Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza



























Andrei Plesu Despre ingeri

Carti











ALTE DOCUMENTE

JOCUL sI ĪNŢELEPCIUNEA
Bilant
PORTALUL
CASA CRUPLUD
ANI DE STUDIU
Situatiile presedintelui
IESIREA DIN FOC
Noua cancelarie a Reichului
Declinul
Edmondo de Amicis - Cuore - Inima de copil




Andrei Plesu Despre īngeri

HUMANITAS

BUCUREsTI

Coperta

IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE

Vigneta din colontitlu HORIA BERNEA

Prietenului meu Horia Bernea,

unul din cei foarte putini

cu care puteam sta de vorba despre īngeri

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a Romāniei PLEsU, ANDREI

Despre īngeri / Andrei Plesu. - Bucuresti: Humanitas, 2003

ISBN 973-50-0577-8

235.1

© HUMANITAS, 2003

EDITURA HUMANITAS

Piata Presei Libere 1, 013701 Sector 1 Bucuresti-Romānia, Tel.: (401) 222 85 46, Fax (401) 222 36 32 www.humanitas.ro . www.librariilehumanitas.ro Comenzi CARTE PRIN POsTĂ, tel./fax: (021) 222 90 61

ISBN 973-50-0577-8

Andrei Plesu: nascut la 23 august 1948, īn Bucuresti. Absolvent al Facultatii de Arte Plastice, sectia de istoria si teoria artei. Doctoratul īn istoria artei la Universitatea Bucuresti, cu teza Sentimentul naturii īn cultura europeana. Lector universitar la Academia de Arte Plastice, Bucuresti (cursuri de istorie si critica a artei moderne romānesti) (1980-1982). Profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucuresti (1991-1997). Fondator si direc­tor al saptamīnalului de cultura Dilema (1993). Fondator si presedinte al Fundatiei Noua Europa si Rectorul Colegiului Noua Europa (1994). Membru al World Academy ofArt and Science (1997). Membru al Aca­demie Internationale de Philosophie de l'Art, Geneva, Elvetia (1999). Dr. phil. honoris causa al Universitatii Albert-Ludwig din Freiburg-im-Breisgau, Germania (2000) si al Universitatii Humboldt din Berlin, Germania (2001). Commandeur des Arts et des Lettres, Paris, Franta (1990). New Europe Prize for Higher Educatwn and Research la Berlin, acor­dat de Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, Stanford, Institute for Advanced Study, Princeton, National Humanities Center, Research Triangle Park, North Carolina; Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences (MAS), Wassenaar; Swedish Collegiumfor Advanced Study in the Social Sciences (SCASSS), Uppsala si Wissenschaftskolleg zu Berlin (1993). Premiul Academiei Brandenburgice de stiinte din Berlin, Germania (1996). Ordre natio­nal de la Legion d'Honneur al Frantei (īn martie īn gradul de Commandeur si īn decembrie īn gradul de Grand Officier) (1999) etc.

Scrieri: Calatorie īn lumea formelor (eseuri de istorie si teorie a artei), Meridiane, Bucuresti, 1974; Pitoresc si melancolie. O analiza a sentimen­tului naturii īn cultura europeana, Univers, Bucuresti, 1980; reeditare Humanitas, 1992, 2003; Francesco Guardi, Meridiane, Bucuresti, 1981; Ochiul si lucrurile (eseuri), Meridiane, Bucuresti, 1986; Minima moralia (elemente pentru o etica a intervalului), Cartea Romāneasca, Bucu­resti, 1988; reeditare Humanitas, 1994,2002 (trad.: franceza, L'Herne, Paris, 1990; germana, Deuticke, 1992; suedeza, Dualis, Ludvika, 1995, maghiara, Tinivār, Cluj, 2000; īmpreuna cu fragmente din Limba pa-sarilor, Jelenkor Kiado, Pecs, 2000; slovaca, Kalligram, Bratislava, 2001); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, Bucuresti, 1993 (trad.: germana, Ter-tium, Stuttgart, 1999; maghiara, Koinonia, Budapesta, 2000); Limba pa­sarilor, Humanitas, Bucuresti, 1994; Chipuri si masti ale tranzitiei, Hu­manitas, Bucuresti, 1996; Eliten - Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2001, precum si numeroase studii si articole īn reviste romānesti si straine.

CUVĪNT ĪNAINTE

Proiectul unei carti despre īngeri a aparut īnainte de 1989, cīnd accesul la o bibliografie consistenta era mai mult decīt dificil, iar perspectiva unei pu­blicari - improbabila. Interesul pentru subiect se nascuse pe doua niveluri: mai īntīi, mi se parea ca īn ciuda "farmecului" si a relevantei sale teologice, el nu se bucura, īn mod suficient, de atentia dogma­ticii contemporane; apoi, dupa ce, īn Minima moralia, īncercasem o "etica a intervalului", simteam ca, īngerii sīnt, īn plan ontologic, reflexul firesc al spatiilor intermediare. īmi puteam imagina deci o trilogie a intervalului, continīnd o prima parte de etica, o a doua de angelologie si o a treia privitoa­re la problematica parcursului spiritual, a "caii". Abia īn 1992, ca oaspete, pentru sase luni, la Wis-senschaftskolleg zu Berlin (unde a trebuit sa pro­duc o conferinta despre īngeri1), am reusit sa con­sult o sumedenie de lucrari esentiale, de care nu ma putusem apropia pīna atunci, dar am constatat ca tema īn sine ramasese oarecum exotica. īntre timp, lucrurile s-au schimbat. īngerii au devenit un su-

1 Am reprodus textul conferintei ("īngerii. Elemente pentru o te­orie a proximitatii") īn volumul de fata (vezi Addenda, pp. 253-280), pentru a consemna, astfel, prima formulare articulata pe care am dat-o subiectului, acum 11 ani.

7

biect la moda. Peste tot īn lume, se fac despre ei fil­me, se organizeaza expozitii si se scriu carti. Cīnd, īn primavara lui 2003, am putut profita din nou de formidabilele servicii ale bibliotecilor berlineze, m-am vazut confruntat cu o explozie bibliografica aproape descurajanta. īncepusem sa lucrez īntr-o at­mosfera de izolare si perfecta "gratuitate", pentru ca, īn final, sa ma trezesc īnconjurat de o uriasa har­nicie filologica, sau de vioaie discursuri mondene. Evident, o anumita imagerie dulceaga, de prost gust, precum si o abundenta inflationara de cartu­lii "edificatoare", "tratatele" pioase (Traktatchen - le spunea Heinz Kiihn īnca din 1947), aparusera pe piata de mult, dar niciodata cantitatea nu deveni­se atīt de covīrsitoare. Mi-am facut totusi iluzia ca, desi īn peisajul global al angelologiei cartea mea vine cam tīrziu si nu poate decīt sa se piarda īn harma­laia generala, īn spatiul romānesc ea n-ar fi lipsita de utilitate. Nu stiu sa fi aparut, īn literatura noas­tra teologica, ceva semnificativ asupra subiectului īn ultimele decenii. Cīt despre teologumena laica, ea e, deocamdata, lipsita la noi de traditii si, ca ata­re, cu toate ca au aparut deja semne promitatoare2, ramīne mai mult sau mai putin īntīmplatoare.

Modul īn care am lucrat la aceasta carte nu e toc­mai obisnuit, ceea ce, probabil, se reflecta īn substan­ta ei. Am īnceput cu o serie de cursuri la Facultatea de Filozofie (īn 1992 si apoi īn 2001), dar, datorita unor

2 Ci. īngerul si persoana, lucrarile colocviului "Persoana si sin­guratatea īngerului", Saloanele Rebreanu, Bistrita, noiembrie 1999, coordonator Alexander Baumgarten, Ed. Charmides, Bistrita, 2000.

8

īmprejurari care tin de angajarile mele publice de dupa 1989, nu m-am putut dedica studiului decīt intermitent, trebuind, dupa fiecare īntrerupere, sa fac penibile eforturi de reacomodare. N-am scris, asadar, īn pacea benedictina a unei chilii captusite de carti, n-am avut calma "suita de idei" a cerceta­torului traditional. Am scris gītuit, respirīnd greu, īn interstitiile lasate libere de felurite urgente si ten­siuni centrifugale. Dar tocmai de aceea, proiectul car­tii a devenit pentru mine o forma de supravietuire intelectuala. M-am raportat la el, vreme de peste zece ani, ca la o unica justificare, ca la singurul reper de "normalitate", īntr-un context biografic dominat de risipiri tranzitorii, de arbitrar istoric, de dezordini. Aveam la ce sa ma īntorc. De la o vreme īnsa exis­tenta proiectului, dublata de nerealizarea lui, deve­nise stingheritoare. Eram, pentru diversi prieteni din tara si din strainatate, "ala cu īngerii", autorul ste­ril al unui text virtual. Sīnt cu atīt mai bucuros, mai eliberat sufleteste, sa pot pune, īn sfīrsit, punct.

Cartea de fata are doua parti. Prima, o "introdu­cere īn angelologie", īsi propune sa aduca dinain­tea cititorului rubricile mari ale domeniului. E o se­lectie, prelucrata, a notelor mele de curs, si mi s-a parut potrivit sa pastrez, cu inevitabile riscuri, tonul discursului didactic, adica al unui discurs marcat de oralitate si de cuminti strategii divulgative. E foar­te greu, cred, sa gasesti, astazi, tonul cel mai conve­nabil pentru a scrie despre īngeri. Ai de ales īntre stai-

ful dogmatic, sentimentalismul pompos si militant, sau uscaciunea savanta. Optiunea pentru retorica prelegerii universitare a rezolvat de la sine dilema: adresare directa, cordiala, provocator-descriptiva (cu indicatiile bibliografice de rigoare). A doua parte a cartii este īn acelasi timp mai libera si mai sobra. Ea preia, pentru a specifica sau adīnd, teme din prima parte, sau deschide teme noi. si aici sīnt utilizate, uneori, note de curs, dar textul e mai putin oral, mai analitic.

īmi dau seama ca ansamblul sufera, īntru cītva, de o anumita criza de statut. Unele libertati eseis­tice alterneaza cu mici accese de pedanterie, vani­tatea erudita nu exclude cīteva candori misionare. Cu alte cuvinte, pe alocuri, discursul nu e nici des­tul de academic (din cauza diverselor neglijente teh­nice si frivolitati), nici destul de dezinhibat (din ca­uza scrupulelor documentare). "Specialistii" - care scapa cu greu de obositoarea si, īn fond, impracti­cabila stilistica a inventarului - vor gasi multe de obiectat: surse uitate, raccourci-uri abuzive, informa­tii si teme ramase pe dinafara sau expediate frugal. Ma grabesc sa le cer scuze si sa-mi declar, de la bun īnceput, intentiile, relativ modeste. N-am planuit sa livrez o "contributie stiintifica", un (fie si scurt) "tra­tat", sau ceva īn genul unei masive teze de docto­rat. Nu mai am, pentru asta, nici timp, nici rabda­re. Probabil nici competenta necesara. Tot ce mi-am propus a fost sa fac din īngeri un subiect plauzibil pentru cititorul de azi, de regula sceptic, de cele mai multe ori incult teologic, dar care a pastrat un rest

10

de curiozitate si onestitate intelectuala. Altfel spus, m-am straduit sa redau angelologiei demnitatea cul­turala si relieful existential pe care cred ca le meri­ta. Un prieten mai tīnar, exigent si impetuos, mi-a spus, dupa lectura primului capitol: "E un text de cultura generala." Da. Asa este: un antidot minimal la incultura generala pe care nici eruditia obeza, nici platitudinea de īnvatamīnt politic a unor predici du­minicale de minima rezistenta nu o pot dinamita. Ma gīndeam, la un moment dat, sa scriu pe prima pagina a cartii: "A nu se citi de specialisti!" Dar ar fi un act de trufie. Ar fi ca si cum as spune: "A nu se citi de cei pe care i-as putea dezamagi..." si apoi specialistii abia au timp sa se citeasca īntre ei.

Nu mi-am pus problema de a fi original. īn do­menii ca acela de care se ocupa cartea aceasta, ori­ginalitatea e primejdioasa. Pe de alta parte, nu mi-am impus prudente parohiale si am evitat, pe cīt posibil, crisparea confesionala. Sīnt convins ca, daca am comis vreo erezie, clerul nu va ezita sa ma ia de urechi. Ceea ce sīnt gata sa accept, cu condi­tia ca judecata sa se faca īn numele unei reflexii li­bere, al unei īntelepciuni destinse, si nu al unui "īn­drumar" scolaresc, din categoria "cursului scurt".

De-a lungul timpului - prea īndelungat - pe care l-am investit īn redactarea acestei carti, am contrac­tat cīteva datorii de recunostinta, pe care nu le pot uita. Voi pomeni, mai īntīi, Wissenschaftskolleg zu Berlin care, īn 1992, īn 2003, dar, de fapt, īn perma-

11

nenta, de cīnd am avut onoarea sa ma numar prin­tre membrii sai, mi-a oferit sprijinul sau concret, pre­cum si un esential aport de īncredere. Apoi Funda­tia elvetiana "Landys & Gyr", care mi-a daruit un fertil sejur solitar pe malurile lacului Zug, īn vara lui 2002. Lui Heinz Hertach, initiatorul acestui se­jur, īi multumesc prieteneste, ca si Hannei Widrig, continuatoarea lui la conducerea Fundatiei. Multu­miri īi datorez si lui Gabriel Liiceanu, atīt pentru in­sistentele sale de editor, cīt si pentru lectura īn ace­lasi timp judicioasa si amicala a unor fragmente din carte. Fara generoasa lui pisalogeala si, de altfel, fara comunicarea de o viata dintre nerabdarile mele "mis­tice" si rezonabilitatea lui filozofica n-as fi avut des­tule motivatii sa scriu. M-a ajutat substantial Anca Manolescu, punīndu-mi la dispozitie transcrieri dupa īnregistrarile pe banda magnetica ale mai multor cursuri. īn plus, ani de-a rīndul, a crezut īn proiectul meu mai mult, mult mai mult decīt am crezut eu īnsumi. Lui Cristian Badilita, pe cīt de nabadaios pe atīt de īnvatat, īi multumesc pentru lectura sa se­vera, din care am avut numai de cīstigat. Multumesc de asemenea lui Virgil Ciomos, mereu subtil si īn­curajator, si Ioanei Pārvulescu, pentru inteligenta par­ticipativa a comentariilor sale. Toti cei din jurul meu m-au ajutat, de altfel, īn felurite chipuri, sa nu aban­donez. O mentiune speciala merita Marina Hasnas. Fara gratia competenta cu care m-a scutit, adesea, de grijile administrative ale Colegiului "Noua Eu­ropa", n-as fi avut ragazul si energia de a finaliza, īn profesionalismul Monei Antohi, care s-a ocupat

12

de redactarea cartii, am descoperit un īnger al exac­titatii caruia īi datorez recunostinta. īn sfīrsit, mul­tumesc cititorilor mei mai vechi si mai noi, care, pe diverse cai, mi-au dat placuta si mobilizatoarea sen­zatie ca ar dori din nou, dupa atīta timp, o carte,

aceasta carte...

Sinaia, 23 august 2003

I. Introducere īn angelologie

Minimum quod potest haberi

de cognitione rerum altissimarum

desiderabilius est

quam certissima cognitio quae

habetur de minibus rebus.

(Toma d'Aquino, Summa theologica, I, q. 1, a. 5, ad 1)

"Este mai de dorit minimul

de cunoastere a lucrurilor

foarte importante decīt cunoasterea

socotita foarte sigura

a lucrurilor foarte marunte."*

* Traducerea īn limba romāna a unor sintagme si citate din limba la­tina - īn cazul īn care acestea nu sīnt traduse explicit īn text - a fost rea­lizata de Mariana Baluta-Skultety (n. ed).

1. FARMECUL LUMILOR INTERMEDIARE

Dihotomiile, principiul identitatii si tema intervalului

Trebuie sa va spun, de la bun īnceput, ca n-am va­zut niciodata īngeri. Sau ca nu-mi amintesc sa fi va­zut. Nu fac parte dintre cei care se pot lauda cu ex­periente directe, n-am organ pentru "fenomene". Piata e plina īnsa de carti pe aceasta tema si ele se vīnd bine tocmai pentru ca autorii lor pretind a con­semna īntīlniri aievea si conversatii prelungite cu fiinte angelice.1 De asa ceva n-am avut parte si nu

\ Nu vreau sa spun ca toate cartile de acest fel trebuie dispre­tuite. Un exemplu demn de luat īn seama ar putea fi documentul furnizat de Gitta Mallasz, care consemneaza o serie de "dialoguri" cu īngerul avute de patru tineri (printre care ea īnsasi) īn Buda­pesta anilor 1943-1944 (Dialogues avec l'ange, Aubier Montaigne, Paris, 1976). Credibila - si, de altfel, protejata de un "Imprimatur" vicarial din 1967 - este si carticica lui A. M. Weigel, Schutzen-gel-Erlebnisse, Verlag St. Grignionhaus Altotting, 1969. Un contra-exemplu īl furnizeaza o lucrare de tipul The Ministry of Angels, ti­parita īn 1918, dar reeditata īn 1963 la Londra, a carei autoare (Mrs. Joy Snell, sora de caritate) se complace īntr-un contact cvasispiri-tist cu īngerul ei pazitor care e o doamna... Nuante se pot stabili si īn ampla (si adeseori candida) literatura americana dedicata su­biectului īn ultima vreme. Joan Wester Anderson, de pilda (Where Angels Walk, Barton & Brett, 1992), e mai usor de digerat decīt Sophy Burnham, cu best-seller-ul ei A Book of Angels (Ballatine Books, 1990). De o anumita utilitate (īn cheie jurnalistica) e, pe acelasi do­meniu, Pierre Jovanovic, Enquite sur l'existence des anges gardiens, Fi-lipacchi, Paris, 1993. O cu totul alta categorie o reprezinta, desi­gur, īntīlnirile cu īngeri ale misticilor, legitimati, de regula, prin

17

stiu daca asta e de bine sau de rau. Fapt e ca ceva īn alcatuirea mea, un soi de opacitate, poate un ex­ces al corporalitatii, nu lasa loc de manifestare su-prasensibilului, paranormalului si altor asemenea experiente, pasionante probabil, dar la care, repet, eu personal nu am acces. Cu toate acestea, gasesc ca problema īngerilor este interesanta si teologic, si filozofic, si existential, ba mai mult, ca si fara supor­tul contactelor nemijlocite, fara vedenii, trairi-limi-ta si īntīmplari neobisnuite poti sfīrsi prin a īntele­ge ca īngerii exista. Cum am ajuns sa reflectez la problema asta?

Am sa o iau mai pe departe. Am sa īncep prin a va vorbi despre ideile care-mi sīnt antipatice. Fap­tul ca ideile pot fi antipatice denota ca, daca le iei īn serios, ele se comporta ca niste fiinte vii, agresi­ve sau cordiale, si ca, prin urmare, poti avea cu ele relatiuni afective... Una dintre ideile care īmi sīnt foarte antipatice e dihotomia, prestigiul gīndirii bi­nare, īnclinatia de a defini lumea īn alb-negru. Mo­dul acesta de a gīndi e sursa cea mai la īndemīna a generalizarilor de bodega. Cīnd aud vorbindu-se de "materie-spirit", "corp-suflet", "bine-rau" simt cum bogatia lumii paleste. stiu cīt de curios poate sa sune o asemenea declaratie. stiu ca daca vezi prea multe nuante īntre conceptele polare nu mai poti

sanctificare. Lista e lunga, de la Margareta da Cortona (despre care a scris Francois Mauriac) si Francesca Romana, pīna la Anna-Ka-therina Emmerich (al carei biograf e Clemens Brentano), Gemma Galgani, sau Padre Pio. Ci., īntre altele, Pascal P. Parente, The An-gels, Grail Publications, St. Meinrad, Indiana, 1958, cap. X.

18

alege si, īn fond, nu mai poti actiona. īn imediat, nu te poti descurca hamletizīnd: "da" trebuie sa fie "da" si "nu" - "nu". Dar aici n-am īn vedere actiu­nea, ci īntelegerea. Iar īntelegerea are nevoie de ra­gazul unei analize, pe care dihotomiile o blochea­za. O data ce lucrurile sīnt "sortate" scurt pe doua caprarii, nu mai ramīne loc pentru complicatii la­muritoare. De aceea pretind ca ori de cīte ori intra īn functiune dihotomiile, īn odaia lumii se face īn­tuneric: nu se mai vede nimic, se aude doar tacani­tul mecanic al unei bombe cu ceas. Adevarul (sau dezbaterea despre adevar) īncepe sa se constituie mai curīnd de la trei īn sus, de la un tertium dat, nu exclus. Sigur ca sīnt domenii particulare - logica, de pilda - unde principiul contradictiei are autorita­te si functioneaza: nu poti sa spui despre un lucru ca este īn acelasi timp el īnsusi si opusul sau. De acord. Dar chiar si asa, conteaza enorm despre ce lucru e vorba. Una e identitatea unei galeti, alta este identitatea lui Gheorghe. Evident, A = A si A ^ non-A. Dar īn cazul lui Gheorghe lucrurile sīnt mai complicate. Identitatea omului īncape mai greu īn aceasta ecuatie. Ea este suma tuturor ipostazelor temporale pe care un individ le parcurge evoluīnd, depasindu-se, revizuindu-se. Identitatea "A" a unui om este o variabila, un grafic care se dezvolta īn timp. īn ea intra optiunile individuale (deci o sumedenie de identitati virtuale abandonate), salturile interioa­re, procesele de crestere organica si sufleteasca. Fie­care episod temporal al vietii mele e o noutate fata de episodul anterior, e un "non-A", "identic" totusi,

19

formal identic, cu "A". sansa omului este uriasul re­zervor de "non-A" care sta la dispozitia identitatii sale "A". Fara posibilitatea echivalentei īntre "A" si "non-A" nu exista libertate, nu exista īnnoire, nu exista viata.2 Iar īngerul ce altceva este daca nu al-teritatea noastra identica, deschiderea noastra laten­ta catre un "propriu" extins, catre tot ceea ce, fara sa ne fie strain, e "altceva" īn noi, altceva-ul nostru. Dumnezeu īnsusi, cīnd decide sa se īntrupeze pen­tru a "reconditiona" alcatuirea creaturii sale, con­simte - El, marele "A" - sa se identifice temporar cu "non-A", sa iasa din departarea sa pentru a se suprapune, sacrificial, cu mizeria imediata a fiintei create. Ei bine, pentru gīndirea de tip dihotomic, asta e un scandal.

Un alt efect foarte raspīndit al acestei gīndiri este postularea unui interval vid īntre Dumnezeu si om. Or, tocmai spatiul acestui interval este spatiul cre­dintei, spatiul unei potentiale īntīlniri īntre pamīnt si cer.  In acest interval se misca īngerii, urcīnd si

2 Principiul identitatii e analizat de Pavel Florenski ca o sub­versiune logica la adresa existentului īnsusi: "Fiecare A, excluzīnd toate celelalte elemente, este exclus de ele toate; caci daca fiecare dintre ele, pentru A, este doar non-A, atunci si A, fata de non-A, nu este decīt non-A. Din punctul de vedere al legii identitatii, īn­treaga existenta, dorind sa se afirme, nu face decīt sa se distruga, devenind un ansamblu de elemente īn interiorul caruia fiecare ele­ment este un centru de negatii, doar de negatii; astfel, īntreaga existenta este o negatie compacta, un «Nu» imens. Legea identi­tatii este duhul mortii, al vidului si al neantului" (Pavel Florenski, Stīlpul si Temelia Adevarului. īncercare de teodicee ortodoxa īn doua­sprezece scrisori, trad. rom. de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu si pr. Dimitrie Popescu, Polirom, Iasi, 1999, pp. 24-25).

20

coborīnd, ca pe scara lui Iacob. Mi s-a parut īntotdea­una ciudat ca sīntem gata sa vorbim, cu oarecare non­salanta, despre piscul nebulos al Creatorului trans­cendent, īn vreme ce despre atīt de apropiatele energii īngeresti asezate īntre noi si El vorbim rar si stingher. Problema intervalului mi-a aparut ca inevitabi­la si cīnd m-am apucat, cu multi ani īn urma, sa scriu un text de etica. Etica nu are relevanta decīt ca sce­nografie a intervalului. Cineva care nu se afla īn con­ditia itinerantei, care nu se situeaza īn dinamica unui parcurs existential, nu are nevoie de etica. Daca esti sfīnt, problema eticului nu se pune. Nu atīt pentru ca drumul tau s-a īncheiat (sfintii adevarati stiu foar­te bine ca orice cale spirituala e, prin definitie, un īnceput de cale), ci pentru ca sfīntul nu mai are de negociat optiuni si norme. Sfīntul a intrat īn lumi­na, e absorbit īn metabolismul ei, a trecut de partea cealalta... De partea cealalta, dar īn sens invers, a trecut si demonul, pentru care, de asemenea, pro­blema eticului nu se pune. Problema eticului se pune pentru noi, care nu sīntem nici īntr-o parte, nici īn alta, care ne aflam īn interval, un soi de mismasuri, de corcituri, cīnd halucinati de retorica puritatii si a absolutului, cīnd prabusiti īn cea mai neagra mi­zerie trupeasca, sufleteasca si mentala. De aceea sīn­tem o buna materie pentru etica, pentru ca sīntem echivoci, pentru ca avem posibilitatea alegerii īn fie­care moment. Nu sīntem nici buni ca Dumnezeu, nici rai ca Diavolul. si atunci trebuie o anumita or­dine, pentru ca un asemenea conglomerat ambiguu sa functioneze convenabil. Ordinea aceasta e eticul.

21

Eticul īncearca sa regleze miscarea noastra īntre bine si rau, comportamentul nostru īn interval. (Diferen­ta dintre īngeri si noi - pentru ca si īngerii sīnt fi­inte ale intervalului - e ca pentru ei problema op­tiunii s-a pus o singura data, īn vreme ce pentru noi ea se pune clipa de clipa. Dar despre asta vom vorbi cu alt prilej.)

Despre tot ce tine de tema intervalului ar trebui facut cīndva un curs separat. Experientele esentia­le ale oricarei vieti omenesti se pot analiza īn ter­menii unei analitici a intervalului, respectiv īn ter­menii unei filozofii a itinerantei, a drumului. Eticul e un drum, credinta e un drum. Formatia noastra intelectuala si profesionala e un drum. Casatoria e un drum. Pīna si moartea e un drum, daca nu ne lasam pacaliti de gesticulatia ei fatala...

Am ajuns, asadar, sa reflectez la problema īngeri­lor pe mai multe cai'. Fie respingīnd tenace scheme­le binare ale lumii (īn speta opozitia rudimentara Dumnezeu-Om, pusa cutremurator īn discutie de chiar teologia īntruparii), fie confruntīndu-ma cu problematica intervalului, fie identificīnd īn īmpre­jurarile imediate ale vietii elemente care mi se pa­reau asimilabile angelologiei. Pīna si faptul ca, pe nepusa masa, m-am trezit, īntr-o buna zi, ministru de externe a intrat oarecum firesc īn acelasi dosar. Angelos, cuvīntul grecesc care desemneaza īngerul, īnseamna nici mai mult nici mai putin decīt sol, me­sager, ambasador. Prin urmare, diplomatia e o ocu-patiune derivata din oficiul angelic si ar face mai bine sa si-1 ia drept emblema pe Arhanghelul Ga-

22

briei, "profesionistul" Bunei-Vestiri, decīt sa culti­ve, cum īi place s-o faca, micul diabolism de salon.3

Lumile intermediare

de la Platon la Walter Benjamin

E un fapt ca textele sacre ale tuturor marilor tradi­tii ale lumii, din Persia pīna īn Grecia, din lumea araba si iudaica pīna la cea crestina, din Mesopo-tamia, Egipt si India, pīna īn China si Siberia meri­dionala, admit ca intervalul dintre Fiinta suprema si lumea pamīnteasca e foarte aglomerat. Cerurile sīnt locuite de o indefinitate de creaturi complicate, diferentiate si foarte active. Nici vorba de un imens pustiu albastru, de o Sahara abstracta, anulata, īn final, de oaza Ierusalimului ceresc. Lumile "de sus" sīnt febrile, multicolore, sonore. īn teritoriul lor ar fi de lucru, ca sa zicem asa, si pentru demografi, si pentru sociologi, si pentru astrofizicieni, ma rog, pentru toate dexteritatile utile īntelegerii unei lumi adevarate. Lucrurile sīnt bine organizate. S-ar pu­tea vorbi, de pilda, despre un fel de "diviziune a mun­cii", de vreme ce fiecare din rangurile ierarhiilor ce­resti are īn sarcina un anumit district al realului. Nu se ocupa toti de toate: unii au īn grija omul indivi­dual, altii popoarele, altii marile cicluri ale timpu­lui. Pīna si politologii ar gasi cīte ceva de rumegat parcurgīnd unele texte vechi despre comunitatea īn-

3 Recomand, pe aceasta tema, frumoasa carte a lui Daniel Me-nager, Diplomatie et theologie a la Renaissance, Presses Universitai-res de France, Paris, 2001.

23

gerilor. Clement din Alexandria, de pilda, vorbeste la un moment dat despre "īngeri de dreapta" si "īn­geri de stīnga" (īn Quis dives salvetur?, dar si īn Stro-mate). īngerii de dreapta se ocupa de sufletele ce­lor care s-au īndreptat prin pocainta, īn vreme ce īngerii de stīnga se ocupa, pedepsitor, de cei paca­tosi, pe care īi asteapta iadul. Cum vedeti, īngerilor de stīnga le revine the dirtyjob, administrarea sufle­telor īmpietrite. S-ar zice ca stīnga se simte dintot-deauna bine, atīt īn cer cīt si pe pamīnt, īn postura "sinistra" a judecatorului...

Ajunsi aici, trebuie sa va fac atenti asupra unui lucru. E rau cīnd tema īngerilor īnceteaza sa mai aiba pentru oameni o semnificatie consistenta, cīnd ea cade la nivelul povestilor cu zīne, sau dispare de-a dreptul. Dar nu e foarte bine nici cīnd ea devi­ne o metafora gratioasa, un joc speculativ, o abila "smecherie" filozofica. Nu orice discurs despre īn­geri vorbeste cu adevarat despre īngeri. īmi vine īn minte o carte plina de ingeniozitati stilistice si de idei, plina, pe deasupra, de ilustratii superbe, si sem­nata de un autor celebru, membru al Academiei Fran­ceze: cartea lui Michel Serres La Legende des Anges (Flammarion, Paris, 1993). E genul de carte care īnea­ca pestele īn apa: totul poate fi asimilat, printr-un spectaculos tour de passe-passe, angelicitatii. Tot ce tine de comunicare - de pilda, caile ferate, aeroporturi­le, mesageriile, posta -, tot ce umbla de colo colo, tot ce e fluid, evanescent, insesizabil, ma rog, tot ce misca īn variante mai mult sau mai putin diafane. Textul e subtil, satios si neproductiv. Daca transmi-

24

te ceva, e mai curīnd un frison liric, o trecatoare boa­re filozofica. Asadar, atentie la filozofi! Nu la toti. īn Platon veti gasi numeroase si minunate pasaje privind lumile si fiintele intermediare: ".. .tot ce este daimonic se afla īntre zeu si muritor. [Puterea dai-monicului] e aceea de a talmaci si de a īmpartasi zei­lor cele omenesti si oamenilor cele ale zeilor: rugi­le si jertfele aduse de unii, poruncile date de ceilalti, precum si rasplatile jertfelor" (Banchetul, 202 e; tra­ducere de Petru Cretia). īn Timaios, necesitatea unui termen mediu (to meson) īn reteta universala e de­monstrata cosmogonic. Demiurgul nu poate face lu­mea din foc si pamīnt, fara sa recurga la un "liant", care regleaza raportul dintre ele: "...este imposibil sa alcatuiesti īn chip frumos doua lucruri fara un al treilea. Caci este necesar sa existe ceva la mijloc care sa le lege" (31, b-c; traducere de Petru Cretia si Catalin Partenie). Tema "daimonului" apare īnsa la Platon ca īncununare a unei consistente traditii anterioare.4 "Axa" acestei traditii este pitagorismul. "Totul - pare sa fi spus īntemeietorul scolii - e plin

4 Cf. Marcel Detienne, De la pensee religieuse ā la pensee philoso-phicjue. La notion de Daimon dans le pythagorisme ancien, Les Belles Lettres, 1963. Inevitabila pentru documentarea subiectului, de la Ho-mer pīna īn elenismul tīrziu, ramīne lucrarea clasica a lui Erwin Roh-de (Psyche, trad. rom. de Mircea Popescu, Editura Meridiane, Bu­curesti, 1985). Cf. si F. Cumont, "Les Anges du paganisme", īn Revue de l'histoire des religions 72,1915, pp. 159-182. De asemenea, F. So-kolowski, "Sur le culte d'angelos dans le paganisme grec et romain", īn The Harvard Theological Review, voi. LIII, octombrie 1960, nr. 4, pp. 225-229 (semnalīnd documente care atesta denumirea de an-gelos pentru zeitati clasice ca Artemis, Hermes, Nemesis).

25

de suflete [s.m., A.P.] numite genii (daimones) sau eroi, care trimit oamenilor visurile si semnele de boala si de sanatate (...); la ei se refera purificarile si ri­turile expiatorii. .."5 In perioada post-pla tonica, con­tinuitatea subiectului este asigurata, īntre altii, de Filon din Alexandria, pentru care, īmprejurul uni­cului Dumnezeu, exista o puzderie de dynāmeis, des­tinate sa asiste, sa protejeze si, cīnd e cazul, sa pe­depseasca fiinta creata. Aceste "energii" sīnt definite ca "suflete neīntrupate" si numite, expres, "īngeri", "arhetipuri", forme nevazute, ideale, ale lumilor ne­corporale.6 īn De Somniis, pornind de la episodul bi­blic al scarii lui Iacob, Filon vorbeste despre "vice­regii" Marelui Rege, ochi si urechi ale lui, mediatori īntre el si lumile inferioare (1,140-142). Sediul aces­tor "suflete" necorporale este "aerul", ceea ce face po­sibila o asimilare cu stelele.7 Tot cu stelele, si cu "intelectul" (nous), e asimilat "daimonul" ("partea superioara a sufletului") si la Plutarh.8 Acelasi au­tor, rezumīnd opinii cu mult mai vechi (Homer, He-siod, Pitagora etc.)9, populeaza intervalul dintre zei-

5 Cf. Diogenes Laertios, Despre vietile si doctrinele filozofilor, VIII, 32, trad. de C. I. Balmus, Editura Academiei R.P.R., p. 403.

6 De Confusione Linguarum, 171-175. īn acelasi loc, dynāmeis apar ca "ostenii lui Dumnezeu".

7 De Somniis, I, 135. Cf. si De Gigantibus, VI, despre pneuma Tkeion, adastīnd deasupra lui Moise, "spirit īntelept, divin, sublim, care nu poate fi īmpartit, ajuta si nu poate fi vatamat".

8 De Genio Socratis, 22.

9 Cf. De Iside et Osiride, 25-26: e vorba de entitati situate īntre zei si oameni, depasind, adica, natura omeneasca, fara sa se poa­ta compara cu cea divina.

26

tatea suprema si pamīnt cu "zei secunzi", care pre­zideaza nasterea celor muritoare, si cu "zei tertiari", pazitori (phylakes) si supraveghetori (episkopoi) ai oa­menilor.10

Cum vedeti, nu eu am inventat problematica in­tervalului si despre ea se poate vorbi si altfel decīt īn varianta "sarmanta" a lui Michel Serres.

Un popas util va trebui sa faceti si īn filozofia lui Plotin si, de altfel, īn īntregul spatiu neoplatonic. Cum probabil va amintiti de la alte cursuri, onto­logia lui Plotin e una, sa zicem, "scalara": realul se desfasoara pe verticala, īn trepte, pornind de la īnal­timea suprema, a divinului Unu, si sfīrsind cu ma­teria groba. Fiecare treapta a realului astfel consti­tuit sta sub cuprinderea, sub controlul treptei imediat superioare. Orice fiinta are un "plafon" definitoriu, o "tutela" situata nemijlocit deasupra limitei ei supe­rioare. Acesta, spune Plotin, e "daimonul" ei.11 (Pen­tru Plotin, ca si pentru Socratele platonician, "dai­monul" nu e īnca "demonic", nu are nimic de a face cu regnul malefic.) E ca si cum am spune ca daimo­nul locotenentului e capitanul, daimonul capitanu­lui e maiorul s.a.m.d. Fiecare grad de existenta īsi are "superiorul" lui. "Superiorul" omului, cel ime­diat supraordonat, e īngerul. Dar orice existent īsi are "īngerul" lui, pentru ca orice particular are, ne­cesarmente, un universal proxim, si acel universal proxim este o entitate de tipul īngerului.

10 DeFato,9.

11 Cf. Enneada III, 4, despre daimonul pazitor care ne este alo­cat. De asemenea, Enneada III, 5-6, Enneada V, 8, 10.

27

Ne vom ocupa, cīnd va veni vorba, si de unele episoade medievale din ceea ce am putea numi o "istorie a intervalului" (Johannes Scotus Eriugena, de pilda, sau Toma d'Aquino).

In termeni plotinieni, daimonul nostru, fiinta angelica, este, asadar, coaja imediat anvelopanta a identitatii noastre. E o extensie a eului. E prima ex­tensie, prima expansiune a omului creat īnspre Dum­nezeu, dupa cum este prima extensie a lui Dumne­zeu īnspre omul creat. S-a spus mereu ca īngerii sīnt "dublul" ceresc al omului. Schelling, īn Philosophie der Offenbarung (Filozofia revelatiei), īi numeste Po-tenzen (dynameis pe greceste) ale sufletului omenesc, virtualitatile lui, variantele mai limpezi, mai struc­turate, ale identitatii sale. Cu alte cuvinte, sīntem mereu īnsotiti de "modelul" nostru, de portretul nostru īmbunatatit. si sīntem - sau, īn orice caz, ar fi bine sa fim - īntr-un dialog permanent cu posi­bilul acestui portret. īngerul ofera fiecaruia din ac­tele noastre reperul epurei lui, adica desenul lui ideal. Līnga fiecare "este", īngerul asaza un "cum ar tre­bui sa fie". El conjuga neobosit, la optativ, curgerea vietii noastre, asa cum am face-o noi īnsine daca am fi īn conditia lui.

A te ocupa de īngeri devine īncet-īncet, veti ve­dea, un mod de a revizita īntreaga cultura a lumii. Am invocat filozofi si o sa trebuiasca sa invocam, pentru a īntelege textele sacre de pretutindeni, o su­medenie de teologi si mistici. Dar n-am spus īnca nimic despre literatura. si nu ma refer la pura bele­tristica. Ma refer la ceea ce intuitia unor artisti a pu-

28

tut furniza despre esenta īngerilor, dincolo de me­tafora si de fictiune.12 Paul Claudel, de pilda, deo­sebeste, īntr-o nota rapida (din Presence et prophetie), īntre "inductia" angelica si "seductia" diavoleasca. Toata discretia, dar īn acelasi timp eficacitatea ac­tiunii angelice īsi gasesc, astfel, o foarte expresiva definitie. Vorbim aproape īn termeni de electricita­te. Inductia se produce, asa-zicīnd, pe nesimtite. Aproape ca nu iei nota de faptul ca esti contaminat, confiscat, "lucrat". "Influenta" angelica e dulce, dar irezistibila. Dimpotriva, seductia demonica, fastuoa­sa, brutala, lasa loc pentru rezistenta, fie si pentru faptul ca, datorita penajului ei, esti prevenit. Obser­vatia e cīt se poate de ascutita, chiar daca lucrurile se prezinta, īn realitate, ceva mai nesistematic. De­monul are si el discretiuni perfide, iar īngerul poa­te, la o adica, sa devina exterminator... Dar la Clau­del, aceasta nu e decīt o observatie marginala. La un Dante īnsa, angelologia capata proportii de ne­īnchipuit, cum veti vedea daca veti citi cartea - deja clasica - a lui Romano Guardini13, dar mai ales Di­vina Comedie īnsasi. Romano Guardini a facut si un comentariu la opera "angelologica" a altui mare poet, Rainer Maria Rilke. Rilke merge īn raspar cu dez-

12 Ceea ce nu anuleaza bravura sau hazul unor piese strict li­terare care pot provoca, nedogmatic, un contact mai intim cu su­biectul. Iata, de exemplu, cīteva versuri de Jean Cocteau despre "Bunavestire", cu un Arhanghel Gabriel afectīnd o hipercuviin-cioasa simplitate: "Mademoiselle Marie / Vous etes grosse", dit l'ange, / "Vous aurez unfils sans mari; /Pardonnez si je vous derange."

13 Der Engel in Dantes Gottlicher Komodie, Miinchen, 1951.

29

voi tarile moderne ale temei. Dupa Renastere, figu­ra īngerului a īnceput sa-si piarda, cum stiti, aspec­tul traditional, hieratic, pentru a se antropomorfi­za abuziv, pentru a aluneca spre rozuri sentimentale. Categoria care pare sa-1 fi confiscat e aceea a "dra­galasului". Barocul si rococoul au consacrat dimen­siunea infantila si feminina a īngerului, fara nici o legatura cu realitatea lui scripturara si dogmatica, īngerul nu are vīrsta si nu are sex. Feminizarea lui e o erezie. Rog domnisoarele din sala sa nu ma ju­dece prea aspru pentru aceasta observatie sexista, discriminatorie. Dar īngerul "dragut", īnvaluit īn aura seducatoare a unei nubile, e rezultatul unei de­generescente spirituale. A noastra, nu a lui. Ei bine, Rilke readuce īn discutie adevarul īngerului. īn Ele­giile duineze, reīntīlnim chipul sau sever, daca nu chiar īnfiorator, teribil. Ein jeder Engel ist schrecklich, "cumplit e orice īnger". Nu degeaba, probabil, de cīte ori apare dinaintea oamenilor, el īncepe - spu­ne Scriptura - prin a-i linisti cu formula "Nu va te­meti!" īngerul e, īn mare masura, un soldat, un lup­tator; chiar si consolarea pe care el o poate aduce e una sobra, barbateasca. Va dati seama ca un aseme­nea personaj nu are ce cauta īn contextul unei ico­nografii de budoar.

Un alt autor pe care vi-1 recomand - pentru tema noastra - cu atīt mai mult cu cīt e mai rar frecven­tat la noi este Walter Benjamin. S-a sinucis īn 1940, īntr-un catun spaniol, excedat de hartuielile Gesta-po-ului. Benjamin cumparase, la un moment dat, o lucrare a lui Paul Klee intitulata Angelus Novus (Klee

30

are vreo 50 de asemenea lucrari). A purtat-o cu el toata viata ca Meditationsbild, ca suport vizual pen­tru meditatie. Angelus Novus e si numele pe care Benjamin īl da "īngerului istoriei", un īnger care zboara cu spatele, īn timp ce fata īi ramīne mereu īntoarsa spre trecut. E curioasa permanenta reveni­re a angelicitatii īn preocuparile unui autor care, pe de alta parte, se interesa intens de marxism. Ador-no avea dreptate sa-1 caracterizeze ca pe un straniu amestec de mistic si om al luminilor. īn notele lui se gasesc si īnsemnari sugubete (de pilda, īntr-o scri­soare, proiectul unui ziar numit - foarte nemteste - Zentralblatt fur Angelologie, "Organ central de an­gelologie"!), dar si fragmente grave, de-a dreptul' misterioase, ca acela din 1933 cu titlul Agesilaus San-tander. Se vorbeste acolo despre relatia lui Benjamin cu numele lui ascuns, un fel de "alter ego", proiect secret, ambiguu, al identitatii lui "diurne". Sīntem īn plina atmosfera kabbalistica. Nu īntīmplator Ger-shom Scholem, prieten cu Benjamin si notoriu ex­pert īn mistica iudaica, a īncercat sa explice, īntr-un amplu articol, īntelesul textului din 1933 .u El a des­coperit ca Agesilaus Santander da, īn anagrama (afa-

14 Cf. Gershom Scholem, "Walter Benjamin und sein Engel", īn Zur Aktualitat Walter Benjamins, ed. de Siegfried Unseld, Suhr-kamp, Frankfurt am Main, 1972. De asemenea, Peter von Hasel-berg, "Benjamins Engel",īnMaterialien zu Benjamins Thesen "liber den Begrijfder Geschichte". Beitrage und Interpretationen, ed. de Pe­ter Bulthaup, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1975, pp. 337-356. Comentarii la angelologia lui Benjamin si īn Massimo Cacciari, L'Angelo necessario, Adelphi Edizioni, Milano, 1986, cap. III.

31

ra neramīnīnd decīt un "i"), Der Angelus Satanas. Du­blul angelic include, s-ar zice, o componenta luci-ferica, un element de dizarmonie, care compl 15315m1210p ica for­mula existentiala a suportului lui uman. Vom avea ocazia sa vorbim despre impactul pe care prezen­ta īngerului īl poate avea asupra numelui cuiva, atunci cīnd vom analiza episodul celebru al luptei lui Iacob cu īngerul sau, relatat īn prima carte a lui Moise. (Amintiti-va ca, dupa lupta, Iacob devine Is­rael.)

īngerii deasupra omului si omul deasupra īngerilor

Se poate lupta omul cu īngerul? Poate avea loc īn­tre ei o confruntare ca de la egal la egal? Am spus-o mereu: īngerii sīnt, ierarhic, deasupra oamenilor. Exista īnsa o spectaculoasa traditie teologica dispu­sa sa acorde omului, īn anumite privinte, o pozitie de superioritate. īntr-una din cele mai cunoscute ru­gaciuni crestine se spune despre Sfīnta Fecioara ca e "mai cinstita decīt Heruvimii si mai marita, fara de asemanare, decīt Serafimii". Asadar unui om, unei femei, īi e īngaduit sa se aseze mai presus de ierar­hiile ceresti. Primele doua capitole din Epistola ca­tre Evrei a Sf. Pavel merg spre aceeasi concluzie, semnalīnd īmprejurarea extraordinara ca Dumne­zeu nu s-a īntrupat īntr-un īnger, ci īntr-un om. "Caci, īntr-adevar, nu a luat firea īngerilor, ci samīnta lui Avraam a luat" (Evrei 2,16). Un angelolog spaniol din secolul al XVII-lea (Francisco Suārez, De Ange-

32

lis, 1621), pe urmele unei traditii din primele vea­curi crestine, merge pīna la a banui gelozia īngeri­lor fata de aceasta "preferinta" divina! Ce poate avea omul īn plus fata de īngeri? As spune, cu o formu­la rapida, ca are īn plus minusurile. Viata omului e dramatica. E viata spiritului īntrupat, adica a spi­ritului pus īntr-o conditie foarte dificila, daca nu im­posibila, īn corp fiind, noi dobīndim prin efort ceea ce īngerul are prin natura. Avem o "tema" mai grea decīt a "duhurilor slujitoare", dar tocmai de aceea reusita, daca exista, ne plaseaza dintr-o data īn pos­tura de "parteneri" ai lui Dumnezeu. Bernard de Clairvaux admite ca īngerii sīnt mai fericiti nepu-tīndu-si pierde castitatea, dar socoteste ca omul, aflat mereu sub atacul ispititorului, e mai puternic, chiar daca mai putin fericit. īntr-un anumit sens, omul e mai īntreg decīt īngerul. El are acces, prin duhul sau, la necorporalitatea īngereasca, pe cīnd īngerului ex­perienta corpului īi ramīne straina, chiar daca, la ne­voie, poate īmbraca, temporar, un corp. Dar experien­ta renuntarii, a dubiului, a eroicului, pe care limitele corporale o impun, īngerul nu o poate face.15 Cunoas­terea īngerilor e luminoasa dar la īndemīna, subīn-teleasa si oarecum festiva, ca si relatia lor cu Dum­nezeu. "Condamnati" sa-si savureze, īn eternitate,

15 Iata un pasaj caracteristic din Hildegard von Bingen: "īn­gerului īi lipseste povara unui trup pamīntesc; el e pur si simplu un luptator al armoniei ceresti, si, ca atare, sta mereu, luminos si vadit, sub privirea lui Dumnezeu. Dar omul, īngreunat de corpul sau terestru, este mai viteaz, un adevarat soldat slavit si sfīnt" (Sci-vias, 586 D, apud Heinrich Schipperges, Die Welt der Engel bei Hil­degard von Bingen, Otto Miiller Verlag, Salzburg, 1963, p. 118).

33

plenitudinea, īngerii au dezavantajul de a nu pu­tea trai, pe pielea lor, aventura transfigurarii, a ur­cusului metanoietic spre trepte mai īnalte.16 Prin ur­mare, exista īn definitia omului un dat care face ca pariul lui existential sa fie mult mai complicat, mai dur, mai greu de asumat. Dintr-o anumita perspec­tiva, existenta corpului a putut fi descrisa ca o pa­radoxala sansa. E punctul de vedere al Sfīntului Ioan Cassian. Daca īngerii - spune el - ar fi avut un corp, n-ar fi cazut atīt de patetic. Corpul īsi trans­fera limitele si asupra pacatului. Nu poti cadea mai jos decīt o īngaduie constitutia precara a carnii. īn­gerii īnsa, lipsiti de "frīna" corporalitatii, au atins ni­veluri ale prabusirii de care omul nu e īn stare. Spre deosebire de īngeri, omul nu poate deveni demon.17 Paradoxalmente, "privilegiul ontologic" al omului e - dupa spusa lui Grigorie Palama - tocmai pose­siunea unui corp si misiunea lui J[a omului) de a se mīntui cu corpul acesta cu tot. ("īngerii nu au trup īnjugat, ca sa-1 aiba subjugat mintii."18) N-as vrea

16 Exista, cu toate acestea, si o tentativa de a introduce, īn eco­nomia ierarhiilor ceresti, un fel de evolutionism. Ma refer la vi­ziunea lui Rudolf Steiner, si a antropozofilor īn genere, pentru care toate treptele fiintei sīnt īntr-o continua dezvoltare: omul va ajun­ge, cīndva, pe treapta īngerilor, dupa cum si acestia au trecut, la un moment dat, printr-un stadiu uman, pentru a se īndrepta, acum, spre stadiul de Arhangheli, īn vreme ce Arhanghelii de azi sīnt īncepatoriile de mīine etc. Inutil sa spun ca Bisericile cresti­ne nu ratifica o asemenea viziune.

17 Vezi Jean Cassien, Conferences, IV: De la concupiscence de la chair el de l'esprit, XIII, "Sources chretiennes", 42, Les Editions du Cerf, Paris, 1955, p. 179.

18 Grigorie Palama, Filocalia, voi. VII, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romāne, Bucuresti, 1977, p. 468.

34

sa sfīrsiti totusi prin a va fi mila de īngeri si prin a fi mīndri de promiscuitatile vietii voastre. īngerii ra-mīn pentru noi un model greu de atins si un spri­jin vital. Numai ca, pentru a-1 cita pe Serghei Bul-gakov, "primatul ierarhic nu antreneaza, īn mod necesar, o superioritate ontologica"19. E ca la arma­ta: functia bate gradul.20 Iar functia omului are un orizont mai amplu decīt a īngerului. īn definitiv, omul e scopul Creatiei, suma si stapīnul ei. Fata de el, instalat providential īn centrul lumii, īngerii zboara pe somptuoase orbite marginale. īngerul e un dispozitiv perfect functional, creat pentru a trans­porta toate ale lumii spre propriul lor rost, spre īn­cununarea eschatologica a destinului lor. Dar omul e īnsusi rostul si īncununarea lumii. El aduna, īn ju­rul verticalei sale, toata vasta largime a universu­lui/ careia īngerul īi arata, doar, directia. īngerul e un vector, o indicatie de traseu, o sageata. Omul e o cruce: structura si suferinta lumii, adunate īntr-o singura imagine. Incapabil sa psalmodieze neīntre­rupt, incapabil sa zboare, obligat, prin fire, sa alter­neze munca la grajduri cu rugaciunea, omul poate povesti īngerului ceva fara echivalent īn lumea īn­gereasca: cum sa te mīntuiesti prin rastignire. "īn­gerii" - spune Dumitru Staniloae - "cunosc mai mult adīncurile dumnezeirii; oamenii, mai mult taina ei

19 Pere Serge Boulgakov, L'Echelle de Jacob, l'Āge d'Homme, Lausanne, 1987, p. 130.

20 Constat ca recurg, pentru a doua oara īn acelasi curs, la ana­logia militara. Nu e chiar ilegitim, de vreme ce subiectul cursu­lui sīnt ostirile dumnezeiesti... Oricum, atmosfera razboinica e mai potrivita īn context decīt ohtatura pioasa.

35

I

facuta evidenta prin īnviere"21. S-ar zice ca, dupa īntrupare, omul stie mai multe despre Dumnezeu decīt īngerii. "īngerii comunica oamenilor o expe­rienta nesensibila a lui Dumnezeu si oamenii comu­nica īngerilor o experienta mai sensibila a lui Dum­nezeu."22 Acelasi autor nu ezita sa declare ca "omul este, dintr-un punct de vedere, mai mult dupa chi­pul lui Dumnezeu decīt īngerii"23. "īngerul e numai slujitor, slujitor al lui Dumnezeu si al omului, pe cīnd omul e si stapīnitor (archon)."2i Creat pentru a patrona lumea creata, omul e īnzestrat, de asemenea, cu darul creativitatii, care lipseste īngerilor.25 Sur­sa acestor teze atīt de īndraznete e mai sus-pome-nitul Grigorie Palama. Natura "stapīnitoare" a omu­lui e, pentru el, dovada ca, spre deosebire de īngeri, am fost facuti dupa chipul lui Dumnezeu. O alta do­vada este "felul īntreit al cunostiintei noastre". "Caci numai noi dintre toate fapturile avem, pe līnga cu-nostiinta mintala (īntelegatoare) si rationala si pe aceea prin simturi. Propriu ratiunii a fost sa nasco­ceasca multimea mestesugurilor, a stiintelor si a cu-nostiintelor, sa lucreze pamīntul, sa cladeasca si sa scoata la iveala lucruri noi (...). De asemenea, Dum­nezeu a daruit numai oamenilor ca nevazutul cu-vīnt al mintii nu numai sa se faca simtit de auz (...),

21 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia dogmatica ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Ro­māne, Bucuresti, 1978, voi. 1, p. 436.

22 Ibid., p. 422.

23  Ibid., p. 427.

24 Ibid., p. 428.

25 Ibid., pp. 429 si urm.

36

ci si sa se scrie si sa se vada ca trup prin trup. Prin aceasta, a dat asigurare durabila despre venirea si aratarea Cuvīntului Celui mai īnalt... Dintre acestea, nici una nu s-a dat īngerilor."26 Un text ca acesta -care vorbeste despre agricultura, despre mestesu­guri si stiinte, despre scris si cunoastere, ca despre prerogative omenesti refuzate īngerilor - e desti­nat sa provoace oarecare confuzie printre "umanis­tii" moderni, intoxicati de certitudinea ca abia Re­nasterea si numai ideologiile seculare fac dreptate "demnitatii" omului. Merita sa le sporim confuzia, invocīnd si alte documente. Iata, de pilda, spusa pu­tin cunoscutului Calist Catafygiotul, un om al Bi­sericii de prin secolele XIV-XV: "Iar īn toate cele va­zute, cel mai īnalt si neasemuit mai bun dupa fire este omul. Ba prin har e cu adevarat mai sus si de­cīt īngerii."27 Lui Vasile cel Mare i se atribuie o fra­za nu mai putin radicala: "Omul are, o data ce Du­hul s-a salasluit īn el, vrednicie de prooroc, de apostol, de īnger, desi e pamīnt si cenusa."28 Grigorie cel Mare socoteste ca oricine se straduieste cu adevarat poa­te ajunge egalul tuturor rangurilor ceresti. Preotii si predicatorii pot sta pe treapta īngerilor Pazitori, cei care īsi stapīnesc ispitele pot sta pe treapta Dom­niilor, cei care au darul de a alunga demonii - pe treapta Stapīniilor, cei īnalt iubitori - pe treapta He­ruvimilor, cei arzīnd de focul egal al contemplatiei

26 Cf. Filocalia, VII, pp. 468-469 (traducerile filocalice apartin, toate, īn editia citata, lui Dumitru Staniloae).

27 Cf. Filocalia, voi. VIII, Bucuresti, 1979, p. 478.

28 Fraza se regaseste īn capitolul "Calist si Ignatie Xanthopol" din Filocalia VIII, pp.'220-221.

37

- pe treapta Serafimilor s.a.m.d.29 Omul deplin, insta­lat, la sfīrsitul veacurilor, pe treptele ramase vacan­te prin caderea duhurilor corupte, va stīrni admira­tia īngerilor si invidia demonilor.30 Toma d'Aquino admite si el ca oamenii pot fi egalii īngerilor (prae-mium essentiale), iar īn anumite cazuri (feciorie, mar­tiriu etc.) īi pot depasi (praemium accidentale).31

Exista, prin urmare, suficiente temeiuri ca sa se poata vorbi de "supra-angelicitatea" omului. Ter­menul apare īntr-un celebru distih al lui Johannes Scheffler, un inspirat calugar catolic din Silezia se­colului al XVII-lea, cunoscut ca Angelus Silesius32: Fragst du was Menscheit sei, ich sage dir bereit; /Es is.t mit einem Wort die Uberengelheit ("Daca ma īntrebi ce este umanitatea, īti voi raspunde de īndata, cu un singur cuvīnt: supra-angelicitate")33.

29 Cf. Leopold Kurz, Gregors des Grossen Lehre von den Engeln, Ba-der'sche Verlagsbuhandlung, Rottenburg AN., 1938, p. 119. Cf. si Otto Hophan, Die Engel, Raber et Cie, Lucerna, 1956, p. 120. Pentru nu­mele ierarhiilor ceresti, vezi anexa II de la sfīrsitul volumului de fata.

30  Cf. Hildegard von Bingen, Scivias, 744 C, apud Heinrich Schipperges, op. cit., p. 115.

31 Cf. Fr. Wilhelm Schlossinger O.P., "Das Verhaltnis der En-gelwelt zur sichtbaren Schopfung", īn Jahrbuchfilr Philosophie und spekulative Theologie, voi. XXVII, caietul 2, Paderborn, 1912, p. 207.

32 Despre el, ca si despre unele idei convergente ale lui Boh­me, Johannes Tauler sau Paracelsus, cf. Bernard Gorceix, "L'Ange en Allemagne au dix-septieme siecle. Jacob Bohme et Johannes Scheffler", īn L'Ange et l'Homme, Albin Michel, 1978 (col. "Cahiers de l'Hermetisme").

33 Vezi frumoasa traducere romāneasca a Ioanei Pārvulescu: An­gelus Silesius (Johannes Scheffler), Calatorul heruvimic, Humanitas, Bucuresti, 1999. Distihul citat nu e inclus īn acest volum. El face

38

Sa nu ne pierdem totusi cumpatul. "Supra-ange­licitatea" noastra e o virtualitate care nu trebuie sa relativizeze ordinea ierarhica a lumii. Grigorie Pa-lama are grija sa vorbeasca despre superioara stra­lucire a īngerilor si despre mai consistenta lor uni­re cu Dumnezeu: "...desi chipul lui Dumnezeu īl avem noi pīna azi mai mult decīt īngerii, īn asema­narea cu Dumnezeu am ramas, mai ales acum, cu mult mai prejos decīt īngerii buni"34 (s.m., A.P.).

Deductia speculativa a existentei īngerilor la Toma d'Aquino. "Corpul" īngerilor

īnainte de a īncheia, sa revenim, pentru cīteva mo­mente, la problema existentei īngerilor. Pentru ca

parte din Andertes Buch Geistreicher Sinn- und Schlufi-reimen, iar tra­ducerea lui suna - tot īn versiunea Ioanei Pārvulescu (īnca nepu­blicata) - astfel: "Ce-i omenirea-ntrebi? īti spun īn aste rime: / Ea e, cu un cuvīnt, asupra-īngerime." Tema e reluata si īntr-o a tre­ia colectie de distihuri. Multumim Ioanei Pārvulescu pentru a ne fi semnalat alte doua exemple: 1. Ein Engel seyn ist viei; noch mehr ein Mensch auf Erden / Und nicht mit jhrem wust und Koth besudelt werden ("E mult sa fii īnger; dar e īnca si mai mult sa fii om pe pamīnt / Fara sa fii patat de noroiul si mizeria pamīnteasca"); 2. Den Engel geht es wohl; noch besser uns auff Erden / Denn keinerjhrs Geschlechts kan Gotts Gemahlin werden ("īngerilor le merge bine; dar noua ne merge si mai bine pe pamīnt / Caci nici unul din ei nu poate deveni mireasa Domnului").

34 Filocalia VII, p. 469. Avem de a face, aici, cu un punct de ve­dere net diferit de cel islamic, pentru care īngerii au - si fata de Dumnezeu, si fata de oameni - o pozitie subalterna. Ei nu pot face nimic daca nu li se ordona si, īn genere, sīnt personaje secunda­re. "Daca n-ar exista, nimeni nu le-ar simti lipsa" - spune un exe­get al Coranului (Paul Arno Eichler, Die Dschinn, Teufel und En­gel im Koran, Reinhold Berger, 1928, pp. 95 si urm.).

39

oricīte lucruri frumoase am putea recolta din biblio­teci despre ei, avem, īn acest curs, ambitii mai mari. Vrem sa ne apropiem, cīt de cīt, de tarīmul salas-luirii lor, vrem sa le simtim respiratia. Asadar, īna­poi la teologie.

Existenta īngerilor este, īntīi de toate, un articol de credinta. Numai credinciosul stie, fara umbra de īndoiala, ca īngerii exista. Problema lui e ca nu are instrumentarul necesar pentru a-si "exporta" credin­ta, pentru a transmite si altora substanta convin­gerilor proprii. Teologia occidentala, la o anumita vīrsta a ei - perioada scolastica -, a īncercat totusi imposibilul. A īncercat sa gaseasca argumente care sa convinga pe cale rationala, care sa dea credintei o structura articulata, plauzibila. N-as spune ca a reusit. Pentru ca teologia e, prin esenta ei, un efort de a aborda trans-rationalitatea. Cu toate acestea, marea stradanie scolastica e impunatoare, admira­bila omeneste, iar pentru un anumit tip de alcatui­re mentala nu lipsita de o anumita seductie. Spre ilustrare, va voi povesti, rezumativ, cum īntelege Toma d'Aquino sa construiasca, pentru existenta īn­gerilor, un argument de plauzibilitate. Este ceea ce as numi o formidabila tentativa de "deductie spe­culativa" a necesitatii existentei īngerilor. Trebuie sa ne fie clar, mai īntīi, ca pentru Toma, ca de altfel pen­tru toti gīnditorii Europei medievale, termenul cel mai adecvat, cel mai cuprinzator, prin care poate fi caracterizata lumea creata este or do, ordinea. Pe ro­māneste i-am spune "rost", "rīnduiala". Lumea e o unitate ierarhica: unitas ordinis. Ea are rost, e rīndui-

40

ta, īn sensul ca nimic nu e īntīmplator īn teritoriul ei. Ordinea nu e ordine adevarata daca lasa loc, fie si pentru intervale minuscule, unor irumperi de haos. A spune ca lumea e un amestec de ordine si haos echivaleaza, de aceea, cu a spune ca lumea e haos, pentru ca existenta unui episod haotic, oricīt de re­dus, anuleaza ordinea globala care īl contine. Evi­dent ca ordinea lumii nu e ordinea contabila a unui depozit, sistematica unei arhive. E o ordine vie, fle­xibila, care nu exclude misterul. Azi, gīndul acesta a redevenit actual: se vorbeste de o viziune "holista" asupra lumii si se introduce īn descrierea ordinii uni­versale conceptul de "complexitate".35 Pentru omul medieval, tema ordinii are, īn plus, prestigiul com­ponentei providentiale. Opera a lui Dumnezeu, lu­mea nu poate sa nu ilustreze, īn oglinda, ordinea divina, desavīrsirea Creatorului ei. Ordinea e "mo­delul" ontologic prin definitie. E vorba, fireste, de o ordine globala (care se judeca pe ansamblu si nu pe fragmente) si, totodata, de o ordine finala (gīn-dita, adica, īn perspectiva scopului pentru care lu­mea a fost creata). Asa stīnd lucrurile, desavīrsirea oricarui lucru se judeca dupa gradul ei de apropie­re fata de desavīrsirea lui Dumnezeu. (īn parante­za fie spus, mentalitatea contemporana tinde sa īn-

35 Cf. M. Mitchell Waldrop, Complexity. The Emerging Science at the Edge ofOrder and Chaos, Penguin Books, Londra, 1992, si Ro-bert John Russel, Nancey Murphy, Arthur R. Peacocke (ed.), Cha­os and Complexity. Scientific Perspectives on Divine Action, Vatican Observatory Publications and The Center for Theology and the Na­tural Sciences, Berkeley, California, 1997.

