degeaba ne înfruntă cu şcoala ameninţătoare, de­geaba cântă cocoşul în vârful bisericii... Apăsarea noastră nu încetează nici o clipă ! Mulţimea noastră înaintează mereu... Zidurile lor meşteşugite se clatină şi se fărâmi­ţează îndată ce le atinge suflarea vieţii noastre încătu­şate... Stăpânii tremură în faţa slugilor ! Slugile ! Noi suntem slugile ! Al lor e trecutul, al nostru viitorul".

O anumită grandilocvenţă suspectă însoţeşte însă cu­getările acestea ale lui Titu. Cu fineţe, Rebreanu le dă o îngroşare ironică şi ea fixează exact slaba putinţă a personajului de a se menţine în zonele vieţii profunde. La Titu, înflăcărările iau repede o formă neautentică, se înscriu într-o gestică şi o frazeologie elaborată, îşi pierd accentul personal. De unde, reîntoarcerile lui frec­vente, nu prea anevoioase la existenţa banală cotidiană, cu desfăşurarea ei egală, indiferentă, care exercită o lentă şi inevitabilă acţiune erodantă, împuţinătoare, asupra fi­inţei umane.

Aici, şi intervenţia unei entropii în ciclicitatea timpu­lui la Rebreanu dobândeşte o evidenţă mai mare, nu fără motiv, de vreme ce romancierul i-a împrumutat perso­najului foarte mult din sine însuşi.

După ce descoperă că Roza Lang are şi alţi amanţi, iar Virginia Gherman, care-i împărtăşea sentimentele iridente, preferă în locul lui drept logodnic pe un pluto­nier de jandarmi maghiar, Titu se întoarce acasă ca „un soldat înfrânt", reflectând ,„O decepţie mai mult... Se pare că viaţa toată e un lung şir de neîntrerupte dezi­luzii, o luptă crâncenă între vis şi realitate!".

Dăm astfel peste ceva contrariant : E greu de spus dacă timpul cu o rostogolire paroxistică către distruge­rea individului corespunde într-adevăr la Rebreanu exis­tenţei autentice.

Într-un sens, da, clin punctul de vedere al subiectivi­tăţii inşilor care, ca Mahavira, Unamonu, Gungunum, Axius, Gaston Duhem, Toma Novac, Ion sau Apostol Bologa, abia acum simt că trăiesc cu adevărat, „o secundă mai puternică decât o viaţă de om". Dar privind lucru­rile obiectiv, constatăm că ei se înşeală. Intrarea în timpul interior coincide practic, cu supunerea lor faţă de un instinct fundamental, care le obnubilează con­ştiinţa şi suspendă controlul critic al acesteia. Rebreanu îşi reprezintă mişcările hotărâtoare ale vieţii ca dictate de porniri obscure, în conferinţa Literatură şi iubire, afirma răspicat că — după el — foamea, atracţia sexuală sau teama de moarte determină, în ultimă instanţă com­portările omului.

Convingerea conform căreia insul ajunge să trăiască prin revelaţia timpului interior o clipă cu valoare de eternitate constituie o iluzie. Practic, personajul se rostogoleşte vijelios spre moarte sau revine umilit, descurajat, diminuat fizic şi moral, la existenţa curentă, plată, conformistă, cu senzaţia că a suferit o cruntă or­bire '(indiferent de calitatea pasiunii care l-a stăpânit).

Din acest punct de vedere, timpul interiorizat apar­ţine visării (face să dispară realitatea obiectivă, substituindu-i lumea dorinţei), iar timpul tern, indiferent, cu desfăşurarea ciclică degradantă, corespunde existenţei lu­cide, alcătuieşte experienţa umană veritabilă.

Ni se confirmă astfel încă o dată pesimismul funciar a lui Rebreanu. Personajele sale din Adam şi Eva ne reţin atenţia pătrunzând toate pe rând în timpul interiorizat care suprimă trecutul şi face să gonească furtunos exis­tenţa către un viitor devorant. Dar pentru Rebreanu, ro­manul acesta era „cartea iluziilor eterne".

