Cuprins

Catre cititor

La început de cariera.

Prima toamna brasoveana.

Cea dintâi lectie la scoala muntelui

Neprevazutul ultimei ascensiuni, în pragul iernii

Orizontul se largeste între Schei si Cârtisoara.

Un om hotarât descopera catararea solitara

În alpinism, important este sa traiesti mult

Viata cere sa nu fii singur.

Complicatiile existentei în doi

Fericirea nu este un cer fara nori

Blocul din strada soimului.

Surprins de furtuna pe creasta Morarului.

Un simplu om de munte, care însa nu stie ce vrea.

Totusi numai prietenia si dragostea dau împlinire vietii

           

            Stimate cititor,

            Cele ce urmeaza sunt în mare parte rodul imaginatiei, totusi încerc simtamântul ca s-ar fi întâmplat unui tânar, în care ne-am putea recunoaste, dumneata, eu sau oricine a fost nevoit sa înceapa viata pe propriile picioare, cu încapatânarea de a-si croi singur un rost.

            Uneori încrezut, alteori dezorientat... el face greseli, dar îsi urmeaza calea, zbatându-se ca o pasare tânara, pentru care, pâna îi vor creste penele, cerul ramâne prea sus, iar pamântul prea aproape.

            Totul porneste într-o dimineata de vara, cam cu trei decenii în urma, pe scena unei cunoscute întreprinderi brasovene. Cine a trait atmosfera de atunci, chiar daca memoria sa a retinut mai degraba aspectele superficiale, stie ca totusi unii munceau mult. De acolo porneste firul istorisirii, ticluita pentru a întelege împreuna cu tânarul Radu câte ceva din noul sau mediu de viata si oamenii lui.

            Fiecare oras poseda ceva aparte, are un anumit suflet. În permanenta schimbare, el se oglindeste mereu altfel în memoria generatiilor, dupa cum s-a întâmplat si cu imaginea Brasovului meu, mai patriarhal când l-am vizitat prima oara, într-o vacanta de licean. Pe atunci vechiul "tramvai" cu aburi, trenuletul de Sacele, oprea chiar lânga posta centrala, fanfara militara aduna perechile în jurul chioscului din parc, iar Piata Sfatului era întesata cu tarabele precupetelor, aprige la tocmeala si rele de gura. Dupa câtiva ani veneam cu valijoara, ca proaspat inginer, devenind fiul adoptiv al "cetatii".

            Iarna, în fiecare sâmbata seara, urcam, grupuri de prieteni, cu schiuri, ranite grele si lampase, la cabana din muntele Postavar, planuind pentru a doua zi minunate coborâri. Deseori alegeam pasnicul "drum familiar", alteori ne aventuram prin culoarul "katepu" spre poiana Ruia, pacaleam cumva "Zidul Mortii", apoi urmam, care cum se pricepea, îngusta pârtie Sulinar, pâna în Poiana, unde înca mai exersam pe "panta prostilor" de lânga Capra Neagra. Coborârea pe "drumul vechi" încheia ziua, cu vacarm de sanii si târlii, iar jos în Solomon prietenii se agatau unul de altul la remorca motocicletei mele, strabatând mai departe pe schiuri vechiul Schei. Pentru ca tranzistorul nu se împamântenise, zilele împreuna erau numai cântece si veselie. Români, sasi ori maghiari, eram doar oameni si ne cunosteam cu totii. Fiecare vorbea limba care îi convenea pe moment... ni se parea firesc! Vara faceam împreuna antrenamentele de catarare pe stâncile dealului Tâmpa, sau la "Pietre", iar serile de sâmbata ne prindeau în drum catre Malaiesti, Plaiul Foii ori Curmatura Pietrei Craiului.

            Multe dintre întâmplarile pe care le voi povesti s-au petrecut de fapt, iar locuri ca Valea Alba, Acele Morarului, creasta Arpasel, strâmtoarea Vaii Lamba... sunt bine cunoscute oamenilor de munte, mai putin o grota micuta din Valea Cerbului, bivuacul numeroaselor zile de primavara când am mers în Bucegi la schi.

            Dar oameni... au existat într-adevar? Ei bine, nu toti! Pe unii i-am nascocit, iar altora le-am schimbat numele. Câtiva au fost tovarasii mei de ascensiuni. Copiii din bloc sunt acum mari. Cu fetita de unsprezece ani, buna si inteligenta, am mers în excursii. Cu cei doi "tuicari" moldoveni ne-am întâlnit pe marcajul "La Lanturi" într-o zi cu lapovita. Tincuta din Cârtisoara a calatorit în saua motocicletei mele - dar numai atât! -, iar Dagmar era asa de voinica, încât a urcat odata în Refugiul din Grind în spate cu o sobita de tabla.

            Sper ca prietenii de odinioara se vor recunoaste, chiar si cei care au plecat mai... catre Vest, ori au ajuns acolo "sus", unde nu exista întristare, dar nici haz si cântece ca ale noastre.

            Între timp s-au petrecut schimbari. Au ars cabane, s-au ruinat refugii, poienele sunt astazi jumulite de flori si ranite cu vetre de foc... Nici Brasovul nu mai este cel care era atunci, însa locuitorii sai au ramas aceiasi: prietenosi, saritori, întelegatori unii cu altii... iar peste toate, mari iubitori de natura.

            Subiectul povestirii mele a fost, asadar, un pretext pentru a lega amintiri si frânturi de viata traita aievea.

            Difuzorul tocmai anuntase ora exacta, apoi si-a încheiat emisiunea cu obisnuitul îndemn la munca. Prin sirul ferestrelor cladirii administrative se mai zarea deasupra centralei termice destramându-se aburul batrânei sirene, care da ragusit tonul pentru fiecare schimb.

            Printre hale începeau sa circule primele electrocare cu piese, iar din vuietul înabusit al atelierelor urechea familiarizata deslusea pornirea motoarelor mari, soneria vreunui pod rulant, ba chiar lovitura departata a puternicului ciocan din forja.

            Activitatea era în curs de "încalzire" si la serviciul Proiectari.

            Sala mare fremata asemenea unei clase, înainte sa apara profesorul la ora. Râsete si chemari de la o planseta la alta, saluturile celor întârziati, scaune mutate, serviete si sacose trântite... zgomotele se împleteau cu murmurul de fond al convorbirilor. Se schimbau informatii, era criticat un meci, se faceau pronosticuri pentru altul... pe scurt, sala proiectantilor respira intimitatea unui colectiv sudat ca o mare familie, în care tânarul inginer Radu Borda se simte deocamdata stingher.

            A semnat pentru prima oara în condica de prezenta, apasând cu emotie tocul-rezervor pe cel mai de jos rând liber, în coada sirului a patruzeci de alte semnaturi, apoi s-a retras catre fundul salii, frecându-si jenat degetul aratator, pe care se imprimase o pata albastra... "Din prima chenzina va trebui sa-mi cumpar alt toc!" promite în sine, simtindu-se instinctiv tinta câtorva priviri curioase. Cineva îi ofera prietenos un scaun:

            - Ia loc!... stagiar?

            - Da! în prima zi.

            - Esti repartizat la noi? Poti cere planseta de lânga mine... ma numesc Cristian... Tatulea... lucrez aici de doi ani.

            Noul venit strânge mâna întinsa si prinde curaj.

            - seful dumneavoastra lipseste!

            - Nuu! acum are operativa... ore întregi!... când teapa, nu-i mai ramâne mult timp pentru noi. Scrie analize, informari, planuri de masuri... iar noi lucram într-un ritm... infernal!

            Interlocutorul face smechereste cu ochiul. Radu remarca în capatul salii un birou masiv, înca neocupat. De acolo - presupune el - asezat strategic cu fata spre colaboratorii sai, seful îi sfredeleste din când în când cu privirea peste rama ochelarilor, în timp ce traseaza grafice... uite ca are veioza... probabil lucreaza si noptile!

            Aproape de biroul cel mare, lânga fereastra dinspre sosea, exista alt birou, masina de scris, iar alaturi o persoana în picioare. Cu un binoclu la ochi urmareste insistent ceva afara, apoi se agita:

            - Cine da fuga la Alimentara?... sa mor eu daca nu s-a bagat Ness... am vazut pe una iesind cu borcanu'!

            Nu se ofera amatori. Dezamagita, ia condica de prezenta si se adreseaza tare celor din jur:

            - Hai, fratilor, sa platiti la "tiganeasca"... fiecare cu suta, ca ieri ati luat avansu... rapid, pâna nu vine!

            - O sa te înscrie si pe tine la loteria noastra - da Cristian explicatii - ... este secretara... fata buna!... daca ai nevoie de zi libera, te întelegi cu ea si semnezi condica înainte. Merita o floare, o ciocolata... Altminteri, capabila! când o cheama sefu, lumea zice ca ea sta smirna si el... tamâie!

            Radu nu gusta gluma. Altfel îsi închipuise el primul contact cu noul mediu, pentru care s-a pregatit sase ani, venind astazi punctual, gata sa raspunda la întrebari, sa fie prezentat colegilor si sa primeasca pe loc o tema importanta. El tace oarecum frustrat, privind în jur. Alaturi, cineva asterne o foaie de calc peste un desen în creion, alti doi proiectanti masoara cu sublerul cotele unei piese sectionate. Cristian ramâne adâncit în studierea catalogului de rulmenti, rumoarea salii se potoleste putin câte putin. Dintr-o data omul nostru are senzatia ca este saltat de vreun cutremur. Abia acum sesizeaza ca a blocat cu scaunul miscarea contragreutatii de la planseta din spate, pe care o putere nevazuta se cazneste sa o coboare. Forta apare fara întârziere, amenintând cu tragatorul de tus:

            - Was machst du, Cristi? ai tras un snaps?... ah, scuzati! dumneavoastra nu cunosc!

            - Ea este Dagmar, atleta noastra. Dumnealui a fost repartizat aici... sa facem prezentarile!

            - Radu... sarut-mâna!

            - Dagmar... si Wilhelmine... dumneata spui care place!

            Fata este înalta, solida, cu ochi albastri si pistrui pe vârful nasului.

            - La asa voinic nu ajunge un singur nume - intervine iarasi Cristian... Tu, fii atenta! îl invitam duminica în Poiana? ardem ceva beroase si o friptana... de acord?

            - Pfui, jargon!... mai întâi ca duminica eu cataresc în Piatra la Westwand... si mai stii ca manânc vegetarian... nu vreau sa îngras!... acum servus! taci si lucra!

            Fata se retrage la locul sau, aratând cu tragatorul o lozinca scrisa caligrafic pe spatele plansetei sale: "Besser schlank und gesund, als krank und kugelrund!". Radu nu întelege si iarasi întreaba:

            - Ce vrea sa spuna cu asta?

            - Un proverb de-al lor... adica, mai bine subtirel si sanatos, decât bolnav si rotund ca o bila... kugel înseamna bila... pe aici copiii spun ca se joaca la gropita cu gogole...

            - Întelegi germana?

            - Cât mi-a ramas din liceu... Însa pentru produsele noastre si documentatia tehnica din biblioteca ar trebui sa cunoastem fiecare câteva limbi straine... Daca te intereseaza germana, poti apela oricând la Dagmar... fata de milioane!... Schiezi cumva? când o sa-ti rupi piciorul, are cine sa te duca în spinare.

            - Pe mine nu o sa ma duca nimeni în spate. Nici la schi, nici în profesie. Cristian considera inutil sa comenteze... "Încrezut tipul!" apreciaza indispus. Radu ramâne cu ochii pe planseta vecinei. Sub sentinta care îndeamna la cumpatare sunt lipite poze colorate înfatisând muntii Alpi. De altfel, cam toti proiectantii si-au decorat zona din jur cu reclame pentru tigari straine, portretele unor cântareti de muzica usoara, flori si peisaje decupate din calendare. Noua ambianta prinde treptat contur pentru tânarul prea serios, în vreme ce Cristian îi examineaza cu coada ochiului mâinile... Îngrijite, dar cam mari... pumni de boxer... sau de fierar...

            - De unde esti?

            - Un sat din Dâmbovita.

            - Cum se spune... "de dincolo"!

            Conversatia s-a împotmolit. Radu tace, interlocutorul sau rasfoieste un dosar cu norme. Dupa orele 9 sunt scoase resourile ascunse prin dulapuri. Se raspândeste aroma calduta de "nechezol". Grupuri ies pe coridor, înfruntând caricatura înramata la vedere deasupra usii: un magar tolanit pe scaun, picior peste picior, cu tigara în coltul gurii, exclamând obraznic: "Aici, numai eu fumez!"

            Timpul trece greu, în asteptarea evenimentului care întârzie pâna catre ora reglementara de masa. Atunci intra cu pas apasat un barbat înalt si carunt, trântind pe birou o mapa doldora. Se aseaza greoi, evident obosit, scoate ochelarii, examineaza sala pe jumatate goala, apoi cheama autoritar secretara:

            - Iar nu respecti programul? Deci fiecare ia pauza când pofteste?... si ce am prelucrat eu cu Pe-Ce-I-ul?... sa dispara resourile, ca vin pompierii în control!... Auzi? te tin responsabila! faci un tabel, ... toata lumea semneaza!... eu sa am grija? de abonamente, la presa, de iesirea la câmp, de întreceri... de toate?... pardon, înca nu am spus buna ziua... ceva nou?

            - Pai... s-a prezentat un stagiar.

            - Numele?

            - Eu, daca îmi permiteti... Borda Radu.

            - Poftiti, mai aproape!

            Stagiarul înainteaza bucuros. În sfârsit se va decide începutul carierei sale.

            - Inginerul sef m-a informat ca te-a repartizat aici. Esti ceva ruda cu el? sa stiu... În interesul serviciului!

            - Nu cunosc pe nimeni în uzina.

            - Mai bineee... tovarasa secretara, sa-si aleaga o planseta libera... scoate-i trusa de compas, da-i creioane, guma... ce stii mata ca trebuie... - apoi catre Radu:

            - Ce proiect de diploma ai avut?

            - Un automat pentru ascutit burghie.

            - La noi vei face Se-De-Ve-uri. Îti acord trei zile. Citesti, te documentezi... apoi îti dau lucru pentru proba. Acu vreau sa manânc! ia si dumneata o gustare...

            seful deschide sertarul, scotând un pachetel. Radu întelege ca audienta s-a terminat. Revine la locul sau, soptind vecinului:

            - Ce fel de Se-De-Ve-uri faceti voi?

            - Scule, dispozitive si verificatoare pentru toata fabrica... spre exemplu stante, sabloane de control, matrite... ba chiar un baros, daca cere forja... Aici ai normele interne, STAS-urile si cam ce trebuie sa citesti... poftim!

            La expirarea celor trei zile, proaspatul inginer a primit ca tema conceptia unei matrite pentru roti dintate. Dupa aprecierea lui Cristian s-a achitat bine, desi autorul proiectului nu îi urmase sfatul sa deseneze detaliile pe formate de hârtie cât mai mari, normate consistent în acord. - Încapatânat... treaba lui! -a conchis cu parere de rau.

            Când lucrarea a fost depusa pe biroul sefului, acesta a parcurs-o grabit, consultându-si ceasul, caci întârzia la o sedinta...

            - Ia, sa vedem... asa... ai trecut si duritatea pieselor... te descurci binisor... acu da-1 la verificat. Cu asta ai trecut proba si poti ramâne la noi. Dar sa stii, tinere, aici se munceste!... Începând cu mine!... Indisciplina nu permit. Te încadrezi ca toti ceilalti. Sa îti procuri halat. Daca vrei barba, te priveste, dar sa nu te vad cu plete, ca te chem la sindicat si te trimit ei la tuns... Clar?... Acum mergi cu 838j96i dumnealui jos la magazie, luati doua panouri mari de Pe-Fe-Le si-mi faceti niste montaje cu realizarile pe plan tehnic. Saptamâna viitoare am simpozion în sala de consiliu... ma auzi, stefanescu?

            -Aud tov' inginer!

            - Îl iei pe Borda si faceti cum v-am spus... sarcina, ca d-aia ni se spune "creierul uzinei"!... Treceti pe panou capul de gaurit cu multe axe, recuperari din dispozitivele casate, reducerea adausurilor de turnare...

            -Alea au fost anul trecut!

            -Nu face nimic! le treceti si acum, ca le-am extins... la matritare comparati metoda noua cu cea veche, sa iasa economii de metal...

            - Dar nu-i experimentata tehnologia!

            - O sa fie!... Îmi trebuie grafice bune... dinamica ascendenta, ma întelegeti?... fotogenic, asa vor ai nostri din Centrala.

            A mai trecut o saptamâna. Simpozionul iese onorabil, prezidiul recomanda delegatilor din alte unitati sa urmeze exemplul întreprinderii-gazda, apoi schimbul de experienta îsi consuma apogeul la cantina, pe cheltuiala participantilor. Atmosfera de buna dispozitie se rasfrânge asupra conducerii, deci a sefului si - de ce nu? - asupra colaboratorilor sai. A doua zi stefanescu si Borda sunt felicitati:

            - Bravo, baieti, panourile au facut impresie. S-au cam mirat unii invidiosi ca am reusit sa realizam atâtea economii... doar nu o sa-i învat eu cum trebuie calculate! Vad ca ati înteles rostul propagandei tehnice. Ea ne mobilizeaza energiile creatoare... În fine, va multumesc, puteti continua lucrarile întrerupte.

            - Mie cine îmi da o noua tema? - îndrazneste Radu.

            - Eu, desigur... dar nu azi, ca sunt în criza de timp! Totusi, daca insisti, exista o urgenta... adica vine inspectie de la municipiu pentru protectia muncii. La statia de acetilena trebuie sa se vada cât de colo cum atragem noi atentia asupra pericolului de explozie. Asadar, cauti matale o tabla, marime cam o mie pe cinci sute, o duci la vopsitorie sa-i traga un duco alb, apoi desenezi pe ea ceva în felul asta... - seful schiteaza vag cu creionul - ... Uite-asa, o tigara aprinsa, apoi fumul... fumul creste... devine cap de lup... cu dintii mari... am vazut undeva afisul asta!... si lupul casca botul spre instalatia în flacari!... sugestiv! Dedesubt scrii mare: Mucul si buclucul!... mai original decât "fumatul interzis"... Pe urma duci tabla la pictor, sa o faca în culori... spune-i ca dam noi bon de lucru... cât o cere!... Clar?... sa fie gata pâna mâine!

            Radu revine dezamagit la planseta.

            -Ai auzit, Cristi, ce tema grozava am primit?

            -Asta-i meseria de proiectant!... sefu-i sef si-n fundu' gol!... el hotaraste, ca are multe pe cap, noi executam, leafa merge... fii cu rabdare, poate alta data prinzi ceva pe placul tau.

            - Eu nu am rabdare, dragule! Daca ma las asa, uit curând ce am învatat.

            Asta nu pot admite. Deci... acum, pâna nu-i prea târziu!

            Scoate o fila de hârtie, o netezeste meticulos si începe sa scrie hotarât:... - Considerând ca, pe lânga teoria dobândita în facultate, necesit cunostinte practice în specificul întreprinderii, va rog sa binevoiti a ma transfera la sectia Forja.

            Cererea a fost aprobata.

            Septembrie se anunta în acel an cu promitatoare bunavointa, încercând sa faca uitate capriciile unei veri umede si reci. Sfârsitul lunii august alunga obisnuita caciula de nori a dealului Magura Codlei, capatâna împadurita care se da drept singurul barometru autorizat din Ţara Bârsei. Rareori câte o ploicica scurta mai tulbura miracolul zilelor blajine, când soarele ivit dinspre Ciucas risipeste pâcla diafana a zorilor, se înalta deasupra Pietrei Mari, zaboveste cu stralucirea-i potolita peste coamele ce coboara din Postavar, apoi se lasa rubiniu catre muntii Fagaras, dupa ce a rasfatat jumatate din orizontul care aici este o însiruire de culmi.

            Ziua se masoara cu ore mai putine, dar câte nu poti face în acest rastimp, când neastâmparul te îndeamna! Vazând cum "cade muntele peste oras", nu rezisti nici în ultimele ceasuri de lumina, dupa terminarea lucrului. Stâncariile dealului Tâmpa domina murmurul din vale si puzderia acoperisurilor, ca ultim senior al disparutei cetati Brasovia, cu temelii risipite pe sub tufe. Acolo sus îsi au alpinistii locurile preferate de antrenament, daca nu merg sa se catere la "Între Chetri", adica în peretii Pietrelor lui Solomon. Drumetii se avânta pe la "Trepte" sau pe "Drumul cavalerilor", pentru a pândi asfintitul. Unii cauta balconul numit "Masa generalului", ori coboara piezis printre molizi si pini, pe la "Chiciorul boului", spre "Fântinita popii"... altii urca pe "Coasta Prundului", sau pe "Dupa gradini", sau chiar la "Stejeris"... iar cei carora nu doar la suflet le sta gândul, dau fuga la gratarul cu mititei al bufetului "Iepure" din Valea Cetatii.

            Marile evadari ramân totusi pentru sarbatorile cu vreme buna.

            Multimea paraseste orasul pe jos, cu bicicleta, ori se aduna în gari. Peroanele strâng laolalta: tineret galagios, cu palarii fistichii si nadragii intentionat peticiti; batrâni singuratici, cu învechitii pantaloni "golf si nelipsitul baston-toporas; familii încarcate cu provizii, ca pentru o veritabila expeditie; turisti seriosi, hotarâti sa "faca" pâna seara Bucegii sau Piatra Craiului, pe brâne si vai numai de ei stiute. Aceasta multime se împrastie între Babarunca si Plaiul Foii dupa cele mai variate optiuni, unele foarte cuminti, caci cui i-ar strica - fie el mare alpinist - o plaja de vara târzie, sau un joc cu mingea? Unde mai pui ca taieturile padurii ofera acum ultimele boabe de zmeura parfumata si primele mure dulci-acrisoarc... ca pe coastele umede ghebele se pregatesc sa-si ridice maciuliile dintre buturugi, invitându-se la muraturi si zacusca pentru iarna.

            Aceeasi omenire navaleste seara pe strazi la sosirea fiecarui tren; coboara grupuri-grupuri pe vechiul drum al Poienii; revine din valea Timisului ca o nesfârsita coloana, de-a lungul soselei cu plopi numita "Calea Bucuresti".

            Pe Radu Borda, care în satul natal traise toamne rascolitoare, cu voie buna în livezi si podgorii, cu sarbatori când vecinii se îmbie peste ulucile scunde la tuica proaspata, spectacolul acestei evadari colective în cautarea naturii l-a uimit. Curând s-a convins ca nu-i va fi prea greu sa devina fiu adoptiv al urbei în care abia venise, temator ca întâmpina o atmosfera de austeritate si raceala rezervata, de întâietate pentru preocuparile practice, proprii unei vechi cetati de negutatori si mestesugari.

            Aceeasi vaga neliniste îl determinase din prima zi sa caute gazda mai catre marginea orasului. Astfel, a gasit în Schei o camera mobilata, modesta, dar într-un cadru pe placul sau. Multe gradini, case izolate printre livezi, chemari de copii si latraturi razlete ce se rasfrâng din coasta în coasta, întregeau în anii '60 o ambianta rustica, desi Piata Sfatului se afla la numai câteva minute departare.

            Straduta Axente Sever începe din spatele spitalului. Panta repede face sa încerci din plin oboseala urcusului. Casele stau aliniate ca un front de racuti neinstruiti. Mai toate au geamuri mici, cu jaluzele si zabrele, iar sub portile închise urca trepte direct din caldarâmul strazii. Între fatade ramân doar trei-patru metri latime, astfel ca trotuar nu poate exista, mai importanta fiind rigola, prin care apa ploilor se scurge deseori torential. La capatul de sus al stradutei se afla fântâna. Acolo vin batrânii cu galeti si ulcioare, vecinele moaie rufe, vacile coboara seara pentru adapat.

            Casa în care locuieste Radu sta înghesuita sub malul argilos. Dupa ce urci opt trepte si deschizi poarta de lemn, descoperi curtea alcatuita prin etajarea a trei terase minuscule, întesate cu tufe de liliac, meri tineri, flori si câteva statuete din gips colorat, înfatisând pitici barbosi. Sub coama acoperisului se deschide fereastra camerei, cu doua obloane mici, pe care gazda a vopsit câte o inimioara rosie.

            Aproape în fiecare seara noul locatar îsi acorda ragazul sa admire de sus luminile orasului, când întunericul însira margele colorate pe urzeala nevazuta a strazilor. Forfota din vale razbate ca o soapta, iar putinii trecatori îsi spun "sara-buna", chiar daca nu se cunosc. Noptile sunt atât de linistite, încât poti auzi ticaitul de ceasornic al unui car aciuat în lemnul peretilor. Te simti ca într-o cabana la munte.

            Singura nemultumire a chiriasului ramân furnicile, mereu asaltând proviziile sale de burlac, dar a trebuit sa le accepte, dupa reprosul blând al gazdei: - Sa stii, draga domnule, ca furnicile aduc numai bine. Când batrânii mei au început sa ridice aceasta casa, au pus la temelie un musuroi, dupa o datina veche, sa ne fie gospodaria mereu cu oaspeti, cum esti si dumneata.

            Îngaduinta si tihna unui asemenea mediu îi alunga pe zi ce trece sentimentul înstrainarii de locurile natale. Dimineata coboara înviorat, ca dintr-o excursie, pâna jos lânga liceul saguna, unde autobuzul asteapta în dreptul parcului cu arbori batrâni, numit odinioara "Groaveri". Cele aproape doua luni de la venire nu l-au ajutat totusi sa înteleaga inima vechiului Brasov. Cunoscând sumar si alte localitati cu trecut medieval, ca Sibiu ori Sighisoara, de fiecare data când cutreiera perimetrul cetatii facea comparatii înciudate pe seama fostilor edili, care au trasat strazi largi la adapostul zidurilor si bastioanelor, dar au neglijat podoaba copacilor si s-au aratat prea economi ca sa lase generatiilor marturii convingatoare ale înclinatiilor catre frumos. Sfatul, câteva cladiri monumentale, posomorâta Biserica Neagra, Poarta Ecaterinei gratioasa ca un castel pentru pitici, nu îi pareau sa compenseze aparenta uniformitate a caselor cu fatade, uneori artistic decorate, dar aproape mereu prost zugravite. Primele impresii i-au întarit parerea ca acest oras îl va pastra, nu prin sine, ci prin cadrul natural reconfortant.

            Temperamentul sau prea critic si categoric îl conducea astfel prematur la o concluzie la fel de pripita ca aceea formata în prima luna de activitate uzinala. Regretase ulterior ca a parasit sala cu multe plansete, acel "turn de fildes" cum era poreclit prin sedinte. Sub aparenta derutanta a programului de voie, acolo se muncea totusi serios.

            Fiind singurul tehnolog din atelierul Forja, Radu avea multa libertate de initiativa, dar era totodata prins în vâltoarea productiei, care tine oamenii încordati de la începutul la sfârsitul fiecarei luni. Aici a legat însa cea dintâi prietenie.

            Catre mijlocul lunii octombrie i-a venit pentru prima oara rândul sa fie "ofiter de serviciu" pe întreprindere, chiar într-o sâmbata noaptea. "Dumneata esti reprezentantul conducerii - fusese instruit la semnarea convocatorului -... controlezi locurile de munca si atentionezi maistrii... treci pe la pompieri, sa nu doarma... pentru orice eveniment deosebit iei personal legatura prin telefon cu directorul..." Iata atributii care fac sa te simti dintr-o data foarte important, daca nu ai rutina celor mai vechi, pentru care sarcina devine suparatoare când strica o zi libera promitatoare de distractii. Radu primise misiunea cu indiferenta, deoarece duminicile nu îl chemau nicaieri, lungi si fara continut, lipsite de afectiunea familiei sau a prietenilor. S-a prezentat, deci, punctual, a citit atent instructiunile din registrul de rapoarte, si-a pus brasarda rosie cu inscriptia OS, a facut primul rond pe teren, apoi a revenit în camera intrarii principale, serios si decis:

            - Dumneata tii poarta încuiata. Fara aprobarea mea nu lasi pe nimeni. Da? Sper sa ne întelegem!

            Obisnuit cu ceilati "ofiteri", carora le cunostea tabieturile, paznicul si-a tras încruntat scaunul lânga geam, cugetând ca psiholog experimentat: - O sa adoarma si asta!... pe când facea discret cu degetul aratator semnul universal "nu se poate", catre o umbra care, din întunericul curtii, gesticula elocvent spre iesire.

            Minutele treceau, însa Radu nu avea de gând sa motaie. Prevedea înainte o noapte lunga, plictisitoare, deoarece activitatea redusa din sectii nu necesita interventia sa. În cautarea unei ocupatii si-a amintit rugamintea maistrului:

            - Tov¹ inginer, treceti cât mai des prin forja. Avem oameni buni, dar... nu poti sa stii! Au aparut la consignatie cutite din otel inoxidabil si conducerea crede ca se fac noaptea la noi...

            A parasit deci camera portarului. Suflarea rece a toamnei stârnea afara praful incintei pustii. Zgribulit, cu gulerul ridicat, Radu s-a strecurat printre stivele de piese brute, pâna în fundul curtii, unde geamurile afumate ale atelierului sau lasau sa razbata o lumina slaba.

            A deschis usa metalica grea. Câtiva muncitori asteptau lânga cuptor sa se încalzeasca urmatorul lot de material pentru matritare. S-au salutat prietenosi, caci se cunosteau. O lada cu inele înca rosii arata ca pâna atunci au lucrat. În rest, liniste... ba nu! Din fundul atelierului se auzea târâit de polizor.

            - Cine-i acolo?

            - Electricianul din hala mare. Noi nu ne bagam!

            Radu s-a îndreptat grabit spre ungherul cu pricina, simtind oarecare satisfactie: - L-am prins!

            La polizor, un tânar în salopeta mesterea ceva care, judecând dupa scântei, nu parea otel inoxidabil. Concentrat asupra lucrului, a tresarit simtindu-se batut pe umar. Surprins în neregula, trebuia sa sufere autoritatea "reprezentantului directiunii".

            - Ce-i cu dumneata aici? Ai sa fii raportat ca ai parasit locul de munca, nu porti ochelari de protectie, faci fuseraie.

            - Eu nu fuseresc, fac un ciocan... noi, muncitorii, trebuie sa avem scule corespunzatoare... si-apoi dumneavoastra nu o sa ciripiti, ca sunteti de-al nostru!

            - Adica?

            - Pai, stati la noi în Schei... la "Coaste-grase" cum îi spun vecinii, ca toti trocarii au porecle!... va vad dimineata când luati autobuzul. -Asa-i... totusi arata-mi ce lucrezi.

            - Poftiti!... scula de artist!

            Aproape gata polizata, piesa parea într-adevar deosebita, chiar eleganta: un ciocan cu vârf mai lung, ascutit si usor curbat.

            - Magazia este plina de scule. Puteai sa-ti scoti unul, pe bon.

            - Nu-mi trebuie orice... numai cu asta bat electricienii pitoane. Radu nu stia ce sa creada, caci cuvântul "piton" îi era necunoscut. Baiatul arata bine facut, naltut, sigur pe el, iar de sub basca îndesata pâna la sprâncene un zâmbet larg îi lumina fata prafuita. Se examinau reciproc si nu fara simpatie. În cele din urma:

            -Nu v-am convins domn' inginer!... acum ca-i târziu si aveti timp, haideti pâna dincolo la mine, sa va arat ceva...

            Au plecat împreuna spre hala alaturata. În boxa electricienilor, printre rafturi abia era loc pentru o masuta, doua taburete metalice si nelipsitul resou. La un ceai din frunze de afin, cu ochii pe telefonul care putea sa-l cheme în orice moment, Radu asculta amintiri si explicatii... despre ascensiuni... cum se leaga oamenii în coarda, cum bat alpinistii pitoane în stânca... ce simt ei acolo sus... cum se coboara un perete... lucruri noi, aflate acum pentru prima oara de la acest tânar, care vorbea aprins:

            - E frumos domn' inginer... n-aveti idee!... eu am facut catarare doi ani la Metalul, la asociatie. Ne-au dat corzi, carabiniere... afara de ciocane - aici zâmbet sagalnic, a iertare - ... Acum am ramas singur, ca prietenul mi-a plecat militar... si eu plec, poate la primavara. Dar pâna atunci cu cine merg?... haideti dumneavoastra! nu mâine, ca suntem nedormiti... sâmbata viitoare... sau v-ar fi rusine sa auda colegii ca aveti tovaras un muncitor?

            - Exagerezi!... si eu am fost ca tine, am facut institutul la seral... dar acum sunt cam trecut... Împlinesc treizeci!

            -Atunci nu stiti ce înseamna sa ai ani! Va arat eu oameni cu peste saizeci. Urca pe munte de doua-trei ori saptamânal, aproape ca noi si unde nu crezi!... daca dumneavoastra sunteti batrân, ei ce sunt?... mergem?

            Astfel, dintr-o neînsemnata împrejurare s-a închegat o prima legatura, care ar putea deveni prietenie durabila. Se va confirma?

            Când a primit sa-l însoteasca în Piatra Craiului pe Ciprian, noul sau prieten, Radu nu banuia ca acest "botez" îi va schimba tot restul existentei.

            Iata-1 sosit la tinta primei sale ascensiuni. Cu spatele împotriva vântului si gluga hanoracului trasa pe frunte, sta ghemuit lânga picioarele subredei balize de lemn care jaloneaza Piscul Baciului. Se simte obosit si gândeste ca traseul a fost prea greu pentru început. El nu are antrenament, sau resimte probabil urmarile noptii aproape nedormita la cabana Curmatura, din cauza chiolhanului unor turisti petrecareti... cauta scuze, dar nici una nu îl poate îmbuna.