41

locuiasca ideea perfectiunii cu aceea a functionali­tatii: un lucru e calificat ca desavīrsit īn functie de adecvarea lui la nevoile omului. Desavīrsirea me­dievala era, dimpotriva, adecvare la "nevoile" lui Dumnezeu.) īntr-o carte despre īngeri aparuta la sfīrsitul anilor '4036, Heinz Kiihn compara ordinea cosmosului medieval cu aceea a unui cīmp magne­tic, pe de o parte, si cu aceea a unei piramide, pe de alta. Cīmp ui magnetic evoca un sistem organizat īn jurul unui centru, iar piramida confera sistemului ierarhie (cu cīt esti mai desavīrsit esti mai sus, mai aproape de vīrf37) si vectorialitate (totul tinde spre vīrf).

Dar sa revenim la Toma d'Aquino. Pentru el, or­dinea lumii e data de succesiunea treptelor ei de de-savīrsire īn urcusul lor constant catre desavīrsirea Creatorului. E o ordine dinamica, ordinea unui drum catre unirea cu Dumnezeu. Tot ce exista tinde spre modul existentei optime. Cu alte cuvinte, lumea e o procesiune cumulativa de desavīrsiri aspirīnd la re­integrarea īn "modelul" suprem. N-o sa ne ocupam acum de locul imperfectiunii, al raului de pilda, īn tot acest spectacol. Deocamdata sīntem - cum se zice astazi - īn plina "gīndire pozitiva": lucrurile nu sīnt imagini tot mai decazute ale Creatorului lor, ci īm-

36  Das Reich des lebedigen Lichtes. Die Engel in Lehre und Leben der Christenheit, Oswald Arnold Verlag, Berlin, 1947.

37 Principiu nul īn perimetrul ordinii egalitare (pentru care nu exista distinctie legitima īntre sus si jos), si contestat īn perime­trul unei anumite "corectitudini politice" (pentru care amplasa­rea la vīrf e suspecta).

42

pliniri tot mai coerente ale perfectiunii Lui. Iata de pilda schema, īn ordine crescatoare, a regnurilor na­turii. Avem, mai īntīi, regnul mineral, al materiei ne­īnsufletite, īn ce masura perfectiunea acestui regn aminteste de perfectiunea Creatorului? Ei bine, īn mod paradoxal, regnul mineral trimite, prin simpla lui prezenta, la atributul ultim (si prim) al lui Dum­nezeu: faptul de a exista. Regnul mineral are aceas­ta calitate extrem de pregnanta, extrem de viguroa­sa, care consta īn anvergura duratei lui, īn aspectul lui de (cvasi)eternitate. Ce poti spune despre mine-ralitate este ca ea este pur si simplu. Este īn mod sta­bil, masiv, omogen, depasind, īn aceasta privinta, toate celelalte regnuri. Mineralitatea ne supravie­tuieste: ea este, aproape īn felul īn care este Dumne­zeu, Gīnditi-va ce exemplu ametitor de analogie in­versa avem aici! Regnul cel mai de jos īntruchipeaza īn modul cel mai pur, si īn mai mare masura decīt toate celelalte regnuri, calificarea cea mai īnalta a Fi­intei supreme: aceea de a fi. Ce poti sa spui linistit despre un pietroi e ca este. Adica exact ceea ce poti sa spui, minimal si maximal, si despre Dumnezeu. Singura problema e ca "fiinta" minerala subzista, dureaza, sta, dar e definitiv straina de metabolismul vietii. Muntele si nisipul dureaza, dar durata lor e īnghetata, stearpa, moarta. Prin urmare, minerali-tatea e un "este" care nu respira, care nu se misca si care nu creeaza. Seamana cu Dumnezeu prin am­ploare si consistenta, dar, īn realitate, seamana mai degraba cu urma neīnsufletita a lui Dumnezeu. Reg­nul mineral exista asa cum exista un vestigium, o

43

urma si o umbra. E, daca ne putem permite un ase­menea oximoron, un cadavru de divinitate. Pentru a urca, īn ierarhia perfectiunilor, de la "a fi" pur si sim­plu la "a fi viu" pur si simplu, trebuie sa trecem de la regnul mineral la cel vegetal. īn planta, calitatea de a fi viu se exprima īn toata generalitatea ei. Pe fondul sec al mineralitatii, lumea vegetala este o uriasa, multicolora explozie a vietii, īn inocenta ei primordiala, īn bogata ei generozitate. Prin urma­re, asa cum regnul mineral imita dimensiunea "exis­tentului" din Dumnezeu, regnul vegetal imita di­mensiunea "viului" din Dumnezeu. Dar vitalitatea vegetala este totusi una pasiva, un soi de somno­lenta euforica, o reverie. Abia cu regnul animal in­tram īn sfera unei vitalitati active, ofensive, inclu-zīnd miscarea exterioara, dar si pe aceea, interioara, a instinctelor si afectelor primare. īn regnul animal se regaseste, asadar, un nou nivel al perfectiunii di­vine: nivelul vietii active, al existentei animate. Nu e greu de anticipat ce urmeaza. O noua treapta spre aproximarea perfectiunii dumnezeiesti va fi, pe de o parte, dimensiunea spirituala a actiunii si, pe de alta, viata contemplativa, adica dimensiunea spiri­tuala a non-actiunii. E vorba, īn ambele cazuri, de spirit, adica de ceva care nu intra īn scena decīt o data cu regnul uman. īn om, īntīlnim un cumul de calitati care se apropie decisiv de modelul divin, dupa chipul si asemanarea caruia a fost facut: a fi, a fi viu, a fi viu si activ, a fi viu si a faptui ca o fiinta a spi­ritului. Omul nu este īnsa Dumnezeu. El e deasu­pra īntregii creatii prin "duhul" sau, dar īmparte cu

44

ea corporalitatea. S-ar zice, pīna aici, ca nu exista lume creata care sa nu fie legata de corporalitate. si ca ne­corporal e doar Dumnezeu, Creatorul. Or, spune sfīn-tul Toma, nu se poate ca īntre desavīrsirile lumii create sa nu existe si aceea a necorporalitatii, care sa imite, asa cum omul nu o poate face, necorpora-litatea lui Dumnezeu. Din structura ierarhica des­fasurata mai sus lipseste, cu alte cuvinte, ceva, lip­seste o treapta, si anume o combinatie īntre statutul de "fiinta creata" si conditia necorporala. īn sche­ma lumii - īn care si-au gasit locul, cum am vazut, regnurile mineral, vegetal, animal si uman - mai e loc deci pentru o rubrica, pentru niste fiinte care sa fie create, ca toate celelalte, dar sa fie totusi libere de corp. Avem nevoie īn schema ierarhica a cosmo-sului.de o treapta a fiintelor create si necorporale. Trebuie ca ea sa existe. Necesse est ponere aliquas crea-turas incorporeas ("[...] e necesar sa instituie unele crea­turi necorporale") - spune Toma.38 Fiindca altfel or­dinea lumii schioapata. Un capitol necesar al ei ramīne gol. Or, nu exista loc vacant īntr-o retea ordonata, īngerii se potrivesc perfect pentru a ocupa acest loc vacant, īn masura īn care sīnt creati si necorporali. Ei sīnt punctul cel mai īnalt al lumii create īn ma­sura īn care imita calitatea de a ii fara corp a lui Dum­nezeu. Rezumīnd: atributul dumnezeiesc al purei existente se reflecta - īn planul creatiei - īn regnul mineral. Atributul vietii - īn regnul vegetal. Atri­butul vietii animate - īn regnul animal. Atributul

38 Summa theologica, cartea I, īntrebarea 50, articolul 1.

45

vietii spirituale - īn regnul uman. Atributul vietii spirituale necorporale - īn regnul angelic. Cu aceas­ta, schema lumii create este epuizata. Atributul su­prem al lui Dumnezeu, acela de a fi necreat, e, prin definitie, de neimitat īn planul lumii create. īnge­rii sīnt ultima (cea mai īnalta) expresie a acestei lumi.39 Dincolo de ei, nu mai exista decīt abisul ina-nalizabil dintre statutul creatural si metafizica in-creatului, adica dintre lume si Dumnezeu. Fara īn­geri īnsa, piramida universului ar fi lipsita de vīrf. Sau, īn termenii unui mare mistic (Hugo de Saint Victor), lumea creata ar fi o lume fara cap.

Iata deci cum argumenteaza Toma d'Aquino ne­cesitatea existentei īngerilor.40 El nu spune: īngerii exista pentru ca īi avem pomeniti īn textele sacre. El nu spune: īngerii exista pentru ca i-am vazut. El spu­ne: īngerii exista pentru ca exista ordine. si īn or­dinea aceasta cosmica, creata, exista un loc pe care numai ei īl pot ocupa īn mod legitim. Locul acela e la fel de bine definit ca si locul pe care īl ocupa,

39 Un rezumat asemanator al lumii gasim, cu mult timp īna­inte, la Sf. Antonie cel Mare: "Iar deosebirile vietuitoarelor sīnt patru: unele sīnt nemuritoare si īnsufletite ca īngerii, altele au min­te, suflet si duh, ca oamenii, altele au numai duh si suflet ca do­bitoacele, iar altele numai viata ca ierburile. īn ierburi dainuies­te viata fara suflet, fara duh si fara minte" (Filocalia, voi. I, Institutul de Arte Grafice "Dacia Traiana" S.A., Sibiu, 1947, p. 33).

40 Principalele surse sīnt Summa theologica (cartea īntīi, īntre­barea 50, articolele 1 si 2), Compendium Theologiae, De spiritualibus creaturis si De substantiis separatis. Pentru comentarii si lamuriri, vezi feienne Gilson, Tomismul. Introducere īn filozofia Sfīntului Toma d'Aquino, trad. de Adrian Nita, Humanitas, Bucuresti, 2002.

46

sa zicem, īnauntrul aceluiasi sistem, regnul vegetal. si asa cum nimeni nu poate pune la īndoiala exis­tenta plantelor, nimeni n-ar trebui sa puna la īndo­iala existenta īngerilor. A spune ca īngerii nu exis­ta pentru ca nu se vad e la fel de neinteligent cu a spune ca plantele nu exista pentru ca nu raspund la "Buna ziua".

Ar fi īnsa incorect din partea mea daca nu v-as preveni asupra faptului ca demonstratia lui Toma se loveste, īn chiar tabara confratilor sai, de oare-cari dificultati. Unii teologi (printre care cīteva nume mari ca Sf. Augustin, Origene, Clement din Alexan­dria, Pseudo-Macarie, Ioan Cassian, Bonaventura, Bernard de Clairvaux, Duns Scotus etc.) nu sīnt de acord cu teza absolutei necorporalitati a īngerilor. Argurnentul lor forte e ca singur Dumnezeu, Crea­torul, poate fi definit ca spirit pur, asadar ca īntru totul lipsit de corp. Prin urmare, chiar daca īngerii nu au un corp fizic la fel de dens, de greoi ca al omu­lui, ei trebuie sa aiba totusi o expresie trupeasca, fie si una subtila, transparenta, "eterica". Sf. Grigorie de Nazianz īncearca sa aproximeze "corporalitatea" angelica prin formula tis physis ālle, "o anumita alta natura"41. Aceasta "alta natura" e pura, inteligen­ta, cereasca, nemateriala, dar "spiritualitatea" ei e relativa, acceptabila ca atare doar prin contrast cu natura umana. Majoritatea Parintilor par sa consi­dere "eterul" aristotelic drept "elementul" cel mai adecvat firii īngeresti. Sa observam ca "eterul" nu e

41 Vezi Jean Pepin, Theologie cosmique et theologie chretienne, P.U.F., Paris, 1964, p. 316.

47

numai a cincea dintre "stihiile" lumii, ci si elemen­tul originar, sursa primordiala a celorlalte, materia pri­ma universala.42 Disputa n-a fost usor de transat. Cel de-al saptelea conciliu ecumenic (Niceea II, 787) īnca admitea "reprezentabilitatea" īngerilor ca derivīnd din faptul ca ei nu sīnt spirite cu totul netrupesti.43 Teza radicalei necorporalitati a īngerilor s-a impus īnsa īn cele din urma, cu autoritate de dogma. Tre­buie sa va marturisesc ca, urmarind aceasta dispu­ta, simt iarasi adierea nefasta a dihotomiilor. Avem, īntr-o parte, lumea corporalitatii, a materiei compac­te, si, īn partea cealalta, lumea spiritului pur. Tot ce exista trebuie sa se situeze ori colo, ori dincolo. si daca realul e mai complicat? Daca exista lumi īn care asemenea diviziuni devin arbitrare? Despre astfel de lumi, care par sa se potriveasca mai bine cu fi­rea īngerilor, vom vorbi īn prelegerea urmatoare.

Deocamdata, la capatul prelegerii de azi, m-as multumi sa reflectati asupra faptului ca si īn cultu­rile europene, si īn cele din afara Europei, tema īn-

42 Ibid., pp. 314-319.

43 O spusese Ioan de Thessalonic si o confirmase patriarhul Ta-rasius din Constantinopol: "īngerii se pot reprezenta (graphesthai), caci sīnt reprezentabili (hoti perigraptoi eisiri)." Cf. P. Serge Boul-gakov, op. cit., p. 133. Pentru problema reprezentabilitatii, cf. Glenn Peers, "Imagination and angelic epiphany", īn Byzantine and Mo­dern Greek Studies, voi. 21,1997, pp. 113-131 (e citat un autor din secolul al XVII-lea, Allatius, care compara capacitatea īngerilor de a aparea fizic cu īndemīnarea pictorului care, prin culori meste­sugite, da corp unor realitati fara suport palpabil). Cf. si G. Peers, Subtle Bodies. Representing Angels in Byzantium, University of Ca­lifornia Press, Berkeley, Los Angeles, Londra, 2001.

48

gerilor este o tema recurenta. De la Dionisie Areo-pagitul la Toma, de la Dante si Milton la Blake si Ril-ke, de la Angelus Silesius la Cocteau si Walter Ben­jamin, ca sa nu mai vorbim de enormul inventar de imagini oferit de istoria artelor, ierarhiile ceresti nu obosesc sa stimuleze "imaginarul" semenilor nostri. Prin urmare, nu va propun o fumisterie, nu va pro­pun un curs despre nimic. Va propun un curs care se misca īntr-un spatiu spiritual hipersaturat de carti, experiente nemijlocite si rituri. Pentru unii, īn­teleg foarte bine, a vorbi, astazi, despre īngeri suna ca nuca-n perete. Dar īn definitiv, nu toti trebuie sa ajungem analisti politici, tranzitologi, profesionisti ai reformei. E bine ca īn orizontul nostru mental sa apara, din cīnd īn cīnd macar, si lucruri mai putin subīntelese, mai putin actuale. Altfel ne īntepenesc īncheieturile si murim de plictiseala. Reflectia de­spre īngeri poate fi, va asigur, o buna terapeutica pentru combaterea mediocritatii intelectuale de a ca­rei amenintare nu scapa nimeni.

2. ĪNGERII sI IMAGINALUL

īn prelegerea trecuta, am pornit de la ideea ca tre­buie sa evadam din mecanica sterila a gīndirii di­hotomice si ca ierarhiile ceresti sīnt o veche solutie pentru acoperirea logica si ontologica a intervalu­lui dintre Dumnezeu si om. Sfīrseam - a propos de discutia privitoare la corporalitatea īngerilor - prin a pune la īndoiala legitimitatea unei distinctii tran­sante īntre "spirit" si "materie". Vom relua, astazi, aceasta tema si vom cauta elemente care sa confi­gureze posibilitatea unui mod de existenta aflat la egala distanta (sau la egala apropiere) de amīndoua. Mai īnainte īnsa, ne vom rafui cu o alta dihotomie care face ravagii īn metabolismul curent al gīndirii noastre: dihotomia "real-imaginar", respectiv - pen­tru a complica putin lucrurile - dihotomia "exis-tent-inexistent".

Tribulatiile "existentului"

īn genere, ne referim la "ceea ce exista" cu o ului­toare frivolitate. Distribuim neglijent, pripit, nere­flectat, tocmai atributul primordial al lumii īn care traim. Ce spunem atunci cīnd spunem ca ceva exis­ta? īn practica zilnica a limbii, vorbim despre "exis­tenta" unor lucruri care, īn fond, au foarte putin de

50

a face unul cu celalalt. "Exista" si corpul meu, si emo­tiile mele, si catedra aceasta, si personajul James Bond, "exista" visele, amintirile, proiectele, sirul nu­merelor naturale s.a.m.d. Daca folosim termenul "exista" cu atīta larghete, īntrebarile categorice de tipul "Dumnezeu (sau īngerii) exista?" īsi pierd sen­sul. Caci nu e limpede la ce fel de "existenta" ne re­ferim. Va dati seama ca nu vom intra, acum, īn toa­te detaliile speculative ale acestor enorme probleme. Prefer sa va trimit la un autor mai vechi, sorbonard serios, despre care nu prea se mai vorbeste, dar la care veti gasi un excelent inventar filozofic al "di­feritelor moduri de existenta". E bine sa citim, une­ori, si alti autori decīt cei care "circula". Nu zic sa nu citim Derrida sau Foucault (daca e dupa mine, mai curīnd Foucault decīt Derrida). Dar cīte o ex­perienta "exotica", mici aventuri inactuale cu autori mai putin frecventati nu pot dauna nimanui. Au­torul pe care vi-1 propun e Etienne Souriau. Cunos­cut mai curīnd printre esteticieni pentru o carte din 1929 importanta īn domeniu (L'avenir de l'Estheticjue), el a publicat īn anii '40-'50 si alte cīteva lucrari, de mare ajutor īn chestiunea de care ne ocupam. īntr-u-na din ele1, veti gasi lista comentata a sensurilor pe care "existenta" le-a putut capata de-a lungul isto­riei filozofiei. Sīntem "dresati" īnca din copilarie -spune Souriau - sa separam orbeste "ceea ce este" de "ceea ce nu este". Rezultatul e dezastruos. Luati din scurt, nu stim sa spunem nimic coerent despre

1 Les differents modes d'existence, P.U.R, Paris, 1943.

51

o vocabula de care abuzam clipa de clipa. Pe fon­dul acestei uriase aproximatii, metafizicienii au īn­cercat un numar indefinit de disjunctii si clasificari. Se vorbeste de "fiinta īn act" si de "fiinta īn poten­ta" (din nevoia de a fi expeditivi, lasam, pentru mo­ment, la o parte, cu scuze, separatia "fiinta-existen-ta"). Aristotel, fiindca de el e vorba, construieste si o īntreaga teorie a existentelor imaginare (Metafizi­ca, M, 1078), sau īncearca sa lamureasca statutul "vi-itorurilor contingente". La Plotin apar noua grade ale existentului, organizate ierarhic, dupa intensita­te. Exista, īntr-adevar, "existente intensive": Gior-dano Bruno crede ca fiecare existent se misca īntre un minimum si un maximum. Ceea ce ne īngaduie sa conjecturam ca poti exista mai mult sau mai pu­tin, mai aprins sau mai stins. Despre unele lucruri se spune ca au o existenta "obiectiva", sau, dimpo­triva, "subiectiva", sau "afectiva", sau "volitiva". La Kant sīnt curenti termeni ca "existenta de fapt", "exis­tenta necesara", "posibila", "apriorica", "aposterio-rica", ca sa nu mai vorbim de "existenta fenome­nala" si "numenala". Hegel aduce īn scena celebrele fur sich, an sich, bei sich, iar Heidegger nu mai pu­tin celebrele Dasein, Zuhandensein, Vorhandensein. Vor­bim de "existente onirice" ("din aceeasi tesatura cu visele", spune Shakespeare), "existente formale", "explicite", "implicite", "universale" sau "singulare", "interioare" sau "exterioare", "fizice", "sufletesti", "spirituale", "trecute", "prezente" si "viitoare", "con­tingente" sau "transcendente" ("care depasesc īn grandoare octava lumii" - spune Souriau), "proble-

52

1

matice", "probabile" etc. Exista, īn sfīrsit, de la Dio-nisie Areopagitul la Meister Eckhart, "supra-exis-tenta" (Souriau īi dedica un capitol īntreg si īn car­tea amintita, si īntr-una, din 1955, intitulata L'ombre de Dieu). N-am pomenit īnca despre marea "retea" teoretica "real-imaginar-posibil-virtual". Ce fel de "realitate" are visul? Pot spune ca visul pe care toc­mai l-am avut si care mi-a marcat dispozitia īntre­gii zile nu exista? Sau ca acele reves-eveilles despre care vorbeste adesea Mircea Eliade n-au nici o sub­stanta? īn ce fel "exista" sufletul?2 Cīt de "reala" e o presimtire? Sau e reala doar atunci cīnd se adeveres­te? Exista "numerele irationale" si, īn general, "exis­tentele matematice"? Exista "triunghiul echilateral"? Dar radacinile patrate ale numerelor negative? Exis­ta īn blocul de marmora, cum pretindea Michelan-gelo, corpul statuii pe care urma sa o faca? si ce ne facem cu "particulele elementare" ale domnului Hei-senberg? Electronul caruia nu-i poti determina po­zitia, entitatile ultramicroscopice care se refuza ob­servatiei īntrucīt se modifica īn functie de conditiile "experientei" - iata "obiecte" care nu mai īndepli­nesc conditiile clasice ale "reitatii". Durata unei exis­tente conteaza sau nu īn definirea ei ca existenta? Fluturele, mai mult decīt evanescent, "exista" īn ace­lasi plan cu Himalaya? Tīnarul de 12 ani "exista", sau e doar expresia virtuala a adultului? Cīt de "real" este "posibilul"? Cīt de reala este o latenta? Cīt de reala e, sa zicem, moartea mea? Nu sīnt (deocam-

2 Vezi o a treia carte a aceluiasi autor: Avoir une āme. Essai sur Ies existences virtuelles, Les Belles Lettres, Paris, 1938.

53

data) mort si, din pacate, nu traiesc īn fiecare zi cu gīndul la moarte. Dar stiu ca episodul acesta e deja dat. Pentru fiecare dintre dumneavoastra e dat. Tre­buie sa va decideti īntr-o buna zi sa luati nota de fap­tul ca moartea dumneavoastra personala, nu moar­tea vecinului sau a unui cunoscut, e reala. E deja acolo. Sa revenim: exista grade ale posibilului? E faunul "mai posibil" decīt centaurul? Dar grade ale impo­sibilului exista? Da, de vreme ce Bergson vorbeste despre "non-imposibilitate". (Daca ai un bilet de lo­terie nu e imposibil sa cīstigi, dar daca nu-1 ai e im­posibil.) Portiunea prabusita a unui pod sau trase­ul absent al unei ogive numai partial desenate sīnt "inexistente" īn acelasi sens īn care e inexistenta o sirena? Nu tocmai, de vreme ce, "virtual", ele au o structura precisa, inconturnabila. Cyber-space-u\ exista? Evident, Etienne Souriau nu-si putea pune aceasta īntrebare, dar si le pune pe toate celelalte si multe altele.3 Variantele posibile de joc sīnt, īn acest domeniu, inepuizabile. "Neantul" exista? Daca nu, cum īl putem invoca si cerceta filozofic? Daca da, atunci nu mai e neant. Cīta "nefiinta" a ramas īn lume, ca urma a nefiintei originare? Putem sa ne amuzam spunīnd, de pilda, ca "reteta" pietrei contine 75% nefiinta, īn vreme ce a omului numai 25%, iar a ani­malelor 50%? Care e componenta de "realitate" a universurilor fictionale? Souriau aminteste dispu-

3 Cu titlu de amuzament, observ ca, īntr-o nota (p. 72), e citat ca foarte interesant un articol de Ionel Gherea (fiul lui Constan­tin), īn care se face deosebirea īntre "existenta-durata" si "exis-tenta-idee".

54

ta dintre Russell si MacTaggart īn legatura cu rapor­turile de anterioritate si ulterioritate existente īntre feluritele episoade ale unui roman. Napoleon, ni se spune, citea, pe insula Sf. Elena, din Richardson si calcula riguros bugetul anual al unuia dintre per­sonaje, dupa cum Victor Hugo se ocupa cu creio­nul īn mīna de conturile lui Jean Valjean īn cei zece ani cīt "lipseste" din roman... īn aceeasi linie de "ex­perimente", sīnt semnalati artistii plastici care, pa­sionati de anatomie, au facut studii despre modul īn care se poate insera aripa īngerului īn articula­tia omoplatului. Unde este, īn aceste conditii, gra­nita dintre realitate si fictiune? Fenomenologii au aerul de a fi gasit un criteriu "cinstit" de evaluare a "realului" propriu-zis, singurul acceptat de "subiec­tul universal" ca obiect de cunoastere: fenomenul, ceea ce este dat, ceea ce "apare" si se livreaza pe sine īn tocmai faptul de a aparea. Dar, se īntreaba Sou­riau, īsi ajunge fenomenul siesi? Poate fi el cu ade­varat izolat? si nu exista o realitate de cu totul alt tip, dar la fel de masiva - realitatea "evenimentu­lui" (das Geschehen) -, care dubleaza si complica re­alitatea "fenomenelor"? Existenta de tip "substan­tival" (a fenomenului) e doar o parte, un "mod" al existentului. Evenimentul aduce īn discutie existen­ta īn act, existenta "verbala", adica reprezentabila prin dinamica verbului. Cu alte cuvinte, a exista īn­seamna, uneori, "doar" "a avea loc", a se petrece, ceea ce nu e totuna cu a fi localizabil, a fi situat. Apoi exista si ceea ce Souriau numeste "existentele soli-citudinare", cele pe care noi le producem, le instau-

55

ram, prin speranta, teama, grija, dorinta. Mai exis­ta si Miteinandersein, existenta nascuta prin recipro­citate (co-existenta), prin "colaborarea" a doua exis­tente distincte, si mai exista ceva, care se cheama prezenta si are un statut ontologic aparte. Un prie­ten sau un maestru spiritual disparut pot fi mai pre­zenti, pentru mine, decīt cei mai vii dintre cei vii. Sīntem īnconjurati de insi a caror "existenta" nu poa­te fi pusa la īndoiala, dar care sīnt eminamente ab­senti, nuli, incapabili sa iasa din statistica pentru a deveni persoane. La fel, lucruri de ordinul īnchipui­rii, al subiectivitatii sau al transcendentei pot influ­enta direct si amplu desfasurarea vietii mele, fara ca, dupa masurile obisnuite, ele sa poata fi catalogate la rubrica "existentului". Pīna la urma, trebuie sa dam dreptate limbii germane: este "real" (wirklich) tot ce are un efect palpabil, tot ce actioneaza efica­ce (wirkeri) asupra ambientului, si este "fiinta" (We-seri) tot ce poate fi resimtit ca prezenta (Anwesenheit).

De ce va spun toate astea? Ca sa vedeti ce babi­lonie se ascunde dincolo de aparentul "subīnteles" al "existentei".4 si ca de-acum īncolo sa va gīnditi de o suta de ori īnainte de a afirma despre ceva ca exista sau ca nu exista, ca e "real" sau "īnchipuit".

Pe acest fundal, sa revenim la īngeri. īn ce cate­gorie de "existente" īi putem plasa? Existente "de fapt"? Virtuale? Posibile? Imaginare? Onirice? "Prezente" īn sens larg? Existente "solicitudinare"?

4 Pentru perspectiva "traditionala" asupra problemei, cititi Rene Guenon, Les ttats multiples de Vetre, ed. a 4-a, Vega, Paris, 1973, si Le Symbolisme de la Croix, Vega, Paris, 1983.

56

"Co-prezente" (Miteinandersein), adica entitati care traiesc (numai) īn reciprocitate cu noi? Sau "existen­te" pur si simplu, īn aceeasi linie cu scaunele, flo­rile, norii si oamenii? Altfel formulata, īntrebarea ar suna asa: ne putem reprezenta un tip de realitate care sa corespunda naturii angelice? īngerii sīnt fi­inte ale intervalului. Cum arata acest interval? Care e, cu alte cuvinte, "lumea" ierarhiilor ceresti? Ei bine, lumea aceasta a fost, īn spatiul feluritelor traditii spi­rituale, identificata si descrisa. Varianta ei "cartogra­fica" cea mai amanuntita si mai articulata am gasit-o īn spatiul islamului iranian, cu ajutorul celui mai mare specialist european īn domeniu, Henry Corbin5. Voi īncerca sa adun laolalta, rezumīnd si simplificīnd, elementele constitutive ale acestei "inter-lumi" , asa cum apare ea īn textele cercetate de el.

Imaginatul si oglinzile

E vorba de o lume care ocupa, īn schema macrocos-mica, acelasi loc ocupat, īn schema microcosmica, de suflet: un loc de mijloc īntre corp si spirit. Une­ori, lumea aceasta e numita, tocmai de aceea, "Orientul Mijlociu". Exista, pe de o parte, "lumea sensibila", "lumea de aici", la care avem acces prin

5 Recomand, dintre lucrarile sale, Avicenne et le Recit visionnai-re, 2 volv Adrien-Maisonneuve, Paris, 1954, L'imagination creatri-ce dans le soufisme d'Ibn'Arabī, Flammarion, Paris, 1958, Terre ce­leste et corps de resurrection, de Viran Mazdeen a Viran Shī'ite, Buchet/Chastel, Paris, 1960 si, mai ales, cele 4 volume aparute la Gallimard īn 1971-1972, sub titlul En Islam iranien.

57

perceptie senzoriala, pe de alta parte, "lumea de din­colo", "cerul" suprem al Inteligentei, obiect al In­telectului pur, iar īntre ele, īn intervalul ramas liber, o lume intermediara, psiho-spirituala, la care avem acces printr-o facultate speciala, "imaginatia activa", de care ne vom ocupa imediat. Obiectele sensibile stau, asadar, īn lumea lor, ideile stau īn lumea lor, dar exista un spatiu "de tranzitie" īntre obiecte si idei, o tesatura "mixta", īn care "extremele" se īn­trepatrund. Tradusa pe europeneste, schema aceas­ta ar vorbi despre o lume a universalului concret (a senzatiilor), o lume a universalului logic (a ideilor) si o lume a universalului "metafizic" (a "imaginilor"). Fiecarui obiect al lumii sensibile (molk) īi corespun­de, īn lumea intermediara (Malakut), o Imagine (mithal), careia, la rīndul ei, īi corespunde, īn lumea suprema, a Inteligentei, o Realitate arhetipala lumi­noasa. "Imaginea" mediana e un analogon al obiec­tului sensibil, un arhetip "intuibil" al lui ("imagi­ne" are aici sensul nemtescului Bila, care se poate īntelege ca Gestalt, ca forma [lat.]), īn vreme ce "ar­hetipul" e un "model" al lui, "martorul" lui esen-tializat īn fata lui Dumnezeu.

Inter-lumea la care ne referim capata, īn texte, fe­lurite denumiri simbolice cīt se poate de semnifi­cative. I se spune, de pilda (īn persana), Na-koja-Abad, "tara lui non-unde" (sensul literal al "u-topiei"), ceea ce nu īnseamna "tara de nicaieri", ci tara care nu poate fi localizata īn termenii spatialitatii curen­te, un teritoriu, asadar, care nu raspunde la īntreba­rea "unde?" Alt nume pentru acest teritoriu este "al

58

optulea climat", primul de dupa cele "sapte clima­te" care divizeaza pamīntul originar ("climatul" s-ar traduce īn latineste prin orbis). Lumea intermedia­ra se afla "pe suprafata convexa" a lumii fizice, adi­ca a celei de a noua sfere planetare, ultima, "sfera sfe­relor", limita universului sensibil. Ibn'Arabī vorbeste despre "centura de smarald a lumii noastre", un soi de voal suprasensibil, dincolo de care se afla "cele 70 000 de universuri ale sufletului". Smaraldul nu e ales la īntīmplare. Verdele sau e "la mijloc", īntre negrul lumii corporale si auriul Inteligentelor sepa­rate. Alt nume al inter-lumii este "Insula Verde". Al­tul - "Cetatea perfecta" (Hurqalya). Termenul tehnic arab este 'alam al-mithal, desemnīnd o lume a cunoas­terii "imaginative" (Sohrawardī, īn secolul al XH-lea, īi spune 'alam al'khayāl). Henry Corbin gaseste un perfect decalc latin pentru a traduce aceasta formu­la: mundus imaginalis. E o solutie fericita, pentru ca induce deosebirea fundamentala īntre "imaginar" si "imaginai", respectiv īntre "īnchipuit" si "cunos­cut prin imagine".6 Din unghi filologic, decalcul e riguros plauzibil. Asa cum origo da si "originar", si "original", imago poate da, la rīndul lui, perechea amintita adineauri. Imaginalul desemneaza o lume care subzista si se exprima ca imagine. De aceea, el

6 īn afara lucrarilor deja amintite, vezi si Henry Corbin, "Mun­dus imaginalis ou L'imaginaire et rimaginal", īn Cahiers interna-tionaux de symbolisme, nr. 6,1964, pp. 3-26. Vezi, de asemenea, ar­ticolul "The Imaginai" semnat de Gilbert Durānd īn The Encydopedia of Religion editata de Mircea Eliade, Simon & Schuster Macmil-lan, New York, 1995, voi. 7, pp. 109-114.

59

nu poate fi perceput, nu "apare", decīt īn masura īn care cineva, o prezenta disponibila, activa, orienta­ta, se pune īn conditia de a-1 percepe. E cazul sa amintim ca exista si īn terminologia Kabbalei un concept simetric al arabului 'alam al-mithal, si anu­me Olam Hademuth7. As mai semnala - īn seria nu­melor atribuite inter-lumii de care ne ocupam - si termenul arab barzakh, "istm" (care ilustreaza foar­te bine aspectul ei de tinut median, de "teritoriu de legatura") si, īn sfīrsit, expresia "tara de dincolo de Muntele Qaf". Muntele Qaf este axa lumii, locul prin care se poate iesi, pe verticala, din granitele lumii pa-mīntesti. (Asirienii defineau faptul de a muri ca fiind "o agatare de munte", adica o deplasare spre punc­tul din care īncepe orice calatorie ascendenta.) Lu­mea imaginala este, s-ar spune, primul "peisaj" pe care īl vezi, de īndata ce ai parasit cardinalitatea te­restra.

Probabil ca sīnteti nitelus excedati de acest salt brusc īntr-o ambianta oarecum exotica. Pentru a va calma, v-as spune, mai īntīi, ca, vorbind despre īn­geri, e cu totul legitim sa invocam spatiul iranian, de care se leaga obīrsiile zoroastriene ale temei.8 Asta nu īnseamna ca spatiile care ne sīnt mai aproape ig­nora aceasta problematica. Exista, de pilda, un echi­valent celtic al lumii intermediare: Tir-nan-Og. (La

7 Vezi Moshe Idei, Studies in Ecstatic Kabbalah, State Universi-ty of New York Press, Albany, 1988, pp. 73-89.

8 Cf. Georges Dumezil, Naissance d' archanges (Jupiter Mars Qui-rinus, III). Essai sur laformation de la theologie zoroastrienne, Galli-mard, Paris, 1945.

60

Ibn'Arabi gasim corespondentul "Pamīnt ceresc", Terra lucida.)9 Corbin include īn acelasi perimetru to-poi consacrati ai culturii occidentale. Raiul vetero-testamentar, Graalul, cu ispravile lui simbolice, spe­culatiile privind "a patra dimensiune" si "al cincilea element" (quintaessentia) - trimit, toate, la mundus imaginalis. Sa īncercam, mereu via Corbin, sa ne fa­cem o idee ceva mai concreta despre aceasta lume.10 Recunosc ca pentru a reusi e nevoie de un tip spe­cial de sensibilitate. Trebuie "sa ai ureche", sa ai or­gan, sa simti, de pilda, ce diferenta enorma este īn­tre universul unui roman (Mos Goriot, sa zicem, ca sa luam unul "realist") si universul ciclului cavale­resc al Graalului, sau al epopeilor mistice īn gene­ral. Deosebirea e ca, īn primul caz, īn ciuda aspec­tului concret, "rupt din viata", al povestirii, sīntem īn plina fictiune, īn vreme ce, īn cazul al doilea, sīn­tem īntr-un scenariu cu referinta directa la eveni-

9 Cf. Henry Corbin, En Islam iranien. Aspects spirituels et philo-sophiques, Gallimard, Paris, 1971, voi. II, p. 58. "Lucida" vine de la lux, lumina. "Pamīntul luminos" indica, oximoronic, o lume īn care ceea ce e dens devine "translucid" si ceea ce e subtil capata o anumita substanta: asadar, o lume intermediara.

10 Amprenta pusa de Henry Corbin asupra cercetarilor contem­porane de angelologie este decisiva (vezi si studiul sau "Neces-site de l'angelologie", īn L'Ange et l'homme, Albin Michel, Paris, 1978, republicat īn Henry Corbin, Le paradoxe du monotheisme, Pa­ris, 1981). Semnalez, cu titlu ilustrativ, trei lucrari, categoric mar­cate de demersul corbinian: Aurelia Stapert, L'Ange roman dans la pensie et dans l'art, Berg International, col. "Tradition et culture", Paris, 1975, Massimo Cacciari, L'Angelo necessario, Adelphi Edi-zioni, Milano, 1986, si Paul Colilii, The Angel's Corpse, Palgrave Macmillan, 1999.

61

mente majore ale vietii noastre sufletesti. Ceea ce se īntīmpla īn romanul balzacian poate fi comentat istoric, social, moral sau literar, dar, īn definitiv, nu ma priveste decīt foarte vag, printr-o eventuala em-patie de moment. Ceea ce se īntīmpla īn textele ci­clului arthurian priveste tematica permanenta a "caii spirituale", a cautarii, a comunicarii cu lumea simbolurilor, lucruri care sīnt dincolo de istorie, so­ciologie, morala sau literatura. Teritoriul Graalului, ca si acela al experientelor noastre onirice, al ilumi­narii profetice, al "raptului" vizionar, circumscrie o zona care e greu de clasat dupa criteriile curente: nu e "interioara", nu e "subiectiva", nu e nici "obiec­tiva", dar nici "nesenzoriala". E autonoma, trans-su-biectiva, suprasenzoriala (fara sa fie "abstracta" sau ideala). Ne aflam īntr-o lume care are un fel de corp, dar nu e corporala, are un coeficient de rarefiere, dar nu e pur spirituala, are, cu alte cuvinte, si ceva din ce e deasupra ei, si ceva din ce e sub ea. Aceasta e lumea imaginarului, a "istmului" dintre lumi. īnchi-puiti-va un univers īn care exista tot ceea ce exista īn universul cunoscut de noi, numai ca fara corp. īncercati sa va puneti problema cum e sa ai senza­tia de albastru fara a vedea, nemijlocit, un albastru fizic. Sau cum e sa ai reprezentarea unui spatiu ne­spatial, respectiv a unui corp necorporal. stiu ca e greu, daca nu cvasi-imposibil, mai ales īn limitele cul­turii europene moderne, care are dificultati sa admi­ta ca reale lucruri situate īn afara cadrului dimensio­nal consacrat. E unul din motivele pentru care simtim mereu nevoia unor referinte extra-europene.

Metafora cea mai la īndemīna pentru a descrie lumea imaginala e, nu īntīmplator, metafora oglinzii. Caci ceea ce vedem īn oglinda nu e nici fantasma, nici fiinta aievea.11 "Aparitia" din oglinda nu e tot­una cu fiinta noastra concreta, dar depinde esential-mente de "aparitia" noastra, se produce numai da­ca ne asezam īn fata ei si daca privim spre ea.12 Lumea imaginala (care e lumea unde se simt acasa si īnge­rii) e un plan de reflexie īntre lumea spiritului si cea a materiei, sau, pe alt palier, īntre Dumnezeu si oa­meni, īn "spatiul" ei cele doua dimensiuni se rega­sesc īn contiguitate: una printr-o sacrificiala miscare coborītoare (kenoza), cealalta, prin asceza urcatoa­re.13 La sfīrsitul vremurilor, vom trece dincolo de planul acesta, pentru a īntīlni Realul Suprem fata catre fata. Dar pīna atunci, cīt sīntem īnca īn inter­val, adica "pe drum", vedem Realul acesta "prin oglinda, īn ghicitura" (I Cor. 13, 12).u īn aceeasi

11 "Oglinda, pe de o parte - spune Calist Patriarhul -, nu poar­ta nici o grosime a lucrului aratat īn sine, dar, pe de alta, ceea ce arata nu e cu totul nimic" (Filocalia, voi. VIII, p. 312).

12 Am atins, rapid, tema oglinzii si īn "īngerii. Elemente pen­tru o teorie a proximitatii", republicat īn acest volum (Anexa I, pp. 253-280). Cf. si partea a doua a volumului de fata.

13 Metafora oglinzii domina, īn islamism, teologia īntruparii. Caci se vorbeste de īntrupare si acolo, numai ca Dumnezeu nu īmbraca trup deplin, ci se oglindeste īn constiinta credinciosului. Fiecare musulman īn parte e mediul de reflexie al lui Dumnezeu, "suportul" īntruparii Sale. Din perspectiva crestina, e o doctrina eretica, docetista, dar īn logica interna a dogmei muhammedane lucrurile sīnt coerente.

14 Oglinda - spune Sf. Maxim Marturisitorul - "reflecta chipul lucrurilor originare, dar nu cuprinde īnsesi lucrurile īn subzistenta

62

63

oglinda - la care Mos Goriot nu are acces - se mis­ca hieratic cavalerii Mesei Rotunde...15

īngerii, despre care Scriptura spune ca "vad pu­rurea Fata Tatalui" (Matei 18,10), sīnt oglindirea Fe­tei catre care privesc. Iar cine contempla chipurile īngeresti īntīlneste, īn lumina lor, īnsasi aceasta oglin­dire. La rīndul lui, omul care se straduieste sa tra­iasca dupa modelul protectorilor sai ceresti devine oglinda lor si se oglindeste īn ei si īn oglindirea Fe­tei Tatalui. Viata spirituala e, īn definitiv, o proble­ma de catoptrica, rasfrīngerea īn cascada a luminii supreme pīna īn cel din urma ungher al lumii. īn­gerii sīnt purtatorii calificati ai acestui urias joc de oglinzi, transparentele orīnduite ierarhic prin care sīntem "vizati" de Raza dumnezeiasca. Grigorie Pa-lama: "...puterile īntelegatoare si duhurile slujitoa-

lor descoperita". Oglinda e o mijlocire care reveleaza si ascunde deopotriva. Ca atare, e perfect adecvata modului de cunoastere al omului cazut. Incapabil sa intuiasca, direct si pur, adevarul, omul post-edenic trebuie sa se multumeasca a percepe reflexul lui, pe calea laborioasa a virtutii si a investigatiei: "Oglinda ne indi­ca originalele prin virtute, iar ghicitura face stravezii originalele prin cunostiinta" (Maxim Marturisitorul, Despre diferitele locuri gre­le din Sf. Scriptura, īn Filocalia, voi. III, Tipografia Arhidiecezana, Sibiu, 1948, pp. 156-158).

15 īn treacat fie spus, daca acorzi deplina realitate personaju­lui lui Balzac - si oricarui personaj literar - devii Madame Bova-ry, dupa cum daca acorzi deplina realitate lui Lancelot, adica o realitate care nu e de natura "imaginalului", ci de natura imedia­tului, devii Don Quijote. Mie unuia īmi e mai simpatic acesta din urma. Pentru ca mi se pare mai nobila sminteala de a comunica inadecvat cu un simbol, decīt aceea de a comunica inadecvat cu o fictiune. Periculoase sīnt īnsa amīndoua.

64

re sīnt luminile cele de al doilea, slujitori ai lumi­nii de sus si, ca lumini de al doilea, rasfrīngeri ale primei lumini. īngerul este cea dintīi fire luminoa­sa dupa cea dintīi, rasfrīngīnd-o pe aceea. Este lu­mina a doua, o iradiere sau o īmpartasire a celei din­tīi lumini."16 Calugarul, ca imitator al īngerului, se īmpartaseste si el din luminile lui secunde, devenind, dupa cuvīntul lui Nil Ascetul, "sfesnic", "stea ne­ratacitoare", Jar".17 Troparul Sfīntului Isaac sirul īl slaveste ca pe un "purtator de lumina".18 "...ne facem oglinda - spusese, de altfel, sfīntul īnsusi -caci vedem īn noi asemanarea si īntiparirea adeva­rata a Celui ce e prin fire si prin fiinta Dumnezeu."19

Corpuri spirituale

Cu lumea imaginala, a īngerilor, sīntem, cum am va­zut, pe un tarīm īn care binomul "corporal-necor-poral" nu functioneaza. Avem de a face, daca mi se īngaduie barbarismul, cu o lume "aparitionala", o lume īn care materia si spiritul par a fi negociat o cale de mijloc, asa īncīt imaterialul sa poata aparea si materialitatea sa devina inevidenta. Ambivalen­ta aceasta e o tema familiara īn literatura alchimica (care cauta "piatra filozofala", asadar transfigurarea celei mai dense materii) si īn traditia "teozofica" eu-

16 Filocalia, voi. VII, p. 477.

17 Filocalia, voi. I, Institutul de Arte Grafice "Dacia Traiana" S.A., Sibiu, 1947, p. 155.

18 Filocalia, voi. X, Bucuresti, 1981, p. 515.

19 Ibid., p. 192.

65

ropeana (a nu se confunda cu teozofia sectant-mon-dena de sorginte Blavatsky-Besant). Am īn minte autori ca Jakob Bohme, cel care pretindea ca, īna­inte de a se īntrupa īn om, Dumnezeu s-a īntrupat īn lumea intermediara a īngerilor, sau ca discipo­lul sau din veacul al XVIII-lea, pastorul luteran Friedrich Cristoph Oetinger, care valorifica teolo­gic notiunea de Geistleiblichkeit, caro spiritualis. Un neoplatonician englez, Henry More, vorbea, cu un secol īnainte, de spissitudo spiritualis, un soi de den­sitate diafana, iar celebrul Swedenborg (nu va gra­biti sa-1 evacuati sceptic; Kant avea cuvinte de lau­da despre el) definea aceeasi "rubrica" ontologica ca fiind alcatuita din apparentiae reales. Formula aceas­ta e foarte expresiva, īn echivocul ei: aparenta si re­alitatea se contopesc īn unitatea paradoxala a "apa­ritiei".20

Simt acumulīndu-se, īn jurul cuvintelor mele, ne­dumerirea mustratoare a ortodoxului cinstit. Cum adica? Nu putem vorbi despre īngeri decīt mobili-zīnd stranietati iraniene, erezii teozofic-alchimice, neoplatonisme? Unde este Scriptura? Unde Parin­tii Bisericii? Ce e cu ectoplasmele astea suspecte? Ma grabesc sa intru īn ordine. De fapt, cele mai īndraz­nete si mai convingatoare trimiteri la lumea imagi-nala si la "materia ei spirituala" tocmai īn Scriptu-

20 Un īntreg colocviu a fost dedicat, īn 1986, la Paris, temei "ma­teriei spirituale". Actele lui au aparut īn volum un an mai tīrziu, īn seria "Cahiers de l'Universite Saint Jean de Jerusalem". īn acest volum (La matiere spirituelle, Berg International, Paris, 1987) veti gasi, īntre altele, un studiu despre Oetinger, al lui Pierre Deghaye.

66

ra se gasesc. Scriptura este aceea care, prin Sfīntul Evanghelist Ioan, alatura doi termeni ce pareau con­damnati la ruptura definitiva: Verbum si caro. Va aduceti aminte? Et Verbum carofactum est. Ce sīnt Evangheliile decīt Geistleiblichkeit, duh al Cuvīntu-lui, coborīt īn trupul literei? Veti spune ca nimeni nu contesta coerenta intima dintre cele duhovnicesti si cele ale corpului, ca īnsasi alcatuirea noastra ome­neasca e suflet si carne deopotriva, Geistleiblichkeit. Dar Iisus nu s-a īntrupat īntr-o "materie spirituala", ci īntr-un trup deplin. De aici si pīna la invocarea unei lumi distincte, īn care cele "de jos" si cele "de sus" se suprapun spectral e cale lunga. Bun. Atunci sa citim ultimul capitol din Evanghelia dupa Luca, cel īn care doi ucenici merg abatuti spre Emaus si īl īntīlnesc, deodata, pe īnvatatorul lor īnviat. Pe care īnsa nu-1 recunosc, desi stau cu el la masa. īnvata­torul reapare la Ierusalim dinaintea tuturor uceni­cilor. Ucenicii se sperie! "Credeau ca vad un duh" -spune textul. Nu e curios? Cel līnga care petrecu­sera timpul cel mai pretios al vietii lor apare, dupa īnviere, si ei ori nu-1 recunosc, ori se sperie. Iar El tre­buie mai īntīi sa-i linisteasca ("Eu sīnt, nu va temeti!") si apoi, ca sa-i convinga ca nu e duh, sa manīnce īm­preuna cu ei peste si miere. E limpede ca trupul Ce­lui īnviat e trup adevarat ("Pipaiti-ma si vedeti: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeti ca am eu"). si totusi ceva e altfel, dupa cum altfel decīt de obicei va fi aratat Christos si īn episodul Schimba­rii la Fata: "s-a schimbat īnfatisarea Fetei" - spune acelasi evanghelist. īn ambele cazuri, ucenicii au o

67

experienta distincta de senzorialitatea curenta, un amestec de luciditate si extaz, de vaz si viziune. Ei vad corpul lui Iisus, dar vad "corpul slavei" Sale. Iar notiunea de "corp al slavei", īnteles ca trans-sub-stantiere a corpului fizic obisnuit, se īnscrie īn chip firesc īn vocabularul pe care īl tot tatonam īnca de la īnceputul acestui curs: caro spiritualis, spissitudo spiritualis, Geistleiblichkeit21. Transfigurat, Iisus par­ticipa la un nivel al realului īn care personaje de mult defuncte (Moise si Ilie) sīnt co-prezente, ara-tīndu-se si ele "īn slava" (Luca 9, 31), cu o veridici­tate care īl īndeamna pe bunul Petru sa le propuna improvizarea rapida a trei adaposturi. Bineīnteles ca nu e vorba nici de stafii, nici de vedenii. E vor­ba de o "rapire", de un acces fulgurant, obtinut prin bunavointa harului, la o lume supra-fireasca, aceeasi īn care au calatorit, uneori, profetii si sfintii. Lumea

21 Vezi si Henry Corbin, L'homme de lumiere dans le soufisme ira-nien, Editions Presences, Saint-Vincent-sur-Jabron, Paris, 1971. Dar problema īn sine apare abundent īn scrierile Sfintilor Parinti. Pen­tru Grigorie Sinaitul, corpul slavei ("trupul nestricaciunii") e tot­una cu trupul paradiziac, neīntinat, al cuplului originar de dinain­tea pacatului si cu trupul īnvierii de la sfīrsitul veacurilor: "Trupul nestricaciunii este trupul pamīntesc afara de musturi si de grosi­me, prefacut īn chip negrait din trup sufletesc īn trup duhovni­cesc, īncīt este si pamīntesc, si ceresc (s.m., A.P.), prin subtirimea īn­fatisarii dumnezeiesti. Caci asa cum a fost plasmuit la īnceput, asa va si īnvia..." "Trupul nestricaciunii" e "fire īndumnezeita", "pa-mīnt sfīnt" (terra lucida...), dupa cum "īmparatia Cerurilor" e "Pa-mīntul celor blīnzi" (s.m., A.P.), "Pamīntul fagaduintei" (cf. Filo-calia, voi. VII, pp. 105-106). Isaac sirul numeste trupul īnduhovnicit "trup rapit", rapit, prin exercitiu ascetic, propriei sale corporali­tati, fara anularea ei (cf. Filocaha, voi. X, Bucuresti, 1981, p. 172).

68

aceasta este si lumea angelofaniilor. si īngerii cīnd apar, luminosi, oamenilor trebuie sa vorbeasca ase­menea lui Iisus la Ierusalim, dupa Emaus: "Nu va temeti!" si ei iau, pentru a se manifesta, "aparenta reala" a unui corp.22 īn clipa privilegiata a contac­tului cu asemenea fapturi ceresti, omului i se lar­geste, instantaneu, cīmpul vizual, īn asa fel īncīt sa perceapa tesatura altui "grad" al existentei. "Gra­dul" acesta nu e gradul suprem. Dumnezeu nu poa­te fi vizitat la El acasa. El poate da doar īntīlnire cre­dinciosului īntr-un "loc neutru", locul teofaniilor si al angelofaniilor, locul revelatiilor si al inspiratiei, al ritualurilor, al iluminarii. īn putine cuvinte, locul acesta, aflat īn intervalul dintre lumea pamīnteasca si Tronul dumnezeiesc, poate fi numit mundus ima-ginalis, "centura de smarald a lumii noastre"...

Nicaieri, peste tot, "īnauntru", "īn afara"

Lumea imaginala e reala, dar e altfel reala decīt ceea ce socotim, de regula, real. Nu poti sa mergi spre ea uitīndu-te pe o harta, nu e "undeva", pentru ca e

22 si Grigorie cel Mare, si Toma d' Aquino admit ca īngerii pot asuma, īn anumite īmprejurari, un corp translucid, o expresie tru­peasca de tipul aerului condensat (cf. Leopold Kurz, Gregors des Gros-sen Lehre von den Engeln, Bader'sche Verlagsbuhandlung, Rotten-burg A.N., 1938, p. 104, si Fr. Wilhelm Schlossinger O.P., "Das Verhaltnis der Engelwelt zur sichtbaren Schopfung", īn Jahrbuchfiir Philosophie und spekulative Theologie, voi. XXVII, caietul 2, Paderborn, 1912, p. 204). īn asemenea cazuri, "corpul de aer" nu este iluzoriu, ci real. El este īnsa, nu mai putin, rezultatul unei iesiri a īngerului īn afara sferei sale de existenta, adica a "lumii imaginale".

69

ubicua. Ea traieste numai ca urmare a unei relatii: relatia dintre ea īnsasi si cel care o cauta. Cu alte cu­vinte, ca sa se deschida, are nevoie de activarea in­teresului tau pentru ea si de o facultate speciala, din familia imaginatiei. īn acest sens, ea este o lume vir­tuala, care se desfasoara "obiectiv" abia īn momen­tul īn care sīnt dispus sa prind contur īn fata ei. īi fac loc, ma raportez la ea, o chem - atunci ea se ma­nifesta. Bat - mi se deschide. Daca īnsa īmi iau ochii de la luminile ei crepusculare - se volatilizeaza, se īnchide, reintra īn virtual. O observatie a unei ca­lugarite vizionare din secolul al XH-lea, Hildegard von Bingen, descrie foarte precis acest raport: "Daca īn om nu exista īntrebare, nu exista nici īn Duhul Sfīnt raspuns." Lumea imaginala e tot atīt de reala si de ireala pe cīt este lumea vizibila pentru un orb. Trebuie ca orbului sa i se deschida ochii pentru ca uriasa rezerva de virtualitate īn care traise ca neva­zator sa capete substanta reala.

Sensibilitatea artistica are adeseori intuitia aces­tei "specii ontologice" care se īntrupeaza īn functie de "proiectia" unui interlocutor. Villiers de l'Isle Adam spune undeva ca īngerii se obiectiveaza īn tocmai extazul pe care īl provoaca si ca, de fapt, sub­stanta lor e chiar extazul. īngerul nostru este, ca sa spun asa, fiinta extazului nostru. E un moment de iesire din sine catre o realitate extatica a propriului eu. Ca īntr-un minunat vers al lui Saint-John Perse despre felul īn care, uneori, sperantele se corporei-fica, coaguleaza. Ele devin fiinte autonome, desi au īnceput prin a nu fi decīt "emanatia" ta. La fel, īn-

70

gerul e al tau si totusi strain de tine: nu este o um­bra, nu face miscarile pe care le faci tu: pentru ca este varianta ta īmbunatatita, mai reala, īntr-un sens, decīt ebosa care esti.23

Cu ce investitie de certitudine putem aborda aceas­ta ciudata lume, īn acelasi timp reflectata si reala? Sa ne imaginam, spune Corbin, ca exista o disputa īn legatura cu certitudinea existentei focului. In dis­cutie intra, īn acest caz, cel putin trei moduri de a fi sigur. Unul teoretic (stiu - orice s-ar spune - ca focul exista), altul senzorial (vad sau am vazut fo­cul), si altul de ordinul experientei individuale: am atins, cīndva, focul si m-am ars. Certitudinea ulti­ma e, īn fond, cea mai intensa, e certitudinea omu­lui patit. Pe de alta parte, tocmai ea se comunica cel mai greu celor care nu s-au ars niciodata. Nimeni nu-mi poate contesta patania, dar eu n-o pot impu­ne nimanui cu aceeasi forta a evidentei. Asa e "ima-ginalul": īl poti vedea, dar nu-1 poti "arata" nima­nui. Nu poti arata nimanui un fulger. N-ai timp. Pīna sa ridici degetul, ceea ce voiai sa arati a dis­parut, īn plus, asa cum spuneam mai devreme, nu poti arata ceva care s-a nascut ca ecou personalizat al miscarii tale. "Virtualul" "meu" nu e si al altuia. Fiecare trebuie sa-si gradinareasca propria virtuali­tate, sa aduca la manifestare propria sa comunicare cu mundus imaginalis.

23 Un provocator Denkexperiment pentru explorarea "imagina-lului" poate fi o lectura din Emanuel Swedenborg; de pilda, De Cae-lo et ejus Mimbilius, et de Inferno ex Auditis et Visis, trad. engl. Hea-ven and its Wonders and Hell, The Swedenborg Society, Londra, 1966.

71

Ceea ce nu īnseamna ca aceasta lume e lipsita de autonomie. Ea are "geografia" ei, spre care se poa­te "calatori", e drept, fara harta si īn afara cardina­litatii obisnuite.24 Poti fi "purtat" spre imaginai, "ra­pit" la ceruri, ca Ezechiel si ca proorocii īn genere (mi'raj se numeste rapirea aceasta īn limba lui Mu-hammad), dar poti avansa spre el si printr-un efort ascetic nascator de ruptura ontologica. E vorba de a obtine o "rasturnare" a amplasamentului tau in­telectual, o conversie, o transfigurare: ceea ce era in­terior devine exterior si ceea ce era exterior devine launtric. Ajungi īn "alta dimensiune", una īn care nu mai esti distinct de ceea ce percepi, ca īn lumea fizica, ci percepi contopindu-te cu obiectul experien­tei tale. īn Iran exista metafore foarte puternice de­spre desfasurarea acestei experiente. E ca si cum, se spune, īti pui o picatura de balsam īn podul palmei si, īncet-īncet, balsamul ajunge pe partea ei exterioa­ra, "trecīnd" prin palma, intrīnd tot mai adīnc īn ea,

24 Scenariul calatoriei include, inevitabil, figura calauzei. Neo­platonismul persan invoca, uneori, prezenta unui tīnar (de fapt o entitate fara vīrsta, care se recomanda drept "cel īntīi creat" -pmtoktistos) si care, ca unul care "vine de dincolo", poate fi ghi­dul cautatorilor. E, de fapt, un arhanghel, īmbracat īn purpura. De ce e īn purpura? Pentru ca teritoriul din care vine e presupus a fi un teritoriu al luminii pure si, cīnd lumina pura, care e aurie, ajunge sa traverseze lumea imediata, care e o lume tenebroasa, ea se coloreaza īn rosu. Purpura este aspectul pe care īl capata lu­mina īntr-o ambianta de īntuneric. Cf. Henry Corbin, L'Archange empourpre, Fayard, Paris, 1976, pp. 196 si 202-203. Cf. si idem, "Ne-cessite de l'angelologie", īn L'Ange et l'Homme, col. "Cahiers de l'Hermetisme", Albin Michel, Paris, 1978, p. 23.

72

atīt de adīnc īncīt sfīrseste "īn afara" interiori tatii. Cu alte cuvinte, cu cīt patrunzi mai tenace sp're in­terior, cu atīt esti mai aproape de o alta exteriorita­te. Sau, altfel spus, daca avansezi suficient de mult spre īnauntru, dai, īntr-un tīrziu, de un "īn afara", dar de un alt "afara" decīt cel din care plecasesi. Iesi din realul imediat, dar nu pentru a te pierde īn in­distinct si fantasmagorie, ci pentru a lua cunostin­ta de un alt real, cu alte coordonate si alt statut on­tologic. Din lumea lui "unde", treci īntr-o lume care e, ca sa spunem asa, originea lui "unde". Spatiul de­vine calitativ, se lasa parcurs mai īncet sau mai re­pede, īn functie de metabolismul starilor sufletesti, timpul devine si el calitativ, ceea ce īnseamna, īntre altele, ca^devine reversibil. Totul depinde de ener­gia unei facultati launtrice constient activate. Ima-ginalul e o lume reala care īnsa se alcatuieste, se ar­ticuleaza, exista numai īn masura īn care aceasta facultate launtrica o "secreteaza". Ceea ce este spec­taculos īn aceasta interioritate care produce un exte­rior este ca, īn cele din urma, interiorul devine anglo-bant, īnvaluie exteriorul. Ne confruntam cu o lume care, ca orice lume oglindita, rastoarna raporturile. Nu mai exista un corp īnauntrul caruia īntīlnim su­fletul. Exista o realitate sufleteasca īnauntrul care­ia īntīlnim, ca pe un sīmbure, corpul. Interioritatea, daca puteti accepta acest paradox, īnveleste lumea exterioara, o contine. Tot astfel cum aripile īngeru­lui - sugestie a spiritualitatii lui anti-gravitationa-le - īi acopera trupul.

73

Ni se ofera, cum vedem, ocazia sa mai demolam o dihotomie. Cea care separa "interiorul" de "ex­terior", īn general, avem īnclinatia sa plasam "spi­ritul" īn spatiul nostru launtric si sa definim laun­tricul īn termeni de "subiectivitate". Asta pleaca de la o reprezentare as spune moderna a fiintei uma­ne: ai un corp, o carcasa si o "interioritate" care sub­zista tenebros īnlauntrul acestei carcase, fie ca se cheama "suflet", "subconstient", "inconstient (colec­tiv)", "viata afectiva", "morala" etc. Lucrurile n-au stat asa īntotdeauna. Imagistica medievala asaza, cum stiti, īn jurul capetelor de sfinti ceva care se cheama nimb (exista carti foarte frumoase despre is­toria nimbului īn reprezentarea picturala). Nimbul e o referinta la calitatea "interioara" a personajului (sfintenie, extaz etc), dar el īnvaluie corpul fizic, īl contine. "Carcasa" e aceea care sta īnauntru, ca un nucleu tare al fiintei, care, īn īntregul ei, e mai am­pla si mai subtila. Corpul e īnconjurat de "interio-ritatea" lui ca de o mandorla. Ati vazut ca decorul catedralelor plaseaza, de multe ori, silueta umana īntr-un fel de "migdala" de piatra. "Migdala" aceas­ta este "interior" devenit expresie exterioara, inte­rior anglobant, fata de care corpul fizic e miez, nu­cleu dens, germene. "Consemnarea" spiritului īn perimetrul inferioritatii - un tenace reflex al simtu­lui comun - e un prim pas spre suspendarea "reali­tatii" lui. Cu lumea imaginala - si, implicit, cu lumea īngerilor -, redescoperim "exterioritatea" spiritului, faptul ca el e o lume autonoma, un regn aparte si

74

lui non-unde", si anume īn momentulT' care' cem pragul mortii. īn mundus magi^Z spune si mundus archetypus) nu sala imagiil" lucrurilor i^

 momentul cuvenit  ntr

 sufleteasca e "imaginai". Dta ferici

75

sufletul, obosit si dezorientat, e īntīmpinat si asis­tat acolo de locuitorii "de drept" ai zonei, care sīnt īngerii.