Nu altfel stau lucrurile cu Ion. Am văzut că el se simte trăind realmente, după imboldurile sale intime, adânci, abia când dă ascultare din nou „glasului iubirii". Conştiinţa lui însă era mai activă înainte. Când asculta de „glasul pământului" raţiona, lua act de o lege inexo­rabilă, prin reflecţie, îi explică lui Titu că o iubeşte pe Florica, dar nu are cum ieşi altfel din sărăcie decât căsătorindu-se cu Ana.

Ion e în această primă ipostază mai lucid, instinctul posesiv neâmpiedicânclu-1 să-şi cântărească, la rece, şan­sele.

Bologa ajunge chiar la convingerea că neliniştea şi suferinţa lui vin din înclinaţia pe care o are spre inte­riorizare. Dacă şi-ar îndrepta reflecţia nu asupra sa, ci a realităţii înconjurătoare, viaţa ar deveni pentru el su­portabilă : „Alt suflet îi trebuie, ferit de veşnicele ezi­tări şi chibzuiri, capabil de-a înfrunta lumea aşa cum este, iar nu cum o zugrăveşte o închipuire şubredă. Me­ditaţiile stârnesc numai conflicte cu lumea".

Bologa nu poate suporta însă starea de conştiinţă. Nevoia permanentă de iluzie îi dictează toate tribula­ţiile, încă din copilărie, atunci când îl vede pe D-zeu, unei fericiri intense i se asociază la el dorinţa secretă de moarte. Bologa ar voi să piară ca să nu mai reintre în timpul curent, monoton, al vieţii de fiecare zi. Aşa procedează şi după ce-1 regăseşte pe D-zeu şi, odată cu el, iubirea pentru Dona şi întreaga omenire.

Acum, Bologa îşi caută moartea, acţionează ca un ha­lucinat, săvârşeşte încercarea de dezertare fără o ele­mentară prevedere, ba se îndreaptă direct către sectorul lui Varga. Când Klapka îl scutură furios si-i strigă : — ,,Trezeşte-te, omule!... Eşti nebun? Nu-ţi dai seama ce te aşteaptă ?", Apostol răspunde „cu o umbră de su-râs pe buze" : „Moartea". Şi câteva secunde mai târziu, după ce Klapka îi indică o cale de scăpare, adaugă : „Dacă ai fi venit ieri cu portiţa aceasta, poate că te-aş fi să­rutat şi mi-ai fi luat o piatră de pe inimă... Căci ieri viaţa m-a torturat îngrozitor cu nişte cleşte de foc în­grozitoare. Aseară însă am văzut pe Ilona şi... m-am re-„găsit, mi-am regăsit iubirea... De ce să reîncep chinurile ? Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îm­brăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. Iubirea cea mare e aici în odăiţa aceasta... O respir în fiecare clipă... E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului. Cine n-o simte, nu trăieşte aievea, cine o simte trăieşte în eternitate...".

Momentele trezirii din iluzie sunt prilejurile ca rea­lismul crud, demistificator, al lui Rebreanu să se exer­cite din plin.

De aceasta ne putem da seama foarte bine, urmărind felul diferit în care autorul descrie realitatea, prezentându-ne-o practic aşa cum o vede Titu. Plecarea la bal precum şi sosirea sunt tratate în maniera micului rea­lism provincial, cu o notă de uşor idilism comprehensiv. Amănuntele observate înduioşează, Laura îşi uită evan­taiul plin de iscălituri, trofeu al succeselor ei mondene, are loc o scurtă consfătuire, dacă să se întoarcă pentru a-l lua, clar ideea e abandonată din motive superstiţioase. Gătite, fetele învăţătorului arată ca nişte „păpuşi", apoi, lui Pintea îi apar adevărate „zâne". Toată lumea îl gă­seşte pe aspirantul la mâna Laurei ..foarte drăguţ" şi .„simpatic". Intrarea principală a liceului e luminată cu două rânduri de felinare ; pe scări o întreagă armată de „aranjori", „cu câte o fundă tricoloră în piept", primesc invitaţii, ajută fetele să scoboare din trăsură, oferindu-le galant braţul „cârligat".

Marea sală de gimnastică are o înfăţişare sărbăto­rească, elevii liceului au lucrat o săptămână întreagă,

după amiaza, ca să confecţioneze ghirlandele de brad. Anturajul e gentil, „aranjorii" conduc doamnele şi dom­nişoarele către locurile păstrate cu grijă şi sunt răsplătiţi prin „zâmbete graţioase". Tabloul ar putea fi semnat de Vuillard.