            Au pornit urcusul catre saua Crapaturii îndata dupa rasaritul soarelui, încrezatori în dimineata calduta, prea blânda pentru finele lui octombrie, fara sa înteleaga acest semn, sau sa remarce irizatiile norisorilor înalti, albi, marunti ca spinarile unei turme de miei. Pâlcul acestora a invadat repede cerul si vremea s-a înrautatit. Acum, la capatul celor sapte ore de mers, din coama lunga abia reconstituie câteva repere: catararea la cablurile de sub Turn, micul refugiu pitit lânga Vârful Ascutit, apoi ceata si numai ceata, prin care Claile se apropie si dispar confuz... pe când cararea urmeaza neobosita taisul stirb al crestei nordice, lasând catre dreapta prapastii, ocolind stânci, trecând prin jgheaburi, traversând, urcând si coborând... pâna ce nu mai poti tine seama la numarul dintilor acestui urias fierastrau. Ultimul urcus i s-a parut interminabil. La câtiva pasi în urma lui Ciprian, împotrivindu-se orgolios tentatiei de a slabi ritmul, Radu trecuse greu acest examen. Din clipa sosirii pe vârf s-au scurs câteva minute si bataile inimii s-au potolit, dar nu acutul sentiment de inferioritate. Tovarasul sau nu pare obosit. Dimpotriva, fluiera bine dispus, în timp ce scotoceste linistit prin ranita, pâna gaseste ce cauta: punga cu gogosi.

            - Domn' inginer! serviti niste croapane... furnizeaza calorii!

            - Dragule, nu suntem la serviciu!... dupa drumul asta poti sa-mi spui pe nume, ca între prieteni, fara sa te fandosesti la vorba.

            Ciprian îl priveste amuzat, apoi... cu jumatate de gura:

            - Se vede ca nu stiti cum vorbim între prieteni!

            - Nu mi-ai spus tu odata ca ciripesc? totusi, da-i drumul!

            - Binee... atunci... hai, batrâne, întinde capastrul sa te furajez!

            Radu tresare, abia stapânindu-si dispretul fata de asemenea limbaj colorat.

            Se va stradui sa-l corecteze pe bunul baiat, însa la momentul potrivit. Acum ar mânca, dar este prea încapatânat sa recunoasca.

            - Nu mi-e foame! poate o gura de apa...

            - Poftim! - Ciprian îi întinde bidonul -... dar ceva tot trebuie sa ciugulesti... Plaiul Foii nu-i colea!

            Vântul suiera printre scândurile balizei darapanate, umezeala negurei s-a transformat în lapovita. Rontaind biscuiti, cei doi salta ranitele în spate si grabesc pasul pe coama ierboasa, coborând lin spre sud.

            Curând ajung în saua Grindului, lânga indicatorul metalic sub care se lasa vertiginos catre vest traseul "La Lanturi". Ciprian porneste primul coborârea, sfatuindu-si însotitorul ce pozitie sa ia si cum sa foloseasca proeminentele stâncii, pe care le numeste "prize". Piatra este rece si alunecoasa, abruptul dispare dedesubt în golul cenusiu. Stapânit de teama unei caderi, Radu îsi urmeaza ascultator tovarasul... tocmai el, care s-a considerat mereu pe propriile picioare si nimanui dator cu ceva. Dificultatea primilor pasi dispare însa imediat, cotlonul dintre pereti se largeste, coborârea poate continua fara pericole pe treptele stâncii. Când scocul abrupt se rupe la prima saritoare, cei doi urmeaza catre stânga o prispa îngusta, al carei capat îi lasa în sfârsit pe iarba. Poteca devine acum vizibila. Pierduta în ceata, creasta abia se ghiceste deasupra lor. Sub adapostul ei nu se mai simte taria vântului. Zapada s-a asternut subtire peste tufele marunte de jnepeni si rododendron.

            Doar trei ore au ramas pâna la caderea noptii. Tinerii cauta atenti putinele semne ale marcajului "banda rosie". Hatisul serpuieste tot catre dreapta ocolind un vâlcel, se arunca printr-un horn, traverseaza pe sub un mic perete... din nou câteva serpentine, un brâu înclinat, o saritoare... apoi baietii se opresc nedumeriti, ascultând, caci zgomote întrerup tacerea muntelui... Parca ar fi oameni! cine urca asa târziu?... acum se aude mai aproape si mai clar:

            - Ia diplomatu ba, sa ma trag si io!

            - Duute! ti cata moartea p-acasa... ai noroc cu mini!

            - Gura, ca ti fac spilca... tii, sau nu?

            Din ceata apar doi flacai si... servieta "diplomat". Hainele lor de oras sunt ponosite, tocurile pantofilor calca pe mansetele pantalonilor "trapez" îngreunati de umezeazla. S-au oprit brusc, surprinsi de întâlnire. Unul dintre ei saluta cu degetul aratator dus la batista legata în patru colturi, care tine loc de caciulita:

            - Noroc!

            Radu sopteste catre Cip:

            - Vorbeste tu cu ei, ca te pricepi!

            - Sal'tare fratilor! încotro?

            - Dupa semne, sa videm cabana... p'orma ni-om întoarce.

            - Nu exista cabana în partea asta. Va prinde noaptea! N-aveti ceas?

            - L-am lasat pi pian în bucatarie... nu ni lua asa sefu!

            - Va vrem binele! vedeti de unde venim... cunoastem locul!

            Flacaii nu par convinsi, dar fierbinteala urcusului începe sa cedeze, frigul îi înfioara. Îsi ridica gulerele hainelor, apoi o idee le surâde, cu ochii la servieta:

            - Dac-am urcat pân-aici, sa videm, bre, ce-i cu sticla!

            Aceasta apare înfasurata într-un ziar. Respectivul îi scoate dopul cu dintii si o întinde binevoitor:

            - Ia matale un gât!

            Radu a priceput care ar fi continutul. Se preface ca o apuca, dar ramâne cu ziarul în palma. Un pocnet scurt, cioburi... ceata miroase a tuica.

            - Asculta sefu' - protesteaza cel pagubit - ... faci misto di noi?... poati vrei o scatoalca?

            - Destul! - se rasteste Radu. Cei doi tac dezorientati.

            - Lasati-1! - intervine Ciprian - ... vorbeste si el asa, ca nu va cunoaste!... eu zic sa-i vedem teferi la padure! Hai, fratilor, stânga'mprejur! pe cai si la Plai!... diplomatu îl legati de ranita mea.

            Brâneagul patrunde în vâlcelul apropiat, unde exista primul cablu fixat pentru ajutorarea turistilor. Flacaii se dovedesc sprinteni, dar pantofii cu talpa lustruita le dau de furca, iar grohotisul marunt îi obliga sa se descalte pentru a goli încaltamintea de pietricele. În acest fel se progreseaza lent, desi îi mai ajuta un lant si urmatorul cablu.

            La baza vâlcelului poteca traverseaza catre o mica strunga, dincolo de care se arunca alt vâlcel, îngust si neprietenos. Acest mers furisat printre pereti li se pare pasionant, cu ghicitorile si dezlegarile sale. Macar sa fi avut vreme buna!

            Lapovita a devenit burnita rece, patrunzatoare. Cu mâinile învinetite de frig, cei doi necunoscuti se descurca anevoie, dar refuza orice ajutor. Grupul razbate în cele din urma sub tavanul cetii. Vizibilitatea îi încurajeaza. Jos se zareste padurea. Dupa cablul aflat peste ultima saritoare panta se îndulceste, apoi cararea se strecoara prin jnepenis pâna deasupra acelei interesante formatii naturale numita "La Zaplaz". Este un mic giuvaer al muntelui, pe care vântul si ploile l-au modelat cu rabdarea mileniilor, cizelând în piatra ferestre rotunjite, pentru privirile ce scapa descatusate de stâncarii. Câteva minute mai târziu grupul se opreste în zona de padure, la poalele abruptului vestic al Pietrei Craiului, pe care sasii brasoveni îl numesc "Westwand".

            -Tovarasi!... io sunt Mielu, el e Costi... lucram amândoi la autocamioane, la Steagu... daca ni videm prin cartier, dam o tarie... noi suntem di comitet, asa sa stiti... drumu îl cunoastem... sa traiti!

            Patrunsi de umezeala, cei doi încearca sa nu tremure. Dau mâna si pornesc în fuga la vale. Radu si Ciprian nu se grabesc peste masura, deoarece fiecare duce câte o lanterna în rucsac, iar hanoracele din prelata au devenit prea scortoase ca apa sa treaca prin ele. Urmeaza la pas serpentinele cararii. Baietii au disparut în padure pe marcaj. Radu este satisfacut:

            - Bine ca i-am adus înapoi. Sus înghetau cu tuica în ei. Este?

            - Poate da, poate nu... ce sa spun? astia-s învatati cu greul!... da'mie mi-a placut de ei, ca i-am aiurit putin... Cine or fi crezut ca sunteti?... Nu le-a cazut fisa!

            - Care fisa, mai Cipriene? Ai un vocabular îngrozitor!

            - Nene Radule, asa-s eu... da' pâna dupa armata ma fac domn, de n-ai treaba!

            Convorbirea înceteaza si fiecare coboara cu gândurile lui. Noaptea îi prinde în valea Bârsei. Trec prin dreptul cabanei din Plaiul Foii fara sa se opreasca. Ultimul tren spre Brasov pleaca din Zarnesti la orele noua. Pe vechiul drum noroios de caruta, ori scurtând prin poiene si pe terasamentul caii ferate forestiere, flacaii marsaluiesc la lumina lanternelor. Când intra în gara sunt obositi si satui de excursie.

            A doua zi, la forja. Sirena tocmai sunase pauza pentru masa. Doar duduitul arzatoarelor de gaz mai tulbura linistea halei care pâna atunci vibrase sub loviturile ciocanelor grele. Muncitorii, majoritatea navetisti si gospodari la ei acasa, faceau cuvenitele pregatiri. Pe tavite cu coada lunga, puse la dogoarea cuptoarelor, sfarâiau cârnati, oua papara, felii groase de slana crestate cu brisca. Mirosul atâtator se strecura prin usa întredeschisa a biroului, unde Radu mustruluia o conserva de fasole, vlaguit si fara chef. În schimb, maistrul si dispecerii se ospatau bine dispusi, iar Marioara, mezina colectivului, uda muscatele însirate la fereastra, fredonând o melodie. Radu urmarea cu afectiune faptura aceea maruntica, firava, care era secretara de atelier, pontatoare, curiera, tinea biroul "luna"... fara sa para vreodata necajita. Merita o vorba buna!

            -Tu, Mariuco!... stii ca florile iubesc muzica? daca le cânti, or sa creasca mai repede!

            -Acum cânt sa cresc eu! - Întoarce ea vorba, examinându-1 intrigata. Ati patit ceva? astazi sunteti parca mai gentil!

            - Înainte nu eram?

            -Asa si asa! Credeam ca ati fost întarcat cu lamâie! iertati!

            Pentru Radu, aceasta apreciere spusa fara rautate scadea înca un pic din respectul ce-l purtase propriei persoane, oricum zdruncinat de efortul zilei precedente. Simtea ca va trebui sa se apropie mai mult de cei din jurul sau. Deocamdata avea o singura dorinta: sa ajunga acasa si sa doarma, chiar nemâncat.

            Seara de noiembrie. Dinspre gospodariile risipite pe coaste adie mirosul frunzelor vestede si al uscaturilor adunate prin gradini pentru ritualul focului. suvite de fum se adauga molcom pâclei care pluteste nemiscata peste Schei.

            Radu a iesit la fereastra, inspirând adânc aerul rece. Se simte acasa, în camaruta unde locuieste de aproape patru luni. Cum au trecut!

            Acest scurt rastimp l-a ajutat totusi sa prinda radacini si este multumit. La uzina are o munca interesanta... si-a facut un prieten... priveste dincolo de vale, catre poalele Tâmpei, unde îl stie pe Ciprian într-o casuta batrâneasca... Bun baiat! ca sa comunice mai usor între ei prin semnale, a taiat cracile unui nuc aflat în dreptul ferestrei sale!... Mâine dimineata merge din nou cu el pe munte. De ce?... Înca nu s-a întrebat ce sens are alpinismul... poate într-adevar umple un gol printre aspiratiile noastre? ne poate înfrumuseta viata?... ori este doar un marunt divertisment, o joaca pentru copiii mari?... oricum, a intrat în joc!... Se surprinde strângând ritmic marginea pervazului, cu degetele încordate... antrenament pentru mâine... numai sa nu devina tic!... Închide fereastra, caci mai trebuie sa faca unele pregatiri înainte de culcare.

            La orele cinci dimineata întunericul ocroteste blajin casutele marginase, unde oamenii truditi si-au pus în gând sa doarma ceva mai mult duminica. Zorile se furiseaza peste ceata adunata subtire deasupra orasului. Radu se îmbraca grabit, apoi ia de pe masa lanterna, un model vechi, dar înzestrat cu reflector puternic si schimbator de culori.

            Deschide fereastra. Din puzderia stelelor au ramas câteva roiuri razlete printre pâlcurile unor norisori invizibili. Pale de vânt zburlesc florile uscate în ghivecele adunate pe terasa. Aprinde lanterna si manevreaza comutatorul cu ferestruici din celuloid colorat... verde... rosu... Dinspre poalele Tâmpei începe sa clipeasca rar alta luminita, confirmând ca transmisiunea lor functioneaza si ca amândoi sunt gata de drum. Radu ia ranita în spate si coboara scarile fara zgomot. Sub castanul din coltul spitalului soseste o motoreta.

            - 'neata, nea Radule!

            - Buna!... ce-i cu suba asta?

            - Pentru dumneata... o sa fie frig pe sosea.

            - Multumesc - se îmbraca -... gata! da-i drumul!

            Câteva minute mai târziu motoreta a traversat centrul orasului.

            Peste umarul lui Ciprian, omul din spate urmareste atent snopul farului care lumineaza anemic asfaltul. Desi are încredere în conducator, vehiculul i se pare nestabil. Pâna la primavara va strânge bani pentru o motocicleta mare, grea, cu atas... sa duca echipament si sa faca drumuri lungi. Strazile sunt aproape pustii. Când blocurile de pe Calea Bucuresti au ramas în urma, soseaua continua dreapta printre plopii desfrunziti. Pe valea Timisului rabufniri caldute clatina motoreta. În aer se simte ceva nedefinit, îngrijorator. Cu gulerul subei ridicat, cu barbia atingând umarul prietenului, Radu scruteaza soseaua, ducând în sine o lupta nedecisa. Instinctul îl previne sa renunte la drum, orgoliul cere sa astepte propunerea lui Ciprian. Îi striga la ureche:

            -Te supara vântul! Conduci foarte greu... asa-i?

            - Deloc! soseaua-i uscata.

            - Nu crezi ca se schimba vremea?

            - Posibil!... vedem noi la Busteni.

            Provocarea nu a reusit. Radu renunta la alta încercare. Aflase de altminteri ca foenul sufla uneori zile întregi fara ca vremea sa se strice, ca pe celalalt versant al muntilor situatia poate fi alta... si apoi nici la capatul drumului nu va fi târziu sa ia o hotarâre.

            În sus de curba pe care soferii au botezat-o "Cotul Donului", cu motorul încins, firavul vehicul ataca zbârnâind ultimele serpentine. Lumina zorilor se aprinde încet, conturând platoul muntelui Piatra Mare si rotunjimea trecatorii peste care negura venita dinspre valea Prahovei se prelinge în suvite subtiri. Când trec prin Predeal apar Bucegii, cu spinarile Costilei si Caraimanului înaltate pe sub nori miscati, rotunjiti si ascutiti la capete, asemenea unor pesti într-un imens acvariu cu licariri de incendiu. Fantasticul tablou dispare imediat, ascuns de ceata care înabuse solul, patrunde în mâneci si dupa guler, umezeste fetele si încarca sprâncenele cu bobite reci, strecurând fiori în sufletele celor uimiti de marele spectacol al rasaritului.

            Calatorii strabat prudenti restul kilometrilor de asfalt jilav, intrând o data cu dimineata în orasul Busteni, unde bat zgribuliti la poarta ultimei case de pe strada ce sfârseste în firul vaii Jepilor. Acolo vor lasa motorul si subele pâna la înapoierea din ascensiune.

            Linistit, curat, drumul care conduce din soseaua nationala, pe lânga micuta gradina zoologica, pâna în spatele fabricii de hârtie, se numeste "strada Industriei". Aceasta pare de la sine înteles daca observi cum înmanuncheaza calea vechilor cariere, funicularul si conductele.

            Pe aici orasul primeste piatra, lemnul si apa, din care el îsi faureste bunastarea.

            Având în fata abruptul dominat de Claile Jepilor si impunatorul Caraiman, ajungi sub padure în punctul unde se desfac doua importante trasee marcate: unul urmeaza valea direct spre platou, altul se orienteaza catre stânga si se numeste "drumul Urlatorilor". Pe acesta l-au ales tinerii nostri. Sprinten si primul la mers, Ciprian se opreste deseori nerabdator sa fie ajuns din urma. Mai vârstnic si bine legat la trup, Radu pastreaza cadenta, calcând în felul muntenilor deprinsi cu urcusul: putin leganat, cu calcâiele usor departate, pasul egal si sigur. Calmul si seriozitatea lui echilibreaza vioiciunea celuilalt. Amândoi sunt echipati aproape la fel, cu hanorace cafenii, pantaloni din velur, bocanci cu talpa de cauciuc. Ai spune ca sunt frati, dupa felul cum se înteleg fara multe cuvinte.

            Nedând atentie semnelor albastre triunghiulare, ei urca de-a coasta prin padure, lasa în urma cantonul "La Gratar", traverseaza valea Seaca dintre Clai, apoi taie câteva serpentine, scurtând drumul catre statia de întindere a batrânului funicular, numita "La Vinclu". Nu trece nici jumatate de ora pâna se desluseste în ceata constructia masiva din beton si lemn ferecat, cu greutati, pârghii, roti mari si cabluri venite din vazduh, pentru a coborî mai departe peste coroanele copacilor. Statia este pustie, portita asteapta deschisa. Drumetii traverseaza curtea îngusta, regasind dincolo de ea cararea marcata, pe care o parasesc definitiv câteva minute mai târziu, afundându-se pe scocul vaii Comorile. De aici vor trebui sa lupte cu vegetatia si bolovanii, sa-si caute trecere peste saritorile umede, sa se catere pe sub stânci cu trunchiuri spânzurate... platind din greu Bucegilor obisnuita vama a oboselii, care da dreptul evadarii din strâmtoarea povârnisurilor împadurite, catre lumea larga si luminoasa a golului alpin.

            Pâna pe Brâul Mare al Jepilor urcusul este lung si monoton. Când flacaii fac primul popas, Ciprian izbucneste plictisit:

            - Mie nu-mi place sa ma chinui printre brusturi si radacini!... prefer o carare cât de proasta. Nu te supara, nea Radule, ca te-am adus în salbaticia asta!

            - Deloc!... nu-mi displace!

            - Am observat... stii ca semeni cu un urs?

            - Cu unul batrân?... desigur!

            - Nu chiar... dar semeni... Îti lipseste ursoaica!

            - ... si ursuleti... eu am fost singur la parinti...

            - N-am stiut. Vorbim asa putin!

            Ascensiunea continua mai cu placere, caci oamenii se simt între ei apropiati. Prietenoasa devine si natura, în care se desavârseste un miracol. Lumina creste, o boare calduta razbate prin ceata, vestind ca soarele sfredeleste pe aproape. Apoi albastrul se aduna dintre valuri diafane, se limpezeste si scalda culmile cu infinitul cerului. Dedesubt ramâne un fluviu laptos, alunecând încet catre Predeal, peste nevazuta vale a Prahovei. Dincolo de torentul sau, muntii Gârbovei îsi arata spinarile dezgolite. Soarele naste umbre si lumini prelungi, întarind fiecare amanunt al reliefului, din care neobisnuita claritate a vazduhului aduce stânele mai aproape si face padurile mai întunecoase.

            Restul vaii Comorile se furiseaza pe dupa zidul abrupt al Claii Mari, pâna se pierde printre repezisuri ierboase îngalbenite. Deasupra brânei se ridica ultimul zid stâncos, apasat însa de un nor cenusiu, atârnând din buza platoului. Radu examineaza atent marginea acestui tavan în clocot si pentru prima oara simte foenul ca o amenintare imediata. Murmura catre Ciprian:

            - Ciudat fenomen!... vezi norul cum curge peste tine, dar se topeste brusc si rezista nemiscat... auzi vâjâitul vântului?

            - Bineînteles... dar nu ne speriem pentru atât!

            Radu compara bâzâituî acela departat cu agitatia unor viespi întarâtate. Tovarasul sau nu pare impresionat si insista:

            - Daca ne grabim, terminam catararea înca pe soare... cunosc traseul! Urcusul lor continua cu nadejde pâna pe prispa lata a brânei, unde flacaii urmeaza potecuta spre nord, lasând în urma coama Claii si fetele Vaii Seci. La baza stâncilor, ici si colo, câte un inel ruginit sau ureche de piton marcheaza intrarile cîtorva itinerarii. Poteca trece peste Muchia Claitei, disparând în jnepenis. Ciprian se opreste. Latura din dreapta a peretelui este Muchia înalta. Radu priveste în sus neîncrezator...

            - Chiar pe aici?

            - Chiar!... stiu ca nu-i simplu sa faci din prima zi catarare pe un traseu "de gradul patru B"... asta-i ca la box, când începatorul ajunge pe mâna unui profesionist, chipurile sa-l antreneze... daca suporta papara si mai vine a doua oara la sala, înseamna ca are stofa...

            - Eu nu stiu daca am stofa, dar când vreau ceva, pot!... deci vin dupa tine. Ai sa bati pitoane?

            -Au batut altii înaintea noastra... sa iau totusi unul rezerva.

            Atent la pregatiri, Radu se leaga la fel ca mentorul sau în jurul pieptului cu celalalt capat al corzii, pe care o trece apoi peste umar si dupa subsoara, gata pentru asigurare.

            - Spune-mi, câte lungimi are muchia?

            - Doua mai grele, apoi vom merge la liber. Am plecat!

            Ucenicul se aseaza pe brâna, luând în primire postul de secund.

            Capul echipei câstiga înaltime. Paraseste ultimele pernite de iarba. Dupa o scurta cautare se înalta repede la primul piton, scoate de la brâu o carabiniera... tac! a agatat-o în urechea de fier... trece coarda prin carabiniera, priveste în jos si striga vesel:

            - Hopa!

            - Fii mai bine atent!... ai încercat pitonul? -Nici o grija, tine! Sus moralul, batrâne! Radu se încrunta.

            - De ce îmi spune astfel? Pentru ca îmi stie vârsta?... sau îsi închipuie ca nu pot merge ca el?

            Un complex de senzatii si stari sufletesti îl tulbura: imaginea celui care se departeaza pe verticalitatea peretelui, mirosul slab, inconfundabil al frânghiei * de cânepa alunecând prin palmele-i mari, parfumul ierbii uscate, bâzâitul sonor al foenului... ambitie, optimism, incertitudine... Acum, iata, lungimea corzii s-a terminat. Curând va începe aventura lui. Ciprian, care si-a gasit pozitia convenabila pentru asigurarea secundului, asteapta fluierând, în aparenta nepasator. Radu întelege ca i-a venit rândul. Ia pe umeri ranita îngreunata cu bagajele prietenului sau, verifica înca o data nodul legaturii peste piept, apoi face nesigur cei dintâi pasi, simtindu-se observat. Pernitele de iarba par gata sa se rupa, dar stânca este compacta, prizele solide. Începe sa le combine, gândind fiece miscare. Ajunge la prima carabiniera, simte ca poate într-adevar sa se catere. Atentia se concentreaza pe urmatorii metri, grijile au disparut! Incertitudinea a cedat loc unei indescriptibile bucurii, care îl îndeamna sa strige camaradului sau:

            - Minunat! m-ai învatat ceva frumos!... dar nu este capabil sa întinda puntea simpla a cuvintelor rostite din suflet. Catararea lui continua în tacere. Nu se aude decât clinchetul carabinierelor si vâjâitul vântului. Soarele s-a ascuns. Norul de foen a crescut amenintator, coborând din crestetul abruptului, iar primele picaturi puncteaza stânca.

            - Ce-i de facut? - striga Radu.

            - Da-i zor! mai avem o lungime grea, restul merge oricum.

            A doua etapa a traseului decurge piezis cam treizeci de metri pe lânga muchie, pâna sub o placa de gresie care închide iesirea într-o mica strunga. Alpinistul trebuie sa apeleze aici din plin la forta bratelor pentru a depasi obstacolul. Pâna când capul echipei atinge urmatoarea platforma de asigurare, iar secundul parcurge la rândul sau aceasta lungime, a trecut înca jumatate de ora si ploaia s-a întetit.

            Radu soseste sub pasajul-cheie constient ca este dezavantajat fata de Ciprian. Stânca uda nu mai prezinta siguranta, bocancii aluneca, ranita îl stânjeneste. Striga:

            - Fileaza strâns!... mai tare!

            Cataratorul simte acum nevoia sa fie tras. Marginea superioara a lespezii este prea departata si rotunjita. Întinde mâna dupa ea, dar nu o ajunge. Revine la piton. Încrederea l-a parasit, ar trebui sa se odihneasca, însa Ciprian scutura frânghia nerabdator. Încearca din nou... se ridica mai sus pe vârful bocancilor si reuseste sa apuce strâns o priza, dar ranita îl trage pe spate... degetele înclestate slabesc... aluneca scurt si ramâne suspendat în coarda!

            Cedarea a fost fulgeratoare. Nu a simtit altceva decât socul, apoi înclestarea dureroasa a legaturii peste piept. Sufla greoi. De sus parvine o chemare înabusita:

            - Hei... ce tot faci?... nu mai smuci! Radu si-a revenit...

            - Prin urmare Cip nu stie ca am cazut!... nici n-am sa-i spun!... dar cum scap de aici? - În sfârsit descopera solutia salvatoare: la doi metri deasupra lui înnoada pe frânghie o bucla, agata de ea rucsacul cu o carabiniera, apoi striga:

            -Trage ranita... trageee!

            Ciprian a înteles. Bagajul urca scrâsnind pe gresie. Radu devine stapân pe miscari, se întinde cât mai sus posibil, palma a intrat pe jumatate într-o fisura... o tractiune puternica în brate... Merge!... punctul critic a fost depasit. În sfârsit, Ciprian apare în câmpul vizual, ghemuit lânga pitonul de regrupare, cu gluga peste ochi, ud si morocanos. Radu îl saluta cu prefacuta voiosie:

            - Bun gasit, nepoate!... pentru mine a fost usor, dar tu trebuia sa ajuti la ranita...

            Incidentul este îndata uitat. Din restul Muchiei înalte abia se mai distinge urmatoarea lungime, cu praguri marunte. Se resimte lipsa peretelui care i-a adapostit. Vântul scutura violent jnepenii, firele ierbii s-au culcat sub ropotul picaturilor amestecate cu fulgi de omat. Acum trebuie câstigat timp! Renuntând la asigurare, alpinistii se dezleaga si strâng de-a valma buclele frânghiei ude, pentru a continua traseul în catarare libera. Lapovita le biciuieste fetele, hanoracele se lipesc de corp, dar flacaii urca repede, îndemnându-se unul pe celalalt. Scara aceea de piatra pare nesfârsita. Fiecare treapta rasare din ceata mai departata si impresionanta decât este în realitate, pentru fiecare trebuie nimerita trecerea fireasca, pâna când Muchia înalta devine aproape orizontala, contopindu-se cu platoul Bucegilor. Sub culmea Jepilor Mici o prispa lata conduce la drumul marcat.

            Cei doi prieteni merg alaturi încovoiati, cu capul în piept, cu mâinile în buzunarele ude. Curând cararea lasa catre stânga ramificatia spre Babele, îndreptându-se de-a coasta spre valea Jepilor. Apoi se iveste cabana Brav, asezata sfidator pe marginea abisului. Acoperisul cu stresini largi scârtâie în strânsoarea ancorelor de cablu. Nimeni nu se arata la ferestre, pe dinafara casa pare Iara stapân. Tinerii deschid usa obositi si trântesc în anticamera colacul corzii rigide.

            În bucatarie este tihna. Ceaiul abureste. Prietenii fac unele comentarii soptite:

            -Am iesit la timp!... bine ca traseul nu a fost mai lung... ziua-i prea scurta pentru asa ceva...

            - Era de asteptat schimbarea - intervine cabanierul. Barometrul scazuse de ieri cu zece linii...

            - De acum vine iarna!

            - Asa se pare! Cred ca astazi au trecut pe la noi ultimii turisti.

            - Multi?

            -Vreo sapte... baieti, fete... un batrân, profesor din Bucuresti... au iesit înainte sa înceapa ploaia.

            - Acum sunt în Busteni.

            - Nu cred! Eu le-am propus valea Jepilor, ca doar porneste din usa noastra... dar profesorul, nu!... el stie ca valea a fost declarata zona stiintifica si unde nu e voie, s-a terminat!... au plecat pe la Cruce sa coboare Valea Alba... daca au nimerit-o!

            Caldura prinde sa moleseasca trupurile obosite. Hanoracele puse la uscat fumega pe sârma deasupra plitei. Baietii sorb tacuti ceaiul fierbinte. Un ceas desteptator ticaie pe dulap. Radu îl priveste îndelung:

            - Peste trei ore se întuneca. Pâna atunci noi putem sosi prin valea Jepilor la motoreta... dar ei?... s-or fi descurcând prin ceata?

            - Ce ne pasa, nea Radule? doar nu sunt copii.

            - Pe asemenea vreme nu numai copiii se ratacesc!

            Din nou liniste, minutele trec. Radu scoate din ranita lanterna si o verifica, apoi se adreseaza hotarât:

            - Cip! tu poti gasi Valea Alba? Ai mai fost pe acolo?

            - De multe ori!... daca tii neaparat, mergem!

            Ei se echipeaza grabnic, strâng mâna carabinierului si împing usa grea de lemn, împotriva vântului. Trecerea de la caldura la frig îi înfioara. Pornesc zgribuliti urcusul spre Brâna Caraimanului, urmând poteca marcata.

            Ace lungi de chiciura au crescut pe structura metalica a Crucii Eroilor. Furtuna zgâltâie bratele aproape ascunse în ceata, nisip si pietricele împroasca terasa monumentului. Fara sa se opreasca din mers, flacaii continua drumul spre Valea Alba, prinzând o brâna în usoara coborâre pe sub marginea platoului. Îndata sunt la adapost de vânt. Acum se pot întelege si fara sa strige unul altuia la ureche. Iarba pastreaza cam un deget de ninsoare apatoasa, dar în firul bolovanos al vaii s-a adunat suficienta zapada pentru a distinge urme de pasi. Îngrijorarea lor a fost, deci, neîntemeiata. Curând ajung deasupra uriasului bolovan care alcatuieste prima saritoare. Ciprian iodleaza. Raspunde un strigat slab. Ei ocolesc ruptura pe versantul din dreapta, apoi sar în grohotisul hornului.

            -Alo, baieti!... - Îi întâmpina o voce subtirica.

            Iata-i pe cei cautati: patru fete, un vârstnic si doi tineri care fumeaza cu nesat. Toti sunt uzi si obositi.

            - Bine v-am gasit! va putem ajuta cu ceva?

            - Ca sa vezi unde era ghidul! - raspunde în zeflemea cel care probabil conduce grupul.

            -Ar trebui mers mai repede... va prinde noaptea! aveti lanterne?

            - Câta grija pentru noi! - chicoteste o fata. -Taci tu!... sa aflam dupa cine alearga...

            Radu nu participa la convorbire, însa remarca în sine: -... stia Cip ce spune!... sa ne fi vazut pe drum! - Ramâne în urma lor, pastrând distanta. Cararuia se pierde printre blocurile învalmasite, aluneca pe scocuri de pietris... turistii coboara încet... Înca jumatate de ora trece pâna deasupra marelui obstacol numit "saritoarea Cârnului". Conducatorul celor sapte s-a oprit dezorientat. Dedesubt se casca un gol nedefinit, iar potecuta a disparut subit... pentru cine nu cunoaste! caci ea se abate aproape neobservata spre stânga, devenind o scara de mici praguri stâncoase, pâna în vâlcelul alaturat. Radu priveste întrebator la Ciprian, care tace si asteapta... i-a venit rândul sa plateasca ironiile!

            Grupul tropaie nerabdator. Frigul înserarii si oboseala irita spiritele. Intervin discutii aprinse. Conducatorul se apara enervat:

            -Aici era cararea... or fi rupt-o ploile de asta-vara!

            Ciprian rânjeste satisfacut... dar a mai trecut un sfert de ora si se apropie noaptea... nu poate astepta.

            - Permiteti? Va trebuie ghid?

            - Îngâmfatul! - murmura careva.

            - Daca stii, arata-ne!... astepti invitatie?

            - Nu te supara tinere! - intervine în sfârsit profesorul. Acum va rugam... cel putin eu si fata mea apreciem ajutorul dumneavoastra.

            -Tata... asteptam sa le spui asta mai demult!

