Universul operei - Tudor Arghezi

Tudor Arghezi

            Universul operei

            Debutul îl are la 16 ani în revista "Liga ortodoxă". Începând din 1910 Arghezi are o activitate forate susţinută, în cadrul căreia conduce reviste şi ziare cum sunt Cronica, Cuget românesc, Naţiunea, Bilete de papagal. În 1927 editează primul volum " 11311v214l Cuvinte potrivite". În 1947 primeşte premiul naţional de poezie. Este autor al unei piese de teatru: "Seringa". În 1955 devine membru al Academiei Române. Are tablete în 1929 "Icoane de lemn", în 1936 "Poarta neagră", în 1946 "Bilete de papagal" şi în 1960 "Tablete de cronicari". A scris romane ca "Ochii maicii domnului" (1934), "Cimitirul buna vestire" (1936) şi Lina (1942).

            Din poezia lui Arghezi se desprinde un univers tematic ce poate fi grupat:

            1.) Lirica de dragoste, în cadrul căreia poetul exprimă ataşamentul de fiinţa iubită, de lume şi de viaţă în general. Are versuri în care rântă iubirea şi se opreşte asupra iubitei căreia îi face portretul:

"Obrajii tăi mi-s dragi

Cu ochii lor ca lacul

În care se oglindesc

Azurul şi copacul".

            Arghezi cultivă o elegie erotică

            3.) Poezia filozofico-religioasă: Psalmi

            Una din laturile dominate ale poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor filozofico-religioase. Ca toţi mari poeţi ai lumii şi Arghezi a fost răscolit de o serie de probleme fundamentale legate de rostul omului pe pământ, a începuturilor existenţei omului în univers, a perspectivelor care i se deschid, a morţii care pune capăt zbaterilor omului pentru înfrumuseţarea vieţii. Poetul s-a războit cu fantomele divinităţii morţii. Ispita cunoaşterii o găsim în "Psalmi" di cadrul volumului "Cuvinte potrivite". Motivul căutării divinităţii prezent în poezia argeziană încă de la primele poezii de după debut devin în "Psalmi" o obsesie tiranică şi ea se prelungeşte în "Stihuri de seară" şi "Hore". Poetul este la început chinuit de îndoieli, dacă există sau nu Dumnezeu, de aceea în Psalmul al VI.-lea spune: "Pari când a fi, pari când că nu mai eşti". Arghezi nu poate înţelege tăcerea lui Dumnezeu şi în acelaşi Psalm arată dorinţa de a fi în stare să intre în contact direct cu Dumnezeu:

"Siguri, acum în marea ta poveste

Rămân cu tine să mă mai măsor

Fără să vreau să ies biruitor

Vreau să te pipăi şi să urlu: Este?"

            Oscilând între dorinţa de a afirma existenţa lui Dumnezeu şi gândul că acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic întreţinută poetul exclamă:

"Pentru credinţă sau pentru tăgadă,

Te caut dârz şi fără de folos".

            Poetul ajunge să îl pândească pe Dumnezeu ca pe un vânat şi să îl ameninţe cu nimicirea fizică:

"Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere

Şi te pândesc în timp ca pe vânat

Să văd: eşti şoimul meu cel căutat

Să te ucid sau să-ngenunchi a cere"

            În Psalmul al II.-lea poetul este mai neînduplecat:

"Cercasem eu cu aerul meu

Să te răstorn pe tine Dumnezeu

Tâlhar de ceneri îmi făcui solia

Să-ţi jefuiesc cu vulturii tăria".

            El ajunge să pună sub semnul întrebării existenţa lui Dumnezeu pentru că de la familia sfântă a tot puternicul n-a mai trimis nici un semn pentru scriitorii de rând, de aceea în unul din Psalmii publicaţi în 1959 arată că:

"Înverşunat de piedici să le sfărâm îmi vine

Dar trebuie-mi da seama să-ncep de-abia cu tine".

            Tema morţii opune poetul în poezia "De-a v-aţi ascuns" din volumul "Cuvinte potrivite". Poezia duce cu gândul la "Mai am un singur dor" şi "Mioriţa". Poetul simte apropierea morţii şi aşteaptă cu linişte interioară. Poezia este un testament oral lăsat copiilor de care se va despărţii de moarte. Acelaşi presentiment al morţii îl vom găsi în poezia "Poate că este ceasul" sau "Ora zece". De la teamă şi frică în faţa morţii poetul ajunge la groază în poezia "Duhovnicească". În alte poezii Arghezi exprimă spaima în faţa morţii, aşa cum este în poezia "Duhovnicească". Atât în poezia "De-a v-aţi ascuns" cât şi în "Duhovnicească" poetul se opreşte asupra felului de manifestare a morţii. Spaima se transformă apoi în groază, moartea este văzută ca un cioplu de care nimeni nu poate scăpa şi care îl va ia pe om când nici nu se aşteaptă.