După ce Lucreţia îi refuză lui Titu cadrilul al doilea (al îndrăgostiţilor) si-1 acordă profesorului Oprea, eroul nostru se trezeşte din euforia amoroasă de la începutul balului. Decepţionat părăseşte „timpul iluziei" ca să-1 regăsească instantaneu pe cel al vieţii de fiecare zi. E momentul când intră în acţiune şi realismul necruţător al lui Rebreanu. Observaţia surprinde acum, cu predilec­ţie amănuntul sordid, „zgomotul de pahare şi de glasuri încrucişate, mirosul amestecat de sudori, de băuturi şi de parfum ieftin, zăpuşeala care creştea repede şi înroşea fe­ţele, silind pe domnişoare să treacă deseori în dosul unui paravan japonez ca să-şi şteargă de pudră luciul de gră­sime de pe nas".

Idilismul s-a risipit. Tabloul începe să semene a Courbet : „Veselia creştea în rândurile dansatorilor. Câţiva mai înfocaţi se făcură în curând leoarcă de sudori, încât trebuiră să se retragă într-o odaie mai dosnică, să se răcorească puţin şi să-şi schimbe gulerele."

Când Titu trăieşte altă deziluzie sentimentală, Re­breanu are iar ocazia să-şi demonstreze virtuţile ochiu­lui său neiertător, aruncat asupra soţiei notarului, surprinzând-o „într-un capot murdar, cu părul vâlvoi, plângându-se că pe Lang 1-a găsit beat inspectorul şi 1-a suspendat".

Foarte simptomatică pentru coincidenţa între trezirea clin timpul iluziei şi realismul aspru, nemilos, practicat de romancier, e reflecţia lui Titu : „Asta să fie femeia pe care am iubit-o cu atâta patimă acum de-abia două luni ?" şi, remarcând o schimonosire a gurii sărutate de atâtea ori, îşi spune uluit : „(Şi ce frumoasă mi se părea atunci!.

Momentele regăsirii timpului curent, indiferent, egal, fac să reînvie trecutul abolit înainte şi-i dau relief fi­indcă e resimţit ca o prezenţă apăsătoare, penibilă. „Aventura" cu Roza Lang îi lasă un gust leşietic lui Titu.

Romancierul comentează deziluzia pe care o trăieşte eroul astfel : „Un crâmpei din realitatea crudă pătrunse în inima lui plină de închipuiri trandafirii, îl cuprinse încetul cu încetul un dezgust de viaţă, ca şi când nu i-ar mai putea suporta povara. Lumea i se părea lipsită de farmec, în minte îi încolţi din ce în ce mai des întrebarea : „Ce sunt eu ?... De ce trăiesc ?... Şi ceva mai târziu iar : „Unde merg ? Unde vreau să ajung şi de unde vin ?".

Luciditatea, eroul o trăieşte ca pe o înstrăinare de sine şi din această cauză îşi repune întrebările care 1-au adus într-un alt timp, interiorizat.

Într-adevăr, realismul crud, „obiectiv", presupune (teo­retic vorbind) anularea subiectivităţii, supunerea spiri­tului la reprezentările comune, fiindcă fără ele nici nu frânt posibile evidenţele. Titu dă dreptate lumii împo­triva a ceea ce crede, doreşte şi speră el mai mult în forul său intim. Mereu, clipa de luciditate e o desco­perire a urâţeniilor realităţii, adică a înfăţişării ei fără fard, demitizată, exactă.

Titu remarcă pentru întâia oară decrepitudinea fizică a tatălui său, iarăşi într-un moment de gravă deziluzie, când acesta votează cu candidatul maghiar, spre a-si păs­tra postul.

În timp ce sună huiduielile mulţimii, ..Renegatule l Ruşine ! Trădătorule ! Jos !" — tânărul Herdelea îşi dă seama că învăţătorul îmbătrânise prematur şi avea acum faţa atât de albă, încât de-abia i se mai vedeau mustăţile mici şi cărunte.