Imaginatia divina

Am spus, de cīteva ori, ca exista un "organ" pentru perceperea lumilor intermediare si ca organul aces­ta e din familia imaginatiei. Adaug imediat ca nu de imaginatia comuna e vorba, cea care produce ve­denii, care delireaza, uneori sarmant, alteori smin-titor, cea de care uzeaza si abuzeaza frecvent artis­tii, mincinosii si betivii. E vorba de imaginatio vera, o facultate creatoare, structurata si structuranta, de­finita de multi autori ca net diferita de imaginatia obisnuita.26 Voi aminti, de pilda, reflectiile Sfīntului Grigorie Palama (secolul al XlV-lea), care opune ima­ginatiei "omenesti", legata de conformitatea sufle­tului cu trupul, si deci marcata fiziologic, o alta spe­cie a imaginatiei pe care o numeste divina, libera de amprenta corporalitatii, orientata nu spre eludare si substitutie arbitrara a realului, ci spre instaurare de realitate.27 Iata un text caracteristic din tratatul Despre sfinta lumina: "...imaginatia (phantasia) dum-

26 Pentru cīteva exemple, vezi, iarasi, articolul meu din 1992, reluat īn acest volum, la pp. 253-280.

27 Dat fiind ca imaginatia "divina" nu e legata de corp, rezul­ta ca ea supravietuieste corpului. Textele mai multor traditii coin­cid, īn aceasta privinta. Dupa moarte, toate facultatile senzitive se resorb īntr-o singura facultate, un "agregat" sinestezic, care de­vine unic instrument de orientare si de comunicare cu fiintele ie­rarhiilor ceresti.

76

 T **

 a Proo"  P

nezeiasca se deosebeste mult h   .

trā omeneasca. Cad aceeTse īn, "^T?" Tas"

noastracuadevfetcuge^e'sSpeaSa13111T gmatia omeneasca īnsa se desfasTra -   w

teului nostru apropiata de trudea

te mtipanrea acolo este cea mS J~ rx-----r

sufletului rational; pe dhddfc^ ♦ ^ 3 tima parte a puterilor sufl J GSte aProaPe fi­reste īn miscarile simturilor^            ' ^ ^^ produce īntiparirea īn rocilor, asculta pe Mari' cii au vazut prin aceea ^^u

tea conducatoare a lor» foXoZ ^f^pai^ Duhul cel Sfīnt este Cel ce Se a^         k"*1" Ded

orocilor si, folosindu-se de mSP " T*63 pr°-materie, povesteste īn ea prin Sil ^T" ^ Ca de ° tīi lor si prin ei noua."2s pSSf ^ T°are'īn"

nevazute, mintea are nevoi deTm^ f^ ^ _____^^^                    u^e ae imaginatie, spune

28 Grigorie Palama, Despre sfinta lumi*, - -

stitutului Biblic si de Misime 5 BfeericTm f^'EditUra In" VII, Bucuresti, 1977, p. 344 O nota f P- Ortodoxe Romāne, voi. n. 24, pp. 344-345) aduce cīteva u^^"^ Staniloae (&*■ «t., natiei dumnezeiesti de aceea a virtual,,]?2"!; gmd tema ima§i-ga si sa transmita ceea ce-i comunica nT 'ī m Ca Sa "mfelea-de imaginatie. Caci imaginatia da formJ. i mmt6a S6 folose9te ma (...). Deci exista o imaginatie (virtZl TaifreSUS de for" care conduce imaginatia omeneasca sorp w", °' S3U ° PUtere terea celor comunicate de Duhul si īn n t ^e£leSerea ^ ^ansmi-tuala dumnezeiasca lucreaza asupra irn              Paginatia vir-

ma e imprimata de prima. Ele nu mai ^f^3'161 omene5ti- Ulti-loc si se articuleaza īn ultima, araS? deSpartite' ci PriT ia i Jean Meyendorff, Gregoire Palamasllf mtlParita ^ ea-" Vezi s, voi. II, Louvain, 1959                  '    efmse des saints hesychas-

te

77

si Calist Catafygiotul, cu conditia ca aceasta sa fie povatuita de credinta.29

Spuneam adineauri ca imaginatio vera e o facul­tate instauratoare de realitate, cu alte cuvinte ca ea poate produce lumi consistente. Prin aceasta, ea este, īntr-un anumit sens, de aceeasi natura cu īnzestra­rea creatoare a lui Dumnezeu si ca atare infinit mai productiva decīt stricta fantezie omeneasca. Dati-mi voie sa recurg din nou la virtutile limbii germane. Exista, īn germana, doi termeni pentru "imaginatie": Einbildung si Vorstellung. Primul pune accentul pe componenta strict subiectiva a procesului. Produci, īn limitele interioritatii tale, o forma fara corespon­dent exterior. Sich etzvas einbilden e "a-ti īnchipui ceva". (Romānescul "īn-chipuire" echivaleaza riguros cu ein-bilden.) Cu Vorstellen, lucrurile se schimba: avem, de data aceasta, un prefix, vor-, care trimite īn afa­ra, īn fata, si un verb, stellen, care īnseamna "a ase­za", "a pune". Accentul cade, prin urmare, pe o ope­ratiune ofensiva, "obiectivanta", pe o pro-punere. Actul creator despre care se vorbeste īn Geneza nu e de tipul Einbildung, nu e o reverie privata a Crea­torului. Facerea lumii e ceva de tip Vorstellen, e o "propunere": Dumnezeu "imagineaza" lumea īn sen­sul ca o asaza dinaintea Sa, ca pe ceva cu totul dis­tinct de Sine. "Interiorul" dumnezeiesc (un fel de-a spune, caci nu putem compartimenta astfel trans­cendenta Sa) se "cosmicizeaza". Orice act creator adevarat "imita" aceasta "manevra" originara. Iar

29 Cf. Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiasca si viata con­templativa, īn Filocalia, voi. VIII, Bucuresti, 1979, p. 405.

78

aproprierea imaginalului e, din acest punct de ve­dere, un act creator, un fel de a "vizualiza" trans-vi-zualul, un efort de a gīndi nu concepte, ci imagini, nu forme stabile, ci metamorfoze. (Intelligere - spu­nea Giordano Bruno - est phantasmata speculari.) Una din functiile īngerului - ca fiinta intermediara - e, nu īntīmplator, si aceea de a vizualiza nevazutele, de a conferi denegīnditului pregnanta intuitiva. īn­gerul e ghidul optim īn voiajul sufletului catre lu­mea sa, catre universul imaginai.

"Cosmicizarea" interioritatii relativizeaza, īn chip semnificativ, nu numai distinctia comuna dintre va­zut si nevazut, ci si pe aceea, definitorie pentru tra­ditia europeana, dintre "gīndire" si "existenta". Fi­reste ca putem gīndi lucruri care nu au corespondent "real" si ca, pe de alta parte, exista realitati care nu pot fi gīndite pīna la capat. Dar obiceiul nostru de a aseza mereu fata-n fata gīndirea si existenta, de a le situa dihotomic, nu face decīt sa pietrifice un mal-entendu. E ca si cum ar fi vorba de doua lumi cu to­tul diferite, a caror co-prezenta ne condamna la o fatala schizofrenie epistemologica. Or, īn lumea ima-ginala, gīndirea si existenta coincid. De īndata ce gīndesc un lucru, lucrul pe care īl gīndesc exista. si tot ce exista e alcatuit din substanta gīndirii mele. īn acest sens am invocat facerea dumnezeiasca a lu­mii: un act īn care "a gīndi" e simultan cu "a īnfiin­ta", īn care simplul fapt de a gīndi instituie fiinta.

Cred ca sīnteti īn plina indigestiune metafizica. Am exagerat, poate, livrīnd īntr-o singura prelege­re informatii atīt de numeroase, de diverse si - din

79

unghiul deprinderilor mentale curente - destul de curioase... Data viitoare voi fi, sper, mai ponderat si mai digerabil. Voi vorbi despre īngerul pazitor al fiecaruia. si, īntr-un fel, ma felicit ca v-am plimbat prin zone atīt de ne-conforme, īncīt, anuntīnd ca tre­cem la problema īngerului pazitor, sa avem cu to­tii sentimentul ca ne īntoarcem pe pamīnt, ca reve­nim la "realitate"...

3. ĪNGERUL DE LĪNGĂ OM: PĂZITORUL CERESC

O rugaciune pe care, pīna mai ieri, o stiau toti cre­dinciosii suna astfel: "īngerul lui Dumnezeu, pazi­torul meu cel sfīnt, care mi-esti dat de la Dumne­zeu din cer, rogu-te pe tine cu tot dinadinsul, tu astazi ma lumineaza, de tot raul ma fereste, catre fapte bune ma povatuieste si spre calea mīntuirii ma-ndrepteaza, amin!" Teologia īngerului pazitor, īn esenta ei, e integral cuprinsa īn textul concis al acestei rugaciuni. Rezulta, mai īntīi, ca avem un īn­ger pazitor, apoi ca, desi "īl avem", el nu ne aparti­ne, ci ne e dat de Creatorul lumii, si, īn sfīrsit, ca functiile īngerului pazitor sīnt, īn mare, patru, ca bratele unei cruci: el ne este īnvatator (ne luminea­za, aduce un spor de cunoastere), protector (ne feres­te de rele, de toate felurile de rele), sfatuitor (ne īndeam­na spre fapte bune, ne propune criterii ale actiunii īndreptatite) si calauza mistica (ne arata calea mīn­tuirii). Cu un singur cuvīnt, functia generica a īn­gerului este buna noastra orientare. Buna orientare īn plan cognitiv, pragmatic, etic si soteriologic.

Surse crestine si necrestine

Se pune īnsa īntrebarea ce temei scripturar exista pentru o asemenea doctrina, ce spun textele revela-

81

te? īn genere, se afirma ca probele vin mai curīnd din Noul Testament. E o exagerare. Sīnt destule lo­curi īn Vechiul Testament care sugereaza, daca nu vorbesc explicit, despre o prezenta angelica protec­toare alaturi de oameni. īn Psalmul 91, de pilda, ver­setul 11, citim: "El (Dumnezeu) va porunci īngerilor Sai sa te pazeasca īn toate caile tale." Pasaje asema­natoare apar si īn Psalmul 34, 7, īn Geneza 48,16, īn Exodul 23, 20, ca sa nu pomenim de Cartea lui To-bit. E adevarat ca īn Noul Testament pasajele de acest tip sīnt mai numeroase si mai precise. Le voi invo­ca pe cele mai spectaculoase. Nu exista om, oricīt de neīnsemnat, oricīt de "mic", care sa nu aiba īn ceruri un īnger al sau, cu ochii atintiti spre Fata Tatalui -spune Iisus (Matei 18,10). Cine dispretuieste pe cel mai precar dintre oameni īi dispretuieste, asadar, īn­gerul si īntuneca, indirect, Tronul dumnezeiesc. īn Epistola lui Pavel catre Evrei (1,14) īngerii sīnt nu­miti "duhuri slujitoare, trimise sa īndeplineasca o slujba pentru cei ce vor mosteni mīntuirea", adica pentru oameni. Capitolul 12 din Faptele Apostolilor relateaza o poveste naucitoare: Apostolul Petru e scos din īnchisoare de un īnger, bate, īn puterea nop­tii, la usa unor prieteni, iar acestia, convinsi ca o ase­menea evadare e imposibila, socotesc ca cel de la usa nu poate fi Petru, ci īngerul lui! Pentru acea comu­nitate protocrestina era, prin urmare, de la sine īn­teles nu numai ca Petru avea un īnger, dar si ca īn­gerul acela īi semana pīna la identitate.

Nu e nevoie īnsa sa ne miscam numai īn spatiul crestin pentru a īntīlni figura unei instante prote-

82

guitoare si/sau calauzitoare. O īntīlnim īn Egipt1, īn Iran2, la greci (care echivaleaza, adesea, "daimo-nul" cu constiinta si sufletul)3, la romani (care vor-

1E vorba de dublul animic (ka) al fiecaruia, reprezentat, de re­gula, ca pasare. īn cazul regilor, un sens de "geniu personal", asi­milabil energiei vitale (ka), e asociat, īn epoca tīrzie, lui Chai, un fel de zeitate a destinului. Cf. Dimitri Meeks, "Genies, Anges et Demons en Egypte", īn Genies, Anges et Demons (Sources Orien-tales, VIII), Editions du Seuil, Paris, 1971, pp. 43 si urm. Cf. Hans Bonnet, Reallexikon der Ăgyptischen Religionsgeschichte, Walter De Gruyter, Berlin, New York, 1971, art. "Damon" (pp. 146-148) si "Ka" (pp. 357-362), De asemenea, Lexikon der Ăgyptologie, Otto Ha-rassowitz, Wiesbaden, 1980, voi. III, art. "Ka" (col. 275-287).

2 Cf. ideea mazdeista de "eu ceresc transcendent"(Fra«rf!): Hen-ry Corbin, En Islam iranien, Gallimard, Paris, 1972, voi. IV, p. 52, si idem, L'Homme de Lumiere dans le Soufisme iranien, Editions Presen-ces, Saint-Vincent-sur-Jabron, 1971, pp. 39 si urm. (Fravarti-Daenā). Cf., de asernenea, Dr. Mohammad Mokri, "L'Ange dans l'Islam et en Iran", īn Anges, Demons et ttres intermediaires, al treilea colocviu tinut pe 13 si 14 ianuarie 1968 la Paris, ed. Labergerie, 1969, pp. 65-87. īn acelasi volum, Henry Corbin se refera la Sohrawardī, pentru care īngerul pazitor ("Natura Perfecta") este polul celest al persoanei uma­ne terestre, dimensiunea polara a omului (Henry Corbin, "Notes pour une etude d'angelologie islamique", voi. cit., p. 57).

3 Referintele sīnt nesfīrsite, de la "daimonul" socratic, la Plo-tin, Filon si Plutarh (fara sa uitam gnoza si extensiile neoplatoni­ce īn genere). Cf. Marcel Detienne, De la pensee religieuse a la pen-see philosophique. La notion de Daimon dans le pythagorisme ancien, Les Belles Lettres, 1963. Se citeaza curent (cf. Joh. Oswald, Ange­lologie, dafl ist die Lehre von den guten und bosen Engel im Sinne der Katholischen Kirche, Paderborn, 1889, p. 126) Menandru, dupa care omul capata, la nastere, un daimon, ca buna calauza prin viata (mys-tagogos tou biou agatos), Pindar, cu al sau daimon genethlios, sau Epic-tet, pomenind de "nobilul protector al fiecaruia din noi" ("īnchi-de-ti usa si fa īntuneric, dar tot nu vei ramīne singur. [...] Pentru a te vedea, el nu are nevoie de lumina") (cf. Epictetus, Discursuri, cartea I, cap. 14, citat dupa editia Oldfather, The Loeb Classical Library, Harvard University Press, 1998, p. 103).

83

beau de "genii" veghind asupra unui anumit loc, a unui om, a unei familii)4, la musulmani5, īn am­bianta tibetana6, īn cea iudaica7 etc.8

Prezenta īngerului alaturi de om e, de fapt, ca­zul particular al unei prezente angelice la toate nive­lurile lumii create. O confirma, mai īntīi, foarte ex­plicite pasaje evanghelice. In Apocalipsa se vorbeste despre īngeri care controleaza vīnturile, pamīntul si marea (7,1-3), au stapīnire asupra focului (14,18) si asupra apelor (16, 4-5). Fiecare district al lumii create e, asadar, administrat, prin mandat divin, de cetele īngeresti, care constituie un soi de -potentare

4 Cf. Horatiu, Epistulae, 2, 2: Scit genius, natale comes qui tem­perat astrum ("O stie Geniul, tovaras si calauza stelei noastre" [Horatius, Epistulae 2, 2,187, trad. rom. de Ion Acsan īn Horatius, Opera omnia, Editura Univers, Bucuresti, 1980, p. 303]). īn Fapte­le Apostolilor (10, 3), se admite ca līnga romanul Cornelius, īna­inte de a fi botezat, adasta un īnger.

5 Cf. Paul Arno Eichler, Die Dschinn, Teufel und Engel im Ko-ran, Reinhold Berger, 1928, cap. XXIII. De fiecare om, se spune, se ocupa 160 de īngeri. Un rol special au īnsa cei doi al-Hafaza (Co­ran, 6, 61; 50,17; 82,10-12; 86, 4), asezati unul la stīnga si unul la dreapta fiecarui credincios. Cf. Toufy Fahd, "Anges, Demons et Djins en Islam", īn Genies, Anges et Demons (Sources Orientales, VIII), pp. 163-164.

6 Asa-numitii 'go-ba'i-lha. Cf. Irene Martin du Gard, "Genies et Demons au Tibet", īn Genies, Anges et Demons..., pp. 396-398.

7 Cf., īntre altele, Andre Caquot, "Anges et Demons en Israel", īn Genies, Anges et Demons..., pp. 137-138.

8 Cīteva referinte extra-crestine (pigmeii Africii Centrale, de pilda) si la Claus Westermann, Gottes Engel brauchen keine Fliigel, Kreuz Verlag Stuttgart-Berlin, 1978, pp. 102-103. Cf., de aseme­nea, Peter Lamborn Wilson, Engel, Kohlhammer, Stuttgart-Ber-lin-Koln-Mainz, 1981, pp. 102 si urm.

84

transcendenta a realului. Pornind de la anumite men­tiuni veterotestamentare (Deuteronomul 32,8 - ver­siunea Septuaginta, Daniel 10,13), Clement din Ale­xandria sau Vasile cel Mare asaza sub protectie angelica si natiunile, orasele si bisericile locale.9 Mari comentatori ai Scripturii, de la Origene si Ambro­zie la Augustin si Toma d' Aquino (ca de altfel si o seama de texte apocrife, Enoh īn primul rīnd), cad de acord asupra faptului ca "totul e plin de īngeri"10, īnclinatia de a dubla universul vizibil cu o puzde­rie de "duhuri" lucratoare actionīnd nevazut asu­pra a tot ce exista pare sa tina de structura origina­ra a īntelegerii omenesti. O dovedesc animismele de pretutindeni, ca si ample sectiuni ale folclorului pla­netar, cu care v-ati īntīlnit, sper, īn copilarie. Din­colo de ce se vede, prolifereaza harnice comunitati de "spirite": gnomi (pitici), ocupīndu-se, īn caldu­ra umeda de sub pamīnt, de radacinile plantelor, sil-

9 Pentru "īngerii natiunilor", cf. infra, cap. V. 10 Sf. Augustin, De divers, quaest. 83 qu. 79: Unaquaeque res visibi-lis in hoc mundo habet potestatem angelicam sibi praepositam, sicut ali-quot locis divina Scriptura testatur... ("Fiecare lucru vizibil īn aceasta lume are o potentare īngereasca mai presus de el īnsusi, dupa cum afirma Sfīnta Scriptura īn cīteva locuri..."). Pentru alte locuri, pe aceeasi tema, cf. Heinz Kiihn, Das Reich des lebendigen Lichtes. Die Engel in Lehre und Leben der Christenheit, Oswald Arnold Verlag, Berlin, 1947, pp. 166-172. Vezi si Ansgar Vonier O.S.B., Die Engel, Joseph Habbel, Regensburg, 1932, pp. 74-76, Pascal P. Parente, The Angels, Grail Publications, St. Meinrad, Indiana, 1958, pp. 97-122 etc. Pentru pozitia Sf. Toma d'Aquino, cf. Wilhelm Fr. Schlossin-ger O.P., "Das Verhaltnis der Engelwelt zur sichtbaren Schopfung", īn Jahrbuchfilr Philosophie und spekulative Theologie, voi. XXVII, ca­ietul 2, Paderborn, 1912, pp. 186-208.

85

fe modelīnd norii, salamandre intervenind īn mor­fologia flacarilor... Mentalitatea arhaica multiplica euforic speciile substratului ascuns al lumii si se straduieste sa intre īn legatura cu ele pe cale magi­ca. Ierarhiile ceresti despre care vorbesc marile re­ligii nu se pot compara īnsa cu aceasta multicolo­ra devalmasie. Ele nu ilustreaza "mecanismele" secrete ale naturii, ci o ordine supra-naturala, orien­tata soteriologic. īngerii fac lumea sa mearga, dar, mai ales, o fac sa mearga spre orizontul salvarii. In plus, ei nu actioneaza autonom, nu sīnt o puzderie de trepadusi care se agita functional, fiecare īn le­gea lui. īngerii sīnt, ca sa spunem asa, un "cīmp ener­getic" riguros organizat si cuplat la Principiul Su­prem: toti privesc Fata Tatalui si lucreaza īn numele Lui. Ei intermediaza īntre Creator si creatia Lui, īn­tre existentele particulare si unitatea universalului, īntre vazut si nevazut, garantīnd ca nimic nu poa­te ramīne īn afara economiei dumnezeiesti, ca or­dinea creata nu poate fi conceputa īn afara ordinii finale, a mīntuirii.

īntrebarile teologilor

Fie pentru ca au de raspuns unor derapaje eretice, fie pentru ca au talente de filozofi (adica o anumi­ta neliniste speculativa), fie pentru ca nu se pot sus­trage gratuitatii iscoditoare a mintii omenesti, teo­logii dintotdeauna si-au pus tot soiul de īntrebari despre īngeri, care, din punctul meu de vedere, nu merita foarte multa atentie. Solicitante pentru inte-

86

ligenta, ele nu duc prea departe, cīnd ceea ce cauti e o intuitie operativa a regnului īngeresc. Eu cred ca toate lucrurile despre care vorbim merita sa fie gīn-dite si asumate numai īn masura īn care pot deveni altceva decīt simpla informatie istorica si dogma­tica. Putem, fireste, divaga sprintar, putem construi rationamente si metafore, dar totul e inutil cīta vre­me reflexia noastra nu are un impact durabil asu­pra modului nostru de a fi, cīta vreme ea nu se con­verteste īntr-o experienta personala transfiguratoare. Scolastica a reusit, mai īntīi, sa clasifice propo­zitiile privitoare la īngeri, dupa gradul lor de cer­titudine, respectiv de argumentabilitate teologica. Exista propozitii defide sau fidei proxima, sigure, ac­ceptabile ca articole de credinta. Pe acest palier dog­matic se admite, de pilda, ca exista īngeri, ca ei sīnt trimisi de Dumnezeu pentru slujirea si protectia oa­menilor si ca exista īngeri pazitori care se ocupa de omul individual pe tot parcursul vietii sale. Propo­zitiile acestea nu se pot contesta fara riscul de a ca­dea īn afara credintei. Foarte solide, bine īntemeia­te teologic, dar nu la nivelul primelor, sīnt propozitiile saltem theologica certa. O asemenea propozitie este aceea potrivit careia numai credinciosii au un īnger pazitor propriu. Cei care cred ca orice om, credin­cios sau nu, are un īnger pazitor se situeaza pe un nivel de certitudine mai modest, dar īnca validabil: sententia communis. Se poate coborī mai departe, spre propozitiile unanim acceptate, dar mai palide din punct de vedere dogmatic: nu numai omul, ci si une­le comunitati omenesti se bucura de protectia unei instante angelice.

87

Dezbaterea cea mai vie dintre toate pare sa fie le­gata de optiunea "fiecarui om - un īnger pazitor", sau "numai credinciosului - un īnger propriu". Pro­blema se poate formula si altfel: primim cu totii un īnger "delegat" īn clipa nasterii (sau conceptiei?), īn virtutea faptului de a fi oameni, sau īngerul ni se distribuie abia la botez, īn virtutea faptului de a fi intrat īn comunitatea credinciosilor? Daca e sa ma pronunt, voi spune ca ideea unei distributii prefe­rentiale a īngerilor pazitori (providentia specialissi-ma)n mi se pare copilaroasa, desi are sustinatori de talia Sfīntului Vasile cel Mare si a lui Chirii din Ale­xandria. Prefer cealalta tabara, īn care se regasesc Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Ieronim sau Toma d'Aqui-no. Demnitatea omului, creat dupa chipul si asema­narea lui Dumnezeu, e un argument suficient pen­tru a face plauzibila ipoteza īngerului conferit la nastere. (Magna est dignitas animarum... spune Sf. Ie­ronim īn comentariul sau la Evanghelia dupa Ma­tei, cartea a treia). Botezul aduce alte privilegii (Tai­na Eucharistiei, de pilda) si intensifica, fara doar si poate, exercitiul protectiei angelice, dar pruncul ne­botezat, al carui suflet īncepe de īndata sa fie dis­putat de duhurile rele, nu are mai putina nevoie de aparare si sprijin decīt cel botezat. Nu e logic sa ac­ceptam ca exista īngeri ai apelor si ai vīntului, dar ca unii oameni - necrestinii, sau nebotezatii - nu au

11 Locul invocat, de regula, ca acoperire scripturara pentru aceasta teza este Evrei 1, 14, din care ar rezulta ca īngerul e dat numai celor "care vor mosteni mīntuirea". īn ce ne priveste, nu gasim īn aceasta formulare nici o conotatie baptismala. Toti oa­menii sīnt, virtual, "mostenitori ai mīntuirii".

88

acest privilegiu. si daca Scriptura vorbeste despre īngerii Greciei si ai Persiei, cum sa credem ca tute­la īngereasca e refuzata necrestinilor?12 Oricum, tema īngerului pazitor e, cum am vazut, cvasiuniversa-la, ceea ce atesta vigoarea ecumenica, nediscrimina­torie, a acestui arhetip. īngerul nu pare sa fie, prin urmare, un cadou de Botez, ci un har care īnsotes­te omul īnca din momentul lansarii lui īn lume.

Febrilitatea mentala a "teoreticienilor" crestini nu se opreste īnsa aici. Mai exista si alte īntrebari. Dupa ce unii s-au īndoit ca toti muritorii ar avea un īnger pazitor, altii s-au īntrebat daca nu cumva fiecare mu­ritor are doi, sau chiar mai multi asemenea īngeri. Exista opinia - īmpartasita de o ampla traditie, por­nind de la Pastorul lui Hermas si mergīnd pīna la P. Ilie Cleopa - ca sīntem flancati simetric de un īnger bun si de unul rau, ca sīntem, asadar, un permanent teatru de lupta īntre "inspiratie" dreapta si "ispita". Sustinatorii acestei opinii ar afla, probabil, cu oare­care insatisfactie, ca sursa ei e "pagīna" (īn Grecia an­tica se vorbea de un genius niger si de un genius al­bus, Filon din Alexandria reia si el ideea, iar īn lumea musulmana, azi īnca, mormīntul fiecarui credincios e strajuit de doi stīlpi, simbolizīnd cele doua pre­zente complementare).13 Pe de alta parte, e perfect

12 Problema apare si īn spatiul islamic. Se accepta totusi ca īn­gerii pot interveni - cu aprobarea lui Allah - si īn afara cercului credinciosilor musulmani (e cazul lui Iisus si al Profetilor, de exem­plu). Cf. Paul Arno Eichler, op. cit., pp. 9G-97.

13 Pentru toate aceste dezbateri, vezi expunerea clara si erudi­ta din excelentul articol despre īngeri al lui Joseph Duhr, īn Dic-Honnaire de Spiritualite, Beauchesne, Paris, 1937, voi. I, col. 580-625.

89

plauzibil ca īngerul pazitor sa colaboreze īn actiu­nea sa si cu alti īngeri, de acelasi rang cu el, sau de un rang mai īnalt. Cu aceasta, atingem un nou ca­pitol al interogatiei. Daca mai multi īngeri se pot ocupa de un singur om, exista si situatia īn care un singur īnger se ocupa de o īntreaga comunitate? Exis­ta īngeri ai popoarelor, ai Bisericilor, ai cetatilor etc.?14 Iar daca da, īngerul pazitor al capeteniei devine, cres-cīnd īn grad, si īngerul colectivitatii, sau se subor­doneaza unui īnger al colectivitatii, distinct si mai īnalt? īn genere, se admite ca spiritul comunitar (mer-gīnd pīna la spiritul comunitar al unei epoci īntregi, "spiritul timpului") sta sub un protectorat angelic specializat. Se face distinctia īntre custodia particu-laris, dedicata individului privat, si custodia univer-salis, dedicata omului public si grupurilor. Toma d'Aquino crede ca functia publica aduce cu sine o asistenta angelica suplimentara, necesara bunei īn­depliniri a noilor responsabilitati.15 Nu numai func­tiile publice impun, de altfel, o intensificare a pro­tectiei. De un tratament special se bucura si calugarul tīnar, proaspatul convertit, copilul nou-nascut si tri-

14 Despre īngerii popoarelor, vezi infra, cap. V. Pasaje care ilus­treaza existenta īngerilor "nationali": Deut. 32,8 (Septuaginta), Da­niel 10,13, Zaharia, 1, 9-12, Fapte 16, 9 (īngerul Macedoniei) etc. Cf. si Ioan Damaschinul, De Fide Orthod. II, 3. Daca e adevarat ca ierarhiile ceresti guverneaza destinul istoric al "neamurilor", atunci Heinz Kuhn are dreptate sa vorbeasca de o "functie politica a īn­gerilor" {op. cit., p. 189).

15 Cf. Fr. Wilhelm Schlossinger O.P., "Das Verhaltnis der Engel-welt zur sichtbaren Schopfung", īn Jahrbuchfiir Philosophie und spe-kulative Theologie, voi. XXVII, caietul 2, Paderborn, 1912, pp. 200-201.

90

misul īn misiune (apostolul), toti - obiecte predilec­te ale atacurilor demonice.

Iata, pentru completarea imaginii, si alte īntrebari:

a. Din ce ierarhie fac parte īngerii pazitori? Din ultima (īngerii propriu-zisi) - spune majoritatea. Din oricare alta - spun Dionisie Cartuzianul, Tauler, Duns Scotus si cīteva sfinte din Apus (Matilda, Gertruda, Hildegard).16 Creste rangul īngerului o data cu amploarea si rangul domeniului adminis­trat?

b. Are Iisus īnger pazitor? Nu, chiar daca e slu­jit, ca un īmparat ce este, de īngeri. Ar īnsemna ca superiorul sa fie "protejat" de inferior.

c. Are Sf. Fecioara īnger pazitor? Da, īntrucīt are fire omeneasca. īn plus, are un īnger slujitor de rang īnalt, īn calitatea ei de Maica a Domnului.

d. Are' Antichristul īnger pazitor? Da, spune Toma d'Aquino17: fara el ar face īnca si mai mult rau de-cīt face īndeobste.

e. Se poate īntrerupe protectia angelica?18

f. E īngerul stingherit, īn beatitudinea lui, de obli­gatia de a ne purta de grija? Cīnd pacatuim se īn-

16 Cf. Parente, op. cit., pp. 108-109. Otto Hophan (op. cit., p. 117) citeaza un fragment plin de umor din E. F. Gengs, Von den Beschafti-gungen der heiligen Engel, Schwabah, 1767, despre futilitatea unei astfel de īntrebari, de vreme ce īngerii tuturor ierarhiilor sīnt de­numiti laolalta "duhuri slujitoare".

17 Summa theol., p. I, q. 113, art. 4, ad 3.

18 Cf. infra, p. 15. Sa mentionam totusi, de pe acum, cuvīntul cardinalului Aguirre, din Spania secolului al XVII-lea: "Nu, īn­gerii nu sīnt rīndunele care pleaca o data cu venirea iernii..." (apud Joseph Duhr, op. cit., col. 587).

91

tristeaza? Teologia pura si dura spune ca nu.19 Cīta vreme fac voia lui Dumnezeu, īngerii nu au afecte divergente si sīnt deasupra oricarei forme de sen­timentalism. Dar - spune Otto Hophan - mamele si poetii refuza cristalinitatea distanta a acestei teze. si au dreptate, caci se vorbeste, īn Scriptura, si despre īngeri care se bucura, si despre īngeri care plīng.20

g. Sīnt judecati īngerii la Judecata de Apoi? Toma d'Aquino crede ca nu. Scriptura īnsa, īn cel putin doua locuri, destul de misterioase, pare a admite un raspuns afirmativ: 1 Cor. 6, 3 ("Nu stiti ca noi vom judeca pe īngeri?...") si II Petru 2,4 ("Caci daca n-a crutat Dumnezeu pe īngerii care au pacatuit, ci i-a aruncat īn Adīnc, unde stau īnconjurati de īntune-rec, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata").

h. Daca ierarhiile ceresti fac, īn toate cele, voia lui Dumnezeu, atunci cum de pot intra īn conflict, asa cum o atesta textele sacre, cīnd vorbesc despre lupta dintre īngerii natiunilor (al Greciei si al Per-siei)?21 E, s-ar spune, nu o lupta dusmanoasa, ci una a zelului iubitor, care, neputīnd anticipa decizia di­vina (īngerii nu sīnt atotstiutori), se dedica, īn as-

19  Angeli non dolent neque de peccatis neque de poenis homi-num.. .("īngerii nu sufera nici din cauza faptelor culpabile, nici din cauza pedepselor [primite de] oameni") (Summa theol. p. I, q. 113, art. 7, ad 3).

20 Cf. Hophan, op. cit., pp. 121-122. Locurile invocate sīnt: Isa-ia 33, 7 ("Solii pacii plīng cu amar") si Luca 15,10 (".. .va spun ca este bucurie īnaintea īngerilor lui Dumnezeu pentru un singur pa­catos care se pocaieste").

21 Cf. Toma d'Aquino, Summa, I, q. 113, art. 8: Utrum inter An-gelos possit esse pugna seu discordia ("Oare īntre īngeri poate sa fie lupta sau dezbinare").

92

teptare, cu toata puterea, misiunii īncredintate si protejatului asignat.

i. In pīntecul mamei, are fatul deja un īnger propriu, primit īn momentul conceptiei (cum crede Sf. Anselm), sau e preluat, pīna la nastere, de īngerul matern?

Ne oprim aici. Unii de-abia asteapta sa gaseas­ca argumente, pentru a evacua discutia despre īn­geri sub eticheta "scolastica divagatorie si futila". "Sexul īngerilor", "Cīti īngeri pot sta īn vīrful unui ac?" au devenit deja parabole folclorice ale inves­tigatiei caduce. Dar ar fi pacat sa īncetam a mai īn­treba, pe motiv ca unele īntrebari nu duc nicaieri.

īngerul pazitor si omul precar. Modelul-calauza. Bunatatea neīnduratoare

Sa reverfim la credinta majoritatii Parintilor īn prezen­ta ubicua a īngerilor. Caci daca, īntr-adevar, toate cīte sīnt beneficiaza de asistenta angelica, cu atīt mai mult o asemenea asistenta se va adresa omului, aflat īn vīrful si īn centrul universului creat. Logica aceas­ta nu pare totusi foarte convingatoare astazi. Exis­ta chiar teologi, mai ales īn perimetrul protestantis­mului, care, desi sīnt dispusi sa acorde respectul cuvenit existentei, argumentabile scripturar, a īnge­rilor, au unele ezitari cīnd e vorba de īngerul pazi­tor "anexat" fiecarui individ īn parte.22 Metabolis-

22 Lasam deoparte cazul Rudolf Bultmann, cu fascinatia lui pentru "demitizare". Dar chiar autori de anvergura unui Karl Barth privesc cu rezerva necesitatea dogmatica a unui "suprave­ghetor ceresc" individual. Cf. J. Bosc, "Anges et demons selon Ies theologiens protestants", īn Anges, Demons et ātres intermediaires...,

93

mul actual al ratiunii noastre nu poate digera de-cīt cu oarecare jena o asemenea presupozitie.

Pe de alta parte, pentru cīt de rationali pretindem ca sīntem, recurgem nepermis de des, si cu o stra­nie nonsalanta, la explicatii de tip magic. A nimeri, la examen, un subiect pe care īl stii, a cīstiga la lo­terie, a iesi nevatamat dintr-un accident grav, ni se par, īn genere, semnele unei misterioase electiuni: "sortii" au fost de partea noastra, am avut "noroc", am scapat "ca prin minune". Asemenea "minuni" sīnt mai frecvente decīt ne īnchipuim. īn definitiv, traim foarte periculos. Totul se poate īntoarce ori-cīnd īmpotriva noastra. Fiecare episod al vietii co­tidiene, situatiile cele mai banale se pot termina prost. Sīntem īnconjurati de virusi, de cataclisme poten­tiale, de mecanisme imperfecte, de semeni irespon­sabili sau direct criminali, asa īncīt probabilitatea de a ajunge cu bine la capatul acestei curse cu obsta­cole este minima. Ne miscam īntr-un univers al ca­rui mod de functionare nu se lasa epuizat de "legi­le naturii". Putem invoca o lege a naturii pentru a explica de ce, cīnd sari de la etajul doi, o iei certa-mente īn jos. Dar nici o lege a naturii nu ne va ex­plica de ce Ion cade si moare, īn vreme ce Petre "are noroc": cade de la aceeasi īnaltime si se alege cu o zgīrietura. stim astazi ca, data fiind complexitatea cosmica originara, sansa aparitiei vietii - īn varian­ta ei suprema, cea care culmineaza cu regnul uman

pp. 193-201. De asemenea, comentariile lui Heinrich Schipperges, Die Welt der Engel bei Hildegard von Bingen, Otto Miiller Verlag, Salz-burg, 1963, p. 116.

94

- va fi fost extrem de redusa. Cu alte cuvinte, e un miracol ca aceasta sansa s-a actualizat. Dar un mi­racol la fel de spectaculos, un miracol de fiecare cli­pa, e faptul īnsusi ca, o data nascuti, subzistam, su­pravietuim, "ne salvam", pe un amplu fundal de primejdii. īn aceasta privinta, adultii nu sīnt mai pu­tin vulnerabili decīt copiii, ba dimpotriva. si nu numai viata diurna e o teribila tesatura de riscuri depasite. V-ati gīndit vreodata ce primejdios, ce "anor­mal", ce inadmisibil e simplul fapt de a adormi? Treci dintr-o data de la veghea autoprotectoare, de la (relativul) "control" al situatiei, la o conditie de abandonat, de obiect inconstient, expus oricarei in­gerinte malefice. īn fond, nimeni nu se poate culca avīnd garantia ca se va trezi. si totusi, o facem zil­nic, īn mod reflex, fara nevroze, tot asa cum traver­sam zilnic, cu o uluitoare seninatate, posibilitatea sfīr-sitului iminent, a circumstantei fatale. Fiecare viata individuala e suma mortilor posibile lasate īn urma. Biografia oricarui batrīn e cimitirul virtual al unui numar indefinit de sfīrsituri "amagite", "ratate", evi­tate īn mod inexplicabil. Ei bine, omul modern nu gaseste nimic scandalos, nimic ridicol, īn obiceiul de a invoca la fiecare pas, drept explicatie, sansa, norocul, īntīmplarea. īn cel mai bun caz, el aduna toata aceasta aproximatie sub conceptul vag al "des­tinului". Cum altfel sa explici de ce unii se īntorc de la razboi iar altii nu, de ce copiii cei mai neaju­torati se sustrag unor amenintari īndeobste necru­tatoare, de ce exista morti absurde si supravietuiri implauzibile, pe scurt, de ce exista exceptia, impre­vizibilul, nesistematizabilul?

95

O curiozitate a constiintei moderne e si īncrede­rea superstitioasa a multora īn efectul protector al unor obiecte "alese", adevarate talismanuri, presu­puse a depozita energii benefice: catelusul de plus din masina, un anumit stilou care poarta noroc la teze, o esarfa care fereste de rele etc. Se cultiva, mai īn gluma, mai īn serios, "mascotele" de tot soiul, ra­masite ale unei magii animiste mult mai īndepar­tate de "exigentele" contemporaneitatii decīt - sa zi­cem - scolastica.23 Omul "traditional", pre-modern, prefera sa opuna acestui instrumentar, sa-i spunem, "pre-religios" (noroc, hazard, talisman fermecat) o analitica a oficiului angelic. Veti replica, poate, ca, īn definitiv, totul se reduce la o chestiune de limbaj. In loc sa spuna "am avut noroc", credinciosul spune "m-a ajutat Dumnezeu", sau "m-a pazit īngerul". Care e diferenta? Diferenta e uriasa. Dar sa īncepem cu asemanarile. Mai īntīi, si īntr-un caz si īntr-altul, se admite ca o anumita forma de neajutorare, de vul­nerabilitate, face parte din statutul ontologic al omu­lui. si ca aceasta neajutorare devine evidenta ori de cīte ori avem de a face cu experientele curente ale vietii: prima copilarie mai ales, dar si calatoriile, ca­priciul istoric, arbitrarul stihiilor, bolile, somnul, moartea, ca sa nu pomenim de sumedenia de pe­ricole nedefinite, sub care, fara s-o stim, stam īn toa-

23 Claus Westermann (Gottes Engel brauchen keine Fltigel, Kreuz-Verlag, Stuttgart-Berlin, 1978, pp. 29-30) socoteste ca toa­te mascotele la moda sīnt reziduuri degenerescente ale īngerului pazitor. Ele ocupa - īn mentalitatea omului contemporan - locul devenit vacant prin suspendarea autoritatii angelice.

96

ta clipa. O alta asemanare īntre cele doua tipuri de limbaj ar fi ca amīndoua resimt iesirea dintr-o situa-tie-limita, depasirea unei amenintari, drept un "mi­racol", drept o solutie trans-rationala. Esentiala ra-mīne totusi diferenta. Pentru omul modern, lumea este o suma de legi naturale severe, combinate cu obscure episoade aleatorii, īn vreme ce pentru omul traditional - asa cum va spuneam la prima noastra īntīlnire - lumea e ordine fara rest, ansamblu armo­nic de evenimente providentiale. Nu se poate con­strui o metafizica rezonabila a norocului. Dar se poa­te construi o teologie a īngerilor, īntemeiata pe texte sacre de pretutindeni si pe o uriasa traditie herme­neutica. Omul modern are dificultati sa creada īn īn­geri nu pentru ca e "rational" si "ateu", ci pentru ca nu crede īn ordine, sau are despre ordine o imagi­ne inconsecventa. Prin contrast, omul traditional abor­deaza cu o ametitoare īndrazneala problema inevi-dentei, a nevazutului si a inclasabilului, preferind sa forteze īntelegerea, sa sistematizeze provocator ceea ce noi, astazi, expediem īn chip primitiv la rubrica "norocului". Putem vorbi, īn mare, despre doua legi dupa care se conduce intelectul "pre-modern". Cea dintīi e formulata de Toma d'Aquino: orice treap­ta a fiintei e sub regia celei care īi este superioara.24 Cea de a doua apare la Isaac sirul: "Orice lucru mai īnalt decīt altul e ascuns aceluia fata de care este mai

24 Toma d'Aquino (Summa theologica, I, q. 113, a. 1): Mobilia et variabilia per immobilia et invariabilia moventur et regulantur ("Cele miscatoare si schimbatoare sīnt miscate si ordonate de cele nemis­cate si neschimbatoare").

97

īnalt..."25 Pe fundalul acestor doua legi, orice efort de īntelegere implica un foarte fin dozaj de rigoa­re si mister, de transparenta si opacitate. Credinta nu este altceva decīt tocmai acest dozaj: certitudine asu­pra cauzelor, acces limitat asupra modului lor de operare.26 Discursul angelologie nu se poate sustra­ge acestei "stilistici". El e indicativ, dar niciodata cu adevarat descriptiv; geometria lui evita reprezen­tarile, e "non-figurativa", muzicala, aluziva. "Ascun­sul" de care vorbeste Isaac sirul nu e īnsa īn afara ordinii providentiale, ci e tocmai expresia perfectiu­nii ei, modul ei de manifestare.

Efortul de a īntelege lucrīnd cu postulatul ordinii cosmice e - din punctul meu de vedere - un semn de civilizatie. Obiceiul de a evacua ceea ce nu īnte­legi īn penumbra magica a hazardului sau a neesen­tialului e, dimpotriva, expresia unei inteligente pri­pite, īmpacata prematur cu propria ei limita, anulata de prejudecata ca "ascunsul" e irational si, deci, ne-legiferabil.

Din cele spuse adineauri cu privire la vulnera­bilitatea noastra constitutiva, ar rezulta ca desavīr-sirea īngereasca este corelativul imperfectiunii ome­nesti, īngerul pazitor e epifenomenul omului precar. Ţin

25 Isaac sirul, Cuvinte despre sfintele nevointe, īn Filocalia, X, Edi­tura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romā­ne, Bucuresti, 1981, pp. 341-346.

26 stiinta, dimpotriva, combina certitudinea asupra cauzelor cu o egala certitudine īn privinta modului lor de operare. Mai exact, nu califica drept "cauze" decīt pe cele al caror mod de ope­rare este transparent. Tendinta ei e de a destitui inevidentul, sau de a-1 reduce la ceea ce este deja cunoscut.

īnsa sa va fac atenti ca imperfectiunea omeneasca nu face parte, īn mod necesar, din sfera omenescu­lui. Statutul creatural e, fireste, distinct de cel al Crea­torului, dar nu neaparat carent. Creatura e inferioa­ra fata de Cel care a creat-o (īn sensul ca are o realitate derivata, ca nu e de sine statatoare), dar asta nu īn­seamna ca, īn principiu, ea este debila, ca a fost gīn-dita, de la bun īnceput, ca imperfecta īn sfera ei de existenta.27 Imperfectiunea e, pentru teologul cres­tin, un accident de parcurs; de fapt, ea e efectul unei perfectiuni - libertatea - care īnsa nu se poate exer­cita fara optiune, adica fara o componenta de risc. Omul "cazut" e cazut din perfectiunea lui origina­ra, ca urmare a unei optiuni libere, dar gresite. Ca­derea aceasta e īnsa reversibila. Eroarea poate fi ras­cumparata. Pentru a reface - īn sens invers - traseul caderii sale, omul are nevoie, īntre altele, de un ghid, de un expert al traseului cu pricina. Acesta e īnge­rul: el se misca, prin mandat divin, de sus īn jos si de jos īn sus, īn chiar intervalul care īl separa pe om de originea sa, de paradisul īn care a fost asezat īn momentul facerii sale. īn masura īn care sīntem pe drum, orientati spre modelul nostru inaugural, īn­gerul ne apare īn preajma, ca o īntruchipare a acestui model. A fi īnsotit de īnger īnseamna a umbla spre

27 Bernard de Clairvaux constata, de altfel, ca, destinata sa com­penseze vulnerabilitatea omeneasca, prezenta īngerului e, pe de alta parte, semn al iubirii Tatalui pentru creatura Sa, cu care īn­telege sa īmparta aceiasi slujitori (In Ps. Qui inhabitat, Sermo XII, 3-5). Omul binemerita, asadar, o escorta angelica atīt datorita fra­gilitatii sale, cīt si datorita nobilei sale sublimitati (cf. si Hophan, op. cit., p. 120).

98

99

tinta cu tinta cu tot, a merge spre modelul care te īnso­teste.28 Avem un īnger calauzitor pentru ca traim, de la protoparinti īncoace, sub regimul derivei; avem nevoie de un ghid, pentru ca sīntem, prin definitie, calatori, fiinte īn trecere, duhuri itinerante.29 Fap­tul de a fi uzat inadecvat de libertate a dereglat īn noi functia libertatii, ne-a tulburat discernamīntul, a sters urmele unei posibile īntoarceri vindecatoa­re la desavīrsirea dintīi. Avem nevoie de un īnger pazitor, care sa reanimeze instinctul libertatii, care sa fie corectivul discret al unui discernamīnt īn de­ruta. A-ti cauta īngerul e a cauta chipul auroral al libertatii, a exersa stilul optiunii corecte.

E important sa īntelegem ca functia esentiala a īn­gerului pazitor e legata de administrarea pelerina-

28 Despre īnger īnteles ca "model imaculat al evolutiei noas­tre supra-naturale", al desavīrsirii noastre virtuale, vorbeste, īn­tre altii, Matth. Jos. Scheeben, Handbuch der katholischen Dogmatik, Freiburg, 1927 {apud Kiihn, op. cit., p. 175). Ca orice model, īnge­rul e o perpetua aspiratie a omului; orientarea noastra spre vir­tute, spre "realizare" spirituala, e expresia "dorului de īnger" (cf. Leopold Kurz, Gregors des Grossen Lehre von der Engeln, Bader'sche Verlagsbuhandlung, Rottenburg A.N., 1938, pp. 117, 120-121, si Schipperges, op. cit., p. 120). Grigorie cel Mare interpreteaza ver­setul 17, din capitolul 22 al Apocalipsei, drept o indicatie a fap­tului ca īngerul este "masura" lucrurilor si a omului (cf. Kurz, op. cit., p. 128). Despre relatia īnger- "om universal" semnalīnd exi­genta ipostaziata a omului deplin, vezi infra, pp. 228-233.

29 Conditia umana ca fiind, prin definitie, una a pelerinajului, a trecerii, e tematizata de Gabriel Marcel īntr-o culegere de stu­dii aparuta īn 1945, sub titlul Homo Viator. Teologic vorbind, pre­zenta calauzei angelice e direct legata de īntelegerea vietii ome­nesti drept calatorie. īngerul e corelativul statutului tribulatoriu (status viatoris) al "clientului" sau.

100

jului nostru īnapoi, spre obīrsie. Oficiul sau inclu­de, inevitabil, protectia noastra fizica si sufleteasca, interventia salutara īn situatii de criza, gradinari-rea rugaciunilor noastre. Dar toate acestea sīnt ac­tivitati secundare, subordonate integral scopului unic al mīntuirii individuale. Inutil sa va spun ca, aflat īn legatura directa cu Administratorul suprem, īn­gerul stie mai bine decīt noi de ce anume avem ne­voie pentru a ajunge unde trebuie. Cu alte cuvinte, ideea pe care o are īngerul despre "binele" nostru nu coincide īn mod necesar cu ideea pe care ne-o fa­cem noi īnsine despre acest "bine" si īn conformi­tate cu care ne formulam rugaciunile. Noi sīntem īnclinati īn mod natural - si educati īn mod irespon­sabil - sa credem ca, pentru chiverniseala destinu­lui nostru, nu ne sīnt trebuincioase decīt īmpreju­rari favorabile, bunatati, rasfaturi si noroace. Nimeni nu se roaga sa capete vreo īncercare aspra, vreo na­pasta, vreun esec. si nimeni nu crede ca asemenea neajunsuri pot veni prin intermediul īngerului, con­sacrat, īndeobste, ca un produs de cofetarie. īngerul ca pedagog drastic, dispus, la nevoie, sa induca de­zastrul, nu intra īn iconografia noastra mentala, desi e unul din cele mai caracteristice portrete ale sale. Preferam varianta mamoasa, infantilizanta, a unei creaturi care are ca sarcina zilnica sa ne scuteasca de necazuri. Scripturile nu promit nicaieri asa ceva. īngerul īl scapa pe Petru, dar nu pe Iacob, celalalt apostol oropsit. Pe Muntele Maslinilor, un īnger apa­re līnga Iisus, ca sa-L īntareasca (Luca 22, 43). Nici un īnger nu-L asista pe Golgota. Otto Hophan ob-

101

serva cu īndreptatire ca vindecarea adusa de īnger poate fi amara, ca fierea pestelui cu care Rafael ta­maduieste orbirea tatalui lui Tobie.30 īngerul e bun, dar e neīndurator īn bunatatea sa.

Teze pentru o fenomenologie a protectiei (īngeresti)31

1. Nu exista fiinta creata care sa fie īn afara orica­rei protectii. Nimic nu e cu totul lipsit de aparare. Tocmai pentru ca a fi creat īnseamna a avea o exis­tenta derivata, adica a exista depinzīnd de un prin­cipiu superior, a fi creat echivaleaza cu a fi asistat. Orice existent e cuprins īn reteaua protectoare care 1-a produs si nu se poate decupla de la aceasta re­tea decīt printr-un liber arbitru maleficiat.

2. In lumea creata, nu exista nimic atīt de slab īn­cīt sa nu poata asuma un oficiu protector si nimic atīt de puternic īncīt sa se poata dispensa de orice protectie.

3. Nu exista protectie fara preconditia apropierii dintre protector si cel protejat. A proteja e a fi alaturi. Alaturi prin relatie de sīnge (īnrudire), prin afinita­te (intelectuala sau afectiva), prin solidaritate comu-

30 Otto Hophan, op. cit., p. 152. E de amintit, īn acest context, un pasaj din Shri Aurobindo: "Providenta nu e numai ceea ce ma scapa de naufragiu cīnd toti ceilalti au pierit, ci si ceea ce īmi smul­ge ultima sansa de salvare, cīnd toti ceilalti au scapat."

31 O foarte articulata reflexie privind problema protectiei īn­geresti e de gasit īn Erich Schick, Die Botschaft der Engel im Neu-en Testament, Stuttgart, 1940.

102

nitara (con-cetatenie, colegialitate, camaraderie), sau prin contiguitate spatiala (vecinatate). Cine asuma rolul protectorului fara a īndeplini aceasta precon-ditie e suspect. Protectorul-mercenar, protectorul "de profesie" īsi asista protejatul de la distanta unui interes personal imediat sau a unei ideologii misio­nare care rateaza omul concret de dragul unei uma­nitati vagi. Nu este eficace decīt protectia care se īn­temeiaza pe o forma sau alta de iubire.32

īngerului i se pot atribui - si i s-au atribuit me­reu - toate motivatiile legitime ale vocatiei protec­toare, īntre īnger si om e o straveche, originara, ru­denie. Au convietuit, īntr-o atemporala fraternitate, īn Rai, īnainte de Cadere, si se vor regasi īn aceeasi conditie, stralucitori (quasi astra, cum spune Grigorie cel Mare), la sfīrsitul timpului (Matei 22, 30). Orice cale spirituala e o īncercare de a redobīndi isanghe-lia paradiziaca, īnrudirea pierduta cu īngerii, egali­tatea cu ei. īn aceasta īncercare, protectorii ceresti ne stau alaturi "ca niste frati mai mari" (Isaac sirul) cu care avem īn comun natura "rationala" (Grigo­rie cel Mare). īn iubirea īngerilor pentru oameni se oglindeste iubirea Tatalui.33 īn purtarea lor de gri­ja se exprima ceva din devotiunea maternitatii34 si

32 Grigorie cel Mare interpreteaza "brīul de aur" cu care e īn­cinsa aparitia angelica din Apoc. 1, 13 drept legare a gīndurilor dezordonate cu legatura iubirii (cf. Leopold Kurz, op. cit., p. 117).

33 Anumite pasaje scripturare merg pīna acolo īncīt fac difici­la distinctia īntre Dumnezeu si "īngerul Domnului": cf. Geneza 22,12 si 15-16, Fapte 7, 30, 35, 38.

34 Cf. Heinz Kuhn, op. cit., p. 175, Erich Schick, op. cit., p. 98. Ca si iubirea materna - spune Serghei Bulgakov - iubirea īngerului

103

din misterul anagogic al feminitatii īn genere35. īn­rudirea cu īngerul poate merge pīna la "asemana­re" si identitate, cum am vazut īn povestea cu Pe­tru, din Faptele Apostolilor (12,15). Pornind de la "consanguinitatea" dintre oameni si īngeri, se pos­tuleaza, īndeobste, comunitatea lor de destin. Ei sīnt "īmpreuna slujitori" (Apocalipsa 22, 9), interlocu­tori predestinati36, camarazi ai aceleiasi cruciade, concetateni potentiali ai Ierusalimului Ceresc.

Atīt despre īnrudire. Cīnd īnsa vorbim de o "co­munitate de destin" spunem mai mult decīt īnru­dire. Semnalam o afinitate adīnca si o solidaritate durabila. īn frumoasa lui carte intitulata Scara lui īa-cob, Serghei Bulgakov vorbeste despre īngerul pa­zitor ca despre un "prieten ceresc", un fel de varian­ta diafana, destrupata, a propriei noastre identitati. Omul si īngerul sau conlucreaza sub acelasi "jug", trag laolalta acelasi atelaj.37 Sīnt doua fiinte cu aceeasi radacina, cu aceeasi obīrsie. Doua fiinte si un unic proiect. E drept ca sīntem rareori constienti de pro-

pentru noi preceda orice reciprocitate (Serge Boulgakov, L'Echel-le de Jacob. Des Anges, Editions L'Āge d'Homme, Lausanne, 1987, p. 23).

35 Otto Hophan (op. cit., p. 147) īsi aminteste, amuzat, de zi­cala (existenta īn germana, dar si īn romāna) potrivit careia "bar­batul e capul, dar femeia e gītul care-1 misca". Acelasi rol īi revi­ne īngerului.

36 Hildegard von Bingen crede ca sīntem angajati neīncetat īn­tr-o stimulatoare conversatio angelica. Sufletul omenesc participa, prin natura lui, la societas angelorutn. Cf. Heinrich Schipperges, op. cit., p. 115.

37 Syzyghia e termenul "tehnic" pentru aceasta uniune īn efort.

104

iectul care ne contine. El ne sta, īngereste, īn preaj­ma, discret, dar incontumabil. Altfel spus, avem cu totii de īmplinit o anumita tema ontologica, adica un traseu existential concordant cu ordinea providen­tiala a lumii. O viata bine condusa e o viata al ca­rei program constant e identificarea temei ontolo­gice proprii. Ca sa putem face asta, sīntem - spune dogmatica crestina - īnsotiti de un īnger, care are aceeasi tema ontologica cu noi. īngerul traieste īn claritate ceea ce noi traim īn clarobscur. El e mode­lul īn acelasi timp purificat si individualizat al mīn-tuirii noastre. Bulgakov vorbeste, īn acest context, despre synanthropia īngerilor, despre neconditiona­ta lor alipire de insul pe care īl īnsotesc. S-ar putea merge atīt de departe īncīt sa se spuna ca, daca noi n-am fi, atunci īngerul nu ar fi si ca, daca īngerul nu ar fi, noi nu am fi. Sīntem concrescuti pe aceeasi tulpina ontologica. si ramīnem astfel pīna dincolo de hotarele vietii pamīntesti. īngerul ne sta alaturi īn clipa mortii, ne calauzeste prin vamile postume, ne apara la Judecata de Apoi si ne duce "īn sīnul lui Avraam" (Luca 16, 22) .38 Sf. Augustin se īntrea­ba (Civitas Dei, cartea 20, cap. 14) daca nu cumva,

38 Pentru functia psihopompa a īngerului, vezi Franz Cumont, "Les Vents et Ies Anges psychopompes", īn Pisciculi. Studieri zur Religion und Kultur des Altertums, Franz Joseph Dolger zum sech-zigsten Geburtstage, Verlag Aschendorff, Miinster in Westfalen, 1939, pp. 70-75. De asemenea, A. Darby Nock, "Angeles Psycho-pompos and Winds. Postscript", īn Harvard Theological Review, XXXIV (1941). Suarez (De Angelis, VI, 19) crede ca īngerul ne vi­ziteaza, consolator, īn Purgatoriu. Oricum, el īi īndeamna pe cei ramasi īn viata sa se roage pentru noi.

105

īn ziua Judecatii, ne vom auzi viata povestita de īn­gerul nostru pazitor. īntr-atīt este de intensa "synan-thropia" īngerilor, īncīt Sf. Isaac sirul vede "zidirea lor" "odihnindu-se īmpreuna cu noi" īn veacul cel nou de pe urma.39 īn marginea angelologiei tomis-te, Fr. Wilhelm Schlossinger nu ezita sa creada ca legatura dintre omul individual si īngerul sau pa­zitor este atīt de personala, īncīt are un caracter de unicat. Fiecare īnger capata functia de īnger pazi­tor o singura data, pentru un singur om. El e solidar pīna la capat cu succesul sau esecul misiunii sale, si nu e "transferabil", rutinier, altei persoane.40

īnrudire, afinitate, solidaritate, dar si vecinatate, daca nu chiar suprapunere īn spatiul nespatial al Du­hului. "Iata - spune Isaac sirul - cerul este īnlaun-trul tau, de esti curat; si vei vedea īngerii īn tine, īm­preuna cu lumina lor.. ."41 "Apropierea" intimisima a īngerului pazitor de "clientul" sau seamana cu o īmbratisare de dragoste si cu o viguroasa īncercui­re strategica. ".. .īngerii se apropie de tine īnconju-rīndu-te ca un zid si prin aceasta toti cei ce te ispi­tesc se departeaza din apropierea ta."42 Omul e la fel de inseparabil de īngerul sau pe cīt de inseparabil e ecoul de prototipul sonor caruia īi corespunde.43

39  Isaac sirul, Filocalia, X, p. 447.

40 Cf. Fr. Wilhelm Schlossinger, O.P., "Das Verhaltnis der En-gelwelt zur sichtbaren Schopfung", īn Jahrbuchfiir Philosophie und spekulative Theologie, voi. XXVII, caietul 2, Paderborn, 1912, p. 199.

41 Filocalia, X, p.221.

42 Ma., p. 255.

43 Otto Hophan, op. cit., p. 140: "īngerul e prototipul omului sau, omul e ecoul īngerului sau."

106

4. Apropierea necesara exercitarii protectiei nu devine functionala daca nu are un punct de sprijin īn afara ei, īn departarea stabila a unui reper abso­lut. Trebuie sa fii aproape īn numele unei departari. E tocmai amplasamentul spiritual al īngerului. El ne ajuta īn acelasi timp dinspre origine si dinspre vii­tor. Dinspre origine, ceea ce īnseamna din preajma Tatalui, din proximitatea Fetei Sale, si dinspre vii­tor, ceea ce īnseamna din perspectiva Judecatii fi­nale, īngerul ne este aproape, ca sa īntretina īn noi memoria si speranta, gīndul īnceputului si gīndul sfīrsitului.

5. Vocatia de a proteja se vadeste īn intuitia mo­mentului optim al suspendarii protectiei directe. Cu alte cuvinte, exercitarea protectiei nu trebuie sa cre­eze dependenta, sa diminueze īn vreun fel liberta­tea celui protejat. E ceea ce nu stiu maternitatea po­sesiva si pedagogia flasca. īntreruperea tactica, īn īmprejurari speciale, a oficiului protector e cea mai subtila forma a protectiei, cea mai generoasa si mai responsabila. Teologii dezbat de multa vreme īn ce masura īngerul ne poate sau nu abandona. Dupa Origene, dar si dupa sfintii Ieronim si Vasile cel Mare, pacatul, īn formele lui supreme, alunga par­tenerul īngeresc, "cum fumul alunga albinele, sau miasma porumbeii"44. Sf. Ambrozie admite ca, une­ori, Dumnezeu ia īngerul de līnga cei drepti, pen-

44 Expresia e a lui Vasile cel Mare, Horn. in Ps. 33, 5. si Sf. Isaac sirul vorbeste despre o posibila īndepartare a īngerului: "si cīnd omul savīrseste nedreptate īmpotriva īngerului si acesta se īnde­parteaza de el, se apropie de om vrajmasul" (Filocalia, X, p. 203).

107

tru a-i lasa sa lupte singuri, sporindu-si meritul. Sco­lastica transeaza īn favoarea opiniei dupa care īn­gerul nu ne paraseste niciodata, chiar daca, īn anu­mite momente, se abtine sa intervina. īntr-adevar, nu pare īntelept sa atribuim īnsotitorului ceresc o psihologie resentimentara, de tip uman. Iubirea lui nu īngaduie "suparari" conjuncturale, capricii, dez­amagiri mai mult sau mai putin cochete. E o iubire aspra, exigenta, dar straina de traseul oscilatoriu al iubirii pamīntesti.

6. Protectia e pro-iectie. Scopul ei nu este sa ape­re de ceva, ci īn vederea a ceva.45 Protectorul nu se con­centreaza obsesiv asupra protejatului, ci asupra des­tinatiei sale spirituale. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie protejat e un īntreg parcurs, cu punctul lui de sosi­re, si nu integritatea episodica, stagnanta, a fieca­rei clipe. Ţelul protectiei e transcendent. Protectia adevarata nu e niciodata strict defensiva. Ea este crea­toare46, anticipativa, ofensiva: nu clopot izolator, ci lansaj, vectoriali ta te. Ca proiectie, protectia e nece­sarmente vestitoare. E dimineata care anunta si pre­gateste amiaza, asa cum Ioan Botezatorul, omul-īn-ger, curata drumul si responsabilizeaza inimile, īn vederea unei "ad-veniri" decisive.