            Abia acum remarca Radu fata aceea, ceva mai scunda decât el, încarcata cu o ranita destul de grea. Caldura vocii si înfatisarea prietenoasa aplaneaza ostilitatea. Ciprian trece în fata, începând coborârea saritorii. Nimeni nu comenteaza. Numai rostogolirea pietrisului stârnit de pasi tulbura singuratatea stapâna peste imensul gol dintre marele perete al vaii si creasta Picatura. Odata cu întunericul, ei sosesc în poiana La Verdeata, unde cararea intra printre jnepeni, traverseaza coastele repezi, apoi conduce drumetii la adapostul padurii Munticel.

            Sclipirea luminilor din valea Prahovei dispare prin paienjenisul fagilor desfrunziti. Grupul îsi acorda primul popas. Lanternele trebuie stinse, pentru a cruta bateriile. Lânga poteca apar în bezna licariri verzui. Aceeasi fata întreaba:

            -Vad licurici?... sau sunt ochii zânelor din Valea Alba?... vorbesc copilarii, dar mi-ar place sa fie asa!

            Radu aprinde lanterna si luminitele misterioase dispar. El cauta pe jos câteva bucatele de putregai, oferindu-le necunoscutei:

            - Contin luciferin, ca licuricii... din cauza unor ciuperci.

            - Le pot duce acasa?

            - Desigur!... dar daca se usuca, se sting.

            . - Pacat! ramân cu amintirea!... astazi ati aparut la timp!

            Doua ore mai târziu, motoreta goneste pe asfaltul alunecos. În lumina farului roiesc stropii de ploaie. Atingând cu barbia umarul prietenului sau, Radu priveste înainte soseaua, dar gândul i-a ramas în urma. Nu poate uita strângerea de mâna si vocea calda spunându-i:

            - Poate o sa ne mai vedem... la vara termin studiile... cine stie daca primul meu serviciu nu va fi la Brasov!

            În aceeasi noapte ninsoarea se asternea umeda pe muntele Postavar. Dupa o saptamâna era destula ca primii schiori împatimiti sa-si faca aparitia, cu ocoliri stângace printre urzicile uscate care strapungeau coaja zapezii adunata în gavanul de sub pârtia "Kanzel". Majoritatea cunoscuti între ei, gustau bucurosi acest putin, stiind ca este începutul obisnuitelor patru luni de schi adevarat.

            Desi ar fi dorit sa încerce noul sport, Radu îl considera deocamdata prea costisitor pentru punga lui, strânsa cu zgârcenie în vederea mult doritei motociclete. Greu de suportat îi parea însa lipsa unicului prieten. Chiar a doua zi dupa înapoierea lor din Bucegi acesta aparuse la forja, afectuos si agitat:

            - Nene Radule, a venit ordinul sa ma prezint la Centru. Au încercat ai nostri sa ma amâne, ca sunt necesar productiei, dar n-a tinut lipitura!... acu sunt dat întârziat. Iau repede lichidarea, apoi am plecat. Sa va faceti si alti prieteni... ura, fug la Personal.

            Golul lasat de Ciprian se umplea anevoie, mai ales duminica ori în lungile seri acasa, prilejuri ca interesul sa i se îndrepte catre mica lume a scheiului, captivanta prin autenticitatea pe cale de disparitie.

            Sufocata dupa zidurile care au înghesuit-o în valea ei, stânjenindu-i trecerea spre câmpie si negotul, obstea vechilor locuitori se aparase în trecut prin traditii, împrumutând din cetate doar putine denumiri, deformate si acestea într-un fel propriu si deseori hazliu. Luciul ghetii pe care se dau copiii devenise astfel "glenci"[1], sifonierul "coastin", gogosile "croapâne", brutarul "becher", iar "fironguri" erau gaitanele împletite din fire întinse cu degetele de la picioare, peste troaca tinuta pe genunchi cu fundul curbat în sus.

            Asemenea expresii împestritau un vocabular original, pe care tinerii se grabeau sa-l uite. Daca unii scheieni mai stiau ca piftia se numeste "cotoroage" iar caltabosii "câlmoaie", putini încercau convingator sa explice de ce li se spune trocari si rareori admiteau ca ar fi suduit vreodata ca "zbârna-n[2] gâtu-ti!" sau "lo'i-te-ar cataroiu!"[3].

            Radu nota amuzat tot ce prindea din fuga, cutreiera ulite în cautarea caselor vechi, schita troite... dând oarecare sens timpului liber.

            Apoi s-a instalat în vale iarna copiilor. Unii se întreceau pe ghetusuri cu "chiciorande"[4], altii se înghesuiau cu saniute "rodiii"[5] ba pe o "hula", ba pe alta, unde era zapada mai potrivita si harmalaia mai mare... pe Variste... pe la Podul lui Grid... iar pe "Oaban", vechiul drum al Poienii, coborau ca traznetul prin hopuri pâna în dreptul restaurantului Solomon, unde duminica se isca învalmaseala. Câte unul mai ghinionist se rostogolea din ciocnire drept în pârâu, dar rareori se încaierau. Marea insulta era sa strigi adversarului: "Ma, bitongule!"... echivalând cu "copil din flori".

            Stradutele deveneau oricând arene sportive, caci unde vedeai un derdelus, gaseai aproape sigur si o mica trambulina pentru sariturile cu "doage". scheiul fusese pe drept denumit "Tirolul românesc", bastina multor schiori de elita, ca Iuga, Sulica, Coliban, Bobit, fratii Munteanu... Uitând vecinatatea marelui oras, aici te simti într-adevar la munte. Apropierea codrului permite mai în fiecare noapte ca ursul amator de purcei sa se strecoare prin spatele gardurilor la cotete, urmarit din casa în casa cu ocari, lanterne, lovituri în tinichele si tingiri.

            Pentru focul din soba unii locuitori înca trudeau ca parintii lor; femeile carau în spate "crosnii" grele de vreascuri, iar barbatii, având "pisici" de fier legate la încaltaminte, coborau pe coastele înghetate cu încarcaturi de lemne, cârmind anevoie din oiste sania scurta numita "ciocla".

            Ai fi putut spune ca secolul batea aici pasul pe loc, mai ales dupa ce au fost definitiv retrase greoaiele "senile", autobuze puternice descoperite, care cutremurau strazile înguste, transportând catre Poiana cete galagioase de turisti si schiori. Disparitia lor demonstra totusi ca deceniul anilor '60 înainteaza. Orasul se moderniza, îsi construise o gara monumentala si alt drum la Poiana, asfaltat, nepericulos, lasându-1 pe cel vechi în stapânirea tineretului.

            Scheienii începeau la rândul lor sa renoveze casutele înghesuite.

            Porti metalice înlocuiau treptat batrânele porti din lemn, cu acoperisul frumos mestesugit si banca alaturi. Butoanele soneriilor electrice alungau anticul "serpalau", mâner din fier forjat ca un sarpe, având botul cascat si coada rasucita, destinat sa te anunti ciocanind cu el într-un cep batut în tablia portii. Multi tineri visau de-acum sa se mute "la bloc", lasând trecutul pe seama vârstnicilor, cu obiceiurile, graiul si poreclele. Pitorescul se regasea însa la tot pasul, ajutând ca Radu sa accepte inactivitatea impusa de aceasta prima iarna.

            Pâna în primavara s-a schiat pe pârtia "Ţiman" din spatele bisericii Sfânta Treime, fosta gradina a lui Ziemen, coama dealului care începe de lânga cimitir si urca printre livezi, pierzându-se sub marginea padurii. Apoi a intervenit aprilie. Câteva zile caldute topeau zapada, nivelând derdelusurile, iar auriul florilor de Anglicei[6] prindea viata pe coaste. Ploile se tineau lant, umflând suvoiul adunat din Valea cu Apa, Valea Dracului si Putreda. Batrânii încercau sa le opreasca înfigând cutite în pamânt, iar copiii cântau pe afara:

            Stai ploaie calatoare,

            Ca te-ajunge mândrul soare,

            si-ti taie chicioarele,

            Cu un pai, cu un mai,

            Cu maciuca lui Mihai...

            În aceeasi luna Radu trecea examenul de conducere auto, iar motocicleta era arvunita la un muncitor din Schei. Când s-a prezentat sa-si ridice mult-doritul vehicul, pe o straduta sub biserica Sfânta Treime, Radu a ramas neplacut surprins observând ca locuinta proprietarului nu are curte si nici garaj. S-a linistit abia dupa ce au ocolit amândoi casa, urcând prin spatele ei pe alta straduta, de unde se intra direct în mansarda. Acolo, împingându-1 pe un podet, au scos la lumina vechiul BMW saharian, ramas cine stie cum din vremea razboiului... greu, fara amortizoare pe spate, dar cu atas încapator... un mic monstru trepidând nervos din cei doi cilindri... adevarata relicva tehnica fata de cochetele FIAT 600 care circulau acum pe soselele noastre. Datorita lui, proaspatul posesor va deveni un neobosit reparator, dar si un împatimit drumet.

            Prima calatorie mai lunga a fost spre Bâlea, declansând noutatea de care viata tânarului ducea cumva lipsa. Totul a început pe neasteptate, în momentul când o femeie în salopeta i-a facut semn sa opreasca, iar el a frânat nedumerit. Era la iesirea din orasul Fagaras.

            - Unde meri, dom'le?

            - Da, ce doresti mata?

            - Eu? multe... deocamdata sa ma iei si pa mine pâna la Cârtisoara. Radu a cântarit-o din ochi. Era spatoasa, solduri late, mâini mari si aspre... dar cu mimica ei nostima nu a putut sa o refuze.

            - Hai, urca acolo, în atas.

            - Ba! nu intru în lada dumitale, ca nu-s la bâlci. Ma sui în sa.

            - Nu se poate. Esti grea si ne dezechilibram.

            - Ne... cum ai zis? io cu mata?... vezi de treaba! s-apai stiu sa calaresc si pa drigana! crezi ca pa saua dumitale n-oi pute?... stai numa o târica sa ma urc! Mintenas!

            Radu nu are încotro. saua saharianului scârtâie sub greutatea femeii, care se salta iute, luându-1 strâns de mijloc.

            - Mâna, dom'le!

            Trec cei câtiva kilometri pâna la intrarea în satul Beclean, unde calea ferata intersecteaza soseaua. Bariera este lasata. El constata nerabdator:

            - Nu se aude nimic! stii de unde vine trenul?

            - Hingheru stie!... asta-i ca vorba noastra: domnu cu lampas, când vine trenu de Fagaras?

            - N-am întrebat când vine... din care parte?

            - Pai... si de colo si de colo... da io pot s-astept... s-apoi nici nu-i rau în cârca matale!

            - Zau? îti place?... ai mai mers cu motocicleta?

            - Iee! cu brigaderu... da a lui pâraie si face fum!... zice c-asa-s ale în doua timpe... a matale de ce nu pâraie?

            - A mea este în patru timpi.

            - Patru? cât doua d-a lui Nita?... asta îmi place mai mult... si matale îmi placi!

            Trenul trece, bariera se ridica, satul Beclean ramâne în urma.

            Paralel cu soseaua defileaza muntii Fagaras, creneluri albastre crescute din pâcla stravezie a sesului. Motociclistul conduce tacut si tulburat, caci femeia din spate îl strânge lipita cu pieptul, iar caldura corpului razbate usor prin salopeta. Neatent la bariera dinainte de Ucea, trece cu viteza peste sine. Fara amortizoare, saharianul zdruncina puternic. Femeia scoate un tipat usor si se strânge mai tare.

            - Ei, hingheru!... gata sa sar peste mata!... da m-am tinut!... acu o sa ma tin si mai bine!... ca pa cal, ca asta-i naravas!... - Îl înclesteaza cu genunchii. Matale stii sa calaresti? - Îi striga la ureche si iar îl strânge. Radu se încinge pâna în vârful urechilor.

            Au intrat în Cârtisoara. Femeia cere sa opreasca în fata unei case. -Aici stau... hai, sa bei un lapte cald!

            - Daca se supara sotul dumitale?

            -N-are decât!... da n-o sa stie, ca m-a lasat... a plecat la oras, la fabrica... sa ma necajesc singura cu gospodaria, cu cartofii... cu porcu...

            - Cu Nita brigaderu...

            - Ba! pe el nu-l plac!... hai s-om bea un lapte cald... sau o palinca...

            Asa s-a întâmplat! Palinca s-a amestecat cu laptele, Tincuta era hazlie... avea si un ladoi[7] mare, mare... cu lepedeu[8] curat peste strajac[9]... dimineata a plouat... mai multe nu putem spune!

            Radu a promis ca vine si sâmbata viitoare sa vada cascada Bâlii, dar, cu toate ca si-a tinut promisiunea multe sâmbete la rând, nu a reusit sa treaca de Cârtisoara!

            Nemultumit de întârziere si stilul telegrafic, Radu reciteste prima veste sosita din partea lui Ciprian: Tov. Ing. Borda. Sper ca aceasta cp. a mea sa va gaseasca sanatos. Înca nu v-am scris deoarece am fost la o specializare. Acum am grad si raspunderi aproape ca Dvs. Sunt multumit, desi regret ca nu voi mai merge pe munte pâna la sfârsitul anului viitor. Va saluta cu stima...

            - Mai, mai... ce vocabular distins, câta raceala!... macar sa fi spus ca nu vom putea merge împreuna... Îsi da aere!... cum se va purta la înapoiere?... oricum nu va fi acelasi!... de fapt este normal sa progreseze!... dar eu cum progresez? ma ocup de motocicleta si de Tincuta?... mai ramâne sa filozofez ca viata este o apa care te poarta la întâmplare. Trebuie sa-mi vin în fire!

            Drept urmare, a decis ca sosise momentul sa dea curs preocuparii sale mai vechi pentru o problema presanta în atelierul Forja: fiecare semifabricat, ca o turta rotunda din otel, era gaurit prin scoaterea unui dop, apoi introdus pe un ax si ciocanit, rotit si iar ciocanit, pâna se largea, atingând forma circulara la diametrul dorit. Executia dura astfel apreciabil, atelierul nu facea fata cererilor, reclamatiile se tineau lant... iata o tema potrivita pentru inginer.

            A doua zi a prezentat la Cabinetul Tehnic propunerea de inovatie, dar seful a primit-o sceptic:

            - O masina ca asta costa peste suta de mii... si cine o face?

            - Întretinerea din forja... avem un batiu vechi, motorul electric...

            - Oricum, trebuie înaintate forme la banca. Te atentionez ca principiul constructiv mi se pare nesigur. Daca nu va reusi, raspunzi dumneata pentru cheltuieli?... Macar sa-ti fi luat coautori cu experienta... pe seful dumitale, sau pe metalurgul-sef... altfel misca greu!

            - O împingem noi.

            - Cum crezi. Te înregistrez, dar sa-mi aduci desene. Nu pot prezenta conducerii o simpla idee.

            Acceptarea de coautori mai sus-pusi i-ar fi netezit calea - asta o stia Radu - Însa el avea nevoie de munca efectiva. Primul pe care l-a solicitat a fost batrânul sau maistru, dar acesta refuzase onest. Atunci s-a gândit la "turnul de fildes" al întreprinderii, lata-1, deci, în sala serviciului Proiectari, unde nu mai fusese vazut de câteva saptamâni, astfel ca prezenta lui a fost imediat remarcata. Cristian lipsea chiar atunci, însa Dagmar era ca de obicei lânga planseta. Au pornit amândoi sa discute aprins. Radu îsi expunea ideile, ea se entuziasma... a dat fuga la biblioteca, aducând o carte germana de specialitate. Va contribui cu traduceri si desene, iar Cristian urma sa fie partas ca proiectant la viitoarea masina, botezata "laminor de inele".

            În vreme ce ei susoteau si faceau schite, cineva din vecini a început sa fredoneze malitios slagarul: "... daca nu iubesti, degeaba mai traiesti... dacanu iubesti...". Altul a îngânat ca pentru el: , Am impresia ca undeva se produce o declaratie de dragoste, în cai-putere, pe hârtie format A4."... la care Dagmar a ripostat:

            - Ba, sa stiti ca noi facem acum combinatie si o sa vedeti fotografia la gazeta de perete!

            - Poate la ofiterul starii civile.

            -Vorbesti gogonete! eu nu marit... esti geloasa?

            - Considera-ma de genul masculin.

            Întelegerea celor trei s-a dovedit reusita. Dupa câteva zile inovatia era conturata. La perspectiva recompensei banesti Radu avea si promisiunea sefului de sectie ca va obtine o garsoniera într-unul din blocurile care tocmai se construiau pe Calea Bucuresti. Efectul imediat al originalei întovarasiri s-a produs însa chiar în ziua constituirii sale, când Dagmar i-a facut o invitatie:

            -Mâine este 10 iunie... noi îi spunem "pisis Morghit"... este mai importanta ca Medardus!... daca Morghit se uda, ploua toata vara. Dar daca face frumos, dupa ce mâncam la cantina mergi cu noi pe Tâmpa? avem antrenament la stânci... sa aduci o pereche de tenisi.

            A doua zi cerul s-a luminat. Adaugând faptul ca în 8 iunie, ziua lui Medardus, fusese aceeasi vreme buna, meteorologia empirica a localnicilor putea afirma ca urmeaza o vara frumoasa, optimism care la Brasov se confirma rareori.

            Abia sosit acasa dupa program, Radu s-a echipat, apoi a pornit la întâlnire, împins de curiozitate, dar si de nevoia prietenilor. Mica excursie începe lânga masiva Poarta a scheiului si urmeaza promenada în panta usoara, printre doua siruri de copaci batrâni. Lasând în urma terenurile de sport, aleea ocoleste spre constructia medievala numita Bastionul Ţesatorilor, din apropierea careia prinzi marcajul cu banda albastra. Urmându-1 pe sub poalele padurii, prin spatele ultimelor case de pe sirul Plaiesilor, ajungi curând în loc deschis, la Crucea din Cutun, unde, pe lânga batrâna troita, deseori se aduna copii si vârstnici, sa profite de soare, ori sa se bucure de priveliste.

            Mai departe, urcusul devine pieptis, de-a lungul tufelor de soc, afundându-se printre trunchiuri înalte de pini si zade. Serpentinele Drumului Calaretilor, probabil secular, te scot dupa jumatate de ora iarasi sub cerul liber, în saua Tâmpei, poiana cu vedere cuprinzatoare, loc de odihna si totodata rascruce pentru alte trei drumuri: catre Postavar, Valea Cetatii, sau crestetul dealului. În directia acestuia se deschide o coasta împestritata vara cu pâlcuri marunte de cimbrisor purpuriu, flori galbene de lumânarica, garofite roz, clopotei albastri... iar la culorile si parfumurile potolite se adauga bîzîitul gâzelor forfotind în jurul tufelor de paducel si maces. Catre apus, marginea poienei se întrerupe brusc într-o scara stâncoasa, fata în fata cu adâncul vaii si orizontul închis de munti. Marginea opusa ascunde în padure o mica grota, care pastreaza sub darâmaturile tavanului urmele treptelor unui stravechi tunel, banuit ca ar fi coborât odinioara pâna jos în oras.

            Cautând apoi drum printre resturile înca vizibile ale temeliilor fostei cetati Brasovia, excursionistul descopera Piatra Ciorii, pinten ridicat din înlantuirea unor pereti calcarosi. Poposind pe marginea verticalitatii stâncilor, el cuprinde spatiul pâna departe, însa revine asupra orasului înghesuit la picioare, cu pitorescul acoperisurilor de tigla roscata, turlelor si strazilor, ordonate dupa un plan în care cu greu se orienteaza. Pe fondul acestei perspective aeriene urca freamatul furnicarului uman. Simte ca participa la el, dar totodata pluteste mult deasupra, desprins si avântat, ca pe o creasta de munte adevarat. Farmecul acestei duble senzatii cheama si pe alpinistii care obisnuiesc aproape zilnic sa se adune la baza peretilor. Orientate catre soare si ferite de vânt, variat alcatuite din surplombe, hornulete si fisuri, aceste stâncarii acorda mereu iluzia unor mici ascensiuni.

            Astfel se prezinta atragatorul teren natural de sport, pe care Radu îl descopera la rândul sau în acea dupa-amiaza de iunie. Din marginea aerianei belvederi o potecuta coboara abrupt catre locul întâlnirii, înca ascuns privirilor, dar tradat prin obisnuitele comenzi între cataratori. Jos, sub stânca boltita, se rîde copios. Colegul cu care se antreneaza Dagmar a scapat din prize. Suspendat în coarda de asigurare si strânsoarea legaturii ridicata peste piept pâna la barbie, ghinionistul penduleaza neputincios în aer, la numai trei metri deasupra platformei, asteptând sa fie coborât. Dracoaica însa îl santajeaza:

            - Liebes! promiti o prajitura?... altfel te las acolo si plec la kino! Observându-1 pe noul venit, fata slabeste instantaneu coarda, iar victima

            aterizeaza cu fundul pe platforma prafuita. Nimic grav, dar asistenta critica vehement încalcarea tehnicii de asigurare. Dagmar nu se sinchiseste si striga la Radu:

            - Hai, sa prezint pe snupi, zis si Hermann Buhl[10]! Cel astfel poreclit se ridica jenat, întinzând mâna:

            - Gross... si dumneavoastra vreti sa catarati cu rautatea asta?

            Patania la care tocmai asistase îl îndeamna pe Radu sa ocoleasca raspunsul.

            - Am fost invitat... nu stiu daca pot... Deocamdata priveste curios. Nu banuise cât interes prezinta aceste locuri, pe care pâna atunci le socotise banale, dupa cum apareau de la fereastra camerei sale. Aici însa este o veritabila scoala de alpinism. Pitoanele[11] batute în peretele surplombat marcheaza câteva trasee.

            Neastâmparul celor prezenti este molipsitor. Doi baieti, legati împreuna ca pentru o mare ascensiune, avanseaza din piton în piton, executând manevre acrobatice pe scaritele din cordelina, cu trepte de lemn. Într-un horn alaturat urca o fetiscana timida, zgomotos dirijata de grupul admiratorilor adunati dedesubt. Instalat sus, pe crestetul zidului scaldat în soare, cineva scurteaza coarda partenerului sau, care se catara atletic, numai prin forta bratelor. Comenzile între coechipieri parvin sonor si nu întotdeauna amabil (Trage, baa!... Moale, desteptule!...). Câte un iodler puncteaza voiosia generala... apoi, desigur, neprevazut în program, din vale se alatura cel mai nepotrivit acompaniament, caci tocmai atunci cânta "turnarii" în cimitirul bisericii Sfânta Treime: o invizibila fanfara, intonând traditionalul îndemn "Du-1, du-1, du-1...", melodios ca un concert de estrada, însa nu chiar "mobilizator" pentru cei emotivi.

            Dagmar îsi zoreste invitatul sa încalte pantofii cu talpa de cauciuc, aderenta la stânca. Acesta asculta politicos. Cu ce sa înceapa acum?... cu "încalzirea" este sfatuit. Iata, în zona marginala, ceva mai usoara, câtiva tineri exerseaza solo, fiecare pe cont propriu. Radu descopera în compania lor ceva pe placul sau. Încalzirea devine un antrenament prelungit, caruia i se dedica total, uitând de scurgerea timpului. La asfintitul soarelui sportivii parasesc pe rând terenul. Abandonata de snupi, Dagmar insista ca Radu sa-si întrerupa activitatea.

            Bâjbâind si poticnindu-se, amândoi urmeaza cararea tainuita prin padure, o scurtatura care face legatura cu Drumul Calaretilor. Fata este îngrijorata pentru întârziere si severitatea primirii acasa. El, dimpotriva, traieste o deosebita exaltare... Câta satisfactie! sa te catari degajat, fara strânsoarea centurii si balastul corzii... fara sfaturile secundului, fara sa-i porti grija si sa-ti pierzi timpul cu asigurarea lui... sa traiesti riscul existentei la limita... Catararea solitara nu este pentru oricine! cere un caracter dur!... ca al sau! El poate... trebuie sa poata!... Voi reveni aici cât mai des, pregatindu-ma pentru adevarate ascensiuni... Forta am - Îsi spune - Îmi lipseste tehnica, dar voi rezolva!

            Sosit acasa, mai întâi deschide fereastra si priveste îndelung peste vale, unde stâncile Tâmpei se profileaza negre. Desi obosit frânt, adoarme greu, agitat de planuri.

            Poetul care afirmase ca Brasovul ar fi un "oras în care ploua de trei ori pe saptamâna", avea tot atâta dreptate ca citadinul care povesteste mucalit:

            - Anul trecut a fost vara într-o joi!

            Pentru adevaratii turisti, o pelerina valoreaza mai mult decât constatarile pesimiste. Ei stiu ca natura îsi are rosturile sale întelepte, ca dupa fiecare ploicica - de ar fi ea cu galeata, ori numai mocaneasca - apare soarele. Atunci... fuga pâna la Dâmbu Morii, sau mai departe... pe dealul Lempes ori în lunca Oltului... caci, din primavara pâna toamna, cunoscatorii stiu când si unde pot fotografia laleaua pestrita, galbenul Adonis, lanurile cu maci... sa culeaga zmeura... sa-si umple traistele cu bureti, ori sa adune "Palaria sarpelui" pentru snitel...

            Radu neglija asemenea placute divertismente, în schimbul vizitelor la stânci. Mereu taciturn, refuzând asocierea cu cei prezenti, îsi alegea unul dintre traseele preferate, pe care se angaja concentrat, cu miscari cam aceleasi, aproape învatate pe de rost. Câtiva îi admirau perseverenta, însa lipsa oricarei asigurari împotriva caderii devenise o amenintare colectiva. Accidentul se putea produce de la o zi la alta si primul conflict cu ceilalti parea inevitabil. Ignorând aluziile ca ar trebui sa se încadreze în disciplina generala, Radu îsi privea calm pumnii mari, gata de raspuns la o provocare mai limpede. Dagmar intervenea deseori nelinistita:...

            - Nu faci bine! aici au murit doi ca tine... tu nici nu ai ce trebuie! -Adevarat camarad, ea a gasit pâna la urma si solutia: familia prietenului sau snupi urma sa plece curând cu automobilul pentru concediu în Cehoslovacia. Potrivit practicii adoptate în anii grei de început al turismului peste hotare, 6 provizie suplimentara de cafea si coniac au rezolvat fondul necesar pentru cumpararea unei corzi de alpinism si a câtorva carabiniere.

            În asteptarea lor, Radu continua încapatânat antrenamentele solitare. La uzina îi era greu, caci lipseau multi oameni, în frunte cu sefii, siliti sa plece la mare pentru a respecta primii graficul de concedii. Planificat pentru ultimul trimestru, la fel ca altii fara vechime în întreprindere, el îsi încheia fiecare saptamâna la Cârtisoara! Acolo era refugiul sau nestiut de nimeni. Tincuta îl primea cu "Bine-ai venit, domnu Radu!", deschizându-i larg poarta sa intre saharianul. Spatoasa si muncita, se îmbujora totusi ca o fetita, pentru cel mai neînsemnat dar. Dupa nelipsitul paharel de palinca, Radu o lasa distrat sa povesteasca în felul ei hazliu micile întâmplari din cursul saptamânii, apoi se spovedea la rândul sau. Ea îi asculta linistita planurile si framântarile, fara sa-l întrerupa, fara sa-i puna întrebari, fara sa înteleaga prea multe... statornicind o împacare senina, o intuitiva acceptare ca viata trebuie lasata sa curga dupa legile inaccesibile vointei noastre, netulburata de inutile probleme privind sensul existentei... mai ales dupa ce a fost tras ladoiul!

            Au trecut astfel luna august si începutul lunii septembrie al anului '68. Lumea comenta ce se întâmplase peste hotare. Multi turisti întârziau sa revina acasa din concediu. Radu începuse sa-si piarda speranta ca va intra în posesia materialelor promise de snupi, dar cel dat disparut s-a prezentat totusi într-o zi radios, gata sa povesteasca tuturor cum participase la evenimente:

            - ... Cortul era montat pe un drum lateral aproape de Praga... am dormit fain si dimineata am pus tranzistorul sa ascultam muzica... tocmai atunci kaiseru vostru din Bucuresti striga, nu am priceput de ce, dar parea treaba serioasa... noi, repede cu bagajele în masina, iesim la soseaua mare... acolo sa fi vazut, baieti, coloane militare, blindate, camioane... toate kaki, dupa numere nu stiam ale cui sunt... i-am întrebat pe cehi ce se întâmpla... pentru ca eram din România s-au purtat frumos cu noi... ne-am luat dupa altii si am trecut la Viena, unde tata are cunoscuti... am facut un concediu prima!

            Camarad bun, se achitase de micul comision, aducând o coarda din nailon, câteva carabiniere si alte accesorii speciale. Cu acestea si unele sfaturi, Radu adopta autoasigurarea practicata în Alpi, care ofera cataratorului solitar sansele opririi dintr-o eventuala cadere.

            Stârnind mai putina îngrijorare, sportivii începeau sa-l accepte printre ei, ba chiar cu anumita consideratie. Astfel s-a ivit prilejul marii escapade la care continua sa viseze.

            Dupa începerea cursurilor universitare, numerosi studenti apareau la antrenamente. Atunci se mai comenta o ascensiune petrecuta cu cinci ani în urma pe vestita creasta Arpasel din muntii Fagaras. Finalul sau tragic zguduise cercurile alpine. Se stia ca, într-o dimineata de februarie, patru studenti au parasit cabana Bâlea, intentionând sa escaladeze muchia dintre "portitele" Arpaselului si Arpasului. Ei nu s-au înapoiat printre prieteni!

            Tineretul era acum de parere ca amintirea acelei drame s-ar cuveni comemorata. La o asemenea discutie asista întâmplator si Radu.

            Pe Tâmpa se lasa linistea amurgului. Sub stânci oamenii se dezechipau, strângeau corzile, faceau ranitele... pregatind plecarea. Adunat în jurul antrenorului sau, un mic grup de baieti si fete îl bombardau cu întrebari:

            - Au fost din Brasov?

            - Nu! studiau în Bucuresti... dar, baieti exceptionali!

            - Cum s-au accidentat? erati acolo?

            -Am fost chemat dupa doua zile... si înca multi altii... din marile orase... i-am cautat organizat... aveam cu noi o statie militara de radio emisie-receptie... un detector pentru a descoperi sub zapada obiecte metalice, pioleti, coltari... am instalat un cort chiar pe vârful Vânatoarea lui Buteanu si am cercetat împrejurimile... zile de cautari zadarnice... disparusera fara urma!

            - Au fost gasiti târziu?

            -Abia catre sfârsitul primaverii. Topirea zapezii i-a scos la suprafata... am auzit ca si ursii ar fi scormonit locul acela... au aparut legati în aceeasi coarda... prabusiti din creasta.

            - Tocmai ei?... fara explicatii?

            - Creasta este periculoasa iarna, din cauza corniselor. Singura explicatie a nenorocirii a fost temperatura mult prea ridicata din acea zi, favorabila declansarii avalanselor. În orice caz, a ramas o enigma. Vedeti voi, pentru alpinism nu este suficient sa fii talentat la catarare... trebuie si experienta! Din ea se naste chiar un anumit instinct al supravietuirii... presimti pericolul... Muntele nu iarta mereu greselile!

            Impresionati, tinerii au ramas câtva timp în tacere. Apoi cineva a revenit timid:

            - Suntem mai multi care am dori sa mergem sâmbata cu dumneavoastra la Bâlea. Am auzit ca faceti creasta pe acelasi traseu.

            - Este o problema oarecum personala. Eu i-am cunoscut, vreau sa duc un buchet de flori... grupurile mari disloca pietre.. nu as putea urmari orice miscare a voastra... poate altadata!

            - Cum ajungeti acolo?

            - Luam trenul de noapte, coborâm în statia Arpas, apoi pe jos... saisprezece kilometri, prin comuna Cârtisoara pâna la Glajarie, unde începe urcusul... drum lung!

            Cuvântul Cârtisoara îl face pe Radu atent. Se apropie de grup.

            - Sâmbata am si eu treaba în aceeasi directie, apoi urc la cabana... Sunt doua locuri libere pe motocicleta. Va pot duce, daca vreti.

            Propunerea lui a fost, desigur, acceptata cu bucurie.

            Sâmbata dimineata saharianul opreste la casa Tincutei. Desi nu este ora obisnuita din alte dati, ea alearga bucuroasa si tulburata sa deschida poarta, însa ramâne descumpanita la vederea celor trei. Afisând indiferenta, Radu îi face pe ascuns semn cu ochiul.

            -Am trecut sa va spun buna-ziua. Sunt cu doi colegi si am vrea sa urcam pe munte. stiti cumva daca pot lasa motocicleta la Glajarie pâna mâine seara?

            - Pai cum sa nu stiu?... cunosc pe gestionaru, ca acolo-i alimentara pentru oamenii de la padure... da pot sa merg cu voi? ca altfel nu va primeste!

            Solid ca un tanc, saharianul suporta greutatea celor patru persoane si a ranitelor. Din capul satului valea se prelungeste în linie aproape dreapta catre vestitorul Bâlii, un con simetric împadurit, ridicându-si la aproape o mie sase sute de metri crestetul botezat afectuos de localnici: vârful Mierea. Drumul motocicletei sfârseste aproape sub el, în punctul forestier "Glajarie", amintind un vechi atelier pentru fabricarea sticlei, care prin partile ardelene se numeste si "glaja". Motocicleta ramâne la usa magazinului, acoperita cu prelata. Tincuta se înapoiaza în sat cu o caruta, iar cei trei tovarasi prind catre stânga poteca marcata. Îi întâmpina padurea îngalbenita, apoi fagetul se împleteste cu brazii, cu rugi de mure si tufarisuri... apar izvoare... Semnele "banda albastra" însotesc serpentinele în urcus pieptis. Pasii, la început voinicesti, încep sa cedeze ritmul... pâna când vine rasplata oboselii: popasul amenajat cu trei mese si banci. Toti cei care au urcat macar o data pe aici asteapta nerabdatori acest loc de odihna si minunata lui priveliste. Printre coroanele arborilor, privirea descopera înaltimile catre care nazuieste drumetul: Piscul Bâlii, Paltinu, Iezerul Caprei, Vaiuga, Netedul... Înlantuiti pentru a strajui din trei laturi caldarile alpine. Nascut undeva sus, din taul pitit sub creasta, pârâul se arunca vijelios peste peretele inferior, despletind suvite înspumate. Duruitul lor departat razbate pâna "La Banci", unde tinerii au lepadat ranitele, pentru câteva minute de tihna.