Serbările Astrei sunt un dus rece pentru naţionalistul Titu .„Patrioţii", care ţinuseră cuvântări înflăcărate iridente, vorbiseră toţi ungureşte, cu câteva ceasuri înainte, în tren, ca să alunge orice bănuială că ar fi români. La Sibiu, Titu ia cunoştinţă scârbit de „preocupările mă­runte", „interesate" ale tribunilor ideii naţionale, iar Virgil Pintea încearcă să-i calmeze indignarea cu aforismul : „Viaţa e nimicitoarea iluziilor".

După ce trece munţii, Titu îl adoptă şi el, scriindu-le părinţilor : „Viaţa-i viaţă pretutindeni, cu aceleaşi deşer­tăciuni, cu aceleaşi aşteptări şi mai ales cu aceeaşi faţă spăimântătoare, care retează scurt aripa avântului".

Laura, măritată, ajunge la aceeaşi părere : „Am în­ceput să cunosc şi eu viaţa — declară într-o misivă — să înţeleg cit este de apăsătoare".

La fel reflectează şi învăţătorul sub efectul certei care izbucneşte între D-na Herdelea, reprezentând punctul de vedere realist" şi Titu exponentul atitudinii „idealiste", pe tema „datoriei naţionale".

...„i se perindă în gând toată viaţa lui alcătuită aproape numai din umilinţe, speranţe veşnic spulberate, necazuri necurmate, viaţa întreagă care şi-a bătut mereu joc de dânsul, impunându-i mereu compromisuri, din pri­cina căreia nu şi-a putut asculta glasul sufletului (s. n.), viaţa care i-a grămădit în inimă amărăciunea otrăvi­toare".

Timpul obiectiv, neinteriorizat, este pentru eroii lui Rebreanu o sursă permanentă de suferinţă, întrucât le risipeşte iluziile si-i obligă să privească existenţa „aşa cum e".

Din convingerea aceasta profundă pe care o nutreşte romancierul, decurge concluzia nemijlocită că realismul implică neapărat cruzime. Bucovineanul Ionel Pintea se însărcinează cu formarea răspicată a ideii, după ce îi ex­plică „acru" lui Titu, cum vede dânsul chestiunea naţio­nală în Ardeal : — „Ei acuma aii aflat ? Adevărul e tot­deauna dureros".

Exaltarea pasională, condiţie a intrării eroilor lui Re­breanu în timpul interiorizat, sfârşeşte printr-o combustiune rapidă, lăsând gustul cenuşii.

E momentul trezirii la realitate, când dorinţa aprigă şi speranţa sunt nevoite să ţină seama de constrângerile obiective. Are loc de fiecare dată. atunci, revenirea în timpul cu scurgerea indiferentă, egală, „specializat" cum îl numeşte Bergson şi — se înţelege pentru ce — inevi­tabila entropie.

Am putea spune că desfăşurarea ciclic declinantă a existenţei corespunde vieţii sociale, stărilor de conştiinţă, care-1 decid pe ins să trăiască în datele posibilului, dar cu o participare scăzută, tradusă prin automatism şi lipsă de apetenţă vitală.

Timpul interiorizat, propriu, individualizat, are ten­dinţa să devină o singură clipă, anulând trecutul, ştergându-1 din memorie, şi devorând prezentul într-o ar­dere iute a unei singure pasiuni, mistuitoare.

Urmărindu-şi personagiile, romancierul se vede silit să contemple mereu viaţa sub două regimuri: Unul, al lucidităţii crude care umple observaţia cu amănunte sor­dide, respingătoare, înregistrând pretutindeni mărturiile degradării şi eşecului. Altul aduce o anume lumină spi­rituală, înţelegătoare, dătătoare de speranţă, exaltantă chiar de multe ori. Aici se afirmă „vocaţia etică" a ro­mancierului (N. Balotă), „tragismul viziunii sale, proiec­ţia simbolică, stihialul, văzut de el ca imprimând mobiluri adânci acţiunilor umane, sentimentul destinului, în general toată maşinăria subterană care ridică literatura lui Rebreanu deasupra realismului plat sau naturalis­mului.

Atitudinea de romancier ..omniscient" şi „omnipre­zent" îi creează însă naratorului o dilemă : cum să se mişte în timpul interior al personajelor, singurul care poate da seama de natura lor profundă, făcându-le auzit „glasul sufletului", şi să păstreze totodată „obiectivita­tea" demiurgică ?