7. Protectia e profilactica si modelatoare. Ea an­treneaza, vindeca si instruieste īn aceeasi masura īn care apara. In caz contrar, devine simpla oblojeala, purtare de grija demobilizatoare. īngerul nu e pro­tector ca o ordonanta devotata, ci ca un maestru spi-

45  Cf. Schick, op. cit., p. 106.

46 Cf. Schipperges, op. cit., p. 119.

108

ritual, ca un duhovnic. Nu te substituie, ci te pune īn conditia autonomiei, te īmbogateste, te fereste de ignoranta si de tine īnsuti, de imaturitate persisten­ta sau de o timpurie scleroza. īngerul e, prin exce­lenta, instanta care te mentine viu, ferindu-te de toa­ta molima sufleteasca si trupeasca.

8. Practicata cu īntelepciune, protectia oculteaza prezenta protectorului. īngerul e discret. Discursul īngeresc evita pletora dascalitoare, preferind sa con­tamineze tacut, ca o adiere, decīt sa sermonizeze. Limbajul angelic e tacerea, cea numita de Isaac si­rul "taina veacului viitor"47. De discretia īngerului tine si alergia lui la idolatrie. Sfīntului Ioan Evan­ghelistul, care i se arunca la picioare pentru a i se īnchina, el īi spune: "Fereste-te sa faci una ca aceas­ta! Eu sīnt un īmpreuna slujitor cu tine si cu fratii tai (...). īnchina-te lui Dumnezeu" (Apoc. 22, 8, 9). Sf. Augustin avertizeaza, īn linia extremei vigilen­te pauline, ca cinstirea īngerului trebuie sa izvoras­ca din iubire si nu din servilism obtuz si blasfema-toriu: ...honoramus eos caritate, non servitute/®

9.O piedica īn calea protectiei īngeresti este exer­citiul egolatru, obsesional si stīngaci al protectiei de sine. Cine se substituie īngerului īl īndeparteaza. Grija meschina de sine expune la trufie, suficienta si pusilanimitate. Omul nu poate fi propriul sau īn­ger. "Nu va īngrijorati de viata voastra (...) nici de

47 Cf. Serghei Bulgakov, op. cit., p. 19, despre "tacerea audibi­la" a inspiratiei īngeresti. Cf. si fragmentul despre tacerea īnge­rilor, infra, pp. 182-185.

48 De ver. rel, c. 55, n. 110.

109

trupul vostru (...) Nu va īngrijorati de ziua de mīi-ne (...)" (Matei 6, 25, 34). "Cine īsi va pastra viata, o va pierde..." (Matei 10, 39).

10. Faptul de a fi protejat stimuleaza consolida­rea propriei dimensiuni protectoare. īngerul trans­mite omului pe care īl protejeaza misterul vocatiei protectoare, asa īncīt protejatul īnvata sa protejeze la rīndul lui, sa-si descopere dimensiunea angelica.

Moduri ale protectiei. Terminologie

S-a putut spune ca prezenta īngerului pazitor este o lege a existentei noastre spirituale, tot astfel cum gravitatia este o lege a existentei noastre fizice.49 Sīn-tem, prin firea lucrurilor, "īnsotiti", si n-avem cum sa ne reprezentam un mod de viata lipsit de aceas­ta īnsotire, dupa cum n-avem cum sa ne reprezentam un mod de viata fara greutate corporala. De altfel, īngerul e o energie complementara fortei gravita­tionale. El furnizeaza o constanta contrapondere orientarii noastre naturale spre senzoriu, spre ma­teria pamīnteasca. īngerul "trage īn sus". Fara in­terventia lui ne-am mineraliza, asa cum fara interven­tia legilor greutatii ne-am dizolva īn vidul cosmic. Termenul "pazitor" e, de aceea, incomplet si nite-lus patetic.50 Functia "īngerului pazitor" e īn ace-

49 Cf. Ansgar Vonier, O.S.B. Die Engel, Josef Habbel, Regens-burg, 1932, pp. 76, 80, 83.

50 O observatie asemanatoare īn Gerhard Kittel, Theological Dic-tionary ofthe New Testament, W. M. B. Eerdmans Publishing Com-pany, Grand Rapids, Michigan, 1995, voi. I, p. 86.

110

lasi timp mai complicata si mai "naturala". El ne īn­soteste ca o componenta subīnteleasa a alcatuirii noastre globale, ca un dar facut creaturii, pentru a pastra contactul cu Creatorul ei. Sīntem īnzestrati cu un "releu" īngeresc, asa cum sīntem īnzestrati cu ratiune, intuitie sau sensibilitate. Teologic vorbind, avem dreptul sa vorbim despre inevitabilitatea īnge­rului īnsotitor. īn ce ma priveste, trebuie sa va spun ca nu īncetez sa ma minunez de felul "democratic" īn care sīnt distribuiti īngerii īn serviciul fiecaruia dintre oameni. Ma mira, ca si pe Leon Bloy, faptul ca "cea mai mizerabila dintre haimanale" e atīt de pretioasa, īncīt asupra ei strajuieste - prin ordin di­vin - un duh īnaripat, a carui misiune e sa aiba gri­ja de ea si numai de ea. Ma rog, īnteleg ca eu am un īnger pazitor. Dar, ca un bun valah ce ma aflu, nu pricep cum e posibil sa aiba un īnger pazitor si vecinul. Cum se poate ca un parlamentar natīng si corupt, un asasin, un turnator platit, o otreapa oa­recare sa aiba un īnger pazitor, si īnca unul care īl iubeste si vrea sa-1 mīntuie?! si totusi, se pare ca asa stau lucrurile. Nu exista nimeni pe lumea asta care sa nu fie īn administratia unei instante angelice. Ei bine, asta ma contrariaza, ma irita si, pīna la urma, ma emotioneaza extraordinar. Sentimente asemana­toare am īn legatura cu moartea. Ma tulbura sa stiu nu ca eu mor - īn definitiv, o merit - ci ca moare toa­ta lumea, chiar si persoanele cele mai neinteresan­te... Experienta mortii mi se pare atīt de pasionan­ta, atīt de subtila īn conotatiile ei metafizice, īncīt mi s-ar fi parut normal sa nu fie la īndemīna ori-

111

cui. Or, toata lumea moare. Aveam, īnainte de '89, la Facultatea de Belle Arte, un fel de administrator, care, printre altele, strīngea si cotizatiile de partid. Nu dadea nimeni doi bani pe el, dar īntr-o buna zi, din senin, omul a murit. Pentru mine a fost un scan­dal. Faptul ca "tovarasul cu cotizatiile" moare, ca el are parte de o experienta a trecerii pragului, ca īi e dat sa faca aceasta formidabila, incredibila, in­suportabila experienta spirituala mi se parea un scandal. Un scandal admirabil īnsa. Asa si cu īnge­rii. E teribil sa realizezi ca sīntem toti īnsotiti de un responsabil ceresc, ca fiecare din noi e cuplat la ceva mai īnalt decīt el. Traim "īn doi", īngemanati, racor­dati la perechea noastra siderala. Grigorie cel Mare sugereaza, pornind de la Ezechiel 40, 5, ca īngerul si omul sīnt, respectiv, īnaltimea si latimea "casei Domnului".51 īntre om si īnger e o legatura de tipul aceleia care īi tine laolalta pe Fiul Risipitor cu Fra­tele sau, ramas acasa, īn preajma Tatalui...52

Exista nenumarate īncercari de a sistematiza mo­dalitatile prin care īngerul intervine īn viata cores­pondentului sau terestru. Operatia nu este usoara, pentru ca multimea si diversitatea modalitatilor cu pricina sīnt impresionante. E suficient sa invocam

si Cf. Kurz, op. cit., p. 127.

52 Hildegard von Bingen, apud Schipperges, op. cit., pp. 7-9. Grigorie cel Mare, la rīndul lui, vede o analogie īntre cele 9 drah­me nepierdute si cele 99 de oi neratacite, pe de o parte, si cele 9 coruri īngeresti, pe de alta. Aceasta e "proportia" dintre traseul comportamental al īngerilor si al oamenilor: 9 la 1. Cf. Kurz, op. cit., p. 128, n. 52.

112

denumirile traditionale ale īngerului pazitor pen­tru a ne face o idee despre amploarea temei. Sa īn­cepem cu paidagogos si poimen. "Fiecare credincios" - spune Sfīntul Vasile cel Mare - "are un īnger care īl īndruma ca pedagog si pastor"53. Paidagāgos desem­na, īn greceste, un sclav care trebuia sa aiba grija de copiii familiilor īnstarite, mai ales cīnd se aflau īn afara casei: el era, de pilda, acela care īi ducea la scoa­la sau la joaca si īi aducea, apoi, īndarat. "Pedago­gul" avea, prin urmare, raspunderea sigurantei co­piilor pīna īn clipa īntoarcerii acasa. Este exact sarcina esentiala a īngerului pazitor: el e responsabil cu īn­toarcerea noastra īn casa Tatalui si cu protectia noas­tra cīta vreme sīntem īnca pe drum. Supraveghetor si administrator, īngerul īndeplineste functia pe care pastorul^(poimen) o īndeplineste fata de turma sa. E implicata aici si o functiune liturgica, o slujire, o "pastorire" ilumina ti va. Alte denumiri, mai mult sau mai putin sinonime: phylax (gardian), prostātes (īnainte statator), epimeletes (intendent), ephoros (su­praveghetor), bāethos (asistent, ajutor), phruros (gar­dian), nomeus (cioban), paidonāmos (responsabil cu educatia), didāscalos (īnvatator), episcopos (observa­tor, tutore). Toate acestea au si semnificative versiuni latinesti. Se vorbeste despre angeli custodes, sau tute-lares, diferiti de angeli nuntii (vestitori). Toma d'Aqui-no deosebeste īntre angeli assistentes, oficiind mai ales īn jurul Tronului suprem, si angeli administran-tes, trimisi īn misiune īn lumea creata. Se mai vor-

53 Contra Eunomium, III, 1.

113

beste, tot la Toma, de testes humanorutn actuum ("mar­tori ai faptelor omenesti")- Joh. Oswald54 amintes­te si expresia pedissequi animarum ("īnsotitori ai sufle­telor"), folosita de Sf. Bernard.

Jean Danielou, pe urmele Sfintilor Parinti, uni­fica atributiile īngerului pazitor īn trei mari catego­rii, pe care le voi prelua īn continuare.55 īngerul pa­zitor e "īnger al pacii" (Ioan Chrysostomul), "īnger al caintei" (Hermas) si "īnger al rugaciunii" (Tertu-

lian).

īnger al pacii. Termenul ca atare apare īn Isaia 33, 7, dar se regaseste si īn apocaliptica iudaica sau īn Constitutiile Apostolice. Functia pacificatoare e di­rect legata de functia protectoare. Caci protectia ve­ritabila nu e doar īndepartare a primejdiilor (mai ales a celor survenite brusc), ci si linistire a sufletului, īncurajare, consolare. Aparat de rele, omul e, toto­data, eliberat de frica, printr-o blīnda infuzie de īn­credere si speranta. O infuzie de speranta e īnsa ne­cesara mai ales cīnd ai de a face nu cu primejdiile concrete ale itinerantei existentiale, ci cu marasmul care īnsoteste uneori efortul spiritual. Una din cri­zele inerente oricarui parcurs interior e pierderea īn­crederii, senzatia ca nu progresezi, ca esti abando­nat, ca lucrurile nu au sens, ca te-ai adīncit īntr-o optiune care nu duce nicaieri. Ţelul vizat devine ne­bulos, vointa cedeaza. Efectul este posomorīrea su­fletului, tristetea, demobilizarea. E marea īncerca-

54 Op. cit., pp. 123-124.

55  Cf. Jean Danielou, Les Anges et leur mission d'apres Ies Peres de l'Eglise, Editions de Chevetogne, 1953, cap. 7, pp. 98-110.

114

re a "acediei", "noaptea duhovniceasca", moartea launtrica, viciul cel mai temut al nevoitorului. īn confruntarea cu aceasta suferinta cronica - care ates­ta o priza drastica a demonicului asupra vietii noas­tre sufletesti - rolul īngerului pazitor e capital. El reconforteaza, atenueaza raul, reinstituie tonusul vi­tal. Ignatiu de Loyola e de parere ca datoram īnge­rului toate momentele noastre de vigoare interioa­ra, de īncredere, de concentrare ofensiva, īn vreme ce momentele de cadere interioara, descurajarea, co­lapsul energiilor sufletesti sīnt semne ale unei in­fluente precumpanitoare dinspre "puternicii aces­tei lumi". Ar fi de precizat ca actiunea īntaritoare a īngerului nu are aspectul unei interventii halucina-torii, nu produce trufase euforii. Nu gonflatia inte­rioara, r\u suficienta iresponsabila sīnt rezultatul te­rapiei īngeresti, ci tocmai pacea, echilibrul sufletesc, "gīndirea pozitiva". Sub impact angelic are loc o ma­turizare a constiintei si o mobilizare eficace a resur­selor ei. Sa observam ca "discretia" angelica nu se dezminte nici de data aceasta. īngerul vorbeste ce­lui atent, receptiv, deprins cu o anumita disciplina si igiena mentala. Nu manipuleaza comportamen­tul "clientului", diminuīndu-i libertatea, nu abuzea­za de autoritate, nu se rasteste. Limbajul lui are mai degraba morfologia adierii: e vīntul care racoreste56, boarea care oxigeneaza, aerul īntremator al respi­ratiei firesti.

56 Cf. Evrei 1,7: "si despre īngeri zice: « Din vīnturi face īngeri ai Lui... »" (cu rapelul veterotestamentar din Psalmul 104, 4).

115

īnger al caintei. O referinta masiva la aceasta func­tie angelica se gaseste, cum spuneam, īn Pastorul lui Hermas. Jean Danielou citeaza si pasaje din Clement (Quis dives salvetur).57 īngerul caintei desface lega­turile pacatului. El īndeamna, pe de o parte, la mar­turisire si la regret, iar pe de alta parte da forta si curajul unui reīnceput īn curatenie. Cainta anulea­za tenacitatea cu care demonii īl calomniaza pe om dinaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cainta pa­ralizeaza actiunea malefica si simplifica, anticipativ, procedura Judecatii Finale. Patron al tuturor con­versiunilor, īngerul caintei ne reconciliaza cu Dum­nezeu. El e cel care mijloceste iertarea, tot astfel cum demonul e neobositul nostru acuzator. Iertarea e, īn­tre altele, o manevra vindecatoare. īngerul caintei nu e doar īngerul culpei asumate, ci si acela al sa­natatii interioare regasite.

Despre cainta ar fi de spus un cuvīnt īn plus. Ter­menul e invocat adesea īntr-o acceptiune mai curīnd sentimentala: e vorba de un fel de a lacrima retro­spectiv, īn timp ce-ti rememorezi pacatele. Cainta im­plica, e drept, si aceasta postura. Dar versiunea gre­ceasca a conceptului (metanāia) trimite la mai mult: ceea ce trebuie sa aiba loc e o schimbare radicala a modului de a gīndi, o reasezare a īntregii fiinte pe coordonate cu totul noi, o rasturnare a reflexelor in­telectuale si sufletesti anterioare. "Cainta" e o reca-

57 Cf. XLII, 18. īn Cartea lui Enoh (XL, 7-9), dintre cei patru ar­hangheli mentionati (Michael, Rafael, Gabriel si Fanuel), ultimul e cel caruia i se atribuie misiunea de a stimula cainta.

116

librare a "agregatului" nostru launtric, sub supra­vegherea si cu ajutorul īngerului.

īnger al rugaciunii. Cīnd te rogi, nu esti nicioda­ta singur. Chiar atunci cīnd te rogi īn singuratate -spune Clement din Alexandria - participi la ruga­ciunile corurilor īngeresti.58 Asta impune si anumi­te reguli de conduita. Tertulian interzice celui care se roaga sa stea asezat, caci el ar ofensa, astfel, devo-tiunea īngerului de alaturi, care sta numai īn picioa­re.59 īngerul rugaciunii e, prin definitie, īngerul in-tercesor. El poarta spre cer rugaciunile oamenilor (caci nu el e "destinatarul" legitim al acestora, ci Ta­tal), e, asadar, solul sufletului īn aceeasi masura īn care e solul lui Dumnezeu. Pīna si Christos e asis­tat de un īnger, īn timpul rugaciunii sale de pe Mun­tele Maslinilor (Luca 22,43^44). īngerul e fiinta ado-ratoare4prin excelenta60, īntruchiparea devotiunii, "corpul" īnsusi al rugaciunii. El stimuleaza evlavia si o organizeaza. Diaconia si liturghisirea61 fac par-

58 Strom. VII, 12.

59 De Or., 16.

60 Wesen der Anbetung - spune H. Kuhn, op. cit., pp. 182-183.

61 Cf. Erich Schick, op. cit., p. 105. Cf. si Otto Hophan, op. cit., pp. 153-155. R. P. Regamey citeaza un frumos fragment din pre­dica lui Bossuet despre īngerii pazitori: "Ce truda sa-ti īnalti min­tea la Dumnezeu, īn ce vīrtej de furtuni se nasc dorintele voastre! Cīte īnchipuiri vane, cīte gīnduri vagi si dezordonate, cīte griji tem­porale se pun de-a curmezisul acestei ascensiuni! Astfel īmpiedi­cati, cum credeti ca duhul vostru va reusi sa se īnalte, cum cre­deti ca rugaciunea voastra subreda si lenesa, abia scapata din inima printre atītea oprelisti, va avea puterea sa strapunga norii si sa ajunga īn īnaltul cerului?" Numai īngerul poate compensa ase­menea piedici: "Aripile lui sprijina īnaltarea mintii, puterea lui ne

117

te din metabolismul lui esential: slujeste si oficiaza cu un zel egal, atīt dinaintea Tronului suprem, cīt si īn penumbra ograzii noastre.

Nu toate īndeletnicirile īngerului pazitor se lasa īncadrate īn cele trei rubrici de mai sus. Numeroa­se pasaje scripturare (legate de Lot, Isaac, Agar, Da­niel, Iuda Macabeul, Iudita, Tobit, Iosif, Petru etc.) confirma, de pilda, rolul lui de protector al corpu­lui omenesc, fie ca preīntīmpina primejdiile fizice, fie ca atenueaza efectul lor. Claus Westermann face īnsa o importanta precizare privind modalitatea con­creta a interventiei īngeresti. īngerul nu suspenda legile naturii, nu cultiva miracolul, nu se distinge prin performanta "acrobatica". Spre a te salva de la īnec, el īti salveaza barca, dar nu te face, asemenea Mīntuitorului, sa mergi pe apa.62 Protectia angeli­ca nu furnizeaza solutii spectaculos implauzibile, ci o benefica adapostire de rele (Geborgenheit), o garan­tie de refugiu.

O specifica influenta angelica e de presupus si īn domenii mai subtile ale vietii zilnice. Se poate ad­mite, cu titlu generic, ca tot ce tine de viata interioa­ra sta sub un constant patronaj celest. īngerul e ce­rul nostru interior. īnrudirea dintre suflet si īnger

sustine, fervoarea lui ne anima" (apud R. P. Regamey O.P., Anges, cu note analitice de Renee Zeller, Pierre Tīsne, Paris, 1946, p. 42-42.9). īngerul apare, astfel, īn postura unui "transformator" de ener­gie: el adapteaza slabiciunea noastra la taria dumnezeiasca si vi­ceversa.

62 Claus Westermann, Gottes Engel brauchen keine Fltigel, Kreuz Verlag, Stuttgart-Berlin, 1978, p. 35.

118

e o tema recurenta a angelologiei universale, cu re­ferinte semnificative la Isaac sirul63, la Grigorie Pa-lama64, la Hildegard von Bingen65 si la multi altii, aflati īn descendenta teoriei antice despre daimon. īngerul e vocea constiintei, un organ interior, un "simt intern" racordat la divinitate. Actiunea īnge­reasca purcede dinauntru spre īn afara, asa īncīt, de multe ori, luam drept īnclinatie proprie (sau "auto­sugestie") ceea ce e "inspiratie" angelica. īngerul "personal" lucreaza asupra ratiunii noastre (ca agent ordonator, fortificīnd gustul pentru adevar, pentru principiile universale, pentru unanimitatea apleca­rii spre bine), asupra imaginatiei noastre, mereu re­bela, dar mai usor de "apelat" decīt logica66, asupra memoriei noastre (adica a unei īntelepte adminis­trari a amintirilor si uitarii), ca si asupra viselor. De cīte ori traversati stari inexplicabile, de cīte ori sīn-teti confiscati, fara cauze decelabile, de entuziasm sau dezgust, de cīte ori nu stiti de ce ati facut, ati gīndit sau ati hotarīt un anumit lucru, lasati loc de reflexie asupra unei eventuale "contaminari" īnge­resti. "Mica psihologie" (presentimente, indispozi­tii minore, īnclinatii obscure) sau psihologia mare

63 Ci. Filocalia, X, pp. 342-343, unde sufletele sīnt direct echi­valate cu īngerii ("sufletele se vad unele pe altele").

64 Cf. Filocalia, VII, pp. 467 si urm.

65 Cf. Schipperges, op. cit., p. 115.

66 Pentru a intra īn comunicare cu imaginatia noastra, īngerul are el īnsusi nevoie de imaginatie. // a des trucs incroyables\ - ex­clama Charles Peguy. Pentru tot acest paragraf, cf. Regamey, op. cit., pp. 40-43. Cf. si O. Hophan, op. cit., pp. 143-149.

119

(inspiratia67 creatoare, sentimentul vocatiei, cu optiu­nile adiacente) pot fi capitole de angelologie, ca si regia inanalizabila a īntīlnirilor decisive, a prilejuri­lor pline de consecinte care definesc traiectoria unei vieti.68

Activitatea īngerului pazitor nu se limiteaza īnsa la sfera destinului individual, considerat īn "anec­dotica" lui privata. īntrucīt fiecare om e angajat īn "razboiul nevazut" al duhurilor, īngerul are si o mi­siune strategica si logistica: la curent cu planul ge­neral al lui Dumnezeu, el ne furnizeaza hrana si ar­mele spirituale necesare, cu ajutorul carora sa ne putem īnscrie convenabil īn acest plan. Prin īnger, participam la marsul cosmic al Providentei, sīntem un episod din istoria divina. El e, īntr-un sens, am­prenta dumnezeiasca, supra-individuala, a destinu­lui nostru.

īn sfīrsit, īngerul pazitor are de jucat un rol de­cisiv īn momentul mortii, si dincolo de hotarul ei. S-ar putea spune ca toata lucrarea lui are īn vedere buna desfasurare a exitului si a evolutiei noastre postume. El guverneaza iesirea noastra din lume, asa cum gu­vernase intrarea īn ea. (Amintiti-va de oficiile an-

67 Artistii au deseori senzatia de a fi "vizitati", ca si oamenii de stiinta īn pragul unor descoperiri hotarītoare. Oricine se ocu­pa cu scrisul stie, de asemenea, ca exista o "supra-determinare" īn faptul de a scrie, ca pagina scrisa are, pentru propriul ei autor, un coeficient de imprevizibil, pe scurt, ca rezultatul nu e integral explicabil prin manevrele pregatitoare. īntre impui si output, mai intervine ceva. īngerul?

68 Cf. E. Schick, op. cit., pp. 198-199.

120

gelice necesare pentru pregatirea nasterii lui Chris-tos.) īngerul ne īnsoteste consolator prin vamile vaz­duhului, e avocatul si martorul nostru īn fata sca­unului de judecata al Tatalui.69 A trai si a muri cu fata spre īnger e, de altfel, totuna cu a fi mereu orientat spre Fata Tatalui, al carui Chip e, neīncetat, obiectul privirii īngeresti. īngerul e simultan oglinda si fe­reastra, rasfrīngere īn azur a imaginii noastre pamīn-testi si transparenta prin care se stravede Creatorul. Ma veti īntreba - problema e veche - de ce avem nevoie de asistenta īngerului, cīnd sīntem, oricum, sub obladuirea lui Dumnezeu? Dar īngerii nu-L sub­stituie pe Dumnezeu, ci īl slujesc: sīnt instrumen­tele Lui, trimisii Lui, "institutiile" Lui. Asadar, īnge­rii nu dubleaza Providenta, d o realizeaza, o īmplinesc, īngerii sīnt modalitati de a fi īn act ale Providentei. Cīnd ni se spune ca Dumnezeu ne este mereu aproa­pe, ni se vorbeste despre ubicuitatea (mai exact Atot-prezenta) Lui, despre legatura Lui personala cu fie­care din noi, dar si despre īngerul nostru pazitor, care, īn fond, e apropiere hipostaziata, īntruchipare ne­vazuta a proximitatii dumnezeiesti. As adauga ca, pentru a se adresa multiplicitatii create (cu imper­fectiunile ei circumstantiale), (Jnw/-Dumnezeu re­curge, īn chip firesc, la o alta multiplicitate creata, li­bera de obstacolul corporal, aceea a īngerilor. O multiplicitate inspirata de El - īmpotriva "legiunii" conduse de adversar. īngerul pazitor nu e nicioda-

69 Cf., inter alia, Matthaus Ziegler, Engel und Damon im Lichte der Bibel, Origo Verlag, Zurich, 1957, pp. 96, 99.

121

ta un slujbas solitar. El e īn contact permanent cu īntreaga lume a ierarhiilor ceresti, actioneaza "īn re­tea", īntr-un rafinat "sistem de mijlociri" salutare.70 Presupozitia acestui mod de a gīndi este ca totul e īn legatura cu tot: ca fiinte intermediare, īngerii re­constituie, clipa de clipa, tesatura complicata a an­samblului creat, cufunda fiecare existenta particu­lara īn substanta hranitoare a universalului, dincolo de limitele vazute. Origene, pe marginea unui pa­saj din Ieremia 12, 4, spune: "De fiecare din noi se bucura si se īntristeaza pamīntul īntreg. si nu nu­mai pamīntul, ci si apa, focul, aerul, toate stihiile." Sa adaugam ca, īngaduind īngerilor sa se impli­ce īn "fiziologia" lumii create, Dumnezeu ofera crea­turii ocazia de a participa, alaturi de El, la faptul īn­susi al creatiei. S-ar spune ca Dumnezeu multiplica puterea creatoare a creaturii, īntelegīnd sa-i puna dinainte īntreaga, infinita, splendoare a tuturor po­sibilitatilor ei.71

stiu ca aveti oricīnd pregatita o serie de alte "de ce"-uri, dar deocamdata ne oprim aici. "De cecuri­le sīnt simultan farmecul si poticneala mintii. Ele semnaleaza si inocenta curiozitate a unei specii fe­brile, īn perpetua expansiune intelectuala, dar si stu­poarea paralizanta a interogatiei gratuite. "De ce"

70 Cf. Schlāssinger, op. cit., p. 200. De asemenea, A. Winklho-fer, Die Welt der Engel, Buch-Kunstverlag, Ettel [1958], pp. 89-90, si idem, "Die Kirche als System der Vermittlungen", īn Geist und Leben, 24 (1951), 5.

71 Cf. Vonier, op. cit., p. 76.

122

- īntreaba si desteptii, si prostii. Prostii produc ceea ce as numi "de ce"-ul castrator, adica o īntrebare ca­reia nu i se poate raspunde si care blocheaza orice īnfaptuire eficienta: nu exista solutie, dar se suspen­da si bruma de solutie anterioara īntrebarii. E ca si cum ai spune: nu ma urc īn lift pīna nu īnteleg cum functioneaza. S-ar putea sa urci toata viata pe scari...

4. OMUL DE LĪNGĂ ĪNGER: CĂLUGĂRUL

O forma raspīndita de incultura e citatul standar­dizat. Nu citesti Blaga, dar stii ca "vesnicia s-a nas­cut la sat", nu citesti Kant, dar stii chestia cu "ce­rul īnstelat deasupra si legea morala īnauntru" etc. E de observat ca, īn cel de-al doilea caz, citatul e fo­losit īndeobste pentru a atrage atentia asupra "le­gii morale" si mai putin asupra "cerului īnstelat". Cerul īnstelat tine ori de poezie, ori de astronomie. Ceea ce ne intereseaza e īnsa etica. Ei bine, exista o categorie de oameni, rari si, s-ar zice, din ce īn ce mai inactuali, pentru care cerul īnstelat e mai aproa­pe de etica decīt de astronomie sau de metafora. si pentru care etica e o categorie mistica, avīnd tocmai cerul ca reper. Acestia sīnt calugarii. Pentru seme­nii lor, ei īntruchipeaza o aspiratie, un traseu vir­tual, o anticipare a zenitului. Pariul lor e īncerca­rea de a face din viata proprie un cer experimental.

Cerul, chilia si īngerii

Cum trebuie sa arate viata noastra daca asumam, īnca de pe pamīnt, calitatea de cetateni ai Ierusali­mului Ceresc? - iata "ipoteza de lucru" a cinului monahal. "Veniti sa va arat stiinta vietuirii pasnice sau ceresti" (s.m., A.P.) - spune Nichifor din Singu-

124

ratate.1 Pentru Nil Ascetul, calugarii sīnt "stele ne­ratacitoare"2, stralucind īn noaptea cea fara lumi­na a vietii; sīnt, asadar, "cerul īnstelat" al unei uma­nitati adumbrite. Mai la apus, Bernard de Clairvaux, īntr-o predica despre Cīntarea Cīntarilor, compara "sufletele sfintilor" cu un firmament, īn care inte­ligenta este soarele, credinta este luna, iar virtutile sīnt stelele.3 La rīndul ei, Hildegard von Bingen con­semneaza vocatia calugarilor de a fi "ferestre spre Ierusalimul Ceresc"4.

Printr-o spectaculoasa rasturnare analogica, "ce­rul" calugarului, spatiul īn care el īncearca sa recon­stituie conditiile vietii desavīrsite este cel mai umil spatiu cu putinta: chilia. Sf. Ieronim identifica īn­gustimea ei cu largimea infinita a Paradisului.5 Tot ce este efort ascetic īn ambianta monahala va ilustra, cum vom vedea, aceasta semnificativa īmbinare a contrariilor: īnaltimea se obtine prin coborīre (sme-

1 Filocalia, VII, p. 11. Mai departe (p. 22), Nichifor din Singu­ratate citeaza din Isaac sirul: "Sīrguieste-te sa intri īn camara ta cea din launtru si vei vedea camara cereasca."

2 Filocalia, I, p. 155.

3 Apud Marie-Madeleine Davy, "Le moine et l'ange en Occi­dent au douzieme siecle", īn L'Ange et l'Homme, Albin Michel, col. "Cahiers de l'Hermetisme", Paris, 1978, p. 125.

4 Liber Vitae Meritorum, 572, apud Schipperges, op. cit., p. 147. Vezi si Evrei 12, 22.

5 Ep. 24,3: Unius cellulae clausa angustiis latitudine paradisi fru-ebatur ("Chilia, cu īngustimile unei singure camarute, se bucura de largimea Paradisului") (apud P. Suso Frank OFM, ATrEAIKOE BIOS. Begriffsanalytische und Begriffsgeschichtliche Untersuchung zum "Engelgleichen Leben" imfriihen Monchtum, Aschendorffsche Verlags-buchhandlung, Munster Westfalen, 1964, p. 107).

125

renie), īnariparea prin "jug" apasator, īntelepciunea prin "nebunie". Chilia e nemarginirea sihastrului. Raiul lui. Guillaume de Saint-Thierry, prieten al lui Bernard de Clairvaux si autor al unui Tratat despre viata īn singuratate, nu ezita sa asimileze, printr-un joc de cuvinte, cella (chilia) cu caelum (cer), ambele provenind din celo (a ascunde, a tainui).6 In aceeasi linie, Adam Cartuzianul se īntreba: "Ce este chilia (cella), daca nu poarta catre cer (caeli aula)?"7 O poar­ta strimta, fireste, simbol, prin ea īnsasi, al discipli­nei restrictive pe care o practica monahul pentru a ajunge īn compania īngerilor. In putinatatea ei, chi­lia e arena unui cosmic turnir: un om da, īn nume­le īntregii umanitati, batalia pentru a recuceri "pa­tria cereasca" a protoparintilor. Chilia e locul unei transmutatii salvatoare: omul devine īnger, dove­dind ca sta īn puterile sale sa aduca īn act asema­narea latenta cu Dumnezeu. Fiecaruia īi e dat sa ob­tina īngerescul si, de fapt, orice existenta umana contine momente de realizare intermitenta, fulgu­ranta, a acestei deplinatati.8 Dar calugarii se stra­duiesc sa transforme intermitenta si fulguratia īn­tr-o experienta continua, īntr-o achizitie durabila, de fiecare zi. Potrivit cuvīntului Sfīntului Ieronim, ei fac pe pamīnt ceea ce īngerii fac īn ceruri, iar īn-

6 Apud M.-M. Davy, op. cit., p. 112.

7 Ibid., p. 113.

8 Despre viata oricarui credincios ca "imitatie" a vietii īnge­resti, cf. Jean Danielou, op. cit., mai ales cap. VIII. Cf. de aseme­nea Dom Garcia M. Colombas, Paradis et vie angelique, Le Cerf, Pa­ris, 1961.

gerii īi ajuta, se bucura de reusita lor, participa, so­lidar, la razboiul comun contra legiunilor diavolesti. "Caci sfintii īngeri se fac partasi patimirilor si ne­cazurilor sfintilor, prin apropierea lor de ei" - spu­ne Isaac sirul.9 Calugarii vor sa obtina īnca din aceas­ta viata statutul pe care Evanghelia īl promite tuturor, abia la capatul vremii: "isanghelia", confor­mitatea cu firea angelica (Matei 22,30, Marcu 12,25, Luca 20, 35-36). "Calugaria e o logodna cu modul mai presus de veac al vietuirii īngeresti."10 A fi ca­lugar e "a petrece īmpreuna cu īngerii", a opta pen­tru "vietuirea īngereasca", a te dedica "faptei īnge­resti a linistirii".11 Grigorie cel Mare vorbeste despre aequalitas hominum beatorum cum angelis ("egalitatea cu īngerii a oamenilor fericiti"). Ca si īngerul, mo­nahul se istoveste, senin, īntr-o dubla slujire: a lui Dumnezeu si a oamenilor. In comunitatea din care face parte - mīnastire, tinut sau neam - el e pastor, calauza, protector, preia, cu alte cuvinte, atributele īn­gerului pazitor. Monahul ajunge, īn cele din urma, sa

9Filocalia, X, p. 291. "Lucrarea cea buna si smerita cugetare fac pe om Dumnezeu pe pamīnt" - spune, īn continuare, sfīntul, īn al carui Tropar citim ca era "ca un īnger" (ibid., p. 515). si despre avva Arsenie aflam, din Pateric, ca "avea īnfatisare de īnger" (Pa­tericul, sau Apoftegmele Parintilor din pustiu. Colectia alfabetica. Text integral. Traducere, introducere si prezentari de Cristian Badili-ta, Polirom, Iasi, 2003, p. 67 [avva Arsenie, 42]).

10 Arsenie Boca, īn Parintele Arsenie Boca, mare īndrumator de su­flete din secolul XX. O sinteza a gīndirii Parintelui Arsenie Boca īn 800 de capete, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 60.

11 Toate cele trei formulari apartin lui Isaac sirul. Cf. Filocalia, X, pp. 456, 461. Tot el vorbeste despre "miscarea īngereasca spre sporirea sufletului īn cele duhovnicesti" (ibid., p. 211).

126

127

urce si sa coboare, asemenea īngerilor, scara lui Ia-cob (Ioan 1,51), ca un atlet al intermedierii, ca o pun­te īntre lumi. El se īnvredniceste, mai ales, sa stea, ca īngerii, "lipit de Domnul", īn perfecta intimita­te cu Duhul Sau (1 Cor. 6,17).

Cum arata, concret, vita angelica, anghelikās bios, asa cum e practicata de calugari? O foarte utila sis­tematizare veti gasi īn lucrarea, deja citata, a lui Suso Frank. Se aminteste, mai īntīi, de un fel de "cale ne­gativa" a imitarii īngerilor: separarea de lume (apā-taxis) si asceza (enkrateia): post, priveghere, castita­te, lepadare de sine, mortificare. Exista, apoi, o cale "pozitiva": dreapta credinta, frica de Domnul, gīn-dul la moarte si la Judecata, smerenia si virtutile mo­nahale propriu-zise (saracia, ascultarea, fecioria). īn sfīrsit, exista activitatea specific īngereasca, care con­sta īn īngrijirea aproapelui (incluzīnd intercesiunea īn favoarea lui), lupta cu demonii, rugaciunea si con­templatia, psalmodia, liturghia. Viata calugarului e, īn toate privintele, o comuniune cu ierarhiile īnge­resti: ei locuiesc īmpreuna (la munte, īn pustie, īn mīnastire), "se viziteaza", īmpartasesc aceeasi soar­ta īn Rai, unde se bucura de aceleasi haruri: manīn-ca diafana "pīine a īngerilor", depasesc limitele spa-tio-temporale si au acces clarvazator la cele ascunse, īngerii si calugarii au vestminte asemanatoare si pu­teri asemanatoare (de pilda, capacitatea de a īm-blīnzi animalele salbatice). īngerii īi apara pe calu­gari si le stau alaturi īn clipa mortii.

Sa ne oprim putin. Simt venind, dinspre dumnea­voastra, oarecari efluvii de scepticism, ambalate īn

128

argumentele nemiloase ale "bunului-simt". Va īn­trebati, probabil, daca o viata de genul acesta e, ome­neste, posibila, daca - īn cazul ca e posibila - e to­tusi "igienica" si acceptabila din unghiul "gīndirii sanatoase" si daca e vreo legatura īntre calugarii pe care īi veti fi cunoscut si modelele despre care toc­mai v-am vorbit.

Ca performanta monahala este posibila, si īnca īn forme extreme, o dovedesc nenumaratele "cazuri" cunoscute. Cititi Patericul, cititi macar o parte din enorma bibliografie dedicata "parintilor desertu­lui"12, si veti fi uimiti sa constatati de ce e īn stare omul bine motivat duhovniceste si "dus pe mīini"

12 Pentru orientare, īn afara de cartea deja citata a lui Suso Frank, iata alte cīteva titluri: J. Leclercq, La vie parfaite. Points de vue sur l'essence de Tetat religieux, Paris, 1948, idem, Aux sources de la spiri­tualite occidentale, Les Editions du Cerf, Paris, 1964, lucrarile lui Louis Bouyer (La Vie de S. Antoine. Essai sur la spiritualite du mo-nachisme primitif, S. Wandrille, 1950, Le sens de la vie monastique, Bre-pols, Turnhout-Paris, 1950, La spiritualite du Nouveau Testament et des Peres, Aubier, Paris, 1960, La spiritualite du Moyen Age, Aubier, Paris, 1961, La spiritualite orthodoxe et la spiritualite protestante et an­glicane, Aubier, Paris, 1965, Introduction a la vie spirituelle, Desclee et Cie, Paris-Tournai-Rome-New York, 1960), O. Chadwick, John Cassian. A Study in Primitive Monasticism, Cambridge, 1950, A. J. Festugiere, Les Moines d'Orient I, Culture ou saintete. Introduction au monachisme oriental, Paris, 1961, K. Heussi, Der Ursprung des Monchtum, Tubingen, 1936, M. Viller si Karl Rahner, Askese und Mystik in der Vaterzeit, Freiburg, 1939 etc. Cf., de asemenea, lucra­rea colectiva Theologie de la vie monastique, Aubier, Paris, 1961, An­toine Guillaumont, Originile vietii monahale. Pentru o fenomenolo­gie a monahismului, trad. Constantin Jinga, Anastasia, Bucuresti, 1997, si Lucien Regnault, Viata cotidiana a Parintilor desertului īn Egiptul secolului IV, trad. diac. Ioan I. Ica, Deisis, Sibiu, 1997.

129

(Ps. 91,12) de cohortele īngeresti. Uneori, "nevoin-ta" aleasa e vecina cu cea mai extravaganta acroba­tie. A trai cīteva zeci de ani īn vīrful unui stīlp, cum au facut-o Simion (zis "Stīlpnicul"), Luca din Efes si atītia altii e de neconceput pentru "ratiunea" con­temporana. si totusi, oamenii acestia au gasit un rost īn efortul lor de a-si duce viata la capatul unei ver­ticale drastice, asemenea unor vīrfuri de sageti, tin­tind "cerul de dincolo de cer", cerul cerurilor, Raiul. Bernard de Clairvaux mentioneaza faptul ca profa­nii īi considera adesea pe calugari ca pe un soi de "dansatori si jongleuri"13. Ei mimeaza imposibilul, se misca riscant si extatic pe hotarul īngust dintre lumi, dintre conditia omeneasca si aceea a īngeri­lor. Calugarii iau asupra lor o dramatica schimba­re de orbita: graviteaza īn jurul Tronului Suprem, alegīnd sa traiasca "viata de apoi" īnainte de moar­tea p aminteasca, mai exact sa traiasca viata cotidia­na ca "viata de apoi". Asta īnseamna ca viata de aici -īn acceptiunea ei curenta - le devine episodica, se­cunda, anexa: sīnt "trecatori"14 īn spatiul īn care semenii lor tin sa se instaleze trainic, ca īntr-un la­cas etern. Calugarii au aerul ca merg īmpiedicat īn lumea pamīnteasca, pentru a dansa īntr-un spatiu

13 Apud M.-M. Davy, op. cit., p. 111. īn alt orizont spiritual, se spune: "Dansul e, pentru sufiti, socul lumii suprasensibile" ("L'Epi-tre sur l'etat d'enfance", īn Henry Corbin, L'Archange empourpre, Fayard, Documents spirituels, 14, Paris, 1976, p. 406).

14 Cf. L'Evangile selon Thomas, traducere, prezentare si comen­tarii de Philippe de Suarez, Editions Metanoīa, 1975, Logion 42, p.42.

1*30

īn care "omul veacului" merge īmpiedicat, daca nu īl ignora.

Evident ca bunul-simt tinde sa se revolte. Nu atīt bunul-simt al omului simplu, care se duce sa se roa­ge la mīnastiri cu o evlavie neiscoditoare si nesus-picioasa, ci bunul-simt al omului "destept" si "mo­dern", care nu se lasa pacalit de "superstitii". Sau al cīte unui "specialist" cu "simt critic". (Specialistul, mai ales cel īn "antropologie religioasa", a devenit, īncet-īncet, cineva care se ocupa de lucruri care nu-1 intereseaza, īn care nu crede, ba care chiar īl ener­veaza...) īntr-o lucrare, altfel indispensabila, a lui O. Chadwick (englezii īn special stau nepermis de bine cu bunul-simt!), citim, de pilda, ca ideea "vie­tii īngeresti" e unnatural, si trebuie privita ca disas-trous. Din punctul meu de vedere, a vietui mecanic si apter, cum o facem mai tot timpul īn agitatia zil­nica, a folosi, pe parcursul īntregii vieti, doar cīte­va sute de cuvinte, a trai repetitiv, gīndind standar­dizat si simtind zoologic, pe scurt, a trai asa cum traim de obicei, e cel putin la fel de unnatural si di-sastrous, chiar daca se bucura de atributul unei "re-zonabilitati" statistice. Calugaria vrea sa atraga aten­tia tocmai asupra amneziei generale cu privire la valori si idealuri, la inevidentele esentiale, la viata autentica. Calugarul este un campion al inaparen-tei, al neīnregimentarii, al rezistentei la masificare. As īndrazni sa spun ca, din acest punct de vedere, monahismul a livrat prima generatie "hippy" din istoria culturala a lumii. Anahoretul de pretutindeni (caci vorbim de o categorie universala) se razboies-

131

te cu sedentarismul conventional, cu institutiona-lizarea birocratica a vietii interioare (chiar cīnd aceasta institutionalizare se cheama "clericalism"), cu febrila somnolenta a subzistentei profane. Pentru aceasta, el nu ezita sa recurga la mijloace "neorto-doxe", imprevizibile, menite sa trezeasca, sa contra­rieze, sa provoace ireversibile transformari metano-ietice. El poate valoriza, de exemplu, nonsensul, paradoxul, absurdul si invita, mereu, la schimba­rea unghiurilor, la experienta alteritatii īnnoitoare.15 Pe Chadwick nu-1 putem expedia totusi fara anu­mite precautii. Caci nu exista cale radicala fara īn­semnate primejdii colaterale. Calugarul ajunge, īn­tr-adevar, sa fie, prin stradania sa supraomeneasca, "o realizare anticipata a Bisericii eschatologice"16, un concetatean timpuriu al īngerilor din ceruri, dar drumul sau e presarat cu sinistre obstacole si cu po­sibilitatea unor derapaje fatale. Primejdia cea mai īntunecata este orgoliul. O sminteala pe masura di­ficultatii uriase a sarcinii asumate. De la "imitatia" īngerilor pīna la a te crede īnger nu e decīt un pas. La rīnd, vine lipsa discernamīntului. A apuca o cale de asemenea anvergura fara a-ti cīntari limitele (ale tale si ale contextului), calificarile, cu un cuvīnt "vo­catia", si fara a te asigura de supravegherea unui

15 Modelul angelic nu e strain de aceste strategii. E. Schick re­zuma īntregul mesaj al īngerului pazitor īn formula: Sei anders! ("Fii altfel!") Cf. op. cit., p. 196.

16 F. Vandenbroucke, Jalons pour une Theologie du Monachisme, Studia Monastica II, Montserrat, 1960, 164 f., apud Suso Frank, op. cit., p. 122.

132

maestru experimentat e o nebunie, ale carei conse­cinte duc īn directia opusa celei vizate. Calugaria nu e o cale pentru toti si nici macar una pentru multi. Traiectoria ei are o stralucire supralumeasca: e ca­lea "regala", exceptia exemplara, "orizontul" spre care tinzi asimptotic. Ea e expresia normei, īntr-o lume īn care norma e minoritara. A face optiunea mona­hala īn chip frivol sau dupa criterii de conjunctura e o forma de iresponsabilitate. La fel de grava este alegerea "vietii īngeresti" īn numele unui zel tru­fas sau al unui pietism euforic. E ceea ce se chea­ma viciul "angelismului", al palorii fanatice, care confunda asceza cu o idila privata17, sau, mai rau, cu o cariera. Nu trebuie uitat ca oamenii si īngerii sīnt totusi "regnuri" diferite si ca analogiile, inter-sectiile, dialogul nu presupun indistinctie si confu­zie a planurilor.18 Pe de alta parte, nu e obligatoriu

17 Cf. J. L. Didier, "Angelisme ou perspectives eschatologi-ques", īn Melanges de science religieuse, 11, [1954], pp. 31-48. Suso Frank (op. cit., p. 165) aminteste, citind "Panarionul" lui Epipha-nius, si despre existenta unei grupari eretice, "angelicii" (anghe-likāi), numita astfel fie pentru ca socoteau ca īngerii sīnt creatorii lumii, fie pentru ca se declarau apartinatori ai ierarhiilor ceresti.

18 Voi cita, pentru a ilustra acest tip de deviere, o semnificati­va apoftegma din Pateric: "Spuneau despre avva Ioan cel Pitic, ca a zis odata fratelui sau mai mare: «Vreau sa fiu fara nici o grija, cum sīnt īngerii, fara griji, nelucrīnd, ci doar slujindu-L pe Dum­nezeu neīncetat.» si-a dezbracat haina si a plecat īn pustiu. Dupa o saptamīna s-a īntors la fratele sau, a batut la usa si 1-a auzit īn-trebīnd, īnainte de a deschide: «Tu cine esti?» El i-a raspuns: «Ioan, fratele tau.» Dar celalalt i-a zis: «Ioan a devenit īnger, nu mai este printre oameni.» El a īnceput sa strige: «Eu sīnt, Ioan.» Dar fratele sau nu i-a deschis, ci 1-a lasat sa se chinuie pīna spre dimineata.

133

sa fii calugar pentru a obtine "isanghelia". Pateri­cul pomeneste īn cel putin doua rīnduri de īmpli­nirea discreta a virtutilor ceresti īn afara comunita­tii monahale: un medic de la oras, de pilda19, sau un cioban egiptean de la tara (Eucharistos)20. Cai­le desavīrsirii sīnt deci multiple, si la fel de diver­se pe cīt de diversa este multimea aspirantilor.

Ramīne problema oarecum meschina, dar dure­roasa, recunosc, a discrepantei dintre sublimitatea de principiu si - īn atītea minunate cazuri - de fapt a misiunii monahale si realitatea nu o data dezama­gitoare a contactului cu unii din reprezentantii ei ne­vrednici. Pe fundalul aspiratiei īngeresti, trivialita­tea anumitor exemplare e cu atīt mai trista si mai smintitoare. Dar asta nu spune, īn definitiv, decīt ca drumul impune exigente absolute, pe care foarte pu­tini le pot satisface. Viata calugarului nu e un zbor triumfal de pe o culme pe alta, ci o succesiune de caderi dramatice si ridicari īncapatīnate, un razboi sīngeros, purtat cu un delicat amestec de smerenie si speranta. "Nevoitorii" sīnt īntotdeauna constienti de neputintele proprii, si se socotesc, īn mod sin­cer, ultimii dintre pacatosi. Cīnd crezi ca mīntuirea

īn cele din urma i-a deschis si i-a zis: «Te-ai facut om din nou si ai nevoie sa lucrezi, ca sa manīnci?» Celalalt s-a īnchinat īn fata lui si i-a zis: «Iarta-ma, frate.»" (Patericul, ed. cit., p. 159). Trebuie spus ca "lucrul mīinilor", una din īndeletnicirile cvasiobligatorii ale calugarului, e tocmai ceea ce īl deosebeste net de īnger. E, īn­tre altele, un fel de a reabilita, de a sfinti truda, survenita, pentru omul cazut, ca o pedeapsa (cf. Geneza 3,17).

19 Cf. Patericul, ed. cit., p. 49 (Avva Antonie, 24).

20 Ibid., pp. 123-124.

134

ti-e garantata, ai si pierdut-o.21 Dar stiu foarte bine ca nu la aceasta forma de esec asumat va gīnditi, ci la nevolnicia pura si simpla a atītor ipochimeni care compromit spatiul electiunii mīnastiresti cu lumes­cul prezentei lor. De multe ori e vorba de stricta ig­noranta. Daca ar sti īn ce formidabila cursa sīnt an­gajati, daca ar avea cea mai mica idee despre miza optiunii lor, ar rosi, s-ar īngrozi, si, poate, s-ar īn­drepta. Ignoranta nu e, cum par sa creada unii (Pa­rintele Scrima vorbea, cu un umor amar, despre tag­ma "calugarilor forestieri"), o conditie a mīntuirii. E drept, nici savantlīcul. Dar nu orice candoare duce īn Rai, si sīnt momente cīnd precaritatea inteligen­tei poate anula si bunele intentii, si cumintenia ri­tuala. Avva Daniel Faranitul spune, la un moment dat, despre un sketiot, altfel mare ascet, ca "se cla­tina din pricina ignorantei sale"22. Cīt despre calu­garii ipocriti, viciosi, vanitosi si lacomi, slugarnici si lenesi, mondeni si iubitori de onoruri pamīntesti, nu de ei avem a ne ocupa aici. V-as sfatui sa nu va stricati sufletele judecīndu-i. Nu ei sīnt partenerii īngerilor. si nu ei īntruchipeaza cinul monahal. Va

21 īn capitolul al doilea din "regula" benedictina, gasim mar­turisiri necrutatoare ale calugarilor despre ei īnsisi: Nobis autem desidiosis et male viventibus atque negligentibus rubor confessionis est ("īnsa pentru noi, lenesii si stricatii si nerusinatii, exista marturisirea pacatelor"). Apud P. Emmanuel v. Severus, "BIOS AITEAIKOS. Zum Verstandnis des Monchslebens als «Engelleben» in den christ-lichen Uberlieferung", īn Die Engel in der Welt von heute. Gesam-melte Aufsatze hrsg. Von P. Theodor Bogler, OSB, Verlag Ars Li­turgica, Maria Laach, 1957, p. 70.

22 Cf. Pateric, ed. cit., p. 113 (Avva Daniel, 7).

135

asigur ca oamenii cei mai interesanti pe care i-am īntīlnit, īntre calugari i-am īntīlnit si ca onoarea lor rascumpara din plin nemernicia rebuturilor.

Calugari, aripi, pasari

Asa cum calugarii sīnt un analogon terestru al īnge­rilor, pasarile sīnt un analogon al calugarilor īn lu­mea naturii. Asocierea celor doua "regnuri", cu īn­gerii ca termen de legatura, apare explicit īn texte: "Pasarea - spune Sf. Isaac sirul - alearga din orice loc spre cuibul ei pentru a naste pui; calugarul cu dreapta socoteala (cu discernamīnt) se grabeste spre salasul lui (...). Pasarea numita «erodiu» se veseles­te si se bucura, dupa cuvīntul īnteleptilor, cīnd se desparte de lume si pleaca īn loc pustiu si locuies­te acolo."23 Nu avem vreme sa intram acum īn de­taliile unui univers simbolic extrem de amplu, care leaga, īntr-o unica acolada, tema zborului de aceea a angelici tatii si a īnariparii monahale. Avem de a face, cum se īntīmpla adesea cīnd cercetam un ase­menea univers, cu o "fraza" simbolica riguros co­erenta de tipul: suflet-pasare-īnger-vazduh-lumi-na-volatilitate-libertate-ascensiune-cīntec-dans.24

23  Cf. Filocalia, X, p. 369.

24 Cf., inter alia, Marie-Madeleine Davy, L'Oiseau et sa symbo-lique, Albin Michel, Paris,  1992, Jean-Louis Vieillard-Baron, "L'Ame et l'Ange ou la signification philosophique du symbolis-me des ailes", īn L'Ange et l'Homme, col. "Cahiers de l'Hermetis-me", Albin Michel, Paris, 1978, pp. 209-211, Gaston Bachelard, L'Air et Ies songes, Jose Corti, Paris, 1990, ed. a 17-a, Mircea Eliade,

136

O traditie care īsi are īn Platon (Phaidros, 246 b-d) expresia clasica pune īn relatie sufletul omenesc cu imaginea pasarii, si interpreteaza tot ceea ce e ten­dinta antigravitationala, impuls al desprinderii, al īnaltarii, al orientarii spre valori diafane, drept apro­priere a "vietii aeriene" duse de pasari.25 "Viata ae­riana" - citim īn Bachelard - "e viata reala; dimpo­triva, viata terestra e o viata imaginara, o viata fugitiva si īndepartata". Ca si īngerii, calugarii si pasarile sīnt "firi īnaripate", care cauta o stramutare statornica

"Symbolisme de l'ascension et «reves eveilles»", īn Mythes, reves et mysteres, Gallimard, Paris, 1957, Louis Charbonneau-Lassay, Le Bestiaire du Christ, Milano, 1974, M. Schneider, "Zur Bedeutung der Flugel", īn Museion. Studien aus Kunst und Geschichtefur Otto H. Foster, Koln, f. d., mai ales pp. 50-57, A. Lemonnyer O.P., "L'air comme sejour d'anges, d'apres Philon d'Alexandrie", īn Revue des Sciences pTiilosophiques et theologiques, I, 1907, pp. 305-311, Marco Bussagli, "Gli Angeli e i venti: considerazioni sul simbolismo ae-reo delle aii angeliche", īn Arte medievale, seria a doua, anul V, nr. 2, 1991, pp. 107-126, Gunnar Berefelt, A Study ofthe Winged Angel. The Origin of a Motif, Almquist & Wiksell, Stockholm, 1968. Un instructiv si amuzant exercitiu de lectura este capitolul "Aviation und Angelismus" din Felix Philipp Ingold, Literatur und Aviatik. Europaische Flugdichtung 1909-1927, Birkhauser Verlag, Basel und Stuttgart, 1978, pp. 337-369.

25 īn cazuri rare, dar atestabile documentar, "zborul" caluga­rului ia forma, fizica, a levitatiei. Se pot invoca numele unor Ioan al Crucii, Tereza de Avila, Serafim de Sarov etc. (pentru a ramī-ne īn spatiul european). Celebru e un "cleric zburator" din seco­lul al XVII-lea, capucinul Iosif de Copertino, care a facut o extra­vaganta demonstratie dinaintea Papei Urban al VUI-lea, om cultivat si mai curīnd sceptic fata de asemenea performante. Cf. Aime Michel, Bibliotheque de l'irrationnel et des grands mysteres, Pa­ris, pp. 218 si urm. (apud M.-M. Davy, L'Oiseau..., ed. cit., p. 163). Cf. si lucrarea despre levitatie a lui Olivier Leroy (Le Cerf, Paris, 1928).

137

īn "limpezimea vazduhului^mintii"26. Nepatimirea si cugetarea sīnt "aripi"27. "īndraznirea catre Dum­nezeu", saltul angogic, e aripa.28 "Sufletul ce se ve­seleste īn dragostea lui Dumnezeu īn ceasul dezle­garii se īnalta atunci cu īngerii pacii deasupra ostilor īntunecate. Caci dragostea duhovniceasca parca īl īntr-aripeaza..."29 Ca si īngerii, calugarii si pasari­le populeaza unificator spatiul dintre cer si pamīnt, sīnt purtatori de semne si bune-vestiri, cīnta si pla­neaza liber īn nelimitarea vazduhului. Aerul e la fel de gol ca si desertul, observase cīndva Ruysbroeck, proclamīnd o data mai mult īnrudirea dintre calu­gari si pasari, dintre asceza īn pustiu si irumperea verticala a zborului.30 Pasarile sīnt polul opus al ser­pilor, al firilor tīrītoare, insidioase, malefice. Legate organic de metabolismul luminii solare (drept care vestesc, cīntīnd, rasaritul), īnvelite, adeseori, īntr-un penaj somptuos, ca al curcubeului, pasarile, ca si īn­gerii, ca si calugarii, se numara printre splendorile liturghisitoare ale creatiei. Cu migratia lor, ele rit­meaza ciclurile vremii, orientate spre primavara, adica spre reīnnoire si reīnviere. Calugarii sīnt si ei

26 Cf. Isaac sirul, Filocalia, X, p. 349.

27 Ibid., pp. 156-157 si 327. De asemenea, p. 334: Cel ajuns pe treapta cunoasterii desavīrsite "poate zbura, purtat de aripi, īn pla­nurile cele nevazute..."

2» Cf. Calist Angelicude, Filocalia, VIII, p. 379.

29 Diadoh al Foticeei, Filocalia, I, p. 389.

30 Dar deja Produs (Comentariu la Timaios, III, 108) socotea as­ceza ca pe o reīnaripare a sufletului, īn vreme ce superbia si pri­varea de Dumnezeu echivaleaza cu o pierdere a aripilor.

138

"fii ai īnvierii" (Luca 20,36).31 si ei se īmbraca īn lu­mina.32 "Mantia calugarului" - spune Arsenie Boca - "e o īmbracaminte de raze ale unei lumini necrea­te (...), īmbracamintea nestricaciunii si a sfinteniei, lumina dumnezeiasca"33.

Prestigiul scripturar al pasarii īn genere si al anu­mitor pasari īn special este remarcabil. Porumbelul are un statut privilegiat. El aduce frunza de maslin a īmpacarii de dupa potop (Geneza 8,11), el e chi­pul luat de Duhul Sfīnt la botezul lui Iisus (Ioan 1, 32; Matei 3, 16)34, el e dat ca model de comporta-

31 E cunoscuta relatia speciala a Sfīntului Francisc din Assisi cu pasarile.

32 Vestimentatia preotilor īn timpul slujbei se raporteaza, de ase­menea, la modelul īngeresc. Odajdiile sīnt un deghizament ange­lic. Stiharul stralucitor al diaconului evoca īmbracamintea de lu­mina a corurilor ceresti, "vestmīntul mīntuirii", "haina veseliei". Orarul (asezat pe un umar la diacon si pe ambii umeri la preot) e o "urma" a aripilor. īntreaga miscare a corpului preotesc īn timpul liturghiei (īnauntrul si īn afara altarului, sau printre credinciosi) tre­buie sa fie lina, armonioasa, iradianta, "ca zborul īngeresc" (Ioan Gura de Aur). Cf. N.V. Gogol, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, trad. de Boris Buzila, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996, pp. 18-20.

33 Arsenie Boca, op. cit., p. 59. Camilafca este si ea descrisa ca "simbol al mintii care, sub puterea curatitoare a Harului, devine stravezie, devine de culoarea cerului si se vede pe sine ca lumi­na īntelegatoare". Se stie ca, īn Evul Mediu, Papa purta o mantie pe care erau zugravite corurile īngeresti, iar īmparatii - o mantie īmpodobita cu imaginea cerului īnstelat (ca simbol al ordinii uni­versale). Un adevarat "penaj", simbolizīnd luminile secunde ale ierarhiilor ceresti si ordinea universala.

34 īn ambianta islamica, tot o pasare, pasarea Sīmorgh, joaca rolul "Īngerului-Sf. Duh". Cf. Henry Corbin, L'Archange empour-pre, ed. cit., p. 199. īn Cartea Launtricului, Djalal-ud-Dīn Rumī face o curioasa asociere īntre "aripa" si "facultatea de a astepta", pla-nīnd rabdator si īndelung spre sfera lui Dumnezeu (cf. Vieil-lard-Baron, op. cit., p. 217).

139

ment duhovnicesc (Matei 10, 16; Ieremia 48, 28)35. Rugaciunile pot lua glas de pasari: "Ciripeam ca o rīndunea, croncaneam ca un cocor, si gemeam ca o porumbita..." (Isaia 38,14). "...Cei ce se īncred īn Domnul (...) zboara ca vulturii..." - citim tot īn Isa­ia (40,31). Pelicanul "pasarea din pustie", "pasarea singuratica", pasarea pescar (cf. Ps. 102, 6-7) e unul din simbolurile consacrate ale lui Christos. Paunul pare acoperit de ochi, asemenea heruvimilor. Dar despre Dumnezeu īnsusi se vorbeste ca despre o fi­inta īnaripata, de vreme ce psalmistul cauta adapost "la umbra aripilor Sale" (Ps. 17,8 si 36,7). Marie-Ma-deleine Davy se īntreaba, pornind de la aceste pa­saje, daca omul, facut dupa chipul si asemanarea Creatorului sau, n-a avut si el, īn versiunea origi­nara, aripi.36

Emblema a urcusului duhovnicesc, a drumului īn sus, sau atribut al iubirii proteguitoare, aripa e, asa­dar, semnul distinctiv - comun īngerilor, monahilor si pasarilor - al stradaniei slujitoare. Seara, la mīnas-tiri, cīnd obstea īntreaga se īndreapta spre biserica, cele trei regnuri par contopite īntr-unui singur: se aude doar un fosnet de aripi si un īnceput, racoros, de muzica. Calugarii īsi pun capul īn "jugul cel usor" si dispar īn cerul aurit din jurul altarului.

Asocierea īntre jug si zbor, īntre slujire si extaz, rezuma perfect vocatia monahala, ca si pe aceea īn­gereasca. Acceptarea īnjugarii, adica a celei mai ane-

35 Sa amintim si Psalmul 55, 6: "O, de-as avea aripile porum­belului..." Cf. si Ieremia 60, 8, sau Cīntarea Cīntarilor 1, 15.

36 Marie-Madeleine Davy, L'Oiseau..., p. 30.

140

voioase stradanii, e preconditia eliberarii de greu­tate, a īnariparii. Laturile jugului sīnt, cu alte cuvin­te, forma primordiala a aripilor. Modelul pasarii e, si īn acest context, revelator. Pasarile - constata Ber-nard de Clairvaux - zboara datorita greutatii opti­me pe care le-o da penajul.37 Altfel spus, daca le "usurezi" de pene, devin "grele", nu mai pot zbu­ra. Ceea ce le face deci sa se poata desprinde de pa-mīnt este tocmai ponderea, "jugul" īncarcaturii lor "vestimentare". Asa este si jugul monahal: e greu­tatea care te usureaza, sarcina care te lanseaza, po­vara care te face imponderabil.