            Radu vede în sfârsit renumita cascada a Bâlii, recapituleaza o întreaga vara de intentii esuate la casuta din sat si se simte ridicol. Imaginatia îl posteaza stupid ca acuzat, într-o sedinta unde este obligat sa-si faca de circumstanta hilara autocritica...

            - Recunosc, tovarasi, am fost slab... ca cine nu munceste nu greseste... dar este loc pentru mai bine... mi-au angajamentul... - Ce caraghios sunt! cu ce am gresit? ca sunt înca tânar?... Un impuls de duiosie o cheama alaturi pe Tincuta. -... totusi ea nu ar întelege nimic!... este nascuta în satul din vale, dar nu a urcat niciodata pâna aici... ce avem noi comun?... amândoi suntem de la tara, dar ea va ramâne acolo jos, pe când eu... nu-mi trebuie piedici...

            Încruntat, se scutura de gândul care a prins sa încolteasca. Ceilalti doi sunt gata de drum. Pornesc iarasi hotarâti, ca pentru ziua ceva mai scurta de toamna, dupa o ora depasesc prima cabana fara sa-i calce pragul, iar seara intra în adapostul aflat la peste doua mii de metri. Ambianta este sobra, caci lipseste larma si aglomeratia sezonului de vara. Câtiva turisti discuta în liniste pe terasa. Pastravii sparg ici-colo oglinda lacului, stârnind cerculete miscatoare. Caderea vreunei pietre din creasta întrerupe rareori tacerea ce cuprinde treptat muntele, împreuna cu înfrigurarea noptii. Cina se aduce grabnic la lumina lampilor cu petrol, generatorul de curent electric fiind defect. Sufrageria cabanei se goleste repede, turistii se retrag zgribuliti spre dormitoare.

            Pentru cei trei mai important este somnul, caci mâine vor pleca la drum foarte devreme. Au primit o camaruta la etaj. Lanternele lumineaza interiorul simplu, cu doua paturi separate printr-o masa. O lumânare este aprinsa si lipita de fundul unui pahar. Frigul îi îndeamna sa se culce îmbracati. Radu îsi scoate bocancii, se întinde pe patul acoperit cu un pled aspru, apoi se acopera cu al doilea care astepta împaturit; învelit pâna la barbie, observa pregatirile camarazilor sai. Acestia au golit ambele ranite, aleg lucrurile care vor ramâne în camera, iar pe cele necesare ascensiunii le îndeasa într-un singur rucsac, pentru a fi purtat cu schimbul. Instructorul scoate la iveala un ceas desteptator micut, ca o tabachera emailata, caruia îi întoarce arcul, potrivindu-1 pentru a doua zi. Radu iscodeste:

            - La ce ora va treziti?

            - La 6... dar nu te deranjam... Îl pun sub perna... mai poti dormi si dupa ce plecam.

            - Nu am de gând sa dorm. Cât dureaza ascensiunea voastra?

            - Între opt si noua ore, daca nu intervine ceva. Seara dormim tot aici.

            - Eu mâine cobor oricum. Luni trebuie sa fiu la uzina.

            - În acest caz ti-ai facut un program? Ce intentionezi?

            - Sa cunosc locurile. Daca nu va supara, as merge dupa voi cât va fi posibil... poate îmi explicati regiunea...

            - Doar atât? - instructorul îl priveste banuitor -... sa speram ca nu va fi ceata...

            Cineva sufla în lumânare. Întunericul îl scuteste pe Radu de alte justificari.

            Târâitul înabusit al desteptatorului întrerupe brusc somnul adânc al tineretii. Iarasi este aprinsa lumânarea si echiparea decurge febril.

            Curând ceaiul abureste pe spirtiera. Pentru economie de timp nu-l mai asteapta sa si fiarba. Cei trei se îndeamna reciproc. În nici jumatate de ora pasesc binisor pe scara de lemn, cu grija sa nu faca zgomot.

            Cabana înca doarme. Zavorul usii principale aluneca usor, apoi frigul îi întâmpina. Pe lac se distinge o vaga pojghita de gheata. Alpinistii coboara grabiti treptele terasei, cautând începutul urcusului catre saua Caprei. Iarba este încarcata de bruma, pasul se poticneste în bolovanisurile de sub vârful Vaiuga. Primele minute sunt anevoioase, dar muschii se încalzesc repede, cararea adâncita în grohotis îi conduce sigur... curând parca-i mai bine... mahmureala face loc euforiei premergatoare împlinirilor... Prima unda aurie poleieste stâncile sure ale Piscului Bâlii si ziua navaleste ca un chiot. Mica cetate de piatra a cabanei a ramas jos, lânga oglinda lacului amortit. Sensibil la frumusetea momentului, Radu constata ca stie foarte putine despre lumea aspra a muntilor, pe care nu i-a cutreierat cât s-ar fi cuvenit... dar va recupera! Catararea trebuia deprinsa... a fost prima si cea mai grea etapa! Potecile sunt pentru oricine... o simpla problema de timp si orientare. Astazi va fi ziua hotarâtoare! Vrea sa demonstreze ce poate... În fata lui... nu intereseaza parerea altora!

            Dupa numai jumatate de ora urcusul sfârseste în saua situata la peste 2300 metri altitudine. Spre sud continua o panta domoala, catre alt lac alpin ce scânteiaza în plin soare, usor încretit de briza.

            - Se numeste Capra - explica instructorul - ... dincolo de vale se prelungeste creasta pe care va trebui sa o faci si tu într-un concendiu... observi spintecatura aceea? din ea se ridica muntele Buda, ca un trapez... apoi vârfurile Râiosu si Museteica... mai frate, cu cine vorbesc?

            Radu pare absent, coplesit de vastitatea privelistii. Ochii sai înregistreaza piscuri si creste, iar imaginatia îl poarta pe firul lor, mereu singur, dormind la stâne pustii... catarându-se printre colti, sau pe taisuri de custura... cu unica motivatie ca este frumos si barbateste... un amestec tulbure de exaltare si orgoliu, care într-o zi va trebui sa se limpezeasca.

            - Merg mai departe cu voi.

            - Daca tii... coborâm pâna la lac, îti arat stânca "Revolverul", apoi vii înapoi la creasta, faci un ocol si revii la cabana pe drumul dinspre Negoiul... merita!

            - Nu! vreau sa vad cum va catarati!

            - Ne observi din departare... lasa ranita aici... vad ca ai si o frânghie... nu-ti va folosi!

            Radu tace. stiindu-1 mai îndaratnic, ceilalti nu insista. Peste câteva minute au ocolit lacul, suie piciorul care margineste caldarea, grabesc pasul pe serpentinele potecii marcata "banda rosie"... În sfârsit apare fundul vaii Capra, închis la orizont de o impunatoare creasta crenelata. Din ea se pravalesc pereti cenusii, încinsi dedesubt cu grohotisuri. Grandioasa perspectiva dezvaluie clar planul ascensiunii. Cararea coboara în vale, ocoleste pe sub pereti traversând catre est, apoi urca un picior ierbos, pâna la indicatorul vizibil în prima sa.

            - Acolo-i Portita Arpasului... vrei sa faci o schita? foarte bine!... - Pe când Radu deseneaza profilul în carnetel, antrenorul îi dicteaza denumirea câtorva detalii importante:

            -... Primul vârf se numeste Vârtopel, mai departe observi baliza de pe Vârful lui Adam... cele doua turnuri alaturate sunt Urechile Iepurelui... ultimul din stânga este vârful Portita... din capatul crestei se face rapel în Marea Spartura... Salut! am plecat, altminteri intram în criza de timp!

            Pe când cei doi se departeaza alergând, Radu apuca sa le strige:

            - Hei!... ce dificultate are creasta?

            - Gradul trei... mai usor ca pe Tâmpa... Însa lunga!

            Raspunsul aruncat din fuga îl atâta. Putea fi invitat! Se simte pe nedrept marginalizat la poarta acestui urias teren de sport. Pentru ce atâta neîncredere?... Întins la soare, acumuleaza ambitie, urmarind posomorât pe cei care i-au devenit rivali. Iata-i, într-un sfert de ora au intrat sub pereti, traverseaza limbile de grohotis, încep sa urce panta ierboasa catre Portita. Pasivitatea devine enervanta. Examineaza atent profilul traseului alpin... - nu par dificultati de speriat!... mai usor ca pe Tâmpa, deci?... zadarnic m-am antrenat vara întreaga? merita sa risc! - Salta hotarât ranita în spate si porneste pe urmele echipei studentesti, alergând pâna sub abrupt, unde nu poate fi observat. Dupa trei sferturi de ora soseste lânga stâlpul indicator din creasta principala. Pustiu si liniste! Nimic nu tradeaza prezenta altor oameni. Ceasul-bratara arata aproape 9. Devreme! peste sase ore va fi înapoi la Bâlea. Scoate coarda la îndemâna si îsi asigura ranita cu o sfoara, peste piept si mijloc. Cerceteaza putin dezamagit începutul ascensiunii: un umar ierbos!... Porneste cu pasi mari. Coama Fagarasului devine însa treptat foarte îngusta, apoi o muchie zimtata, peste povârnisuri repezi. Cataratorul ataca entuziasmat succesiunea de lespezi ascutite, depasind fiecare obstacol cu miscari feline... parcurge aproape alergând câteva sute de metri... patrunde într-o mica sa, apoi trece pe versantul nordic... grabeste ritmul... pâna când un "om" cladit din bolovani suprapusi îl anunta ca a sosit vârful Vârtopel... În doar cincizeci de minute! Predecesorii sai înca nu se vad. Radu continua catre vest, coborând în urmatoarea strunga. Îl întârzie un singur pasaj vertical, poate impresionant, însa deloc dificil: patru metri trecuti "la liber", fara probleme. Atingând alt tanc, Radu îsi consulta schita din carnetel... este vârful Fântâna. O spinare înierbata se prelungeste catre baliza din beton si fier care marcheaza Vârful lui Adam. Parându-i interesant, îl evita pe fata sudica, în coborâre spre alta strunga. Iata si ceva mai deosebit: un buzdugan de piatra, parca anume instalat pentru fotografi... sau ca avertisment pentru alpinisti, caci dupa curioasa maciulie se ridica un turn cenusiu, primul dintre cele doua tancuri botezate Urechile Iepurelui.

            Abia la vederea lui simte Radu ca gluma s-a terminat! Scoate din ranita ciocanul, doua pitoane, carabiniere... desface coarda... urca prudent la baza stâncii, pregatit sa aplice sistemul sau de autoasigurare. Îngrijorarea dispare la primul piton existent!

            Fata turnului masoara douazeci si cinci de metri... ca un scurt perete din Tâmpa... nu mai greu, poate ceva mai periculos, deoarece cataratorul întâmpina lespezi înclinate catre exterior... Inima lui bate navalnic. Este primul sau traseu adevarat! Prizele îl poarta în diagonala catre dreapta. Când continuarea pare imposibila, o scurta traversare spre stânga îl scoate din încurcatura... Se angajeaza iarasi catre dreapta si în sus... clapele carabinierelor sale tacane de trei ori agatând pitoanele întâlnite... Concentrat permanent asupra celor mai apropiate prize, nu înregistreaza scurgerea grabita a timpului... brusc se vede în culmea stâncii! Pe turnul geaman de vizavi se profileaza doua siluete.

            Prinsa din urma, echipa înaintasa a ramas perplexa. Radu saluta, încântat si împaciuitor. Nici un raspuns, desi distanta mica permite dialogul. Cei doi continua sa-l priveasca nemultumiti.

            - Esti inconstient? - izbucneste antrenorul. Vrei sa ajungi si dumneata aniversat? Daca erai înscris în vreun club, zburai imediat... ce ai de gând?

            - Merg pe contul meu. Nu aveti nici o raspundere. -Te cam încrezi, baiete! Ramânem cu ochii pe tine!

            Desi lezat de replica, Radu gaseste mai potrivit sa taca. A ochit pitonul pentru coborârea în rapel. Metoda lui este aceea copiata de la altii pe Tâmpa: introduce coarda prin inelul pitonului pâna la mijlocul acesteia, potriveste jumatatile egal de lungi, apoi le arunca în gol; pe firul astfel dublat al corzii sale de patruzeci de metri ar putea deci coborî douazeci, dar nu-si face griji, deoarece vede cum capetele ating cu prisosinta fundul strungii dintre cele doua turnuri. Calm, trece frânghia printre picioare, o ridica în diagonala peste coapsa si piept, o lasa înapoi peste umar, o prinde cu ambele mâini asa cum a învatat, se apleaca usor pe spate... porneste lin si aterizeaza curând pe platforma, spre usurarea celor doi, care l-au supravegheat nelinistiti.

            - Asteapta acolo, sa-ti aruncam coarda noastra!

            - Multumesc, nu am nevoie!

            A doua Ureche se urca într-adevar mai usor. Din vârful ei urmeaza douazeci de metri coborâre libera, apoi douazeci de metri rapel. Radu jubileaza, consultându-si ceasul, caci au trecut doar trei ore fara un sfert din momentul când a parasit Portita Arpasului. Înca o ora, dupa care le va râde în fata neîncrezatorilor! Cocotati pe mamelonul apropiat, acestia îl lasa sa treaca la câtiva pasi dedesubt, continuând sa-l urmareasca.

            Restul crestei Arpasel este parcursa direct, portiunile dificile putând fi usor ocolite. Vârful Portita încununeaza, la cei 2342 metri altitudine, reusita escaladei. Sub cerul albastru nepatat al zilei potolite de toamna, soarele mângâie blând lumea tancurilor si piscurilor pustii, carora omul de munte le acorda semetie si frumusete, izvorâte din imaginatia lui înflacarata, uneori dorite, alteori cautate cu riscul vietii.

            Ţelul zilei a fost atins! Instructorul dezveleste florile pastrate într-o punguta si le depune pe vârf, îngândurat. Tânarul sau tovaras trece repede peste solemnitatea clipei si, cuprins de entuziasm, porneste cântând sa mânuiasca aparatul fotografic. Radu completeaza schita din carnetel, întrebându-se daca apropiatul sau concediu îi va lasa ragazul pentru o noua ascensiune, ceva mai grea. Se adevereste ca temperamente deosebite sarbatoresc diferit reusita, prin momente de fascinatie, uitare de sine, dezlantuiri galagioase, luciditate... peste totul planând însa primejdiile inevitabilei reveniri în vale, printre semeni.

            Pe Radu îl framânta incertitudini, caci schita lui nu indica adâncimea ultimei strungi, numita Portita Arpaselului, sau Marea Spartura.

            Porneste în usoara coborâre pe lânga alte doua tancuri secundare, apoi se opreste dezorientat, deoarece creasta sfârseste brusc printr-un contrafort vertical. Nu poate aprecia cât masoara, îi este jena sa întrebe, nu gaseste nici pitonul care ar fi trebuit sa existe pentru ultimul rapel. Ceilalti doi, ramasi putin în urma, îl fixeaza cu priviri ironice. Radu îsi aminteste o mai veche scena similara, când Ciprian a lasat sa se perpeleasca grupul turistilor din Valea Alba. Roata calca pe toate spitele!

            - Acum te legi cu noi, baiete? - Întreaba antrenorul, apasând asupra jignitorului epitet. Aparent calm, Radu accepta, agatând carabiniera legaturii sale peste piept pe nodul confectionat la mijlocul corzii nedoritilor protectori.

            - Pitonul se afla douazeci de metri mai jos, ascuns la dreapta, sub o surplomba. Adrian, mergi primul si cauta-1!

            Secundul echipei coboara prudent, filat strâns cu frânghia. Peste câteva minute i se aude chemarea. Urmeaza Radu, apoi antrenorul. Reuniti pe treapta atinsa, purced la ultima operatie: înnadirea a doua corzi de câte patruzeci de metri si trecerea lor prin inelul pitonului. Se pare ca Marea Spartura îsi merita numele: o prapastie cât înaltimea unui bloc având douasprezece etaje!

            Antrenorul propune sa pastreze si pentru rapel aceeasi formatie, Radu fiind suplimentar asigurat de sus cu a treia coarda. Ofensat, acesta refuza categoric, desi i se explica:

            - Metoda dumitale este depasita. Probabil n-ai mai vazut asa ceva! - Îi arata o piesa din aluminiu în forma unui "opt" - ... ca sa nu ne arda frânghia, noi nu o mai trecem pe dupa corp, ci direct prin aceasta frâna... ea absoarbe caldura.

            - Nu-mi trebuie! am facut astazi doua rapeluri. -Au fost scurte!

            Radu nu sesizeaza avertismentul. Din fundul strungii razbate înabusit glasul lui Adrian:

            - Urmatorul! I-a venit deci rândul. Îsi petrece ca de obicei corzile, potrivit învechitei metode "Dulfer", le prinde ferm cu mâinile si se lasa usor pe spate. Golul este amenintator! Stapânindu-si nelinistea, lasa firele sa-i circule prin palme câte putin, alunecând spre necunoscut... gândeste înfiorat ca unica lui coarda ar fi fost prea scurta... Pâna la jumatatea peretelui merge înca bine, apoi întelege ca a fost prevenit cu intentii prietenesti, caci un sarpe de foc i se încolaceste pe dupa coapsa si umar... Descopera pe propria-i piele ca rapelul este o coborâre frânata ca urmare a frecarii corzilor, iar frecarea produce caldura! Simpla si concreta, legea fizicii îl arde prin pantalonul subtire si puloverul tras neglijent peste camasa. Îngâmfarea se plateste! S-ar opri undeva, dar nu are cum, iar ceilalti doi îl grabesc malitiosi. Aterizeaza pe fundul strungii cu dintii strânsi de usturime. Dungile imprimate pe îmbracaminte sunt remarcate de Adrian cu ostentativa satisfactie... lui ramânându-i sa constate restul acasa, dezbracat în fata oglinzii.

            Sosit ultimul pe platforma, antrenorul verifica paralelismul corzilor, alege si trage capatul corespunzator, pentru a le recupera... apoi se adreseaza ambitiosului novice:

            - Te-ai comportat bine, dar trebuie sa recunosti ca mai ai de învatat. Altminteri îti risti viata. Un vechi om de munte si scriitor din Vest a spus: "Principalul în alpinism este sa traiesti mult!"

            Înciudat si acru, Radu multumeste, saluta si pleaca, motivându-si graba cu obligatia de a fi a doua zi la serviciu. Un vâlcel bolovanos îl coboara din strunga în caldarea Fundul Caprei, unde prinde cararea spre cabana. Pâna la motocicleta drumul dureaza înca patru ore, derularea în sens invers a peisajului, caruia omul, ieri încântat, astazi nu-i mai acorda atentie. Retraieste episodul jignitor, obsedat de ideea ca finalul i-a dat o lectie... ca singur nu gasea pitonul... ca nu este suficient echipat... ca micile greseli pot avea consecinte fatale.

            Cam la o ora dupa apusul soarelui soseste în vale. Fereastra magazinului din Glajarie este luminata. Prin usa întredeschisa razbate zgomot de petrecere muncitoreasca, tocmai se cânta cu chef si obida: "Tulai, Doamne, bolându-s... Tulai, Doamne, bolându-s... c'asa'm fo' io de când mi-s..."

            Radu da buna seara, scoate prelata de pe motocicleta si pregateste plecarea. Pornirea dureaza mult, din cauza acumulatorului descarcat... vreun binevoitor o fi încercat prea staruitor claxonul!... transpirat de prelungitele eforturi la pedala, ambaleaza motorul spre nemultumirea chefliilor, aprinde farul si se departeaza pe sosea, urmarit de versurile aceluiasi cântec repetat cu sârg: "...Mortii tai de fagadau"... mortii tai de fagadau... rau îti seghe când nu-s eu!..."

            Peste jumatate de ora bate la poarta din Cârtisoara. Tincuta iese cu lampa de petrol:

            - Mintenas, vin domnu Radu!

            Lui i se pare de asta data foarte neîngrijita, sub asteptarile sale. Simte ca nu este locul sau aici. Intra în odaie indispus si o lasa tacut sa sporovaiasca despre câte a facut în acea duminica. Ce ar putea spune la rândul sau? îi revine în minte petrecerea muncitorilor:

            -Astazi am auzit la forestieri un cântec tare sucit... ceva cu... tulai, doamne, bolându-s... Îl stii?

            - Ei, hingheru! ca nu-i de pe la noi, da-l stiu - ea începe sa fredoneze cu voce falsa -... sarasia-n tur ma-mpunje... sarasia-n tur ma-mpunje... io tat fug si ea m-ajunje...

            Situatia i se pare dintr-o data vulgara. Se ridica enervat:

            - Tincuto, nu te supara, dar trebuie sa plec. Mâine dimineata am sedinta la fabrica si nu pot lipsi!

            - E târziu pentru drum, domnu Radu!... câtu-i ceasu?

            - Noua treizeci.

            -Cât?

            - Jumatate la zece.  -Asa!... o sa mai vii?

            - Daca nu se strica vremea. Pe motocicleta este prea frig.

            - Apai... doamne-ajuta!

            Ea îsi leaga tulpanul pe cap, apuca lampa si iese sa deschida poarta. Zgribulita, ramâne în sosea pâna dispare luminita rosie a semnalizatorului. Un "Meri în treaba!" exprima soptit ciuda si resemnarea omului simplu, obisnuit cu necazurile.

            Concediul petrecut pe locurile natale i s-a parut anost. Ulite desfundate de ploile unui noiembrie mohorât, casele vecinilor golite de tineretul momit la munca în fabrici, mai multa saracie, mai multa plictiseala. Lipsuri si griji întunecau atmosfera din casa parinteasca. Încovoiati de ani, reumatisme si munca pe de pomana la colectiva, batrânii îsi neglijau propria gospodarie. Prunii se salbaticeau în livada, stupii iernau aproape fara albine... "Au murit, ca a trecut ast' primavara un avion si a stropit cu niscai chimicale"... parintii se plângeau de multe, dar putin îi interesa ca feciorul nu si-a gasit la oras femeie... "armata, însuratoarea si moartea trebuie amânate cât poti!"... Aproape zilnic îi reprosa:

            - N-ai putut si tu sa vii sa ne ajuti la coasa? - Sarmanii batrâni nu întelegeau ce înseamna un grafic de concedii.

            Radu a revenit în oras cu sentimentul ca adevaratul sau camin este deocamdata camaruta de sub dealul Stejeris. Seara stingea deseori lumina si se întindea pe pat, lasând sa zboare gândurile catre un viitor încetosat. Prin usa întredeschisa patrundea câteodata aroma aluatului framântat în copaia de lemn, stramoseasca "molda", trocuta cu care femeile îsi leganau pruncii, împleteau gaitane si duceau poame la târg... de unde probabil si porecla "trocari".

            Din aluatul ramas în molda si bine razuit cu "cripca", gazda mai facea o pâine micuta, numita "obâs". Când însa Linta îsi trimitea barbatul în "cetate", iar acesta reusea sa gaseasca scortisoara, atunci obâsul devenea o "calaâie" gustoasa. La sarbatori facea croapâne din foaia de aluat taiata cu gura paharului, sau "scovergi" mari cât fundul tigaii.

            Cufundata într-o statornica monotonie, viata familiala a gazdelor se însufletea când primeau vizite... uneori o nepoata, alteori un vecin din aceeasi generatie, care îsi purta, ca mai toti trocarii, porecla: oamenii îi spuneau "a lu Gât-Strâmb". Amândoi barbatii aveau limba ascutita si convorbirea începea bunaoara astfel:

            -Noroc, Coaste-Grase! ia sa vad... maa, sa-i ceri lu Linta o strachina de cotoroage, c-ai slaghit!

            - Ba oi cere lu Ţica ta, când te-o lauda popa-n curte!

            - Bine, bine, astea-s lepsituri[12]!... hai sa-ti spun, ca vin acu de la mozi[13]... a jucat ma, una... Rita lu Pavone... italianca aia mica si pistruiata... cânta frate si facea niste nasarâmbe[14]^:, ca i-a bagat în draci pe soldatii nemti!... vezi, eu ma plimb, tu stai la coada chicatorului![15]

            Se împungeau unul pe altul, însa discutiile continuau prieteneste pâna la ore târzii, cu schimburi de informatii si amintiri... cum a fost copilaria lor, când carau apa cu ciuberile de la "tâpuri", adica cismele... când tineau si ei de toartele moldei cu aluat, ducând-o jos pe Tocile la becherul Adam, unde babele îsi disputau rândul pentru copt la cuptor... si numai ce auzeai pe câte una:

            - Baga-mi-o mie întâi, domnu Adam!...

            - Ba mie! - sarea alta... iar brutarul cauta mucalit sa le împace:

            - Am eu grija de fiecare, numa pe rând!...

            Daca Linta le facea observatie, schimbau subiectul... din anii când pe strazi erau felinare cu gaz aerian, la care seara trecea omul de serviciu purtând "rudul", prajina având în capat cârligul pentru deschis usita si festila pentru aprinderea flacarii... din vremuri când Junii benchetuiau la cârciuma lui stim din strada Curcanilor, unde multi ani i-a înveselit Cocârla, vestitul lautar secelean...

            În amintirea chefurilor, amândoi începeau voiosi unul dintre cântecele preferate: "... asta-i mândra mândrelor, tesatoarea pânzelor, pâna teasa-un cot de pânza, manca sapte frunti de brânza..." Atunci Linta, atinsa în amorul propriu, îl da afara pe Gât-Strâmb si îl trimitea la culcare pe Coaste-Grase.

            Martor din culise la nostalgicele sezatori, Radu se amuza, dar totodata întelegea ca erau dintre putinele prilejuri când batrânul se simtea în largul sau. Cu ani în urma citise un roman, din care nu-si mai amintea continutul si nici autorul, însa nu putea sa-i uite titlul: "Fiecare moare singur!". Aceste cuvinte pareau ca închid cel mai neiertator adevar asupra existentei. Din câte auzise, casnicia gazdelor fusese pentru vecini un model de buna întelegere, care acum se destrama. Artagoasa si autoritara ca un general, Linta îsi ocara sotul din te-miri-ce, iar el se izolase într-o camaruta friguroasa, unde dormea singur. Când chiriasul sau a încercat odata sa-l descoasa, el s-a scuzat cu blândete:

            -Vezi dumneata, oamenii care îmbatrânesc se schimba asa ca noi... se despart mai usor când vine vremea!

            Radu riposta la acest destin, subconstientul sau nu admitea inevitabila însingurare. El dorea acum apartenenta la o colectivitate cu aceleasi pasiuni si preocupari, iar prilejul s-a ivit curând.

            Decembrie batea la usa. Ploile marunte si reci sfârseau cu câte o scurta fulguiala. Cei care observasera veveritele adunând din vreme nuci si alune, prevesteau zapada abundenta, mai multa ca în alte ierni. Indiferent însa de concluziile meteorologiei empirice, majoritatea oamenilor de munte sustineau ca trebuie facut ceva concret pentru organizarea Salvamontului. Numarul coliziunilor si al fracturilor pe pârtiile de schi crestea cu fiecare an. Iarna sau vara, în toti masivii, accidentele necesitau interventia salvatorilor amatori, neinstruiti si nedotati corespunzator.

            Prins în vârtejul discutiilor pe aceasta tema, Radu a participat într-o seara la sedinta provocata de câtiva inimosi. În subsolul Consiliului pentru sport din Suisul Castelului erau prezenti numerosi cunoscuti. Un tânar tocmai îsi expunea punctul de vedere:

            - ... Ajutorarea victimelor muntelui este o actiune nobila. Noi alpinistii -accentuând pe acest "noi" cu simulata modestie - avem experienta suficienta si tehnica... propun un curs de salvare pe stânci. Voi pune si eu umarul!

            Vorbitorul se aseaza la loc în banca, receptionând jignit comentariile soptite, cu aluzii la pretinsa lui experienta. Murmurele deranjeaza sedinta.

            - Va rog - intervine presedintele consiliului - sa discutam disciplinat. Cine mai ia cuvântul?

            - Eu, daca respectiv se poate.

            - Liniste, baieti! Va rog, care este parerea dumneavoastra?

            Ochii tuturor s-au îndreptat mirati spre fundul salii, unde omul statuse pâna atunci nebagat în seama. Era un barbat carunt, îmbracat simplu, cu o expresie jenata ca trebuie sa vorbeasca în public.

            - Nu va suparati, eu sunt numai turist... adica respectiv nu ma catar... poate câte o saritoare, da nu pereti!... Am intrat cam nepoftit, ca respectiv ma intereseaza foarte mult, ba pot spune ca este o durere a mea. Eu merg pe munte de când eram copil... ca ploua sau ninge, acasa nu stau... respectiv ma stie nevasta, ma stie si maistrul... am vazut destule! Poate am îndrumat pe cineva, am ajutat, dar nu am apucat sa salvez pe nimeni... respectiv doar am carat morti... trei, patru... Sa nu se supere tânarul, dar nu ajunge sa pui umar! Trebuie brate si picioare zdravene... respectiv eu stiu ce înseamna sa duci cu spatele, cu targa de craci... zic sa fie organizare, nu eroi... ca urca multa lume pe munte... prost încaltati, îmbracati subtire, neascultatori la sfaturi, fudui... respectiv daca se accidenteaza cineva duminica, pâna se afla, pâna ne gaseste acasa ori la serviciu... pâna ajungem acolo... se face luni, se face marti... atunci nu mai salvezi pe nimeni... respectiv doar îl cauti, astepti organu sa constate... si pe urma cari morti! Eu zic sa interveniti dumneavoastra la Bucuresti, sa se dea lege, sa ne ajute autoritatile, sa fie doctori, telefon la cabane, materiale, masini... am sa ma mai gândesc! Respectiv contati si pe mine. Va multumesc pentru atentie!

            Necunoscutul, care câstigase stima salii, dar si porecla "domnu Respectiv", s-a asezat transpirat pe locul sau. Discutiile au continuat framântate. Presedintele a informat ca exista undeva "sus", în pregatire, un proiect de Hotarâre... poate se va aproba, poate nu... ce facem pâna atunci? Toti au fost de acord pentru formarea echipei de voluntari. S-a întocmit lista acestora, cu adrese si telefoane, au fost nominalizate persoanele capabile sa tina instructaje. Radu s-a angajat sa confectioneze personal la uzina cele câteva piese metalice necesare improvizarii pe teren a unor sanii din schiuri, pentru transportul accidentatilor.

            Urmatoarele adunari cimentau multe prietenii. Un medic de la Salvare preda lectii de prim-ajutor. Cineva procurase o carte în limba ceha, cu schite foarte sugestive. Curând fiecare stia ce înseamna "improvizarea nosidiei", putând confectiona la repezeala o targa, din doua prajini si materiale simple: haine cu mânecile întoarse pe dos, patura, frânghie... Antrenorul studentilor avusese chiar ideea originala sa aduca doua papusi, cu ajutorul carora demonstra coborârea în rapel a unui ranit.

            Pe la jumatatea lunii decembrie au hotarât sa supravegheze pârtiile. Poiana era deseori aglomerata, iar pe "Drumul Rosu" ori "Sulinar" se gaseau destui care "sa scape caii" intrând în câte cineva, astfel ca nu trecea duminica fara macar o întâmplare nefericita. Baietii patrulau dupa posibilitati cu schimbul, pansau rani, imobilizau fracturi, carau accidentati. Nu aveau însa autoritatea recunoscuta pentru a atrage atentia celor care încalcau normele de conduita, ba chiar deveneau obiect de discutii. Câtiva au abandonat. În schimb Radu folosea asemenea patrulari pentru a-si pastra antrenamentul. Cu pioletul pe brat si trusa de prim-ajutor în ranita, el îsi facea constiincios drumurile, urcând Postavarul pe jos. Mai mult succes aveau cei care foloseau telescaunul, pentru câte cinci-sase coborâri pe pârtiile frecventate. El nu îi invidia, caci iarna debutase capricioasa, alternând ninsori sarace cu rabufniri calde si lapovita. În Poiana Doamnei, pe canalul numit de sasi "Katepu", pe Zidul Mic... ieseau pietrele. Anotimpul si-a revenit abia dupa Anul Nou.

            într-o duminica dimineata, la intrarea telescaunului se facuse coada. Nerabdatorii deveneau scandalagii, altii renuntau. Cei curajosi însfacau schiurile si porneau cu piciorul la deal, consolati ca vor face totusi o coborâre pâna dupa-amiaza. Potrivit obiceiului, Radu ocolise aglomeratia. Urca singur, paralel cu sirul pilonilor, suportând zornaitul rolelor si câte o gluma a celor cocotati în scaune. Zapada proaspata necesita urme adânc batute. Sus, înainte de întâlnirea cu Drumul Rosu, a poposit printre ienuperi si jnepeni marunti.