Rebreanu pune — spuneam — o doză de ironie în relatarea reflecţiilor intime ale lui Titu, mai ales când acesta se înflăcărează pentru un „ideal". Este evident că romancierul îşi ia o anume distanţă, reproducând, de pildă, următoarele concluzii filosofice, la care ajunge eroul: „Unde te duce viaţa, acolo trebuie să mergi şi ce-ţi porunceşte ea trebuie să faci ! Numai nebunii umblă să-i stăvilească mersul, s-o abată din calea ei, să se împotri­vească voinţei celei mai mari care e una şi milioane de milioane, care e oarbă şi totuşi urmăreşte o ţintă sigură',, necunoscută de infima pricepere omenească... Voinţa cea mare sunt eu, precum e şi vaca lui Ion sau dinele nos­tru, ori viermele ce se aşează singur sub talpa mea ca să-1 strivesc, sau chiar bolovanul pe care-1 izbeşti cu piciorul, precum tot ce este şi cerul, şi ceea ce este dincolo de cer şi de stele, şi dincolo de acest dincolo, me­reu până-n nesfârşitul nesfârşitului... Atunci ? Viaţa sin­gură ştie ce vrea sau poate pentru că nu ştie nici ea, mi se pare mie că ştie... Unde merge ea e bine, căci merge tot înainte, peste prăpăstii, peste munţi, mereu înainte... Cine cade din carul vieţii e pierdut... înainte ! înainte ! înainte !".

Privirea „de sus" se 'trădează imediat, când vocea na­ratorului, intervenind direct, adaugă : „Se bucura parc-ar fi găsit piatra filosofală".

Dar distanţa ironică interzice identificarea — şi ambi­ţia lui Rebreanu de a pătrunde în intimitatea gândirii personajelor, trăindu-le timpul interior şi imprimându-1 însăşi actului naraţiunii, nu mai e realizabilă.

De fapt, optica demiurgică, omniscientă şi omnipre­zentă creează o piedică insurmontabilă acestui proiect.

Rebreanu pare să fi înţeles, chiar dacă nu absolut riguros, importanţa problemei pentru o atitudine con­secvent realistă şi — abia în această perspectivă — ne dăm mai bine seama ce urmărise începând şi sfârşind ro­manul Ion cu descripţia şoselei, din care un drum alb ne-a dus către satul Pripas şi ne-a întors apoi la traseul iniţial. Prima cale largă aparţine timpului obiectiv, al realităţii. Pe sosea — scrie Rebreanu — „copitele cai­lor bocănesc aspru... şi roţile trăsurii uruie mereu mo­noton, monoton ca însuşi mersul vremii" (s. n.).

Dintr-însa, s-a desprins drumul care ne-a introdus în alt timp, al ficţiunii. Acesta ar corespunde vieţii ilu­zorii, singură autentică, fiindcă e trăită sub imperiul patimilor puternice, înrobitoare, aşa cum a ilustrat-o existenţa lui Ion.

Ca să nu avem nici o îndoială că lucrurile stau aşa, înainte de a-şi părăsi definitiv eroii, spre a trece iar la descripţia şoselei care întovărăşeşte Someşul, Rebreanu scrie: „Herdelenii tac toţi trei. Numai gândurile lor, aţâţate de speranţe împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă neîncetat înainte" (s.n.).

Viclenia romancierului realist constă în a face al doilea timp să se topească în primul, fără ca lumea să bage de seamă aceasta : „Cititorul care s-a dus în satul Pripas, pe şoseaua laterală, trecând peste Someş, şi prin Jidoviţa, se întoarce la sfârşit pe acelaşi drum înapoi, până ce iese din lumea ficţiunii şi reintră în lumea lui reală. Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititoru­lui ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din viaţa-i proprie" (Mărturisiri. Amalgam).

Dar aşa ceva i-a reuşit lui Rebreanu mai bine ca ori­unde în Răscoala, deoarece aici timpul subiectiv, indivi­dual, ajunge să fie chiar acela obiectiv, general, pentru ţăranii care capătă un singur suflet comun, plural, al gloatei.

