Tema poeziei este dragostea, Shakespeare

 A.

          1.   Tema poeziei este dragostea, Shakespeare fiind considerat un clasic în adevăratul sens al cuvântului, în special prin perfecţiunea versurilor, un romantic, prin cadrele naturale nocturne, prin temele abordate şi prin personajele inventate.

        2. În cadrul versurilor 1-4, autorul redă căldura şi blândeţea făpturii iubite prin intermediul unui cadru de vis, fiind ceva original şi obisnuit pentru Shakespeare. Verbele din cele patru versuri sunt la timpul prezent, acestea putând semnifica o declaraţie de dragoste. Shakespeare mai precizează faptul că atunci când vine primăvara, dragostea vine şi ea o dată cu aceasta, înfiripându-se în inimile oamenilor, dar vara poate fi considerată o toamnă pentru cei care n-au avut parte de aceşti “zarzări înfloriţi”, după cum spunea şi Mircea Eliade în “Romanul adolescentului miop”.

       3.    Splendoare = strălucire, fast, măreţie.

     Noroc = şansă, izbândă, succes.

     4.   Ultimile două versuri fac o sinteza a întregii poezii, a iubirii purtate,    a vietii,   explicând faptul că va trăi atâta vreme cât ochi vor  străluci si guri vor respira.

Adolescenţa este din punct de vedere ştiinţific etapa în care organismul uman se dezvoltă. Ea este cuprinsă între 14-18 ani, deci între pubertate şi starea de adult; se caracterizează prin dezvoltare fizică si psihică.

   Pentru cei care n-au cunoscut  adolescenţa, reprezintă un punct de reper, un motiv al drumului pornit în viaţa, iar pentru cei care au trecut de această perioadă, a reprezentat etapa în care poti avea tot ce îţi doreşti, timpul în care toată lumea aşteaptă să o descoperi şi să o cucereşti, motiv pentru care unii adolescenţi tânjesc după copilarie, perioada în care nu ai responsabilităţi si griji. Regret lipsa de griji a copilăriei,dar mă bucur că voi avea un cuvânt de spus,că voi avea responsabilităţi, ingenuitatea copilăriei,dar ştiu că viaţa nu este roz,că oamenii sunt şi buni şi răi şi că pentru nimeni nu există un clopot de sticlăv sub care să poată trăi ferit de tot răul din lume. Regret simplitatea şi sinceritatea relaţiilor de prietenie dintre copii,dar mă bucur de profunzimea noilor relaţii care se vor crea, inconştienţa copilăriei,dar mă bucur că-n această perioadă mă voi descoperi pe mine,cel din adâncuri,că voi încerca să mă cunosc cât mai bine,să aflu ce-mi place la mine şi ce nu,şi să lupt pentru a deveni cineva cu care să mă simt bine şi de care să fiu mulţumit.  Regret lumea fantastică a poveştilor,şi încă nu ştiu dacă să renunţ definitiv la ea sau s-o păstrez bine ascunsă într-un colţişor,şi atunci când voi fi dezamăgit de lumea reală,să mă pot refugia în ea,pentru că sunt la mine acasă.Ca orice lume fantastică,resursele ei sunt inepuizabile,aşa că sper să îmi ajungă toată viaţa

    Adolescenţa mai semnifică şi perioada de ceaţa din mintea si sufletul, timp în care este posibil să te rataceşti, dar pentru a nu te rătăci trebuie să te cunoşti cât mai bine, să-ţi cunoşti temerile, gândurile şi alte lucruri care te-ar putea face să te pierzi într-o lume nouă, fantastică şi mai ales necunoscută. De aceea trebuie să lupti pentru a te cunoşte pe tine însuşi, pentru a putea stabili graniţele dintre bine şi rău, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre încredere şi confuzie.

          În adolescenţa cunoşti persoane şi prieteni noi, care-ţi vor schimba viaţa, te vor putea să treci peste obstacolele întalnite în viaţă.