Pustiul si muntele

Pasarea e expresia sublimata a animalitatii. Dar as­cetul are de a face, īn efortul lui de a imita īngerii, cu salbaticia unei animalitati de sens contrar: ani­malitatea pedestra, tīrītoare, grea. Parintii vorbesc frecvent despre menajeria interioara, despre lutul aluvionar, cu forme monstruoase, pe care trebuie sa-1 domesticeasca si sa-1 modeleze. īn adīncurile omului cazut e un aglomerat abis zoologic: serpi, vulpi, dragoni, dini, porci, muste bīzīitoare si broas­te care oracaie, magari, viermi, lupi, hiene s.a.m.d. Toate laolalta alcatuiesc, īn combinatii terifiante, o bogata morfologie a demonicului. Asceza este te­meritatea de a īnfrunta acest infern, iar locul optim al luptei e singuratatea. Singuratatea are, īn tradi-

37 Cf. M.-M. Davy, Le moine et l'ange..., ed. cit., p. 112.

141

tia monahala, doua dimensiuni posibile: una orizon­tala (desertul sau "pustia") si una verticala (mun­tele). Batalia se da, cu alte cuvinte, fie īn amplitu­dinea unui spatiu vid, dezolat, īnconjurat de un orizont fara repere, fie īn exaltarea culmii inaccesi­bile, a unei riscante suspensii, la egala distanta de pamīnt si de cer. Chilia eremitului e un desert com­primat, iar mīnastirea cenobitica e o parabola a mun­telui. As adauga ca, īn spatiul balcanic, un mediu privilegiat al sihastriei este padurea. īmi amintesc o vorba a parintelui Cleopa, care traise ani lungi, īn deplina singuratate, ascuns printre dealurile īmpa­durite ale Neamtului: "Domnii mei" - spunea el ce­lor dispusi sa-1 asculte - "cīnd esti la oras, diavolul vine sub felurite chipuri de īmprumut: prieteni, carti, femei etc. Cīnd esti īn padure, vine personal!"

Desertul e si el un loc īn care diavolul "vine per­sonal". Desertul e experienta radicala pe care o are de traversat poporul ales pentru a ajunge īn Ţara Fagaduintei, desertul e locul predicii neauzite a lui Ioan Botezatorul, desertul e locul īn care e ispitit Ii-sus īnsusi. īn minimalismul sau, spatiul acesta aproape abstract e un foarte bogat conglomerat sim­bolic. El e simultan locul indigentei, al pericolului si al salvarii. Acolo faci experienta, aproape extati­ca, a setei38 (cu toate conotatiile ei), acolo esti singur

38 "Lipsa apei era resimtita de popoarele Orientului Mijlociu ca fiind maledictia prin excelenta. (...) īntreaga natura a desertu­lui este ostila omului si la discretia lui Satan, dusmanul lui Dum­nezeu. Dar tot īn desert puterea lui Iahve cunoaste cea mai puter­nica manifestare..." (Jean Meyendorff, St. Gregoire Palamas et la mystique ortodoxe, col. "Maītres Spirituels", Ed. du Seuil, 1959, p. 7).

142

cu adevarat, livrat atacului feroce al animalelor si al demonilor. Acolo te rogi, acolo primesti raspun­sul mīntuitor.

īntr-o prima instanta, desertul e locul unde fugi de lume. Lipsit de culorile si de "multiplicitatea" mundana, despuiat pīna la inconsistenta si haluci­natie, el ofera o foarte "palpabila" experienta a ne­antului. E ontologie de grad zero. īntr-un teritoriu atīt de simplificat si de sec, cardinalitatea devine aproape indiferenta. Ai ocazia sa exersezi īn chip dramatic postura dezorientarii, sa te confrunti cu imperativul optiunii, fara nici un punct de sprijin īn afara. E proba suprema a maturitatii spirituale ("A fi adult e a fi singur" - spune undeva Jean Rostand) si provocarea cea mai dura a liberului arbitru (Louis Lavelle: "Singuratatea e liberul arbitru.")39. īn desert, singuratatea omului sta fata-n fata cu singuratatea lui Dumnezeu. Monahul e monos: unic si solitar, pri­vind - cum spune Plotin - catre Cel singur.40 "De­sertul fascineaza si īnspaimīnta totodata. E terito­riul unei mari singuratati, iar omul se teme, din instinct, sa stea fata-n fata cu el īnsusi. Eremitul e cineva efectiv separat. Esenta desertului este absen­ta omului; mai mult, absenta vietii. Marea de nisip, ca si coama īnghetata a muntilor sīnt natura īn sta­re pura, asa cum a iesit ea din mīinile Creatorului.

39  Louis Lavelle, Le mal et la soujfrance, 141, apud Les Feux du Desert, texte adunate de Daniel-Ange, Remy Magermans, Anden-ne, Belgique, 1975, voi. I (Solitudes), p. 579. Volumul ofera o am­pla colectie de texte despre experienta pustiei.

40  Enneada VI, 9, 11.

143

Asupra lor se poarta īnca Duhul lui Dumnezeu, asa cum se purta pe deasupra apelor la īnceputul lumii/'41 īntr-o a doua instanta, desertul apare īnsa ca o parabola a lumii. El nu e "īn afara" ei, ci e, dimpo­triva, expresia chintesentiala a dezolarii ei, dupa iz­gonirea din Rai. "Lumea" nu e, īn definitiv, decīt un loc hartuit de demoni, un loc de pasaj si de "īncer­care", un teritoriu pustiit, ca urmare a caderii ori­ginare. Din aceasta perspectiva, nu se mai poate spune despre calugarul care se retrage īn desert ca "abandoneaza" lumea: īn fapt, el o asuma īn varian­ta ei ultima, īn apogeul vidului ei. Desertul e, cu alte cuvinte, lume comprimata, dezgolita, fara ornamen-tica īnselatoare a "stafajului" ei social. Jean Meyen-dorff observa ca istoria creatiei a īnceput īntr-o gra­dina somptuoasa, īn vreme ce Vestea cea Buna e proferata īntr-un desert. Calugarul reface, īn desert, traseul "īngerului" Ioan Botezatorul, anuntīnd Pa-rusia.42 si nu putem reflecta īndeajuns asupra fap­tului misterios ca diavolul a iesit victorios īn Rai, urmīnd sa fie īnfrīnt īn pustiu, adica la el acasa.43

41 Cf. L'Ermitage. Spiritualite du Desert, par un Moine, text dac­tilografiat [1966], pp. 4-5. Cf. si infra, p. 6: "Pentru tine, desertul nu e un loc, ci o stare a sufletului. In asta consta dificultatea lui. E o singuratate al carei centru esti tu, cel īn care absenta omului si a vanitatilor sale a creat o prima zona de tacere. īn stepa, nu se aude decīt un singur sunet: vīntul. E - cum spune un proverb arab - plīnsul desertului care ar vrea sa fie prerie."

42 Jean Meyendorff, op. cit., pp. 12-13.

43 Cf. Eucher de Lyon, De laude eremi. PL 50-702 D, apud Les Feux du Desert..., p. 403: "īn desert i-a hranit Iisus pe ai sai cu pīine..."

144

īn singuratate, o consistenta aparte capata, o data cu figura dusmanului, figura īngerului, aliatul cel mai īnsemnat al monahului, īn "razboiul nevazut" care īi sta dinainte. Monahul traieste īn pustie ca un īnger, alaturi de īngeri. Isaac sirul vorbeste despre "pustnicii care au prefacut pustia īn cetate si au fa­cut-o locuinta a īngerilor"44. Iata si marturia lui Ioan Scararul: "Anahoretul se deosebeste de monahul ce duce o viata īn comun (...); acestuia īi ajuta īngerul, pe cīnd celui de al doilea īi ajuta deseori celalalt (adi­ca cel ce traieste īmpreuna cu el īn comunitate). Pu­terilor inteligibile (īngerilor) le place a salaslui īn sufletul isihastului si a sluji īmpreuna cu el Dom­nului. (...) Cel ce traieste singuratic are nevoie de o putere īngereasca.. ."45 E nevoie de o putere īnge­reasca si ca sa īnfrunti puterile raului. īn desert, pustnicii īndeplinesc, ca si īngerii, un dublu oficiu: sīnt preoti si razboinici. Extrema contemplativitate se combina cu extrema actiune. Avem de a face cu o veritabila "cavalerie spirituala", cu o ostire subtila, care ia cu asalt "Graalul", rezistīnd fortelor uzurpa­toare. Desertul e teatrul de desfasurare al unui raz­boi sfīnt. Un razboi aspru, purtat īntr-o mare tace­re, īn a carei solemnitate e greu sa deosebesti oamenii de īngeri.

E momentul sa fac o precizare despre natura as­cezei. Opinia generala īsi ia distante fata de orice straduinta ascetica, construind un dezavantajos con-

44  Filocalia, X, pp. 47-48.

45 Ioan Scararul, Scara Raiului, trad. Mitropolit Nicolae Cornea-nu, Editura Amarcord, Timisoara, 1994, pp. 473 si 474.

145

W

trast cu "normalitatea" vietii cotidiene, cu "firescul", īn cel mai bun caz, se admite componenta etica a diferitelor forme de abstinenta: a fi cumpatat, a nu te mīnia, a evita desfrīul, lacomia, vanitatea, a-ti do­mina instinctele si apetiturile par componentele "no­bile" ale oricarei vieti cu adevarat "frumoase". Chiar si nepracticantii admit, ipocrit, validitatea unor ast­fel de exigente. Dar efortul ascetic al monahului n-are nici o legatura cu moralitatea stravezie, filis-tina, a acestei cumintenii de pension. Judecate pe un asemenea fundal, nevointele anahoretului nu depa­sesc etica virginala a unui club de fete batrīne, dupa cum, judecate pe fundalul "normalitatii" curente, ele ramīn simple extravagante. Asceza luptatorului din desert, din desertul singuratatii si al lumii, e, īn re­alitate, o manevra militara. Ea īsi propune sa asi­gure agregatului uman o conditie de front. Controlul energiilor fizice si sufletesti, reducerea "consumu­lui", perfecta stapīnire a corpului si a emotiilor sīnt īnzestrarile minimale ale unui "combatant" efica­ce, īngerii n-au a se mortifica ascetic pentru a fi apti de lupta. Ei au prin natura ceea ce omul trebuie sa obtina prin initiativa si vointa proprii. A duce o "via­ta īngereasca" e a intra īn conditia nepatimitoare a īngerului, a reusi sa te tii īn mīna fara efort, cu na­turaletea unei vietati din alt regn. Ascetul tinde spre momentul īn care asceza e subīnteleasa, ca un nou fel de a fi. īn acel moment, ea nu mai e trudnica, chi­nuitoare, obsesiva, nu mai e "gymnosofie", concen­trare decerebrata asupra corpului, ci gratie cereas­ca, beatitudine. Ascetul adevarat e acela pentru care

146

problema ascezei nu se mai pune, tot asa cum ea nu se pune pentru ierarhiile ceresti. A te antrena pen­tru zborul mintii si pentru īnfruntarea unor puteri netrupesti, a reīnvata sa respiri īn spatiul rarefiat al vazduhului, a-ti omogeniza alcatuirea launtrica (de obicei "īmpartita", cum spune Sf. Pavel), pe scurt a te adapta la alta dimensiune ontica, acesta este "pro­gramul" pustniciei. Restul e fie pur masochism, fie eticism roz, fara miza si fara sens.

Pustnicia pe munte adauga temei singuratatii cī-teva note caracteristice. Daca desertul simboliza īn­tinderea oarba a lumii, muntele e, prin definitie, o imagine centrata. A sta "īn munte" e a te situa īn cen­trul universului manifestat, pe verticala unei axe care īngaduie accesul la toate nivelurile fiintei. Aflat īn vecinatatea piscului, īn vīrful piramidei, la "po­lul" de'sus, calugarul si-a apropriat un loc deasupra caruia cerul sta deschis.46 Pentru Ioan Chrysosto-mul, a fi calugar e "a alege muntele"47. "Daca esti ca­lugar, du-te īn munti!" īi spune avvei Arsenie o co­pila etiopiana.48 Autarhia solitara a īnaltimii e o emblema a neatīrnarii, a libertatii, a neconditiona-rii. Totodata, ea constituie ambianta optima a īntīl-nirii decisive. si Moise, si Avraam, si Isaac au avut

46  Dante situeaza Paradisul terestru pe vīrful unui munte. īn hinduism, vīrful muntelui e numit "locul adevarului"  (Sa-tya-Loka). Cf. Rene Guenon, Simboluri ale stiintei sacre, trad. de Mar­cel Tolcea si Sorina serbanescu, Humanitas, Bucuresti, 1997, cap. XXXI, pp. 211-214.

47 Omilii la Ev. dupa Matei, 7,7, Migne, Patrologia Graeca, 57,81.

48  Cf. Patericul, sau apoftegmele parintilor din pustiu, colectia alfa­betica, trad. Cristian Badilita, Polirom, 2003, p. 62 (Awa Arsenie, 32).

147

experientele transfiguratoare ale vietii lor pe mun­te. Sinaiul, Thaborul, Muntele pe care se rostesc Fe­ricirile, Muntele Maslinilor, Golgota, Carmelul sīnt tot atītea etape ale unui traseu spiritual complet. Efrem din Edessa socoteste ca, alaturi de pustie, mun­tele e locuinta privilegiata a celui care cauta "onoa­rea" lui Dumnezeu. Leul desertului si cerbul alpin (sau acvila) sīnt "figuri" ale unei regalitati neuzur-pabile, cīta vreme e pastrata distanta de asezarile omenesti de la oras sau "din vale".49

Muntele si desertul apar reunite īn imaginea sin­tetica a grotei sapate īn piatra. īn "inima" muntelui, īn materia dura a prezentei sale exterioare, caluga­rii īsi sapa chilii, salasuri ale ascunderii, "goluri" re­ceptive (si complementare) ale plinului stīncos. Sihas­trul trece dinspre coaja lumii spre tarīmul interioritatii, dinspre omul exterior spre īnger. Leontiu de Nea-polis povesteste despre doi tineri sirieni care, pe vre­mea lui Iustinian, calatoreau calare de la Ierusalim la Ierihon. Vazīnd mīnastirile sapate īn falezele de deasupra Iordanului, unul din ei īntreaba: "Cine sīnt oamenii care traiesc īn acele case de sus?" "Cum de nu stii?" - suna raspunsul. "Sīnt īngerii lui Dumne­zeu!"50 Se stia, asadar, pe vremea aceea, ca īngerii si calugarii alcatuiesc laolalta un punct de jonctiu­ne cu īnaltimile, un "munte de lauda" pe care se scurg catre ses mierea si laptele īmparatiei.51

49 Efrem de Edessa, apud hes Feux du Desert..., p. 500.

50 Cf. Peter Brown, Le renoncement a la chair, Gallimard, Paris, 1995, pp. 521-522.

51 Metafora apartine lui Bernard de Clairvaux (Predica LXXIII, 8, despre Cīntarea Cīntarilor).

148

Monachus quasi monoculus

Omul nu poate vedea Fata lui Dumnezeu si sa ra-mīna īn viata (Exodul 33,22). E "discriminarea" su­prema existenta īntre omul cazut si regnul angelic, īngerii vad neīncetat Chipul Suprem, traiesc cu fata spre El, "acoperiti de ochi" (asemenea Heruvimi­lor52), īntr-o infinita exuberanta a vazului.53 Esenta īngerilor este privirea - spune Sf. Augustin.54 "Isan-ghelia" pe care o vizeaza calea ascetica trebuie sa treaca dincolo de interdictia veterotestamentara si sa-1 puna pe calugar īn situatia exceptionala de a īm­partasi vazul īngeresc. "Calugarul trebuie sa fie tot numai ochi, asemenea Heruvimilor si Serafimilor."55 Dar despre ce "ochi" si despre ce "vedere" e vorba, cīta vreme admitem ca īngerii sīnt "inteligente" ne­trupesti? E vorba, īn formularea lui Isaac sirul, de­spre "ochiul stravazator sau īntelegator"56 cu care putem "vedea" īnsesi ierarhiile ceresti. "Organul" acesta supra-firesc se dobīndeste prin exercitiu si ru-

52 Ezechiel 10, 12.

53 Despre universalitatea polioftalmiei sacre, analogon al ce­rului nocturn, plin de stele, cf. Raffaele Pettazzoni, "Le corps par-seme d'yeux", īn Zalmoxis, revista de studii religioase, publicata sub conducerea lui Mircea Eliade, I, 1938, pp. 3-12.

54 Migne, Patrologia Latina, 36, 331: Nihil sunt angeli, nisi viden-do te ("īngerii nu sīnt nimic daca nu te vad").

55 Bessarion (sec. al XV-lea), īn Migne, Patrologia Graeca, 65,141 D. Pe aceeasi tema, e citat frecvent, ca sursa, Origene: "Cīnd pri­vim (prokopsomen), sīntem la fel cu īngerii" (Corpus Berolinense, Ori-genes, IV, 78, 16).

56 Filocalia, X, p. 343.

149

gaciune: "Sufletul care se osteneste īn priveghere (...) are ochi de heruvim, ca sa se atinteasca si sa ca­ute pururi la privelistea cereasca."57 si mai depar­te: ".. .roaga-te ca sa cīstigi ochi īn toata purtarea ta"58 (s.ra., A.R). Ni se semnaleaza, īn mod limpede, do-bīndirea unei facultati care transcende, īntr-un de­licat amestec de smerenie si īndrazneala, conditia obisnuita. Mai aproape de firea īngerului, caluga­rul e cu un pas mai aproape de Dumnezeu īnsusi (īn al carui nume - Theos - Calist Catafygiotul per­cepea verbul "a vedea", theorein)59. "...Indraznirea catre Dumnezeu este un fel de ochi al rugaciunii, sau o aripa, sau o atīrnare minunata."60

Prestigiul vazului e unanim si stravechi. "Mare­le simt" i se spunea īn Grecia antica. Legat nemij­locit de practica destinsa a contemplatiei, organ prin excelenta al "vietii de spectator" (theoretikds bios), aflata dincolo de contingentele vietii "practice", va­zul e īntr-un raport de vecinatate cu intelectul, daca nu chiar īntr-unui de identitate simbolica.61 Este sim­tul cel mai putin legat de corporalitate. Toate cele­lalte simturi implica, īntr-o masura mai mica sau

57 Isaac sirul, Filocalia, X, p. 157.

58 Ibid., p. 347. Cf. si comentariul lui Dumitru Staniloae (n. 425a) despre purtarea care trebuie "sa-ti fie ca o vedere".

59 Filocalia, Vili, p. 400.

60 Calist Angelicude, Filocalia, VIII, p. 379.

61 īn ceea ce urmeaza, nu facem decīt sa expunem rezumativ cīteva date de reflexie "traditionala" asupra analogiei "ochi-inte-lect", respectiv "vaz-intelectie". Pentru orientare, cf. Frithjof Schu-on, L'Oeil du Cceur, Dervy-Livres, col. "Mystiques et religions", Pa­ris, 1974, pp. 13-19.

150

mai mare, un contact epidermic cu stimulul pe care īl selecteaza. Gustul si pipaitul anuleaza, prin atin­gere, intervalul dintre analizator si obiect, iar mi­rosul e de negīndit fara intimitatea amusinarii. Va­zul e singurul simt care lucreaza cu distanta. Distanta e chiar o preconditie a lui, "fenomenul lui originar". Numai vazul ne comunica existenta lucrurilor īn­departate si straine de interesele noastre vitale. Voin­ta proprie, intentia subiectiva au un rol restrīns. Vrei, nu vrei, esti "īn priza directa" cu vizibilul. E mult mai usor sa eviti un miros, un gust, o atingere, de­cīt o senzatie optica. Privirea poate focaliza, desi­gur, asupra unui obiect dat, dar ea livreaza si lucruri indiferente. Auzul presupune un stimul ofensiv, care ti se adreseaza, pe cīnd vazul īnregistreaza simpla prezenta. Accesul la lucruri situate dincolo de ori­zontul haptic (asa īncīt distanta sa fie un chip al dez-implicarii), calmul, statica privirii fac din exercita­rea ei o perfecta parabola a cunoasterii īn genere si o emblema a "obiectivitatii". Vazul, viziunea si īn­telegerea sīnt o suita conceptuala compacta. Califi­cam spontan ignoranta sau prostia drept forme de "orbire", asadar drept carente ale vizualitatii. Sa adaugam ca ochiul e apt sa capteze senzatia cea mai pretioasa si intelectualmente cea mai pura care este lumina. Instanta suprema, Dumnezeu, e reprezen­tata curent ca un ochi atoatevazator, caruia trebuie sa-i īntorci privirea prin rugaciune. Rugaciunea īn­sasi e, cu alte cuvinte, o specie a rugaciunii, dupa cum este o specie a cunoasterii. Mi-aduc aminte de sfatul unui batrīn admirabil, estetician si poet, fost

151

diplomat, fost critic de arta, al carui nume (stefan Nenitescu) nu va spune, probabil, nimic: daca n-ai timp sa te rogi, e suficient sa tragi scurt cu coada ochiului spre icoana. Vasile Lovinescu, mai "meta­fizic" si mai "musulman", propunea o alta solutie: la amiaza, adica la douasprezece fix, arunca o pri­vire la zenit, spre locul soarelui, pentru "a centra" astfel timpul difuz al zilei. Analogia optica poate aduce sugestii semnificative si daca pornim de la substratul ei strict anatomic. Nu e īntīmplator ca aparatul nostru vizual e binocular, anume pregatit, parca, sa īnregistreze structura bipolara a lumii ma­nifestate. Polaritatea ochilor e reluata īn polaritatea intelectiei, care se distribuie īntre creier si inima. Ini­ma este, pīna la urma, principiul unificator al cu­noasterii spirituale, drept care se vorbeste de un "al treilea ochi", "ochiul inimii" (oculus cordis), cel care, reactivat, priveste īn ochiul lui Dumnezeu. Numai "ochiul" inimii vede "soarele" inteligentei. Nu vom reface, acum, istoria unui topos atīt de bogat cum e acesta. Despre ochiul unic, "ochi spiritual", ochi "al inimii", "ochi interior" se pot aduna marturii din Platon {Republica, 533 d), Plotin si Sf. Augustin (Enarr. in Ps. 44), din Ioan Scararul, Grigore de Nazianz si Nicolaus Cusanus (Idiota de sapientia, II, 29,19), din spatiul crestin (cf., īntre altele, Sf. Pavel, Efeseni 1, 18), din cel musulman, hindus sau buddhist. Se ci­teaza texte īn care calugarul, antrenat sa-si rafine­ze simtul intern, sa vada cu ochiul launtric devenit singurul sau ochi, e numit "cel chior", cel care nu mai are decīt ochiul unic al vazului duhovnicesc: mo-

152

nachus quasi monoculus.62 Ochiul ascuns, cu care mo­nahul vede, asemenea īngerilor, Fata lui Dumnezeu, e o forma de "supra-sensibilitate" aparuta ca reflex al "sensibilitatii" dumnezeiesti. Ochiul inimii e īn­susi ochiul divin, ochiul prin care Sursa, reactivata īn interiorul ascetului, se vede pe ea īnsasi.63

Veghe si rugaciune

Ochiul inimii, spre deosebire de ochiul lumesc, nu se īnchide niciodata. īngerii si calugarii sīnt, prin de­finitie, fiinte veghetoare: nu e destul sa spunem ca "nu dorm", caci a nu dormi e o determinare negati­va, o "performanta" pasiva (nici diavolii nu dorm...). īngerii si calugarii practica veghea, o extind la nive­lul īntregii constiinte, fac din ea o virtute ofensiva. Veghea devine astfel "trezvie", vigilenta spirituala, beatitudine neodihnita. "E la fel de greu sa convingi

62 Cf. Dom Jean Leclercq, "Etudes sur le vocabulaire monasti-que du Moyen Āge", īn Studia Anselmiana 48, Romae, 1961, p. 22, apud M.-M. Davy, Le moine et l'ange..., pp. 124-125. Corelativul in­ferior al mono-oftalmiei spirituale se exprima īn simbolismul vi­ziunii "ciclopice"; pe nivelurile subalterne ale fiintei, "intuitia in­telectuala" e īnlocuita de "instinct".

63  Pentru a sublinia universalitatea motivului, reproducem (dupa F. Schuon, op. cit., p. 17, nota 14) un ecou "exotic" al ei: mar­turia unui īntelept din tribul siucsilor ogalalla: "Sīnt orb si nu vad lucrurile acestei lumi; dar cīnd vine asupra mea Lumina de Sus, ea īmi lumineaza inima si dintr-o data vad, caci Ochiul inimii mele (Chante Ishta) vede tot. Inima e sanctuarul īn centrul caruia se ga­seste un spatiu infim. īn acest spatiu locuieste Marele Spirit si aces­ta e Ochiul. Ochiul Marelui Spirit e cel prin care El vede tot si prin care noi īl vedem pe El."

153

un monah, un «om rīvnitor» sa doarma, pe cīt e de greu sa convingi sa doarma un īnger" - spune as­cetul teban Dorotei.64 De la Sf. Augustin (dupa care "cel ce foloseste statornic, cast si nevinovat veghea de noapte duce, fara īndoiala, viata īngerilor") la marii Parinti ai Rasaritului, si la Sf. Benedict de Nur-sia (sic stemus ad psallendum, citim īn Regula sa, "ast­fel stam īn picioare [treji] cīnd cīntam psalmii"), se pot invoca nenumarate texte pentru care "a veghea", "a sta īn picioare" si "a te ruga" sīnt sinonime si de­semneaza activitatea principala a īngerilor si a imi­tatorilor lor pamīntesti. A planta, īn pustiul lumii cazute, verticala unei prezente slavitoare e vocatia angelica a oricarui calugar. Cel care sta drept cīnd se roaga anticipeaza postura celui judecat la sfīrsi-tul timpului, dar si īnvierea, īnaltarea finala.65 īn as­teptarea acestui eveniment, operatia liturgica esen­tiala este lauda Creatorului, binecuvīntarea autoritatii Lui. E ceea ce sīnt chemati sa faca īngerii, calugarii si sufletele credinciosilor, asa cum o proclama Psal­mul 103 (20-22): "Binecuvīntati pe Domnul, īnge­rii Lui (...), Binecuvīntati pe Domnul toate ostirile Lui (...), Binecuvīnteaza, suflete, pe Domnul!" Ru­gaciunea si lauda sīnt ocupatii caracteristice pentru cei aflati, ca oamenii si ca īngerii, īn conditia inter-

64 Cf. Paladie, Istoria Lausiaca (Lavsaicon), trad. Pr. Prof. Dr. Du­mitru Staniloae, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1993, p. 18.

65 Teologul german are la īndemīna semnificativa corelatie ling­vistica īntre Stehen, Aufrechtsstehen si Auferstehen. Cf. E. von Se-verus, op. cit., p. 68.

154

valului. Biserica īnsasi, administrīnd aceste ocupa­tii, este o functie a intervalului, o cale, o interme­diere īntre Ierusalimul terestru al iudeilor si cel ce­resc (acea "cetate statatoare", polis menousa, despre care vorbeste Sf. Pavel66), ai carui cetateni sīnt īn­gerii si sfintii.67 īn Biserica (la fel ca īn mundus ima-ginalis) se īntīlneste lumea de sus cu lumea de jos, iar īntīlnirea aceasta profeteste comuniunea lor ul­tima. Slujba care se oficiaza īnauntrul Bisericii este si ea un teritoriu al īntīlnirii. Prin ea, oamenii par­ticipa la slujba care se oficiaza neīncetat īn preajma Tronului divin (cf. Apocalipsa, cap. 4), īn vreme ce, pe de alta parte, īngerii participa la liturghie, ala­turi de oameni.68 īn ambele cazuri, se confirma ti­tulatura de "īmpreuna slujitori" data ierarhiilor si credinciosilor. Regele David, laudīnd pe Domnul, are constiinta ca o face īn prezenta īngerilor (Psalm 138,1). Sf. Vasile cel Mare atribuie, de altfel, īnge­rilor compozitia Psaltirii, iar Grigorie Palama nu­meste orice forma de rugaciune "liturghie īngereas-

<* Evrei 13,14.

67 Sf. Augustin si Grigorie cel Mare folosesc adesea pentru "īn­ger" termenul civis.

68 O lucrare deja clasica despre relatia dintre īngeri si cultul bisericesc este Das Buch von den Engeln a lui Erik Peterson (bei Ja-kob Hegner in Leipzig, 1935). Cf. si Lothar Heiser, Die Engel im Glauben der Orthodoxie, Paulinus-Verlag, Trier, 1976, Sophie Dei-cha, "Presence des anges dans la liturgie et la spiritualite de l'Egli-se Orthodoxe", īn Burghard Fischer, Barbara Hallensleben, Gui-do Vergauwen (ed.), Un ange passe..., Institut d' Etudes CEcumeniques de l'Universite de Fribourg, Suisse, 1999, pp. 79-86. De asemenea, īn aceeasi culegere (pp. 87-91), textul lui Bruno Biirki, "Les an­ges concelebrants". Cf. si Suso Frank, op. cit., pp. 74-96.

155

ca"69. "Monahul se face prin rugaciune asemenea īngerilor", spunea de asemenea Evagrie Ponticul.70 Trisaghionul, Heruvikonul, psalmodierea, imnolo-gia, cīntarile īn genere sīnt, toate, imitatii, preluari, concelebrari ale rugaciunilor din ceruri. īn rugaciu­nea pe care o face preotul īn timpul Vohodului mic (Intrarea cu Sfīnta Evanghelie) se vorbeste despre īngerii care intra īn Biserica pentru a slavi, alaturi de oameni, bunatatea lui Dumnezeu.71 Sf. Ioan Gura de Aur comenteaza cutremurat acest episod: "Gīn-deste-te līnga cine stai si īmpreuna cu cine chemi numele Domnului: cu heruvimii. īnchipuieste-ti īn ce cor intri, si va fi de ajuns ca sa te simti īndemnat la trezie (nepsis) si sa-ti dai seama ca, īmbracat īn­tr-un corp de carne, ai fost totusi socotit vrednic sa slujesti alaturi de puterile netrupesti pe Stapīnul co­mun al tuturora. Nimeni nu trebuie sa se alature cu usuratate imnurilor sfinte si tainice."72

Idealmente, omul religios ar trebui, chiar ca sim­plu mirean, sa nu piarda nici o clipa contactul cu registrul atotīntemeietor al transcendentei, sa-si tra­iasca fiecare gest īn dialog cu instanta suverana, sa i se dedice. Fiecare moment de viata ar trebui sa fie

69 Cf. Filocalia, VII, p. 224.

70 Cf. Filocalia, l, p. 89.

71  "Stapīne, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai asezat īn ceruri cetele si ostile īngerilor si ale arhanghelilor, spre slujba sla­vei Tale, fa ca īmpreuna cu intrarea noastra sa fie si intrarea sfin­tilor Tai īngeri, care slujesc īmpreuna cu noi si īmpreuna slavesc bunatatea Ta."

72 Jean Chrysostome, Sur l'incomprehensibilite de Dieu, omilia IV, 408-415, īn col. "Sources Chretiennes", 28 bis, p. 261.

156

o lauda a Datatorului de viata. Calugarii preiau, īn numele īntregii comunitati, raspunderea si exerci­tiul acestui tip de comportament, care reprezinta īn­sasi normalitatea. Ei stiu, ca Hildegard von Bingen, ca lumea creata e alcatuita din cīteva melodii reu­nite: faptele oamenilor, fosnetul naturii si cīntarea īngerilor. si īncearca sa fie la īnaltimea acestui con­cert, sa con-sune cu armonia sarbatoreasca a vazu­telor si nevazutelor.

5. ĪNGERII, MUZICA LUMII SI NAŢIUNILE*

Din pacate, īmi īncep conferinta cu un handicap greu de depasit: nu va cunosc. Faptul ca sīnteti la Lucerna pentru o luna de muzica spune, desigur, multe despre bunul dumneavoastra gust, dar nu ga­ranteaza deloc unanimitatea opiniilor dumneavoas­tra cu privire la ierarhiile īngeresti. Pentru unii, īn­gerii sīnt, probabil, o simpla metafora, pentru altii - supravietuirea palida a unei figuratii medievale, pentru altii, īn sfīrsit, o tema culturala īntre altele. Vor fi fiind, pe de alta parte, printre dumneavoas­tra, si credinciosi, pentru care existenta īngerilor e un fapt de experienta, confirmat de doctrina Bise­ricii si īntretinut prin rugaciune. Asa stīnd lucruri­le, e foarte greu sa gasesti tonul care sa multumeas­ca pe toata lumea, navigīnd īntre scepticismul luminat al unora si pietatea inflexibila a altora. E o dificultate de care s-au izbit spirite mult mai exer­sate decīt mine. Karl Barth de pilda, care formulea­za astfel, īn Dogmatica sa, dilema angelologului: "Cum sa ataci un asemenea subiect fara sa risti stīn-gacia, cum sa fii prudent fara sa treci cu vederea ceea ce trebuie vazut, cum sa faci pentru a nu spune prea

* Varianta revazuta a conferintei rostite īn deschiderea Festi­valului de Muzica Simfonica de la Lucerna, 15 august 2001.

158

mult, spunīnd totusi tot ce e de spus? Cum sa fii īn acelasi timp disponibil si precaut, critic si naiv, lim­pede si moderat?"1

Am īnsa si doua avantaje. īntre īngeri si muzica e o relatie veche. īntr-un anumit sens, ocupatia su­prema a ierarhiilor ceresti este cīntatul. Organizati īn coruri si orchestre sublime, ei lauda necontenit lumea creata si mai ales pe Creatorul ei, īnzestrati cu glasuri perfecte si cu instrumente muzicale adec­vate imnologiei, din categoria trīmbitei (tuba) mai cu seama. O spune Evanghelia dupa Matei īn capi­tolul 24: Et mittet angelos suos cum tuba et voce mag-na. ("si va trimite pe īngerii Sai, cu sunet mare de trīmbita.") Vorbind īn aceasta sala despre īngeri, vorbim, asadar, despre subiectul potrivit la locul po­trivit. Un al doilea avantaj de care voi uza este ace-

1 Cf. Karl Barth, Die kirchliche Dogmatik, voi. III/3, 1950. Do­cumentatia textului e recoltata din: Jean Danielou, Les Anges et leur mission d'apres les Peres de l'Eglise, Chevetogne, 1953; Reinhold Hammerstein, Die Musik der Engel. Untersuchungen zur Musikan-schauung des Mittelalters, Francke Verlag, Bern u. Miinchen, 1962; Otto Hophan, Die Engel, Raber & Cie, Lucerna, 1956; Erik Peter-son, "Le probleme du nationalisme dans le Christianisme des pre-miers siecles", īn Dieu vivant, nr. 22,1952, 3, pp. 86-106, reluat īn Danielou, op. cit., pp. 155-169; Heinrich Schipperges, Die Welt der Engel bei Hildegard von Bingen, Otto Miiller Verlag, Salzburg, 1963. Cf. si M. Schneider, "Die musikalischen Grundlagen der Spharen-harmonie", īn Acta Musicologica, 1960, pp. 136-151, si Edgar Wind, "Gafurius sull'armonia delle sfere", īn Misteri pagani del Rinasci-mento, Milano, 1985, pp. 323-327. Vezi, de asemenea, Luca Bianchi si Eugenio Randi, Verites dissonantes. Aristote a la fin du Moyen Age, col. "Pensee antique et medievale", Editions Universitaires de Fri-bourg, Suisse, Editions du Cerf, Paris, 1993, cap. VI: "Harmonie, musique et theodicee entre le XIIIe et le XIVe siecle", pp. 195-235.

159

la de a dubla exotismul temei prin exotismul obīr-siei mele. Vin dintr-o tara est-europeana, despre care, īn genere, se stie la fel de putin cīt se stie si de­spre īngeri... Un teolog protestant din secolul tre­cut - cīnd practica demitizarii lua deja proportii spectaculoase - era de parere ca īngerii nu sīnt de-cīt niste "lilieci metafizici". (Remarc, īn treacat, ca teologul cu pricina se numea Hase, adica iepure...) Ei bine, īn acest caz competentele mele sīnt legiti­me. Vin din Romānia, cunoscuta, īndeobste, ca tara lui Dracula, adica a liliecilor vampiri. Am deci drep­tul sa adaug acestor tenebroase zburatoare putina metafizica.

Cognitio matutina si musica coelestis

Nu vom merge totusi atīt de departe cu metafizica īncīt sa ne blocam, de la bun īnceput, īn īntrebari-cap-cana ca acelea despre numarul si sexul īngerilor. Nu ne vom angaja nici īn dezbaterea initiata de Parin­tii Bisericii cu privire la momentul facerii īngerilor, despre care Geneza nu vorbeste nicaieri īn mod di­rect. Vom admite īnsa ca, fiind creaturile cele mai apropiate de Creator, ei trebuie sa fi fost creati cei dintīi. La ei se refera, probabil, primul verset al Car­tii Facerii cīnd vorbeste de "cer" ("La īnceput a fa­cut Dumnezeu cerul si pamīntul"), sau cel de-al trei­lea verset, cīnd vorbeste despre "lumina" ("Sa fie lumina..."). E limpede ca nu de lumina obisnuita e vorba, cea pe care o va institui abia a patra zi a crea­tiei, o data cu facerea Soarelui si a Lunii. E vorba

160

de o lumina pre-cosmica, simplu reflex al Luminii lui Dumnezeu. Despre īngeri se vorbeste adeseori, si īn textele sacre, si īn textele comentatorilor, ca de­spre niste "lumini si oglinzi" ale Creatorului. Ei apar ca o jerba de scīntei stralucitoare (scintillae), gravi-tīnd īn jurul Focului originar. Religiile pre-crestine erau īnclinate, de aceea, sa-i identifice cu planete-le si stelele. In spatiul crestin, lumina din care sīnt facuti īngerii e aceeasi care se manifesta si īn lumi­na Duhului Sfīnt, Cel care coboara asupra oameni­lor ca o ploaie de flacari, si īn lumina Logosului, adi­ca a lui Iisus, si īn lumina īntelepciunii divine, pe care Vechiul Testament si traditia iudaica īn gene­re o socotesc anterioara lumii si partasa la facerea ei.2 īn traditia bizantina, īntelepciunea e, uneori, re­prezentata ca īnger.3 si putem spune ca, prin parti-

2 "Domnul m-a facut cea dintīi dintre lucrarile Lui, īnaintea celor mai vechi lucrari ale Lui. Eu am fost asezata din vecinicie, īnainte de orice īnceput, īnainte de a fi pamīntul. Am fost nascu­ta cīnd īnca nu erau adīncuri, nici izvoare īncarcate cu ape; am fost nascuta īnainte de īntarirea muntilor, īnainte de a fi dealuri­le, cīnd nu era īnca nici pamīntul, nici cīmpiile, nici cea dintīi fa-rīma din pulberea lumii. Cīnd a īntocmit Domnul cerurile, eu eram de fata; cīnd a tras o zare pe fata adīncului, cīnd a pironit norii sus si cīnd au tīsnit cu putere izvoarele adīncului, cānd a pus un hotar marii, ca apele sa nu treaca peste poruncile Lui, cīnd a pus temeliile pamīntului, eu eram mesterul Lui, la lucru līnga El, si īn toate zilele eram desfatarea Lui, jucīnd neīncetat īnaintea Lui, jucīnd pe rotocolul pamīntului Sau, si gasindu-mi placerea īn fiii oamenilor" (Pildele lui Solomon 8, 22-31).

3 Ci. Jean Meyendorff, "L'iconographie de la sagesse divine dans la tradition byzantine", īn Cahiers Archeologiques, X, 1959, pp. 259-277.

161

ciparea lor la esenta Luminii, īngerii sīnt, īntr-ade­var, primele si singurele creaturi care asista, ca si īn­telepciunea si o data cu ea, la facerea lumii. Ei sīnt martori ai īnceputului, asa cum vor fi si martori ai sfīrsitului. Iar simtamīntul dominant al martorului, al celui care sta īn preajma Creatorului īn timp ce acesta lucreaza, este euforia, īncīntarea, dansul. Lu­mina devine muzica, lumina sonora. Fiecarui gest creator īi raspunde, ca un ecou, jubilatia simfonica a spectatorilor ceresti. īngerii sīnt cutia de rezonan­ta a Creatiei, nimbul ei acustic. Cīntarea lor nu este īnsa doar expresia bucuriei, comentariul gratios al reusitei divine. Ea este totodata o forma de cunoas­tere. Cunoasterea angelica e definita de teologii me­dievali drept cunoastere aurorala, cognitio matutina. Ea rezulta din tocmai faptul ca īngerii au apucat sa vada lumea ca pe un ansamblu īn curs de constitui­re, īn vreme ce oamenii nu o pot vedea decīt ca pe un ansamblu īncheiat. īngerii sīnt prezenti īn mo­mentul nasterii lumii. Au, astfel, prilejul si privile­giul de a cunoaste īnceputul, procedura de consti­tuire, facerea ca act īn desfasurare, nu ca opera finita. Martori ai "diminetii" lumii, īngerii stiu, si o confir­ma prin imnurile lor, ca perfectiunea cosmica e de natura muzicala. Cu alte cuvinte, muzica nu e un or­nament colateral al lumii, ci modul ei de a fi, mode­lul ei. Lumea e "buna" - cum spune textul biblic -pentru ca e or do, ordine vie. Iar ordinea īnseamna proportie, raport numeric corect, armonie. Pus īn miscare, marele mecanism al universului devine un urias instrument muzical, sursa a unei melodii per-

162

petue. Aceasta e "muzica sferelor" de care vorbeau pitagoreicii, musica perennis, concertul cosmic. Daca nu-1 mai auzim este pentru ca, prezent īnca din cli­pa nasterii īn urechile noastre, a devenit un mediu sonor indiscernabil, subīnteles, asemenea luminii care face posibil vazul, fara sa poata fi vazuta ca atare. Sīntem integrati, prin urmare, īntr-un mare "cīmp" muzical, īntr-o structura polifonica si ne putem as­tepta ca fiecare nota falsa care s-ar strecura īn acest īntreg sa fie prompt amendata.

Sa recapitulam: lumea este o fraza muzicala. Ea are "sunetul" operei perfecte. Cum spune Hildegard von Bingen, o calugarita cu dar vizionar din seco­lul al XH-lea, "fiecare element are, asa cum a fost rīn-duit de Dumnezeu, sunetul sau. Laolalta, ele rasu­na ca versul acompaniat de titera, īntr-o unica armonie". Nu exista, prin urmare, nimic creat care sa fie mut. Boethius vorbea despre o musica mun-dana, reflex al unei musica coelestis, supra-munda-na si trans-sonora. Musica mundana produce, ana­logic, o musica humana, care e totuna cu armonia interioara a sufletului. īntr-o lume care cīnta, indi­vidul uman trebuie sa se īnscrie cu propria sa me­lodie. "Caci" - o citam din nou pe Hildegard von Bingen - "sufletul omului e purtator de eufonie si, prin natura sa, sonor (symphonizans); de aceea, el se īntristeaza adesea cīnd īsi aude sunetul de la īnce­puturi". O imitatie a muzicii cosmice si a muzicii sufletelor este si muzica liturgica, ai carei teoreticieni timpurii (Aurelianus Reomensis de pilda, īn seco­lul al IX-lea) iau ca "reper" "performanta" coruri-

163

lor īngeresti. īngerii apar, de altfel, la tot pasul, ca fiind liantul providential al īntregului sistem muzi­cal despre care vorbim. Ei īnsotesc "sunetul" lumii cu un neīntrerupt comentariu laudativ, de o mare bogatie tipologica: Sanctus, Gloria, Kyrie, Hymnus, Ju-bilus, Psaltus, Alleluja. īn numar indefinit, īngerii re­usesc totusi sa functioneze ca o orchestra unitara. Organizati ierarhic, ei con-suna pe mai multe nive­luri, īsi raspund antifonic (alter ad alterum), con­struiesc polifonii savante {angelica concordia). Sub im­pulsul si dupa modelul lor, totul cīnta, pentru ca totul e īn relatie cu o instanta īngereasca. "Toate lu­crurile" - spune cartea lui Enoh - "īsi au īngerul lor: vremurile, anii, marea si rīurile, fructele si iarba, za­pada si norii, stelele".

Tabloul acesta al lumii pacatuieste totusi prin su­blimitate. Putem fi cu totii de acord ca proiectul di­vin a fost un proiect optim, fara fisuri dizarmoni-ce. Dar e la fel de evident, pentru toata lumea, ca nu traim īntr-un paradis. īn muzica generala se aud des note false. si oricīt s-ar stradui politicienii de buna-credinta sa institutionalizeze exigenta armo­niei sub nume solemne ca ONU, OSCE, NATO, UE etc, efectul global ramīne precar. Umanitatea are, frec­vent, aspectul unui cor īn deriva, al unei orchestre prost, sau deloc, dirijate. Nu se pune problema sa inventariem dezacordurile acute si cronice al lumii de azi. Vom alege, pentru a doua parte a conferin­tei noastre, unul singur: dezordinea "sonora" pro­vocata īn imediata noastra vecinatate de cearta na­tiunilor, respectiv de stridenta nationalismului. īn

164

aparenta, ne īndepartam brusc de tema pe care am anuntat-o. īn realitate, asa cum veti vedea, vom con­tinua sa vorbim despre īngeri...

īngerii natiunilor si erezia nationalista

Toti marii īnvatati ai crestinismului timpuriu sīnt de parere ca, īn economia divina, fiecare semintie īsi are īngerul ei pazitor. Nu doar individul uman are, prin urmare, un īnger, ci si poporul din care face parte. Iata, īn acest sens, un pasaj semnificativ din Vasile cel Mare (secolul al IV-lea): "stim īnca de la Moise si de la Profeti ca exista īngeri īnainte-statatori ai tu­turor natiunilor... Aceste capetenii si guvernatori pusi sa ocroteasca si sa supravegheze popoarele ce li s-au dat īn grija sīnt fara de numar." Origene are dreptate sa spuna, la rīndul lui, ca aceasta opinie se sprijina pe marturia directa a textelor sacre. Pro­fetul Daniel (10,13-21) vorbeste despre īngerul Gre­ciei si despre īngerul Persiei, care se īnfrunta ori de cīte ori popoarele lor intra īn conflict. Texte asema­natoare se gasesc si īn Faptele Apostolilor, īn felu­rite surse iudaice sau īn Deuteronom. Din versiu­nea Septuaginta a acestuia din urma (32,8-9) aflam ca Dumnezeu a distribuit fiecarui popor cīte un īn­ger protector, pastrīnd pentru Sine responsabilita­tea poporului lui Israel. Comentarii iudaice la legen­da Turnului Babei (Testamentum Nephtali) precizeaza ca raspīndirea pe īntreg pamīntul a urmasilor lui Noe s-a facut cu ajutorul unei armate de 70 de īngeri, care i-a īnvatat pe oameni 70 de limbi diferite. Origene

165

considera si el ca, la originea limbilor nationale, stau īngerii.4 Sīntem, asadar, īndreptatiti sa ne imaginam ca la temelia fiecarei comunitati etnice se afla un principiu spiritual, un īnger, care se exprima īn fe­lul de a fi al respectivei comunitati, īn destinul ei istoric, īn limba si cultura ei. S-au facut, de-a lun­gul timpului, tot felul de speculatii cu privire la pro­tectorii probabili ai fiecarei tari. Am vazut ca Israe­lul se simte sub controlul direct al lui Iehova. Din alte texte, rezulta ca rolul lui Iehova e preluat, une­ori, de Arhanghelul Michael, definit ca "īnger al Domnului" (mal'ak Jahveh). E interesant, si nu lip­sit de o anumita ironie istorica, sa aflam ca, dintre natiunile moderne, cea care īsi revendica acelasi spi­rit tutelar cu Israelul (adica pe Arhanghelul Michael) e natiunea germana. īntr-o lucrare despre īngeri apa­ruta, īntīmplator, aici, la Lucerna, īn 1956, autorul ei, Otto Hophan, vorbeste si despre un īnger al El­vetiei: "Chiar si teritoriul tarii mele, Elvetia, īsi are īngerul sau pazitor; nu e nevoie de un arhanghel pentru un teritoriu atīt de mic. Dar īngerul nostru e cumsecade si pare sa surīda cu un umor blīnd di­naintea «camarazilor» lui supra-dimensionati..." īn asemenea masura se identifica īngerii neamurilor cu neamurile pe care le pastoresc, īncīt, potrivit tra­ditiei, ei vor fi chemati sa raspunda o data cu ele la Judecata de Apoi.

Faptul ca fiecare natiune se afla īn grija unui īn­ger ar trebui sa ne dea un sentiment de liniste īn-

4 Cf. infra, "īngeri si litere", pp. 204-206. 166

crezatoare. Realitatile ar trebui sa confirme acest sen­timent, īn asa fel īncīt istoria lumii sa arate ca o per­petua petrecere cīmpeneasca. Parintii Bisericii s-au īntrebat īnsa si ei, cum ne īntrebam si noi astazi, cum se explica razboaiele, ura inter-etnica, deriva tem­porara a cīte unei natiuni īnspre inumanitate. īn mare, putem vorbi de trei raspunsuri posibile. Unul este al Sfīntului Pavel: exista si īngeri cazuti, care, la un moment dat, se substituie protectorilor initiali ai po­poarelor. Ei devin "stapīnitorii acestei lumi" si se straduiesc sa-i īndeparteze pe oameni de Dumne­zeu. Un al doilea raspuns se refera la strategia ge­nerala a īngerilor (fie ca sīnt ai individului, sau ai unei colectivitati): ei au īnsemnate puteri spiritua­le, dar nu pe aceea de a manipula vointa omului. Da­rul suprem oferit de Creator creaturii sale privile­giate este libertatea. Iar pentru ca omul sa fie liber interior, el trebuie sa aiba posibilitatea de a alege īn­tre bine si rau, cu riscul implicit de a alege raul. La fel popoarele. īngerii lor nu au dreptul sa le īngra­deasca, īn vreun fel, liberul arbitru. Asta īnseamna ca orice popor īsi poate nesocoti, daca vrea, tutela angelica, lasīndu-se ispitit de impulsuri inferioare. Mai interesant, din punctul meu de vedere, este īnsa un al treilea raspuns. Poti gresi nu numai īntorcīnd spatele īngerului, ci, dimpotriva, idolatrizīndu-1, acor-dīndu-i o obedienta si un cult care, īn mod normal, nu se acorda decīt lui Dumnezeu. Acest tip de eroa­re repeta, īntru cītva, eroarea īngerilor cazuti. Cauza caderii lor a fost pornirea orgolioasa de a uzurpa tronul Tatalui, sentimentul ca sīnt egali cu El. Eroa-

167

rea nationalismelor agresive consta si ea īn supra­dimensionarea instantei nationale, īn amplasarea va­lorilor ei deasupra tuturor celorlalte valori. Natiu­nea ia locul iubirii de aproape, ia locul īntelepciunii, ia, la urma urmelor, locul lui Dumnezeu. Cīnd na­tiunea devine un Absolut, Absolutul devine relativ. Uitam ca "patria noastra este" - cum spune Apos­tolul Pavel - "īn ceruri" si facem din asezamīntul nostru pamīntesc un templu idolatru, o limita opa­ca, singura ratiune de a fi a vanitatii noastre.

Christos ca principiu supra-national. Pax messianica

Trebuie sa spunem ca Noul Testament amendeaza doctrinar un asemenea derapaj. Aparitia lui Chris­tos are, īntre altele, semnificatia unei masive ate­nuari a rolului pe care īl au de jucat īngerii īn isto­ria oamenilor. Textele spun, īn mod explicit (Efeseni 1, 21; Galateni 3, 25 etc), ca Iisus īsi subordoneaza cetele īngeresti, preluīndu-le functia. El este, de-a-cum īnainte, marele Mijlocitor īntre Dumnezeu si om, El devine interlocutorul ceresc al fiecarui indi­vid si al fiecarei natiuni. Christos se manifesta ca un principiu unificator, care pune īntre paranteze mul­tiplicitatea īngerilor. īn fiecare gest si īn fiecare vor­ba a Lui, se propune modelul unei comuniuni de alt tip decīt cea de sīnge, o comuniune spirituala, al ca­rei temei e de ordin universal, supra-etnic. Diferen­ta dintre lumea veche, dominata de īngeri, si lumea noua, a "revolutiei" christice, este diferenta dintre

168

"legiunea" natiunilor si omogenitatea comuniunii "īn duh". īn vreme ce īngerii natiunilor puteau in­tra īn conflict, puteau īncuraja excesul "diferentelor specifice" dintre neamuri, Iisus readuce īn prim-plan importanta  "genului proxim",  a asemanarilor. Efectul actiunii sale e, prin definitie, pacificator. Os­tirile angelice trebuie sa accepte o noua ordine "po­litica", ordinea unei pax messianica despre care se vorbeste cu deosebire īn epistolele pauline (Colo-seni 1, 20; Efeseni 1,10). Cei care, dupa īntruparea lui Christos, continua sa sacrifice spiritele nationa­le sīnt īn eroare. Pacatul lor este anacronismul: ei se comporta ca o secta politeista pe fondul unei ma­sive consolidari a monoteismului. Insist asupra aces­tui aspect al crestinismului, pentru ca, adeseori, toc­mai īn numele lui Christos se abuzeaza de o barbara retorica nationalista. (Sa ne gīndim, pentru a da un exemplu recent, la criza balcanica, colorata, īn buna masura, religios.) īn realitate, īntre credinta auten­tica si xenofobie e o contradictie radicala si e de mi­rare, din punctul meu de vedere, cum poate cine­va sa se declare crestin, īn vreme ce, pe de alta parte, pare sa creada ca Dumnezeu e nascut, dupa caz, la Belgrad, la Sarajevo, la Washington D.C. sau la Wup-pertal...

N-as vrea sa se īnteleaga ca, din perspectiva nou-testamentara, problema nationala trebuie dis­pretuita sau minimalizata. Apartenenta la o natiu­ne sau alta este un dat providential, asa cum este cu­loarea ochilor, statura si tot ce alcatuieste identitatea noastra particulara. Ca atare, aceasta apartenenta are

169

un sens si creeaza o raspundere. Nu te nasti īntīm-plator īntr-o anumita natiune: exista o marca desti-nala īn aceasta īmprejurare, exista o comunitate isto­rica cu ceilalti, exista, mai ales, formidabila comunitate de limba care leaga, īn adīnc, pe toti utilizatorii ei. si exista un rost al fiecarei natiuni īn istoria lumii care, neīmplinit, lasa vacanta o portiune importan­ta a acestei istorii. Identitatea nationala e un fapt de la sine īnteles, care lucreaza īn noi clipa de clipa. Na­tiunile sīnt o realitate foarte puternica īnca si diver­sitatea lor este "sarea pamīntului". De aceea, o anu­mita demagogie comunitara si o proasta īntelegere a "globalizarii" īncercīnd sa anticipeze o umanita­te vaga, incolora, stereotipa merg, de fapt, īmpotri­va evidentelor si īmpotriva bunului-simt. Problema nu este a abandona sau a eluda tema natiunilor, ci a o pune la locul ei, fara emfaza secolului al XlX-lea, fara idolatrie, fara obsesia confruntarii dusmanoa­se si a suprematiei exclusiviste. Asumarea identi­tatii nationale trebuie, cu alte cuvinte, sa ia chipul unei ofensive a creativitatii si nu pe acela al unei tri­viale competitii tribale. Pentru ca demonii care dor­miteaza īn sufletul tensionat al fiecarui popor sa nu iasa la iveala, īngerii natiunilor trebuie adusi sub controlul unui principiu mai īnalt decīt ei. Altfel spus, nu-ti vei onora cum se cuvine identitatea nationa­la daca nu vei lucra īn numele unor valori situate deasupra "localului", a idiomaticului, a etnicitatii pri­mare. A sluji, halucinat, īngerul natiunii e o erezie nefasta. A sluji, īmpreuna cu el, duhul comunitar e calea legitima, calea cu adevarat īngereasca...

As fi multumit daca, la capatul acestor conside­ratii, ati cadea de acord asupra faptului ca, vorbind despre īngeri, putem atinge probleme acute ale lu­mii contemporane. Ca, daca īnlaturam prejudecati­le curente, sentimentalismele minore, terminologia si sistematica rece ale unui anumit discurs teologal, angelologia dovedeste reale virtuti "operative" si poate constitui punctul de plecare al unei reflexiuni vii, intens stimulative. īngerii, carora, cum spuneam, li se atribuie dispersia natiunilor dupa episodul Tur­nului Babei, vor deveni, probabil, potrivit traditiei, si factorul coagulant al reunificarii planetare. Vom vorbi din nou, sub inspiratie angelica, o limba uni­ca, accesibila tuturor. Va fi aceasta limba - cum cre­de Origene - ebraica? Va fi, poate, o īnca necunos­cuta "limba a īngerilor"? Dar exista deja un limbaj pe care īl īntelege toata lumea, indiferent de natio­nalitate. E limbajul muzicii, un adevarat "idiom uni­versal", concurat - īn ecumenicitatea lui - numai de limbajul artelor vizuale. Orice concert e, de aceea, anticiparea comuniunii finale, de la sfīrsitul timpu­lui. si orice sala de concert e, totodata, o sala de re­petitie a īngerilor. Se spune ca trupul īngerilor este acoperit de ochi. Aici, la Lucerna, el e cu siguranta acoperit de urechi. Karl Barth nu s-a sfiit sa aproxi­meze chiar si preferintele muzicale ale cīntaretilor nevazuti: cīnd sīnt īn fata Tronului divin, ei cīnta Bach. Cīnd ramīn īntre ei, cīnta Mozart...

170

71 Experiente, tatonari, lecturi

Quid prodest nos de atigelids

spiritibus ista perstringef^/

si non studearnus haec

etiam ad nostros profectus

congrua considemtione derivare?

(Grigorie cel Mare, A 34-a omilie la Evanghelii)

"De ce ne e de folos sa īnfatisam

aceste lucruri despre spiritele īngeresti

daca nu ne-ar preocupa sa le orientari

chiar pentru cīstigul nostru

printr-o examinare potrivita?''

"Lumea spirituala"

"Dealurile acestea sīnt spinarea lui Dumnezeu. Daca asa arata spinarea Lui, gīnditi-va cīt de frumoasa trebuie sa-i fie fata."

Parintele Cleopa

Despre ceea ce numim īndeobste "lumea spiritului" nu avem reprezentari. O "lume" nu este īnsa cu ade­varat "lume" cīta vreme nu īngaduie o minima ex­presie topografica. Fara contur, fara componente dis­tincte, precis situabile, asadar fara diferentiere interna, orice "lume" sucomba īn abstractiune. Nu exista lume fara loc, chiar daca locul ei e īn afara spatiu­lui, si nu exista lume fara articulatie interioara, chiar daca aceasta articulatie e īn afara sensibilului. Pen­tru ca o lume sa fie lume, trebuie sa putem avea in­tuitia ei, sa o resimtim ca plauzibila, ordonata, orientata, autonoma. Ea trebuie, de asemenea, sa fie populata, sa nu ramīna īn conditia de receptacul pur, fara continut. O adevarata lume nu e niciodata un simplu cadru, un gol neutru, īncremenit īn virtua­litatea sa. Este "lumea spiritului" o astfel de lume? O putem descrie? Ne putem misca organizat īn te­ritoriul ei? Daca da, trebuie sa avem dovezi convin­gatoare, sa dam amanunte... Daca nu, avem de ales īntre un discurs amar despre limitele mintii noastre si un discurs "rezonabil" despre inexistenta unei lumi fara "sol fenomenologic", fara geografie, fara ana­tomie, fara metabolism analizabil, fara manifestari demonstrabile. "Lumea spiritului" e, asadar, fie inac­cesibila, fie inexistenta. si totusi, continuam sa ne

175

referim la ea. O invocam mereu, īncercīnd, de fie­care data, sa-i gasim un sens convenabil.

Pentru cei mai multi, "lumea spiritului" e o co­lectie de obiecte contingente, al caror pret rezulta din vaga lor asociere cu repertoriul valorii: carti, mu­zica, tablouri si statui. "Lumea spiritului" e, cu alte cuvinte, ceva care se depoziteaza īn biblioteci si mu­zee. Ea devine, īn fond, echivalenta cu lumea cultu­rii, o lume care se defineste polemic, īn contrast cu "trivialitatile" "lumii materiale". Una din marile su­perstitii ale dialogului nostru cu noi īnsine, cu lu­crurile dimprejur si cu feluritele chipuri ale vietii noastre porneste de aici: de la īntelegerea spiritu­lui ca instanta opusa ritos materiei. Pe aceasta di­hotomie, consolidata didactic si exaltata retoric, este construita toata filozofia proasta a lumii. Pe aceas­ta dihotomie se bizuie delirul tuturor eticismelor si ipocrizia religiozitatii de pension. Ironia face ca toc­mai marii contestatari ai materiei sa cultive pīna la fetisism atasamentul snob sau natīng fata de obiec­te, īntelese ca un soi de colivii materiale ale "spiri­tului". Personajul "spiritualizat" pipaie lacom legatu­ra cartii rare, cusatura tapiseriei si relieful crucifixului, avīnd grija ca īn acelasi timp privirea sa i se rastoar­ne extatic spre cer. Nu vom spune ca lumea cultu­rii si a obiectelor care o īntruchipeaza nu are nimic de a face cu "lumea spiritului". Ea este īnsa, īn cel mai bun caz, spirit obiectivat, oglinda farīmitata, urma ima­nenta a unei epifanii. Spiritul obiectiv ramīne absent din aceasta experienta. si pentru ca recurgem, iata, la termeni "tehnici", sa inventariem, īn treacat, si īn-

176

clinatia filozofilor de a identifica "spiritul" cu ideile. Construind sisteme, filozoful se flateaza de a crea lumi, lumi ale spiritului. Fata de lumea imediata, lumile acestea sīnt fie tautologice, fie descarnate, divagatorii, spectrale.

Alaturi de fauritorii de sisteme si de abstracto-rii de chintesente, mai exista fabricantii de utopii, pentru care "lumea spiritului" e o varianta īmbu­natatita a lumii istorice.

De departe cea mai antipatica e īnsa categoria acelora pentru care "lumea spiritului" e obiectul unei inflamatiuni sentimentale. Scuturati de emotivitati suspecte, pendulīnd īntre diafan si umid, ei nu se pot raporta la spirit decīt prin lesin. Uneori candizi, niciodata inteligenti, adevarate victime ale spiritu­lui (malefic), aceste monumente de surescitare com­promit grav orice īncercare de a reflecta cinstit asu­pra lumii spirituale. Din punctul lor de vedere (tocmai punctul din care nu se vede nimic), tot ce e inform, aproximativ, palid, lacramos si enigmatic e spirit. Metoda lor este frisonul, stilistica lor e un amestec de geamat si palpituri. Daca "lumea spiritului" ar semana, cīt de cīt, cu fantasmele acestor insi, frec­ventarea ei ar trebui interzisa...