Autorul scapă de obstacolele întâlnite înainte. Pe o întinsă porţiune a romanului (si cea mai reuşită), Re­breanu poate rămâne naratorul omniscient şi omniprezent, mişcându-se concomitent în intimitatea sufletelor perso­najelor sale, fără a-şi trăda „obiectivitatea". Mă refer, bineînţeles, la episoadele care ne relatează ce se întâmplă cu masa ţărănească. Aici timpul ficţiunii (aşa cum îl în­ţelegea Rebreanu) este chiar acela al naraţiunii. Durata desfăşurării evenimentelor se subiectivizează, nepierzându-şi însă caracterul obiectiv, pentru că transcrie expe­rienţa masei, adică faptele trăite la nivelul lumii satu­lui, conform, deci, cu felul de a simţi al tuturor.

Timpul întâi se târăşte dureros, apoi cunoaşte o lun­gire chinuitoare, acumulând mereu şi mereu alte înjo­siri şi suferinţe, pe urmă e cuprins de o înfrigurare bol­năvicioasă, părând să curgă insuportabil de încet, com­parativ cu precipitarea lui dorită imperios spre a aduce eliberarea dintr-o apăsare oare întrece orice măsură, în-sfârşit explodează, atrăgând existenţele într-un vârtej fu­rios nimicitor şi se stinge brusc, instaurând — cum zice Eugen Ionescu — „o pace mortuară".

Vocea naratorului, câtă transparenţă şi impersonali-zare ar fi atins alteori, nu izbutea să înlăture complet,, ca de astă dată, decalajul între durata faptelor, aşa cum o trăieşte fiecare ţăran, şi relatarea obiectivă, rece, a evenimentelor, istorisirea propriu-zisă. E, poate, un argu­ment în plus, menit să explice forţa extraordinară a ro­manului, impresia zguduitoare lăsată de el la lectură.

Trecerea din timpul ceasornicelor în cel al ficţiunii a fost, pare-se, dificultatea principală cu care se lupta Re­breanu, atunci când a scris. E cunoscută meticulozitatea aproape maniacală pusă de el în a-şi cronometra munca scriitoricească. Niculae Gheran dă în magistrala sa edi­ţie a operelor lui Rebreanu, voi. 9, o mostră tare ilustrează perfect aceste preocupări. Sub titlul, Mersul scrisului (la Gorila) găsim opt pagini cu astfel de însemnări : Sâmbătă 12 decembrie 1936, de la 23 până la 3... un rând şi prost, dar note.

Duminică 13 decembrie 1936 de la 21 până la 3... Va pag. proastă şi note.

Luni 14 decembrie 1936 de la 21 până la 4 — nimic.

Marţi 5 martie 1937 de la 22 până la l — 3 pag. şi 5 r. bine.

Sâmbătă 13 martie 1937 de ia 20 Va până la 4³/₄ — 9 pag. şi 5 r. binişor.

Duminică l 'martie 1937 de la 19 până la 23 — 10 pag. şi 5 r. prost, etc, etc."

Şi în jurnal, „Duminică 18 oct. 1936 : — „Zilnic cel puţin trei ore la masa de scris, cu stiloul în mână şi hârtia albă dinainte. Trec zilele, lunile, şi nimic !".

„Luni 4 ianuarie (1937) Aseară am lucrat mai puţin, până la 4 dim. şi am scris iar 3V2 pag."

„Miercuri 3 februarie (1937). De la 7 Va seara până la 4 Vi dimineaţa am stat în zadar. Am început cu relativ elan, am scris o pagină şi m-am oprit cuprins de îndoieli. Nu-mi place deloc începutul şi fără început nu pot merge mai departe...".

„Punctul de plecare", cum ar spune Poulet, îl gă­sea greu Rebreanu.

În repetate   rânduri,   jurnalul   consemnează   aceasta :

Vineri l ianuarie (1937) „Mă chinuiesc atâta cu în­ceputul, încât de multe ori îmi zic că mi s-o fi' sleit pu­terea de creaţie, în realitate cam aşa am păţit-o cu toate cărţile. Până ce am pornit a fost o tortură...".

Marţi 19 ianuarie (1937) „Ieri n-am scris nimic. Am ajuns să mă zbucium pentru început cu atâta stăruinţă, încât sau e manie sau e incapacitate.