            Examina telefericul cu indiferenta. Dupa el putea lipsi din peisaj. Considera ca ofera un singur avantaj: urcusul direct, pe traseul defrisat. În groapa de sub repezisul care scapa din poiana Ruia, se darapana schelaria bârnelor prevazute sa sustina o plasa metalica, pentru cei ce sareau din scaune, atunci când defectiunile provocau stationari prelungite si panica. Nu avea deci motive sa simpatizeze instalatia!

            În vreme ce o scruta, a observat ca urca cineva pe urmele sale: o silueta împingând energic în zapada cu betele, deranjata de schiurile care i se balansau pe spate într-o legatura diagonala prea larga. Peste câteva minute, la câtiva pasi de el s-a oprit o fata! Cu ochi sclipitori, a exclamat oftând:

            -Am facut-o si p-asta! Mai e mult?

            - Pâna unde?

            - La cabana... cred ca nu mi-ar strica un ceai! -Am eu în termos... va pot servi! sunt salvamontist.

            - Nu refuz! eu am biscuiti si ciocolata... pentru amândoi! Înfatisarea ei deschisa, dar mai ales timbrul vocii, trezeau la Radu o vaga amintire. S-au privit insistent unul pe altul, cautând un fir...

            - Nu cumva ne-am cunoscut?

            - Este si impresia mea! totusi, abia de doua luni m-am stabilit în Brasov. Sunt bucuresteanca, dar îmi plac muntii!

            - Acum stiu. Daca spun asa: ochii zânelor din Valea Alba... Întelegeti ceva?

            - Doamne... ce lapsus! va numiti Radu? inginer?

            - Când ochii vad si inima îsi aduce aminte!... proverb persan... eu nu stiu sa ma exprim asa frumos... În seara aceea, la Busteni, am plecat convins ca nu ne mai vedem... sunt... emotionat... crede-ma!

            Un val de simpatie îi cuprinde pe amândoi. Tropaie împreuna batatorind zapada, aseaza schiurile orizontal cu talpile în sus, întind deasupra hanoracele.

            - Sa mai stam! - Asezati alaturi ca doi vechi prieteni, scotocesc prin ranite. Din termosul destupat abureste ceaiul.

            - Este din flori de paducel, culese de mine asta primavara.

            - Am auzit ca ajuta inima.

            - Se pare ca inima are nevoie de altceva.

            - Sa ghicesc?... mai bine sa împartim ce avem fiecare.

            Fulguieste slab. Peste Poiana s-a asternut o pâcla cenusie. Telefericul circula câtva timp fara scaune, apoi înceteaza sa mai faca zgomot. Liniste si nemiscare! Sub povara omatului cracile molizilor s-au aplecat, de parca ar trage cu urechea la taifasul celor doi. Au atâtea sa-si spuna!

            - Cum ati ajuns la Brasov?

            - Dupa facultate am cautat aici un post. În lipsa de altceva m-am angajat la biblioteca judeteana... de fapt am urmat dreptul si engleza.

            - S-a mutat si tata... adica domnul profesor?

            - A ramas în Bucuresti, dar se pensioneaza si vine dupa mine.

            - Cum v-a venit sa urcati pe jos? acum sunteti obosita.

            - Putin! am asteptat la telescaun, dar s-a produs dezordine, balustrada a fost rupta... mai bine am plecat!

            - Nici eu nu sufar îmbulzeala! As putea intra prin fata ca salvamontist... Însa nu am primit legitimatii, lumea striga, eu nu pot dovedi... Cine poate, profita. Nu-i corect, deci nu fac!

            - În privinta asta sunt de acord. Acum vorbiti-mi despre dumneavoastra. Hai!

            - Totul dintr-o data?... sunt cam mut de felul meu...

            - În privinta asta nu semanam. Eu sunt mai vorbareata. Te schimbi si matale... vrei, nu vrei!

            Cum trece vremea când oamenii se simt bine! Convorbirea dureaza, frigul pune stapânire pe ei... la drum! În pofida protestelor fetei, Radu salta schiurile ei peste ranita sa si continua sirul urmelor. Poiana Ruia a disparut în ceata. De sus apar tot mai putine fantome, serpuind prin zapada adânca, pâna dispar în padure pe Drumul Rosu. Amândoi cad de acord sa renunte la restul urcusului. Urme dezordonate vânzolesc pârtia înca nebatuta, dar vizibilitatea este buna la adapostul copacilor. Ea aluneca încet pe schiuri, împingând deseori din bete, însotita de Radu în pas alergator. Împreuna iau autobuzul spre oras si se despart la coborâre în Livada Postei, facând schimb de adrese. Totusi au scapat ceva esential:

            - Ce uituc sunt!... cum te cheama?

            - Lia!... pe curând... sa-ti procuri si tu schiuri.

            El ramâne în loc. Ea face câtiva pasi, apoi se înapoiaza repede, pentru a-i spune, aproape la ureche:

            - Daca vrei sa stii, ma numesc Ana si Liza, adica Ana-Liza... nu "analiza"... a fost ideea tatei, profesor de matematica. Mai vorbim... poate mâine!

            Înca din primele zile Radu a înteles ca nu-i va fi comod sa abandoneze carapacea în care se retragea dupa toane, ca trebuie sa faca eforturi si concesii pentru a reusi sa împarta cu altcineva timpul liber. Pe lânga fata simpla si prietenoasa în excursii, fiul de taran descoperea intimidat a doua ei personalitate: culta, prezentabila, manierata. Prin contrast, constata ca tocmai exagerata lui apreciere pentru propria persoana îl împiedicase pâna în ultimul moment sa-si vada punctele slabe. Cum va apare lânga ea în societate? stia sa discute despre catarare, agricultura, uzina... dar se simtea strain în conversatii pe alte teme. Cânta cu voce placuta, dar nu cunostea muzica. Avea un singur costum de toate zilele, iar cravata fusese considerata un lucru inutil. Pe saharianul sau putini se încumetau sa urce îmbracati curat! Bucuros l-ar fi schimbat acum fie si cu un Trabant, acceptând ironia care circula: "ti-e rusine când urci în el, dar înauntru te simti bine".

            Cu Lia se întâlnea aproape zilnic la biblioteca centrala, unde programul dura pâna la orele sase seara. Aparent cufundat în cartea primita, îsi furisa privirea spre pupitrul aglomerat de fise, urmarind finetea comportarii ei cu cititorii. Dupa terminarea programului o conducea spre casa, stângaci, scump la vorba, temator ca nu va reusi sa înlature vizibila bariera care îi separa. Greu s-a hotarât sa o întrebe, simulând un ton glumet:

            - Spune-mi, domnisoara, cum ti-ar place sa fie un prieten? Surprinsa, dar întelegând substratul, i-a raspuns precauta:

            - Daca ma gândesc... ar putea fi aproape ca tine. Ai calitati, inspiri încredere... Sa fiu sincera?... ei bine, n-ar strica unele completari. Sa ne luam unul dupa altul! eu dupa tine în natura, tu dupa mine în oras. Vad ca ne întelegem si am putea fi ca... fratii!

            A rostit ezitând încheierea, speriata de îndrazneala. Vorbele îndepartasera totusi o umbra care i-ar fi urmarit. Sositi pe strada Cerbului în fata pensiunii unde locuia. Lia s-a decis brusc:

            - Hai înauntru, sa te cunoasca si tanti Kati, cea care ma îngrijeste si ma apara de rele.

            Apasa un pic timida butonul soneriei. Se aud pasi, sunt examinati prin vizor, apoi usa este deschisa doar atât cât permite lantul sigurantei:

            -Ai întârziat draga! stii cât iubesc pe tine!... cu cine esti?

            - Un coleg. Vrea sa va dea buna seara... numai doua minute!

            - Nu mult!... raceste mâncarea.

            Amândoi intra, sub privirile scrutatoare ale amfitrioanei. Tanti Kati a trecut de floarea vârstei, este vaduva si membra în consiliul parohial. Afiseaza o mina severa, contrastând cu sufletul. Radu apeleaza la sumarele cunostinte de limba maghiara, îngânând nesigur:

            - Kesit ciocolum!... dar nu reuseste sa-i sarute mâna. Ea le arata cuierul, pe Lia o ajuta sa-si scoata paltonul, apoi îi invita în sufragerie.

            -Avem gulas, draga... pentru dumneata aduc putin rozincini.

            Desi flamând, el gusta cu vârful buzelor dulceata si soarbe apa minerala. În acest timp o fetita îl urmareste cu interes, se apropie de el si face o reverenta, întinzându-i mâna:

            - IldikoL. Dupa ce primeste pe tavita farfurioara si paharul, dispare în bucatarie. Atmosfera este familiara, dar vizita trebuie scurtata. Din usa Radu aude soptindu-i-se:

            - M-am gândit la un program: mâine ma prezinti gazdelor tale, duminica ne vedem la schi, iar luni mergem împreuna la concert. Cânta filarmonica din Dresda. O sa-ti placa!

            Vizita ei pe strada Axente Sever a fost mai putin agreabila. Ghetusul începea chiar din dreptul spitalului. Vedeau localnici coborând spre oras sprijiniti de ziduri, cu ciorapi vechi trasi peste încaltaminte. Au urcat atenti treptele curtii si cele trei terase, unde Radu ar fi dorit sa-i arate piticii, dar numai scufiile rasareau din zapada. Usa casei era deschisa. Au intrat în bucatarie, unde cina fierbea pe plita. Linta era singura. Dupa ce si-au dat buna seara, fata a încercat sa adauge câteva cuvinte amabile:

            - Pare ceva gustos. Cum se spune, gaina batrâna face supa buna!

            - Sigur maichi... daca morcovu-i tânar! - aproba Linta, tacând complice cu ochiul - ... mergeti sus, ca eu am treaba!

            Au plecat îndata jenati, coborând pe întuneric mai greu decât au urcat.

            - Pentru strada ta ti-ar trebui coltari... ai sanse sa te muti de aici?

            - Mi s-a promis o garsoniera.

            - Insista!... doar esti si tu "cineva" la uzina!

            Fata exagera pozitia lui de tehnolog, iar el primea înca o problema neglijata.

            La urmatoarea întâlnire saptamânala a salvamontistilor, Radu s-a asezat lânga "domnul Respectiv". Se simpatizau reciproc. Într-un moment prielnic i-a soptit:

            - As vrea sa ma apuc de schi. Nu stiu cum sa încep.

            - Foarte bine!... vorbim la plecare.

            Interlocutorul sau mai vârstnic locuia în Prund, astfel ca aveau drum comun prin Poarta Schei. Mergând fara graba, era timp suficient pentru confidente.

            - Nu stii sa schiezi?

            - N-am avut ocazia... dar de acum încolo...

            - Începi cam târziu! Cineva trebuie sa te învete corect din prima zi... stilul modern... sa nu ramâi cu deprinderi învechite!... Eu, domnule, am început prin anu treizeci si cinci... cu telemarkul norvegian... am trecut pe rând la ocolirile cu "stem", cristiana în foarfeca, virajele cu "umar fals"... când s-a introdus "vorlage", respectiv centrul de greutate în fata, ne legam bocancii cu fâsii de cauciuc si curele în jurul gleznelor... apoi i-am fixat zdravan cu "langrimane"[16], prin niste gauri în schi... Eu nu am mers tare, dar mi-a placut sa ma masor cu altii! Am luat parte la Cupa Bucegilor... respectiv de sase ori pâna în patruzeci si sapte. Ne luptam cu oameni tari, ca Ciocoiu, Cojocaru, Boerescu...

            -Ati avut scoateri din productie? conditii? ajutor?

            - Nici vorba! Urcam Omul cu ranite foarte grele, pe la Piatra Arsa ori direct din Busteni... sinaianul Filica Pascu marca portile cu fanioane, dar nu ne îndruma nimeni pe teren... am concurat cu ranitele în spate, când nu era cineva sa le aduca jos... odata am sarit prin ceata peste stâncile din sus de "bordei", pe valea Cerbului... atunci mi-am rupt un picior si respectiv m-am lasat de schi!... dumneata sa mergi pentru placere.

            - Asta-i si intentia mea... dar nu am bocanci, nu am schiuri...

            - Gasesti la magazin. Bocanci ti-ar fi facut cizmarul nostru Pernea din Schei, dar nu are material... schiuri sa-ti cumperi numai cu talpa de plastic!... eu am avut din frasin gol, de trebuia mereu sa le ung... respectiv fiecare ne faceam amestecurile, cu smoala, parafina, ceara de albine... p'orma le vopseam cu "duco", dar nu tinea mult...

            Amintirile veteranului erau interesante, însa din ce avea concret de facut, Radu nu retinuse prea multe. Dagmar a fost mai practica, recomandându-i de la consignatie bocancii cu pielea plastifiata si clape, care ulterior vor fi botezati "clapari". În privinta tehnicii, l-a ajutat cu o carte în limba germana, plus valoroasa indicatie:

            - Te uiti la fotos, iei pozitia si dai drumu!

            - Altceva nu fac?

            - Când bagi "sus", strigi... La o parte copaci!

            Primele exercitii au avut loc în cursul saptamânii pe Livada Postei, iar duminica s-au întâlnit în Poiana, sub pârtia "Slalom". Copiind de la unul sau altul, Radu facea progrese. Încântata de el, Dagmar l-a invitat sa vina împreuna cu Lia în casa parinteasca, la traditionalul carnaval din ultima sâmbata a lunii februarie.

            Amândoi s-au prezentat la ora stabilita, îmbracati festiv si cu un buchet de flori pe care nu au mai apucat sa-l înmâneze gazdelor, deoarece organizatorii pregatisera unele surprize. Îndata ce au deschis usa, s-au simtit împinsi sub o masa care ocupa intrarea. Acolo a trebuit sa îsi puna mastile, pentru ca, iesind în patru labe, majordomul petrecerii sa le anunte prezenta prin porecle ad-hoc, batând într-o tingire.

            Camera spatioasa era decorata cu craci de brad, buturugi, un cort... iar difuzorul pick-up-ului raspândea melodioasa muzica vieneza, iodlere si cântece tiroleze. Un drac voinic s-a repezit la Radu, invitându-1 cu inconfundabila voce a lui Dagmar sa îl urmeze:

            - Asta-i polca pa sasaleste... cu srit... uite-asa! -îi spune mimând pasii de dans.

            Veselia devenea vacarm, se vorbea laolalta saseasca, româna, maghiara. Când si-au scos la un semnal mastile, au constatat ca majoritatea se cunoscusera între ei pe munte. La masa comuna s-a servit cartofi prajiti cu snitele... fara sa se stie ca unul dintre acestea era preparat dintr-o bucata de patura! Ghinionistul a fost ovationat si asezat în capul mesei.

            Programul s-a încheiat printr-o proba de îndemânare a zece voluntari împartiti pe doua grupe: cinci, legati la ochi si înarmati cu câte o lingura; alti cinci, nelegati la ochi, dar obligati sa ramâna nemiscati, cu câte o farfurie de marmelada în mâna. Primii s-au apropiat bâjbâind de partenerii lor, pe care au încercat sa-i hraneasca, dar de fapt i-au mânjit îngrozitor, dupa cum nimereau cu lingura. Simpla si copilareasca, distractia era totusi molipsitoare, chiar pentru un taciturn ca prietenul nostru. Petrecerea a luat sfârsit fix la miezul noptii, când absolut toti invitatii au început disciplinati spalatul veselei si curatenia, lasând la plecare în ordine sala de bal.

            Radu traia de-acum o viata dubla! Atasamentul sau pentru munca în uzina oscila. Cam aceeasi vorbarie în sedinte, aceleasi dificultati în productie... seful atelierului îi reprosa ca nu vine duminica la lucru... laminorul de inele, mereu taraganat, abia fusese acceptat în planul de masuri tehnico-organizatorice, asa-numitul M.T.O. cu termen anul urmator... Existenta sa în afara "câmpului muncii" capatase însa o încarcatura de mici evenimente cotidiene care îi lasau foarte putin timp neocupat. La concertele obligatorii de luni seara si vizitele ca cititor al bibliotecii centrale, se adauga mereu câte ceva: fie un film, fie o expozitie prinsa cu putine minute înaintea închiderii... apoi drumurile pâna la pensiune, pe acelasi traseu, alaturi de Lia, blânda si atenta, dar evitând sa mearga la brat. Acest nemarturisit refuz însemna sfiala?... neîncredere?... amânare fara termen?

            Gândurile pesimiste dispareau însa pe munte. Pârtia de sub Kanzel aduna duminica tot mai numerosi cunoscuti, cercul prietenilor se largea, orele treceau neobservate, cu exercitii de slalom, încurajari, controverse, glume... la care Lia participa, îndragita de toti. Urmau coborârile animate, interminabile pe Drumul Familiar, tihnite pe Drumul Rosu, aventuroase pe Sulinar, unde cei mai abili asteptau sub Zidul Mortii sa faca haz de tumbele celorlalti. Grupul se despartea jos în Poiana, când... vai, autobuzul aglomerat!... Radu trebuia sa arate ce-i în stare, pentru a-si proteja "sora" la navala pe scara.

            Drumul pâna acasa încheia bucuriile zilei. Ulita Sforii parea un defileu strâmt, Între ziduri înalte. Iesind din semiîntunericul ei, erau de regula luati în primire de Ildiko, aflata la joaca prin apropiere, întâmplator, sau mai degraba premeditat. Ea li se alatura îndata, cerând o pereche de schiuri, sa le duca pâna la poarta pensiunii.

            Fetita împlinise unsprezece anisori, era eleva în clasa a sasea la scoala sportiva din apropiere, cunostea binisor Postavarul deoarece în vacanta facuse parte dintr-un lot de mici schiori, însa pe timpul cursurilor învata si duminica, luptând perseverenta pentru locul întâi. Cei doi presimteau ca vor avea în ea o noua tovarasie.

            Câteva zile caldute au încheiat luna martie. În Poiana apareau ghioceii, brândusele si podbalul. Locuri dezgolite pâna la iarba întrerupeau pârtiile, silind lumea sa coboare pe jos din poiana Ruia. Doar cei mai pasionati vânau resturile zapezii, din petic în petic, pasind cu schiurile si pe pamânt sau pietre, când nu aveau încotro.

            Salvamontistii încetasera patrularile, pregatindu-se entuziasti pentru reorganizare, caci aparuse în sfârsit Hotarârea cu privire la prevenirea accidentelor turistice si actiunile de salvare în munti.

            Se apropiau Sfintele Pasti. Lia, care acum se simtea atrasa de sociologie, a consimtit sa colinde scheiul cu Radu, pe urmele reminiscentelor trecutului. Vigilenta, Katy-tante i-a dat însotitoare pe Ildiko, reusind astfel fara intentie sa stabileasca o punte peste golul de intimitate dintre cei doi, caci fetita era o perla a surprizelor. Ea etala cunostinte de premianta, contrastând cu neasteptate interventii lingvistice, în jargonul scolaresc adoptat de la baietii cu care batea mingea, se lua la harta, sau alerga pe terenul de sport.

            Prima duminica din luna aprilie a fost într-adevar a Floriilor!

            Soarele cerea gradinilor sa se trezeasca, grabea seva în tulpini, îndemna bobocii la viata... iar Ciubotica Cucului împestrita livezile cu stropi aurii. O vreme tocmai potrivita pentru plimbare!

            Alegând traseul cel mai apropiat de casa, tustrei s-au îndreptat catre poalele Tâmpei, unde începea Drumul Calaretilor. Fetele mergeau împreuna: Lia în stânga, lldiko în dreapta ei. Ocolind o groapa, s-au vazut asezate invers, drept care pustanca s-a grabit sa treaca în vechea formatie, avertizându-si prietena mai mare ca altminteri ar putea primi amândoua bataie. Apoi a lovit-o pe umar, spunându-i:

            - Un, doi, trei, bataie sa nu iei!... acu zi-mi si tu mie!

            Urmând poteca marcata, au descoperit curând prima troita, într-un luminis deschis peste gradinile gospodariilor marginase. Acolo, pe o terasa micuta, sub acoperisul scund, batrâna "Cruce din Cutun", cioplita din stejar în urma cu sapte secole, continua sa vegheze asupra locurilor celui mai vechi catun al scheienilor.

            Pe când Lia studia scenele religioase pictate, lldiko urmarea topaielile unui cal, silit sa pasca iarba marunta, cu picioarele dinainte legate. Convinsa ca animalul era astfel pedepsit pentru vreo pozna, a intervenit:

            -Va spun ceva!... si bunicu are la Târgu Secuiesc un cal rau... rau, ca refuza sa traga la caruta, vrea numai calarit... Într-o zi, când a încercat sa-l înhame, i-a fript bunicului o copita... mama, mama!

            Radu si Lia fac haz, comentând ca "fript" mai poate însemna: prajit la foc, ars de soare, pacalit... cine s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt... Apoi dau exemplul "lasi", care poate sa însemne: sa-l lasi în pace, oameni lasi... adauga "poarta", de unde: poarta la casa, poarta o haina... Pustanca asculta lectia pâna la capat si le întinde o cursa:

            - stiti cum se numesc stiintific aceste cuvinte? Prietenii sai tac, uimiti de savanta întrebare.

            - Po-li-se-man-ti-ce... ne-a spus profa de româna. Este?... sa zicem spre exemplu "capra". Ce poate sa fie?... capra care paste, capra pentru taiat lemne, capra la trasura... sau "este frumoasa ca o capra!"... asa îi spunem noi la tovarasa de la Alimentara, da sa nu auda, ca ne da afara!

            Mai comunicativi si binc dispusi, au continuat ocolul pe dupa gradini, coborând la capatul strazii Curcanilor. Iata masiva troita numita "Crucea Musicoiului", ridicata din piatra în anul 1671. Imediat s-a apropiat de ei cineva din partea locului, gata sa-i descoasa:

            - Cu ce ocazie pe la noi?... unde lucrati?... de unde sunteti?

            Trebuia deci si el întrebat ceva, bunaoara: - dumneata esti angajat undeva?

            - Pai, da... la institutu unde a fost caminu de copii, da s-a mutat... acum e sucursala a Iu Pastior din Bucuresti... face vaccinuri pentru vite... eu lucrez fochist la cazan, douaspe cu douaspatru... acu îs cu vacile... sa va spun ce-i cu crucea asta?

            De la el au aflat ca Musica a fost un luptator pentru drepturile scheienilor, ca acolo ar fi îngropat un steag al lui Mihai Viteazu... apoi le-a aratat nu departe, podetul peste primul vâlcel:

            - Acela-i Podu Dracului!

            Astfel, din vorba în vorba, ciobanul-fochist le-a dezvaluit înca una din traditiile abandonate. În prima saptamâna dupa Pasti, junii tineri se adunau joi seara, faceau masa si petreceau. În zori îl înhatau prin surprindere pe vataf, îl legau de o scara si porneau cu el pe umeri catre padure, într-un alai de înmormântare, cu bocete, aleluia si Doamne miluieste!... oprindu-se la Podul Dracului. Acolo vataful era rasturnat cu capul în jos, iar cioclii îl amenintau:

            - Dai de baut?... cât dai?... pâna ce vataful promitea câteva vedre de vin, abia dupa aceea fiind dezlegat, ca petrecerea sa continue.

            Încântat de atentia celor trei, binevoitorul ghid i-a îndemnat sa bea apa la Fântânita Popii. Urmând cararea marcata de sub dealul Gorita, ei gasesc la un sfert de ora distanta izvorul amenajat cândva de Societatea Pajistenilor. Locul este totodata rascruce pentru alte carari, urcând catre poiana Stehil, spre stânca numita Masa Generalului, sau pe scurtatura unde întâlnesti o enigmatica urma adâncita în piatra asemenea unei copite, numita "Chiciorul boului".

            Interesele micii lor expeditii culturale îi purta însa înapoi catre oras. Dupa câteva minute au aflat Crucea Dreptatii. La margini de poiana, printre zade si pini, un chiosc de lemn cu acoperis si zabrele vopsite rosu-galben-albastru, adaposteste micul monument, oferind scena zugravita a "înaltarii la cer". Sub cruce sta pitita o piesa metalica masiva, cam de o palma si jumatate lungime, asemenea vechilor tevi de tun. Ce sa fie? Enigma nu putea fi dezlegata, caci nimeni nu era prin apropiere. Trebuia cât mai curând sa-i faca o vizita lui Coaste-Grase!

            Un prea lung popas la soare a scurtat traseul excursiei. Observând pe drum ca Radu merge tot singur, fetita l-a prins grijulie de mâna si nu i-a mai dat drumul pâna acasa, împuindu-i capul cu întâmplari de la scoala... cu profa de mate... cu Pitica, profa de geogra...

            În fata intrarii, Radu s-a prefacut ca-i saruta mânuta, spunându-i ceremonios:

            - Kezit ciocolum! - , gest la care, sireata, i-a replicat pe loc:

            -Nu mie sa-mi spui!... spune-i dumneaei!... dar sa fie complet, uite-asa: "kezit ciocolum, saiat gondolum!" Intrigata, Lia ameninta:

            - Imediat o întreb pe tanti Katc ce înseamna.

            - O, mama mia! mai bine întreaba-1 pe nenea Radu! întorcându-sc grabita spre el, îi sopteste la ureche:

            - Îti pup mâna, dar ma gândesc la gura!... asa sa spui!

            Proiectata vizita pe strada Axente Sever s-a consumat în urmatoarea saptamâna. Momentul nu era prea inspirat ales, fiind Vinerea Mare.

            Placinta cu pancol[17] raspândea în odai mirosul sau îmbietor, dar Linta nu a încercat sa pacatuiasca, nici macar cu o feliuta. În schimb, Coaste-Grase, dupa ce s-a lamurit asupra misterioasei piese ascunsa la Crucea Dreptatii, i-a recompensat cu amintiri:

            - Draga coconita, ce ai vazut dumneata este o cheusoara. Când eram tânar, la Crucea Musicoiului se împusca, în prima zi de Pasti... asa vesteau junii ca a înviat Domnul. Îl aveam atunci pe mesterul Gali, poreclit Nap... el aducea cheusoare, biserica ne aproviziona cu exploziv... noi pregateam câte o gropita, în care le asezam cu gurile în sus. Fiecare cheusoara are o tâta, ca o umflatura cu gaura pentru fitil. Bagam fitilul crestat la capat, puneam praf de pusca, îndesam hârtie, peste ea pietris... iar hârtie si iar pietris, pâna se umplea teava. Când eram gata scoteam catranitele... azi le spunem chibrituri... aprindeam fitilurile si fugeam la adapost. Bubuia, din Gorita pâna în Coasta Prundului!... acu te-ar baga la puscarie!

            De parca ar fi fost întelesi, "a lu Gât-Strâmb" si-a facut aparitia pe usa, clatinându-se un pic. Gazda s-a adresat îndata nepoatei, care sta cuminte într-un colt:

            -Tu, baiata! scoate filigenele[18] din parseichi[19]!... apoi, catre Gât-Strâmb:

            - Ce bei? rozol sau spârla?[20]

            - Nu mai beau, ca m-am facut pleazna!... m-a tinut Ţica nemâncat. Aflând ce tocmai se discuta, noul venit s-a asociat bucuros:

            - Sa fi vazut, domnisoara, cum era a doua zi de Pasti!... noi, junii tineri, ne adunam acasa la vataf, ne împarteam în cete si plecam cu stropitul pe la fetele de maritat. Aveam lautari, cu viori, clarinete, cobze, tobe... Fetele ne dadeau oua rosii, câte un pahar de vin, flori... spentaru[21] se umplea de flori prinse cu ace! Daca cineva încerca sa nu ne primeasca, era vai de urechile lui!... strigam toti: Vine junii, latra câinii... ai, n-ai, trebuie sa le dai!... Dupa ce terminam stropitul, ne întâlneam în gradina lui Ţiman, împarteam ce am adunat si iar coboram în Prund, unde jucam hora pâna târziu... Acu auzim ca iar o sa facem serbare, cu casa de cultura... da noi nu mai defilam de când aia a cerut sa iesim cu steaguri rosii!

            Astfel se depanau amintiri, din regretatele vremuri bune. Seara, la despartirea în fata pensiunii, Lia s-a purtat mai tandra ca pâna atunci.

            - Eu plec pentru trei zile la Bucuresti. Ce ai sa faci în acest timp?

            - Uzina cheama oamenii duminica doar la prelucrare. Eu merg la înviere, iar a doua zi plec în Bucegi... poate ramân si luni, daca seful atelierului va fi de acord... Am sa ma gândesc la tine!

            - si eu, RaduculeL. Sa nu ma crezi indiferenta! nu plec la Bucuresti doar sa-l vad pe tata... ma sfatuiesc cu el... Eu sunt asa, ca daca fac un lucru serios, reflectez bine. Ori nu-l încep, ori merg pâna la capat... cred ca m-ai înteles!... acum sa ne spunem cu anticipatie "Cristos a înviat!"

            ... care abia s-a auzit, înabusit de prima lor îmbratisare.

            Când Radu s-a trezit din somnul prea scurt, avea înca vie în fata ochilor imaginea emotionanta a multimii cu lumânari aprinse, adunata în curtea bisericii Sfântul Nicolae. Abia dezmeticit, arunca privirea pe fereastra... cerul este senin! Putea sa prinda personalul de ora opt pentru valea Prahovei, astfel ca a pregatit ranita fara zabava, îndesând în ea si cele necesare unui bivuac. stiind cabanele aglomerate, intentiona sa nu urce direct la vârful Omul, ci sa ramâna peste noapte sub cerul liber, undeva la marginea padurii.

            Poreclit între prieteni "transalpinul", trenul a pornit pe jumatate gol. Nici un cunoscut! Asezat comod lânga fereastra, din gura vaii Timisului a zarit decorul departat al Bucegilor. Vaile si culmile erau albite, însa el nu avea înca pregatirea pentru a le înfrunta cu schiurile.

            La ora noua orasul Busteni arata sarbatoreste. Trotuarele arterei principale devenisera promenada, pe usa cofetariei abia se intra, turistii asaltau Caminul Alpin... dar dincolo de ultimele case, îndata ce a început urcusul prin padurea Munticel, Radu s-a simtit înconjurat doar de linistea si vraja naturii. Pasii rascoleau frunzisul uscat, întocmai ca în noaptea de toamna târzie când coborâse cu Lia din Valea Alba. Fata era acum departe, iar pe el îl astepta o noapte si înca o zi de singuratate... motive pentru a dramatiza? Dimpotriva! Avea certitudinea unui viitor fericit... cu câta placere îsi vor povesti reciproc aceste zile... ce bine se întelegeau!

            Urca voiniceste, asociind situatii si dialoguri amuzante, în acea constanta activitate a imaginatiei care îl ajuta frecvent sa se dispenseze de însotitori. Marcajul "triunghi rosu" îl conducea totusi fara gres prin locurile înca necunoscute. Din abruptul dezvaluit printre coroanele fagilor abia înverziti, nu recunoscuse decât piramida trunchiata a Caraimanului. Peste o ora traversa grabit Poiana Costilei, paradis de ghiocei si brânduse. Mâine, va culege la coborâre un buchet, caci florile au mai mult pret daca le poti oferi cuiva drag!

            Când marcajul reintra în padure, la primul stâlp indicator omul se abate catre stânga. Urme vechi de pasi adânciti în zapada conduc prin poienitele vaii Cerbului, apoi drumul scapa de sub molizi, traverseaza firul sec al acesteia si iarasi iese la soare. Putina gheata mai întrerupe ici-colo cararea, astfel ca singuraticul urca linistit, urmarind pe versantul opus defilarea povârnisurilor stâncoase. Lumea alpina se desluseste foarte sus. Din ea apare un tanc sfâsiat de trei hornuri negre. Radu nu stie ca se numeste Coltul Malinului, dar promite sa ajunga într-o zi pe vârful lui. Deocamdata problema arzatoare este: unde va înnopta? Prevazator, încarca pe ranita un brat de vreascuri, tocmai la timp, caci poteca iese din padure si dispare brusc sub zapada. De aici mai departe iarna se arata înca stapâna pe valea Cerbului, între povârnisurile ierboase ale muntelui Morarul si sumbrele prapastii ale Costilei, cu scocuri înghetate vertiginoase, sub care zac resturile avalanselor.

            Se simte miezul zilei. Soarele razbate peste marginea platoului, îmblânzind racoarea. Drumetul cauta un petic uscat de iarba, leapada ranita si pioletul. La câtiva metri distanta brândusele asalteaza mustul zapezii de primavara. Pe marginea ei se pierd urme vechi de schiuri, de bocanci... dar si urme proaspete!... cel care a trecut purta numar mare la picior... cu gheare lungi!... Radu cerceteaza nelinistit împrejurimile. Nu prea departe în urma, pe jumatate ascunsa între tufe, o matahala îmblanita supravegheaza cararea!...

            - Ce-i de facut?... Îndarat nu pot fugi, la urcus ma ajunge... de ce m-a lasat sa trec pe sub el?... poate pentru ca l-am speriat! - ... Încearca singura metoda pasnica, începând sa vorbeasca domol tot ce-i trecea prin minte...

            - Mai, Ursache, baiat de treaba!... suntem prieteni!... - Monologul este stupid, însa da rezultat. Dihania se clatina nehotarâta, scurma un pic pamântul, întoarce fundul dolofan si se departeaza de-a coasta.

            -Va crede Lia povestea asta? - gândeste omul uluit... Acum, desi vecinu-i cumsecade, este mai sanatos sa plec! - Stapânindu-si graba, continua fagasul calcat în zapada. Acesta coboara în tavelgul bolovanos, ocoleste pe celalalt versant, apoi revine lânga fir, unde bolboroseste o suvita de apa tulbure, ultima din care mai poate face o rezerva pâna a doua zi.