            4.) O altă temă a liricii lui Arghezi este cel al universului miniatural al lumii mărunte şi umilă: a florilor, al gâzelor, lumea copilului. Poetul simte nevoia să cunoască culmile limpezi ale inocenţei să-şi consacre iubirea fiinţelor mici, copiilor, animalelor domestice, gâzelor, florilor de câmp şi de grădină. În volumele de poezii cum sunt "Cărticică de seară", "Stihuri pentru copii", "Hore" sau în volumele în proză "cartea cu jucării", "Prisaca" întâlnim o lume de păsări, insecte, câini, oi, pisici, găinile din curte, în altele rândunicele, greierele, furnicile devin personajele unor poeme de o mare gingăşie lirică. La fel ca şi un copil Arghezi se lasă încântat de spectacolul şi nectarul. În poezia "O lăcustă" găsim o mică bijuterie însufleţită:

"Mi-a umblat în păpădie

O goangă cu pălărie

Şi cămaşe stacojae.

Avea fuste şi manta

Tăiate din catifea

Şi pieptari cu solzi de ţiplă,

Căptuşit care-un fel de sticlă".

            În alte poezii ca "Horă de şoareci" şoarecele este numit "o jucărie cu scamatoni", gâza mică, numită "vaca lui Dumnezeu", este o boabă de catifea căreia

"Dumnezeu când i-a făcut

Fiinţa di scuipat şi lut

Cu o pensulă de zdreanţă

A vopsit-o cu faianţă

Şi i-a pus ca din greşeală

Două coşi cu căptuşeală

În spinare

Ca să zboare".

            Universul acesta mărunt gravitează mai ales în lumea gospodăriei în care copilul ocupă un loc foarte important. Acest univers al copilului este populat de Zdreanţă "Cel cu ochii de faianţă" dar şi de creioane colorate cu care copilul desenează realizând imaginea unor case în care poetul doreşte să trăiască toţi împreună.

            Testament

            Este poezia care deschide volumul "Cuvinte potrivite" din 1927 un fel de manifest literar.

            În ce priveşte titlul semnifică o moştenire lăsată urmaşilor. Testamentul se formează de obicei spre sfârşitul vieţii sau al închegării unei opere. Paradoxal la Arghezi testamentul este aşezat în deschiderea directoare ale creaţiei sale. Este în acelaşi timp un masaj transmis prin vreme generaţiilor viitoare cât şi propriului crez artistic urmărit cu asiduitate de-a lungul întregii vieţi.

            Poezia "Testament" cuprinde o seria de idei deosebite de valoroase dintre care amintim:

            1.) legătura dintre generaţii şi responsabilitatea urmaşilor faţă de înaintaşi. Scriitorul se adresează fiului său căruia nu-i lasă moştenire

"Drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe-o carte",

acesta fiind creaţia artistică, dar cartea este pentru ei "hrisovul cel dintâi", şi în acelaşi timp un punct final, dar şi o treaptă în urma căreia se aşterne un lung trecut de trudă şi suferinţă, o adevărată istorie. Faţă de această istorie a durerii multiseculare creaţia poetică reprezintă clipa aşteptată al împlinirii. Ea este de fapt sublimarea prin artă a muncii şi umilinţei îndurate de generaţiile de ţărani care l-au precedat

"Ca să schimbăm, acum, întâia oară,

Sapa-n condei şi brazda-n călimară

Bătrânii-au adunat, printre plăvani

Sudoarea muncii sutelor de ani".

            Această carte este ieşirea la lumină din negura trecutului cu îndârjire şi îndrăzneală, este expresia unui act de răzbunare, moşuind de demult şi izbucnind în slova de foc a poeziei. Din amintirea şi îndatorirea faţă de străbuni poetul făureşte un idol, un Dumnezeu:

"Am luat cenuşa morţilor din vatră

Şi-am făcut-o Dumnezeu din piatră,

Hotar înalt, cu două lumi de poale,

Păzind în piscul datoriei tale".

            De fapt poetul se adresează fiului în numele înaintaşilor, cartea devine act de pedepsire, de răzbunare:

"Durerea noastră surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,

Pe care ascultând-o a jucat

Stăpânul, ca un ţap înjunghiat".