Toată lumea care apare în acest început e clară, fă­cută, văzută, auzită, toată desfăşurarea hotărâtă în li­nia ei, chiar cuvintele principalilor oameni îmi palpită în creieri, oamenii înşişi sunt conturaţi cu trăsăturile lor fizice şi sufleteşti — şi totuşi stau pe loc. De luni, aproape de ani de zile. E ceva îngrozitor. Nu ştiu unde am să ies. Sper necontenit că odată începutul realizat, restul va merge mai uşor, cu mai multă bucurie, altfel creaţia aceasta ar fi cea mai dureroasă şi mai sleitoare (...)

Îmi trec prin minte mii de lucruri, numai fraza sal­vatoare nu vine, fraza care să fixeze ritmul adevă­rat" (s. n.).

E vorba, după câte se vede, tocmai de trecerea în timpul ficţiunii, ceea ce Rebreanu simţea instinctiv, atunci când se chinuia să imprime naraţiunii din capul locului o derulare conformă cu durata întâmplărilor ima­ginare istorisite.

Alte însemnări vin să confirme ipoteza de mai sus :

Problema pentru Rebreanu era să înceapă a trăi efectiv în lumea ficţiunii, să-şi regleze viteza narativă conform cu derularea timpului ei.

Vineri 15 ianuarie: „Uneori mă apucă aproape o groază : cum de un an aproape mă tot silesc să încep şi nu izbutesc să găsesc ritmul care să mă ducă înainte cu toate că încolo am impresia că totul ar merge strună, în realitate asta numai pentru că mă preocupă prea mult lucrurile exterioare ; străine de scris. Sper să scap de cele mai multe curând..."

Şi duminică 31 ianuarie (1937) „Aseară am lucrat poate întâia oară bine la Gorila: nu atât cantitativ, ci su­fleteşte. M-am simţit antrenat, în lumea cărţii. Am stat până la 4 dim. şi am scris, de la început reluând 3⁴/₂ pag.".

Timpul interiorizat îl introduce în lumea imaginară, adică a „iluziei", pe Rebreanu, dar lui îi era cu nepu­tinţă să trăiască fără ea. Dacă dificultatea pătrunderii într-însa reprezintă pentru el, la început, o frământare dureroasă, o scandaloasă pierdere de vreme, Q căutare chinuită, cu un cuvânt cazna scrisului, existenţa trăită în durata ficţiunii capătă ulterior o valoare nepreţuită.

Suntem astfel îndemnaţi să ne corijăm o afirmaţie an­terioară :

De fapt, aici despre eroii lui Rebreanu e inexact a spune că ies numai nimiciţi sau scăzuţi din experienţa prin care trec, ascultându-şi „glasul sufletului". Există mereu pentru ei o compensaţie într-un plan ideal ori pur şi simplu uman.

Ion Pahonţu (Gorila) ca şi Mahavira, Unamonu, Axius Gaston Duhem se autenticizează omeneşte prin a-prinderea lor pasională violentă. Bologa se ridică la o înaltă iubire umanitară, înfrângerea pe tărâmul realităţii fizice devine o victorie în ordinea sufletească. Ceva simi­lar i se întâmplă şi romancierului : Arta devoră timpul existenţei reale cu toate ispitele acesteia, dar ca să i le redea infinit multiplicate creatorului în durata amplifi­cată enorm a vieţii operei, care are şanse să trăiască etern. „Lumea iluziei" e, poate, cea adevărată.

Rebreanu o spune admirabil într-o scrisoare către fiica lui din l aprilie 1938 :

„Uneori simt cu mare luciditate cum ni se scurge în picături lente sângele şi viaţa ca să se transforme în altă viaţă şi alt sânge, să se transfigureze în oameni noi şi într-un univers nou. De multe ori ostenit, extenuat, aş vrea să mă smulg din frământarea asta singuratică, să beneficiez de bucuriile mărunte, banale, dar bucurii ale vieţii care trec în ritm din ce în ce mai vertiginos. Şi nu se poate. E o vrajă care mă readuce la masa de scris, o chemare misterioasă, care mă face să uit tot restul şi să-mi trăiesc toate satisfacţiile într-o lume de ficţiuni, dar cu atâta intensitate, de parca ^ fi mai reale decât realitatea. Fiindcă, în fond, poate că "urnea imaginaţiei e mai aproape de esenţa realităţii, decât lumea cea pal­pabilă a realităţii operante".