    După cum spunea şi Simona Popescu în opera “Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine”,că “adolescentul este cel mai complet si ireprosabil oximoron”. Adolescentul din “Juventus” este egocentrist, nu se cunoştea, nu-şi cunoştea sufletul dintre miile de suflete, dar îsi poate stapânii sentimentele, ajuns un adolescent încercat (“Am ajuns un campion încercat, un călau al sensibilitaţii, un temnicier cu inima rece”). Simona Popescu foloseşte expresii impunatoare: “cine de adolescenţa scapă, de el scapă” ;  “ Şi cine uită, se va fărâmiţa, deşi va părea întreg ca o sticlă”, înscriindu-se cu succes în cadrul scriitorilor care promovează şi înţeleg limbajul poetic, în ale carei texte se simt influienţe ale modernismului, care luptă împotriva vârstei, a generaţiei retrogradate. Textul operelor sale este unul îndrăzneţ, alcătuit dintr-o avalanşa de repetiţii şi de adresări directe către propria fiinţa, către cel aflat la vârsta cea mai plina de vitalitate, ”cu o mie de simţuri”,străbătut de “senzaţii si viziuni”, pândit însă de căderea în cascada temporală, “în forma labărţata a <<fiarei bătrâne>>”,de a ajunge “să fi propria ta bunică, mătuşa şi tanti, supravieţuind copiilor şi gloatei de tineri ce-ai fost”. Acelaşi text este un protest împotriva succedării vârstelor, care, în cele din urmă , determină moartea biologică şi mentală a individului. Ideea de junglă, de “peisaj selvatic”, predomină realitatea lumii obişnuite. În fond, tânărul de pretutindeni este aruncat într-o junglă care nu-i place, pentru că societatea nu-i oferă nimic în mod special. Scriitoarea face parte, după cum ea însăşi declară , din categoria ferdydurkienilor, a “celor care luptă pentru propria maturitate fiind îndrăgostiţi de propria imaturitate “, disputat de două forţe egale, ca urmare supus unei constrângeri extreme.   Adolescentul Simonei Popescu este asemănător adolescentului lui Mircea Eliade din “Romanul adolescentului miop”, care este nemulţumit de aspectul său fizic, dezgustat de tot (“…eu sufăr din pricina miopiei şi a urâţeniei mele. Aş suferii şi mai mult dacă aş fi respins.” ; “ Pentru Robert eu sunt doctorul. Am toate simtomele: urâţenie, miopie precoce şi desfiguratoare.” ; “…şi scriu aici, în loc să mă biciuiesc şi să mă purific. Sunt dezgustat de tot, chiar şi de durere.”). El încearcă să se cunoască, să găsească cheia care să deschidă uşa gigantică a sufletului său.

   Relaţia adolescentului cu  prietenii este regăsita pe tot parcursul romanului, astfel întalnim stări de ură reciprocă “ M-am răcit cu totul de Robert…El mă crede pedant, eu îl cred naiv…El spune prietenilor că m-am îndobitocit cu erudiţia. Şi eu îl vorbesc de rău şi îi ponegresc numele.”, de falsitate totala, fiecare încercând să pară ceea ce nu este, împrumutând măşti din diferite cărţi sau paturi sociale. Marcu şi Dinu sunt şi ei prietenii adolescentului, împreună cu Robert învăţându-l diferite lucruri. Astfel adolescentul a învăţat de la prietenii lui că nu este bine să îţi arăţi tot timpul faţa adevarată, că e bine să te ascunzi, dar şi să se facă placut şi să se integreze în societate, să se facă frumos, dar totuşi ei se construiesc total diferiţi, el dorind să-i domine, find un Demiurg.

La scoală între colegi el vrea să se construiască ca un geniu, colegii săi îl izolează deoarece era urât şi nu putea fi încadrat social. Colegii nu-l inteleg el deghizandu-se după aparenţe.