Catre cine sa ne īndreptam atunci pentru a avea acces la aceasta lume? Care sīnt "expertii" dome­niului? Un categoric titlu de legitimitate au, fireste, teologii. Cu "lumea spiritului" ei trebuie sa īntre­tina, ca sa zicem asa, relatii "profesionale". Numai ca, pentru a evita visatoria inconsistenta, sau pen­tru a nu risca peroratia smintitoare, ei sfīrsesc prin

177

a se retrage īndaratul unui cuvīnt īn care promisiu­nea se īntrepatrunde cu frustrarea: taina. "Lumea spiritului" sta, prin natura ei, sub val. Ea nu cedea­za agresivitatii rationale, nu se lasa parcelata ca o ograda oarecare. "Nu e dat omului, omului cazut mai cu seama, sa-i stravada alcatuirea. si de altfel, admitīnd ca lucrul ar fi posibil, la ce ne-ar folosi?" E o atitudine tipic "duhovniceasca" ce functionea­za inhibitoriu ori de cīte ori se nasc īntrebari prea īndraznete. "īn ce masura mīntuirea noastra ar fi mai sigura si mai usoara daca am dispune de o car­tografie amanuntita a celor nevazute?" Sīntem īn-tīmpinati, astfel, de o specie - neasteptata - de uti­litarism confesional, pentru care mīntuirea n-are nici o legatura cu cunoasterea. Scepticismul "luminat" al fenomenologului contemporan se īntīlneste, sub­teran, cu pragmatismul unor anumite deprinderi pastorale, pentru a evacua transant nevoia intelec­tului creat de a sonda (si de a se lasa sondat de) in­telectul Creatorului. Rezultatul este o dramatica asi­metrie: lumea vazuta, realitatea imanenta, se bucura de un fabulos pathos analitic, īn vreme ce "lumea spiritului" ramīne īn ceata. Malul pe care stam are prestigiul unei prezente masive, malul celalalt e ne­bulos pīna īntr-atīt īncīt tinde sa se scufunde īn ab­senta. Din faptul ca lumea concreta ofera temeiul unei cunoasteri certe, universal acceptabile, se de­duce, pe nesimtite, teza realitatii ei suverane si so­litare. Ea, numai ea, exista. "Lumea spiritului" nu exista decīt pentru credinta, asadar pentru o cunoas­tere "slaba", din care "dovada" este exclusa. Pe de

178

alta parte, īntre conceptul lumii spirituale si presu­pozitia indigentei ei gnoseologice e o contradictie de principiu. Luata īn serios, lumea spirituala nu poate fi decīt partea tare a realului, sursa si supor­tul lui. Cum sa admit ca sīnt permanent sub am­prenta ei si, totodata, condamnat sa o ignor? Cum sa ma resemnez īn postura de fiinta teleghidata, cīnd lumea spiritului e tocmai garantia libertatii mele?

A te multumi, pios, cu putin e la antipodul ade­varatei exigente religioase, care te invita mai degra­ba sa īndraznesti, sa speri imposibilul, sa vizezi nici mai mult, nici mai putin decīt unirea cu Dumnezeu! īn definitiv, din moment ce accentul ontologic nu are cum cadea asupra contingentului, de ce sa ma complac īn explorarea lui isterica, lasīnd configura­tia spiritului sa subziste camuflat, "sub pecetea tai­nei"? Da, stiu foarte bine ca taina face parte din fi­ziologia īnsasi a divinului, ca pentru a te apropia de cele īnalt-nevazute nu e destul sa fii harnic si cu­rios (ca cercetatorul naturii), ci trebuie sa-ti schimbi viata, sa devii instrumentul propriei tale transfigu­rari. stiu, de asemenea, ca "īntunericul dumneze­iesc" e la fel de inepuizabil ca si lumina Lui. Dar asta nu justifica somnolenta sufletului si placiditatea intelectului. Nu se poate ca lumea spiritului sa ra-mīna, pentru constiinta curenta, un loc unde nu se īntīmpla nimic, sau īn care se īntīmpla cīteva eveni­mente pe cīt de misterioase, pe atīt de fatale: viata postuma, judecata finala, ceremoniile īngeresti din jurul Tronului suprem. Am nevoie de mai mult. Vreau sa am intuitia anticipativa a peisajului transcendent,

179

a regnurilor sale, a climatului sau. Vreau sa stiu cum functioneaza energiile increate, vreau sa-mi fac o idee despre sociologia cerului, despre programul si stra­tegiile īngerilor, despre modul cum fuzioneaza rit­murile si formele spiritului cu ritmurile si formele lumii pamīntesti. Nu numai ca vreau sa stiix ceva despre toate astea, dar mi se pare ca nici nu meri­ta sa vrei sa stii altceva.

Cine spune īnsa "vreau" īn propozitiile de mai sus? - ma īntreaba precaut si putin iritat prietenul evlavios, sau daimonul meu, sau īngerul. Cine este cel care vrea si care crede ca poate sa-si īmplineas­ca voia, ba mai mult, ca i se cuvine sa si-o īmplineas­ca? Nu stiu sa spun decīt ca cel care vrea toate as­tea sīnt eu, cel asupra caruia Dumnezeu a suflat suflare de viata, cel coborīt din protoparinti paca­tosi si īndreptatit totusi sa nadajduiasca iertarea lui Iisus, cel care poate fi si sarea pamīntului, si bles­temul lui, cel de pe crestetul caruia nu se poate clin­ti nici un fir de par fara ca Dumnezeu sa o stie. Eu, īn sfīrsit, cel care m-am lasat hartuit si batjocorit de toate relele, nefiind īn stare sa le opun decīt īnca-patīnarea, rareori adumbrita, de a face fata aporiei, interogatiei neīntrerupte, denegīnditului.

Asa am ajuns sa ma ocup de īngeri. Cu ei, "lumea spiritului" capata dintr-o data culoare, dinamism, viata. Ea ramīne perfect omogena, dar de o omoge­nitate care are toate modulatiile unei realitati depli­ne, adica ale unui univers care se defineste prin di­versitate, ierarhie, functionalitate. Lumea spiritului īncepe sa-si descopere sensul adevarat: ea nu e o al-

180

ta lume, e lumea īnsasi īn toata amplitudinea ei, suma armonica a vazutelor si nevazutelor. Lumea - ori-cīt de prost ar arata - nu īnceteaza sa fie lumea spi­ritului, a spiritului ubicuu si activ, cum sīnt īngerii, īngerul care ma īnsoteste face ca "lumea lui" sa fie si a mea, dupa cum prin mine "lumea mea" este si a lui. Dar prin ce mijloace ma pot apropia de aceas­ta "alta" lume care, de fapt, e totuna cu lumea mea? Fenomenologul de azi nu vrea sa se aventureze pe un tarīm atīt de inconsistent pentru "subiectul uni­versal". Dar iudeii au facut-o, arabii au facut-o, Dio-nisie Areopagitul si Toma d'Aquino au facut-o. Ei si Scripturile sīnt "solul" meu fenomenologic. Iar daca fenomenologia nu ne ajuta, cu atīt mai bine: va tre­bui sa gasim curajul de a face putina numenologie...

īngerul si clipa

īn timpul lucrului, īntorc deodata capul, ca din īn-tīmplare, spre dreapta si vad pe fereastra apusul. O lumina roz decupeaza pe zidul casei īnvecinate coroana baroca a unui copac. īn zare, aceeasi lumi­na roza coloreaza lacul si norii, dincolo de care soa­rele, roz, coboara vertiginos. Pīna sa devin constient de spectacol, totul reintra īn indistinct. A durat o cli­pa, o singura clipa, si nimic nu explica gratioasa coin­cidenta dintre clipa aceasta fara corp si privirea mea, smulsa brusc din vīrful penitei pentru a cauta nu īn fata, cum ar fi fost mai de īnteles, ci spre dreap­ta, spre locul fulguratiei. Eram concentrat si, din­tr-o data, am devenit atent, dincolo de sfera concen-

181

trarii mele. Raspunsesem, parca, unui apel, discret si totodata imperativ. Asa īmi īnchipui unul din mo­durile de operare ale īngerului: un plonjon acut, īn miezul constiintei tale, avīnd ca efect un spor de aten­tie si o intensificare1 a intelectiei. īngerul te extra­ge, īn asemenea situatii, din exercitiul gimnastic al gīndirii, pentru a te cufunda īn real, pentru a te obli­ga sa iei nota de fastul, adesea inobservabil, al unui moment privilegiat. īngerul scoate secunda din ano­nimat, exalta clipa cea repede, te mīntuie de previ­zibila ta discursivitate. E marele maestru al instan­taneului, al lui nune stans. Ori de cīte ori devii, brusc, atent la ceva din afara ta, din afara interesului tau, esti sub puterea blīnda a īngerului, care te constrīn-ge sa devii "obiectiv"...

E atīt de fermecator episodul acesta, soarele apu-nīnd, raptul privirii mele si gīndul īngerului, īncīt mi se pare ca oricine s-ar intersecta acum cu trai­rea mea ar fi un intrus, ar strica totul. Parerea aceas­ta este cu siguranta modul de a fi de fata al Adver­sarului.

Tacerea īngerilor

īn Despre numele divine (IV, 2), Dionisie Areopagitul vorbeste, la un moment dat, despre īngeri ca despre niste "vestitori ai dumnezeiestii taceri". Pasajul e sur­prinzator, chiar daca trimite la marea tema a incog-noscibilitatii lui Dumnezeu pe care - cum spun Sfin-

1 Adica o intrare īn tensiune si o configurare de in-tentie.

182

tii Parinti (Ioan Gura de Aur, de pilda) - nici īngerii nu pot s-o destrame. Dar tot ce stim - din surse - de­spre īngeri īi plaseaza mai curīnd la antipodul tace­rii. Nu sīnt ei mesageri, vestitori, muzicieni? Nu sīnt tocmai ei aceia care fac cerurile sa rasune? "Voci" ale Domnului, interpreti ai Cuvīntului Lui, slavitori - cu glas si trīmbita - ai splendorii Sale, īngerii nu par sa fie ilustrarea cea mai convingatoare a apofatismu-lui... Dionisie deschide īnsa, īn marginea tacerii dum­nezeiesti, un teritoriu de reflexie despre tacerea īnge­rilor, mai putin frecventat de angelologie.

īngerii tac, asa cum stiu sa taca, īn genere, naturi­le slujitoare. Tacerea lor e forma suprema a "ascul­tarii", semnul radical al smereniei disponibile, as­teptarea intensa a poruncii dumnezeiesti. Ceea ce "se aude" īn tacerea aceasta e o maxima receptivi­tate fata de voia altuia. Calugarii care se straduiesc sa imite moravurile īngerilor nu sīnt niciodata mai aproape de tel decīt atunci cīnd tac.2

īntrucīt textele sacre consemneaza mai cu seama momentele cīnd īngerii vorbesc, cīnd, īn īmpreju­rari speciale, se adreseaza oamenilor, nu sīntem obis­nuiti sa ne reprezentam tacerea prelunga dintre ful­gurantele lor discursuri. De altfel, chiar cīnd vorbesc, īngerii sīnt, de regula, laconici, strict indicativi, fara volute, fara ornamentica.

2 "Caci tacerea celor curati este rugaciune...", spune Sf. Isaac sirul (Filocalia, X, p. 450). Sau (ibid., p. 474): "Tacerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele, unealta acestei lumi." Vezi si comen­tariile lui Dumitru Staniloae (ibid., nota 424, p. 345 si nota 584, p. 474), cu citatul din Olivier Clement despre "tacerea epifanica" si despre "supra-abundenta tacerii".

183

Pe de alta parte, īngerii - cei pazitori mai ales - sīnt, prin delegatie divina, pedagogii nostri. Cum se īm­paca pedagogia cu tacerea? īn imediat, lucrul e im­posibil. Nimic nu e mai putin misterios decīt un pro­fesor. Profesorul e locvace si divulgativ. E cu atīt mai bun pedagog cu cīt se tine mai departe de mista-gogie. īngerul īnsa trebuie sa īnlocuiasca discursul prin prezenta. Iar prezenta lui e - īn afara unor mo­mente privilegiate - extrem de discreta. Sīntem īn­valuiti fara īncetare de tacerea īngerului nostru, pe care, neatenti, o percepem ca absenta, ca demisie ne­putincioasa.

Despre ce vorbeste tacerea unui īnger? "Despre tacerea dumnezeiasca" - spune Dionisie. Adica de­spre tacerea care se afla dincolo de Cuvīntul Lui, īn tenebra supra-evidenta a plenitudinii Sale. Or, sin­gurul mod de a indica tacerea este tacerea īnsasi, ta­cerea atenta, orientata, harnica. Fiindca exista specii ale tacerii care nu au nimic de a face cu tacerea īn­gerului: tacerea obosita, stupoarea, inexpresivitatea, evaziunea, nesimtirea, lenea. Pe scurt, tacerea īn care n-a locuit niciodata nici macar o farīma de cuvīnt. Dimpotriva, tacerea īngerului e plina de gest si de aluzie. Uneori e īnsotita de un surīs, ca tacerea aceea formidabila, aproape echivoca, de pe chipul īngeru­lui care, īn finalul unui film de Pasolini, priveste mormīntul gol al lui Iisus. Tacerea īngerului vorbes­te despre dumnezeiasca tacere a mormīntului gol. si despre vidul impenetrabil, atotcuprinzator, al Ce­lui īnviat, care transforma moartea īn vacuitate.

Tacerea īngerilor este o tacere eminamente fap­tuitoare. Ei ni se adreseaza, fara cuvinte, prin actiu-

184

nea lor, prin evenimente, īntīmplari si experiente. Ploaia cazīnd egal pe suprafata unui lac poate fi mai plina de īngeri decīt un compact op de teologie.

Nu e mai putin adevarat ca situatia ierarhiilor ce­resti e condamnata la o anumita ambiguitate: am­biguitatea sub care sta orice fiinta intermediara. Una e tacerea dumnezeiasca, alta e vestirea acestei taceri. Pentru a vesti o tacere, trebuie sa fii simultan de par­tea tacerii si de partea expresiei. E o proba greu de tre­cut, o proba pe masura teribilei puteri a īngerilor. Oricine "teologhiseste" īncearca, īn fond, sa se con­tamineze de aceasta putere, sa vesteasca o inapa-renta, sa imite ambiguitatea angelica. Ca fiinte situa­te īn interval, īntre natura creata si Dumnezeu, oamenii comunica genuin, "consangvin" as spune, cu fiin­tele īngeresti situate īntre Dumnezeu si umanitate. Ne īmpartasim, analogic, dintr-o experienta comu­na, la care - stiu ca suna blasfemator! - Dumnezeu īnsusi nu are acces. El nu poate asuma postura echi­voca a unei fiinte intermediare. Cīnd decide sa iasa din nespatialul Sau "pol plus" pentru a mīntui lu­mea, El plonjeaza, ametitor, la celalalt capat al inter­valului, sub privirile uimite ale īngerilor si ale oame­nilor deopotriva. si nu "rezista" īn amestecul carnii decīt pīna la 33 de ani...

Lumea īn oglinda

Cīnd invocam metafora oglinzii ca pe un corespon­dent analogic al lumii īngeresti (respectiv al "lumii imaginale"), trebuie sa ne gīndim la tot ceea ce aceas-

185

ta metafora presupune. Oglinda este un plan de si­metrie care inverseaza imaginea oglindita: stīnga de­vine dreapta, dreapta devine stīnga. Imaginea-reflex e, totodata, si o imagine rasturnata: susul devine jos si josul devine sus. In masura īn care actul gīndirii e un act de "reflexie", el "inverseaza" si "rastoarna" naturaliter datele obiectului la care se aplica. Ideea unui lucru e "inversul" obiectualitatii sale, dupa cum lucrul īnsusi, ca oglindire a modelului sau ce­resc, e un arhetip inversat. Ceea ce poate īnsemna ca reprezentarea intelectual corecta a unui lucru e mai aproape, ca inversare a inversarii, de arhetipul lui decīt de "realitatea" lui. Cīnd gīndesti un lucru, te apropii mai curīnd de "modelul" lui dedt de lucrul propriu-zis. Altfel spus, cīnd ramīi prea aproape de lucrul considerat, pierzi referinta lui arhetipala si, ca atare, nu-l pricepi. īntreaga lume, cea a lucruri­lor ca si cea a gīndurilor, e un urias joc de oglinzi. Ca sa "ia" fiinta, o idee trebuie sa capete corp, adi­ca sa treaca īn opusul ei. Gīndirea, la rīndul ei, re-absoarbe ("rastoarna") corporalitatea īn concept. E principiul īnsusi al speculatiei hegeliene: spiritul re-gasindu-se neīncetat īn "al sau altceva", īntr-o baie de antiteza. Veghea fizica e obnubilare onirica si vi­ceversa. Ochiul se desteapta īnauntru, cu conditia sa se īnchida īn afara. Visul e un fel de veghe inver­sa: el rastoarna toate principiile vietii diurne. Treaz, te simti distinct de tot ceea ce traiesti. īn vis esti una cu tot ceea ce visezi. Visul creeaza frustrarea "aproa­pelui" intangibil si miracolul "departelui" aflat la īndemīna. Zbori peste abisuri si nu poti fugi de ame-

186

nintarea unei naluci proxime. Daca lumea e o ierar­hie de "stari ale fiintei", trebuie sa ne reprezentam fiecare "stare" drept oglindirea (= rasturnarea) ce­lei de deasupra. Facerea lumii e declansarea unei fabuloase rasturnari: arborele originar, care are ra­dacinile īnfipte īn cer, e plantat invers, cu radacini­le īn pamīnt. Oglinzile transforma corpul īn forma pura si fac formele sa para corpuri... īngerii nu sīnt pur si simplu "dublul" nostru īmbunatatit. Sīnt in­versul nostru, imaginea destinului nostru vazuta de la celalalt capat, adica dintr-o perspectiva rasturna­ta fata de cea pe care o adoptam ca fiinte pamīn-testi. Din perspectiva aceasta, "nebunia" lumeasca e īntelepciune si "īntelepciunea" lumeasca e nebu­nie. Viata spirituala nu e altceva decīt practica tena­ce a acestei salutare rasturnari. "Pentru ca nebunia lui Dumnezeu e mai īnteleapta decīt oamenii si slabiciunea lui Dumnezeu mai puternica decīt oa­menii. Fiindca ui tati-va la chemarea voastra, frati­lor: caci nu multi sīnt īntelepti dupa trup, nu multi sīnt puternici, nu multi sīnt de neam bun; dar toc­mai pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu ca sa-i dea de rusine pe cei īntelepti; si tocmai pe cele slabe le-a ales Dumnezeu ca sa-i dea de rusi­ne pe cei tari; si tocmai pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele dispretuite, le-a ales Dumnezeu; pe cele ce nu sīnt, ca sa le faca de nimic pe cele ce sīnt..." (1 Corinteni 1,25-28, versiunea Bartolomeu Valeriu Anania, 1995). Aceasta inversare a raportu­rilor produce si o noua imagine a eticului: cīnd dai, te īmbogatesti, cīnd pierzi, cīstigi, cīnd raspunzi urii

187

cu iubire, te mīntui. Te misti, prin urmare, īntr-o lume paradoxala, īn care se petrec fenomene neastepta­te: daca īn lumea "obisnuita" vasul din care torni se goleste, īn lumea "rasturnata" a duhului (si a duhu­rilor) vasul din care torni e tot mai plin.

Pentru a te apropia de lumea aceasta, trebuie sa adopti exercitiul constant al subminarii evidentelor. Traiesti īntr-o oglindire. E nevoie de o noua oglin­da pentru a īntrezari Realul prim. Realul acesta nu e abordabil, cu alte cuvinte, decīt, cum spune apos­tolul, -per speculum et in aenigmate. "īn oglinda (in­direct), īn cifru tainic", nevadit, prin hartuirea me-tanoietica a tuturor de la sine īntelesurilor.

īngerii si gīndirea simbolica

"Precum īn cer, asa si pe pamīnt" - se spune īn Ru­gaciunea Domneasca. Exigenta acestei "reciproci­tati" e un caz particular al oglindirii. Acelasi prin­cipiu se regaseste īn ideea medievala (de sursa aristotelica) a microcosmosului care rasfrīnge si re­zuma macrocosmosul. Tabula Smaragdina {Quod est inferius est sicut quod est superius, et quod est superius est sicut quod est inferius ["Ceea ce este mai jos este precum ceea ce este mai sus si ceea ce este mai sus este precum ceea-ce este mai jos"]) - si universul alchimic īn general - valorifica amplu aceasta "ri­ma" constitutiva a lumii. īntre "sus" si "jos", īntre di­feritele niveluri ale fiintei, īntre stele si oameni, īntre vazute si nevazute exista corespondente semni­ficative si "operative". Ele fac posibila divinatia, as-

188

trologia, medicina traditionala, poezia si īntelege­rea simbolica a lumii. Teoria corespondentelor nu adu­ce īn discutie - cum s-ar putea crede - similitudini mecanice, repetitii mimetice, tautologii, ci analogii, raporturi, subtile paralelisme. "Planetele interioa­re" nu sīnt replici miniaturale ale "planetelor exte­rioare", ci rapeluri organice ale unor structuri as­tronomice. Asemanarile formale nu sīnt decīt semnalmentele unor afinitati mai adīnci, pe care cei competenti le pot transforma īn principii terapeu­tice (asemanatorul vindeca asemanatorul), episte­mologice  (numai asemanatorul poate cunoaste asemanatorul), metafizice (ordinea universala e o ierarhie de asemanari) sau religioase (sinele indivi­dual se īmplineste prin realizarea "asemanarii", res­pectiv a unificarii, cu Dumnezeu). A īntelege lumea e a fi sensibil la omologia partilor ei, la reteaua imens complicata a relatiilor dintre componentele ei. īn­teleptul vede asemanari acolo unde oamenii obis­nuiti vad diferente. Facultatea caracteristica a īnte­lepciunii e - īn termenii lui Hegel - nu "intelectul" care separa, ci "ratiunea" care uneste. Atentia celui "edificat" e mereu orientata spre similitudini, īnru­diri si consonante, spre tesatura unificatoare, global armonioasa, a cosmosului. El contempla genuin mor­fologia convergenta a jumatatii de miez de nuca si a emisferelor cerebrale, si savureaza apropierea din­tre miere si cuart (observīnd ca cel din urma cris­talizeaza hexagonal, dupa acelasi model cu celula fagurelui).

189

Exegeza ne spune ca una din functiile īngerului e administrarea ordinii universale. El īntretine supra­fata translucida a lumii, īn asa fel īncīt ea sa oglin­deasca fara pata splendoarea Creatorului ei. Dar nu numai buna functionare a creatiei cade īn sarcina īngerului, ci si buna asezare a inteligentei care o con­templa. Inteligenta antrenata spre descoperirea co­respondentelor, inteligenta deschisa spre analogie, corelatie, conexiune e inteligenta placuta īngerului. Sensibilitatea fata de corespondente da, cu alte cu­vinte, dimensiunea angelica a inteligentei, tocmai īntrucīt sesizeaza coerenta lumii, ordinea ei uneori inevidenta. Inteligenta de tip angelic aduna laolal­ta {sym-ballein) ceea ce, la prima vedere, se prezin­ta ca membra aisjecta, ca aglutinare de fragmente dis­parate, ca suma fara noima de elemente solitare. Gīndirea simbolica e o imitatio a gīndirii īngeresti. Dimpotriva, inteligenta de tip demonic colectionea­za incompatibilitati: ea e sensibila la multiplicitatea pura, la infinitul nestructurat al existentelor indi­viduale. E o gīndire disjunctiva (dia-ballein), destra-matoare, dizolvanta. Diavolul (de la diaballein) nu percepe ordinea lumii, sau daca o percepe se īngri­jeste sa o camufleze analitic, sau sa o strice. Diavo­lul nu vede legaturile dintre lucruri, nu īnregistrea­za contexte, nu suporta verva asociativa. īngerul vede pretutindeni familii de afinitati, ansambluri simfo­nice. Dizarmoniile - absolute pentru Adversar - sīnt pentru intelectia cereasca episoade, imagini de eta­pa, ale armoniei finale. īn vreme ce diavolul e un prizonier al imediatului decuplat de sistem, al pre-

190

zentului plat, fara antecedente si fara proiectie, īn­gerul considera prezentul din unghiul modelului lui originar si din acela al ordinii lui finale. Sf. Augus-tin (4, De Gen. ad Ut., cap. 2, 26) - si, dupa el, o īn­treaga sectiune a scolasticii - numea, de aceea, cu­noasterea angelica fie cognitio matutina, fie cognitio vespertina. īngerul stie cum a aratat lumea īn zorii ei si cum va arata īn amurg. Ca si Dumnezeu, alaturi de care a stat, ca prima, nevazuta creatura īn cea­sul Facerii celor vazute, īngerul rezuma fiecare zi a actiunii sale slujitoare spunīnd: "si a fost seara si a fost dimineata." Dusmanul lui e "demonul amiezii", cel care uita deopotriva obīrsia lucrurilor, rostul si judecata lor ultima. īn faptura īngerului, dimineata si īnserarea lumii sīnt co-prezente, sīnt īnsasi sub­stanta prezentului ei.

Iubirea īngereasca

Substanta relatiei dintre om si īngerul sau pazitor - spune Serghei Bulgakov - este iubirea. Din pacate, termenul a devenit, prin suprafrecventa si sentimen­talism, aproape inutilizabil. Invocata la tot pasul, īn cele mai diverse īmprejurari, "iubirea" sucomba īn propria ei sublimitate. Spui "iubire" si toata asisten­ta surīde duios, prada unei emotivitati difuze. Se subīntelege ca s-a spus ceva foarte frumos, ceva esential, ceva despre care tot omul are o idee foar­te limpede. Cuvīntul are un asemenea prestigiu, īn­cīt se poate dispensa de analize si definitii (e chiar o blasfemie sa "rationalizezi" ceva atīt de īnalt, de

191

nobil, de misterios!). stim foarte bine ce e iubirea! "Nu e om sa nu fi iubit macar o data", "viata nu are nici un rost fara iubire" s.a.m.d. Corelatia / Iove youl - I Iove you, tool ("Te iubesc!" - "si eu pe tine!") a ajuns, īn filmele americane, un fel de "Ce mai faci?" īn realitate, ne confruntam cu unul din cele mai ne­buloase concepte ale discursului cotidian. si cu cīt e mai nebulos, cu atīt e mai frecvent. Fereasca Dum­nezeu sa te bīlbīi, cīnd esti īntrebat (din gene mai mult decīt din buze): "Ma iubesti?" Putini sīnt īndra­gostitii, oricīt de ignari, oricīt de atei, care sa nu-si aminteasca brusc, īn momente festive, de Corinteni 13. Sfera iubirii este atīt de cuprinzatoare, īncīt e aproape imposibil de sistematizat: iubire e si afec­tul dintre femeie si barbat, si cel dintre parinti si co­pii, si cel dintre rubedenii de diferite grade sau dintre prieteni. Exista iubire carnala, mai mult sau mai putin vinovata, exista iubire spirituala, iubire romantica, iubire "egoista" etc īti iubesti patria, me­seria, casa, tabieturile. īl iubesti, fireste, pe Dumne­zeu. Nimeni nu poate contesta realitatea si legitimi­tatea tuturor acestor tipuri de iubire. Dar iubirea de care e vorba īn Scriptura - fara sa excluda vreuna din versiunile ei cotidiene - e altceva, e o alta iubi­re, mai complicata si mai rara. Ea nu e atīt de "de­mocratic" raspīndita, nu are īntotdeauna "sponta­neitatea" iubirii obisnuite (caci nu e "naturala", ci supra-fireasca), si se distinge mai curīnd printr-o for­midabila exigenta, se construieste (da, se construies­te, oricīt s-ar simti de jigniti apologetii "firescului", ai "simplitatii", ai inflamatiei irationale), se con-

192

struieste trudnic, la limita imposibilului. Iubirea spre care īndeamna Scriptura e, principial, o iubire im­posibila si fara motivatii vadite.

Ce vreau sa spun? Vreau sa spun ca, de pilda, e foarte normal sa se vorbeasca despre o iubire a pa­rintilor pentru copii si a copiilor pentru parinti. La fel de normal e sa-ti iubesti prietenii, femeia de care te-ai īndragostit, maestrul care te-a format, profe­siunea care te īmplineste. Pentru toate acestea, ca si pentru altele, ai, īntotdeauna, bune ratiuni justi­ficative. Cealalta iubire - cea de tip scripturar - nu are asemenea ratiuni. Ea apare fara sa fie sustinu­ta de argumente palpabile, fara motiv, ba chiar īm­potriva oricarei motivatii rezonabile. Din punctul meu de vedere, abia īn acest fel "iubirea" īncepe sa fie interesanta, adevarata, matura.

Ilustrarea clasica a iubirii despre care vorbesc este - īn ambianta crestina - "iubirea aproapelui". īn mod normal, nu ai nici un motiv sa te īndragostesti de "aproapele" tau. īl percepi, īn cel mai bun caz, cu o amabila indiferenta, ca pe un "el", distant si strain. Ei bine, ti se cere sa intri īn comuniune afectiva cu acest strain, sa depasesti neutralitatea strictei so­ciabilitati, sa te investesti īn el ca īn tine īnsuti. "Iu­beste pe aproapele tau ca pe tine īnsuti" e o vorba mai īntortocheata decīt pare, desi e citata frecvent, ca un subīnteles elementar al moralei crestine. īn ge­nere, "ca pe tine īnsuti" e luat drept o forma de su­perlativ. Se porneste, cu alte cuvinte, de la presu­pozitia ca ne iubim enorm, si sīntem invitati sa aplicam si "aproapelui" acelasi tratament. Dar ne

193

iubim, īntr-adevar, atīt de mult? īn realitate, cīnd sīn-tem singuri cu noi īnsine, stim foarte bine cīt ne poa­te pielea. stim foarte bine ce pacate avem, cīt cīn-tarim, care ne sīnt penumbrele. Singura diferenta dintre judecata de sine si cea purtata asupra altora e ca cea dintīi e īnsotita, aproape īntotdeauna, de o generoasa indulgenta. Ne stim defectele, dar stim, de asemenea, ca, īn ciuda lor, sīntem oameni de trea­ba. Viata noastra e plina de derapaje, de minciuni, micimi, vicii, gīnduri inavuabile, turpitudini de toa­te calibrele. Dar cu toate astea, simtim ca dracul nu e chiar atīt de negru, ca sīntem recuperabili, ca, īn adīnc, adapostim un suflet bun si o inima curata... īntr-o prima instanta, "iubirea aproapelui" nu pre­tinde de la noi altceva decīt sa privim defectele ce­luilalt cu aceeasi indulgenta, cu aceeasi īntelegatoa­re complicitate cu care privim propriile noastre defecte. Sa credem īn fondul lui bun, īn dreptul lui la compasiune si iertare. Dar adagiul crestin se pre­teaza si la o interpretare simetrica, pornita din un­ghiul aproapelui: "Nu te iubi altfel decīt īti iubesti aproapele!" Ia-ti oarecare distanta fata de eul tau, fii putin mai indiferent cu sufletelul tau, renunta la mila de sine si reflecteaza, din cīnd īn cīnd, la tine īnsuti asa cum ai reflecta asupra altuia. Pe scurt: dupa ce ai facut efortul de a nu-ti iubi aproapele mai putin īngaduitor decīt te iubesti pe tine, īncearca, acum, sa nu te iubesti pe tine mai mult decīt īti iu­besti, īndeobste, aproapele.

Scripturile cer īnsa ceva mult mai greu de accep­tat decīt sa-ti reconsideri atasamentele curente. Nu

194

e vorba, doar, sa iubesti pe cineva pe care, pīna mai adineauri, īl priveai cu benigna indiferenta. Ţi se cere, nici mai mult, nici mai putin, sa-ti iubesti dusmanul (Matei 5,43-48). Asta e, pentru constiinta comuna, ceva foarte greu de asimilat. S-o spunem pe sleau: e imposibil. Or, tocmai asta ai de facut, daca e sa te apropii, cīt de cīt, de cealalta iubire, cea pe care o propovaduiesc Evangheliile. Cum īnsa sa-l iubesti pe vrajmasul tau pentru el īnsusi? Nu sīntem īn pli­na utopie erotica? Nu e oarecum pervers ca atunci cīnd esti īnconjurat de ura sa simti crescīnd īn tine efluvii de iubire? Pentru a depasi aceasta perplexi­tate, trebuie ca īntre mine si dusmanul meu sa exis­te un teritoriu de conciliere distinct de contorsiona­ta noastra psihologie. Trebuie sa ma pot sprijini pe altceva decīt pe el īnsusi si pe mine īnsumi, pentru a tempera irepresibila mea (noastra) pornire adver­sa. Altfel spus, trebuie sa identific o noua dimen­siune a relatiei noastre, o dimensiune care sa ne cu­prinda pe amīndoi, sa ne fie comuna. Daca īntre mine si dusmanul meu apare un al treilea, separat de noi, dar nu strain de noi, sub a carui benevolenta sa ne putem īntīlni, atunci relatia noastra redevine plau­zibila. Acest al treilea, acest mesager al īmpacarii, delegat, prin natura lui, sa ne pazeasca de ispite schi-monositoare, sa educe īn noi facultatea de a iubi dupa modelul iubirii "celeilalte", dumnezeiesti, este īn­gerul. Una din sarcinile lui e tocmai aceea de a adu­ce "īntre oameni bunavoire". E peste puterile mele sa contemplu senin portretul vrajmasului meu. Dar daca ma pot raporta la īngerul lui, la "dublul lui ce-

195

resc", pe care el īl contrariaza mereu, la fel cum si eu īl contrariez pe al meu, ma linistesc. si eu, si dus­manul meu - fiecare cu insuficientele sale - parti­cipam la aceeasi desfigurare. Proiectele noastre exis­tentiale, "modelele" noastre ceresti sīnt, chiar daca īn proportii diferite, neīmplinite, nesaturate; iar con­flictul nostru nu face decīt sa dea esecului nostru o noua dimensiune. īn acest esec comun putem gasi īnsa un īnceput de apropiere. Ceea ce umanitatea noastra desparte, angelicitatea noastra apropie. Nu poti iubi grimasa dusmanului. Dar poti avea o mis­care de dragoste catre chipul īngeresc care īl prote­jeaza si care, spre deosebire de tine, nu poate sa nu-l iubeasca. Fiecare īnger īsi iubeste "clientul", oricīt ar fi el de nevolnic. si īn aceasta dedicatie neconditio­nata a lui se īntrezareste, o data mai mult, calitatea indicibila a iubirii "celeilalte", imposibila si inargu-mentabila. "Iubeste-ti dusmanul" īnseamna "adu-ti aminte ca īngerul lui īl iubeste", "īnvata sa iubesti asemenea īngerilor".

īn ezoterismul islamic se vorbeste despre trei eta­pe ale caii mistice, care, īntr-un anumit sens, sīnt trep­te crescatoare ale iubirii. Prima - shari'ah - e treap­ta prudentei lumesti, īn care deosebesti net īntre ce e al tau si ce e al altuia: "Ce e al meu e al meu, ce e al tau e al tau." Urmeaza o a doua treapta - tari-qah - īn care are loc o prima iesire din sine, un glis-sando semnificativ catre celalalt: "Ce e al tau e al

196

tau, iar ce e al meu e tot al tau." Treapta aceasta se consuma īn chimia intima a īndragostitului, inde­pendent de participarea perechii sale. īn sfīrsit, pe o a treia treapta - ma'rifah - distinctia dintre "al meu" si "al tau" dispare. īntre parteneri se naste o perfec­ta omogenitate, o contopire intensa, aproape o ster­gere a chipului.

īmi aduc aminte ca, fara sa stie sufism, Constan­tin Noica avea felul lui de a spune ceva asemana­tor. Deplīngea, uneori, mediocritatea formulei "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face". I se parea de un mi-nimalism inacceptabil. Ar trebui sa se spuna macar "Fa si altuia ce-ti place tie". Ar suna mai generos, mai nobil. Dar formula ideala ar fi "Fa altuia ce īi place tui".

si versiunea islamica, si cea nicasiana culminea­za cu o pierdere de sine, cu o deversare īn celalalt. E una din definitiile traditionale ale iubirii. Dar pierderea de sine e doar o jumatate, prima jumata­te din miscarea ei respiratorie. Daca lucrurile se opresc aici, daca dupa solve nu urmeaza coagula, iu­birea ramīne o pura disolutie a eului, un soi de po­sesiune mediumnica. Ciclul complet al faptului de a iubi include un al doilea timp, o reintegrare a per­soanei, o regasire de sine īn varianta īmbogatita. Acesta e modelul iubirii dintre om si īnger. Trebuie sa te pierzi īn īngerul tau pentru a descoperi con­turul personal al umanitatii tale, dupa cum īngerul trebuie sa se piarda, o clipa, īn umanitatea ta, pen­tru a se īntoarce, īmplinit, la splendoarea angelici-tatii sale.

197

īngeri si zile

Daca, asa cum spun o sumedenie de parinti rasari-teni si apuseni, fiecare existent sta sub tutela unui īnger, īnseamna ca fiecare existent e -precedat, īn exis­tenta sa, de existenta īngerului. E un argument īn plus ca Dumnezeu a creat mai īntīi īngerii3, sau, cu alte cuvinte, ca īngerii au asistat la creatia lumii vi­zibile, īn ce fel au asistat? Simpli spectatori, uimiti de dexteritatea Creatorului? Mīna de lucru obedien­ta? Cauze secunde, inteligibile, ale celor.vazute? Doua pasaje din Sf. Āugustin (De Civitaie Dei, XI, 9 si De Genesi ad litteram, I, 5 si urm.) sīnt de natura sa deschida un orizont neasteptat acestor īntrebari. Totul s-a facut - cum sta scris la īnceputul Evanghe­liei lui Ioan - prin Cuvīntul lui Dumnezeu, care este īntelepciunea si Lumina coeterna a Tatalui. Dar exis­ta si o Lumina care este reflexul creat al celei supre­me. Lumina aceasta inteligibila e prima creatura, efectul originarului Fiat Lux\ Ea e totuna, spune Au-gustin, cu lumina secunda a fiintelor spirituale, a sfintilor īngeri. īngerii sīnt, asadar, acea lumina pe care textul sacru o numeste "zile", īnca īnainte de aparitia luminatorilor (ipsi sunt illa lux, quae diei no-men accepit... ["ei īnsisi sīnt acea lumina care a primit numele de zi"]). Asimilarea īngerilor cu zi­lele creatiei apare si īn alte texte, īn Pastorul lui Her-mas de pilda, unde Christos īn glorie e īnconjurat

3 Pentru īngerii "īntīi creati" (Protoctistes), vezi, īntre altele, scrierile lui Clement din Alexandria, īn special Stromata, V, 6, VI, 16, Eclogae propheticae, 53, 56 si Excerpta ex scriptis Theodoti, 12.

198

de sase fapturi īngeresti, tot atītea cīte etape diur­ne are Facerea. Surse iudaice atribuie, de altfel, fie­carei zile a saptamīnii un guvernator angelic, sab-batul revenind lui Iahve. O spectaculoasa ilustrare a echivalentei īngeri-zile se gaseste īn marele moza­ic din narthexul bazilicii San Marco de la Venezia, care plaseaza īn compozitia fiecarui episod al Ge­nezei un numar de īngeri corespunzator zilei repre­zentate: doi īngeri pentru ziua a doua, trei pentru a treia etc. Binecuvīntarea zilei a saptea e binecuvīnta-rea celui de-al saptelea īnger. Acelasi motiv apare īnsa cu mult mai devreme, īn secolul al Vl-lea, īn­tr-un manuscris grecesc pastrat sub numele de "Ge­neza Cotton", la British Museum.4 īngerii apar me­reu, alaturi de Logosul creator, ca niste martori privilegiati. Ei sīnt ecoul contemplativ al activitatii de-miurgice. Clement (Eclogae propheticae, 56) vede aici o definitie a functiei esentiale a angelicitatii: aceea de a sta īn repaus (anāpausis) līnga Tronul divin, de a se odihni liturgic īn contemplarea lui Dumnezeu. Tema e plotiniana. Inteligenta - se spune īn Ennea-da a V-a (2,1) - e privirea pe care existentul o īntoar­ce spre Unu. īngerii sīnt cele dintīi fiinte create care imita contemplativitatea Increatului, privind simul­tan spre opera si spre Autor, mai exact privind ope­ra īn punctul ei de origine (cf. si Enneada a IlI-a, 8,7).5

4 Despre toate acestea, vezi Marie-Therese D'Alverny, "Les An-ges et les Jours", īn Cahiers Archeologiqu.es, IX, 1957, pp. 27l-300.

5 īn cīteva - foarte putine - cazuri, īngerii sīnt reprezentati ca participanti la Facere, mai ales la facerea omului. O astfel de ima­gine, īn marginea ereziei, apare īn marea Psaltire de la Canterbu-ry, datīnd din secolul al XlV-lea (colectia Bibliotecii Nationale din

199

Asocierea īngerilor cu lumina e, mai mult sau mai putin, subīnteleasa. Prin natura lor, ei reflecta stra­lucirea Creatorului.6 Scīntei ale focului originar, oglinzi ale Principiului, īngerii sīnt, īn economia lu­mii, expresia formei ei dintīi, anterioara "caderii", īngerii sīnt modelul diurn al unei lumi care a optat pentru crepuscul. Dupa izgonirea din Rai, traim o perpetua īnserare. Prin contrast, īngerii sīnt ziua īn­ceputurilor si anticiparea zilei regasite a sfīrsitului. Evident, marea Zi, fata de care īngerii nu sīnt decīt multiplicitatea derivata a "zilelor", este Christos īn­susi. Prezenta Lui pare īncifrata īn Psalmul 118, 24 ("Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul..."), sau īn Geneza 2, 5, care rezuma īntreaga creatie īn­tr-o singura unitate de timp ("īn ziua cīnd a facut Dumnezeu pamīnt si ceruri..."). Fata de īnceputul christic, īngerii sīnt "īnceputuri", planete anexe, evoluīnd pe orbite circumsolare. Ei sīnt "cerurile", firmamentul nevazut care subīntinde firmamentul vizibil, al astrilor, al semnelor zodiacale, al "elemen­telor" de la temelia universului: vazduhul cu vīntu-

Paris). E vorba, probabil, de prelucrarea vizuala a unor surse rab-binice, dupa care Dumnezeu nu face nimic direct, ci recurge la "manualitatea" īngerilor (cf. Mira Friedman, "The Angelic Crea-tion of Man", īn Cahiers Archeologiques, 39,1991, pp. 79-94).

6 Ormuzd, marea zeitate a luminii īn spatiul Persiei vechi, e si el flancat de sase (sau sapte, dupa alte surse) "arhangheli" luminosi (Amesha Spenta). Cf. Georges Dumezil, Naissance d' archanges (Jupiter Mars Quirinus, III). Essai sur laformation de la theologie zoroastrienne, Gallimard, Paris, 1945, Bernard Teyssedre, Anges, Astres et Cieux. Fi-gures de la Destinee et du Salut, Albin Michel, Paris, 1986, pp. 154-l59.

200

rile, apa, focul, pamīntul, acele stoicheia tou kosmou de care vorbeste Apostolul Pavel (Galateni 4, 3, 9 si Coloseni 2, 8, 20)7.

Ca īntruchipari ale "zilelor" Facerii, īngerii stau pe hotarul primei manifestari a temporalitatii. Gri-gorie Palama se refera la "veacuri" ca la niste fap­turi inteligibile, de tipul īngerilor.8 "Eoni", Zeitgeis-ter, ei sīnt īnsasi tesatura desfasurata a lumii, duhul curgerii ei spre "plinirea vremii". īngerii fac trece­rea de la atemporalitate la timp. sīnt arhetipurile ne­vazute ale vizibilului, inteligibilele preexistente uni­versului sensibil. Oricīt de prudenti, Parintii nu pot evita acest gīnd, chiar daca se feresc de alunecari platonizante. Anastasie Sinaitul, īn prefata la In He-xaemeron, interpreteaza "cerurile" din primul ver­set al Genezei ca desemnīnd creaturile celeste, idei­le inteligibile ale lumii. Augustin, pe urmele lui Filon, vorbeste si el despre inteligibilele preexisten­te prin care Logosul purcede la alcatuirea lumii.9 La fel Maxim Marturisitorul īn Ambigua in S. Gregorii Nazanzeni sermones, 2. īn Despre diferite locuri grele din Sf. Scriptura, citim, de asemenea, ca "Scriptura mai numeste «cer» si Puterile ceresti dupa cuvīn-tul: «Cerul īmi este Mie scaun» (Isaia, 66,1). Aceas­ta pentru ca Dumnezeu se odihneste īn fiintele sim-

7 Sinonimiile vngeri-stoicheia, stoicheia-archāi, stoicheia-dynāmeis sīnt curente īn primele veacuri crestine. Cf., īntre altele, Marco Bus-sagli, Storia degli angeli. Racconto di immagini e di idee, Rusconi Libri, Milano, 1995, cap. VI, notele 14 si 21.

8 Filocalia, VII, p. 472.

9 Cf. M.-T. d'Alvemy, op. cit., pp. 285-286.

201

ple si netrupesti"10. īngerii sīnt numiti explicit "ra­tiuni mai īnalte"11, iar "cele nevazute ale lui Dum­nezeu" sīnt definite ca "ratiuni ale lucrurilor, īntoc­mite dinainte de veacuri īn Dumnezeu precum īnsusi a stiut, ratiuni pe care sfintii barbati au obi­ceiul sa le numeasca si «bune voiri»"12. īnceputul īl facuse, de altfel, Dionisie Areopagitul, care numea īngerii "minti dumnezeiesti".

O lectura atenta - si necrispata - a primelor doua capitole ale Genezei lasa loc suficient unei intuitii a angelicului, īnteles ca "ratiune mai īnalta" a lucru­rilor, ca ebosa inteligibila a lumii create. Asupra am­plului tablou cosmic cu care facem cunostinta, plu­teste un aer straniu de generalitate, de realitate nesenzoriala. Ni se vorbeste despre o lumina anterioa­ra existentei soarelui, despre ape "de deasupra" si "ape de dedesubt", despre plante si animale facute "dupa soiul lor" (ca si cum speciile au preexistat in­divizilor), si - la 2, 5 - despre un pamīnt fara vege­tatie si fara meteorologie. Nu aceasta e lumea, asa cum o stim! Avem de a face, mai curīnd, cu o lume de mo­dele fara determinari, o lume de "arhetipuri", de īn­geri, care abia vestesc lumea, ulterioara, a creatiei vi­zibile, īngerii totusi nu sīnt arhetipuri. Arhetipurile sīnt o suma de rarefieri, de proiecte diafane ale lucru­rilor, caracterizate prin aceea ca sīnt autonome, izo­late geometric pe cerul rece al universalului. īngerii

10 Filocalia, III, p. 199.

11  Ibid., p. 200.

12 Ibid., pp. 45^6.

202

sīnt vii, liberi si īn totala dependenta de Principiul care i-a creat. īngerii sīnt slujitorii lui Dumnezeu, unelte­le, "ideile" Lui. si nu poti cunoaste cu adevarat ni­mic din ceea ce exista fara sa ai acces la registrul sau angelic, adica fara sa te raportezi la ratiunea sa mai īnalta, la gīndul dumnezeiesc care l-a īntemeiat si īl justifica. A cunoaste īngerii lucrurilor e a cunoaste sen­sul lor īn economia creatiei, amplasamentul lor īn me­tabolismul Providentei. Dupa Descartes, speculatia oc­cidentala a pierdut - cu unele exceptii - dimensiunea angelica a lumii, fara a recupera, macar, epura ei ar­hetipala. Instrumentul ei predilect a devenit concep­tul, o abstractiune īn care viata e redusa la previzibi­lul logic. Conceptele sīnt cadavre de īngeri. Iar cei care, īn exercitiul gīndirii, nu vad nimic dincolo de ele prac­tica - nu neaparat cu rea-credinta - o forma patetica de necrofilie.13

13"In vreme ce exista oseminte care atesta existenta dinozaurilor disparuti īntre timp, nu exista - spun unii - o evidenta empirica si­milara cu privire la īngeri. S-ar putea argumenta totusi ca, de pilda, obiectele de arta din trecut reprezentīnd īngeri sīnt vechi urme care dovedesc existenta acestor fiinte intermediare, situate undeva īntre viata sensibila si transcendenta. E, īn orice caz, un fapt ca am pier­dut capacitatea, pe care, se pare, civilizatiile trecutului īnca o aveau, de a vedea īngerul ca fiind mai mult decīt o abstractiune, ca fiind ceva "real". Sofisticarea aparatului nostru de gīndire s-a obtinut pe socoteala unui soi de "lobotomie", prin care acea parte a psyche-ei noastre care ne permitea sa intram īn contact direct cu īngeri "ade­varati" a fost lichidata. Spre deosebire de unele epoci anterioare ale istoriei omenesti, īn care īngerii erau vitali pentru cultura umana prin facultatea lor de a transmuta invizibilul īn vizibil si viceversa, astazi (...) īngerul a murit. Ramasitele lui muritoare sīnt semnalate de pu­terea enorma pe care a capatat-o abstractiunea rationala" (Paul Co­lilii, TheAngel's Corpse, Macmillan Press Ltd., 1999, p. 3).

203

īngeri si litere

Origene atribuie īngerilor creatia limbilor. Pentru asta, ei trebuie sa fi creat mai īntīi "elementele" lim­bilor, literele. Iar literele nu sīnt doar "materia pri­ma" a cuvintelor, ci arhetipuri ale lumii, modele ori­ginare (si originante) ale universului vizibil. Ele deriva din Logos-ul īnceputurilor, sīnt prima Lui "diversificare". Dupa Zohar, lumea a fost creata cu ajutorul unor nume sacre, care nu erau altceva de-cīt combinatii de litere.14 Literele au, īn ebraica, grea­ca, araba si latina valori numerice, ceea ce le face sa participe la structura armonica a cosmosului vi­zibil. S-a vorbit despre un "alfabet ceresc" si despre o "scriitura angelica".15 Corespondentele dintre al­fabet si zodiac16 intersecteaza corespondentele din­tre īngeri si planete. Pe acest fundal, definitia īnge-

14 Cf. The Wisdom ofthe Zohar, antologie de texte, cu introduceri ample si explicatii de Isaiah Tishby, trad. engl. de David Goldstein, The Littman library of Jewish Civilisation, Londra, Washington, 1989, voi. II, pp. 55l-552,56l-567. Cf., de asemenea, Knorr de Rosenroth, Le symbolisme des lettres Jwbraiques (extrase din Kabbala Denudata, Edi-tions Traditionnelles, Paris, 1998, Robert Ambelain, La Kabbale prati-que, Editions Niclaus, Paris, 1951, Jean Canteins, La Voie des Lettres, col. "Bibliotheque de l'Hermetisme", Albin Michel, Paris, 1981). si is­lamul vorbeste de o creatie a lumii pe baza de litere: Allah a pornit de la litera ba, prima manifestare a multiplului (ca dualitate) īn se­ria alfabetica. Cf. Rene Guenon, Apergus sur l'esoterisme islamique et le Taoisme, Gallimard, Paris, 1973, cap. V: "Er-Ruh", pp. 54-55.

15 Cf., spre ilustrare, Gustav Davidson, A Dictionary ofAngels, induding thefallen angels, Free Press, Collier Macmillan Publishers, 1967, p. 335.

16 Cf. Guy Trevoux, Lettres, chiffres et dieux, col. "Gnose", Edi­tions du Rocher, Monaco, 1979, pp. 92-l03.

204

rilor ca "limbaj" al lui Dumnezeu (Bohme) capata un relief aparte. īngerii sīnt literele care sustin, ca o armatura subtila, marea constructie a lumii crea­te. Ezoterismul islamic īsi reprezinta "Tronul" di­vin (El-Arsh El-Muhīt) ca pe un cerc sustinut, pe cir­cumferinta, de opt īngeri, si avīnd, īn centru, Duhul (Er-Ruh). Patru din cei opt īngeri stau īn punctele cardinale, iar ceilalti patru īn punctele intermedia­re. Cele opt nume sīnt alcatuite din litere a caror suma echivaleaza cu suma literelor alfabetului.17

Un neasteptat ecou al acestui lant de analogii apare īn ambianta crestina din Egiptul de Sus, la ho­tarul dintre veacurile 3 si 4. Se povesteste despre Sfīntul Pahomie, īntemeietorul monahismului copt, ca a hotarīt sa aseze prima mīnastire din cele noua care i se datoreaza īntr-un sat parasit de pe malul Nilului, ca urmare a īntīlnirii cu un īnger. īngerul i-a indicat locul, īngerul i-a dictat regulile vietii ce-nobitice. Printre ele, una, cunoscuta ca "regula īn­gerului", e cu totul neobisnuita : "Ea consta īn īm­partirea calugarilor īn 24 de grupe, dupa cele 24 de litere ale alfabetului grec (dat fiind ca limba copta se folosea tot de alfabetul grec), de la a la co(...). Re­partitia pe litere trebuia sa īngaduie clasificarea mo­nahilor dupa aptitudinile lor intelectuale si duhov­nicesti (...). Nu se stiu detalii, cele mai multe dintre ele fiind cuprinse īn doua scrisori catre urmasi, re­dactate de Pahomie īntr-o limba necunoscuta, zisa

17 Cf. Rene Guenon, op. cit., cap. VI: "Note sur l'angelologie de l'alphabet arabe", pp. 62-67.

205

«limba īngerului» si, deocamdata, nedescifrata. stim doar, prin intermediul Sfertului Ieronim, ca litera io­ta (i), cea mai simpla si cea mai mica din alfabet, īi desemna pe calugarii oarecum natīngi si inocenti, īn vreme ce litera chi (x), cu un desen mai complex, se aplica celor cu firi dificile. Evident, nici un calu­gar nu-si cunostea litera. Numai egumenul si sta­retii erau la curent cu acest cod."18

Ca si īngerii - si sub īndrumarea lor - calugarii se identifica, asadar, cu universul literelor. Ei sīnt "alfabetul" unei lumi noi, adapostita, deocamdata, īn umbra mīnastirilor, ca pentru a exersa fraza fi­nala pe care o vom avea de rostit īn dialectul Ieru­salimului ceresc.19 Omul desavīrsit devine litera, asceza devine scriere. īn mīnastiri se rescrie istoria omului, asa cum ar fi aratat fara episodul derapa­jului "gramatical" din Paradis.

Caderea īngerilor si raul omenesc

E greu, e imposibil sa ne reprezentam cum tocmai dintre īngeri, care sīnt emblema proximitatii lui Dumnezeu, au aparut demonii, aflati la maxima de­partare de El. Cu aceasta, intram īn marele labirint al problemei raului.20 E un labirint īn care ratacirea

18 Jacques Lacarriere, Les hommes ivres de Dieu, col. "Signes des Temps", Arthaud, Paris, 1961, p. 112.

19 In Evanghelia dupa Marcu (16,17), Iisus le spune apostoli­lor ca "vor vorbi limbi noi".

20 "Taina nelegiuirii" (mysterion tes anomias) - o numeste Sf. Pa-vel (2 Tes. 2, 7).

206

e de rigoare, ilustrīnd īnsasi realitatea pe care īncear­ca sa o īnteleaga. Lady Balfour avea bune motive sa se roage pentru evitarea acestei rataciri: "Pazes-te-ne, Doamne, de primejdiile subtilitatilor metafi­zice si ale zadarnicelor iscodiri cu privire la obīrsia raului!" Pe de alta parte, nu se poate interzice in­teligentei sa se confrunte cu scandalul cotidian al unei "nereguli" ubicue, al unei malignitati nesiste-matizabile. Cu conditia, fireste, sa nu īntīrzie īn "sub­tilitati" inutile, sa vrea, de pilda, sa stie daca episo­dul caderii īngerilor a avut loc īnainte de facerea lumii sau pe vremea lui Iisus Christos, daca demo­nii se pot numara, daca pot fi recuperati etc. Exis­ta, īn textul Scripturii, pasaje tulburatoare, care par sa includa raul, sau ceea ce numim astfel, īn "planifi­carea" divina a lumii: "Eu [Dumnezeu] īntocmesc lumina si fac īntunericul. Eu dau propasirea si aduc restristea. Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri" (Isa-ia 45, 7). Sau, si mai explicit, īn Proverbele (16, 4): "Domnul a facut toate pentru o tinta, chiar si pe cel rau pentru ziua nenorocirii." Pornind de la aseme­nea texte, speculatia kabbalistica a īncercat sa de­monstreze ca temeiul metafizic al raului sta īn chiar misterul creatiei, ca exista un rau potential (actua-lizabil doar prin optiunea pentru el a omului liber) īn chiar instituirea polaritatilor originare (cer-pa-mīnt, apa-uscat, noapte-zi), respectiv īn cele doua aspecte definitorii ale autoritatii dumnezeiesti: iu­birea si rigoarea. "Raul" e "mīna stīnga a lui Dum­nezeu", functia lui pedepsitoare, dar justificata prin iubirea corelativa care o echilibreaza. Cu alte cuvin-

207

te, e legitima atīta rigoare cīta acoperire īn iubire exista pentru exercitarea ei. "Rigoarea" demonica īnsa e "pura": īi lipseste ingredientul iubirii. Ea va fi anulata abia la sfīrsitul timpurilor, cīnd "nu va mai fi noapte" (Apoc. 22,5), cīnd minereul confuz al lu­mii va deveni cristal.21

Teza kabbalistica poate fi contestata prin invo­carea altor pasaje scripturare, din care rezulta fie ca lumea a iesit din mīna Creatorului "buna" (īn de­finitiv, primul capitol al Genezei ratifica fiecare "pro­dus" al actului creator drept "bun"), fie ca raul a apa­rut pe paliere secunde ale lumii, prin pacatul īngerilor (2 Petru 2, 4) sau al omului. Din enorma ramifica­tie a subiectului, retin, pentru uzul propriu si, even­tual, pentru uzul cititorului, trei teme:

1. Delimitarea sferei pacatului de sfera corporalitatii. E una din marile teme ale "demonologiei" pauline22, afirmata fara echivoc īn Efeseni 6,12: "Caci noi n-a­vem de luptat īmpotriva carnii si sīngelui, ci īmpo­triva capeteniilor, īmpotriva domniilor, īmpotriva sta-

21 Cf. Gershom Scholem, Von der mystischen Gestalt der Gottheit. Studieri zu Grundbegriffen der Kabbala, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1977, cap. II: "Sitra achra; Gut und Bose in der Kabbala", pp. 49-82.

22 Un excelent comentariu pe aceasta tema īn G. B. Caird, Prin-cipalities and Powers. A Study in Pauline Theology (The Chancellor's Lectures for 1954 at Queen's University, Kingston Ontario), Cla-rendon Press, Oxford, 1956. Cf. si G. H. C. Macgregor, "Principa-lities and Powers: The Cosmic Background of St. Paul's Thought", īn New Testament Studies, voi. I (1954-l955), pp. 17-28., W. Man­son, "Principalities and Powers: The Spiritual Background of the Work of Jesus in the Synoptic Gospels", īn Bulletin of the Studio-rum Novi Testamenti Societas, nr. I-III (New Testament Studies, voi. 8, SuppL), Cambridge University Press, 1963, pp. 7-l7.

208

pīnitorilor īntunericului acestui veac, īmpotriva du­hurilor rautatii care sīnt īn locurile ceresti." A cupla raul la "puterile vazduhului", a-l cauta īn sus, īn lu-minescenta spiritului si nu īn "īnjosirea" materiei, schimba accentele si suspenda rutina care marchea­za reflectia curenta asupra pacatului. Diavolul e Lu-cifer, purtatorul de lumina, "steaua diminetii", "Zbu­ratorul". Corpul e prea simplu, prea limitat pentru a fi pe masura infinitei sale ingeniozitati. E nevoie de punerea īn scena a corpului, de invadarea lui īn numele imaginatiei, de manipularea lui "inteligenta", pentru ca el sa devina teatrul de desfasurare al "razboiului nevazut". Lasat singur, corpul e inocent si previzibil.23 El tinde sa-si satisfaca nevoile cvasimecanic, pe ca­lea cea mai scurta, fara urma de sofisticare. Pentru a deveni pacatos, corpul trebuie sa se lase contami­nat de "sublimitati" si, īn primul rīnd, de suficien­ta, de orgoliul propriei sale corporalitati. Pentru a deveni pacatos, corpul are nevoie de o filozofie a cor­poralitatii, de o "idee", de cooperarea cu un īnger ca­zut. Cu īngerul acesta trebuie data lupta si nu cu cor­pul. E un īnger subtil, caci poate recurge tot atīt de bine la teoria devalorizarii corpului, daca exaltarea corpului nu-i reuseste. Fara duhuri ale rautatii nu exista rele trupesti. Raul vine asupra trupurilor "din

23 Nu asupra trupului se da marele asalt demonic, nu el se afla cu adevarat īn pericol, ci sufletul: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul..." (Matei 10,28). Cf. si Yves Congar: "Adevarata lupta a Bisericii nu se da numai si nu se da īn primul rīnd īmpotriva ispitelor carnii, ci īmpotriva ispitelor spi­ritului. Ceea ce trebuie salvat cu orice pret este castitatea suflete­lor..." (apud Regamey, op. cit., p. 41).

209

polul plus", īntr-un vertiginos picaj, metafora direc­ta a caderii. Pacatul e un fenomen al carui traseu e verticala. "Cazi" īn pacat, urcīnd - īntr-o malefica tīsnire "gotica" - spre principii lui, aflati "īn locu­rile ceresti". Pacatul angelic este cadere. Pacatul omenesc e ridicare spre cei cazuti, spre euforia ca­derii, īn acest echivoc, īn acest amestec de catar are trufasa si cadere extatica, sta forta pacatului. Dia­volul n-ar avea acces la materia din noi daca n-am fi decīt materie. Sīntem vulnerabili datorita superio­ritatii noastre, datorita firii noastre "complexe". īn planul superioritatii si al complexitatii noastre se exercita malitia angelica. Demonologia paulina ne atrage atentia nu asupra mizeriilor triste ale carnii, ci asupra excesului de īnaripare, asupra superbiei, asupra incapacitatii noastre de a rezista la "proba aerului". Pierderea simtului de orientare, a direc­tiei, "angelismul" difuz - iata efectul interventiei lu-ciferice. Vizate sīnt nu neputintele noastre, ci īnzes­trarile noastre, facultatile creatoare de care dispunem. Ele trebuie urgent deviate, dereglate, transformate īn tot atītea vanitati. Asa apar: diavolul savant (pros­tul uz al cunoasterii), diavolul artist (prostul uz al fanteziei si talentului), diavolul agitator (prostul uz al libertatii) sau diavolul politic (prostul uz al pu­terii). Sa nu uitam diavolul teolog (prostul uz al cre­dintei), despre care vorbeste Epistola soborniceas­ca a lui Iacov (2, 19): "Tu crezi ca Dumnezeu este unul, si bine faci; dar si dracii cred..."

Cei care vor sa rezolve marea problema a trans­gresiunii printr-o mai mult sau mai putin aspra ab­stinenta corporala n-au nici o sansa fara o recalibra-

210

re a duhului propriu, fara reorganizarea radicala a vietii spirituale. Decisive sīnt o noua asezare inte­rioara, un amplu efort metanoietic, o asceza bine su­pravegheata la nivelul gīndirii. E mult mai greu sa gīndesti consecvent, sa gīndesti īmpotriva locului comun de prima instanta sau sa te abtii sa gīndesti (nici macar ultimul dintre idioti nu se poate abtine, din pacate, sa gīndeasca!), decīt sa te abtii de la car­ne si bautura. Asa se explica enorma dificultate a feluritelor exercitii de concentrare propuse de īnte­lepciunea orientala si extrem-orientala. Ele sīnt des­tinate sa controleze zborul dezordonat al gīnduri-lor, vitalitatea lor "luciferica", obligīndu-le la tacere. Excesul de "aer", de febrilitate atmosferica, e corec­tat prin vid.