            Urmele se despart. Cele de schiuri s-au strecurat de sus chiar pe vale, printre busteni si saritori. Cele de picior strabat prin padure culoarul stâncos întortocheat, denumit "Numaratoarea oilor", deseori strâmt ca strunga unei stâne. Labirintul raspunde la "Piatra pârlita", un bloc aratând trecatorului bolta afumata de nenumaratele focuri ciobanesti. Locul ar fi bun pentru bivuac, dar înca este prea devreme si... prea aproape de "vecinu"! Radu depaseste gura vaii Priponului, urca peste barajul de pamânt si bolovanii pravaliti din muntele Morarul, apoi face popas pe urmatoarea terasa, la confluenta vaii Cerbului cu valea Caldarile.

            Câteva chiuituri tulbura tacerea. Este ora când schiorii adunati la vârful Omul încep sa coboare spre Busteni. Puncte negre apar serpuind pe suprafata galbuie... mai aproape... apoi grupul galagios se opreste, asteptând codasii. Radu gândeste admirativ:

            - Pe lânga ei sunt ca un melc... dar anul viitor trebuie sa pot! - Grupul nu-i acorda atentie, disparând în alunecare spre afundul strâmtorii cu bolovani.

            S-a stins si ultimul ecou, doar apa care siroieste peste înaltul câtorva pereti da viata singuratatii. Soarele s-a ascuns în spatele muntelui Obârsia. Iscodind împrejurimile, Radu zareste o grota pitita între jnepeni. Urca la ea... pare adapostul ideal: o mica bolta stâncoasa, cu iarba uscata la intrare, iar în fundul îngust ascunzând turturi buni pentru topit. Scoate lucrurile din ranita, pregateste focul, apoi asteapta satisfacut.

            întunericul se lasa târziu dupa ora opt, caci luna dilueaza umbrele pe oglinda zapezii înghetate, iar puzderia stelelor ajuta împotriva noptii. Un ceai fierbinte a dres cina frugala. Putinul jar îsi da sufletul. Înfasurat în patura, sub capatâi cu ranita goala asternuta peste bocanci, Radu motaie, planuind confuz...  data viitoare vine si Lia... ne trebuie saci de dormit... un primus mic... Deschide ochii, convins ca se face ziua, dar ceasul-bratara abia arata orele unsprezece! îl încearca frigul. Agita bratele pâna se dezmorteste, frictioneaza genunchii si atipeste mai departe. Vântul nu adie, valea se scalda în lumina difuza, o vulpe latra undeva spre padure, caderi departate de pietre sparg rareori tacerea... asemenea unui narcotic, somnul aluneca pe fondul romantic! Omul se trezeste iar, dârdâind de-a binelea. Nu mai poate dormi. Cu ultimele vreascuri face foc si fierbe ceaiul.

            - Formidabila noapte! Mâine seara am sa-i povestesc!

            Este gata de drum când, peste valea Prahovei, rasaritul înroseste culmea lantului Gârbova. Acum pasii nu se mai afunda. Tânarul urca zapada întarita ritmic si usor, tintind stâlpul indicator ce se profileaza pe buza ultimei caldari. Dupa doua ore poposeste lânga el.

            Obisnuit cu ambianta familiara a Postavarului, pentru prima data contempla asprimea lumii alpine înzapezite, iar contactul cu ea îl impresioneaza. Fundul vaii Cerbului apare înconjurat de repezisuri amenintatoare. Prin stânga îi da ocol spinarea lata a vârfului Cetatea Obârsiei, cu peretele însirat pe sub brâul "La Ceardac". Sus în dreapta cresc spre cer zidirile calcaroase ale culmii prelungite catre Omul. Între acestea se arcuieste o sa, din marginea careia înainteaza peste gol cornise enorme, gata sa se pravaleasca în culoarele scrijelite de avalanse.

            Necunoscând adevarata scara a muntilor lumii, micul circ glaciar îi pare urias. Poteca de vara a disparut mult în dreapta, la primul stâlp încovoiat sub presiunea zapezii. Deasupra, fete dure alterneaza cu umeri ierbosi. Radu le urca direct, pâna ce panta se domoleste sub vârful Bucura. Surprinse, câteva capre negre alearga spre creasta Morarului, privesc înapoi la intrus, apoi ramân sa pasca linistite.

            Dintr-o data colosalul capata dimensiuni mai pe întelegerea omului încurajat de inocentele prezente. Simte ca poate evita la rându-i amenintarile mediului aparent ostil. Netezimea imaculata a vârfului Bucura nu mai este vertiginoasa, iar Fata înalta pare acum o pârtie cu serpuiri de schiuri. Punctul de unde curg urmele indica cea mai ridicata cota a Bucegilor. Urca spre ea în linie aproape dreapta, nerabdator sa ajunga acolo unde un vechi turist si scriitor afirma ca se afla: "OMUL, strajer la rascrucile rabdarii".

            Dezamagire! Vadit neglijata, învechita cabana arata oaspetilor usa, prin groapa adânc sapata în zapada, învitându-i sa treaca pragul sufrageriei umede. Cu toata bunavointa batrânului îngrijitor, izul de saracie si gustul coclit al ceaiului îndeamna tânarul sa revina la soare, lânga marele bloc de gresie. Dar locul, care ar trebui sa fie pentru odihna, este infestat cu cioburi, tinichele si hârtii lasate de admiratorii naturii. Nici stânca vârfului nu a scapat atentiilor... iscalita, vopsita, cioplita... purtând placute fixate în cinstea cutarui eveniment epocal. Pacanitul motorului de la statia meteo, scânduri si butoaie depozitate în jur, întregesc decorul deloc fermecator. Radu decide sa plece. Cabanierul l-a informat ca ieri au urcat dinspre Bran câtiva alpinisti. Urmele lor se zaresc pâna departe, pe creasta care ocoleste fundul vaii Gaura.

            Dupa numai un sfert de ora drumetul uita impresiile neplacute. Muntele a redevenit curat, grandios, tonifiant. Fagasul trasat în ajun tine culmea, trecând pe deasupra hornurilor vaii Malaiesti, urcând la platoul vârfului Scara, lasându-se usor spre Podul Spintecaturii... peisajul depaseste asteptarile tânarului! O traversare îi descopera circul stâncos al Ciubotei, atragator pentru oricare pasionat de ascensiuni hibernale.

            Traseul continua cu noi surprize, coborând caldarile alpine. La amiaza Radu marsaluieste pe soseaua forestiera din valea Poarta, iar la ora doua prinde cursa muncitoreasca spre gara Tohan. Fericita lui escapada a strâns multe amintiri pentru Ea!

            Marti, a treia zi de Pasti, forja îl acapareaza dupa terminarea celor opt ore, solicitându-1 sa ramâna în plus pentru a recupera o parte din învoire. În acest timp destinul profita, pregatindu-i o lovitura care putea fi evitata prin ceva mai multa franchete. Nevazutul mecanism lucreaza cu derutanta simplitate!

            Iata femeia ce tocmai urca strada Axente Sever, calcând stângace pe tocurile prea înalte. Este voinica si dupa costum pare fagarasanca. Se opreste dezorientata la fiecare casa, cauta numarul, apoi îsi verifica biletul mototolit în palma. A gasit în sfârsit ce dorea! Bate la poarta, dar nu apare nimeni. Intra sfioasa în curte, urca treptele celor trei terase minuscule si iarasi bate. Linta iese în usa cu ochii cârpiti de somnul dupa-amiezii.

            - Pe cine cauti?

            - Aici sta domnul inginer Radu? .

            - Nu-i acasa... la serviciu. -Nu-i bai!... pot s-astept la poarta.

            - Hai înauntru!

            Tincuta intra, sub privirile cercetatoare ale batrânei. -Ai treaba cu el?... ceva de rau?

            -Am!... sa ma ajute... ca ne cunoastem bine... da n-a mai dat de mult pe la mine!

            - Hm! asa zici... cam de câte luni?

            Tincuta numara pe degete: noiembrie, decembrie, ianuarie...

            - Sa tot fie sase luni... acu îs tare necajita!

            Gazda o examineaza banuitoare, dar nu are ce vedea, ca fustele femeii sunt tare înfoiate. Încearca sa o descoasa.

            - Mie poti sa-mi spui... ca între femei... ca ne tinem gura!

            - Ba! îl astept! Numa cu el vorbesc.

            Lacrimile îi podidesc obrazul obosit, însa ea tace încapatânata. . -Atunci, du-te sus în camera si plângi cât poftesti.

            - Oi mere, da nu plâng!

            Femeia îsi strânge mai tare parul sub tulpan si urca treptele micului etaj. Asteptarea se prelungeste peste masura.

            Când Radu coboara nervos din autobuzul oprit în dreptul Bisericii Negre, batrânul orologiu a trecut de cinci si jumatate! La ora asta trebuia sa fie la biblioteca... ce va spune Lia? Grabeste pasul, aproape alearga... urca gâfâind treptele curtii... doar sa-si schimbe costumul de lucru!... Auzind zgomot, Linta îl întâmpina îngrijorata, cu degetul pe buze:

            - Ssst! nu mergeti sus!... mai bine plecati la domnisoara, ca va asteapta!

            - Ma schimb si fug!

            -Va spun, nu urcati! a venit cineva... o femeie... vai de pacatele noastre! nu gaseati alta la noi în Schei?... acu v-ati încurcat!... las' ca-i dau eu papucii, ca n-oi sta cu brânca-n[22] gura!

            Radu presimte o nenorocire, dar nu are lasitatea sa plece. Urca îngrijorat si deschide usa camerei. Rezemata de masa, femeia sta nemiscata, cu fata în palme. O trezeste binisor.

            - Tincuto!... tu aici?

            Ea îngaima, abia dezmeticita:

            - Nu mai pot, domnii Radu!... de ieri alerg!... am dormit în gara si mi-s tare obosita!

            - Ce necaz?... hai, spune-mi!

            - Mare bai, domnu Radu!... a venit barbatu meu de sarbatori... credeam ca ramâne, da iar a baut... p'orma a luat niste lucruri si s-o dus... are pe alta, unde lucreaza... eu nici cartofii n-am pus!... nu mai pot!

            - Pentru asta ai venit la Brasov? - respira usurat -... cum m-ai gasit, ca nu ti-am dat adresa?

            - Un vecin m-a învatat... dupa numaru de la motocicleta... am întrebat la militie... ca ai pierdut niste bani si trebuie sa ti-i dau!

            - Esti isteata... dar nu vad cum sa te ajut!

            - Sa mergeti dumneavoastra la fabrica... la Ancora, sau cum îi zice... sa vorbiti cu directoru de-acolo... sa mi-1 trimita acasa, macar pâna termina lucru la câmp... si sa-mi dea niste bani.

            Mica drama continua. Pe scena intra urmatorul personaj, caci Lia si-a pierdut rabdarea asteptând. Încuie fisierele, închide usa bibliotecii, coboara nelinistita scarile monumentale...

            -Nu s-a înapoiat din Bucegi? s-o fi întâmplat ceva? - ... Scurteaza drumul pe "Dupa ziduri", desi a evitat mereu aceasta trecere dosnica... da coltul spitalului... se framânta pentru fiecare minut... În sfârsit urca cele trei terase ale curtii. Piticii sunt parca si ei îngrijorati. Linta pazeste la usa, cu "gimbirul"[23] tras pâna la ochi.

            - Domnisoara, nu-i nimeni acasa!

            - Ce face Radu? este sanatos?

            - Are treaba la uzina.

            Deceptionata, sta gata sa plece, dar aude murmurul unor discutii... parca se vorbeste în camera de la etaj! O priveste sever pe batrâna.

            - Spune-mi adevarul! s-a accidentat?... merg sus!

            - Nu-i bine domnisoara!... cer iertare ca v-am mintit... eu tin cu el... a venit o femeie de la tara... ca domnu Radu n-a mai dat pe la ea de sase luni... acu are necazuri, saracu... dar tot pe dumneavoastra va iubeste... numa rabdare... o sa iasa bine!

            Lia paleste. Alergase cu drag, sa-l ajute la nevoie... A fost naiva!... aproape i s-a taiat respiratia, tâmplele îi zvâcnesc.

            -Am trecut întâmplator. Sa nu ma mai caute. Buna seara!

            Trasaturile fetei i s-au asprit. Coboara stapânita treptele, dar în strada plânsul se dezlantuie. Trecatorii întorc dupa ea capul compatimitori... Vreo moarte în familie!

            Radu a linistit femeia amarâta, promitându-i ca va face cum i s-a cerut, apoi a dus-o la gara, sa prinda cursa de Sibiu. Pentru vizita la pensiune era prea târziu. O zi pierduta! Mâine va gasi pretextul sa ceara scuze. Acasa, batrânii s-au culcat devreme. El urca tiptil în camaruta, ignorând furtuna dezlantuita.

            În dupa-amiaza urmatoare, nestiutorul trece pragul bibliotecii, ascunzând sub haina prima crenguta de liliac înflorit. Lia tocmai servea un cititor. Când l-a observat si-a ferit privirea. Avea ochii înrositi si parea abatuta. El a asteptat sa puna cartotecile la loc, apoi s-a apropiat soptind:

            - Esti bolnava? ieri am întârziat. -Va rog! ce doriti?

            Radu ramâne surprins de riposta.

            - S-a întâmplat ceva?

            - Tocmai tu nu stii nimic?

            - Ce sa stiu?

            - Am trecut aseara pe la tine... nu ai aflat? El se întuneca, da negativ din cap...

            - Întreaba gazda!... am lasat vorba sa nu mai fiu cautata!

            - Lia!... sa-ti explic... este o neîntelegere... nu-i ce crezi!

            - Nu cred nimic! eu sunt corecta... tu nu ai fost!... carti dau oricui, dar atât!

            Replicile cu voce joasa au fost auzite în sala de lectura, de unde cineva îi priveste peste ochelari, vadit deranjat.

            Tânarul paraseste sala încruntat, cu pumnii strânsi, congestionat la fata. Viitorul s-a înnorat iarasi!

            Dupa multe zile zbuciumate, Radu este pe cale sa-si recâstige echilibrul. La taria nativa a caracterului, s-ar putea crede ca pasiunea muntelui a intervenit cu imperativul de a fi mereu calm si stapân pe situatie. Daca aceasta presupusa înrâurire actioneaza în subconstient, îndemnurile fostei sale prietene la muzica si lectura au dat fara îndoiala rod. Ceea ce a retinut din lunile petrecute împreuna îi umple timpul, iar prin filtrul meditatiilor îi revine obsesiv ecoul versurilor îndragitului Cosbuc:... "nimic nu-i mai de râs ca plânsul în ochii unui luptator!"

            Colegul sau Cristian a întregit aceasta elevata cugetare cu vulgara, dar tot atât de înteleapta maxima: "Dupa tren si dupa femei sa nu alergi!"

            Ţelurile sumarei filozofii de viata înca nu-i sunt clare, dar întelege ca deocamdata cartile si natura i-au ramas adevaratii prieteni.

            Din pacate, dragostea lui statornica pentru micul univers al scheiului, cu datinile si troitele, oamenii si vorba lor mucalita, apropierea padurii si a muntelui... ameninta sa-l pironeasca în neajunsuri, sa-i imobilizeze initiativa pentru o schimbare temeinica. A venit vremea unui adapost numai al sau, în care sa intre nestânjenit, sa poata primi pe cineva fara a suporta priviri iscoditoare si aluzii... Viseaza o camera ca în alte familii, cu fotografii, televizor, biblioteca... cu veioza la capul dormezei, pentru serile când vrea sa citeasca.

            Întreprinderea amâna însa luna de luna garsoniera promisa. Mereu i se aduce cam acelasi argument: ... care stau cu doi-trei copii într-o camera... la dumneata e bine fata de altii!

            Radu era gata sa abandoneze lupta fara sanse, dar batrânul sau maistru i-a deschis ochii: - ... Habar n-ai ce se întâmpla în fabrica!... presedintele a schimbat pâna acum de trei ori locuinta... cutare din comitet a trecut la doua camere, desi este burlac... seful de la salarizare a primit apartament pentru fie-sa, care nu lucreaza la noi... daca esti corect, te calca altii în picioare!... fii mai îndraznet, ia cuvântu la sedinte si trage tare... ajuta la pavoazari... scrie la gazeta de perete... când defilam, du si tu un dascal... - Purtata discret, convorbirea l-a convins pe Radu sa-si calce principiile, mai ales când a descoperit la "judet" un fost coleg de facultate. Cum a facut, cum nu, dar peste câteva zile se afla pe lista de prioritati, iar la începutul lunii iunie a fost înstiintat ca poate lua spatiul în primire.

            S-a prezentat punctual, cu adresa uzinei. Ramificata din Calea Bucuresti, strada soimului este un hibrid urban: pe o parte, gradini si case modeste, cu tiglele acoperisurilor îmbâcsite de praful apropiatei fabrici de ciment; pe latura opusa, blocuri cu patru etaje, din elemente prefabricate. Printr-o fereastra deschisa la parter, administratorul înregistreaza viitorii chiriasi. În mâna cu repartitia si cheia, proaspatul locatar urca la etajul doi. Deschide usa, examineaza interiorul gol... bucuria lasa loc grijilor... Doamne, multe mai sunt de facut!... zugraveala, aragaz, lampi, sofa, masa... oare câti bani pot împrumuta de la Ce-A-Re?

            Aproape trei saptamâni este ocupat în fiecare dupa-amiaza. Vopseste, curata, cara mobila, monteaza lampi si sonerie... desi s-a îndatorat pâna-n gât, ar trebui sa fie multumit ca are în sfârsit "casa", dar fericirea lui ramâne întunecata. Daca ar fi împartasit-o cu Lia!

             Amâna câteva zile mutarea definitiva, pierzând multe ore pe traseul dintre

            biblioteca centrala si strada Cerbului. În cele din urma cineva îi sare de gât... -Nene Radule! Raducule !. mi-a fost dor de tine!

            - si mie! totusi nu numai pentru tine am trecut pe aici!

            - Înteleg! dar sa stii ca tanti Lia nu mai locuieste la noi... a venit tatal ei din Bucuresti si s-au mutat amândoi undeva în oras... nu stiu adresa!... a promis ca ma duce într-o zi la ea... acum nu mai lucreaza unde stii... preda engleza la universitatea populara... Eu am fost tare necajita, ca bunicu a murit!... era bine sa fii tu acum bunicu meu! mai tii minte când ne plimbam toti trei si ne luam de mâna?

            Fara sa-si dea seama, tot sporovaind au ajuns tocmai sub Tâmpa, lânga terenul de tenis. Trebuiau sa se desparta, însa Ildiko s-a razgândit brusc si i-a spus sa astepte. A revenit peste zece minute alergând, în mâna cu o fotografie mica: ea si Lia.

            - Ţi-o împrumut!... dar sa stii ca nu-i pisica, nu vine singura înapoi! sa mi-o aduci chiar tu... Ciao!

            Radu a plecat spre casa bine dispus, încredintat ca fetita va descurca itele mai bine ca el. Avea în ea un prieten si pentru prima oara s-a întrebat de ce se întelege mai degraba cu copiii, decât cu barbatii de seama lui.

            Se gândea cu placere la liota piticilor care se zbenguiau de dimineata pâna seara în preajma blocurilor... mici si mai rasariti, îl întâmpinau la scara cu "saru-mâna"... pentru ca îndata, smecheri si galagiosi, sa-i asalteze motocicleta. Câteva timbre postale, bomboane, scurte plimbari în atas... aplanau micile lor interese, consolidând totodata obligatia colectiva de a-i lasa în pace cauciucurile, ale caror ventile se pricepeau sa le subtilizeze cu deosebita îndemânare.

            A urcat treptele vechii locuinte. Gazdele îl asteptau. Dupa încheierea socotelilor acestea l-au invitat la masa, cinstind ultima seara împreuna. A doua zi Radu si-a luat ramas-bun. Spre jena lui, din doua drumuri a reusit sa care la motocicleta tot ce poseda... adica doua valize si ranita cu echipament. O burnita scurta l-a luat prin surprindere, de parca evenimentul mutarii trebuia udat.

            Mare harmalaie în fata blocului!... pustimea se joaca "de-a v-ati ascunselea". strengarii fug care-ncotro pe dupa colturi, în vreme ce unul mijeste cu fata în palme, numarând: ...o suta, doua sute, trei sute... cine nu e gata, îl iau cu lopata!... noua sute, gata!...

            Câte unul o zbugheste spre locul de mijit, unde trebuie sa scuipe, dar este vazut... pui, pui, Vasi!... pui, pui, Adi!... Încep conflictele. ...te-am puipuitL. ba te-am scuipat!... Ceilalti striga în cor:

            - Nelu mijeste! Ai spart oalele si-ai mâncat sarmalele!

            - N-am spart, ba, nici o oala!... nu mijesc si gata!

            Mânios pe opinia publica, nedreptatitul observa motocicleta oprita în dreptul scarii, iar pe Radu stergând valizele cu o cârpa. Se îndreapta catre el, ochindu-1 cu pistolul de lemn:

            - Banii, viata sau mustata!... ce faci nene?

            - sterg lucrurile, ca mi le-a udat ploaia.

            -Vrei sa-ti spun?... când ploua cu soare, dracu îsi bate nevasta!... sa te ajut!

            Radu apuca valizele, iar Nelutu se chinuie serviabil sa ia în spate ranita, pe care o duce încapatânat pâna la etaj, primind ca rasplata un plic filatelic. Noul locatar îsi noteaza ca va trebui de acum sa treaca foarte des pe la tutungerie pentru asemenea plocoane. Mirosul zugravelii proaspete îl obliga sa deschida fereastra. Din strada urca vacarmul înnoit. Copiii s-au adunat iarasi, cineva îi numara, batând pe fiecare la rând cu palma: an-tan-ti-ri-mo-go-dan... cara-cara-si... prin-ci-pa-la-mo-rin-go... Nelutu o zbugheste pe scara, sarind câte doua trepte. Ramas singur, Radu împinge valizele într-un colt, caci dulapul înca lipseste, apoi se întinde pe pat, privind peretii goi...

            - De-acu am timp sa-mi aranjez camera cum doresc. Mâine reiau antrenamentele.

            Dupa aproape doi ani traiti în Schei, se temuse ca mutarea îi va strica rosturile. Acum însa constata ca fereastra garsonierei, îndreptata spre sud, ofera perspective mai cuprinzatoare: o parte din Dealul Melcilor, Tâmpa, culmile Postavarului si Piatra Mare, cu versantul sau nordic brazdat de vâlcele neumblate. Pentru antrenamentele obisnuite a descoperit posibilitatea de a se apropia cu motocicleta, pe lânga fabrica de ciment, pâna în valea Cetatii, de unde urcusul pe Tâmpa este mai scurt.

            Cunoscutii l-au primit la stânci ca si cum nu ar fi stiut nimic despre cele întâmplate. Radu avea totusi impresia ca este compatimit, determinându-1 sa revina la exercitiile solitare de catarare.

            Copiii din vecini au remarcat curând repetatele sale plecari cu frânghia în ranita. Unii insistau sa-l însoteasca, dar el îi refuza, de teama unor inevitabile pozne. În schimb a oferit o plimbare mai lunga, acceptându-1 pe Nelutu si înca doi tovarasi de joaca.

            I-a înghesuit în atas. Pentru a iesi din spatele unui camion stationat lânga trotuar, masivul saharian a trebuit sa faca în marsarier câtiva metri, uimind pe micii pasageri.

            - Uitati!... motocicleta da cu curu!

            - Urât cuvânt! - se supara Radu -... nici motocicleta si nici noi nu avem asa ceva.

            - Ba io am!

            - si io... si io!... sar ceilalti doi. La viraje se mira împreuna:

            - Baaa... ce viteza baga nenea!

            Distractia continua, desi copiii erau cu ochii în patru, gata sa se acopere cu prelata la aparitia vreunui "curcan", care l-ar fi amendat pe nenea. Au trecut de gara Triaj, urmând câtiva kilometri soseaua spre comuna Harman. Pe câmpul proaspat secerat ciuguleste o barza.

            - Ce face barza acolo?

            - Cauta râme... Îi trebuie puteri...

            - Aha... sa faca si ea copii... ca cine ne aduce?

            Excursia a durat cât sa nu-i îngrijoreze pe parinti; însa destul ca prieteniile fa se lege. Din acea zi nu a existat pe strada soimului vehicul mai strasnic pazit!

            Radu îsi petrecea majoritatea dupa-amiezelor pe dealul Tâmpa, îndemânarea si forta lui începeau sa fie remarcate, datorita ascensiunilor saptamânale. Dupa ce domnul Respectiv i-a împrumutat câteva numere vechi din Buletinul fostului Club Alpin Român, pasionatul catarator a hotarât sa cunoasca sistematic trasee deschise în abruptul Bucegilor cu aproape trei decenii în urma. Perseverent, pornea duminica în zori spre Busteni unde lasa motocicleta, apoi grabea urcusul prin padure, decis sa termine pe lumina oricare drum din cele alese. Însotitorul sau, racolat întâmplator la antrenamente, se straduia sa tina pasul în urma lui, asteptând momentul legarii în coarda, care ar trebui sa aiba si semnificatia unei aliante prietenesti. Pentru Radu alcatuirea echipei parea ca este doar o uniune de interese, cu scopul efectuarii în siguranta a escaladei. Drumuri aeriene, ca traseul central din peretele Vaii Albe, creasta Picatura, Furcile din peretele Galbinele... Îl faceau tot mai cunoscut în cercurile oamenilor de munte si multi s-ar fi atasat de el. Barbatii pareau însa grupati în opinia acestuia la doua extreme: cei "blegi" cu care nu voia sa aiba de-a face si cei "adevarati", cu care nu putuse lega amicitii, deoarece lipsea maleabilitatea necesara pentru a se îngadui reciproc.

            Din fericire, voita lui izolare nu putea fi cultivata si acasa, caci noua locuinta nu era o oaza a linistii. La fiecare palier existau câte doua garsoniere si trei apartamente, iar fiecare chirias avea macar un copil. Majoritatea colocatarilor munceau în schimburi, preocupati de nevoile lor, dar nu pregetau sa ajute la amenajarea spatiilor verzi, sa execute micile reparatii solicitate de administrator, ba chiar se zvonea ca unul, mai cu "pile", aranjase ca blocul sa fie racordat la reteaua telefonica.

            Se vede ca lucrarea a coincis cu ziua când Radu a coborât la subsol, dornic sa-si înjghebeze o boxa pentru scule si piese de motocicleta. Înainte ca ochii sa se obisnuiasca la întuneric, dintr-un colt i-a atras o convorbire putin obisnuita:

            -Alo, Luluta!... sa ne buclam... cauta!... asa, deci asta-i paisprezece? unu cu patru?... baga-ma si leaga... perechea, Luluta!... hai, cauta!... asta-i treijdoi... trei cu doi... leaga, FaneleL. acu merg sa verific sus.

            Cineva trece prin bezna, urca scara, apoi revine dupa câteva minute, furios:

            - Cum pamânt la treispe?... nu mai paftali, Fanele, sa vedem unde-i vrajeala!

            Radu asculta atent vocea, care îi pare tot mai cunoscuta.

            - O fi de la cealalta jonctiune, ca ciubucaru ala... stim noi cum lucreaza!... om d-a sasea!... da i-o spun diseara - Nu mai merge, vere!

            ...Asta-i vocea lui Ciprian! Radu înainteaza bâjbâind, pâna gaseste coltul luminat cu o lampa de carbid. Pe jos zac împrastiate scule, sârme, scursuri de cositor topit. Un lucrator a desfacut mufa cablului telefonic si cauta sa împerecheze firele, folosind o fâsie de piele cu gauri numerotate. Ciprian vorbeste în casca, ascultând comunicarea centralei. Prietenii s-au regasit. Urmeaza îmbratisari, cu inevitabilul repros:

            - Frumos era sa ma fi înstiintat. Am lasat la fosta gazda noua mea adresa. Nici pe la uzina nu ai trecut!

            - Zau ca m-am luat cu lucrul... Îmi trebuiau bani!... aici pica binisor, ca telefoanele se aproba greu... Îmi fac viitorul! Nu?

            - Desigur!... dupa ce termini bransamentul, urca la mine.

            Peste doua ore discutia a fost reluata, printre altele si despre munte, însa avea ceva stânjenitor... poate ca Ciprian arata vizibil dezamagit ca nu apar niscai paharele... poate pentru ca revenea prea des la micile lui învârteli... pâna s-a ivit alt subiect:

            - Afla ca mi-am gasit prieteni în zona.

            - De unde pâna unde?... doar locuiesti în Schei, nu aici.

            - Eu nu, dar sta Luluta... cam trec pe la ea... stii cu cine m-am vazut?... ti-amintesti de cei doi pe care i-am coborât din Piatra Craiului, atunci, pe ploaie?... cartieru-i plin de sârme!

            - Nu cunosc expresia!

            - E veche!... de când au început fratii sa fuga de saracie si sa caute lucru în fabrici... calatoreau pe acoperisurile vagoanelor... când trecea trenul pe sub un pod sau cablu, careva atent striga "sârmaaa", ca toti sa-si fereasca la timp capetele... n-ai stiut?... asa se zice ca le-a ramas numele! cartierul este acum botezat "Moldova Noua"... cei doi locuiesc prin apropiere. Cam tari în pumni, însa baieti buni. Merg si ei pe munte, cu asociatia de la Steagu...

            Se facuse târziu, discutia lor schiopata. Sincerul si entuziastul Ciprian parea mult schimbat, nu chiar pe placul lui Radu. Au convenit totusi sa reia excursiile împreuna.

            Un sfârsit de zi pe strada soimului nu are nimic comun cu atmosfera idilica a înserarilor din Schei. Prin preajma blocurilor galagia este apriga, sustinuta de formule nu tocmai "urbane" si de strigaturi nascocite: ...a spart geamu, mâta cu Ciocanu... s-a'ntâmplat un accident, joaca mâta pe ciment...

            Radu verifica ceva la saharian, pentru a fi sigur ca mâine dimineata nu va avea probleme. Strada este îngusta, zarva asurzitoare, iar la acestea se adauga praful ridicat de o caruta în trecere. Prin spatele ei urca din mers Nelutu, cu mingea în brate... dupa el se agata Vasi, Iancu, Adi... apoi sar toti jos iepureste când vizitiul se întoarce la ei cu biciul. Peste câteva minute copiii observa ceva si striga:

            - Un' ti-e mingea, Nelule? fugi dupa caruta!

            - Nu fug, ba!... mai el p-aci!... nu sa pune cu mine! îi iau mingea si-i dau trei pumni, uite-asa... ca Sfântu de la tevilizor... da Iu tata sa nu-i spuneti, ca va fac praf!

            Deceptionat, pustiul cauta alta ocupatie. Lipsind ideile, se îndreapta spre Radu:

            - Ţi-ai stricat motocicleta?

            - Se strica singura, ca-i batrâna.

            - Ba ai stricat-o tu, ca nu conduci bine... tata stie sa conduca un I-me-se!

            - Faci pe desteptul cu mine?

            - Chiar sunt!... si tata zice ca sunt gogoman!

            - Asta nu înseamna destept.

            - Ba da... stiu io ce stiu!

            - Ce stii?

            - Heheee... sa te întreb ceva?

            - Daca vrei sa-mi tii de urât...

            - Ia spune... unde a sapat Napoleon prima fântâna?

            - Cred ca la el în curte. -Nu stii! te dai batut?

            -Ma dau.

            - În pamânt!... aoleu, habar n-ai!... da stii câte oua face o gaina pa luna?

            - Poate vreo douazeci...

            - Pa luna nu ezista gaini!... numa cosmonauti... hahaaa... te-am batut!... mai stiu una, da trebuie sa plec!

            Vizibil încurcat, Nelutu se foieste ba pe un picior, ba pe altul, ca si cum l-ar furnica ceva, apoi o rupe la fuga, disparând dupa coltul blocului. Revine agale, cu mâinile adânc înfundate în buzunare si un nasture neînchis la pantalonas. Se opreste iar în fata lui Radu.

            - Ce faci, Nelutule? spuneai ca ai treaba.

            - Nu mai am!... daca jucam mingea cu baietii... stii, io când trag la poarta, bag niste goluri...

            - De ce nu mai joci acum?

            - De chichi si trei lei ridichi!

            Urmeaza o lunga tacere. Radu continua sa mestereasca, pâna îsi aude asistentul:

            - Te mai întreb ceva?

            - Iar ma pacalesti?

            - Stai sa ti-o zic!... Într-un palmier era o maimuta si mânca jos portocale. Jos sta Napoleon, da nu mânca portocale, ca nu ajungea la ele... cum sa faca Napoleon?

            - Mai întâi ca palmierii nu dau portocale!

            - Asa-i poanta... ca el vrea portocale... zi!

            - Nu stii!... Îti spun daca-mi dai doi lei. -S-a facut!

            - Napoleon da cu pietre în maimuta si maimuta arunca în el cu portocale. Este?... vezi ca nu te pui cu mine?

            Da sa plece, strângând satisfacut în palma cele doua monezi, dar îsi aminteste ceva si se întoarce din drum:

            -A zis tata si cu mama ca te invita diseara sa manânci cu noi... nu uita!... pa bebi!

            Ochii vrajitoarei sunt întunecati, buzele-i subtiri si rautacioase murmura cuvinte înspaimântatoare, însa domnita cu par balai este pierduta în gânduri. Ea, cea mai mica dintre zânele marii, a îndragit chipul unui print muritor. Pentru a-i câstiga inima, domnita cere bautura care o poate preface în femeie.