            Poetul nu vorbeşte în numele său, ci în numele neamului de iobagi. Izbăvirea şi răzbunarea străbunilor de fapt:

"E-ndreptăţirea ramurei obscure

Ieşită la lumină din pădure".

            Înţelesul adânc al cărţii născut din osândă şi mânie acumulată scapă omului comun neştiutor şi nedeprins să tălmăcească ceea ce se ascunde în adâncurile ei. Versurile sunt metaforice, iar metafora se bazează pe verbul de acţiune "numele este adunat pe-o carte", seara este "răzvrătită", cuvintele sunt "frământate", ocara "se toarce", osemintele sunt "vărsate".

            2.) izvorul şi natura limbajului poetic, modalităţile de expresie literară, lupta cu materia limbii. Lexicul poeziei are precizată sursa şi anume limba populară:

"Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am iscat cuvinte potrivite".

            Această limbă a fost folosită de străbuni. Această limbă nu este preluată ci trecută printr-un proces creator. Poetul a selectat acele cuvinte capabile să exprime durerea vieţii înaintaşilor când afirmă

"Frământate mii de stăpâni

Le-am prefăcut în versuri şi icoane".

            Arghezi îşi exprimă preferinţa pentru cuvintele vechi expresive prin sensul lor. Criteriul selectiv are rolul de a arăta istoria socială a neamului său de iobagi şi ideea de vechime. Vocabularul folosit sugerează suferinţă. Avem cuvinte: râpi, brânci, gropi adânci.

            Zona de cuvinte defineşte lumea artei. În cadrul poeziei găsim folosite cuvinte arhaice (hrisov), se foloseşte verbul a cunoaşte cu sensul de a ştie. Avem forme regionale "sarică", se foloseşte pronumele personal care însoţeşte verbele la perfectul simplu caracteristic graiului oltenesc, strămoşii poetului fiind olteni, "făcui, grămădii". Lumea despre care vorbeşte poetul este o lume cu sarici a căror provenienţă dură a urmat-o de-a lungul veacurilor un urcuş "pe brânci, prin râpi şi gropi adânci". Limba sugerează ideea de caznă, de eforturi neştiute, dar şi de împotrivire tenace şi surdă. Glasurile care au amuţit au fost de răspundere faşă de străbuni. Osemintele, cenuşa devin simbolul năzuinţelor neîmplinite şi care îşi cer împlinirea prin opera poetului. Prin creaţia poetului s-a efectuat o mutaţie în ritmul istoriei. Această mutaţie este de fapt consecinţa actului de transformare a vorbelor sărace şi simple într-o ţesătură nouă de cuvinte cu metamorfoza graiului cotidian în artă. La Arghezi actul de creaţie devine sinonim cu munca. Poetul îşi revendică privilegiul de a fi tans suva care curge dea veacuri în cuvintele şi cărora le înobilcasă sensul. Există în poezie două zone care alimentează expresia poetului:

            1.) limbajul popular şi familiar al lumii din care s-a ridicat poetul, lumea substantivelor râpi, gropi, vite, plăvani şi care este lumea celor care au stat sub povara şi blestemul biciului, al ocării, al noroaielor, al bubelor şi mucegaiului.

            2.) Există apoi lumea cuvintelor care prin antiteză prezintă lumea artei. Această lume a artei o redau substantivele concrete: icoane, muguri, coroane, şi cele abstracte: visuri, frumuseţi, preţuri noi.

            Poezia începe cu o propoziţie negativă care restrânge sfera noţiunii de avuţie şi o delimitează de celelalte bunuri. Începând cu versul al III.-lea complementele şi subordonatele sunt aglomerate înaintea propoziţiilor principale. Strofa următoare începe cu o propoziţie imperativă care are valoare de îndemn, poruncă, dar şi o datorie de la care urmaşii nu au voie să se sustragă. Treptat ritmul se schimbă datorită repetiţiilor incluse. În ultima strofă tensiunea scade dintr-o dată, verbele la participiu exprimă starea de pasivitate, de inerţie spirituală. Impresia este întărită de epitetul "leneşă" aşezat înaintea circumstanţialei şi care arată apoziţia dintre realizarea artei şi felul receptării ei de noi:

"Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.

Slova de foc şi slova făurită

Împărechete-n carte se mărită

Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte".

            Mesajul transmis prin poezie s-a dezvoltat pe coordonatele unei concepţii despre artă care a rămas nealterată de-a lungul întregii activităţi al lui Arghezi.

ÓCopyright www.referatele.com.com Cel mai complet site cu referate