Pacatul īnteles ca o forma de destrupare vicioasa, ca o relatie cu corpul pervertita prin iluzii zamisli­te si īntretinute īn afara lui, este, asadar, forma ome­neasca a pacatului: ea duce, in extremis, la pierderea (vinovata) a corpului. Invers, īngerii cazuti aluneca, īntr-un chip chinuitor pentru ei, spre corporalitate. Ei se trezesc "legati" de o materie (focul de pilda) care nu le mai īngaduie jocul de artificii al exaltarii, zbo­rul capricios, delirul nelimitat. īntruparea, pe care Dumnezeu o asuma sacrificial, e resimtita de "pu­terile vazduhului" ca o pedeapsa. Grigorie Sinaitul descrie consecintele acestei pedepse īntr-o pagina antologica: "Fiind odinioara si ei minti si cazīnd din nematerialitatea si subtirimea lor, a dobīndit fieca­re o oarecare grosime materiala, primind un trup potrivit cu rostul si cu lucrarea sa (...). Astfel une-

211

le duhuri sīnt materiale, greoaie, greu de potolit, mī-nioase si razbunatoare, ca niste fiare mīncatoare de trupuri, cu guri cascate spre placere si voluptate, ca niste cīini care ling sīnge si se hranesc cu putrezi­ciuni ce duhnesc. Ele au drept locuinta si desfatare iubita trupurile groase si materiale. Altele sīnt des-frīnate si baloase, ca niste lipitori din mocirla pof­tei, ca niste broaste si serpi, preschimbīndu-se une­ori si īn pesti si tīrīndu-se spre saratura placerii desfrīnate, care este bucuria lor. Plutind īn oceanul bauturii ca unele ce sīnt lunecoase prin fire si se bu­cura de umezeala placerilor nerationale, ridica īn su­flete pururi valuri de gīnduri, de īntinaciuni si de furtuni. Altele iarasi sīnt usoare si subtiri, ca niste duhuri aeriene. Ele sufla īn partea contemplativa a sufletului, aducīnd īn ea vīnturi puternice si nalu­ciri. Uneori iau si chipuri de pasari sau de īngeri, ca sa amageasca sufletul."24

2. Patologia statutului creatural, sau despre creatu­ra necreatoare. A fi creat - spune teologia - e a fi doar pe jumatate. Ţi se da un chip, dar ti se cere sa obtii ceva īn plus: asemanarea cu modelul de care pere­chea originara s-a īndepartat. Nu poti ramīne cu ceea ce ti-e dat, nu poti īngropa talantul primit. Datul (mai exact "darul", die Gabe) īti este prilej, sarcina (Auf-gabe), punct de pornire pentru o continuare libera a modelarii de sine. Esti ceea ce stii sa-ti adaugi. Crea­tiei prime, provocate de initiativa divina, trebuie sa-i

24 Filocalia, VII, pp. 143-l44. Isaac sirul vorbeste si el despre demonii care, fiind "mai grosi" decīt īngerii si decīt sufletele ome­nesti, "nu vad" īn spatiul rezervat lor (Filocalia, X, p. 343).

212

adaugi o creatio secunda, care valorifica propria ta ini­tiativa. Creatura, ar spune Noica, e o "īnchidere ce se deschide" spre propria ei desavīrsire. īn jurul fi­intei tale reale se afla haloul dens al fiintei tale po­tentiale si nu te poti socoti "īntreg" daca nu onorezi "spatiul de crestere" de care dispui prin har. (īnge­rul nu e altceva decīt semnalarea personalizata a aces­tui spatiu de crestere.) Creatura e īndemnata, prin urmare, sa fie creatoare, sa lucreze asupra sa, sa con­tinue, creator, proiectul pe care īl īntruchipeaza. Crea­tura e invitata de Creator la parteneriat, la co-au-torlīc. īn alti termeni, vom spune ca perfectiunea revine creaturii nu ca un "gata facut", ca un dat ob­tinut o data cu viata, ci ca un orizont, ca o cale. Ei bine, īngerii cad pentru ca, luīnd perfectiunea proprie ca pe un dat, o pierd ca orizont. Caderea īngerilor e un refuz al statutului creatural. Ei se cred īncheiati, ajunsi pe masura Tatalui, binecuvīntati, ab initio, cu o desa­vīrsire fara rest. īngerii cad īn masura īn care refu­za sa-si satureze spatiul de crestere, blocīndu-se īn propria lor limita. Ei refuza sa se īmplineasca, sau, īn cel mai bun caz, vor s-o faca pe cont propriu, fara referinta dumnezeiasca. Boala demonica prin exce­lenta este fascinatia de sine. Fiinta creaturala, care e, prin definitie, contingenta, se ia, iresponsabil, drept fiinta necesara, uitīnd ca nu exista decīt prin dele­gatie. Ea īsi refuza creativitatea, se instituie ca cen­tru legitim al lumii si, din acel moment, devine opa­ca. Contactul cu Principiul se rupe (non serviaml), ceea ce duce la pierderea īntelegerii pentru rostul propriu, ca si la degradarea raportului cu celelalte creaturi.

213

Inutil sa o spunem, cīnd vorbim de "spatiu de crestere" nu avem īn vedere neaparat o miscare de amplificare. "Cresterea" se obtine frecvent prin īm­putinare, prin sacrificiu, prin asumarea unei func­tiuni slujitoare, tocmai aceea pe care natura demoni­ca o exclude. Demonii rateaza conditia intervalului: ei cad īn sus, identificīndu-se, iluzoriu, cu Dumne­zeu, sau cad īn jos, amestecīndu-se cu fetele oame­nilor (Geneza 6,l-4). Absorbiti de extreme, ei sīnt o parabola a dislocarii, a conflictului cu propria na­tura. Acelasi lucru se poate spune, fireste, despre toti oamenii care evolueaza pe o orbita centrifugala, si care, privind īn sus, nu vad altceva decīt imaginea distorsionata a eului propriu.

3. Deriva discernamīntului. Textul biblic descrie pa­catul originar ca pe o defectiune īn domeniul cu­noasterii binelui si raului (Geneza 2,17). Mai precis, e vorba de primejdia de a asuma o competenta ilegi­tima, īntr-o materie rezervata lui Dumnezeu. Pen­tru a deosebi binele de rau cu finetea necesara, de la īnaltimea optima, fara pripa judecarii semenilor si fara orgolii absolutiste, e nevoie de o perspecti­va la care fiinta creata nu are acces. Or, tocmai dis­tinctia aceasta subtilisima dintre bine si rau, o dis­tinctie hiperdelicata metafizic, etic si epistemologic, a ajuns, datorita transgresiunii stravechi, sa fie un in­strument de utilitate curenta. Manevram, cu o non­salanta nepermisa, criterii inefabile. Credem cu to­tii ca stim - pentru noi, ca si pentru altii - ce e bine si ce e rau si nu ezitam sa operam clasificari, dis­criminari sententioase, excomunicari de tot felul.

214

Graba de a condamna, disjunctia nemiloasa īntre alb si negru, īntre ce se cade si ce nu, īntre cumintenie si sminteala - iata ceea ce interdictia dintīi voia sa disciplineze si sa nuanteze. Nu discernamīntul īi era refuzat omului, ci discernamīntul isteric, simplifi­cator, care face sa curga sīnge. Trebuie reflectat mai atent asupra acestui aspect esential al pacatului care este abuzul geometric, instrumentalizarea unei diho­tomii monotone si nedrepte. Deosebirea dintre bine si rau nu se percepe īn mod adecvat decīt prin con­siderarea īn simultaneitate a ansamblului cosmic. E evident ca nu acesta e unghiul īn care se situeaza omul. El aude note distincte, fara intuitia melodiei, vede mari pete de culoare fara intuitia semitonuri­lor, zboara razant peste un peisaj care nu se desco­pera decīt planarii la mare īnaltime. Pacatul origi­nar e o eroare de amplasament. O fiinta pamīnteasca īsi aroga altitudini boreale si decide sa sistematize­ze nelimitatul. Ea uzurpeaza, astfel, prin judecata ei parohiala, o autoritate care īi lipseste si crede ca poa­te impune reguli libertatii lui Dumnezeu.

Martirajul īngerului pazitor

Martirajul e acceptarea unei suferinte nemeritate. La oameni, suferinta se explica prin greseala protopa-rintilor. Suferinta īngerilor este īnsa ireductibila; e o suferinta fara de pacat, imaculata, pe masura stra­lucirii lor suprafiresti. Nu toti Parintii accepta to­tusi ca īngerii sīnt capabili de suferinta. Nepatimi-tori prin definitie, angajati constiincios īn īmplinirea

215

vointei lui Dumnezeu, ei n-ar fi īndrituiti la reactii sentimentale, n-ar fi capabili de bucurie si de tris­tete. Cum poate nepatimirea sa devina compatimi­re? Scriptura si practica liturgica a Bisericii nu con­firma totusi aceasta viziune arctica asupra ierarhiilor īngeresti25. īngerii participa intens la tulburarile vie­tii noastre launtrice, sīnt "pedepsiti", dupa mode­lul "dreptului pedepsit" īntruchipat de Iov, sa ne īn­soteasca īn toate umbroasele noastre peripetii lumesti, īngerul pazitor e rastignit zilnic pe netrebnicia ce­lui pazit. Fiecare dintre greselile noastre curente are, prin intermediul lui, un ecou cosmic, astfel īncīt cel mai neīnsemnat derapaj se amplifica vertiginos, atin-gīnd, īn cele din urma, Fata Tatalui. In mai multe ru­gaciuni crestine se exprima dramatic aceasta reali­tate. Canonul īngerului Pazitor (Cīntarea a 3-a) īl face pe cel ce se roaga sa se adreseze astfel protec­torului sau: "Ziua si noaptea, cu faptele mele cele rele, te amarasc si te scīrbesc si te īntarit." Iar lista fap­telor noastre rele nu e decīt un inventar banal al comportamentului nostru cotidian. Inventarul aces­ta e, totodata, inventarul suferintelor īngeresti, suma contrarierilor pe care īnsotitorul din cer trebuie sa le asume īn exercitiul providential al īnsotirii. Iata un fragment semnificativ dintr-o rugaciune catre Duhul Sfīnt: "...iarta-mi mie, nevrednicului, toate cīte am gresit Ţie astazi ca un om, si nu numai ca un om, ci si mai rau decīt dobitocul: pacatele mele cele de voie si cele fara de voie, cele stiute si cele

25 Vezi supra, partea I, cap. III, pp. 8l-l23.

216

nestiute, care sīnt din tinerete si din obiceiul cel rau si care sīnt din voia cea sloboda si din lene; ori de m-am jurat cu numele Tau, ori de l-am hulit īn gīn-dul meu, sau pe cineva am ocarīt, sau pe cineva am clevetit īn mīnia mea, sau am scīrbit, sau de ceva m-am mīniat, sau am mintit, sau fara de vreme am adormit, sau vreun sarac a venit la mine si nu l-am socotit, sau pe fratele meu l-am scīrbit, sau m-am sfadit, sau pe cineva am osīndit, sau m-am marit, sau m-am trufit, sau, stīnd īn rugaciune, mintea mea s-a īngrijit de vicleniile acestei lumi, sau razvratire am cugetat, sau prea m-am saturat, sau m-am īm­batat, sau nebuneste am rīs, sau ceva rau am cuge­tat, sau frumusete straina am vazut si cu dīnsa mi-am ranit inima, sau ce nu se cuvine am grait, sau de pacatul fratelui meu am rīs, sau de rugaciune nu m-am īngrijit, sau altceva rau am facut si nu-mi aduc aminte; ca acestea toate si mai mari decīt acestea am facut..." īn rezumat, cam asa arata materia pe care o are de digerat īngerul īn comertul sau neīncetat cu noi. Credinciosului nu i se cere īnsa convertirea responsabilitatii si a unei lucide evaluari de sine īn teroare cotidiana si nevroza. El nu trebuie sa sub­aprecieze capacitatea supranaturala a īngerului sau de a īndura totul si de a dizolva tone de fapte rele īn cīte un miligram de buna-intentie si de cainta. To­tul e sa nu pierzi contactul, sa nu-ti iei ochii de la martirul īnaripat care īti sta, nevazut, alaturi, si care va marturisi pentru tine, īn favoarea ta, la Judeca­ta finala. Totul e sa stii sa te rogi si sa vrei s-o faci: "īngerule cel sfīnt al lui Hristos, catre tine cad si ma

217

rog, pazitorul meu cel sfīnt, care esti dat mie de la Sfīntul Botez spre pazirea sufletului si a pacatosu­lui meu trup. Iar eu, cu lenea mea si cu obiceiurile mele cele rele, am mīniat prea curata lumina ta si te-am izgonit de la mine prin toate lucrurile cele de rusine: cu minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu osīndirea, cu trufia, cu neplecarea, cu neiubirea de frati si cu tinerea de minte a raului, cu iubirea de argint, cu desfrīnarea, cu mīnia, cu scumpetea, cu mīncarea cea fara de sat, cu betia, cu multa vorbi­re, cu gīndurile cele rele si viclene, cu obiceiurile cele rele si cu aprinderea spre desfrīnare, avīnd osebita voire spre toata pofta cea trupeasca. O, rea-voire a mea, pe care nici dobitoacele cele necuvīntatoare nu o au! Dar cum vei putea sa cauti spre mine sau sa te apropii de mine, cel necurat? Sau cu ce ochi, īn-gerule al lui Hristos, vei cauta spre mine, cel ce m-am īncurcat asa de rau īn lucrurile cele īntinate? Sau cum voi putea sa-mi cer iertare pentru faptele mele cele amare, rele si viclene, īn care cad īn toate zile­le si noptile si īn tot ceasul?"

Aroma lumii

Relatia cu Dumnezeu e, īntotdeauna, īn textul Scrip­turii, īmbibata de senzualitate. Nici o uscaciune abstracta, nici un sentimentalism umid. Contactul e necomplezent, aproape pragmatic, valorificīnd abundent plenitudinea simturilor. īntreaga simbo­listica a jertfei e legata de gust si miros. "...Sa nu lasi sa lipseasca niciodata de pe darurile tale de mīn-

218

care sarea, care este semnul legamīntului Dumne­zeului tau..." (Leviticul 2,13). Porunca aceasta are un viguros ecou īn Noul Testament: "Pentru ca fie­care om va fi sarat cu foc, si orice jertfa va fi sara­ta cu sare. Sarea este buna; dar daca sarea īsi pier­de puterea de a sara, cu ce īi veti da īnapoi puterea aceasta? Sa aveti sare īn voi īnsiva si sa traiti īn pace unii cu altii" (Marcu 9,49-50; cf. si Luca 14,34). Ne putem reprezenta Judecata din Urma ca pe o "de­gustare" exigenta a sufletelor noastre: "ne dam su­fletul" si, o data cu el, livram papilelor divine gus­tul destinului nostru pamīntesc, "sarea", mai mult sau mai putin bine dozata a vietii noastre. Ni se cere, asadar, sa facem dovada "sapientei" noastre, sa fim gustosi, sa oferim Creatorului argumentul unei "re­tete" reusite. Cine n-are gust bun, cine n-are sare, urmeaza sa fie "scuipat" din Suprema Gura. O dem­nitate aparte are, de asemenea, simtul olfactiv. Jert-fitorul se straduieste sa ofere o jertfa cu "miros pla­cut Domnului", iar un eventual esec poate avea consecinte dramatice, ca īn povestea despre Abel si Cain. Ca limbaj, ca forma de comunicare īntre Dum­nezeu si oameni, mirosul jertfei e administrat de me­sagerii ceresti. Ei aduc dinaintea Tronului dumne­zeiesc bunele miresme ale rugaciunilor, faptelor si slujbelor bisericesti. "Apoi a venit un alt īnger, care s-a oprit īn fata altarului, cu o cadelnita de aur. I s-a dat tamīie multa, ca s-o aduca, īmpreuna cu ruga­ciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur, care este īnaintea scaunului de domnie. Fumul de tamīie s-a ridicat din mīna īngerului īnaintea lui Dumnezeu,

219

īmpreuna cu rugaciunile sfintilor" (Apoc. 8, 3-4). īngerii poarta spre cerul Judecatii, ca pe un fum chintesential, aroma umanitatii si a lumii. si tot ce ni se cere e sa nu punem "īn mīna" lor o miasma dezgustatoare. Ni se cere sa nu fim urīt mirositori, amari, acri si nesarati. Sa ne īngrijim ca, la urma, sa fim o hrana placuta Domnului...

Grigorie cel Mare compara, la un moment dat, triada "īngeri-sfinti-fecioare" cu triada simetrica "flori-verdeata-miresme".26 In varianta noastra "īm­bunatatita", sīntem o pajiste pe care Dumnezeu o adulmeca si o paste.

Intelectul ca īnger

...angelus dicitur intellectus et tnens, quia tota ejus cog­nitio est intellectualis; cognitio autem aniniae partini est intellectualis, et partini sensitiva - spune Toma d'Aqui-no.27 Ni se semnaleaza, astfel, deosebirea esentiala dintre cunoasterea īngereasca si cea a omului, res­pectiv dintre un tip de cunoastere care nu e greva­ta de balastul corpului si cunoasterea "īn corp", cu­noasterea la care poate aspira o fiinta instalata īn materie. E greu sa ne reprezentam, ca exponenti ai conditiei umane, cum e sa nu ai corp si ce conse­cinte ar putea avea o asemenea situatie pentru de-

26 Apud Kurz, op. cit., pp. 124-l25.

27 Sumnta, quaestio 54, articulus III, ad primum: "...īngerului i se spune intelect sau minte, caci īntreaga sa cunoastere este in­telectuala; pe cīnd cunoasterea cu sufletul e īn parte intelectuala, īn parte sensibila."

220

mersul nostru cognitiv. Mai īntīi, o data cu anula­rea organelor de simt, ar disparea īntreaga rubrica a senzatiilor, perceptiilor si reprezentarilor. "Sub­stanta" gīndirii nu s-ar mai recolta din lumea sen­sibila, ci "direct" din registrul "speciilor inteligibi­le". Cu alte cuvinte, gīndirea n-ar mai fi conditionata de existenta unui depozit de perceptii, ci de simpla orientare a atentiei, asadar de o decizie mentala. īn­telegerea n-ar mai avea nevoie de ocolul senzitivi-tatii, n-ar mai proceda inductiv, ci ar plonja īn zona temeiurilor, a surselor universului sensibil, surse cu care, de altfel, e īn raport de consubstantialitate. Asa stīnd lucrurile, cunoasterea ar īnceta sa mai fie dia­logul unui "subiect" investigator cu un "obiect" al investigatiei, pentru a se defini ca o īntīlnire a in­telectului cu el īnsusi. Informatia n-ar mai fi rezul­tatul unui proces de īnvatare, de acumulare rabda­toare, ci expresia faptului de a sti, īn absenta oricarui travaliu pregatitor. Tot ce e, de obicei, progresie trep­tata de la senzatie la idee, rationament trudnic, pīndit mereu de riscul erorii, ar fi īnlocuit de spon­taneitate intuitiva si garantata, de iluminare instan­tanee. Fluxul cognitiv ar fi "natural" si continuu. Al­ternanta somn-veghe la care obliga ritmurile trupesti, oboseala, efectul colateral al umorilor, al chimiei fi­ziologice, determinarile spatio-temporale, dependen­ta drastica de conditionari exterioare, toate acestea ar intra brusc īn suspensie. Am avea acces la efec­te, nu pentru ca am cunoaste cauzele, ci pentru ca am trai īn "mediul" cauzelor, am fi una cu origini­le manifestarii cosmice. Altfel spus, n-am mai cau-

221

ta cauzele īn acelasi plan cu efectele, ci le-am iden­tifica īn teritoriul lor de obīrsie, acolo unde se afla cauza cauzelor. Cunoasterea noastra ar fi simpla, etern diurna, libera, impregnata de gratia īnsasi a "Duhului" care bate īncotro vrea. Asa este cunoas­terea īngerilor. Asa este si cunoasterea omeneasca, ori de cīte ori ea reuseste sa se miste pe cerul pur al intuitiei intelectuale, fara referinta la fragmente­le īn deriva ale senzoriului. Dar īngerii pot atinge aceasta performanta feriti de primejdia derutei, de spectrul pierderii controlului si a reperelor unei in-telectiuni corecte, īn vreme ce oamenii care se rup de senzoriu sīnt o prada usoara pentru deriva lu-ciferica, pentru dezorientare si sminteala. De aceea, limita cunoasterii omenesti (faptul de a fi ancorata īn sensibil) este, deocamdata, īn chip providential, si igiena ei protectoare. E īnsa un fapt ca, pentru reg­nul uman, cunoasterea, "amestecata" cum e, indi­recta, poluata de toxinele corporalitatii, e structu­ral cuplata la ideea de "pericol", acel pericol pe care īl invoca, īn Rai, Demiurgul, dinaintea perechii ori­ginare. E vorba totusi de un pericol fermecator, plin de provocatoare rasplati. Limita e creatoare de sur­plus cognitiv. Oamenii pot experimenta, fulgurant si cu riscuri, intelectia angelica, īn vreme ce īngerii n-au cum acoperi experienta senzatiei. Tocmai de aceea, īngerul si omul sīnt polii predestinati ai unei simbioze necesare. Prin īnger, omul se descopera ca intelect pur, prin om, īngerul aproximeaza mires­mele relativului si ale senzitivitatii.

222

Intelectul este, prin urmare, dimensiunea ange­lica a omului, partea noastra de īnger: ...ea quae sunt in intellectu nostro sunt similiora angelo, quam ea quae sunt in phantasia; cum haec sint intellecta in actu, illa vero in potentia tantum.28 Dar despre aceasta inter­sectie stranie īntre inteligenta omeneasca si cea a īn­gerilor nimeni n-a vorbit cu mai multa īndraznea­la decīt Johannes Scotus Eriugena, cu patru veacuri īnaintea lui Toma.29 Traducator īn latina al lui Dio-nisie Areopagitul, teologul de obīrsie irlandeza con­sidera activitatea intelectuala a omului drept o for­ma de existenta a īngerului. Cīnd gīndim liberi de imixtiunea inertiei trupesti si de aceea a fluiditati-lor animice, gīndim ca īngerii, mai exact īngerii sīnt aceia care gīndesc īn noi. Dar nu e vorba, aici, nu­mai de o modalitate a gīndirii, ci si de obiectul ei. A gīndi lucruri care nu sīnt de natura corporala sau sufleteasca e a da gīndirii un obiect care e de ace­lasi fel cu ea īnsasi. Metafizicianul, teologul sau cre­dinciosul care reflecteaza asupra īngerilor ofera, prin urmare, intelectului o hrana speculativa pe masu­ra lui. Gīndul la īnger face ca īngerul sa se nasca īn spatiul gīndirii, tot astfel cum gīndul la om face ca

28 Summa, quaestio 57, articulus IV, 3: "Cele ce se afla īn inte­lectul nostru seamana mai mult cu īngerul decīt cele ce se afla īn reprezentarile noastre: caci cele dintīi sīnt cunoscute īn chip ac­tual, pe cīnd celelalte - doar potential".

29  Cele ce urmeaza folosesc traducerea si comentariile lui Wolf-Ulrich Kliinker, Johannes Scotus Eriugena, Denken im Gesprach mit dem Engel, Verlag Freies Geistesleben, Stuttgart, 1988, mai ales pp. 150-204.

223

omul sa prinda contur īn spatiul existentei angeli­ce. Omul si īngerul trec unul īntr-altul per recipro-cam cognitionem: omul devine īnger si īngerul devi­ne om prin simplul fapt ca se reflecta unul īntr-altul. Prin comuna lor participare la metabolismul inte­lectului, cele doua entitati devin una (angelica essen-tia in humana et humana in angelica constitutam), mai exact, īngerul se manifesta īn om per intellectum an-geli, iar omul se manifesta ca īnger per intellectum ho-minis. Asta pentru ca, īn fapt, nu exista decīt un sin­gur intelect, si pentru ca sta īn firea intelectului sa se identifice cu esenta intelectiunii sale. Devii ceea ce iei īn vizorul gīndirii tale. Te identifici cu ceea ce contempli: Qui enim pure intelligit, in eo, quod intel-ligit,fit.30 S-ar spune ca meditatia noastra despre ie­rarhiile ceresti este unul din modurile lor de a fi. Fi­inta angelica se potenteaza prin cunoasterea omului, dupa cum fiinta umana se potenteaza prin cunoas­terea angelica. Sau: cīnd reflectam asupra īngeru­lui ilustram īnsasi esenta sa, respectiv reflexia noas­tra devine totuna cu esenta spirituala a īngerului, īn termenii lui Wolf-Ulrich Klxinker, "acelasi act de cunoastere poate fi vazut si ca nastere a īngerului īn om, si ca existenta a omului īn īnger"31. Evident, accentul pus pe corelatia intima dintre cele doua na­turi (cea omeneasca si cea īngereasca) implica pri­mejdia unei suspendari a  identitatii īngeresti,

30 Cf. Johannes Scotus Eriugena, De divisione naturae, IV, 9, īn Migne, PL, 122, col. 779 D-780 D. Cf. si col. 783A, pentru tema re-ciprocus intellectus.

31 Op. cit., p. 167.

224

transformarea ei īntr-o realitate logica sau psiholo­gica. Daca īngerul e īnsusi actul intelectual prin care el se prezinta constiintei mele, daca īngerul e "īnfi­intat", instituit, prin orientarea mea catre el, atunci ce ramīne din existenta lui autonoma, ce este īnge­rul "īn sine"? īntrebarea este superflua. Sigur ca īn­gerul nu e un epifenomen al gīndirii mele. Dar "īn sine"-le lui nu e la īndemīna capacitatilor mele de definitie. Cel care defineste, spune Eriugena, trebuie sa fie mai cuprinzator decīt obiectul definit.32 Nu am, prin urmare, nici o sansa īn īncercarea mea de a defini ceva care ma depaseste. īngerul īnsusi nu se poate cuprinde pe sine, caci nu poate fi simul­tan el īnsusi si o instanta mai īnalta decīt el. Daca cineva poate cu adevarat sa defineasca īngerul "īn sine" (ca si omul "īn sine"), acesta e numai Creato­rul lor si al tuturora. Fiintei create nu-i ramīne, īn acest caz, decīt sa se declare multumita cu o cunoastere limitata, cu ceea ce fiinta īngerului poate fi nu "īn sine", ci pentru ea, pentru limitele ei cognitive. Iar pentru ea, pentru fiinta creata, īngerul e tipul de energie care se manifesta īn īntreprinderile intelec­tului pur. Fiinta creata nu poate recunoaste īngerul decīt īn ceea ce ea are īn comun cu el, adica īn in­telect, īn īntruchiparea sa omeneasca, intelectul e un īnger, dotat īnsa cu simturi, asadar cu fizicalitate. Intelectul omenesc e intelect angelic adumbrit de trup. La rastimpuri, īn conditii exceptionale, lestul trupesc poate fi īnsa abandonat. Eriugena interpre-

32 De divisione..., I, 43, īn Migne, PL, 122, 484 D-485 B. 225

teaza "rapirea" Sf. Pavel īn "al treilea cer" (2 Corin-teni 12,2) drept un acces fulgurant la "cel de-al trei­lea cer al naturii noastre" care este intelectul si care e identic cu Logosul dumnezeiesc: un "teritoriu" li­ber de "fantasmele" lumii sensibile, liber de con-strīngerile numelor si formelor curente, un "habi-tus", un dispozitiv adecvat cunoasterii netulburate de contingente.

Intelect celest si corporalitate terestra, omul e si­multan īn armonie si īn contradictie cu lumea īn­gerilor, īntr-o īnsemnare marginala la manuscrisul din secolul al IX-lea al principalei sale lucrari, Eriu-gena noteaza: Affirmatio enim hominis negatio est an-geli, negatio vero hominis affirmatio est angeli et vicis-sim?3 Kliinker prefera sa traduca negatio prin Aufhebung (īn sens hegelian): suspendare, punere īn paranteza, excludere. īngerul si omul sīnt imagini­le alternative ale aceleiasi realitati, niciodata capta-bile deodata, īn aceeasi lumina: daca pui īn lumi­na īngerul, omul cade īn īntuneric, intra īn suspensie; daca pui īn lumina omul, īngerul e cel care se īntu­neca. Unul e fata nevazuta a celuilalt: revers, con­trapunct, geaman.

Ar mai fi de vazut īn ce masura poate omul cu adevarat sa gīndeasca fara suport senzorial: cīta re-

33 "Afirmarea omului este negarea īngerului, iar negarea omu­lui este afirmarea īngerului si invers." Cf. Ludwig Traube, "Auto-grapha des Iohannes Scorus" (Paleographische Forschungen V), ed. de Von E. K. Rānd, īn Abhandlungen der Kgl. Bayerischen Akademie der Wissenschaften, philosophisch-philologische und historische Klasse, XXVII (1912), p. 10. Comentarii īn W.-U. Kliinker, op. cit., pp. 162-l72.

226

alitate are pentru el exercitiul intelectului pur, dat fiind ca rapirea la ceruri nu e totusi o experienta co­muna? Sugestia oferita, ca raspuns, de Eriugena adu­ce īn discutie matematica si figurile geometrice. In Expositiones super Ierarhiam Caelestem, un comenta­riu la lucrarea lui Dionisie Areopagitul, gasim o fra­za destul de misterioasa: contemplīnd, spune teo­logul, triada īngeri-arhangheli-īncepatorii (arhei), contemplam un cub perfect (perfectissimus cubus).34 Cīteva observatii se impun: mai īntīi, paralelismul dintre frumusetea proportiilor existenta īn geome­tria cubului si perfectiunea muzicala a raporturilor dintre ierarhii. Apoi, faptul ca intelectul omenesc poate construi si contempla realitati care nu exista īn natura. De unde avem, īn definitiv, conceptul cu­bului, fara a-l fi putut extrage vreodata din reper­toriul perceptiei? Sa observam ca nu e vorba, īn acest caz, de o abstractiune. Nu e vorba de idei, scheme mentale, fantezii nereprezentabile. Cubul poate de­veni sensibil, īl putem vedea, fara a-l fi perceput. "A vedea un cub" nu e o metafora din specia "a vedea idei". Copiii se joaca cu cuburile, dupa cum orice elev de liceu a vazut, la orele de geometrie, cuburi. Avem de a face, prin urmare, cu un obiect care, fara a fi, īn sine, vizibil, contine latenta vizualizarii sale: īl putem reproduce, īi putem da un corp, pornind de la existenta lui mentala, sprijinita pe un calcul al proportiilor. Raportul dintre cubul "perceput" de intelect si cubul materializat cu care lucreaza prescola-

34 Cf. Migne, Patrologia Latina, 122, col. 126 ff.

227

rul, geometrul sau arhitectul se regaseste īn rapor­tul dintre "corpul spiritual" (caro spiritualis, "corpul slavei") al omului īnviat si corpul lui fizic. Cu alte cuvinte, tot astfel cum cubul concret īsi are temeiul īn realitatea suprasenzoriala a cubului nevazut, lu­mea fizica īsi are temeiul ("modelul") īn nevazutul cauzelor spirituale. Necorporalul are, prin defini­tie, resurse pentru a se corporeifica, pentru a fi ca­uza a propriei sale "īntrupari". Asa se poate īnte­lege "recoagularea" trupurilor la Judecata de Apoi, si capacitatea īngerilor de a aparea "īn corp". īnvie­rea finala si angelofaniile au, s-ar zice, un principiu comun: principiul cubului care poate deveni sensi­bil, respectiv principiul existentei virtuale care se poate oricīnd manifesta...

"Omul universal"

Daca intelectul e partea noastra de īnger, atunci re­flexia noastra despre īngeri e, totodata, o reflexie de­spre conditia noastra intelectuala, despre posibili­tatile si perspectivele ei. Istoria angelologiei e, prin urmare, o istorie a metabolismului nostru mental, o poveste despre evolutia (sau involutia?) modului nostru de a gīndi.

Angelicitatea pare sa fie statutul de optima func­tionare a intelectului. Deocamdata, limitat de fizi-calitate, intelectul uman e o facultate condamnata la intermitenta. Nu poate gīndi asupra "vazutelor" decīt din imediata lor vecinatate, si nu poate gīndi asupra "nevazutelor" decīt tot din unghiul celor va-

228

zute, "īn oglinda si īn ghicitura", asa cum o face cre­dinta. Exceptiile (de tipul raptului paulin) confir­ma regula. E de presupus (si de sperat) ca, la un moment dat, ceea ce livreaza, astazi, cunoasterea "sla­ba" a credintei (īnteleasa ca simpla Fur-Wahr-Hal-ten, ca "a credita ceva drept adevarat") sa fie livrat de cunoasterea "tare" a unui intelect ajuns īn con­ditia intelectului īngeresc, scutit, adica, de hetero-nomii inhibitorii, de tot ceea ce poate stīnjeni dina­mica sa esentiala (essentialis motus intellectualis). Pornind de aici, am putea fi de acord cu formula­rea lui Kliinker, potrivit careia īngerii reprezinta "o orientare viitoare, o deschidere evolutiva a activi­tatii spirituale omenesti"35. Neajunsul unei astfel de formulari consta īnsa īn subīntelesul ei diacronic. Din perspectiva metafizica, ceea ce ne intereseaza nu este orizontul mai mult sau mai putin utopic al unei umanitati ajunse, īn ansamblul ei, pe treapta īngerilor, ci posibilitatea data fiecarui individ de a atinge suprema performanta existentiala si episte­mologica, accesul potential al omului individual la "al treilea cer", adica la o forma de cunoastere su-pra-individuala. īn aceasta privinta, definitia data ierarhiilor spirituale de Rene Guenon ni se pare adecvata: ".. .prin «ierarhii spirituale» nu putem īn­telege, la drept vorbind, altceva decīt ansamblul acelor stari ale fiintei care sīnt superioare individu­alitatii umane, mai ales cele informale si supra-in-

35 ...eine Entwicklungsaufgabe und -ausrichtung menschlicher Geis-

testatigkeit {op. cit., p. 177).

229

dividuale, stari pe care, de altfel, trebuie sa le con­cepem ca fiind realizabile pornind de la starea uma­na, si aceasta chiar īn timpul existentei sale corpo­rale si terestre."36

Ne aflam dinaintea unei antropologii a posibilului, cu obīrsii stravechi si ramificate īn toate zarile sim­bolismului religios. Individul uman e o ipostaza epi­sodica dintr-un spectru ontic care īl include si īl de-

36 Rene Guenon, Les etats multiples de Vetre, Les Editions Vega, Paris, 1932, p. 102. Singura "corectura" pe care ne-o īngaduim, de fapt o precizare terminologica, se refera la cuvīntul "informai". Guenon vorbeste si īn alte locuri de "manifestari informale", iar guenonizantii preiau euforic termenul, fara discernamīnt. Daca se adopta vocabularul scolastic - ceea ce Guenon face adesea -expresia "manifestare informala" este contradictorie. "Forma" este "esenta" oricarui existent. E "actul" care modeleaza si, prin aceas­ta, "īnfiinteaza" orice "potenta" (asa cum sufletul "in-formeaza" trupul). Dumnezeu īnsusi e, īn aceasta acceptiune, "act pur", "for­ma" absoluta, caci e singura "Fiinta" aflata cu totul īn afara "ma­teriei" (īnteleasa ca "potenta"). īn acest context, a spune ca ceva din ordinea creata e "informai" echivaleaza cu a spune ca īi lip­seste ratiunea de a fi. Toma d'Aquino, demonstrīnd ca īngerii sīnt imateriali, admite totusi ca ei sīnt "compusi" dintr-un quo est si un quod est, īn care quod est e echivalent cu "forma" (Summa..., quaestio 50, articulus II, ad tertium). Or, pentru Guenon, "infor­mai" īnseamna, aici, altceva: supra-individual, liber de orice de­terminare, situat dincolo de "nume si forma" (scrt. nama-rupa), asa cum este yoghinul "eliberat" īnca din timpul vietii (jwan-mukti, videha-mukti). "Informai" īnseamna deci "neconditionat", tmns-for-mal, īn afara lui morphe, dar nu a lui eidos. Referinta lui Guenon pentru "forma" nu e scolastica, ci fie strict geometrica (vezi in­vocarea definitiei lui Matgioi, dupa care "forma" īnseamna "con­tur", Guenon, op. cit., p. 96, n. 1), fie hindusa (cf. Le Symbolisme de la Croix, 1931, cap. II si III, si L'Homme et son devenir selon Vedan-ta, 1925, cap. XXII-XXIV).

230

paseste. Sta īn puterile sale sa se reverse peste toa­te palierele acestui spectru, sa "satureze" īntreaga scara a posibilitatilor care alcatuiesc Fiinta totala. Vo­catia totalizatoare deriva din postura centrala a omu­lui īn arhitectura lumii create. El e apogeul creatiei si ultima ei expresie: īncununare, rezumat si con­cluzie. (Sfintii Parinti interpreteaza adesea faptul ca omul e actul final al Facerii īn termeni retorici: el este īncheierea "discursului" sacru inaugural, re­luarea concentrata īn plan microcosmic a bogatiei macrocosmice.) īn om se afla, asadar, deschideri ver­tiginoase spre toate celelalte niveluri ale manifes­tarii, ba chiar si spre vidul seminal al non-manifes-tarii. Idealmente, omul se identifica, īn masura īn care īsi "realizeaza" integral posibilitatile, cu Pro­totipul īnsusi al lumii si cu Principiul ei. Treapta an­gelica e una din "identitatile" potentiale ale ascen­siunii spre "Identitatea Suprema", unul din "stadiile" urcusului spre "Omul universal", adica spre maxi­ma amplitudine si extensie a omului, dincolo de de­terminarile sale individuale. Predicatia crestina sem­naleaza posibilul acestui urcus invocīnd intervalul dintre "primul Adam" si "al doilea Adam". "Omul dintīi este din pamīnt, pamīntesc, omul al doilea este din cer" (1 Corinteni 15, 45-49). "Campionii" aces­tui traseu "merg din putere īn putere si se īnfatisea­za īnaintea lui Dumnezeu..." (Psalm 84, 7). Mode­lul lor, "figura" fondatoare a "īnaltarii" este Logosul īnsusi, care reactualizeaza aptitudinea ascensiona­la a fiecaruia, prin exemplarul sau sacrificiu cobo-rītor. "Omul universal" e "Fiul Omului" care se ras­tigneste pe crucea lumii pentru a o reorienta anagogic.

231

Daca treptele lumii manifestate se pot parcurge de sus īn jos, ele se pot parcurge si de jos īn sus, īntr-un efort vertical, asistat de chiar "regentii" acestor trep­te.37 Prin dinamismul sau de-a lungul acestui par­curs, omul e situat ideal pentru a unifica, īn alca­tuirea sa, atīt teritoriile sub-umane al fiintei, cīt si pe cele supra-umane. īn "continutul" nostru se afla mineralitate, vegetalitate, animalitate, dar, deopo­triva, treptele sublime ale ierarhiilor superioare. "...Microcosmosul uman exercita un adevarat ofi­ciu de unificare a cosmosului. Evident, īn stadiul sau curent, omul nu are constiinta starilor non-indivi-duale ale fiintei sale: e ca o nota muzicala ale carei armonice superioare nu se aud."38

Cu alte cuvinte, omul e un ansamblu simfonic din care nu se aude decīt un paragraf. "Realizarea spirituala" ("sanctitatea", īnteleasa ca tinta atinsa a oricarui drum ascetic) face ca armonia potentiala a fiintei noastre īntregi sa devina perceptibila. īnge­rul e arvuna celesta a acestei armonii. Prin el, des-

37 Versiuni ale "Omului universal" se gasesc si īn afara cres­tinismului. Adam Qadmon īn Kabbalah, "regele" (Wang) īn tradi­tiile extrem-orientale, Vaiivanara īn hinduism. Ca atare, expresia "om universal" (Al-Insan al-kamtt) indica o abundenta problema­tica a ezoterismului islamic. Un īntreg tratat al lui 'Abd Ak-Karīm al Jīlī (sec. al XlV-lea) poarta acest titlu (extrase traduse si comen­tate de Titus Burckhardt au aparut la Dervy-Livres, col. "Mysti-ques et religions", Paris, 1975). Cf. si Titus Burckhardt, Introduc-tion aux doctrines esoteriques de l'Islam, Dervy-Livres, Paris, 1969, pp. 103-l09, si Rene Guenon, Le Symbolisme de la Croix, cap. II.

38 Cf. Jean Borella, "Du symbole selon Rene Guenon", īn Re­ne Guenon, Cahiers de l'Herne, Editions de l'Herne, Paris, 1985, p.214.

Iii

coperim dintr-o data īntreaga noastra sonoritate, au­zim partea īnca neauzita a melodiei proprii...

Lupta lui Iacob cu īngerul

Hermeneutica unui text revelat nu-si poate propu­ne clarificarea lui. īntre sensul unui asemenea text si expresia lui scrisa, transmisibila, exista o diferen­ta esentiala, un "rest", o "ruptura de nivel" care nu se lasa domesticite analitic. Ceea ce poti face e sa amplifici prezenta textului, sa pui īn scena inepui­zabilul lui. Cu alte cuvinte, lectura adecvata nu este, īn acest caz, lectura "competenta", sistematizatoa­re, ci lectura uimita, care intuieste simultan anver­gura sensului si vidul lui. Problema nu este a "cla­sa" profesoral textul, ci a-l "submina", a-i intensifica misterul, a provoca explozia "literei" lui, surparea evidentelor lui de prima instanta. Un text scriptu-rar e bine citit atunci cīnd el īti devine, īn final, cor-dialmente "strain", cīnd ordinea curenta a ideilor si a experientelor nu te mai ajuta sa-l asumi. A fi "fa­miliar" cu un astfel de text e a fi receptiv la ceea ce el ascunde, a īnvata sa traiesti cu stranietatea lui.

īn genere, lecturile de tip "cultural", oricīt de in­genioase, sīnt lecturi deviate, lecturi care nu se pun īn acord cu intentia textului, cu con-textul lui ori­ginar. Una din marile victime ale acestui "atac" de-viatoriu este formidabilul pasaj din Geneza (32, 22-32) despre lupta lui Iacob cu īngerul. Sa ni-l rea­mintim: "Tot īn noaptea aceea s-a sculat Iacov, a luat pe cele doua neveste ale lui, pe cele doua roabe, pe

232

233

cei unsprezece copii ai lui si a trecut vadul Iabocu-lui. I-a luat, i-a trecut pīrīul si a trecut tot ce avea. Iacov īnsa a ramas singur. Atunci un om s-a luptat cu el pīna īn revarsatul zorilor. Vazīnd ca nu-l poa­te birui, omul acesta l-a lovit la īncheietura coapsei, asa ca i s-a scrīntit īncheietura coapsei lui Iacov pe cīnd se lupta cu el. Omul acela i-a zis: «Lasa-ma sa plec, caci se revarsa zorile.» Dar Iacov a raspuns: «Nu te voi lasa sa pleci pīna nu ma vei binecuvānta.» Omul acela i-a zis: «Cum īti este numele?» «Iacov», a ras­puns el. Apoi a zis: «Numele tau nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel, caci ai luptat cu Dumnezeu si cu oamenii si ai fost biruitor.» Iacov l-a īntrebat: «Spu­ne-mi, te rog, numele tau.» El a raspuns: «Pentru ce īmi ceri numele?» si l-a binecuvīntat acolo. Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (Fata lui Dumne­zeu); «caci», a zis el, «am vazut pe Dumnezeu fata catre fata si totusi am scapat cu viata». Rasarea soa­rele cīnd a trecut pe līnga Peniel. īnsa Iacov schio­pata din coapsa. Iata de ce, pīna īn ziua de azi, is-raelitii nu manīnca vīna de la īncheietura coapsei." Acesta e textul. Sa vedem cum arata, la lucru, cīteva lecturi "deviate". Ce ar avea de spus, sa zi­cem, acest text unui "morfolog" de talia lui Vladi-mir Propp? Depozitar al unei enorme eruditii, Propp ajunsese la concluzia ca "fundamentul morfologic" al tuturor basmelor lumii consta īntr-o serie de "func­tii" care se īnsiruie narativ īn 31 de trepte.39 Aceas-

39 Cf. V. I. Propp, Morfologia basmului, trad. de Radu Nicolau, Editura Univers, Bucuresti, 1970, cap. III (pp. 30-65).

234

ta este structura universala a oricarui basm, "arhe­tipul" lui de substrat. Fireste, asta nu īnseamna ca toate basmele satureaza integral arhetipul cu prici­na. Dar toate se īnscriu undeva pe aceasta scara, toa­te acopera un anumit registru al schemei-standard. Episodul luptei lui Iacob cu īngerul s-ar suprapu­ne, dupa schema lui Propp, cu treptele 15-l9 din cele 31 existente īn mod ideal. Se mai pot identifi­ca si cīteva elemente de pe treptele 14 si 29. īn rest, nimic special. Avem de a face cu o varianta relativ comuna defairy tale, cu scenariul traditional al ori­carei povesti. īn orice poveste exista, de pilda, un moment īn care eroul se muta dintr-un loc īn altul, īl avem īn povestea noastra? īl avem: Iacob trece o apa. Exista apoi, īn orice poveste, un moment īn care eroul angajeaza o lupta cu un personaj negativ. Avem aici o asemenea lupta? Avem, chiar daca opo­nentul lui Iacob din episodul biblic nu e, propriu-zis, un "personaj negativ". Dar, ma rog, e totusi vorba de o lupta, de confruntarea eroului cu un adversar. Un alt motiv "clasic", reluat īn naratiunea vetero-testamentara, este motivul "īnsemnarii" eroului: la sfīrsitul luptei, el capata o "marca", ramīne cu o urma, ca cea primita de Iacob la īncheietura coapsei. Mai exista, apoi, inevitabilul happy-end: personajul "po­zitiv", victorios, īsi regaseste norocul, se īmpaca cu soarta. īn aceeasi serie de evenimente previzibile in­tra si schimbarea numelui, aparitia unor tabuuri fon­datoare etc. Cu aceste constatari tipologice, episo­dul biblic al luptei lui Iacob cu īngerul ar fi, din punctul de vedere al lui Propp, epuizat. Iata un mod

235

riguros de a rata īntīlnirea cu textul. El e clasificat, adica smuls din identitatea lui, pentru a fi asimilat unei categorii.

Un alt exemplu de neīntīlnire hermeneutica ne este oferit de propunerile semanticii structurale tip Greimas. īn orice structura narativa - spune Grei-mas - intra īn joc sase tipuri de actanti.40 (Ca toti ma­rii reformatori īn materie de metoda, autorul nos­tru tine foarte mult la terminologie: "actantul" nu e altceva decīt actorul, agentul, personajul care ac­tioneaza, instanta care īndeplineste un rol.) Cei sase actanti sīnt: subiectul, obiectul, emitatorul, recepto­rul, oponentul si aliatul. Ia sa vedem! Sīnt ei de ga­sit īn povestea lui Iacob? Sīnt. Subiectul: Iacob. El e personajul īn miscare, personajul central. Obiectul (adica "tema" actiunii, ceea ce sta dinaintea subiec­tului): traversarea unui rīu (legata de o interdictie sau de un conflict). Emitatorul: Dumnezeu. (Sa ne reamintim contextul: Iacob avanseaza spre o īntīl-nire cu fratele lui, Esau, si totul se petrece sub ochiul Providentei. Dumnezeu e marele regizor, cel care dirijeaza si supervizeaza totul.) Beneficiarul, recep­torul acestei "emisii" divine e Iacob, din nou. El este cel care, la sfīrsitul actiunii sale, va trece printr-o transformare decisiva, printr-o rasturnare de des­tin. Oponentul e, iarasi, Dumnezeu: El creeaza miza si tot El se opune celui care trebuie sa o asume. El este partenerul de lupta al Subiectului. Acesta īsi

40 Cf. A. J. Greimas, Semanticjue structurale, Larousse, Paris, 1966, cap. "Reflexions sur Ies modeles actantiels" (pp. 172-l91), si idem, Du sens, Editions du Seuil, Paris, 1970, pp. 209 si urm., si pp. 249-270.

236

este siesi aliat, īn efortul sau de a se rafui cu adver­sarul. Greimas ar fi fost, probabil, destul de surprins sa constate ce comprimare ciudata sufera schema pe care o propune: pentru cele sase pozitii ale ei, nu ies la socoteala decīt doua personaje. Oricum o īn­torci, te izbesti mereu de Dumnezeu si de Iacob. si lucrul cel mai straniu din toata povestea e ca "emi­tatorul", cel care declanseaza actiunea, este si cel care o īmpiedica sa se desfasoare normal, punīnd bete īn roate "subiectului". Roland Barthes interpretea­za aceasta situatie ca ilustrīnd scenariul tipic al san­tajului: acelasi personaj īti da telul, īti saboteaza par­cursul si participa la beneficiu. Un caz suigeneris de sabotaj mitici Cui i-ar fi trecut prin cap sa citeasca textul īn discutie īntr-o cheie atīt de originala?

Ajungem, cu aceasta, la Roland Barthes īnsusi, care e mai sensibil la tesatura intima a povestii.41 El constata, mai īntīi, ca textul are trei secvente mari: traversarea rīului, lupta si schimbarea numelui. Ur­meaza observatia ca, la o prima lectura, e destul de greu sa-ti dai seama unde anume se da lupta. Pe ma­lul de unde īncepe traversarea rīului, sau pe malul celalalt, dupa ce traversarea a avut loc? Sa recitim: "...īn noaptea aceea s-a sculat Iacov, a luat pe cele doua neveste ale lui, pe cele doua roabe, pe cei un­sprezece copii ai lui si a trecut vadul Iabocului: i-a luat, i-a trecut pīrīul si a trecut tot ce avea. Iacov īnsa

41 Cf. Roland Barthes, "The Struggle with the Angel: Textual Ana-lysis of Genesis 32:22-32", īn Genesis, ed. si cu o introducere de Ha-rold Bloom, col. "Modern Criticai Interpretation", Chelsea House Publishers, New York, New Haven, Philadelphia, 1986, pp. 57-68.

237

a ramas singur." Unde a ramas singur? I-a trecut, i-a culcat si a ramas singur cu destinul lui, cu cerul īnstelat? Sau i-a trecut, mai bine zis i-a facut sa trea­ca, si el a ramas pe malul dintīi, unde a avut lupta cu īngerul? Ei bine, spune Roland Barthes, tocmai aceasta neclaritate a textului face savoarea lui, ceea ce se īntīmpla adesea cīnd parcurgi un text revelat. Se contureaza doua lecturi posibile. Daca Iacob i-a trecut pe ai sai dincolo, ramīnīnd pe malul prim pentru a se bate cu īngerul, atunci avem dinainte un episod prezent, sub diverse forme, īn orice re­latare mitica: pentru a traversa o apa, un hotar, un prag, eroul mitic trebuie, mai īntīi, sa dea o proba, sa se lupte cu gardianul locului, fie el un dragon, un geniu al rīului, un duh pur si simplu. īn aceas­ta varianta, toata īntīmplarea capata un aspect oa­recum conventional, suna a scenariu folcloric cla­sic. Mitul depasirii unui obstacol prin īnfrīngerea cerberului e lipsit de nimbul mistic al unicatului, al evenimentului irepetabil. Pe de alta parte, daca epi­sodul īn sine al trecerii unei ape se cupleaza cu o lupta decisiva, atunci si apa, si traversarea ei trebuie sa fie masiv impregnate simbolic. Nu te lupti cu un īnger ca sa treci Neajlovul... Or, īn cazul nostru, obiec­tul traversarii e minor. Nu e vorba de o apa mare, de o apa semnificativa. Iacob nu are īn fata un ocean. Nici macar Iordanul. Iabocul e, īn definitiv, un "pī-rīu", un loc neutru, o stricta indicatie geografica.

Ramīne, atunci, īn picioare o a doua varianta de lectura, mai aproape de sensul religios al textului. Iacob īsi trece peste apa toata familia, trece si el, dupa

238

care, noaptea, ramīne singur. Singuratatea si īntu­nericul sīnt, prin ele īnsele, amprente ale unei pre­zente divine. Iacob este ales pentru a īndeplini un ritual important, un fel de botez: numele unui om e expresia esentei sale, iar schimbarea lui echivalea­za cu o transfigurare. Desfasurarea luptei e, la rīn-dul ei, cīt se poate de neobisnuita. Mai īntīi, ea nu se īncheie printr-un deznodamīnt decupat transant. Se īncheie pentru ca vin zorile. E o chestiune de orar: īnfruntarea nu poate continua, pentru ca circum­stantele ei temporale sīnt altele decīt cele initiale. Apoi, īntr-o lupta normala, cel care cīstiga e cel care da lovitura decisiva, care provoaca schilodirea ad­versarului. Aici, victorios e cel lovit. Rana devine atributul īnvingatorului, si, īntr-un fel, destinul lui. Iacob e "īnsemnat", īn mod periculos, cu semnul victoriei sale. E victorios pentru ca e ranit.42

Acest tip de rasturnare apare īn Geneza des si sub chipuri felurite. Motivul fratelui mai mic care, con­trar uzantelor, capata preeminenta īn ochii lui Dum­nezeu e recurent (vezi chiar raportul dintre Iacob si Esau).43

Roland Barthes inventariaza, generos, si alte po­sibile interpretari ale textului, deviatorii, din punc­tul nostru de vedere, dar amuzante īn trivialitatea lor: o interpretare economica, de pilda (Esau e ca­petenia edomitilor cu care israelitii faceau comert; īnfruntarea cu el e o renegociere a contractului...),

42 Victoria celui slab asupra celui puternic evoca, inevitabil, si alte īnfruntari celebre: David si Goliat, Ulise si Polifem etc.

43 Sa amintim, īn treacat, si tema freudiana a fratilor inamici.

239

sau una etnologica (toata povestea se reduce la con­stituirea unui tabu alimentar, formulat explicit īn versetul 32: israelitii nu manīnca vīna de la īncheietu­ra coapsei). Mai interesanta este ipoteza lingvisti­lor care vad īn acest episod manifestarea lui Dum­nezeu ca logothetes, ca fondator de limbaj (noul nume al lui Iacob fiind "morfemul" originar al limbaju­lui proaspat īntemeiat).44

Un bun rezumat al puzderiei de interpretari acu­mulate īn timp īn jurul "luptei cu īngerul" ne sta la dispozitie īntr-un eseu al lui Jean-Francois Marquet publicat īn 1978.45 Reluam cīteva din ele, pentru a semnala "scīnteile" multicolore pe care lectura unui text sacru le poate provoca.

Astfel, o abordare profetologica vede, īn episodul de care ne ocupam, "figura" caracteristica a īntīlni-rii dintre intelectul profetic si Dumnezeu. Profetul e, prin definitie, un captator de mesaje divine. De­sigur, mesajele acestea nu sīnt niste telegrame roz, cu efect soporific. Tonul lor e mai curīnd dramatic, fioros, cutremurator. Cuvīntul lui Dumnezeu este

44 Nu pot sa nu pomenesc neasteptata inadecvare īn care se complace un autor de talia lui Thomas Mann, īn īosif si fratii sai. El atribuie "autorului" biblic o psihologie de romancier. "Lupta cu īngerul" e un artificiu tehnic, menit sa ilustreze spaima care īl chi-nuie pe Iacob īnaintea luptei cu fratele sau. Pe scurt, lui Iacob īi e frica si viseaza urīt. Cu alte cuvinte, faimosul pasaj veterotes-tamentar nu e decīt relatarea unui cosmar. E versiunea seculari­zata a unei interpretari zoharice, potrivit careia Iacob se lupta, īn realitate, cu īngerul lui Esau.

45 Jean-Francois Marquet, "La lutte avec l'Ange", īn L'Ange ei U Homme, col. "Cahiers de Y Hermetisme", Albin Michel, Paris, 1978, pp. 22l-238.

240

incendiar (Ieremia 20, 7: "Doamne, tu m-ai aprins si iata sīnt īnflacarat", sau 23, 29: "Nu este cuvīn­tul meu ca un foc, zice Domnul, si ca un ciocan care sfarīma stīnca?"). īn īncercarea lui de a intra īn le­gatura cu mesajul divin, profetul e cuprins de o ten­siune paradoxala: e, īn acelasi timp, rezistent si dis­ponibil, combativ si sedus. Avem, pe de o parte, cuvīntul sacru, care vrea sa fie īnregistrat, sa se im­puna, sa lase o urma definitiva īn constiinta recep­torului si, pe de alta parte, receptorul īnsusi, care, pentru a primi mesajul, trebuie sa-si īnfrīnga limi­tele, sa se lupte cu el īnsusi, mai exact cu acea com­ponenta a sa care se opune receptiei. Asistam, ne­īndoielnic, la o batalie crīncena, al carei teatru de desfasurare este cuvīntul. Nu orice cuvīnt, ci cuvīn­tul Demiurgului, care se prabuseste asupra oame­nilor ca un tunet, ca o trauma, stīrnind, spontan, te­roare defensiva. Batalia se īncheie cu o reforma interioara, al carei semn se exprima tot prin cuvīnt: Iacob devine Israel.46

Sa mentionam si o interpretare a lui Origene.47 īn scena sīnt prezenti, dupa el, doi īngeri: unul bun,

46 Marquet atrage atentia asupra unei formulari homerice de natura sa ne recupleze la tema īngerului. Homer numeste mesa­jele divine "cuvinte īnaripate" {epea pteroenta), cuvinte-friger, "cu-vinte-mesager al Zeului" (ossa Dios aggelos). Vico, īn Scienza Nuova, cartea II, sectiunea I, cap. I, 377 (vezi Principiile unei stiinte noi cu privire la natura comuna a natiunilor, trad. rom. de Nina Facon, Uni­vers, Bucuresti, 1972, pp. 232-233), crede, la rīndul lui, ca uriasii originilor erau instruiti de Dumnezeu prin tunet, singurul lim­baj adecvat dimensiunii lor.

47 De Principiis III, 2, 5 (trad. rom. Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. In­stitutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1982, p. 225).

241

aliat cu Iacob (lupta "cu" īngerul ar īnsemna deci lupta "īmpreuna cu", "alaturi de" īnger), si unul rau, cu care se rafuiesc amīndoi. Ni se pare ca, oricīt de īndrazneata, interpretarea aceasta merita toata atentia. Exista, īn natura īngerului, ca si īn aceea a lui Dumnezeu, o strategica "duplicitate": īngerul este si alaturi de noi, si īmpotriva noastra. Iar īn lup­ta cu Dumnezeu care se numeste "credinta", ne sta alaturi Dumnezeu īnsusi. Dumnezeu ne solicita, ne provoaca, ne asupreste si ne sprijina, īntr-o unica acolada mīntuitoare.

Sfīntul Augustin prefera sa vorbeasca nu despre doi īngeri, ci despre doua ipostaze ale lui Iacob48: īn Iacob sīnt doua naturi, doua personaje distincte: ero­ul razvratit, eventual deicid, īntruchipīnd una din fetele evreitatii vechi-testamentare ("Israel" īnseam­na, īn traducere, "cel care se cearta cu Dumnezeu"), dar si eroul convertit, reprezentantul "poporului ales", care se īmpaca cu Dumnezeu. Generalizīnd, am putea spune ca "lupta lui Iacob cu īngerul" e is­toria unei conversiuni (colective sau personale). Ori­ce conversiune implica o vehementa dezbatere in­terioara, un parcurs agonic, o nevindecabila "rana" pascaliana.

Filon din Alexandria socoteste ca axa povestii lui Iacob este mutatio nomini, schimbarea numelui: tre­cerea de la "Iacob", care e numele omului, la "Is­rael", care e numele lui Dumnezeu īn om, numele "nou" pe care īl dobīndeste omul dupa ce a "īnca-

 Civitas Dei, XVI, 39.

242

sat" mesajul divin, devenind un "om nou".49 Spre deosebire de īnger, care are un singur nume, omul are, prin urmare, doua: numele "pamīntesc" si nu­mele pe care trebuie sa īl obtina prin confruntare cu Dumnezeu. Condamnat sa traiasca simultan pe doua planuri ("tradīndu-le", cum spune Holderlin, pe amīndoua), omul e totusi, prin chiar ambiguita­tea lui, "mediul" coagulant al īngerului, cel care "fi­xeaza" spiritul volatil. Pentru a se manifesta, īnge­rul are, s-ar zice, el īnsusi nevoie de lupta cu Iacob... Jean-Francois Marquet retine, īn inventarul sau, si comentariile lui Theodor Fechner de la jumata­tea secolului al XlX-lea, "ultima contributie impor­tanta a Occidentului la angelologie". Fechner e cu­noscut, īndeobste, ca īntemeietor al psihologiei experimentale.50 Cu totul uitata (pentru ca e īn ras­par cu spiritul vremii) este īnsa dimensiunea "exo­tica" a operei lui, vigoarea halucinatorie a unei viziuni care aminteste de Swedenborg. Fechner te­oretizeaza amplu asupra faptului ca Pamīntul, pla­neta Pamīnt, nu e altceva decīt un mare īnger, un spirit universal care se foloseste de oameni pentru a percepe particularul. Pamīntul-īnger "vede" prin ochii nostri. Dupa moarte, sīntem absorbiti īn "me­moria" (Er-innerung) acestui īnger enorm, inclusi īn "inferioritatea" lui. Viata omeneasca e, asadar, un dialog neīncetat, o confruntare, o lupta cu īngerul

49 De mutatione nominum, 8l-83.

50 Zend-Avesta, 1851, apud Jean-Frantois Marquet, op. cit., pp. 230

si urm.

243

terestru care, la sfīrsit, ne īnghite. si fiecare din noi sīntem, īn cele din urma, o amintire, buna sau proas­ta, a acestui īnger.

īnainte de a ne apropia de ceea ce ni se pare a fi - dincolo de eruditie, ingeniozitate sau esafodaj metodologic - problematica reala a pasajului despre lupta lui Iacob cu īngerul, ar mai fi de lamurit, ra­pid, un detaliu. Din text nu rezulta, īn mod expli­cit, ca misteriosul oponent al lui Iacob e īnger. Se vorbeste strict despre un om. "Atunci un om s-a lup­tat cu el pīna īn revarsatul zorilor... omul acela a zis..." si īn alte episoade din Geneza apar personaje iden­tificate ca īngeri, dar numite "oameni". si apoi, exis­ta un loc īn Osea 12, 4-5, care spune, fara echivoc, ca Iacob "s-a luptat cu īngerul si a fost biruitor". Ba mai mult: un verset mai sus, "īngerul" e asimilat cu īnsusi Dumnezeu: "īnca din pīntecele mamei a apu­cat Iacov pe frate-sau de calcīi [un episod din copi­laria lui Iacob], iar cīnd era īn putere s-a luptat cu Dumnezeu." Va sa zica avem un temei scripturar sa echivalam "omul" din text cu un īnger, iar īnge­rul - caruia īn alte locuri i se spune "īngerul Dom­nului" - cu Dumnezeu. Finalul luptei e cu atīt mai spectaculos: caci, daca asa stau lucrurile, povestea are ca protagonisti un Dumnezeu īnfrīnt si un "ad­versar" al lui Dumnezeu, binecuvīntat si victorios.

La fel de neobisnuit ca si īnfrīngerea divina este īnsa faptul īnsusi ca Dumnezeu angajeaza o lupta si nu ezita sa-si raneasca oponentul. Asta trimite la

244

un alt pasaj vetero-testamentar, aproape de neīnte­les daca nu-l cuplam cu pasajul despre lupta lui Ia­cob. E vorba de Exodul 4, 24-26: "īn timpul calato­riei, īntr-un loc unde a ramas Moise peste noapte, l-a īntīlnit Domnul si a vrut sa-l omoare. Sefora a luat o piatra ascutita, a taiat preputul fiului sau si l-a aruncat la picioarele lui Moise zicīnd: «Tu esti un sot de sīnge pentru mine. si Domnul l-a lasat.»" Asadar, din nou o īntīlnire sīngeroasa, la vreme de noapte, īntre un om si Dumnezeu, si din nou o rana izbavitoare (circumciziunea) ca rezultat al īntīlnirii. (Potrivit versiunii masoretice, rana capatata de Ia­cob e situata si ea undeva īn adīncul coapsei, foar­te aproape de zona genitala.) "Formatia" mistica a lui Moise implica, prin urmare, un episod riguros simetric cu episodul transfigurarii lui Iacob prin lup­ta cu īngerul. Ni se descrie, īn fond, o etapa obliga­torie pe traseul oricarei experiente religioase auten­tice: cautatorul nu poate evita, la un moment dat, īntīlnirea patetica, "mortala", fata catre fata, cu Ceea ce cauta. Moise si Iacob fac cunostinta, īn noaptea cautarii (si a indeciziei) lor, cu iubirea ucigatoare a lui Dumnezeu. Iar "marca" acestei īntīlniri nu ramī-ne īnscrisa īn emotivitatea inimii sau īn textura abs­tracta a intelectului, ci īn carne, īn veghea dureroa­sa a corpului, care nu lasa sa dispara nici o cicatrice. Povestea lui Iacob livreaza cīteva elemente esen­tiale pentru īntelegerea comunitatii de destin din­tre om si Dumnezeu. Sa īncepem cu tema, parado­xala, a Dumnezeului "biruit", si anume biruit de zelul unui om. As spune ca e o tema caracteristica

245

pentru atmosfera nou-testamentara, ceea ce nu īn­seamna ca e straina Vechiului Testament, cum se vede din chiar episodul īn discutie. Dar "noutatea" aiuritoare a Noului Testament deriva din aducerea īn scena a unui Dumnezeu care face nu doar expe­rienta umilitatii, ci si pe aceea a umilintei: Dumne­zeu sufera, accepta sa treaca prin cele mai mizere experiente ale unei vieti omenesti obisnuite: dure­rea fizica, dubiul, moartea. Dumnezeul crestin - cum spune Cioran comentīnd ultimele "Rastigniri" sculp­tate de George Apostu - are īnsusirea cu totul ne­conforma de a provoca mila. Avoir pitii de son Dieu face parte din religiozitatea crestina, spre stupoa­rea celor care vin din alte religii. Trebuie precizat de īndata ca nu de sentimentalism e vorba aici, ci de metafizica. Dinamica divina presupune un tip de manifestare care, cu un termen tehnic, se cheama kenoza, golire de sine, smerire, coborīre consimtita sub nivelul statutului propriu. Fara aceasta stranie īnzestrare a Creatorului de a se micsora pentru a in­tra īn comunicare cu creatura sa, cu cei "micuti" (Matei 18,10), n-am avea nici o sansa sa dialogam cu El, sa pricepem cīt de cīt metabolismul Lui. "Ke-noza" e o specie a sacrificiului si poate explica, de aceea, figura Dumnezeului "biruit".