            - Îti dau aceasta otrava sa o bei mâine dimineata pe tarm, la rasaritul soarelui. Afla însa ca vei simti dureri aprige sfârtecându-ti trupul si fiecare pas pe tarâm omenesc te va chinui ca mii de ace... iar daca printul nu se va însoti cu tine, atunci vei deveni spuma de mare!

            - Primesc!... sa fiu fericita cu el, macar o zi!

            - Sa stii însa ca cer plata... cer ce ai tu mai frumos... vreau glasul tau... Îl vreau!

            În penumbra camerei o inimioara bate alaturi de domnita care se va desparti peste câteva clipe de surorile sale, de palatul din fundul marii si de tot ce are mai scump. Nelutu traieste povestea lui Andersen cu toata sensibilitatea celor sapte anisori. Ecranul televizorului TEM a devenit poarta de vis. Zâna soarbe otrava, sufera de ti se rupe inima, dar... printul apare, o strânge la piept si-i da o floare!

            În acest moment usa scârtâie usor, cineva întoarce comutatorul si lumina vie face sa clipeasca ochii celor doi telespectatori.

            - Ce complotati amândoi pe întuneric?... buna seara Radule si multumiri pentru timpul pierdut cu baiatul meu. Ne trebuiau unele cumparaturi, ca mâine mergem toata familia în Poiana. Te-ai plictisit?

            - Mami, noi nu ne plictisim... suntem prieteni! -Vad!... desi nu va potriviti.

            - Ba, ma potrivesc... si o sa facem alpinism... sa vezi ce sfoara lunga are!

            - Ţie ti-ar trebui mai întâi schiuri... poate chiar în iarna care vine. Noapte buna, Nelutu, noapte buna, Maria... va multumesc pentru invitatie, dar nu ramân la masa, ca plec mâine în zori... alta data!

            Radu coboara scarile cu haina pe umeri, intra în garsoniera si deschide geamul. Noaptea pare calduta. Dinspre Piatra Mare, cerul se lumineaza o clipa... cum va fi vremea mâine?... un bâzâit de tântar îl grabeste sa închida fereastra...

            - Daca vreau aer curat, trebuie sa montez o plasa... ramâne pentru saptamâna viitoare... la culcare!

            Înca nesatul de somn, Radu a pornit motorul dis-de-dimineata. Ca sa scurteze drumul pâna în Schei, s-a hotarât pentru ruta care ocoleste pe dupa fabrica de ciment, urca în saua dintre Dealul Melcilor si Tâmpa, apoi coboara precipitat pâna în Bastionul Funarilor, pentru a regasi dupa zidurile cetatii promenada numita "aleea Regina Maria".

            A sosit astfel punctual la locul convenit, unde însa Ciprian s-a lasat asteptat aproape un sfert de ora, producând primul motiv de nemultumire din seria celor ce vor umbri bucuriile zilei.

            Se luminase binisor când au coborât caldarâmul prin Poarta Schei, începând traversarea orasului. Strazile dormitau sub apasarea cerului mohorât, tovarasul de excursie zacea în atas cu capul pe ranita si ochii închisi... se anunta un drum plictisitor. Când au intrat pe valea Timisului, vederea Bucegilor coplesiti de nori întarea sentimentul ca ascensiunea ar putea fi ratata înainte de a începe. Trepidatiile atasului l-au trezit pe Ciprian abia când au schimbat la Busteni asfaltul, pentru pavajul neregulat al strazii Valea Cerbului. Pâna la Gura Dihamului sunt înca patru kilometri, paraleli cu abruptul Bucegilor. Desi vremea parea suspecta, norii plutind încet deasupra platoului si soarele ridicat la orizont nu contraziceau optimismul necesar omului pregatit sa asalteze înaltimile.

            Saharianul a ramas parcat la capatul drumului, iar ei au ocolit restaurantul, prinzând poteca marcata "banda rosie" spre cabana Poiana Izvoarelor... cale usoara pe sub faget, dezvaluind ici-colo privelistea mereu mai apropiata a muntelui. Prezenta sa emotioneaza abia când a fost depasita cabana si poteca trece la dreapta printr-un luminis, catre poiana "La Pichetul Rosu". Atunci se ofera ochilor perspectiva alpina a crestei Morarului, despicata în tancuri cu nume ca: Acul Mare, Degetul Rosu, Acul Crucii, Acul de Sus... bizar profilate pe cer, dominând umezeala friguroasa a versantului nordic, alcatuit haotic din vâlcele cu saritori întunecoase, pereti, muchii si praguri.

            Foarte sus pe sub Ace, un Brâneag abia vizibil se strecoara din Valea Adânca pâna la marele umar înierbat al crestei, traversând firele despletite din Râpa Zapezii. Este un tainic drum pentru caprele negre si putinii cunoscatori care stiu sa-i prinda capatul, dupa ce au urcat canionul cu bolovani si saritori al vaii Morarului, apoi s-au avântat în sus si la stânga dupa instinct, pe o coasta repede.

            Se scursesera aproape trei ore de la Gura Diham, când cei doi prieteni au descoperit pâlcul de jnepeni si muchia care mascheaza începutul enigmaticului traseu, apoi înca o ora pâna au strabatut singuratatea abruptului, pentru a iesi pe creasta în soare, la baza uriasului trapez al Acului Mare, unde începe adevarata ascensiune.

            Dominând amenintarea stâncariilor nordice, umarul acului reprezinta calea directa spre culme, iar smocurile de iarba usureaza catararea, astfel ca alpinistii obisnuiesc sa parcurga "la liber" aceasta portiune.

            Ciprian a cerut totusi insistent sa fie legat în coarda, motivându-si dorinta cu reala sa lipsa de antrenament. Radu s-a supus întelegator, dar nu fara a constata în sine ca tovarasul sau difera mult de cel pe care îl cunoscuse cândva. În scurta vreme echipa atingea culmea Acului Mare, continuata printr-o muchie lunga, aproape orizontala si pe alocuri de înspaimântatoare îngustime. Radu a parcurs portiunea pasind calm, cu siguranta echilibristului profesionist, oprindu-se doar când i se parea necesar sa-l asigure pe Ciprian. Acesta îl urma crispat, sovaitor, calarind punctele unde tovarasul sau trecuse în picioare. O sa minuscula a curmat acest terifiant balans între verticale, marcând coborârea catre prima strunga a crestei. Ea foloseste mai întâi posibilitatile naturale, apoi un foarte vechi piton cu inel. Când au recuperat coarda de rapel trecuse ora amiezii, astfel ca si-au îngaduit popasul meritat, îmbucând ceva la repezeala, posaci. Locul era totusi îmbietor, caci strunga lasa catre sud coaste înverzite si brâne, cautate nu numai de ciopoarele caprelor negre, dar si de turmele mioarelor din valea Cerbului.

            Urmatorul obstacol al Morarului este Degetul Rosu, turn masiv, despicat de o crapatura care indica alpinistilor calea sigura pentru atingerea vârfului. Ciprian a schitat însa un gest de refuz.

            - Nu sunt în apele mele!... poate am întârziat cam mult aseara la Luluta...

            - Doar stiai ce ne-am propus astazi!... fa efort!

            -Am facut si pâna aici!... acum mi se pare prea mult... daca tii la mine, sa ocolim Degetul... ne ramân înca doua Ace!

            Au traversat indispusi în urmatoarea strunga, unde - surpriza! - alti doi tineri tocmai se echipau pentru catarare.

            Dupa salutarile amicale s-au asaltat reciproc cu întrebari si au facut cunostinta. Cei doi erau din Câmpina, urcasera dinspre brânele vaii Cerbului si aveau ca tel numai Acul Crucii, deoarece apreciau vremea suspecta. Soarele razbatea printre nori negri, ale caror crestete albe pareau imense conopide, caracteristicile temutilor "cumulonimbus" de furtuna. S-au consultat îngrijorati, cazând de acord ca traversarea Acului Crucii dureaza cel mult o ora, iar evolutia norilor parea sa le acorde acest ragaz. Ar fi pacat sa piarda duminica!

            În momentul când hotarârea comuna era luata, Ciprian a intervenit:

            -Nene Radule, nu vreau sa va încurc. Leaga-te împreuna cu dumnealor!... eu cobor la Busteni si astept În gara... salut!

            Dezolat, fara sa riposteze, Radu a dat din umeri.

            - Faci cum vrei! eu nu te tin, daca tu nu te simti în stare.

            L-a urmarit cu privirea, pâna ce tovarasul sau a disparut dupa stâncariile din valea Cerbului, apoi s-a adresat câmpinenilor:

            - Era obosit... a fost asta-noapte de serviciu... eu plec înainte! sunt antrenat pentru catarare de unul singur. Va astept sus.

            Cunoscatori ai traseului, cei doi i-au indicat începutul, urmarindu-i pe primii metri cum avansa, îngreunat de ranita si coarda legata deasupra. - Se descurca bine tipul! - au remarcat, în vreme ce continuau sa se echipeze.

            Radu traverseaza foarte repede fata stâncoasa, atingând baza unei mici fisuri. La vederea primului piton întelege ca aici începe adevarata catarare, expusa la verticala, însa prea scurta pentru a-i frâna elanul. Prizele, mari si sanatoase, voiau parca sa-l ajute, încredintându-1 ca este mai bine sa te bizui pe propriile puteri, decât pe un tovaras nepregatit. Cu miscari sigure a depasit pasajul care îl separa de creasta subtire, aproape orizontala. A lasat neatinse alte doua pitoane si s-a avântat fara asigurare pe restul turnului, încercând exaltat acea senzatie, asemanatoare cu betia vitezei, când sansa de a domina spatiul anihileaza ratiunea si imaginatia. Ignorând adâncimile din stânga si din dreapta, absorbit de catarare, s-a vazut pe neasteptate sus, lânga o cruce simpla din teava de alama, purtând patina anilor si ciudate stirbituri... mici rani cu margini topite cândva... nu puteau fi decât muscaturile traznetelor! A revenit la primejdioasa realitate. În acel moment satisfactia telului împlinit si minunatia priveliste! nu mai însemnau nimic. A cântarit grav situatia. Baza norilor grei coborâse aproape de nivelul platoului, înghitind piscul muntelui Obârsia. Picaturi razlete punctau suprafata înca uscata a stâncii, iar dinspre vest razbateau duruituri înfundate. Totusi nu aceste obisnuite semnale îl nelinisteau, ci un bâzâit straniu, aproape insesizabil... un zumzet fin ca zborul unei gâze, emanând din metalul crucii. Cu silueta sa zvelta, turnul canaliza catre nor încarcatura electrica a muntelui.

            Stapânit de iminenta pericolului a privit în urma, pe traseu. Cei doi se aflau în fisura, pregatindu-se pentru urmatoarea lungime de coarda. A strigat la ei:

            - Înapoi!... nu veniti sus! este primejdios!... eu cobor repede pe partea cealalta... fiti cu mare atentie!

            Convins ca a fost înteles, Radu a parasit vârful tancului, strecurându-se peste umerii de conglomerat, la adapostul versantului vestic.

            Zece metri mai jos, ascunse sub o buza, a gasit doua pitoane de rapel, batute cam strâmb, ruginite... Însa nu mai era vreme sa le înlocuiasca. A introdus un capat al corzii prin inelul celui mai de încredere, a potrivit egale cele doua jumatati si le-a aruncat în gol, pornind fara ezitare coborârea. Ajuns în fundul strungii a recuperat grabnic frânghia, a facut-o colac, apoi s-a gândit ca urmatoarea problema este un adapost împotriva ploii. Vagi urme de poteca duceau catre Omul, tintind gura unui tunel ce strapunge Acul de Sus. A urcat repede la el.

            Ferit de ploaia dezlantuita cu ropote, dar nu si de curentul rece pompat prin bârlogul sau, Radu astepta resemnat sfârsitul a ceea ce considera o scurta eruptie, convins ca i-a prevenit pe cei doi tocmai la timp. Cu atât mai surprins a fost când, peste pustietatea locului au rasunat iodlere... În vârful Acului Crucii aparuse prima silueta! Oare baietii nu l-au înteles?... nu l-au crezut?... sunt prea curajosi?... cum va fi el apreciat, daca vor termina ascensiunea cu bine, în pofida sfatului sau la prudenta?... va fi considerat fricos?

            Iritat, a preferat sa nu raspunda, urmarind echipa.

            Era limpede ca alpinistii din Câmpina cunosteau perfect traseul. Au coborât direct la pitoane, au instalat cu îndemânare coarda si i-au azvârlit capetele în strunga. Ploaia se întetise, dar ei cântau bine dispusi. Când primul a pornit sa alunece ca un paianjen pe firele întinse, Radu a observat ca baietii practicau metoda perfectionata, cu acel mic "opt" metalic pentru rapel, recomandat de instructorul studentilor. Era cazul sa-si perfectioneze si el ceva asemanator!

            Manevrele pareau ca decurg fara cusur. Primul ajunsese în fundul strungii, venise rândul tovarasului sau. Iata-1, a introdus coarda prin dispozitiv, s-a lasat pe spate... a pornit... aluneca... Însa firele corzii deja îmbibata cu apa se rasucesc mai mult ca de obicei, formând astfel bucle... prietenul aflat jos în strunga nu le observa, ferindu-se de ploaie cu gluga peste ochi... Radu încearca sa-i atraga atentia, dar este prea târziu! O bucla rigida s-a întepenit în "opt" blocând omul pe verticalitatea peretelui, la doar sase metri deasupra bazei.

            În conditii obisnuite, un asemenea incident se rezolva simplu, utilizând o scarita suplimentara de cordelina, fixata rapid pe coarda cu ajutorul nodului special "Prusik". Ghinionistul nu poseda însa asa ceva. El suduie, se agita... dar socurile întepenesc mai zdravan în dispozitiv bucla corzii rasucite. Atunci apeleaza la prietenul sau, care nu-l poate ajuta! Radu intervine, strigând:

            - La trei metri în stânga ta exista un piton. Penduleaza, poate îl prinzi!

            Cel aflat în dificultate sare pe suprafata peretelui, se împinge lateral cu picioarele, executa balansuri repetate... reuseste sa apuce pitonul semnalat si agata de el carabiniera legata la centura... apoi ramâne lungi momente extenuat. Ce a fost greu a trecut, mai departe se va descurca... dar muntele are ultimul cuvânt! Fara veste, stâncariile se cutremura într-o teribila explozie, lumina orbitoare a fulgerului sterge imaginile... apoi liniste!

            Peste natura încremenita se aude numai ropotul marunt de mazariche.

            Deasupra în perete, un corp a ramas inert.

            Tovarasul sau, trântit violent la pamânt, se ridica nauc.

            Acul Crucii a fost traznit!

            Radu sare ca ars... poate ca victima înca traieste... trebuie actionat fara întârziere!... din gura tunelului pâna sub perete mai degraba aluneca decât coboara... da sa urce în mâini pe coarda, însa aceasta cedeaza si se prabuseste din înalt - va observa mai târziu ca mijlocul ei a fost topit la contact cu inelul pitonului de rapel - ... Atunci cere tânarului speriat cenfura lui împreuna cu o carabiniera, se echipeaza înfrigurat, examineaza fugitiv prizele si se catara ca un automat, fara sa realizeze riscul... escaladeaza cei sase metri, asigurându-se de acelasi piton în care nefericitul a ramas suspendat datorita carabinierei agatata cu ultimul efort... si acum? Corpul trebuie coborât. Radu se framânta... a gasit solutia salvatoare: la brâul victimei atârna coarda, cu bucla întepenita în "opt"-ul metalic. Trage capetele frânghiei, le trece prin urechea pitonului si le arunca celui de jos...

            - Întinde si tine strâns! am sa-i tai bucla carabinierei de la centura -... are întotdeauna briceagul la îndemâna... reteaza bucla, urmeaza un soc, apoi corpul este coborât cu ajutorul scripetelui improvizat.

            Radu aluneca pe coarda, se apleaca asupra accidentatului... parca nu mai respira... totusi... Îi da capul pe spate si începe deznadajduit respiratia artificiala "gura la nas"... insista, insista... minutele trec chinuitor... În sfârsit o miscare, un slab suspin... moartea renunta, speranta vietii a biruit! Prietenul victimei are lacrimi pe obraz. Radu însa îl priveste rece:

            - Cum îl transportam? numai noi doi nu suntem în stare... ce zici?

            - Statia meteo de la Omul poate alarma Salvamontul... sa fug pâna acolo?

            - Grabeste-te!

            Nesigur pe miscari, baiatul încalta bocancii din ranita, dezbraca hanoracul pentru a-si înveli prietenul, se catara sovaielnic spre tunel si dispare privirilor, pe urcusul nu prea lung, pret cam de o ora, catre vârful Omul. Înca inconstient, accidentatul zace pe iarba uda. Radu introduce sub el cele trei ranite împreuna cu frânghia, înlocuieste hanoracul celui plecat cu hanoracul sau mai putin umed, apoi cauta sa-si ordoneze gândurile. Examineaza peretele Acului... cum a putut ajunge acolo sus?... alte doua pitoane ruginite arata ca turnul a fost urcat si din aceasta parte... probabil s-a ajutat cu ele... totusi nu întelege cum a reusit! disperarea naste nebanuite resurse!... dar, de ce nu a murit cel Traznit?... poate a contribuit coarda din perlon, care conduce greu curentul electric... poate pentru ca baiatul s-a rezemat de stânca doar cu bombeuri le ghetutelor, parca arse la vârfuri... sau a fost "pamântat" agatându-si carabiniera în piton... important acum este sa soseasca ajutoare!

            S-a înserat, frigul ia muntele în stapânire... de n-ar ploua iarasi! Radu îl îmbratiseaza pe cel amenintat cu subracirea si asteapta tremurând. Orele se scurg nemiloase.

            A doua zi în zori la cabana Omul este înca liniste. Radu se ridica din asternutul cald, privind în jur nedumerit. Pe priciul apropiat dorm câtiva turisti... El de ce nu-i acasa? doar este luni si la fabrica se lucreaza!... apoi se dezmeticeste, îsi aduce aminte cum a sosit prin bezna cu echipa salvatorilor, împleticindu-se dupa urcusul acela parca nesfârsit, la lumina lanternelor... cum au dezlegat împreuna povara de pe targa... Repede, echiparea! De la cabanier afla ca accidentatul a fost adapostit în statia Meteo, unde a primit îngrijiri.

            Radu bea repede ceaiul, apoi cauta salvamontistii, primind un bilet de motivare catre întreprindere. Apuca grabit poteca pe valea Morarului, cu un singur gând: sa ajunga repede la motocicleta. Este totusi prea târziu sa se prezinte la serviciu. Oricum, nimeni nu îi poarta de grija!... poate doar Nelutu i-a observat lipsa.

            Dupa amiaza opreste motorul în fata blocului. Pustiul tocmai deseneaza ceva cu creta pe asfaltul trotuarului. L-a zarit, lasa creta, rupe ceva din iarba apropiata si îi alearga înainte.

            - Nenea... gaina sau cocos? -Om!

            - Ba nu!... pustiul tine în mâna un pai cu spic verde, pe care îl trage cu doua degete... apoi îi arata un smoc scurt, ciufulit.

            - Gaina... hahaa...

            - S-o crezi tu!... Radu scoate cheia de contact si urca fara chef spre garsoniera de burlac nemultumit. Nelutu striga dupa el:

            - ...si sa stii, aseara, dupa ce ai plecat ni s-a bulit tevilizoru!

            Marti dimineata este primit în forja cu raceala. Pentru absenta justificarile nu sunt valabile în fata noului sef de atelier, inginer ca si Radu, a carui principala calitate pare a fi aceea de consatean al presedintelui de comitet. Cazul va fi prelucrat în proxima sedinta, poate si într-un articol la gazeta de perete... pontatoarea Mariuca a primit sarcina sa-l compuna. Ea uda, ca de obicei, florile, necajita; atmosfera biroului în pauza de masa este încordata. Maistrul prezinta câteva suplimente de manopera, dar seful face o scurta socoteala pe bonuri si explodeaza:

            -Asa ati înteles voi sa-i ajutati pe tineri?... cu ore?

            - Pai astia abia au deschis poarta uzinei... produc si ei cât poate... toti sunt sub norma!

            - Draci laci!... sa le dati de lucru, altminteri, adio s'un praz verde! cine sa-si bata capu, daca tovarasii nostri tehnicieni lipsesc?

            Cel vizat pricepe aluzia si tace încruntat... stie ca nu o merita, dar îi lipsesc dovezile convingatoare. Personalul din birou cauta sa dea alt curs discutiilor... ati auzit ca Safta, tiganca de la matura, s-a învârtit asta noapte cam mult pe lânga un strungar, pâna masina i-a prins fusta în axul filetat si a lasat-o cu fundul gol?... ati auzit ca unde scria "loc pentru fumat", cineva a modificat cu vopsea în "loc pentru dat cu capul"?... mici evenimente se produceau zilnic! Pâna si pisica atelierului ar fi putut povesti cum si-a pierdut coada când s-a rasturnat o lada cu piese. Obisnuita trancaneala din pauza nu putea însa descreti fruntea celui marginalizat de colectiv, gata sa traga concluzia ca altruismul aduce mai degraba ponoase. Peste câteva zile însa, gazeta locala publica un articol de senzatie, relatând împrejurarile tragice din Bucegi si contributia tânarului brasovean la salvare. Radu a fost felicitat în cadrul întreprinderii, de la Consiliu a primit diurna cuvenita pentru doua zile de Salvamont, iar printre alpinisti s-a discutat înca multa vreme întâmplarea. Sa fi trecut peste doua saptamâni, când alt fapt a intervenit sa-i zdruncine monotonia cotidiana: traversând centrul orasului, prin îmbulzeala arterei numita din batrâni "strada Portii", a simtit ca o fetita îl strânge de brat... era Ildiko! S-au bucurat ca doi vechi prieteni, apoi a încercat sa o tachineze: -Te plimbi pe Corso?... la vârsta ta?

            - Ba nu! m-a trimis mama sa fac ceva cumparaturi... da ma si plimb... e ceva rau?

            - Sa zicem ca nu!... ia spune, ai vreo noutate pentru mine?

            - Am! Afla ca Lia-tante a citit ziarul... spunea ca esti un om bun!... a si oftat!... stii ceva? pacat ca amândoi sunteti... cum se spune?... batosi!... asta-i cuvântul: batosi... ar trebui sa o cauti. Ce prieteni am fi fost toti trei!

            - Cum sa dau de ea?

            - Pai... Lia-tante merge acum în excursii cu un grup... tatal ei, domnu Molnar, domnu Chitu - care tu îi spui domnu Respectiv - domnu Bela, Rozineni...

            - Eu sunt nene.

            - Nu! tu esti Radu-baci... ea e Rozineni... da nu conteaza cu cine, ca toti sunt oameni!... Acu vor sa faca în Postavar o casuta... au joagare, ciocane, cuie... dar n-au muschi ca tine. Le trebuie ajutoare. Vino cu noi!... vine si tante Dagmar... s-a facut?

            Astfel se largea baza unei mici conspiratii. Radu l-a cautat în Schei pe domnu Chitu, de la care a aflat ca într-adevar grupul sau de prieteni, majoritatea pensionari, doreste un mic refugiu, numai al lor, asemanator celui construit de Lehmann pe pârtia Sulinar, însa lipsesc forte de munca.

            - Poti aduce doi-trei baieti buni? dar care sa nu bata toba!

            La rândul sau Radu a discutat cu Ciprian, care s-a lasat convins, propunând sa-i atraga si pe cei doi moldoveni. Pentru a da de ei si-au fixat o întâlnire în cartierul Steagu.

            Când s-au revazut în dupa-amiaza stabilita, zona era tixita de lume iesita pentru cumparaturi, dar si de multi gura-casca, mai ales în fata cinematografului. Spectatorii nu se prea înghesuie la casa, examinând neîncrezatori afisul si fotografiile, informati ca filmul este în spiritul vremilor noi: viata într-un Ce-A-Pe codas, unde batrânul presedinte conduce sectar, pâna apare tânarul agronom cu nivel politic, depaseste planul la vitei si se însoara cu tovarasa de la cresa!

            Din pacate, tinerii doreau distractii, iar fetele jinduiau macar la un cornet cu seminte de dovleac. Iata la taifas câteva codane îmbujorate si tot atâtia juni spilcuiti, cu pantaloni trapez si plete. Altul trece prin fata lor, fiind oprit:

            - Ci mai fasi Costi?... di undi vii?

            - Di la reanimare! (aratând smechereste catre cârciuma dinspre piata)... baa Mielu, cu cravata asta esti eligant ca un mort!... apoi, privind pe rând interlocutorul si fetele...

            - Ai plecat la pascut? care ti-i vaca, bre? Pe Radu îl umfla râsul, dar Ciprian îl face atent:

            - Binisor! astia întâi te pocnesc, p'orma întreaba cine esti!

            S-a dovedit totusi ca Mielu si Costi îl cunosteau pe Ciprian, iar de Radu si-au amintit îndata. Revederea trebuia sarbatorita, însa la un local cum se cuvine, stiut acolo unde se intersecteaza doua strazi principale: una purtând numele comunei catre care iesea din oras pe lânga uzina de tractoare, alta comemorându-1 pe "cel mai mare dascal al omenirii"... rascrucea fusese botezata la "Ceasul Rau", pentru ca acolo, chipurile, s-a întâlnit Sfântu Petru cu Karl Marx! Radu a suportat rabdator festivitatea bine udata, întelegerea s-a încheiat, întâlnirea a fost stabilita pentru ultima duminica a lunii septembrie. În saua din fata cabanei Cristianul Mare nu lipsea nimeni dintre cei anuntati... domnu Respectiv, Dagmar, tante Rozi... Ildiko l-a împins pe Radu spre Lia sa-i sarute mâna... atmosfera se încalzea treptat, mai ales când cei doi flacai moldoveni s-au alaturat grupului, împartind dezinvolti câte un "s'traiti" sau "saru'mâna duduca!". Abia veniti, au acaparat atentia. Pentru munte renuntasera la pantalonii evazati, în schimb se mândreau cu tricourile lor colorate. Unii ziceau ca sunt primite la pachet direct din America, altii bârfeau ca sunt imprimate la... Craiova. Important era ca fiecare tricou purta câte o formula misterioasa: pe pieptul lui Mielu scria simplu: I'M VIRGIN[24]... dar Costi etala o emblema complicata: pasari în zbor, doua pusti încrucisate, iar dedesubt, CANADA DUCK HUNTING. Pentru colegii din cartier aceasta însemna ceva razboinic în Canada, probabil niste duci batându-se cu vulturii. Ca profesoara de engleza, Lia era solicitata sa dezlege enigmele, însa la prima a sustinut ca... nu întelege!, iar cu a doua i-a dezamagit pe baieti, explicându-le ca înseamna... vânatoare de rate.

            Au coborât bine dispusi spre intrarea vaii Lamba Mare, examinând intrigati existenta unui mic santier. În toamna acelui an '69 se lucra la instalarea schiliftului care va deservi pârtia Kanzel... Înca un argument - sau pretext -pentru a sustine utilitatea refugiului. Cam la doua sute de metri sub liziera padurii au descoperit platforma potrivita, caci nivelarea ei nu necesita cine-stie-ce sapaturi. Domnu Chitu s-a angajat sa obtina de la organele silvice aprobarea pentru lemn.

            Constructia a durat pâna la mijlocul lunii noiembrie. Pensionarii trebaluiau la ea de doua-trei ori pe saptamâna, iar tinerii numai duminica, însa unde puneau mâna se cunostea! Ca lemnari din tata în fiu, Mielu si Costi doborau molizii, fasonau bârnele, despicau sindrila... datorita, mai ales lor, inaugurarea a fost posibila înaintea sezonului de schi. S-au înghesuit toti în unica încapere, împartind frateste merinde, prajituri de casa, ceaiul fierbinte din frunze de zmeurar. La atmosfera intima contribuiau cântece, glume, pozele de munte care împodobeau peretii captusiti cu carton, dar mai ales vatra din caramida. Prin usita de tabla, focul revela o inscriptie marunta, scrisa cu gaurele date la bormasina: "Fie ca aceasta soba sa va încalzeasca inimile".

            Spiritul Salvamontului era prezent prin brancarda agatata sub tavan si emblema pictata pe usa. Mult dezbatuta a fost problema barometrului, pâna ce Mielu a propus - dar numai pentru la primavara - sa lege sfoara deasupra intrarii... un cârnat! Când se misca, înseamna ca bate vântul... când este ud, precis ca ploua... iar mustele vor indica vreme frumoasa si calda... mai sigur ca în buletinul de la radio!

            Dupa Anul Nou '70 s-au napustit asupra muntelui ninsori abundente.

            Putini dintre pensionari urcau acum în Postavar. Mielu si Costi se distrau sus în sa, facând sanius pe foi de plastic, apoi încheiau duminica la bufetul cabanei. Pârtia Kanzel primea cu fiecare zi mai multe taluzuri, sub serpuirile prea numerosilor sportivi, atrasi de schiliftul abia dat în functiune. Doar Lia, Dagmar, Ildiko si Radu coborau regulat la amiaza scocul înclinat al vaii Lamba, vizitând refugiul. Dupa ce beau obisnuitul ceai de zmeurar, stingeau grijulii focul si încuiau adapostul, urcând înapoi spre pârtie, cu schiurile pe umeri.

            Aceste duminici în comun îsi aveau farmecul si... interesele lor.

            Dagmar cu Ildiko urmareau atente pe cei doi "batosi", înregistrând fiecare semn de dezghet. Într-o zi i-au surprins soptind:

            - Cum o mai duci, Radule?

            - Binisor!... anul acesta am umblat mult... uzina mi-a platit prima transa din inovatia cu laminorul de inele... afara de faptul ca sunt cam singur, nu ma pot plânge.

            - Pe la Cârtisoara ai mai fost?

            - Am si uitat de ea! a mormait el.

            - Vrei sa fim împreuna mai mult?

            - Bine'nteles!

            - Atunci mi-ar face placere sa te înscrii la cursul de limba engleza, pe care încep sa-l predau saptamâna viitoare.

            Propunerea a picat ca un pietroi într-un razor cu flori. Dezamagit, Radu a decis în sine:

            -Totusi am s-o fac si p-asta! ma voi convinge ce intentii are. Poate doreste sa ramâna singura toata viata. Daca nu ma vrea, îmi caut alt rost!

            Iata-i, deci, câteva zile mai târziu într-o sala a liceului Honterus: ea la catedra, el printre elevii de profesii si vârste diverse. În urmatoarele sedinte s-a simtit însa frustrat de satisfactiile pe care le dorise învatând o limba straina: sa înteleaga si sa se faca înteles în relatiile umane obisnuite, pe strada, la cumparaturi, calatorind... Metoda prea scolareasca de predare îl contraria, ca si exercitiile copilaresti de conversatie, în genul... I see five elephants... I like eggs... It is a big red pencil... Dick has a cat[25]... De la nemultumire la zeflemea sau artag distanta se scurtase, mai ales din ziua când vecinul sau de banca, mereu atent la picioarele profesoarei, fiind solicitat sa citeasca ceva despre o rândunica în zbor, a trântit un sonor "za sualau"[26] în cea mai neaosa pronuntie autohtona.

            Daca motivatia pentru curs slabea, în schimb avea prilejul sa o conduca iarasi în fiecare seara pe Lia pâna la poarta locuintei sale.

            Cu fiecare despartire simtea cum legatura lor sufleteasca se restabileste, apropiindu-se ziua când viitorul va avea cale neteda. Nu banuia ca vor mai apare unele... hopuri!

            Într-o luni dimineata este chemat urgent la conducere, unde secretara îl ia în primire:

            - Consiliul municipal îti solicita participarea la o actiune Salvamont în Piatra Mare... probabil o disparitie... directiunea si-a dat acordul.

            Radu cere legatura prin telefon si i se confirma. Curând o ambulanta îl ia din fata uzinei, continuându-si goana pe soseaua asfaltata catre valea Timisului. Dupa zece minute se abate la stânga prin asezarea Dâmbul Morii. Dupa ea soseste pe drumul forestier o camioneta, din care coboara cinci tineri zdraveni, împreuna cu un ofiter de militie, fost alpinist. Fiecare stie ce are de facut, împart între ei materiale, Radu capata o pereche de bocanci si un hanorac. Fara multe vorbe, grupul porneste în pas alert spre cabana din Piatra Mare. Se scurg astfel doua ore. Ies aburi din acesti oameni minunati, care stiu importanta minutelor când o viata este în pericol. Pe drum, ofiterul îl informeaza ca doi tineri s-au prezentat la comisariat, anuntând disparitia unui al treilea, care nu a mai sosit seara la caminul liceului industrial unde sunt cazati. În ce împrejurari s-a petrecut faptul?... ei nu stiau!... prietenul venea în urma lor, pe cararea spre Bolnoc... de atunci nu l-au mai vazut.

            În sufrageria cabanei este vraiste. Mesele si podeaua sunt pline de mizerie... un geam spart... sticle goale... cioburi... mucuri de tigari... Cabanierul încearca sa faca ordine, înjurând posomorât.

            - Ce ne puteti spune despre caz? s-a înapoiat aseara cineva din drum?... ati aflat ceva?

            - Nu stiu nimic. Ce a fost la mine, de sâmbata pâna aseara, nu doresc nimanui!... au petrecut, s-au îmbatat, s-au încaierat... pe mine era sa ma loveasca... Ieri au plecat toti. Am câteva nume. Mâine as fi coborât în Brasov, sa-i reclam.

            Furia cabanierului sporeste, pe masura ce îi revin în minte scenele petrecute. Parca mai aude si acum cântecele ragusite... traiasca Viborova, traiasca Monopolul maria-sa betia, traiasca Vinalcolul!. prin ferestrele larg deschise înca nu s-a împrastiat duhoarea tutunului...

            - Saptamâna trecuta, doi cheflii mi-au furat magarii si au vrut ca coboare cu ei peste 7 Scari, prin canion... da le-am tras o bataie!

            Grupul îngrijorat paraseste cabana, alergând înapoi pâna în Livada Mare, la fostele grajduri, unde poteca se bifurca: marcajul "banda rosie" coboara la stânga spre Dâmbul Morii; mai putin umblat, marcajul "banda albastra" strabate partea superioara a golului, îndreptându-se prin padure catre Bolnoc. Pe zapada sunt imprimate clar trei urme de pasi. Dupa ele!

            Oamenii sosesc în jumatate de ora la refugiul aflat lânga Pestera de Gheata... usita este deschisa, interiorul gol... urmele duc mai departe pe sub stânci, urca într-o sa... grupul se opreste atent în fata primului indiciu: pe zapada au ramas zgâriate trei litere mari: ADI... cel disparut se numea Adrian... este poate ultima lui iscalitura!

            Cu totii alearga la vale pe piciorul Culmii Arse... brusc observa numai doua urme... unde este a treia?... cautari febrile descopera la zece metri sub carare, un cadavru!... mâinile si capul gol, puloverul si camasa ridicate peste umeri, zace proptit într-o tufa. Pe fata cu ochii larg deschisi a încremenit o expresie îngrozita. Palme si urme de alunecare imprimate pe zapada marturisesc zadarnicele sale încercari de a reveni în carare. Probabil nu frigul l-a ucis, ci alcoolul si spaimele noptii! Ancheta nu mai are rost, iar salvatorii au devenit înca o data cioclii. Ei leaga trupul pe targa si pornesc direct la vale prin padurea încâlcita, caci toate vâlcelele converg spre Dâmbul Morii.

            Radu nu poate uita tragicul episod. Peste câteva zile ia parte împreuna cu Lia la o consfatuire pentru dezvoltarea turismului, în sala hotelului ARO. Intentiile sunt bune si planurile, cu bataie lunga... Vom construi noi hoteluri în Poiana... avem în proiect o telecabina moderna... sa atragem strainii... aportul valutar va fi... Retorica unui vorbitor stapân pe vocabularul oficial stârneste însa rumoare: ...în contextul viziunilor revolutionare spre culmile de progres si civilizatie, sa implementam noi valente pe coordonatele statiunii noastre!... sa iesim cu Postavarul pe piata!...

            Interventia lui Radu la discutii a fost taioasa:

            - Eu voi fi scurt. Ca ne trebuie hoteluri, cabane, telecabine si alte dovezi ale civilizatiei, de acord. Dar ma surprinde expresia "sa iesim cu Postavarul pe piata"... suna a vânzare... ori eu am aflat despre urmarile unor autorizatii pe valuta de vânatoare la capre negre în Bucegi. În schimb nu am auzit aici cazuri despre degradarea naturii noastre, despre cioburile si gunoaiele care au început sa polueze locurile de agrement, focurile care pârjolesc iarba, transformarea cabanelor noastre în baruri si cârciumi! Cred ca nu doar banii conteaza, ci în primul rând dragostea fata de frumusetile acestui pamânt, care merita mai multa grija!

            Iesirea lui a fost ca un dus rece. Unii s-au întors catre el intrigati, facându-i semn sa taca. Vecinul i-a soptit:

            -Vezi, ca în prezidiu este unul de la municipiu si dai de dracu! - Lia l-a tras de mâna, sa plece. Au mers câtva timp în tacere pe lânga parcul cufundat în bezna, apoi fata a izbucnit:

            - Te credeam mai cu tact. Nu era locul sa vorbesti astfel!

            - Unde era locul? pe pârtie? numai noi sa ne auzim?

            -Ai fost prea dur. Majoritatea erau oameni culti si educati. ;-. - S-ar putea! însa educatia mea ma obliga sa spun lucrurilor pe nume, fara floricele, coordonate, valente... mai sunt si inginer, adica omul lucrurilor exacte.

            - Eu gândesc altfel si credeam ca ma întelegi!

            - Multe nu înteleg eu la tine!... sunt barbat, împlinesc treizeci si doi de ani, vreau sa-mi fac un camin... Îmi esti draga si astept sa te hotarasti, iar tu... nimic!... duminica la schi cu tine, serile la curs cu tine... m-am cam saturat!... sunt satul si de engleza ta... soarecele manânca biscuiti... doua pasarele pe o craca...

            - Ce ai fi vrut sa înveti de la început?

            - Cum sa vorbesc la gara, în uzina cu un strain, sa pot rasfoi o revista de tehnica... si astea nu chiar din prima zi, dar începutul s-a consumat de multisor!

            - Ai terminat?

            - Deocamdata... tine însa minte: n-oi fi eu prea cult sau educat, dar sunt cinstit... un simplu om de munte, care vrea sa se casatoreasca. Gândeste-te la ce ti-am spus!... noapte buna!

            S-au despartit zapaciti. Fiecare simtea în sine ca a gresit, punând orgoliul înaintea sentimentelor. Credeau ca s-a produs ireparabilul!

            Pentru urmatoarea duminica Radu a renuntat la Postavar, ca sa evite cunoscutii, dar mai ales comentariile de pe urma sedintei buclucase. Avea doua zile recuperare pentru nopti de serviciu în fabrica si a hotarât sa le consume barbateste, pe alt munte, mai putin accesibil oricui.

            Sosit o data cu zorile la Plaiul Foii, a cerut cabanierului încuviintarea sa lase motocicleta în fata casei, apoi a pornit în sus pe Bârsa Tamasului, urmând drumul forestier.

            Soarele înca nu aparuse peste creasta, padurea dormea în ger si mutenie, zapada scârtâia sub pasi. Împovarat de singuratate, omul se grabea, nedorind sa-l prinda seara înainte de a traversa creasta Pietrei Craiului pâna la Refugiul Grind. Abia când a intrat pe valea spirlei a simtit ca nu mai poate sustine ritmul. Piciorul spargea crusta, afundându-se pâna deasupra bocancului... apoi mai adânc... asa cum se cuvine unui sfârsit de februarie, înainte ca primavara sa-si ceara drepturile. Desi cunostea poteca din vara, abia a descoperit începutul urcusului catre dreapta, prin lastaris, pentru a iesi pe culmea care conduce sus abrupt. De la motocicleta si pâna sub Westwand au trecut astfel patru ore, uneori înotând pâna peste genunchi în asternutul grauntos. Mai avea deci la dispozitie doar sase ore de lumina. Începea sa întrevada riscul unui bivuac sub cerul liber. Era cazul sa renunte? A chibzuit... totusi sa mai încerce!

            Deasupra lui revede arcadele monumentului naturii numit "La Zaplaz".

            O sageata înscrisa cu vopsea rosie îl îndruma catre stânga, pe un prag. Zapada a devenit mai consistenta. Sub primul horn, foarte înclinat, trebuie sa-si lege coltarii. Toboganul înghetat îi da de furca, atât cât sa-i aduca aminte ca nu a uitat sa se catere. Abia acum începe alpinismul! Pe deasupra arcadelor, privirea scapa catre culmile însorite ale muntilor Papusa, Iezer, Fagaras... uitate sunt pârtiile din Postavar! Absorbit de cautarea trecerilor printre colti si jnepeni, Radu se vede curând în vâlcelul alaturat, la primul cablu, aproape îngropat. Scurgerile apei rezultate din topirea zapezii au încremenit peste buza saritorii, într-un strat sticlos. Încearca sa degajeze cablul, apoi renunta si recurge la piolet, cioplind câteva alveole pentru coltari. Gheata, fara în Carpati, îl transporta cu imaginatia undeva, în Alpi... este încântat! nici vorba de întoarcere!

            Materia alba a nivelat aproape uniform vâlcelul tot mai înclinat si îngust, care sfârseste într-o strunga. Turistii traverseaza vara aici, fara probleme, scocul repede al Hornului de la Lanturi. Iarna l-a prefacut însa într-o veritabila capcana, caci mase nestabile de omat s-au acumulat amenintatoare pe versant, asteptând sa se pravaleasca în pâlnia cascata vertical deasupra abruptului spirlei. Radu cântareste prudent situatia... desi hornul zace în umbra, nu poate exclude influenta atmosferei caldute... sa renunte la ascensiune? dar si întoarcerea din drum naste probleme!... foarte adevarat ca "în alpinism important este sa traiesti mult", însa riscul face parte din joc! Porneste traversarea cu miscari domoale, pasi cât mai departati, palmele adânc cufundate în zapada... calm... adâncind încet cu vârful bocancului fiecare treapta... evitând orice miscare brusca, pentru a nu tulbura echilibrul precar al maselor... ajunge la capatul traversarii cu senzatia ca a trecut printr-o mare primejdie.

            Urmatorul vâlcel se ridica deasupra altei saritori captusita cu gheata, din care se mai iveste capatul cablului. Radu se ajuta cu el pe primii metri, apoi iarasi intra în actiune pioletul... miscarile sunt precise, în urma ramâne un sirag de trepte bine întiparite... omul trece usor de urmatorul lant, de ultimul cablu si depaseste pasajul dificil care îl scoate din hornul strâmt pe o coasta repede, catre Brâul de Sus.

            Soarele, mângâind acum din plin versantul vestic, a înmuiat stratul gros al zapezii. Se pare ca abia aici pândeste marele pericol! Ici-colo au ramas santuri adâncite pâna la iarba, adeverind posibilitatea declansarii avalanselor, iar creasta, profilata pe cerul albastru, apare tivita de cornise gata sa se prabuseasca. Asemenea perspective îl obliga pe Radu sa urce direct la stânci, apoi sa se furiseze pe sub pereti catre dreapta, pâna reîntâlneste traseul. De culme îl despart doar optzeci de metri, însa acest ultim salt trebuie amânat pentru orele serii, când zapada va îngheta. Asteapta, urmarind nerabdator cum soarele coboara si se pregateste sa dispara dupa muntele Papusa... cum albul peretilor capata nuante trandafirii, diluate treptat în tonuri de mov si cenusiu.

            Înainte ca ziua sa se stinga, singuraticul ataca stânca. Evitând obisnuita traversare spre stânga în hornul final, prefera sa urce în linie dreapta fata înzapezita, alegând cu grija drum printre coltii care îi asigura stabilitatea. Odata cu noaptea se afla pe vârful Grind, urmeaza creasta de nord si coboara în prima sa, ghicind prin bezna prezenta stâlpului indicator.

            Bucuria reusitei se îmbina cu îngrijorarea fata de o noapte lunga.

            Pe versantul estic ambianta este însa mai îngaduitoare. Printre vechi troiene apar petice mari de iarba, întâmpinând apropiata primavara. Peste trei zile vine Martisor!... Dibuind un loc uscat, Radu asterne ranita. Nu este transpirat si are suficienta îmbracaminte pentru a rezista pâna dimineata. Îmbuca ceva la repezeala, apoi ramâne ghemuit, scrutând puzderia stelelor. Sub ele se profileaza trupul întunecat al Bucegilor, iar în vai licaresc alte stele... acolo jos oamenii vor dormi la adapost si caldura!... Încearca sa motaie...

            Ivirea soarelui îl surprinde buimac de nesomn. Frigul îl scutura, picioarele i-au înghetat. Tropaie si agita bratele pâna simte o unda de caldura. Ar topi zapada în canita de aluminiu, dar briza care urca dinspre est stinge flacara anemica a spirtierei. Primul gând este sa coboare grabnic la refugiul Grind, însa muntii domina atât de luminosi întunericul vailor, încât se rusineaza pentru accesul de slabiciune si continua creasta nordica. Privelistea încânta sufletul, dar organismul tânjeste dupa protectia urmatorului refugiu alpin, aflat la înca trei ceasuri departare, lânga Vârful Ascutit. Coboara cu pasi mari din piscul Baciului, urca vârful Caldarii Ocolite, intra pe însiruirea proeminentelor stâncoase numite "Claile"... creasta îl conduce, întrerupta de muchii golase, ascutisuri prelungi de zapada înghetata, traversari, strungi... parcurse atent, uneori cu asigurare la piolet si trepte. Ninsorile, soarele si vântul au modelat capricios culmea Pietrei Craiului, ramânând familiara doar nemasurata priveliste.

            Ceva parca totusi nu exista la locul sau!... abia dincolo de Padina lui Calinet întelege: lipseste silueta micului refugiu! Pe Vârful Ascutit este pustiu. Doar câteva bârne afumate au ramas din adapostul mistuit de foc. Faptasii nu vor fi niciodata identificati. Radu este dezamagit. Nesomnul si setea îl conving sa renunte la restul crestei, pentru a coborî direct la cabana Curmatura, unde adoarme ca un bolovan. În dimineata urmatoare traverseaza muntele prin saua Crapaturii, face un ocol prin Valea Bârsei si îsi regaseste motocicleta pe Plaiul Foii. Duduitul regulat al motorului, mângâierea calduta a dupa-amiezii, apoi largirea câmpiei înconjurate de munti este o veritabila relaxare.

            În pragul blocului apare micul sau vecin: Nelutu se faleste, aratând copiilor bocancii sai cei noi, cu talpa dubla.

            - De ce te-ai încaltat asa, mai uriasule?

            - ... astia-s de schi!... a zis tata sa ma iei cu tine când mergi la Poiana... da daca joc fotbal, sa vezi ce dau cu ei la cotoaie!

            -Vorbesti urât! mai bine du-te sus si sa le dai cu crema.

-         Nu merg, ca sunt singur. Ai mei s-au roit la cinema.

Motto:

Oricare-ar fi sfârsitul luptei, Sa stai luptând, caci esti dator. Traiesc acei ce vreau sa lupte Iar cei fricosi se plâng si mor.

(George Cosbuc)

            Tocmai de întâi martie s-a pornit un viscol, ca în iernile de odinioara! Oamenii din sectii erau scosi sa curete curtea si strazile învecinate. Autobuzele circulau în oras ca vai-de-lume, iar pe soseaua Poienii se încumetau putini soferi. Numai dupa câteva zile natura s-a potolit, pastrând o caciula cenusie pe crestetul Postavarului înconjurat de cer senin. Radu si-a amintit în sfârsit ca exista martisoare pentru cei dragi. A cautat-o pe Ildiko, scotând stânjenit din buzunar doua plicuri:

            - Unul pentru tine, celalalt stii tu pentru cine. I-l dai?

            - Cam târziu, muschetare!

            - Regret!... nu am fost obisnuit, dar sper sa ma iertati.

            Alergând spre casa, fetita a deschis intrigata al doilea plic. Înauntru era doar martisorul si o felicitare, fara nimic scris... numai iscalitura si un semn de întrebare desenat cu tus rosu! În aceeasi seara s-a achitat de comision. Prietena ei mai mare a fost miscata, chiar i s-au umezit ochii... dar prima duminica era prea aproape, raspunsul nu ajungea la timp la destinatar. Fara îndoiala ca refugiul din Postavar le va prilejui împacarea. O dorea atât de mult!

            Înca nu s-a luminat bine afara, când Radu sare din somn. Cineva apasa clanta, bate timid... afara este Nelutu, gata echipat.

            - Nenea, sa nu pleci fara mine!

            -Am treaba astazi, iubitule! nu ramân în Poiana.

            - Numa sa-mi arati, ca p'orma stiu io ce fac. Vine si mama. Neavând încotro, accepta. Trei ore mai târziu se afla sub "Panta prostilor", lânga cabana Capra Neagra. Pe coaste golase, între padure si drum, copii cu saniute sau cu schiuri se întrec, fac tumbe, dar mai ales larma. Îngrijorata, Maria îsi supravegheaza plodul, pe care Radu îl instruieste, atât cât se pricepe: mersul pe plat, ridicarea din cazaturi, întoarcerile cu schimbare de pasi... Nelutu se executa fara multa tragere de inima, cu ochii la cei care se aventureaza la vale prin hopuri. Abia asteapta sa intre singur în competitie.

            Catre amiaza, instructorul improvizat nu mai are nici el rabdare. Se scuza, îsi ia la revedere si grabeste catre telescaunul care îl va duce sus pe Postavar, strapungând plafonul vaporos al cetii. Poiana Ruia se scalda în lumina. Sub nivelul ei fierbe pâna la orizont imensul cazan de bulbuci si fuioare stravezii, din care Magura Codlei rasare izolata, ca o capatâna mohorâta, pe când Piatra Craiului atrage asemenea unui bibelou.

            În saua de sub pârtia Kanzel pare mai putina agitatie ca de obicei.

            Zapada s-a înmuiat, facând pe multi sportivi sa leneveasca la soare.

            Unii s-au întins pe acoperisul încins de tabla al cabinei de teleschi, altii si-au improvizat scaune din schiurile înfipte în zapada adânca, ferind apropierea molizilor, care la intervale îsi scutura violent povara alba. Radu se opreste din alunecare în fata vechii sale cunostinte:

            - Buna, Dagmar!... o zi tocmai pentru plaja!

            - Asa-i?... ma bronzaluiesc. Unde mergi?

            - Putin în valea Lamba... apropo, ai coborât tu vreodata pâna jos?

            - Multe ori!... ma cunoaste si bolovanele!... da acu nu-i faina zapada... nu opresti la casuta?

            - Este cineva acolo?

            - Ildiko, baietii de la Steagu, domnu Chiti, Lia... vin si eu mai târziu.

            - Atunci am plecat.

            - Hals und Beinbruch![27]

            Îndata ce a iesit din pârtia batuta, traversând linia teleschiului, Radu a înteles ca într-adevar "nu-i fain"! Cu tehnica lui, prea recent dobândita, nu stapânea virajele în zapada grea. Unele reuseau cu-chiu-cu-vai în plug, altele ramâneau neterminate. Frânat si afundat pâna mult peste glezne, continua înversunat sa coboare. Pentru el era acum o proba la care nu avea voie sa cedeze.

            A oprit transpirat în dreptul refugiului. Prin burlanul sobei iesea fum, iar înauntru se auzeau râsete... - Prea multi martori! nu ma pot împaca de fata cu toti! - ... A examinat indispus restul vaii. Largimea albiei se micsora abia la marginea padurii, prin care continua ceva mai domoala... - Sa vad ce-i acolo, apoi urc înapoi cu piciorul. Sunt sigur ca Lia asteapta pâna vine Dagmar.

            A reluat coborârea, simtind cum se descurca din ce în ce mai bine... la adapostul padurii zapada proaspata era înca usoara... deci alte câteva viraje printre copaci... dar când s-a îndurat sa-si scoata schiurile, a vazut ca apreciase gresit situatia: pentru prima oara întâlnea pe munte zapada atât de perfida, care cedeaza când nu gândesti, înghitindu-te mai sus de genunchi, sau chiar pâna la brâu, ca si cum nu a fost asternuta pe pamânt solid. La deal parca batea pasul pe loc! Greu a reusit sa fixeze iarasi bocancii în legaturi, dar nici urcusul în trepte cu schiurile nu dovedea succes... - N-am încotro! mâine o caut pe Lia si am sa-i explic! - ... a continuat coborârea pe firul nu prea înclinat al vaii. Urmele salbaticiunilor si singuratatea codrului îi întareau sentimentul de explorator într-un necunoscut pasnic, nepericulos si excitant. În pofida stâncariilor tot mai apropiate, totul parea ca decurge bine... - Peste trei ore am un personal la Timisul de Jos! - ... Îi surâdea perspectiva întoarcerii în intimitatea camerei sale, dupa oboseala acestei escapade.

            Când s-a oprit banuitor pe marginea primei saritori, dedesubtul peretilor foarte apropiati valea capata aspectul unei pâlnii plina cu zapada pamântie, craci rupte si iarba smulsa, iar deasupra neasteptatei harababuri se tolaneau, întregi sau farâmati, micuti sau cât un stat de copil, bulgari asemenea unor melci, înfasurati în rostogolirea lor pe versantul din dreapta. Nelinistit, omul a examinat cu privirile abruptul. Fata lui era brazdata de alunecarea zapezii acumulata acolo sus, unde padurea se rupe cu radacini si trunchiuri aninate peste stânci.

            Rezemat în bete, schiorul încearca sa înteleaga muntele. Soarele mângâia blând culmile dinspre Timis, natura parea în repaus... sa fie pâlnia o momeala?... - N-as fi îndraznit în Piatra Craiului sau Bucegi, dar pe Postavar înca nu am vazut avalanse! -... singura hotarâre devine inevitabila. Foarte precaut, continua cu derapaje si schimbari de pasi, apropiindu-se de capatul canionului, care promite o dezlegare. Înclinatia îl sileste sa bata trepte... pâna se opreste, nervos si transpirat, în pragul unei strungi, atât de îngusta încât, desfacând nu prea mult bratele în laturi, poti atinge simultan ambii pereti, cu betele... o adevarata poarta spre libertate! Imediat ce scapa dintre stânci, valea redevine larga si aparent primitoare. Deseori însa, repetatele alunecari de zapada concentrate în strâmtoare formeaza aici un dop de gheata, curmat brusc la iesire. Atunci, ruptura verticala masura peste trei metri.

            Radu întârzie nehotarât... desigur nu poate sari!... Îsi scoate schiurile si le arunca jos, cât mai în laturi, gata sa le urmeze... dar un duduit cutremura canionul, ceva se pravaleste în urma lui... o forta irezistibila îl ia pe sus, îl poarta ca o jucarie... nu mai simte nimic!

            Dupa amiaza, plictisita de plaja si inactivitate, Dagmar coboara la refugiu, cu aceleasi ocoliri greoaie în zapada moale, întretaind urma prietenului sau.

Înainte de a intra în casuta, observa ca singura urma continua la vale, pierzându-se printre molizi. Deschide grabita usa:

            - Ce stiti de Radu?

            Din semiîntunericul camarutei aude o voce, acum sfioasa:

            - L-ai întâlnit?

            -Am vorbit cu el. Spunea ca vine aici... nu stiu ce vrea baiatul asta!... a plecat singur în jos... gefahrlich![28]... mein Gott![29] de ce singur?... vad pe el mâine la fabric si spun lui una de obraz!

            Prietenii au tacut, fara chef. Sting focul, deretica, apoi ies unul dupa altul, pornind cu schiurile pe umeri sa urce transeea îngusta a urmelor lasate tot de ei în coborâre.

            La etajul trei al blocului din strada soimului este deocamdata liniste. Obosit dupa excursia în Poiana, un baietas înfuleca tot ce i s-a pus dinainte, apoi ramâne cu ochii pe micul ecran, asteptând desenele animate. Telejurnalul se lungeste...

            - Mami! ma lasi la nenea Radu, sa-i spun ce viteza am bagat cu schiile?

            - Du-te, dar sa nu întârzii!

            Nelutu coboara alergând treptele si bate la usa garsonierei. Nu raspunde nimeni. Mai încearca, apoi urca dezamagit sa dea raportul.

            - Nu tine tu socoteala lui nenea. Vine când vrea!

            O ultima încercare însa, la ora culcarii, agita întreaga familie.

            Dis-de-dimineata, înainte de a pleca la munca, parintii verifica iarasi prezenta vecinului lor. Este clar ca a lipsit peste noapte. Ei telefoneaza la uzina... Radu nu s-a prezentat!... stirea ajunge la Dagmar care da imediar alarma, apelând la oricine poate ajuta. În numele solidaritatii oamenilor de munte, actiunea salvatorilor demareaza: o echipa se îndreapta prin Poiana spre Postavar, pentru a coborî valea Lamba; alta echipa se grabeste cu o furgoneta spre Timisul de Jos, pentru a-i veni în întâmpinare la capatul drumului forestier.

            Sa revenim în fundatura pustie a vaii devenita scena pe care se petrece drama singuraticului schior.

            Mica avalansa s-a consumat nivelând iesirea din canion si s-a asternut sub strunga, rasfirata ca un evantai de bulgari albi. Proiectat lateral cu violenta, Radu zace lungi minute inconstient. Se dezmeticeste greu... lupta sa-si elibereze capul apasat de greutatea ranitei... Îsi scoate cu mari eforturi mâna prinsa sub zapada împreuna cu batul de schi... revine treptat la realitate, având senzatia ca un singur picior îl asculta... numai dreptul!... priveste nedumerit la celalalt... nu pare nici rasucit, nici frânt, totusi doare teribil!... Încearca sa se ridice, dar cade imediat... fara îndoiala are o fractura... - M-am pricopsit! - Îsi spune -dar nu poate fi grav. Mi-a ramas batul de schi, merg într-un picior. Am sa ajung la gara... daca nu azi, mâine!

            Exaltarea este însa tot atât de absurda ca subestimarea propriilor resurse. De altfel, Radu realizeaza îndata ca nu poate improviza cârje pentru zapada adânca. Imaginatia lucreaza înfrigurata... se va târî, presând pe zapada ranita si batul. Panta îl ajuta astfel sa deschida o scurta pârtie, dar primul trunchi pravalit de-a curmezisul devine insurmontabil. Cauta resemnat adapost între cracile înca verzi, rupe cetina pentru culcus... mâine va gasi totusi o solutie!

            Trebuie sa reziste pâna dimineata, ca oricare salbaticiune... el este în plus dotat cu inteligenta. Mai întâi sa-si fereasca picioarele de înghet. Goleste ranita, transformând-o într-un sac protector. Printre lucruri a gasit punguta de plastic în care pastreaza biscuiti si zahar... "die eiserne ration" - ratia de fier - pe care Dagmar l-a sfatuit sa o duca permanent cu sine, pentru a-i servi la mare nevoie. Ce alte masuri sa ia?... ah, da! chibrituri are, uscaturi sunt la îndemâna... Rupe tot ce poate apuca în jur. Va face un focsor! Mai încurajat, îmbraca puloverul de rezerva si trage deasupra hanoracul scortos din prelata, de care se rusineaza pe pârtie. Acum poate astepta!

            întunericul izvoraste din ungherele muntelui înghitind padurea, lacom, înfricosator... În jurul omului ramâne doar putinul cenusiu, menit sa-i aminteasca ce nimic reprezinta în acest univers. Albul zapezii permite ochilor sa distinga trunchiurile apropiate, dar si acestea dispar la prima pâlpâire a focului, care supara vederea. Radu nu-l mai alimenteaza, lasând jarul sa sfârâie pe cetina umeda, pâna se stinge. Caldura lui nu putea oricum birui boarea înghetata ce coboara vicleana din susul vaii. Codrul tace. Nimic nu se clinteste, de parca cineva ar pândi!...

            Singuraticul lupta împotriva descurajarii... - Mâine am sa ocolesc bradul asta!... câti kilometri or fi pâna la gara?... daca merg cinci metri într-un minut, trei sute într-o ora... nu ajung pâna seara!

            Piciorul stâng s-a umflat ca un butuc, dar când nu-l misca este suportabil. - Mâine îi leg o atela! - ... acest "mâine" concentreaza toate sperantele. Gândurile ratacesc... Îsi aminteste sedinta la care luase cuvântul batrânul Chitu... "Daca se accidenteaza cineva duminica, pâna aflam se face luni, se face marti... atunci nu mai salvezi pe nimeni, respectiv cari morti!"

            Omul se revolta... - este adevarul adevarat!... s-a scris ca putem fi ucisi, dar nu înfrânti!... slaba consolare! eu voi ramâne viu... unii se ascund dupa vorbe frumoase, desi fiecare viata sfârseste ca un naufragiu... detest cuvintele pretioase! între noi vorbim simplu... uneori ma rusinez! parca-1 aud pe Nelutu, când va afla: - Mami, nenea Radu a mierlit! -... ar trebui sa ma slefuiesc, sa urc în societate, sa am prieteni culti... ma ajuta Lia! nici-o grija, nu mor! sunt mai tare ca altii!...

            Cauta sa atipeasca, asa cum facuse în Piatra Craiului. Acolo însa erau stele pe cer, lumini în vale... aici zace într-un bârlog... a vazut urme de lupi, de urs... animalele nu ataca! mai primejdioasa este deznadejdea!... aprinde un chibrit si priveste ceasul... timpul parca sta pe loc!... buzele s-au uscat de sete, ar voma dar nu poate nici atât... lesina!

            Când si-a revenit scuturat de frig, lumina zilei era pe aproape.

            Repede! stie cum trebuie facuta atela... strânge lucrurile, reuseste sa ocoleasca trunchiul, apoi reintra pe firul vaii si se târaste... se târaste ca un automat.

            Cu toata graba organizatorilor, primul grup soseste pe Postavar abia catre amiaza. Câtiva salvamontisti deschid pârtie la coborâre, urmati de prietenii celui cautat. Domnul Respectiv poarta în ranita o patura, fetele au termose cu ceai, Mielu si Costi au însfacat brancarda din refugiu. Toti se roaga în sine ca ajutorul sa nu fie zadarnic. Urmele sunt clare. Poti citi în ele virajele reusite, ezitarile, cazaturile, oprirea pe marginea saritorii, coborârea în derapaje, disparitia lor sub maldare de bulgari înghetati peste noapte... Îngrijorarea creste. Cautatorii se împrastie în albia micului canion, urmarind cel mai neînsemnat indiciu... pâna observa sub strunga conul de avalanse, un schi si târâsul care continua în padure...

            Radu deschide ochii, abia deslusind deasupra lui figuri cunoscute.

            -Ai lesinat, dragule! - este Lia, care îi mângâie fruntea.

            - Nu... ma odihneam putin! - murmura încapatânatul si da sa se ridice, însa durerea ascutita îi aminteste ce a patit... - Stângul... este rupt! - ... acum nu mai are griji, ultima farâma de energie cedeaza, el trece fara vointa în alt tarâm, vecin cu nefiinta.

            Cineva îi scoate binisor bocancul, îi reface atela, altii îl curata de zapada, îl învelesc cu patura... gata pentru transport!

            Salvatorii cara din greu, se poticnesc în viroage, ocolesc cu grija trunchiurile ramase din taierile de asta-toamna. Zdruncinaturile nu-l trezesc pe accidentat din somnul binefacator. Deschide iarasi ochii abia când au lasat în urma casuta vânatorilor, intrând pe drumul forestier, unde întâlnesc cealalta echipa. Brancarda este legata pe vechi talpici de schiuri, iar barbatii stabilesc schimburile pentru tractiune.

            Grosimea zapezii proaspete scade treptat, dedesubtul ei apar urme vechi de sanie, mersul decurge mai cu spor. Îngrijorarea face loc bunei dispozitii, caci Radu a depasit vizibil faza de slabiciune, ia sfârsit a venit rândul lui Dagmar:

            - Spun eu acum ceva, sa tii minte!

            - Ce-mi spui, tigroaico?

            - Dine wilde Grossmutter![30]

            - Asta ce-o mai fi?

            - Ba întelegi tu... ai vrut sa fugi de prieteni? o sa ramâi cu un picior de lemn... sa stii!

            - Lasati, duduca, digeaba-1 boscoroditi! nu s-a deschis parasuta, ce mai câra-mâra... s-apoi are pisoare bune, el le repara, nu trebuie tâmplar... domnu Radu tine la dârvala... ca mâne, va spun io, îl videti pi Ciomolunga![31]

            Dagmar surâde, cu ochii umezi de îngrijorare, în vreme ce Ildiko o strânge de mâna, sa nu-l mai supere pe Raducu. Lia se straduieste sa tina pasul, stergându-i din când în când cu o batista fruntea care abia iese de sub gluga. Baiatul astfel alintat sopteste:

            - Multumesc!... mai tii la mine?

            - Yes, I Iove you!

            - Bine ca înteleg ce spui. Pe limba noastra ar suna mai firesc!

            - Hai, sa nu ne mai dondanim! Te refaci si de-acum vom fi tot timpul împreuna.

            - Sigur ca ma refac!... o amarâta de fractura... alta n-o sa se mai întâmple!... auzi, tu, nu am cazut când ma cataram, ca sa o patesc stând pe zapada!... dar lasa, peste doua luni schiem în Valea Cerbului... ai sa vezi.

            - Ba, eu cred ca vom face altceva. Tata s-a înscris la Dacia 1100, dar nu are carnet de conducere. În tine va fi nadejdea!

            - Atunci cu saharianul meu ce facem? nu-i pacat de el?

            - Îl vindem, sau caram cu el lemne, când vom fi la casa noastra.

            - Nu cumva ma ceri în... te-ai convins cine sunt?

            - Doar tu mi-ai spus: un om simplu... dar tare complicat... si drag! Salvatorii ajuta cu schimbul la trasul saniei improvizate, fara sa dea atentie dialogului purtat pe soptite. La capatul drumului forestier apar primele case din Timisu de Jos, apoi furgoneta... si toti se înghesuie în ea. Astfel se încheie deocamdata o neînsemnata poveste. Ea se repeta uneori, într-un fel sau altul, caci exista multi împatimiti ai muntelui, unii modesti si nebagati în seama, altii un pic originali, chiar ambitiosi... dar toti de nadejde, saritori, buni... cu alte cuvinte: OAMENI!

Cuprins

Catre cititor

La început de cariera.

Prima toamna brasoveana.

Cea dintâi lectie la scoala muntelui

Neprevazutul ultimei ascensiuni, în pragul iernii

Orizontul se largeste între Schei si Cârtisoara.

Un om hotarât descopera catararea solitara

În alpinism, important este sa traiesti mult

Viata cere sa nu fii singur.

Complicatiile existentei în doi

Fericirea nu este un cer fara nori

Blocul din strada soimului.

Surprins de furtuna pe creasta Morarului.

Un simplu om de munte, care însa nu stie ce vrea.

Totusi numai prietenia si dragostea dau împlinire vietii