Daca, īn relatia dintre Dumnezeu si om, "keno-za" este partea lui Dumnezeu, lupta (careia pe gre­ceste i se spune agonia) este partea omului. Dimen­siunea "agonizanta" a credintei nu e perceputa nici de ateismul militant, dar, ceea ce este mult mai grav, nici de drept-credinciosii euforici, care īsi imaginea-

246

za viata religioasa drept o blīnda petrecere cīmpe-neasca. "Orthopraxia" curenta īl cultiva pe Dum­nezeu ca pe un azil īn care se traieste calīu, sub pro­tectia unor imperative morale luminoase. Se confunda bucuria patetica, tensionata, a confruntarii cotidie­ne cu Absolutul, cu o pre-senila seninatate. īn rea­litate, experienta credintei e o experienta dura. Op­tiunea nu exclude perpetuitatea interogatiei, riscul de fiecare clipa. Viata credinciosului e aspra si va­lorifica neīncetat virtuti virile, razboinice, din spe­ta curajului, a tenacitatii, a combativitatii. Sa ne amintim de Iov care, lovit de toate belelele, protes­teaza, cere socoteala, ataca, spre disperarea amici­lor lui pravoslavnici, apostoli ai cuminteniei resem­nate. Nu se cade - spun ei - sa cīrtesti. Dumnezeu stie foarte bine ce face. E cam ce auzim cu totii, cīnd sīntem la ananghie, de la cīte o matusa cumsecade, sau de la cīte un preot somnolent. Dar īn povestea lui Iov, Dumnezeu apare la sfīrsit pentru a mustra nu pe nedumeritul si bombanitorul Iov, ci pe cei trei "īntelepti" disciplinati, gata sa-si judece prietenul pentru nesupunere. Dumnezeu prefera, pare-se, tem­peramentul luptatorului, īndrazneala, ofensiva sin­cera, daca El este cel ales ca interlocutor. De ce? Nu pen­tru ca ar avea porniri masochiste, nu pentru ca ar avea o slabiciune pentru rafuiala si spirit de con­tradictie. Ci pentru ca recunoaste, īn credinciosul care īl īnfrunta, calitatea omeneasca la care El tine cel mai mult: libertatea. Dumnezeu vrea sa obtina adeziunea noastra, angajīnd capacitatea noastra de a ne opune. Cu alte cuvinte, El se comporta simul-

247

tan ca adversar si ca aliat, ca instanta neobosit īn­curajatoare si provocator descurajanta.

La sfīrsitul luptei sale cu Iacob, Dumnezeu, sau īngerul sau, pleaca. "Omul acela a spus: «Lasa-ma sa plec, caci se revarsa zorile.»" E imposibil sa nu te gīndesti la mesajul christic al trimiterii Duhului: "Va este de folos sa Ma duc; caci daca nu Ma duc Eu, Mīngīietorul nu va veni la voi; dar daca Ma duc, vi-l voi trimite" (Ioan 16,7). "īnfrīngerea" lui Dum­nezeu si plecarea Lui devin, astfel, semnul miste­rios al asezarii lui "de-nesters" īn constiinta "īnvin­gatorului". Dumnezeu nu poate "veni", cu consecinte durabile, daca nu "pleaca", pentru a īngadui, ca pe o noua dimineata, dialogul liber dintre Sine si par­tenerul Sau. La rīndul lui, Israel nu se poate naste daca Iacob nu se īndeparteaza. "Isra-el" nu īnseam­na doar "cel care se lupta cu Dumnezeu", ci, dupa o alta etimologie, "cel care l-a vazut pe Dumnezeu" (Is-ra-a-el). Textul specifica, de altfel, īn versetul 30, ca locul luptei a capatat numele Peniel, "chipul lui Dumnezeu", indicatie a faptului ca acolo Iacob a va­zut Suprema Fata. stim ca īn traditia vechi-testa-mentara nimeni nu poate sa īl vada pe Dumnezeu si sa ramīna īn viata. Or, aici lucrul acesta este īn­gaduit. Iacob are parte de un privilegiu care īi fu­sese refuzat lui Moise. Sa recitim grandioasele ver­sete din Exodul (33,18-23), īn care Dumnezeu īl asaza pe alesul sau īn crapatura unei stīnci si īi acopera ochii cu mīna, asa īncīt acesta sa nu-i vada chipul. Abia cīnd Dumnezeu trece (pleaca...), Moise īl poa­te vedea, din spate. Episodul e comentat cu virtu-

248

ozitate de Grigore de Nyssa īn Viata lui Moise: Dum­nezeu nu poate fi vazut decīt din spate, adica din perspectiva celui care merge īn urma Lui, care īl ur­meaza ca pe o calauza. si totusi, Iacob vede fata lui Dumnezeu. E presentimentul (profetia) unui mo­ment īn care o asemenea posibilitate se ofera tutu­ror oamenilor: momentul īntruparii. Lupta lui Ia­cob cu īngerul e o prefigurare, o realizare anticipativa a venirii pe lume a lui Iisus. īnainte de a pleca, Dum­nezeu vine la o prima confruntare īn trup cu crea­tura Sa.

Structura profetica a acestui episod este si coro­larul interpretarii noastre. Exista, si īn Noul Testa­ment, un episod asemanator, desi mai radical, īn care Dumnezeul-om, īnfrīnt, moare, si omul-Dum-nezeu, victorios, se īnalta la cer: e episodul rastig­nirii si al īnvierii. īn Iisus avem si pe Iacob, si īnge­rul. Numai ca cele doua personaje convietuiesc si se lupta īntr-unui singur. Saptamīna Patimilor e re­plica christica, versiunea nou-testamentara a luptei lui Iacob cu īngerul. Natura umana si natura divi­na stau īn cumpana, se razboiesc pīna la sudoare de sīnge, si, īn final, se īmpaca. Dumnezeu asuma fara rest īnfrīngerea Calvarului, iar omul e īnsemnat cu binecuvīntarea unei sperante fara precedent. Urma acestui eveniment miraculos este crucea īntiparita pentru totdeauna īn coapsa de pamīnt a Golgotei.

Un exeget medieval, Rupert de Deutz, vede īn lupta lui Iacob cu īngerul modelul luptei pe care o

249

I

da hermeneutul cu textul dinaintea sa.51 Orice lec­tura e o logomachie. A īncerca sa interpretezi o pa­gina scrisa e a intra īn lupta cu īngerul acelei pa­gini, a īnfrīnge obstructia sensului ei. īn cazul acesta, īnsasi stradania noastra de pīna acum intra īn sce­nariul pe care īl analizeaza. Am dat si noi, pe pa­lierul la care avem acces, propria noastra lupta cu īngerul. si īncheiem, raniti, cu cīteva uimiri īn plus.

III. Addenda

si Cf. H. de Lubac, Exegese medievale, III, Cerf, DDB, 1993, pp. 233-234: "..luda pulcherrima! («lupta cea mai frumoasa!») Fu­ziune a trudei exegetice si a ardorii contemplative..."

250

1. ĪNGERII. ELEMENTE PENTRU O TEORIE A PROXIMITĂŢII

A. Diversiunea "departelui"

Obnubilarea simtului pentru proximitate

īn programul oricarei vieti omenesti intervine, la un moment dat, tema reperului optim, dar inaccesibil. Totul se organizeaza īn jurul unei tinte supreme, īn jurul unei departari iata de care realitatile curente, pal­pabile, apar diminuate. E un soi de diversiune a "departelui", care ne determina sa traim cu privirea fixata pe linia orizontului. Acolo, la orizont, e lumea aspiratiilor, a idealurilor, a scopurilor. īntr-acolo se orienteaza toate sperantele noastre, acolo prind corp exigentele noastre cele mai severe. La orizont sau - daca privim īn sus - la zenit e spatiul privilegiat al absolutului: spatiul lui Dumnezeu. Fara acest reper, situat la limita ultima a departarii, realul īsi pierde sensul, iar efortul nostru existential īsi pierde mo­tivatiile. S-ar spune ca una din consecintele pacatu­lui originar e incapacitatea speciei umane de a-si reprezenta registrul valorilor altundeva decīt īn lumea boreala a unui "acolo" de neatins. Omul cazut īsi traieste inevitabil caderea ca īndepartare: el se simte catapultat la antipodul dorintelor sale si īsi administreaza viata sub presiunea unui neobosit zel recuperator. Pīna si cel mai umil dintre oameni viseaza un "acolo" pe masura sa, un proiect, un ori­zont al īmplinirii devenit obiectul unui asediu neīn­trerupt. Exista un "acolo" al credintei: Ierusalimul

253

ceresc; un "acolo" al cunoasterii: adevarul absolut; un "acolo" al vietii zilnice: fericirea. Fara aceste chipuri ale departelui, fara atractia halucinatorie pe care o exercita asupra noastra aceste "puncte de fuga" ale lumii, ne-am pierde "īnsufletirea", am aluneca īn­tr-un regn inferior. "Departele" e materia prima a tuturor utopiilor, dar e si intuitia cea mai la īn-demīna a transcendentei. Acolo se preschimba, pe nesimtite, īn dincolo. Pe scurt, nu se poate nega ros­tul stimulator, provocarea benefica pe care acest "acolo" le implica. Daca totusi vorbim de o diversi­une a departelui e pentru ca departele poate pustii, uneori, intervalul care ne desparte de el. Absorbiti de tinta, tutelati de prestigiul si de seductia depar­telui, sfīrsim prin a nu mai pricepe lucrurile care ne sīnt aproape. Aproapele ne devine strain.

Obnubilarea simtului pentru proximitate este corela­tivul morbid al oricarei metafizici "zenitale". Contempli "departele" legii morale si nu te poti adapta la "aproa­pele" unei īmprejurari date. Te misti īn cerul abstract al conceptului (care e "departele", zenitul logic al gīndirii) si pierzi substanta realului. Cultivi sublimul sau abisalul si ratezi īntīlnirea cu imediatul. Produci metafore si nu mai poti emite simple enunturi. In-tr-un cuvīnt, poti adopta fara ezitare traiectoria saltu­lui, dar pierzi firescul mersului la pas.

Blocajul īn dihotomii

Un simptom caracteristic al acestei crize a proximitatii - care este, īn acelasi timp, o criza a intervalului - e

254

blocajul spiritului in dihotomii. Cine nu gīndeste "din aproape īn aproape" sfīrseste prin instituirea unor polaritati care destrama spatiile intermediare. īntre cei doi termeni ai polaritatii nu mai exista un "cīmp" semnificativ, un univers de tranzit. Etica se blocheaza īn "bine si rau", logica se blocheaza īn "adevarat si fals", credinta se blocheaza īn "om paca­tos - Dumnezeu ascuns" s.a.m.d. Asupra īntregii gīndiri europene planeaza, de aceea, riscul unei mo­notonii ritmice ucigatoare: obiect-subiect, mate-rie-spirit, imanent-transcendent, real-ideal, un fel de tic-tac exasperant, o cadenta soporifica, atotnivela-toare. Deprinderea de a functiona strict īn doi timpi, cu alte cuvinte dualismul latent al schemelor noas­tre mentale, īncurajeaza un tip de reductionism care compromite nu doar imaginea noastra despre lume (saracind, īntre altele, aportul pe care imaginatia īl are īn alcatuirea acestei "imagini"), dar si mobili­tatea noastra pragmatica. Gīndim tot mai abstract si actionam tot mai mecanic. Un spontan instinct polarizant modeleaza īn mod constant (si subversiv!) performanta noastra cognitiva, sociala, politica: vor­bim de exploatati si exploatatori, comunism si ca­pitalism, stīnga si dreapta, estici si vestici etc. Nu scapam īn nici un domeniu de aceasta nefasta, anchi-lozanta epidemie a binoamelor...

Criza proximitatii are, asupra spiritului, un efect paralizant. Dihotomiile īncremenesc īn antinomii. Miscarea vie a gīndirii sucomba īn idolatrie. Departele monumentalizat te tintuieste locului, te īmpietreste īn exaltarea ta. Stai fata īn fata cu el, separat de el

255

printr-un spatiu vid care exclude orice parcurgere. Proximitatea este tocmai īnceputul parcurgerii, con­vertirea vidului īn interval dinamic, īn drum. Proxi­mitatea nu e opusul departelui: e primul pas, pasul decisiv, catre el. Absolutul īnceteaza sa mai fie utopic daca transformam distanta care ne separa de el īntr-o īnlantuire de proximitati. Ceea ce e aproape de noi e mai aproape de absolut decīt noi; pentru ca aproapele nos­tru e extensia identitatii noastre, e sinele nostru lar­git. sinele largit, sinele īn expansiune, sinele care se revarsa asupra proximitatii sale e singurul, adevaratul partener al absolutului. Absolutul, la rīndul lui, tre­buie sa iasa din umbra departarii sale pentru a se mani­festa ca vecinatate posibila a omului, ca proximitate. Pentru a iesi din schematismul dihotomiilor, pen­tru a umple intervalul dintre ele si pentru a depasi criza proximitatii rezultata din fascinatia idolatra a departelui se pot imagina - si s-au imaginat - mai multe solutii: una din ele face substanta angelologiei.

B. Solutiile angelologiei

īngerii si proximitatea lui Dumnezeu

īngerii au aceasta calitate putin obisnuita de a fi simultan aproape de Dumnezeu si aproape de om. Mai īntīi, aproape de Dumnezeu: īngerii constituie, prin excelenta, anturajul divin, "curtea" cereasca, asa cum apare ea īn spectaculoasa viziune din primul capi­tol al lui Ezechiel. īngerii sīnt suportul "tronului"

256

dumnezeiesc, "dregatorii" institutiei supreme. Ei sīnt cei care īntretin cultul Creatorului: slujesc si lauda, organizati īn "coruri" preotesti. Tot ei sīnt "ostirile" lui Dumnezeu (Iehova este "Domnul osti­rilor", capetenia lor) si mesagerii lui Dumnezeu. Multimea īngerilor e singura capabila sa populeze singuratatea lui Dumnezeu, dizolvīnd opacitatea lui Deus absconditus īntr-o multipla teofanie. E ceea ce Henry Corbin numeste paradoxul monoteismului. Fara angelologie, monoteismul "piere īntr-un triumf ilu­zoriu"; el cade fie īn agnosticism (ca Ens supremum, Dumnezeu e inaccesibil), fie īn antropomorfism si alegorie (Dumnezeu e īncarcat cu Nume si Atribute care atenueaza misterul transcendentei sale).1

Numai lumea īngerilor īngaduie lui Dumnezeu sa se exprime ramīnīnd inefabil. īngerii sīnt limba­jul lui Dumnezeu, die Stimmen seiner ewig-gebaren-den Harmoney (vocile armoniei Sale, vesnic zamisli-toare) - cum spune Bohme īn Mysterium magnum. Ca simboluri ale proximitatii divine, īngerii sīnt "mediul" privilegiat al revelatiei, "instrumentele" manifestarii divine. "Lucrarea lor este modelarea semeata (ein eitel Bildung) a energiilor si formelor dumnezeiesti" - observa tot Bohme, īn De tribus prin-cipiis. īngerii stau aproape de Dumnezeu si pentru ca sīnt singurele fiinte create care suporta apropierea lui Dumnezeu. "Fata nu vei putea sa Mi-o vezi, caci nu poate omul sa Ma vada si sa traiasca!" (Exodul 33, 20). Dar īngerii vad fata lui Dumnezeu. Ei sīnt,

1 Henry Corbin, Le paradoxe du monotheisme, L'Herne, Paris, 1981, p. 102.

257

īntr-un anumit sens, "fata" lui Dumnezeu, ecranul protector prin care Dumnezeu se arata creaturilor sale. īn Isaia (63,9) se vorbeste despre "īngerul care este īnaintea fetei Domnului". Schelling dedica -īn Die Weltalter (Vīrstele lumii) si apoi īn liber die Gott-heiten von Samothrake (Divinitatile din Samothrace) -cīteva pagini esentiale acestui "īnger al Fetei", vesti­tor si hermeneut (angelus interpres) al lui Iehova. E īngerul caruia gnosticii, comentariile rabbinice, dar si christologia primelor veacuri crestine īi dau felu­rite nume (Metatron, Anaphiel, Michael), identi-ficīndu-l, uneori, cu Iisus Christos (Christos Angelos). Angelologia avicenniana aminteste si ea de un "īnger al Fetei celui sacrosanct" care e totuna cu arhanghelul Michael. Dar dincolo de nume, apare mereu īn spe­culatia angelologica tema unei prezente imediat īnve­cinate Prezentei supreme. Aceasta "imediata vecina­tate" e destinul oricarei prezente angelice. īngerul pluteste īn "atmosfera" lui Dumnezeu (sau, cum spune undeva Jacques Lacan, ti nage dans le signifiant supreme).2

īngerii si proximitatea omului

Dar īngerul e si "imediata vecinatate" a omului. El e "prietenul sau ceresc", pedagogul sau neobosit, ghidul si protectorul sau. "īngerul pazitor" se stra-

2 Cf. Le seminaire de Jacques Lacan, Livre XX, Encore, 1972-l973, Editions du Seuil, 1975, p. 24. Evident, propozitia citata apare īntr-o formula tipic lacaniana: Si l'ange a un souriresi bete, c'est parce au'ii nage dans le signifiant supreme. Cu completarea: Ce n'est pas que je ne croie pas aux anges - chacun le sait, j'y crois inextrayablement et meme inexteilhardement...

258

duieste sa contrabalanseze, prin "inductia" sa dis­creta, "seductia" brutala a demonului (termenii, īn aceasta acceptiune, apartin lui Claudel). īngerul ne sta alaturi īn īncercarile de dupa moarte si e avo­catul nostru la Judecata de Apoi. El e "modelul" nostru spiritual, constiinta noastra mai buna. īna­inte de a deveni o imitatio Christi, viata omului de-savīrsit īncepe prin a fi o "vita angelica", o imitatio angeli. Fata de cerul īndepartat al lui Dumnezeu, cerul īngerului ne apare ca un cer la īndemīna, ca o īnaltime īncurajator accesibila. Lumea īngereasca e "plafonul" umanitatii, genul ei proxim. Omul are intuitia īngerului ori de cīte ori - īn īntreprinderile sale - se simte asistat, sprijinit, "inspirat". īngerii re­lativizeaza singuratatea omului tot astfel cum re­lativizeaza singuratatea lui Dumnezeu. Ei sīnt, prin definitie, cei care īnsotesc, cei care ne sīnt aproape. Asa stīnd lucrurile, spiritul textului biblic - daca nu litera lui - ne īngaduie sa credem ca faimosul "Iu­beste pe aproapele tau" poate īnsemna mai mult decīt "Iubeste-l pe omul de līnga tine". īngerul e si el "aproapele" nostru: nu aproapele de-alaturi, ci aproapele de sus. "Iubeste-ti aproapele" e, din un­ghiul angelologiei, un īndemn de a-ti iubi īngerul, de a adīnci misterul proximitatii sale pīna cīnd ea se contopeste cu proximitatea lui Dumnezeu.

O solutie la criza intervalului: īngerii si spatiile intermediare

Angelologia solutioneaza īnsa, o data cu criza pro­ximitatii, si criza intervalului. īngerii convertesc abisul

259

dintre Dumnezeu si om īntr-un spatiu al comunicarii. Ei dau consistenta si viata acestui spatiu, transmi-tīnd omului semnele lui Dumnezeu si lui Dumne­zeu rugaciunile omului. Cuvīntul grecesc angelos, ca si cel ebraic (malakh), ca si cel arab (malak) sau per­san (fereshteh) īnseamna "mesager". īnainte de a se defini prin esenta sa, īngerul se defineste, asadar, prin functia sa (angelus enim officii nomen est, non na­tura - spune Augustin, īntr-un comentariu la Psal­mul 103). Iar functia īngerului e tocmai aceea de a acoperi neīncetat, printr-o dubla miscare, interva­lul dintre pamīnt si cer. E viziunea vechi-testa-mentara a scarii lui Iacob (Geneza 28,12): "si a visat o scara rezemata de pamīnt, al carei vīrf ajungea pīna la cer; īngerii lui Dumnezeu se suiau si se pogo-rau pe scara aceea." "Traficul" acesta intens pe care īngerii - ca fiinte intermediare - īl īntretin īntre cen­trul demiurgic al lumii si sferele concentrice ale uni­versului creat e de natura sa spulbere confruntarea statica a extremelor, asigurīnd, pe de o parte, posi­bilitatea ascensiunii unitive a omului catre Dumne­zeu si, pe de alta, posibilitatea coborīrii lui Dum­nezeu - prin revelatie - catre om. Solutia īntruparii, a Dumnezeului devenit om nu e decīt varianta eroica, exceptionala a aceleiasi "proceduri". Luīnd - īn Iisus Christos - chip omenesc, Dumnezeu anu­leaza departarea dintre El si creatura sa printr-o de­cizie masiva, irepetabila, pe masura gravitatii pa­catului omenesc. Dar "viata cotidiana" a īngerilor, urcusul si coborīsul lor pe scara lui Iacob, e un fel de a anticipa evenimentul īntruparii, un fel de a-l pregati si de a-l mentine, īn mod constant, "īn act".

260

Legitimitatea si necesitatea ontologica a fiintelor intermediare e īnsa departe de a fi o intuitie strict crestina. Fragmente esentiale din Platon - ca sa luam doar un exemplu celebru - o ilustreaza fara echi­voc, īn Banchetul (202 e) se vorbeste despre "un re­gistru al spiritului" (to daimānion), aflat īntre (metaxy) divin si ceea ce este muritor. Rolul acestui registru intermediar este "de a talmaci si de a īmpartasi zei­lor cele omenesti si oamenilor cele ale zeilor: rugile si jertfele aduse de unii, poruncile date de ceilalti, precum si rasplatile jertfelor" (traducere de Petru Cretia).

O "sociologie" a cerului

Caracteristice pentru tipul de spatiu īn care se des­fasoara "activitatea" īngerilor sīnt diferentierea si ie­rarhia. Intervalul dintre Dumnezeu si om nu e nici vid, nici omogen, nici schematic. Angelologia poate fi, īn buna masura, o sociologie a cerului. Cetele īnge­resti se īmpart dupa rang si capacitati. Avem de a face cu o adevarata "diviziune a muncii", potrivit careia unora le revine controlul individului uman, altora controlul popoarelor, al marilor comunitati sau al unor epoci īntregi. Exista, īntre īngeri, spirite ale locului si spirite ale timpului, spirite ale ele­mentelor - aer, pamīnt, foc, apa -, ale corpurilor ceresti (uneori apare tendinta identificarii ierarhiilor an­gelice cu sferele planetare) sau ale fenomenelor me­teorologice (ploaie, vīnt, nori etc). Exista īngeri ai marii, ai vietii, ai mortii, ai milei, ai iertarii, ai pedep-

261

sei, ai pacii. īn mediile iudaismului tīrziu, faptul ca "tot ce exista si se īntīmpla īn natura īsi are īngerul sau" trece drept un adevar de la sine īnteles.3 El va fi preluat si de Parintii Bisericii, si de teologia sco­lastica, ca un ecou al acelui "totul e plin de zei" al milesienilor. Un gīnditor din ambianta shī'ita a seco­lului al XlX-lea (shaykh-ul Hajj Mohammad Ka-rīm-Khan Kermani)4 socoteste ca īngerul e "reali­tatea esentiala a oricarui existent aflat īn plenitudinea existentei sale". īn consecinta, putem vorbi de īn­gerul unui peisaj, al unei opere de arta, al unei sim­fonii etc. Asadar, maxima diferentiere, o diferentiere echivalenta - la nivelul lumilor subtile - cu diferen­tierea lumii sensibile. Dar nu numai diferentiere, spuneam, ci si ierarhie. īngerii sīnt organizati dupa un principiu al subordonarii stricte, īn functie de gradul de apropiere sau departare de Dumnezeu. Universal acceptata e ierarhia de noua trepte a lui Dionisie Areopagitul (sfīrsitul secolului al V-lea)5, īncepīnd cu cetele cele mai īnalte ale Serafimilor, Heruvimilor si Tronurilor, continuīnd cu cetele mij­locii ale Domniilor, Virtutilor si Puterilor si termi-

3 Cf. P. Athanas Recheis, O.S.B., Engel, Tod und Seelenreise. Das Wirken der Geister beim Heimgang des Menschen in der Lehre der alexandrinischen und kappadokischen Vater, Edizioni di storia e let-teratura (Temi e test, 4), Roma, 1958, p. 45. E citat un pasaj din īntelepciunea lui Isus Sirah (39, 33-37).

4 Āpud Henry Corbin, Le paradoxe..., p. 112.

5  Cf. A celui īntre sfinti Dionisie Areopagitul Despre Ierarhia Cereasca, īn Sfīntul Dionisie Areopagitul, Opere complete, traducere, introducere si note de Pr. Dumitru Staniloae, Paideia, Bucuresti, 1996.

262

nīnd cu ceata cea mai apropiata de om: īncepatorii, Arhangheli si īngeri (īngerii propriu-zisi). Ierarhiile ceresti care īmprumuta, uneori, stilul ierarhiei curti­lor imperiale sīnt, oricum, modelul ierarhiilor ecleziastice. Nu lipseste o anumita nuanta "parla­mentara" a lumii angelice. Mari autori patristici (Clement din Alexandria, de pilda, sau Origene), con­tinuīnd traditii iudaice si grecesti, vorbesc despre īngeri "de dreapta" si īngeri "de stīnga", adminis-trīnd, īn mod adecvat, sufletele celor defuncti. īn­gerii "de dreapta" se ocupa de sufletele celor care au apucat sa se caiasca, īngerii "de stīnga" se ocupa de pacatosii irecuperabili.6

Angelologie si metodologie:

īngerii, treptele lumii si treptele cunoasterii

Structura ierarhica a ostirilor īngeresti implica structura ierarhica a intervalului pe care ele īl popu­leaza. Exista, cu alte cuvinte, o ontologie a intervalu­lui, o "gradatie" a lui, pe care imaginea scarii din viziu­nea lui Iacob o sugereaza īn chip nemijlocit. īntre Dumnezeu si om exista trepte, "ceruri", "densitati" ontologice diferite, dupa cum īntre om si materia anorganica exista regnuri intermediare. Regnurile superioare omului sīnt corespondentul simetric al regnurilor care īi sīnt inferioare: la cīte "pamīnturi", atītea "ceruri". Sīntem confruntati cu o geometrie asemanatoare aceleia a ziggurat-ului mesopotamian,

6 Cf. P. A. Recheis, op. cit., pp. 56-64.

263

probabil cea dintīi reprezentare plastica a lumilor supraterestre, un fel de replica anticipativa, tridi­mensionala, a scarii lui Iacob.

Ontologia intervalului o data constituita, este ine­vitabil sa vedem nascīndu-se tehnici ale parcurgerii lui, tehnici de a fragmenta distanta, transformīnd-o, cum am spus la īnceput, īntr-o "īnlantuire de proxi­mitati". Or, īngerii nu fac altceva decīt sa divizeze departarea care ne separa de absolut, sa reduca de­partarea aceasta la o suita de segmente plauzibile, īngerii sīnt filtrele cunoasterii mistice. Ei conduc, "din aproape īn aproape", spre intuitia "departelui divin", ei sīnt calea spre tronul dumnezeiesc, meto­da oricarei teognoze. Angelologia, ca disciplina a treptelor existente īntre inteligenta omului creat si adevarul Creatorului sau, e o metodologie, poate chiar forma arhetipala a metodologiei. Ea stabileste eta­pele unui drum si recomanda ghidajul unor fiinte intermediare, care controleaza pragurile dintre etape. Lui Descartes nu-i ramīne decīt sa secularizeze "metoda" pe care angelologia o presupune, asezīnd scara lui Iacob pe orizontala; tema treptelor, a proxi­mitatilor succesive, ramīne īnsa fundamentala: cel de-al treilea din cele patru principii pe care si le pro­pune, ca regula, Descartes suna astfel: "Conduire par ordre mes pensees, en commencant par Ies objets Ies plus simples et Ies plus aises ā connaītre, pour monter peu a peu, comme par degres (s.m., A. R), jusqu'ā la connaissance des plus composes."7 Cum

7 Rene Descartes, Discours de la methode, īn CEuvres de Descartes publiees par Charles Adam & Paul Tannery, voi. VI, Vrin, Paris,

264

vedem, Descartes īnca vorbeste de "urcus" ("mon­ter peu ā peu"). īn realitate, cercetarea lui si a stiintelor care īi sīnt īndatorate e tot mai insistent legata de categoria - tipic carteziana - a "īntinderii" (etendue). Angelologia urca spre obiectul cunoasterii sale. Descartes avanseaza spre el. si, īn acest tenace progres mental, el nu mai are nevoie de īngeri. Simpli hibrizi, entitati arbitrare alcatuite din elemente īmprumutate lui Dumnezeu si elemente īmpru­mutate omului, īngerii trec, pentru Descartes si pen­tru lumea moderna, īn categoria imaginarului. īncepe ofensiva dihotomiilor. Un lucru e sau real, sau ireal. Imaginarul e ireal. Prin urmare, īngerii nu exista, iar Dumnezeu e din nou exilat īn teritoriul nebu­los, inabordabil, al maximei departari.

O solutie la criza dihotomiilor: modulatiile existentului

īntr-adevar, daca lucrurile sīnt sau reale, sau ireale, daca o propozitie e sau adevarata, sau falsa, daca ne miscam doar īntre binoame (concret-abstract, cu­noastere senzoriala-cunoastere intelectuala, "Dum-nezeu-cer-eternitate" pe de o parte, "om-pamīnt-pe-risabilitate" pe de alta), atunci īngerii nu exista, īngerii sīnt, prin natura lor, un al treilea termen, ter­menul mediu, lax cīnd unul dintre ei a refuzat sa-si

1982, p. 18 (..."a-mi conduce īn ordine gīndurile, īncepīnd cu obiectele cele mai simple si mai usor de cunoscut, pentru a ma ridica, putin cīte putin, ca pe niste trepte, pīna la cunoasterea celor mai complexe" - trad. de Cr. Totoescu).

265

asume acest destin specific, cīnd Lucifer a vrut sa iasa din conditia intervalului pentru a se instala la limita lui superioara, īn locul rezervat lui Dum­nezeu, īntregul univers angelic s-a fisurat. Cīnd nu se mai percepe pe sine ca interval, ca punte īntre doua departari, īngerul devine demon. Cu alte cu­vinte, deriva luciferica prin excelenta este instinc­tul polarizant, "demonia" binoamelor. īngerii īncep sa se reanime abia cīnd demonia aceasta se estom­peaza, cīnd intra īn discutie "gradele" de adevar cuprinse īntre adevarat si fals, "gradele" de reali­tate cuprinse īntre real si ireal, "gradele" diverse de consistenta cuprinse īntre corporalitate si spiritu­alitate. Ne apropiem de teritoriul īngerilor ori de cīte ori vorbim de modulatiile existentului: de posibil, de virtual, de existente "intensive", de "supra-existen-te", de existente indirecte, implicite, onirice etc. Ne apropiem de teritoriul īngerilor cīnd vorbim de lo­gica polivalenta, de facultati de cunoastere distincte si de simturi, si de intelect, de evenimente care nu tin nici de "mit", nici de "istorie", dar ramīn totusi evenimente (experientele vizionare, de pilda).

īngerii, sufletul si alcatuirea tripartita a omului

Angelologia nu se poate adapta decīt unui model ontologic si antropologic de tipul triadei. Ca disci­plina a intervalului, ea se adreseaza "intervalului" din om, adica nivelului sau animic, asezat īntre corp si spirit. Sufletul omenesc este un īnger latent (vezi imaginea sufletului-pasare īn lumea antica). El se

266

poate "activa" ca entitate angelica deplina, īn ma­sura īn care dezamorseaza cealalta "latenta" a sa: latenta demonica. Trecerea de la angelicitate poten­tiala la angelicitate reala e continutul īnsusi al efor­tului ascetic, la capatul caruia calugarul se integrea­za īn metabolismul vietii īngeresti (bios angelikos) si devine, prin aceasta, isanghelos, asemenea īngerilor. Dar, īn efortul sau, sufletul nu e singur dinaintea propriilor sale determinari. El e asistat de "dublul sau ceresc", de expresia perfecta a naturii sale, un fel de alter ego sublim, care īi slujeste drept reper si colaborator. īn consecinta, viata noastra interioara e o con-vietuire, existenta noastra sufleteasca e o co­existenta, un neīncetat dialog īntre sufletul nostru pamīntesc si "perechea" sa angelica. Luata īn serios, angelologia ar putea adauga psihologiei "abisale", care valorifica mereu subterane, straturi nocturne si, uneori, impersonale ale organismului nostru psi­hic, o fenomenologie a īnaltimilor, atenta la zona "lumi­noasa", aurorala, pronuntat personalizata a sufle­tului. Studiul "radacinilor" constiintei s-ar completa, astfel, cu o evaluare a "nimbului" ei. O veritabila "psihologie a īnaltimilor" s-ar interesa nu numai de ceea ce ne motiveaza, ci si de ceea ce ne inspira. A privi cu scepticism o asemenea perspectiva nu mi se pare o proba de rationalitate, īn orice caz, nu īnainte ca cercetatorul (sceptic sau nu) sa fi parcurs macar doua-trei tratate de angelologie.

Pentru a ilustra relatia subtila a sufletului cu "tu­torele" sau suprasensibil, cu "Natura sa Perfecta", vom recurge la trei citate dintr-un text hermetic al

267

ambiantei gnostico-iraniene. E vorba de Ghayat-al-Hakīm ("Scopul īnteleptului"), scris, probabil, īn se­colul al VUI-lea si cunoscut, īn traducere latina, sub titlul Picatrix (deformare a numelui lui Hippocrates). Textul reia mai multe pagini dintr-o lucrare pseu-do-aristotelica, pretinzīnd a cuprinde sfaturile lui Aristotel catre Alexandru cel Mare. Atragem atentia ca, īn citatele pe care le-am ales8, "Natura Perfecta" e īn strīnsa relatie cu Hermes-zeul īnaripat, asimi­lat īn unele scrieri gnostice cu Arhanghelul Michael.

Primul citat: "īnteleptul Socrate pare sa fi spus: Natura Perfecta e numita Soarele Filozofului, rada­cina sa, vlastarul sau. L-am īntrebat pe Hermes: cum poti ajunge sa cunosti īntelepciunea? Hermes a ras­puns: prin Natura Perfecta. L-am īntrebat: care e radacina īntelepciunii? A raspuns: Natura Perfecta. L-am īntrebat: care e cheia īntelepciunii? A raspuns: Natura Perfecta. Atunci l-am īntrebat: dar ce e Natu­ra Perfecta? A raspuns: e īngerul, entitatea cereasca a filozofului, cea care īi īnsoteste steaua, care īl gu­verneaza, īi deschide zavoarele īntelepciunii, īl īn­vata lucrurile greu de īnvatat, īi arata - si īn somn, si īn stare de veghe - ce este drept si care sīnt cheile tuturor usilor."

Relatia sufletului cu "Natura Perfecta" devine o relatie liturgica, alcatuind deci substanta unui cult. Iata - īntr-un al doilea citat - una din rugaciunile acestui cult, adresīndu-se ipostazelor īngeresti ale

8 Apud Henry Corbin, L'Homme et son Ange. īnitiation et cheva-lerie spirituelle, Fayard, Paris, 1983, pp. 54-57.

268

Naturii Perfecte: "Va chem pe toti, o, īngeri puter­nici, sublimi, netrupesti, voi care sīnteti īntelep­ciunea īnteleptilor, agerimea celor patrunzatori, stiinta stiutorilor. īmpliniti-rna, aratati-va mie, apro-piati-ma de rangul vostru, calauziti-ma prin īntelep­ciunea voastra, aparati-ma prin puterea voastra, īnvatati-ma sa īnteleg ceea ce nu īnteleg, sa stiu ce nu stiu, sa vad ceea ce nu vad. īndepartati de la mine ponoasele necunoasterii, uitarea si īmpietrirea ini­mii, asa īncīt sa fiu asemenea vechilor īntelepti, īn inima carora īntelepciunea, perspicacitatea, vigilen­ta, discernamīntul si īntelegerea si-au facut lacas. La fel si voi, asezati-va īn lacasul inimii mele si nu va mai despartiti de mine niciodata."

īntr-un al treilea fragment, invocatia catre Natura Perfecta e transferata asupra lui Hermes īnsusi, care īi preia atributele si prestigiul: "Esti atīt de ascuns, īncīt nimeni nu-ti cunoaste, cu adevarat, natura si esti atīt de subtil, īncīt nu poti fi definit prin nici o calitate particulara; caci esti masculin cu masculi­nitatea si esti feminin cu feminitatea; la lumina zilei īmprumuti firea zilei si īn umbra noptii īmprumuti firea noptii; le īntreci pe toate īn chiar firea lor si te faci asemeni lor īn modul lor de a fi..."

Capacitatea Naturii Perfecte, a īngerului, de a se plia - īn mod intim - pe structura specifica a parte­nerului sau e misterul īnsusi al firii angelice. "Adap­tarea" īngerului la sufletul terestru pe care īl īnso­teste merge pīna la identificare; destinul celor doi se confunda. E, de aceea, inevitabil ca, de īndata ce problematica sufletului paleste sau degenereaza,

269

problematica angelologiei sa paleasca de asemenea. Or, sufletul, cu tot cortegiul de facultati intermedi­are pe care el le presupune (afectivitate, intuitie, imaginatie etc), apare, īn Weltanschauung-ui Europei moderne, ca o instanta discreditata; el e fie uitat (pī-na īntr-atīt īncīt Cari Gustav Jung a putut declara ca psihologia moderna e "o psihologie fara psyche"), fie asimilat unui sentimentalism vag, situat unde­va īntre emotivitate romantica si derapaj halucina-toriu. Instinctul polarizant, obsesia simplificarilor binare au sfīrsit prin a pune īntre paranteze existenta sufletului. Aceasta "resistematizare" a modelului antropologic traditional s-a petrecut īn chiar teri­toriul teologiei crestine oficiale, capatīnd demnitate conciliara. Cum stim, īn perioada apostolica se vor­bea despre tripartitia omului. Parea de la sine īnte­les - si fiecare putea experimenta acest subīnteles printr-o minima introspectie - ca sīntem construiti din trei elemente net diferentiate: corp, suflet, spi­rit (sau vointa, afect, inteligenta). Epistolele pauline9 īnca pastreaza, ca valabila, aceasta imagine triho-tomica aflata, de altfel, īntr-o perfecta coerenta cu gīndirea trinitara a dogmaticii crestine. Creat "dupa chipul si asemanarea" unui Dumnezeu treimic, omul nu putea fi, la rīndul lui, decīt treimic. si totusi bi­nomul a īnvins. īn definitiv, e mai simplu sa spui ("claritatea didactica" e curent invocata pentru a eluda nuantele), e deci mai simplu sa spui ca "rete­ta" umana e binara: o parte vizibila (corpul) si o parte

9 Cf. 1 Tesaloniceni 5, 23.

270

nevazuta (īn care sufletul si spiritul sīnt contopite īntr-o unitate indistincta), decīt sa īntīrzii īn varianta trihotomica. O astfel de "simplificare" a fost procla­mata ca "obligatorie" de al doilea Conciliu de la Constantinopol (869 A.D.). īncepīnd cu aceasta data, omul e gīndit - īn perimetrul crestin cel putin - ca un agregat de componente diametral opuse, īntre care nu mai exista nici o functie echilibranta. si tot astfel cum sufletul se resoarbe īn spirit, lasīnd gol intervalul īn care se misca īndeobste, īngerii par a se resorbi īn omogenitatea divinului, lasīnd nefo­losita scara lui Iacob. Dinamica scarii lui Iacob se oculteaza daca energia cognitiva a sufletului se stin­ge. Caci facultatea care mijloceste, īn mod normal, accesul nostru catre ierarhiile ceresti este o facultate a sufletului: imaginatia. Numele ei este īnsa expus - ca si "sufletul" - unor vechi si persistente confuzii semantice, pe care nu putem spera sa le clarificam acum. Ne vom multumi cu cīteva, strict necesare, precizari.

C. Topografia lumilor īngeresti

Facultatea perceperii īngerilor: imaginatio vera

De la Platon la Sartre, dispunem de o foarte ramifi­cata analitica a imaginatiei care īnsa, īn loc sa conso­lideze contururile termenului, le-a relativizat. Ima­ginatia a aparut cīnd ca simpla "fantezie", opusa ratiunii si bunului-simt (Descartes), cīnd ca o oare­care capacitate combinatorie, fara putere creatoare

271

(Diderot), cīnd, dimpotriva, ca o veritabila "regina a facultatilor" (Baudelaire). S-a īnteles īnsa, īnca de timpuriu, ca exista o forma degradata a imaginatiei, imaginatia care inventeaza formatiuni arbitrare, "fantasmagorii", "capricii", si o forma nobila a ima­ginatiei, imaginatia producatoare de lumi consis­tente, cvasiautonome, imaginatia care sesizeaza si descrie aspectul "imagine" al realului, zona lui de vir­tualitate. Voltaire deosebea l'imagination passive, īnte­leasa ca pura īnchipuire, de o imagination active, cre­atoare. E faimoasa distinctia lui Coleridge īntre īnselatoarea fancy si legitima imagination. īn mediul bizantin, datoram lui Grigorie Palama (f 1359) o suita de reflectii plina de consecinte pentru estetica "ima­ginii". El opune unei imaginatii de tip "omenesc", legata de conformitatea sufletului cu trupul (si deci determinata fiziologic), o specie a imaginatiei, pe care o numeste "divina", eliberata de amprenta cor­poralitatii si orientata nu spre eludarea artificiala a realului, ci spre instaurarea unor noi "trepte" ale lui. Jung regaseste "imaginatia divina" īn cīteva tratate alchimice (vezi Psychologie und Alchemie) care o de­finesc drept "corp subtil al sufletului", astrum in ho-mine: e vorba deci de o īnzestrare "cereasca" de ace­easi natura cu īnzestrarea creatoare a lui Dumnezeu si, ca atare, infinit mai "productiva" decīt stricta fan­tezie omeneasca. La o asemenea īnzestrare se refera, probabil, Borges cīnd, īn prefata "manualului" sau de zoologie fantastica, admite ca, oricīt de specta­culoasa, imaginatia "artistica" nu poate concura ima­ginatia care se exprima īn formele realului īnsusi:

272

animalele adevarate sīnt mai numeroase si mai stranii decīt cele ale fictiunii. Neoplatonismul, fie īn varianta lui renascentista (cu ecouri care se per­cep pīna īn secolul al XlX-lea, la romantici), fie īn prelucrarile lui islamice (la Avicenna sau la Ibn Ara­bi), ne ofera comentarii dintre cele mai subtile pe tema imaginatiei "divine" īntelese - dupa spusa lui Alexandre Koyre - drept un "intermediar magic īntre gīndire si fiinta", drept "īntruchipare a gīndirii īn imagine si implantare a imaginii īn fiinta". E limpede ca ne aflam dincolo de acceptiunea comuna a "fanteziei". Fantezia (Die Phantasey) - īn termenii lui Paracelsus - ist nicht Imaginatio, sondern ein Eckstein der Narren ("nu e Imaginatio, ci piatra de hotar a smintitilor"). Dimpotriva, imaginatia, imaginatio vera, e calea regala de acces catre o rubrica a realu­lui care nu e nici a particularului concret (lumea sen­zatiilor), nici a universalului logic (lumea ideilor), ci a unui universal metafizic, alcatuit din "imagini", adica din forme care, fara a fi "abstracte", sīnt totusi necorporale. Imaginatio vera e "gīndire īn ima­gini", e capacitatea de a vizualiza realitati trans-vi-zuale, de a īncorpora spiritul. Cīnd Giordano Bruno declara ca "a īntelege e a «specula» cu imagini" (In-telligere est phantasmata speculari), el are īn vedere, cu siguranta, tocmai o facultate de acest tip, indis­pensabila pentru a intui realitatea spiritului, pentru a īntelege, de pilda, lumea simbolurilor, a epopeilor mistice, a literaturii hermetice īn genere (Ciclul Graalului, Ciclul Nibelungilor, Chemische Hochzeit a lui J. Valentin Andreae, Le Roman de la Rose, tex-

273

tele lui Raymundus Lullus etc). A sesiza specificul acestei forme a imaginatiei, diferenta care o sepa­ra de fantezia comuna, e a sesiza diferenta dintre texte ca cele invocate adineauri si romanul obisnuit sau, īn alt plan, diferenta dintre alegorie si simbol. A nu deosebi īntre imaginatia "omeneasca" si cea divina e a nu vedea īntre Comedia umana a lui Balzac si Biblie decīt o diferenta de grad. E ceea ce Henry Corbin numeste undeva o varianta de "surditate hermeneutica", un fel de a nu avea "ureche" pen­tru o categorie de texte foarte riguros delimitata. si pentru ca l-am pomenit pe Corbin, trebuie sa spu­nem ca īi datoram esentialul, īn efortul pe care īl facem de a defini imaginatio vera. Pentru a clarifica lucrurile, el a pus īn circulatie un concept - con­ceptul de "imaginai" (distinct de "imaginar"), de­cisiv, din punctul nostru de vedere, pentru īntele­gerea oricarui discurs mistic. Nu e vorba de o pura inventie terminologica, ci de un decalc latin dupa o expresie araba, care constituie cheia platonismu­lui persan reprezentat, īntre secolele al Xl-lea si al XVI-lea, de cītiva mari gīnditori ca Sohrawardī sau Molla Sadra. Expresia araba este "alam al-mithal (sau alam al-khax/al), iar decalcul latin al lui Corbin este mundus imaginalis.

Locul īngerilor: mundus imaginalis. īngeri si oglinzi

Mundus imaginalis e lumea intermediara dintre lu­mea corpurilor (a existentelor materiale) si lumea

274

Intelectului pur, a existentelor spirituale. E, prin urmare, lumea sufletului, o lume īn care spiritul si cor­pul se īntrepatrund, o lume de imagini, imaginala, dar la fel de putin imaginara ca si lumile care o flancheaza. In aceasta lume au loc "viziunile"   reve­latiile", teofaniile de tot soiul si resurectia postuma a sufletelor. In aceasta lume, īn care nu exista spatiu si īn care timpul e reversibil, Absolutul coboara atīt cit este necesar pentru a se arata creaturilor sale E lumea īn care spiritul capata densitate si densitatile devin diafane. (Un alt platonician, de la Cambridge de data aceasta, Henry More, vorbea - īn secolul al XVH-lea - despre spissitudo spiritualis; Oetinger dis­cipol, din secolul al XlX-lea, al lui Bohme si Swe-denborg, invoca acelasi univers intermediar prin termenul Geistleiblichkeit, caro spiritualis, iar Swe-denborg īnsusi īsi recolta "informatiile" dintr-o lume a "aparentelor reale", apparentiae reales.) Aceasta este lumea īngerilor. Este ea o lume "obiectiva"?

1. Nu, daca "obiectiv" īnseamna "localizabil"   Nu se poate spune unde se afla aceasta lume imaginala" precizeaza Corbin. "Cine a vazut-o nu o poate arata altora. De aceea i se mai spune si «teritoriul lui non-unde» (pers. Na-koja-abad), īn sensul ca nu te poti ori­enta spre el referindu-te la coordonatele lumii geografice sau astronomice."

2. Mundus imaginalis nu e o lume "obiectiva" nici daca "obiectivitatea" presupune "exterioritatea au­tonoma". Mundus imaginalis e la hotarul care des­parte exterioritatea de interioritate. Pentru a se ma­nifesta, ea are nevoie de aportul imaginatiei vera, de

275

"activarea" unei facultati launtrice anume consti­tuite pentru perceperea ei. Fara interventia acestei facultati, lumea imaginala e o simpla existenta vir­tuala, la fel ca universul extern pentru un orb.

Este, atunci, lumea īngerilor, lumea imaginala, o lume "subiectiva"?

1.  Nu, daca "subiectiv" īnseamna "īnchipuit", "imaginar", valabil doar īn limitele unui delir soli­tar. Imaginatio vexa nu e o Einbildungskraft, o specie a inventivitatii interioare; ea e mai curīnd o Vor-stellungskraft, o capacitate de a transfera invizibilul īn vizibil, de a pro-pune spiritului imagini revela­toare. Imaginatio vera nu e o facultate fara obiect, o simpla surescitare a fanteziei individuale. Dimpo­triva, asa cum simturile fizice au un obiect (lumea sensibila) si asa cum intelectul are un obiect (lumea ideilor), imaginatio vera īsi afla obiectul īn mundus imaginalis. Mundus imaginalis, ca loc de aparitie a for­melor imaginale, are o certa consistenta ontologica si se ofera, ca atare, unei modalitati de cunoastere specifice: cunoasterea imaginativa, cu instrumentul ei caracteristic: perceptia imaginala.

2. Lumea īngerilor nu e "subiectiva" nici daca "subiectiv" īnseamna strict "psihologic". Mundus imaginalis nu e un "accident" al vietii interioare, un fenomen psihic. "Viziunea" pe care o are un profet e, desigur, viziunea sa. Dar toti profetii se īntīlnesc īntr-un spatiu comun al viziunii si, daca vorbesc īntre ei, stiu ca vorbesc despre acelasi lucru. Spatiul co­mun al viziunii e deci nu subiectiv, ci inter-subiectiv si, de fapt, trans-subiectiv. Iata acelasi gīnd, īn for-

276

mularea unui cunoscut teolog german: "Daca īngerii n-ar fi decīt expresia codificata a unor procese ine­rente vietii noastre sufletesti, atunci interesul nostru pentru ei n-ar fi decīt un fel de a ne da īn calusei īn jurul eului propriu, un sport pe cīt de iubit, pe atīt de periculos. De fapt, ei nu sīnt nici obiecte, nici con­cepte, nici fenomene psihice, ci o realitate de un fel special, care nu se lasa exprimata decīt īn imagini si nu se poate desemna decīt īntr-un limbaj mitic-simbolic."10

Analogia vizuala cea mai la īndemīna pentru mundus imaginalis este universul oglinzii. Ca si formele din oglinda, formele imaginale sīnt un insolit amestec de evidenta si inefabil. Oglinda receptioneaza si reflecta, fara a īncorpora. Ceea ce vedem īn spatiul ei nu face parte din substanta ei, dar nu s-ar putea vedea fara transluciditatea aces­tei substante. Imaginea din oglinda e īn alt spatiu decīt noi, dar nu intra īn miscare decīt prelungind miscarea noastra: se apropie de noi cīnd ne apropiem de ea si īnceteaza sa mai existe daca īncetam sa o mai privim. Totul e suspendat īn apropierea de neatins a purei vizualitati. Cel care se contempla īn oglinda - spune Ibn Arabī - stie ca ceea ce vede nu e toc­mai imaginea sa, dar nu poate nega ca e totusi ima­ginea sa. El stie, de asemenea, ca imaginea nu e īn oglinda, nici īntre oglinda si el. Ce vede el atunci? Ce este acest pozitiv-negativ, existent-inexistent,

10 Cf. D. Dr. Wilhelm Stahlin, "Der Engel in unseren Tagen", īn Begegnung mit Engeln, Otto Wilhelm Barth Verlag GMBH, Miinchen, Planegg, 1956, pp. 69-92.

277

stiut-nestiut din oglinda? E un "paradox simbolic" - conchide Ibn Arabī - prin care ni se sugereaza īn ce directie trebuie sa cautam sensul oricarei teofanii. Relatia dintre optica, katoptrica si angelologie e identificabila atīt īn spatiul european, cīt si īn cel ori­ental, ori de cīte ori e vorba de mistica luminii, de problema manifestarilor divine si de ierarhia lumilor necorporale. Lumea īngerilor - mundus imaginalis -sta ca o oglinda īntre lumea lui Dumnezeu si lumea oamenilor, aducīndu-le pe amīndoua īntr-o nespe­rata contiguitate. Lumea īngerilor aduce īn acelasi plan "vazutele si nevazutele" (visibilia et invisibilia), distantele ireconciliabile, dihotomiile.

īn loc de concluzie:

īngerii si magarita lui Balaam

Ca "teorie a proximitatii", angelologia poate des­chide un domeniu de investigatie cīt se poate de fer­til pentru lumea de azi, o lume care nu si-a gasit īnca amplasamentul optim īn intervalul dintre extreme. Evident, o anumita utilizare a ratiunii si a bunului-simt poate decide ca a vorbi, azi, despre īngeri e o extravaganta, o īncercare de a reīnvia legende. si e un fapt ca, pentru omul modern, īngerul e rareori mai mult decīt prilejul unui surīs. "īn viata moder­na, spune un teolog contemporan (Johannes Wag-ner), īngerul apare - chiar si atunci cīnd existenta lui nu e contestata, ca o fiinta aflata īn retragere; el seamana, ca sa recurgem la o metafora, cu locuitorul stravechi al unui tinut - cu indianul Americii de

278

Nord, de pilda, care, alungat de pe proprietatile sale, nu mai are nici o putere si traieste īn rezervatii. Sigur, e īnca viu, se poate vorbi cu el, se pot povesti multe despre ce a īnsemnat el cīndva, dar, īn reali­tate, el nu mai e pentru constiinta contemporana decīt o fabula."11 Cum s-a ajuns aici? Ce ne lipseste pentru a regasi - dincolo de prejudecati - interesul pentru mundus imaginalis? Dar poate ca nu ne lip­seste ceva, ci ne prisoseste ceva. Nu mai dispunem de simplitatea Venerabilului Beda care, cīnd īntīrzia la Vigilae, īsi īnchipuia ca īngerii privesc, nemultu­miti, prin biserica si se īntreaba: uīri est Beda? Sīntern mai rezonabili si mai maturi. Rezonabil si matur e - īntr-un pasaj vechi-testamentar (Numeri, 22) - si Balaam, cel care, la rugamintea moabitilor si īmpo­triva cuvīntului lui Dumnezeu, e gata sa treaca de partea dusmanilor poporului lui Israel. El īsi īnse-ueaza magarita si porneste la drum. Pentru a-l opri, Dumnezeu trimite īn trei rīnduri īn īntīmpinarea lui un īnger. īn trei rīnduri, magarita lui Balaam vede īngerul si se opreste, īn vreme ce Balaam nu-l vede si īsi bate, contrariat, magarita īndaratnica. Rezo­nabil si matur e si Descartes, cīnd nu mai accepta angelologia decīt ca pe expresia unui scuzabil con­formism religios. Ceea ce nu l-a īmpiedicat pe Leib-niz sa-si scrie monadologia pornind de la cartea de­spre īngeri din Summa lui Toma d'Aquino. Poti fi,

11 Johannes Wagner, "Der Engel im Leben des modernen Menschen", īn Die Engel in der Welt von heute, Gesammelte Aufsatze hrsg. von P. Theodor Bogler, O.S.B., Verlag Ars Liturgica, Maria Laach, 1957, p. 11.

279

desigur, de partea lui Descartes. Dar īncercarea noas­tra se justifica prin aceea ca, din punctul nostru de vedere, e preferabil sa fii de partea lui Leibniz, a Venerabilului Beda si a magaritei lui Balaam.

2. TABLOUL IERARHIILOR CEREsTI

(īn ordine descrescatoare, dupa Dionisie Areopagitul)

I. SERAFIMI

gr. Sspasifx, lat. Seraphim, germ. Seraphim, fr. Seraphins, engl. Seraphim

Locuri1: Isaia 6,2-7 (dar sīnt citate ca referinte indi­recte) si Numeri 21, 6; Deut. 8, 15; Ps. 104, 4; Isaia 14, 29;30, 6.

II. HERUVIMI

gr. Xspoofiiju, lat. Cherubim, germ. Cherubim, fr. Cherubins, engl. Cherubim

Locuri: Gen. 3,24; Exodul 25,18; 2 Sam. 6,2; 22,11; Ps. 18,10; 80,1; 99,1; Isaia 37,16; Ezechiel, 10.

III. SCAUNE (Tronuri)

gr. ©povoi, lat. Troni, germ. Throne, fr. Trones, engl.

Thrones

Locuri: Coloseni 1,16.

1 Trimiterile la locuri nu sīnt exhaustive, ci orientative. N-am indicat terminologia ebraica a ierarhiilor, pentru ca echivalentele nu sīnt īntotdeauna usor de stabilit. Exista Seraphim (pi. de la Saraf) si Kheruvim (pi. de la Keruv). Heruvimii sīnt īnsa asimilati, une­ori, si "fiarelor ceresti" (Hayyoth). Pentru Tronuri, exista echivalentele posibile Ofannim, Galgallin, Erelim sau Kisaoth. Pentru Domnii avem Hamshalim (sau Hashmallim), pentru Puteri - Tarshishim, dar si Malakim, iar pentru Stapīnii - Elohim, sau Ishim. īncepatoriile s-ar putea echivala cu Sarim, īngerii propriu-zisi fiind Malakim. Cf. Gustav Davidson, A Dictionary ofĀngels, including thefallen angels, The Free Press, Collier Macmillan Publishers, 1967. Multumim, pentru cīteva sugestii, dnei Madeea Sāsāna Axinciuc.

281

IV. DOMNII (Dregatorii)

gr. KvpioxrisQ, lat. Dotninationes, germ. Herrschaften, fr. Seigneuries {Dominations), engl. Dominions {Lords) Locuri: Efeseni 1, 21; Coloseni 1,16.

V. PUTERI

gr. Avvajueig, lat. Virtutes, germ. Machte {Tugenden), fr. Puissances-Vertus, engl. Virtues Locuri: Romani 8, 38; Efeseni 1, 21.

i

VI. STAPINII (Stapīniri)

gr. E^ooaiai, lat. Potestates, germ. Gewalten {Obrig-

keiteri), fr. Puissances-Authorites, engl. Powers {Autho-

rities)

Locuri: Efeseni 1, 21; Coloseni 1,16; 2,10.

VII. ĪNCEPĂTORII (Capetenii)

gr. 'Ap/ai, lat. Principatus, germ. Fiirstentumer, fr. Principautes {Archontes), engl. Principalities Locuri: Romani 8, 38; Efeseni 1, 21; Coloseni 1,16; 2,10.

VIII. ARHANGHELI

gr. 'ApxayysXoi, lat. Archangeli, germ. Erzengel, fr.

Archanges, engl. Archangels

Locuri: 1 Tesaloniceni, 4,16; Iuda, 9.

IX. ĪNGERI

gr. AyysĂoi, lat. Angeli, germ. EngeZ, fr. Ānges, engl.

282

Locuri: Frecventa termenului, mai ales īn ambianta neotestamentara, ne dispenseaza de trimiteri speci­fice (cf. prezenta īngerilor īn episoadele-cheie ale vietii lui Iisus, de la nastere pīna la īnaltare).

Nota

Schema lui Dionisie e preluata si de Toma d'A-quino. Foarte aproape de modelul dionisian e si schema lui Grigorie cel Mare, cu deosebirea ca apare o rocada īntre pozitiile V si VII (īncepatoriile lui Dio­nisie stau, la Grigorie, pe locul Puterilor si invers). Scheme diferite mai apar la Sf. Ambrosie, Sf. Iero-nim (cu doar sapte trepte), Isidor de Sevilla, Ioan Damaschinul (rocada īntre pozitiile V si VI) etc.

.

CUPRINS

Cuvīnt īnainte............................................................       7

I. Introducere īn angelologie

1. FARMECUL LUMILOR INTERMEDIARE........     17

Dihotomiile, principiul identitatii,

si tema intervalului................................................     17

Lumile intermediare de la Platon

la Walter Benjamin.................................................     23

īngerii deasupra omului si omul

deasupra īngerilor.................................................     32

Deductia speculativa a existentei īngerilor

la Toma d'Aquino. "Corpul" īngerilor...............     39

2. ĪNGERII sI IMAGINALUL...................................    50

Tribulatiile "existentului".....................................     50

Imaginarul si oglinzile...........................................    57

Corpuri spirituale..................................................     65

Nicaieri, peste tot, "īnauntru", "īn afara"..........     69

Imaginatia divina...................................................     76

3. ĪNGERUL DE LINGĂ OM:

PĂZITORUL CERESC...........................................     81

Surse crestine si necrestine...................................     81

īntrebarile teologilor..............................................     86

285

īngerul pazitor si omul precar.

Modelul-calauza. Bunatatea neīnduratoare........    93

Teze pentru o fenomenologie

a protectiei (īngeresti)............................................. 102

Moduri ale protectiei. Terminologie....................   110

4. OMUL DE LĪNGĂ ĪNGER: CĂLUGĂRUL......... 124

Cerul, chilia si īngerii.............................................   124

Calugari, aripi, pasari.............................................  136

Pustiul si muntele...................................................   141

Monachus quasi monoculus......................................   149

Veghe si rugaciune..................................................  153

5. ĪNGERII, MUZICA LUMII sI NAŢIUNILE........ 158

Cognitio matutina si musica coelestis....................... 160

īngerii natiunilor si erezia nationalista................ 165

Christos ca principiu supra-national.

Pax messianica........................................................... 168

II. Experiente, tatonari, lecturi

"Lumea spirituala"...................................................... 175

īngerul si clipa.............................................................  181

Tacerea īngerilor.......................................................... 182

Lumea īn oglinda.......................................................  185

īngerii si gīndirea simbolica......................................  188

Iubirea īngereasca........................................................ 191

īngeri si zile.................................................................. 198

286

īngeri si litere............................................................... 204

Caderea īngerilor si raul omenesc ........................... 206

Martirajul īngerului pazitor......................................  215

Aroma lumii................................................................. 218

Intelectul ca īnger ....................................................... 220

"Omul universal"........................................................ 228

Lupta lui Iacob cu īngerul........................................  233

III. Addenda

1. ĪNGERII. ELEMENTE PENTRU O TEORIE

A PROXIMITĂŢII...................................................  253

A. Diversiunea "departelui".................................  253

B.  Solutiile angelologiei......................................... 256

C. Topografia lumilor īngeresti............................. 271

2. TABLOUL IERARHIILOR CEREsTI.................... 281

S-a spus mereu ca īngerii sīnt "dublul" ceresc al omului. Sīntem mereu īnsotiti de "modelul" nostru, de portre­tul nostru īmbunatatit. si sīntem - sau, īn orice caz, ar fi bine sa fim - īntr-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. īngerul ofera fiecaruia din actele noastre reperul epurei lui, adica desenul lui ideal. Līnga fiecare "este", īngerul asaza un "cum ar trebui sa fie". El con­juga neobosit, la optativ, curgerea vietii noastre, asa cum am face-o noi īnsine daca am fi īn conditia lui.


Document Info


Accesari: 3606
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )