ERNESTO SABATO - Despre eroi si morminte

în 1989, dupa o lunga întîlnire, Emil Cioran si Ernesto Sâbato descopereau ca împart aceeasi luciditate, aceeasi nevoie de absolut si acelasi scepticism privind progresul civilizatiei. Mai mult, îi lega si un anume fel de-a fi: Sâbato a publicat doar trei romane si a aruncat în foc cea mai mare parte a paginilor scrise. S-a nascut la Buenos Aires în 1911, într-o familie de emigranti italo-albanezi. La 16 ani s-a alaturat unor grupuri de anarhisti, apoi de comu­nisti, dar a înteles ca "materialismul dialectic" e o contra­dictie în termeni, iar atunci cînd, în 1935, ar fi trebuit sa mearga la Moscova, la o scoala leninista, a reusit sa "eva­deze", "tradînd" cauza comunista si evitînd astfel soarta atîtor intelectuali de stînga înghititi de Gulag. si-a sus­tinut doctoratul în fizica, apoi a plecat la Paris, unde a lucrat la Laboratorul Curie si s-a apropiat de grupul artis­tilor suprarealisti. Dupa razboi renunta la cariera stiin­tifica pentru cea literara. Primul roman, Tunelul (1948), e respins de toate editurile ("Ce roman poate sa scrie un fizician!" exclama neîncrezator un scriitor de renume), dar un prieten îl ajuta sa publice cartea care are un succes neasteptat. Albert Camus îi trimite o scrisoare caldu­roasa si recomanda Tunelul Editurii Gallimard. Succesul nu-1 transforma pe Sâbato în acel gen de scriitor profe­sionist care publica un roman pe an. Ramîne una dintre cele mai vii si mai patrunzatoare constiinte ale secolului, în 1984 primeste prestigiosul Premiu Cervantes.

Carti: Unul si universul, 1945; Tunelul, 1948; Oameni si angre­naje, 1951; Eterodoxie, 1953; Despre eroi si morminte, 1961; Scriitorul si fantasmele sale, 1963; Raport despre orbi, 1968; Abaddon Exterminatorul, 1974; Apologii si respingeri, 1979.

ERNESTO SABATO

Despre eroi si morminte

Editie definitiva

în româneste de AUREL COVACI

Versiune revazuta si augmentata de ANGELA MARTIN

HUMANITAS

BUCUREsTI

Coperta colectiei

IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a României SÂBATO, ERNESTO

Despre eroi si morminte / Ernesto Sâbato; trad.: Aurel Covaci. - Bucuresti: Humanitas, 2003

(Raftul întîi)

ISBN 973-50-0323-6 I. Covaci, Aurel (trad.) 821.134.2(82)-31=135.1

ERNESTO SÂBATO SOBRE HEROES Y TUMBAS © 1961 y 1991, Ernesto Sâbato

© HUMANITAS, 2003, pentru prezenta versiune româneasca ISBN 973-50-0323-6

în aceasta editie,

pe care o consider definitiva,

capitolele XXXVI si XXXVII

din "Dare de seama despre Orbi"

au fost refacute, nadajduiesc ca în bine.

Ernesto Sâbato, martie 1990

Nota la prima editie (1961)

Exista un anume tip de fictiuni prin care autorul încearca sa se elibereze de o obsesie, aceasta nefiindu-i clara nici ma­car lui însusi. De bine, de rau, acestea sînt singurele pe care pot sa le scriu. Ba mai mult, sînt povestile misterioase pe care am fost silit sa le scriu înca de pe vremea cînd eram adoles­cent. Din fericire m-am zgîrcit cu publicarea lor si abia în 1948 m-am hotarît sa public una dintre ele: Tunelul. In cei treispre­zece ani ce au urmat, am continuat sa explorez acest obscur labirint ce conduce spre principalul secret al vietii noastre. Din cînd în cînd am încercat sa exprim rezultatul cautarilor mele, pîna ce, descurajat de rezultatele prea sarace, am sfîrsit prin a distruge manuscrisul. Acum, cîtiva prieteni care le-au citit m-au convins sa le public. Lor as vrea sa le exprim recu­nostinta mea pentru aceasta credinta si încredere pe care, eu, din pacate, nu am avut-o niciodata.

Dedic acest roman femeii care m-a îmbarbatat cu staru­inta în clipele de îndoiala, de altfel, cele mai numeroase. Fara ea, n-as fi avut niciodata taria sa-1 duc pîna la capat. si, desi ar fi meritat ceva mai bun, chiar asa fiind, cu toate imperfecti­unile pe care le are, ei îi apartine.

Nota preliminara

Primele cercetari au aratat ca vechiul Mirador¹ care îi ser­vea de dormitor, fusese închis cu cheia pe dinauntru de catre Alejandra însasi. Apoi (desi în mod logic nu se poate preci­za la cît timp dupa aceea), si-a ucis tatal cu patru gloante trase dintr-un pistol de calibrul 32. în sfîrsit, stropise cu ben­zina si daduse foc.

Tragedia care a zguduit orasul Buenos Aires, întrucît aceas­ta veche familie argentiniana era una dintre cele mai de vaza, a putut parea la început rezultatul unui subit atac de nebu­nie. Dar acum s-au ivit elemente noi, care schimba schema initiala. O ciudata Dare de Seama despre orbi, pe care Fernando Vidai a terminat-o de scris chiar în noaptea mortii sale, a fost descoperita în apartamentul pe care îl ocupa, sub un nume de împrumut, în Villa Devoto. Dupa cum afirma cei pe care i-am consultat, e manuscrisul unui paranoic. Totusi, se spune ca poate da nastere unor interpretari care arunca o lumina noua asupra faptelor, facînd ca ipoteza crimei comise sub im­pulsul nebuniei sa cedeze locul alteia, si mai întunecate. Daca aceasta interpretare e corecta, s-ar explica si de ce Alejandra nu s-a sinucis cu nici unul dintre cele doua gloante care mai ramîneau în pistol, preferind sa-si dea foc.

(Fragment dintr-un articol publicat la 28 iunie 1955 de catre ziarul La Razân din Buenos Aires).

Mic turn sau cerdac specific vechilor case de tara din Argentina (n.L).

DRAGONUL sl PRINŢESA

I

Cu doi ani înaintea evenimentelor de la Barracas, într-o sîmbata din luna mai 1953, un tînar înalt si usor înco­voiat se plimba pe una din aleile parcului Lezama.

Se aseza pe o banca, în apropiere de statuia lui Ceres si ra­mase acolo, fara sa mai faca nimic altceva decît sa se lase în voia gîndurilor. "Ca o barca în deriva pe un lac întins, în apa­renta linistit, dar tulburat de curenti din adîncime", îsi spuse Bruno cînd, dupa moartea Alejandrei, Martin îi povesti, con­fuz si fragmentar, unele întâmplari legate de evenimentul res­pectiv. si nu numai ca îsi spunea astfel, dar îl si întelegea, si înca în ce fel! caci acel Martin de saptesprezece ani îi aducea aminte de propriul lui trecut, de Bruno cel de demult, pe care îl mai întrezarea uneori prin ceata celor treizeci de ani ce tre­cusera de atunci, ani îmbogatiti si pustiiti de dragoste, dez­amagiri si moarte. Cuprins de melancolie, si-1 închipuia în vechiul parc, în lumina asfintitului întîrziind pe statuile mo­deste, peste leii de bronz, meditativi, peste aleile acoperite de frunze macinate de o moarte blînda. Era la ceasul cînd în­cep sa se auda murmure firave, cînd marile zgomote se sting, asemeni conversatiilor prea aprinse în camera unui muribund; atunci, sipotul frntînii, pasii unui om ce se îndeparteaza, lar-muiala pasarilor ce nu si-au gasit înca locul în cuib, strigatul îndepartat al unui copil, încep sa aiba o stranie gravitate. In acele clipe se petrece un eveniment misterios: se însereaza. si totul se schimba: copacii, bancile, pensionarii care aprind un foc cu frunze uscate, sirena unui vapor pe Cheiul de Sud, ecourile îndepartate ale orasului. E ceasul cînd totul se cu­funda într-o existenta mai profunda, mai enigmatica si, tot-

11

odata, mai de temut pentru fiintele singuratice care în ceasul acela stau tacute si gînditoare pe bancile din pietele si parcu­rile din Buenos Aires.

Martin culese de pe jos o bucata dintr-un ziar aruncat, o bucata de forma unei tari: o tara inexistenta, dar posibila. Ma­sinal, citi cîteva rînduri în care era vorba de Canalul de Suez, de niste comercianti ajunsi în închisoarea din Villa Devoto, de ceea ce spusese Gheorghiu la sosire. Pe cealalta parte, pe jumatate mînjita de noroi, se vedea o fotografie: Peron vizi­teaza teatrul Discepolo. Mai jos, un fost combatant îsi omora sotia si alte patru persoane cu lovituri de topor.

Arunca ziarul: "Aproape niciodata nu se întîmpla nimic", i-ar fi spus Bruno, la cîtiva ani dupa aceea, "nici chiar atunci cînd ciuma decimeaza o regiune din India". Vedea din nou fata sulemenita a mamei sale, spunînd: "te-ai nascut prin-tr-o neglijenta". Curajul, da, domnule, curajul îi lipseste dupa aceea; ca de nu, ar fi sfîrsit într-o hazna.

Maicahazna.

Cînd dintr-o data - spuse Marti'n - am avut senzatia ca cineva statea în spatele meu si ma privea.

Cîteva clipe ramase nemiscat, nemiscarea aceea plina de asteptare si de încordare ce se naste în dormitor atunci cînd, în întuneric, ti se pare ca auzi un scîrtîit ciudat. Pentru ca sim­tise de multe ori senzatia aceea în ceafa, dar era numai jenanta sau dezagreabila; pentru ca (explica el) se considerase întot­deauna urît si de rîsul lumii, si se simtea jenat numai la gîn-dul ca cineva l-ar studia sau l-ar privi din spate, din care pri­cina se aseza pe locurile din spate în tramvai si în troleibuz sau intra în sala de cinema dupa ce luminile s-au stins. Dar în clipa aceea simti ceva deosebit. Ceva - ezita ca si cum ar fi cautat cuvîntul potrivit -, ceva nelinistitor, ceva asemeni scîrtîitului aceluia suspect pe care-1 auzi, sau crezi ca-1 auzi în adîncul noptii.

"Cineva încearca sa intre în vorba cu mine", zise el ce gîn-dea zbuciumîndu-se.

Senzatia de a se sti privit facu, ca de obicei, sa-i sporeas­ca si mai mult complexele: se vedea urît, desirat, stîngaci. Pîna si cei saptesprezece ani ai sai i se pareau grotesti.

12

Dar nu esti asa", îi va spune cu doi ani mai tîrziu fata care în momentul acela statea în spatele lui; o perioada imensa - îsi spunea Bruno - pentru ca nu se masura în luni, si nici macar în ani, ci, asa cum se întîmpla cu cei asemenea lui, prin catastrofe spirituale, prin zile pline de o singuratate abso­luta si de-o tristete de nedescris; zile ce se lungesc si se defor­meaza asemenea unor fantasme întunecate pe peretii timpu­lui, "în nici un caz nu esti asa cum crezi", si-1 privea ca un pictor care-si studiaza modelul, tragînd nervos din vesnica ei tigara.

"Asteapta", zicea.

"Esti ceva mai mult decît un baiat bun", zicea.

"Esti un baiat interesant si plin de profunzime, pe lînga faptul ca apartii unui gen rar întîlnit."

- Da, desigur - admitea Martin, zîmbind amar, pe cînd se gîndea "acum vezi ca am dreptate" -, pentru ca toate as­tea ti se însira cînd nu esti baiat bun, si toate celelalte nu con­teaza.

"Nu ti-am spus sa astepti?!", îi raspundea ea iritata.

"Esti înalt si slab ca un portret de El Greco."

Martin mormai.

"Dar taci odata!", continua ea furioasa, asemenea unui sa­vant întrerupt ori distras de la munca în clipa cînd e pe punc­tul de a descoperi mult dorita formula finala. si tragînd din nou cu sete din tigara, cum facea de obicei în clipele ei de con­centrare, si încruntînd tare din sprîncene, adauga:

"stii ce? Ca si cum ai rupe-o brusc cu asceza asta spaniola, ti se însaileaza pe chip niste buze senzuale. si pe urma mai ai si ochii astia umezi. Taci! stiu ca nu-ti place deloc ce-ti spun, dar lasa-ma sa termin. Cred ca femeile trebuie sa te gaseasca atragator, indiferent de ce crezi tu. si trebuie sa le placa si ex­presia ta. Un amestec de puritate, de melancolie si de senzu­alitate înfrînata. Dar totusi... un moment. Ai un fel de neli­niste în priviri sub fruntea asta care seamana cu un balcon exterior. Dar nu stiu daca de fapt asta e ceea ce-mi place la dumneata. Cred ca e altceva... Poate faptul ca la dumneata spiritul domina trupul, ca si cum ai fi întotdeauna în pozitie de drepti. Ei, poate ca nu tocmai a placea o fi cuvîntul potri-

vit, poate ma surprinzi, ma uimesti, ori ma iriti, nu stiu nici eu... Spiritul dominînd trupul e ca un fel de dictator auster.

E ca si cum l-ai pune pe Pius al XH-lea sa supravegheze un bordel. Lasa, nu te sifona, stiu ca esti o fiinta angelica. si apoi, cum îti spuneam, nu stiu daca asta e ceea ce-mi place la dumneata, sau ceea ce urasc mai mult."

Facu un mare efort pentru a nu-si desprinde ochii de la statuie. Declarase ca în clipa aceea îl napadisera un fel de fri­ca si fascinatie. îi era teama sa se întoarca si în acelasi timp îl îmboldea o dorinta nebuna de a o face. îsi aduse aminte ca odata, în defileul de la Humahuaca, pe marginea Gîtlejului Diavolului, pe cînd contempla abisul negru de la picioarele lui, o forta irezistibila îl împinsese pe neasteptate sa sara peste prapastie. în clipa aceea i se întîmplase ceva asemanator: era ca si cum s-ar fi simtit împins sa sara peste o genune întune­cata "catre celalalt mal al existentei sale". si atunci, forta aceea inconstienta dar irezistibila îl facu sa-si întoarca putin capul.

Abia o zari si îsi si îndeparta privirea de la ea, atintindu-si din nou ochii asupra statuii. Se temea de oameni: i se pareau imprevizibili, dar mai ales perversi si josnici. Statuile, în schimb, îl faceau sa simta o fericire calma, apartineau unei lumi ordo­nate, frumoase si limpezi.

Dar îi era cu neputinta sa vada statuia: îi staruia în minte imaginea fugara a necunoscutei, pata albastra a rochiei ei, pa­rul negru lins si lung, paloarea fetei, privirea îndreptata spre el. Erau doar niste tuse fugare, ca într-o schita facuta la repe­zeala de un pictor, fara nici un detaliu care sa indice vreo vîrsta anume sau vreun tip determinat. Dar stia - accentua cuvîn-tul - ca ceva foarte important se întîmplase în viata lui: nu atît prin ceea ce vazuse, cît prin mesajul patrunzator pe care îl primise în tacere.

- Dumneata, Bruno, mi-ai spus adesea ca aproape nici­odata nu se întîmpla nimic. Cineva trece prin strîmtoarea Dar-danele, un domn oarecare îsi asuma responsabilitatea de a fi presedinte al Austriei, ciuma decimeaza o regiune din India, si pentru tine însuti nimic din toate astea nu are vreo impor­tanta. Chiar dumneata mi-ai spus ca e groaznic, dar adeva­rat, în schimb, în clipa aceea am avut senzatia neta ca se în­tîmplase ceva. Ceva menit sa-mi schimbe cursul vietii.

14

Nu putea spune cîta vreme trecuse, dar dupa un rastimp _ce îi paru îndelungat simtise ca fata se ridica si pleaca. Atunci, pe cînd se îndeparta, o privise: era înalta, avea o carte în mîna stînga si un fel de mers nervos si energic. Fara sa-si dea seama, Martin se ridicase si o pornise în aceeasi directie. Dar, consti­ent dintr-o data de ceea ce facea, închipuindu-si ca ea ar pu­tea întoarce capul si sa vada ca o urmareste, se opri temator. Si o vazu îndepartîndu-se, pe strada Brasil, catre Balcarce.

Curînd disparu din raza vederii lui.

Se întoarse încet la banca si se aseza.

- Dar - îi spuse el - deja nu mai eram acelasi om. si nici n-o sa mai pot fi vreodata.

II

Trecusera cîteva zile agitate. Pentru ca stia ca o va revedea, era sigur ca ea va reveni în acelasi loc.

în tot timpul asta nu facu altceva decît sa se gîndeasca la fata necunoscuta si în fiecare seara se aseza pe banca aceea, cu acelasi amestec de teama si de speranta.

Pîna într-o zi cînd, crezînd ca totul fusese o nerozie, se ho­tarî sa mearga la Boca în loc de a se mai aseza înca o data, ca un caraghios, pe banca din parcul Lezama. Era deja pe strada Amiralul Brown, cînd începu sa se îndrepte din nou catre lo­cul obisnuit; mai întîi încet si parca nehotarît, timid; apoi din ce în ce mai grabit, terminînd prin a alerga, ca si cum ar fi pu­tut întîrzia la o întîlnire fixata de mai înainte.

Da, era acolo. O vazu de departe îndreptîndu-se spre el.

Fata se apropie, si cînd fu alaturi de el, îi spuse:

- Te asteptam.

Martin simti ca i se moaie picioarele.

- Pe mine? - se mira el, înrosindu-se.

Nu îndraznea s-o priveasca, dar îsi putu da seama ca era îmbracata cu un pulover negru, cu guler înalt si cu o fusta tot neagra sau poate de un albastru foarte închis (nu putea pre­ciza, si de fapt nu avea nici o importanta). I se parea ca avea ochii negri.

Ochi negri? - comenta Bruno.

15

Nu, era limpede: i se paruse. si cînd o vazu pentru a doua oara, îsi dadu seama cu uimire ca ochii ei erau de un verde închis. Poate ca prima impresie se datora faptului ca era cam întuneric, sau faptului ca timiditatea îl împiedica s-o priveas­ca în fata, sau si mai probabil, ambelor motive deodata. Tot la a doua întîlnire îsi putu da seama ca parul acela lung si lins, pe care îl credea atît de negru, avea în realitate reflexe rosietice. Mai tîrziu îi completa portretul: avea buzele groase si gura mare, chiar foarte mare, cu niste cute îndreptate în jos, la col­turi, exprimînd parca amaraciune si dispret.

"Sa-mi explice mie cum arata Alejandra, îsi spuse Bruno, ce trasaturi are si cum îi sînt cutele din coltul gurii." si se gîn-di ca tocmai acele cute dispretuitoare si o anume stralucire tenebroasa a ochilor deosebea fata Alejandrei de a Georginei, pe care o iubise cu adevarat. Caci acum întelegea. Pe ea o iu­bise de fapt, deoarece în momentul cînd îsi închipuise ca s-a îndragostit de Alejandra, o cauta în realitate pe mama ei, ase­meni calugarilor de demult, care încercau sa descifreze textul initial sub zugraveala noua, sub cuvintele sterse si înlocuite. si aceasta prostie fusese cauza unor triste neîntelegeri cu Ale­jandra, încercînd uneori o senzatie asemeni aceleia pe care ai putea s-o simti în clipa cînd, ajuns dupa multi ani de absenta în casa din copilarie, ai încerca sa deschizi o usa pe întuneric si ai da peste un perete. E limpede ca fata ei era aproape la fel ca a Georginei: avea acelasi par negru cu reflexe rosietice, aceiasi ochi gri-verzui, aceeasi gura mare, aceiasi pometi mon­goloizi, aceeasi piele mata si palida. Dar acel "aproape" era atroce, cu atît mai mult cu cît era subtil si imperceptibil, fiind­ca în felul acesta înselaciunea era mai adînca si mai dureroa­sa. Pentru ca - se gîndea el - oasele si carnea nu sînt de ajuns pentru a alcatui o figura, si de aceea, fata e infinit mai putin fizica decît trupul: ea se defineste prin privire, prin ric­tusul gurii, prin cute, prin toate mijloacele prin care sufletul se dezvaluie prin intermediul carnii. De aceea, în clipa cînd cineva moare, trupul i se transforma dintr-o data în ceva deo­sebit, atît de deosebit încît putem spune ca "parca nu ar fi ace­easi persoana", desi e plamadit din materia si din oasele din care fusese plamadit si cu o secunda înainte de clipa miste­rioasa în care sufletul paraseste trupul si acesta ramîne la fel

16

de mort ca o casa din care pleaca pentru totdeauna fiintele care locuiau în ea si, mai ales, care s-au iubit si au suferit în ea Caci nici peretii, nici acoperisul, nici numarul etajelor nu deosebesc o casa de alta, ci fiintele care o însufletesc cu con­versatiile lor, cu rîsetele, cu iubirile si urile lor; fiinte care îm­biba casa cu ceva imaterial dar adînc, cu ceva tot atît de putin material ca zîmbetul pe un chip, desi transpare din obiecte fizice, cum sînt covoarele, cartile sau culorile. Dar tablourile pe care le vedem pe pereti, culoarea în care au fost vopsite usile si ferestrele, modelul de pe covoare, florile întîlnite în camere, discurile si cartile, chiar daca sînt obiecte materiale (caci si buzele si sprîncenele sînt corporale), sînt, fara îndo­iala, manifestari ale sufletului; deoarece sufletul nu se poate arata privirii noastre decît prin mijlocirea materiei si asta e o slabiciune a sufletului, dar si o curioasa subtilitate.

- Cum? cum? - întreba Bruno.

"Am venit sa te vad", povesti Martin ca îi spusese Ale-jandra.

Se aseza pe iarba. si se pare ca Martin facuse o mutra foar­te mirata pentru ca fata adauga:

- Nu crezi în telepatie? M-ar mira, pentru ca pari exact tipul care crede. Data trecuta, cînd te-am vazut pe banca, eram sigura ca o sa întorci capul. si n-a fost asa? Vezi, si acum eram sigura ca o sa-ti aduci aminte de mine.

Martin nu spuse nimic. si de cîte ori se va repeta aceeasi scena: ea ghicindu-i gîndurile si el ascultînd-o în tacere! Avea senzatia exacta ca o cunoaste, senzatia aceea de a fi cunoscut pe cineva într-o viata anterioara, senzatie care e fata de reali­tate cum sînt visele fata de starea de veghe. si avea sa treaca multa vreme pîna cînd sa înteleaga de ce Alejandra îi parea vag cunoscuta si atunci Bruno zîmbi iar pentru el însusi.

Martin o privi uluit: parul negru în contrast cu pielea mata si palida, trupul înalt si colturos; avea în ea ceva ce-ti aducea aminte de modelele din revistele de moda, dar, în acelasi timp, emana o asprime si o profunzime neîntîlnite de obicei la ase­menea femei. Rar, aproape niciodata, vedeai o trasatura îndul­cita, una din acele trasaturi pe care le socotim tipic feminine si mai ales materne. Avea un zîmbet aspru si sarcastic, un rîs violent, cum violente îi erau miscarile si caracterul în general:

17

"Mi-a fost greu sa învat sa rîd - îi spuse într-o zi -, dar nu rîd niciodata din adîncul inimii".

- Dar - adauga Martin privind spre Bruno, cu volupta­tea încercata de îndragostiti cînd vor sa-i faca pe altii sa recu­noasca însusirile fiintei iubite -, nu-i asa ca barbatii si chiar femeile întorceau capul dupa ea?

si cînd îl aproba, zîmbind în sinea lui în fata acelui orgoliu nevinovat, Bruno se gîndea ca asa era într-adevar, ca oriunde si oricînd ar fi aparut, Alejandra stîrnea atentia barbatilor si chiar a femeilor. Desi din motive diferite, pentru ca pe femei nu le putea suferi, le ura, sustinea ca sînt o specie demna de dispret si ca numai cu unii barbati puteai mentine prietenia; si femeile, la rîndul lor, o urau la fel de mult si din motive exact contrare, lucru ce nu trezea în Alejandra decît cea mai dispretuitoare indiferenta. Desi fara îndoiala ca o urau, nu fara a înceta sa admire în secret chipul acela pe care Martin îl numea exotic, dar care de fapt era un tip paradoxal de argen-tinianca, pentru ca tipul respectiv e frecvent în tarile Americii de Sud, fiind un amestec de trasaturi de rasa alba, cu pome­tii si ochii de mongoli ai indienilor. si ochii aceia adînci, neli­nistiti, gura mare si dispretuitoare, amestecul acela de pasiuni si sentimente contradictorii pe care îl puteai banui în trasatu­rile ei (neliniste si plictiseala, violenta si un fel de abandon, senzualitate aproape feroce si un fel de scîrba pentru ceva nedefinit si adînc), totul facea ca ea sa aiba o fizionomie pe care nu o puteai uita.

Martin recunoscu si el ca desi nu se petrecuse nimic între ei, desi vorbise cu ea doar o singura data, si despre fleacuri, nu ar mai fi putut sa-i uite chipul toata viata. Iar Bruno se gîndi ca era adevarat, caci era frumoasa, dar ceva mai mult decît atît. Sau, mai bine zis, nu puteai fi sigur ca era frumoa­sa. Era vorba de altceva. si cînd mergeai alaturi de ea, îti da­deai seama ca atragea foarte mult barbatii. Avea un anume aer distrat si concentrat în acelasi timp, ca si cum ar fi fost cu­fundata în gînduri sau ar fi privit în ea însasi, si e sigur ca ori­cine ar fi întîlnit-o s-ar fi întrebat: cine e femeia asta, ce cauta, la ce se gîndeste?

Acea prima întîlnire fu decisiva pentru Martin. Pîna arunci femeile fusesera pentru el ori fiinte pure, virgine si eroice, ca

18

în legende, ori fiinte superficiale si frivole, clevetitoare si jos­nice, egolatre si sarlatane, perfide si materialiste ("ca mai-ca-sa", îi ghici Bruno gîndul). si, dintr-o data, întâlnea o femeie ce nu intra în nici unul din tiparele cunoscute, tipare pe care pîna atunci el le crezuse unice. Noutatea asta 1-a framîntat mul­ta vreme, era surprins de femeia asta care, pe de o parte, pa­rea sa aiba unele din virtutile modelului eroic ce-1 pasionase atît de mult în timpul lecturilor din adolescenta si, pe de alta parte, emana o senzualitate proprie, credea el, a unei clase pe care o detesta. si nici macar acum, dupa moartea Alejandrei, si dupa ce avusese cu ea o relatie atît de intensa, nu izbutea sa dezlege aceasta mare enigma. Se întreba adesea ce-ar fi fa­cut la a doua întîlnire, daca ar fi ghicit ca ea era asa cum au aratat-o mai pe urma evenimentele. Ar fi fugit oare? Bruno îl privi în tacere. "Chiar, ce-ar fi facut?" Martin îl privi la rîndul lui, cu o atentie concentrata, si dupa un rastimp, spuse:

- Am suferit atîta alaturi de ea, încît de multe ori am fost gata sa ma sinucid.

"si, totusi, chiar daca as fi stiut dinainte ce o sa mi se în-tîmple, as fi alergat spre ea."

"Te cred", se gîndi Bruno. "si care alt barbat, tînar sau în toata firea, prost sau destept, n-ar fi facut la fel?"

- Ma fascina - adauga Martin - ca o prapastie întune­cata si, daca ma aducea în pragul disperarii, era tocmai pen­tru ca o iubeam si pentru ca aveam nevoie de ea. Cum ne-ar putea aduce în pragul disperarii cineva care ne este indiferent?

Statu gînditor o vreme si apoi se întoarse la vesnica lui ob­sesie: se încapatîna sa-si aduca aminte (ori încerca s-o faca) momentele petrecute cu ea, asemenea îndragostitilor ce reci­tesc vechea scrisoare de dragoste pastrata lînga inima, chiar daca fiinta care a scris-o s-a îndepartat pentru totdeauna; si, la fel ca în scrisoare, amintirile se scorojeau îmbatrînind, fraze întregi se pierdeau în cutele sufletului, cerneala se vestejea mcet-mcet si, odata cu ea, cuvintele frumoase si magice din care se nastea vraja. si atunci trebuia sa-si forteze memoria

a fel cu cei ce-si chinuie vederea, apropiind mai mult de ochi nrrtia zdrentuita si îngalbenita de vreme. Da, da: ea îl între-

^ase pe unde statea, în vreme ce smulsese o buruiana si înce-

19

puse sa-i rontaie tulpina (de asta îsi aducea aminte limpe­de). si apoi îl întrebase cu cine locuia. Cvi tata, îi raspunsese el. Iar dupa o clipa de nehotarîre, adauga ca mai era si mai-ca-sa. "si ce face taica-tau?" îl întreba atunci Alejandra, între­bare la care el nu raspunse imediat, însa pîna la urma zise ca era pictor. Dar cînd rostise cuvîntul "pictor", vocea îi fu­sese nesigura, oarecum fragila, si se temuse ca vocea lui o sa-i atraga atentia, la fel ca mersul cuiva pe un acoperis de sticla. si cum Alejandra se întoarse spre el si-1 privi, era limpede ca ceva deosebit razbatuse din cuvîntul acela.

- Ai rosit - observa ea.

- Eu? - întreba Martin.

si asa cum se întîmpla totdeauna în asemenea situatii, se înrosi si mai tare.

- Dar ce-i cu tine? - insista ea, încetînd sa mai rontaie.

- Nimic, ce sa fie?

Se facu un moment de tacere, dupa care Alejandra se lungi iar pe iarba, cu fata în sus, continuînd sa rontaie din tulpina. Iar Martin, în timp ce urmarea cu privirea cum se încaierau doua rotocoale de puf, se gîndea ca el nu avea de ce sa se ru­sineze de esecul tatalui sau.

Sirena unui vas se auzi dinspre Chei, si Martin se gîndi ca era Coral Sea, Mas Marqnesas. Dar spuse:

- Alejandra e un nume rar.

- si maica-ta ce face? - continua ea cu întrebarile. Martin se aseza si începu sa smulga niste fire de iarba. Dadu

peste o pietricica si parea ca încearca sa vada de ce natura e, ca un geolog.

- N-ai auzit ce te-am întrebat?

- Ba da.

- Te-am întrebat de maica-ta.

- Maica-mea - raspunse Martin cu voce joasa - mai-ca-mea e o hazna.

Alejandra se ridica pe jumatate, sprijinindu-se într-un cot si privindu-1 cu atentie. Martin, fara sa-si ia privirile de la pie­tricica, tacea, cu maxilarele înclestate, repetînd în sinea lui hazna, maicahazna. într-un tîrziu adauga:

- Am fost întotdeauna o povara. De cînd m-am nascut.

20

Se simtea ca si cum cineva i-ar fi injectat în suflet miasme veninoase, o putoare injectata la mii de atmosfere. Din an în an tot mai plin de amar, sufletul i se dilata în mod primej­dios amenintînd în fiecare clipa sa lase porcaria sa tîsneasca prin crapaturi.

__Toata ziua buna ziua o auzi tipînd: de ce n-oi fi bagat

de seama!

Era ca si cum toata josnicia maica-sii s-ar fi strîns în sufletul lui, gata sa tîsneasca, se gîndea el, pe cînd Alejandra îl privea lungita pe o parte. si vorbe ca foetus, buric, alifii, pîntece, avort i se învalmaseau în minte, ca niste scursori lipicioase si putu­roase deasupra unor ape statute si putrede. si atunci, ca si cum ar fi vorbit cu sine însusi, povesti mai departe ca multa vreme crezuse ca nu-1 alaptase din pricina ca nu avusese lapte, pîna cînd, într-o zi, maica-sa urla ca nu-1 alaptase ca sa nu se deformeze, si-i mai explicase ca facuse tot ce se putea ca sa avorteze, în afara de chiuretaj, pentru ca ura suferinta, tot atît pe cît îi placea sa rontaie bomboane si caramele, sa citeasca reviste sau sa asculte muzica usoara. Ba chiar sustinea ca-i place muzica serioasa, valsurile vieneze si printul Kalender. Ca, din nefericire, nu se mai putuse face nimic. Asa ca-si pu­tea închipui cu cîta bucurie îl vazuse venind pe lume dupa ce se caznise luni de zile sa scape de el, sarind coarda ca boxe­rii si izbindu-se cu pumnii în burta, din care cauza (îi explica maica-sa tipînd) iesise pe jumatate pocit, si era o minune ca nu-1 lepadase la hazna.

Tacu, se mai uita o data la pietricica, si apoi o arunca de­parte de el.

^ - Se vede ca de aia - adauga el - totdeauna cînd ma gmdesc la ea îmi vine în minte cuvîntul hazna.

si rîse din nou cu rîsul acela ciudat.

Alejandra se uita la el, uimita ca-i mai venea sa rîda. Dar vazîndu-i lacrimile, întelese desigur ca, de fapt, ceea ce auzi­se ea nu era rîs, ci (cum sustinea Bruno) sunetul acela straniu scos de unele fiinte în momente cu totul neobisnuite si pe care, Ui lipsa de ceva mai potrivit, te caznesti sa-1 botezi rîs sau puns: pentru ca izvoraste dintr-un amestec monstruos de Iu-

cruri destul de dureroase pentru a stîrni plînsul (si înca un plîns de nealinat) si din întîmplari destul de grotesti pentru a dori sa se schimbe în rîs. Se ajunge astfel la ceva hibrid si groaznic, poate la cea mai îngrozitoare manifestare de care este în stare o fiinta omeneasca; si poate si cea mai greu de alinat din pricina amestecului complicat care îi da nastere. De multe ori încerci în fata acestei manifestari sentimente con­tradictorii, ca în fata unor cocosati sau schilozi. Pe umerii lui de copil, durerile se îngramadisera unele peste altele, ca o po­vara mereu mai mare si peste puterile lui (si grotesca, în ace­lasi timp), astfel ca simtea ca trebuie sa se miste cu grija, pasind întotdeauna ca un echilibrist nevoit sa treaca peste o prapas­tie mergînd pe sîrma, dar purtînd o greutate scîrboasa si urît mirositoare, ca si cum ar fi carat enorme poveri de gunoi si excremente, maimutoi galagiosi, mici paiate care tipau si nu mai stateau locului si care, pe cînd el se caznea sa treaca pra­pastia fara sa cada, prapastia neagra a existentei lui, îi dadeau cu tifla si stîrneau acolo sus, peste poverile de gunoaie si ex­cremente, o infernala harmalaie de insulte si sarcasme. Era un spectacol care (dupa parerea lui), avea menirea sa stîrneas-ca în spectatori un amestec de tristete si de enorma, monstru­oasa veselie, atît era de tragicomica; de aceea socotea ca nu avea dreptul de a se lasa numai în voia plînsului, nici chiar în fata unei fiinte ca Alejandra, o fiinta pe care i se parea ca o asteptase un secol, si socotea ca are datoria, datoria aproa­pe profesionala a unui clovn caruia i s-a întîmplat cea mai mare nenorocire, de a converti plînsul acela într-o strîmba-tura hazlie. Totusi, pe masura ce se spovedea Alejandrei prin acele cîteva cuvinte-cheie, simtise ca un fel de eliberare si pen­tru o clipa crezu ca strîmbatura lui de rîs putea în sfîrsit sa se transforme într-un plîns nestapînit, convulsiv si duios în ace­lasi timp; prabusindu-se asupra ei de parca ar fi izbutit, în sfîrsit, sa treaca prapastia. si, Doamne Dumnezeule, asa ar fi facut, asa ar fi vrut sa faca, dar n-o facu: îsi lasa doar capul în piept, întorcîndu-se ca sa nu i se vada lacrimile.

22

UI

Dar, cîtiva ani mai tîrziu, pe cînd vorbea cu Bruno despre întîlnirea aceea, Martin nu-si mai amintea decît fraze razlete, cîte o expresie, cîte o mîngîiere, sirena melancolica a acelui vapor necunoscut: erau ca niste fragmente de colum­na si daca îi ramasese vreuna în memorie, poate din pricina uimirii ce i-o produsese, era o fraza pe care ea i-o spusese atunci, privindu-1 cu atentie:

__Tu si cu mine avem ceva comun, ceva foarte important.

Cuvinte pe care Martin le ascultase cu uimire, pentru ca, se întreba, ce ar fi putut avea el în comun cu fiinta aceea mi­nunata?

într-un tîrziu, Alejandra îi spuse ca trebuia sa plece, dar ca odata, cu alt prilej, o sa-i povesteasca multe lucruri si - ceea ce lui Martin i se paru si mai ciudat - ca avea nevoie sa i le povesteasca.

Cînd se despartira, îl mai privi o data, ca si cum ea ar fi fost un medic iar el pacientul, adaugind cîteva cuvinte pe care Martin n-avea sa le uite niciodata:

- Desi, daca ma gîndesc bine, n-ar trebui sa te mai vad niciodata. Dar am sa te vad, pentru ca am nevoie de tine.

înnebunea numai la gîndul ca s-ar fi putut sa nu se mai întîlneasca niciodata cu fata aceea. Ce-i pasa lui de motivele care o puteau face pe Alejandra sa nu mai vrea sa-1 vada? El voia s-o vada.

- Oricînd, oricînd - spuse el cu patima. Ea zîmbi si-i raspunse:

- Da, pentru ca esti cum esti, trebuie sa te vad.

si Bruno se gîndi ca lui Martin i-ar trebui probabil înca multi ani pentru a întelege sensul ascuns al vorbelor ei. si se ^mai gîndea ca daca pe vremea aceea ar fi fost mai matur si ar fi avut mai multa experienta, l-ar fi mirat sa auda aseme­nea vorbe din gura unei fete de optsprezece ani. Dar, de ase­menea, foarte curînd i s-ar fi parut normale, pentru ca ea se nascuse matura sau se maturizase înca din copilarie, cel pu-Pn intr-un anumit sens; pentru ca în alte privinte îti facea im-Presia ca nu se va maturiza niciodata: era ca si cum o pustoai-

' ^mdragind înca jocul cu papusile, ar fi fost în acelasi timp

23

în stare sa judece cu o înfricosatoare întelepciune de batrîn; era ca si cum evenimente îngrozitoare i-ar fi dat brînci spre maturitate si apoi spre moarte fara sa aiba vreme sa uite de tot copilaria si adolescenta.

Pe cînd se desparteau, dupa ce facuse cîtiva pasi, îsi aduse aminte ca nu îsi dadusera mtîlnire. Se întorsese si alerga dupa ea sa-i spuna:

- Nu-ti face griji - îl linisti ea. De-acum am sa stiu întot­deauna cum sa dau de tine.

Fara sa se gîndeasca la vorbele acelea de necrezut, si fara a îndrazni sa insiste, Martin facu cale întoarsa.

IV

Dupa întîmirea aceea astepta zi dupa zi s-o vada din nou în parc. Apoi saptamîna dupa saptamîna. si, în sfîr-sit, de asta data fara speranta, luni în sir. Ce i se întîmplase? De ce nu venea? S-o fi îmbolnavit? Nici macar nu stia cum o cheama. Parca ar fi înghitit-o pamîntul. De mii de ori îsi re­prosa neghiobia de a nu-i fi cerut sa-i spuna macar numele întreg. Nu stia nimic despre ea. Era de necrezut cît de bleg se aratase. Ajunsese chiar sa creada ca totul fusese o halucinatie sau un vis. Oare nu adormise de mai multe ori pe banca din parcul Lezama? Poate ca visase toate acele lucruri, dar cu atî-ta forta, încît pe urma i se parusera traite aievea. înlatura însa ideea asta, gîndindu-se ca se întîlnisera de doua ori. Apoi ajun­se iarasi la concluzia ca asta nu însemna ca n-ar fi putut fi vor­ba de un vis, doar în cursul aceluiasi vis putuse visa ca o în-tîlnise de doua ori. Nu avea nici un obiect de-al ei care i-ar fi îngaduit sa iasa din încurcatura, dar pîna la urma se convin­se ca totul se întîmplase aievea, si ca pur si simplu ceea ce se întîmpla dovedea ca era într-adevar imbecilul care se cre­zuse întotdeauna.

La început suferi mult, gîndindu-se la ea zi si noapte. încer­ca sa-i deseneze figura, dar iesi ceva neclar, întrucît în cursul celor doua întîlniri nu îndraznise decît rareori s-o priveasca în fata; de aceea, schitele îi ramîneau neclare si fara viata, se-manînd cu multe din desenele lui de mai demult, pline de

24

ele fecioare ideale si legendare cu care traise în suflet. Dar Aesi desenele lui erau insipide si neclare, amintirea întîlnirii

ea era vie si avea senzatia ca fusese alaturi de cineva foar­te puternic, cu trasaturi foarte distincte, nefericit si singura­tic ca el. Totusi, chipul ei se pierdea într-o ceata subtire. si era

_si cum, în timpul unei sedinte de spiritism, o materializare difuza si fantomatica ar fi ciocanit dintr-o data, deslusit, în

masa.

Cînd era tocmai pe punctul de a pierde orice speranta, îsi aducea aminte de cele doua sau trei fraze-cheie pe care le ros­tise ea în timpul întîlnirii: "Cred ca n-ar trebui sa te mai vad niciodata. Dar am sa te revad, pentru ca am nevoie de tine." Si, mai pe urma: "Nu-ti face griji. De acum înainte o sa stiu totdeauna cum sa dau de tine."

Erau fraze - se gîndea Bruno - pe care Martin le înte­legea numai într-o lumina favorabila, socotindu-le izvorul unei fericiri de nedescris, cel putin pe vremea aceea, fara sa-si dea seama de tot egoismul lor.

si apoi e clar - povestea Martin ce gîndea pe vremea aceea - ea era o fiinta deosebita si de ce adica o fata ca ea ar trebui sa-1 vada pe el a doua zi sau saptamîna urmatoare? De ce adica n-ar fi putut trece saptamîni si chiar luni fara ca ea sa simta nevoia sa-1 vada? Gîndurile astea îl faceau sa se mai învioreze. Dar pe urma, în clipele de descurajare, îsi spunea. "N-am s-o mai vad niciodata. A murit, poate chiar s-a sinucis, pentru ca parea disperata si nelinistita." îsi aducea aminte atunci de propriile lui gînduri de sinucidere. De ce Alejan-dra n-ar fi trecut prin ceva asemanator? Oare nu-i spusese tocmai ca aveau trasaturi comune, ca exista ceva adînc care-i facea sa semene? Oare cînd vorbea de asemanare nu se gîn-dise la obsesia asta a sinuciderii? Dar, reflectînd, ajungea la concluzia ca daca ar fi vrut sa se omoare, ar fi venit sa-1 caute înainte de a trece la fapte, si i se parea de neconceput ca ea sa-1 fi înselat în privinta asta.

v-ite zile pustii se scursera pe banca aceea din parc! Trecu

oata toamna si veni iarna. Se sfîrsi iarna, începu primavara

(aparea cîteva clipe, friguroasa si grabita, ca oricine care se

"^ra    doar cît sa vada cum merg lucrurile, iar apoi, cu din ce

^m ce mai multa staruinta si de fiecare data pentru mai mult

timp) si încetul cu încetul seva porni sa circule cu mai mare caldura si energie prin copaci iar frunzele începura sa înmu­gureasca; pîna cînd, în cîteva saptamîni, ultimele ramasite ale iernii se retrasera din parcul Lezama înspre alte îndepar­tate tinuturi ale lumii.

Venira apoi primele calduri ale lui decembrie. Copacii jaca-randa¹ se colorara în violet iar crengile de tipa² se încarcara de flori portocalii.

si pe urma aceste flori pornira sa se vestejeasca si sa cada, frunzele începura sa rugineasca, maturîndu-le primele vîn-turi ale toamnei. Iar atunci - spuse Martin - îsi pierdu defi­nitiv speranta ca o va mai vedea vreodata.

V

"Speranta" de a o vedea din nou (se gîndi Bruno cu melancolica ironie). si mai apoi îsi spuse: nu cumva vor fi fiind toate sperantele oamenilor la fel de grotesti ca aceasta? Fiindca, data fiind natura lumii, ne punem speranta în împre­jurari care, de îndata ce au loc, nu ne aduc decît frustrare si amaraciune; motiv pentru care pesimistii se recruteaza dintre fostii plini de speranta, întrucît pentru a avea o viziune nea­gra asupra lumii trebuie ca mai înainte sa fi crezut în ea si în posibilitatile ei. si înca mai ciudat si mai paradoxal e faptul ca pesimistii, o data ce au ramas deziluzionati, nu sînt în mod constant si sistematic disperati, ci, într-un anume fel, par ori-cînd dispusi sa-si reînnoiasca speranta, cu toate ca se ascund sub învelisul de mîhniti universali, în virtutea unei anume pudori metafizice; de parca pesimismul, pentru a se men­tine puternic si mereu viguros, ar avea nevoie, din cînd în cînd, de un nou impuls, declansat de o noua si brutala deziluzie. si chiar si Martin (se gîndea, vazîndu-1 acolo, înaintea lui), chiar si Martin, pesimist din fasa, ca orice fiinta extrem de

¹ în sp. jacarandâ, arbore tipic Americii tropicale, cu flori albastre, cultivat în parcuri si gradini (n.t.).

In sp. tipa, arbore sud-american, cu înaltimea de aproximativ doua­zeci de metri, avînd flori galbene si fructe cu seminte negre (n.t.).

26

ra si pregatita sa astepte Lucruri Mari de la oameni în spe­rai si de la Omenire în general, nu încercase sa se sinucida din cauza maica-sii, cloaca aia? Nu arata lucrul acesta, oare, & asteptase altceva, fara îndoiala ceva minunat de la aceasta femeie? însa (iar faptul acesta era înca mai uluitor) nu îsi re­capatase, dupa un dezastru atît de mare, încrederea în femei, cînd s-a întîlnit cu Alejandra?

Aici ajunsese acest unic însingurat, si el unul printre altii atît de numerosi din orasul acesta de însingurati. Fiindca Bue-nos Aires era un oras în care se praseau repede, asa cum de altfel se întîmpla în toate uriasele si înspaimîntatoarele babi­lonii.

Se poate întîmpla însa (se gîndi) ca la prima vedere sa nu-i observi, si asta, fie datorita faptului ca macar o buna parte din ei la prima vedere nu par ca sînt, fie ca, în multe cazuri, nu vor sa para. Sau altfel, datorita faptului ca o multime de oa­meni ce pretind ca sînt, sporesc si mai mult confuzia în aceas­ta problema, f acîndu-ne sa credem în cele din urma ca nu exis­ta însingurati adevarati.

Fiindca, evident ca daca un om nu are picioare sau nu are amîndoua mîinile, stim cu totii, sau credem ca stim, ca omul acesta e un neputincios. si în aceeasi clipa acest om începe sa fie mai putin neputincios, deoarece l-am observat si sufe­rim pentru el, îi cumparam pieptanase inutile si fotografii în culori cu Carlitos Gardel. Iar atunci, acest mutilat care nu are picioare sau mîinile amîndoua înceteaza de a mai fi partial sau total categoria de însingurat total la care ne gîndim, asa incit ajungem sa ne încerce numaidecît un nelamurit senti­ment de ciuda, poate din pricina nenumaratilor absolut în­singurati care, tot în aceeasi clipa (neavînd îndrazneala sau siguranta si nici spiritul de agresiune al celor adevarati, cu pieptanase si portrete în culori) îsi îndura tacuti si cu dem­nitate suprema soarta de autentici nenorociti.

1 recum oamenii tacuti si singuratici care nu cer nimanui nimic si care nu vorbesc cu nimeni, sezînd gînditori pe ban-^C1 e din marile piete si parcuri ale orasului: unii, batrîni (cei

^{ai mu}lti în mod evident neputinciosi, asa încît e cazul sa ne Preocupe mai putin si tot din aceleasi motive ca si vînzatorii

Pieptanase), batrînii cu bastoane de pensionari care vad

lumea trecînd ca o amintire, batrînii care mediteaza iar în fe­lul lor poate ca îsi pun din nou marile probleme pe care si le-au pus gînditorii importanti în legatura cu sensul gene­ral al existentei, cauzele si sensurile tuturor lucrurilor: a casa­toriilor, copiilor, vaselor de razboi, luptelor politice, banilor, regilor si curselor de cai sau de automobile; acesti batrîni care privesc vag sau par ca privesc porumbeii ciugulind bobite de ovaz sau de porumb sau neobositele vrabii, sau, în gene­ral, feluritele tipuri de pasari ce descind în piata sau traiesc în copacii marilor parcuri. In virtutea unui cunoscut atribut pe care îl are universul, de independenta si superpozitie: ast­fel ca, în vreme ce bancherul îsi propune sa realizeze cea mai formidabila operatie în valuta forte ce s-a facut vreodata în Rio de la Plata (distrugînd în tacere Consortiul X sau temuta Societate Anonima Y), o pasare mititica, la departare de o suta de pasi de Puternica Oficina, umbla topaind pe gazonul Par­cului Columb, în cautarea unui fir de pai pentru cuibul ei, a unei bobite ratacite de grîu sau de ovaz, a unui viermisor bun de mîncat pentru ea sau pentru puisorii ei; în vreme ce, în alt strat înca mai marunt si într-un fel mai strain de toate (nu de Maritul Bancher ci de bastonul prizarit al pensionarului), vietati mai minuscule, mai anonime si tainice, duc o viata independenta si uneori chiar extrem de activa: viermi, fur­nici (nu numai cele mari si negre, ci si cele iniei roscate si chiar si altele mai mititele care aproape ca nu se vad) si o sumede­nie de alte gîngarrii, mai marunte, de felurite culori si cu obis­nuinte de tot felul. Toate aceste vietati traiesc în lumi diferite, departe unele de altele, exceptînd cazurile Marilor Catastrofe, cînd Oamenii, înarmati cu Aparate fumigante si Farase, por­nesc Lupta împotriva Furnicilor (lupta, în treacat fie zis, abso­lut inutila, dat fiind ca întotdeauna se încheie cu victoria furni­cilor), sau cînd Bancherii îsi dezlantuie Razboaiele lor pentru Petrol; astfel îneît, nenumaratele Gînganii, care pîna în clipa de fata traiau pe întinsele cîmpuri sau în tihnitele sublunii ale parcurilor, sînt nimicite cu bombe si gaze; pe cîta vreme altele, mai norocoase, din rasele nesmintit învingatoare ale Viermilor, dau de chilipir si prospera cu nemaipomenita iu­teala, în timp ce sus, deasupra lor, Furnizorii si Fabricanti de Armament înfloresc.

Dar e miraculos, desi mai putin în vremuri de schimbare " de confuzie, cum atîtea specii de vietati pot sa se nasca, sa

dezvolte si sa moara, fara sa se cunoasca, fara sa se urasca

u sa se pretuiasca, în aceleasi tinuturi din univers; aidoma nenumaratelor mesaje telefonice care, dupa cum se spune, not fi trimise printr-un singur cablu fara sa se amestece sau sa se deranjeze, multumita unor mecanisme ingenioase. Asa ca (se gîndea Bruno) avem în primul rînd oamenii ce stau gîn-ditori în piete si parcuri. Unii se uita în pamînt, fiind absor­biti minute sau chiar ceasuri în sir de numeroasele si anoni­mele activitati ale animalutelor deja mentionate: cercetînd furnicile, analizînd diferitele specii, calculînd ce poveri sînt în stare sa transporte, în ce fel colaboreaza cîte doua sau cîte trei între ele pentru muncile mai anevoioase etc. Adeseori, luînd un betigas, o ramurica uscata din cele care se gasesc cu usurinta pe jos prin parcuri, oamenii acestia se distreaza abatînd furnicile din drumurile lor istovitoare, izbutesc sa o faca pe cîte una mai ametita sa se urce pe betigas iar apoi sa fuga pîna în vîrful lui unde, dupa niste mici acrobatii facute cu bagare de seama, se întoarce înapoi si alearga pîna la ca­patul opus; si tot asa, facînd de pomana o multime de dru­muri, dus si întors, pîna cînd omul singuratic se satura si, din mila sau, de cele mai multe ori din plictiseala, lasa betiga-sul jos, prilej cu care funica se grabeste sa-si caute tovarasele, poarta o scurta si agitata discutie cu primele pe care le întîl-neste în cale pentru a-si explica întîrzierea sau pentru a întreba despre Mersul General al Muncii în absenta ei, si numaidecît îsi reia treaba, reîncorporîndu-se în lungul si zbuciumatul sir egiptean. In vremea aceasta, omul singuratic si gînditor se în­toarce la meditatia lui generala si cam ratacitoare fara a-si fixa îndeajuns atentia asupra a ceva anume: privind cînd la un co-pac, cînd la un copil ce se joaca primprejur, si amintindu-si, multumita acestui copil, zilele pe care le petrecuse odinioara, ce par acum de necrezut, în Padurea Neagra sau pe vreo stra-uta din Pontevedra ce coboara spre sud; în vremea aceasta ocnn i se mai întuneca putin, accentuînd acea stralucire lacri­moasa pe care o au ochii batrînilor si care niciodata nu se stie fpi    ^Se "^atoreaza unor cauze pur fiziologice sau daca, într-un

'^{6Ste con}secinta amintirii, nostalgiei, sentimentului de frus-

29

trare sau ideii de moarte sau a acelei vagi dar irezistibile me­lancolii care întotdeauna ne face pe noi, oamenii, sa ne gîndim la cuvîntul SFÎRs1T asezat la capatul unei povesti ce ne-a pa­truns prin misterul si tristetea ei. Ceea ce e totuna cu poves­tea fiecarui om, caci exista oare fiinta omeneasca a carei po­veste sa nu fie în definitiv trista sau misterioasa?

Dar nu întotdeauna oamenii sezînd si singuratici sînt ba-trîni sau pensionari.

Adeseori sînt oameni relativ tineri, indivizi de treizeci sau patruzeci de ani. si, lucru ciudat si demn de a fi supus medita­tiei (gîndi Bruno), sînt cu atît mai patetici si mai însingurati cu cît sînt mai tineri. Fiindca ce poate fi mai înspaimîntator decît un baiat sezînd si gînditor pe o banca din piata, coplesit de gîndurile lui, tacut si strain de lumea ce îl înconjoara? Ade­seori, barbatul sau baiatul e un marinar; uneori e poate un emigrant ce si-ar dori sa se întoarca în patria sa si nu poate; de multe ori, sînt oameni ce fusesera parasiti de femeia pe care o iubeau; alteori, oameni ce nu sînt facuti sa traiasca, sau care si-au lasat casa pentru totdeauna sau mediteaza asupra propriei lor singuratati si asupra propriului lor viitor. Sau poate fi un baietel cum e si Martin, care începe sa înteleaga cu spai­ma ca absolutul nu exista.

Sau mai poate fi un om care si-a pierdut fiul si care, întor-cîndu-se de la cimitir, se pomeneste singur si simte ca viata nu mai are pentru el nici un rost, gîndindu-se ca în timpul acesta tot acolo exista oameni care rîd sau sînt fericiti (desi numai momentan fericiti), pe cînd fiul lui se afla sub pamînt, într-un sicriu mititel potrivit cu micimea trupului sau care poate ca în sfîrsit, renuntase sa mai lupte împotriva unui dus­man cumplit si mult prea puternic. si acest om sezînd si gîn­ditor mediteaza din nou, sau acum întîia oara, la rostul lumii, în general, caci nu reuseste sa înteleaga de ce a trebuit sa moa­ra astfel copilul lui, de ce trebuie el sa plateasca pacatul al­tora savîrsit cîndva, printr-o suferinta atît de grea, cu inima lui micuta coplesita de sufocare sau de paralizie, luptînd cu disperare, fara sa stie de ce, împotriva umbrelor negre ce por­nesc a se abate asupra-i.

Iar omul acesta, într-adevar, este un însingurat. si, lucru ciudat, poate ca nu e sarac, ba e posibil chiar sa fie bogat, si

30

tea fi chiar Marele Bancher ce planuia formidabila Ope-rie în valuta forte, la care se referise înainte cu dispret si iro-^   Dispretul si ironia (acum îi venea usor sa înteleaga) care, ^întotdeauna, erau exagerate si în definitiv nedrepte. Caci exista om care în ultima instanta sa merite dispretul si iro-. ■ dat fiind ca mai devreme sau mai tîrziu, cu sau fara valu-r forte, îl gasesc nenorocirile, moartea fiilor sau fratilor lui, propria'-i batrînete si propria-i singuratate dinaintea mortii. Aiungînd în cele din urma sa fie mai însingurat decît oricine altcineva; din acelasi motiv pentru care e mai lipsit de apa­rare soldatul surprins fara camasa lui de zale decît omul ma­runt si pasnic care, pentru ca n-a avut-o niciodata, nu-i simte lipsa niciodata.

VI

E drept ca de pe la unsprezece ani nu mai intra în nici una din dependintele casei, si cu atît mai putin în cama­ruta care era un fel de sanctuar al mamei lui. Era locul unde, dupa ce iesea din baie, ea îsi petrecea vremea ascultînd radioul si împopotonîndu-se ca sa iasa în lume. Cît despre taica-su, nu-i mai cunostea obiceiurile din ultimii 616w226g ani si-1 stia închis în atelierul lui; ca sa ajungi la baie nu era obligatoriu sa treci prin camaruta cu pricina, dar nu era nici imposibil. Sa se fi bucurat, oare, la ideea ca sotul ei ar fi putut s-o gaseasca ast­fel? II ura, oare, atît de mult încît sa-i fi venit ideea de a-1 umili pîna într-atîta?

Totul era cu putinta.

Neauzind radioul îsi zise ca nu era acasa, pentru ca nu si-o putea închipui stînd acolo în liniste.

In semiîntuneric, dublul monstru se zvîrcolea pe divan cu ardoare si furie.

Aproape un ceas dupa aceea umbla buimac prin cartier, ca un somnambul. Apoi se întoarse în camera lui si se lungi P pat. Se uita în tavan, apoi privirea iui luneca pe pereti, ^opnndu-se la o ilustratie din Billiken¹ pe care o prinsese acolo

' Revista pentru copii (n.t.).

■

iiif

31

cu pioneze înca din copilarie: îl înfatisa pe Belgrano¹ punîn-du-i pe soldati sa jure pe steagul albastru si alb, la trecerea rîului Salado.

Steagul neîntinat², se gîndi el.

îi revenira în minte cuvinte-cheie din existenta lui de pîng atunci: frig, curatenie, zapada, singuratate, Patagonia.

Se gîndi la vapoare, la trenuri, dar de unde bani? îsi aduse aminte atunci de camionul acela mare care se oprea la garajul de lînga statia Sola si care-i retinuse odata atentia prin inscrip­tia magica: TRANSPORTURI PATAGONICE. Daca or fi avînd nevoie de un peon, de un ajutor, de cineva bun la toate?

- Desigur, piciule, - îi raspunse Bucich, cu chistocul stins în coltul gurii.

- Am optzeci si trei de pesos - zise Martin.

- Lasa-te de prostii - îi taie Bucich elanul, dîndu-si jos salopeta soioasa.

Parea un urias de la circ, dar putin încovoiat si carunt. Un urias cu aer candid de copil. Martin se uita la camion: în lun­gul caroseriei, cu litere de-o schioapa, statea scris: TRANS­PORTURI PATAGONICE; iar în spate, cu litere aurii: DE L-AI VEDEA, BĂTRÎNICO!

- Hai - rosti Bucich, mereu cu chistocul stins în gura. Pe asfaltul ud si lunecos se reflecta o clipa un rosu laptos.

Urma apoi un fulger violaceu, pentru a lasa iarasi locul rosu­lui laptos: CINZANO-AMERICANO-GANCIA; CINZANO-AMERICANO-GANCIA.

- S-a facut frig - observa Bucich.

Burnita? Era mai degraba o pîcla de picaturi foarte fine, invizibile, plutind în vazduh. Camionagiul mergea cu pasi mari alaturi de el. Era candid si puternic: ca un simbol a ceea ce Martin cauta în exodul acela spre sud. Se simti în siguranta si se lasa în voia gîndurilor. Am ajuns, zise Bucich. CHICHlN, pizza si bauturi. Noroc, saluta Bucich. Noroc, îi raspunse Chi-chin, punîndu-i în fata sticla cu rachiu LLAVE. Doua paha-

¹  Unul dintre primii conducatori ni fortelor de eliberare nrgenti" mana de sub stapinirea spaniola (ni.).

² Vers dintr-un cîntec patriotic pentru scolari (/;.(.).

. pustiu mi-i ortac. Mi-a facut placere, placerea e de partea _ea' nu se lasa Chichin, care avea pe cap o sapca si niste bre-, colorate peste camasa de un albastru-violet. Ce-ti face baba?, întreba Bucich. Merge, îi raspunse Chichin. I-au facut liza? rj_a. si? Chichîn dadu din umeri. Parca nu ai sti cum _cu analizele astea. Sa mergi departe, spre sudul rece si curat, mndea Martin, privind portretul lui Gardel în frac, cu zîm-betul lui putin piezis, de baiat dat naibii, dar bun ca pîinea calda, si cocarda albastra si alba pe Masseratti-ul Fangio, fe­mei goale încadrate de Leguisamo¹ si Americo Tesorieri², si cu boneta pe cap, rezemîndu-se de bara portii, prietenul Chi­chin, cu elogii si multe poze ale lui Boca purtînd titlul CAM­PIONI! si Torito de Mataderos cu tricoul de antrenament în pozitia lui clasica de aparare. Am sarit coarda, am facut de toate în afara de chiuretaj, ca boxerii, îmi dadeam chiar lovituri în burta, sigur ca de aia ai iesit pe jumatate pocit, rîzînd cu ura si dispret, am facut de toate, ca doar nu era sa-mi deformez corpul de dragul tau, si asta i-a spus-o de cînd el avea unsprezece ani. si Tito?, în­treba Bucich. Vine acum, spuse Chichin, si lua hotarîrea sa se duca sa locuiasca la mansarda. si duminica? întreba Bucich. De unde vrei sa stiu eu, raspunse Chichin furios, îti jur ca nu-mi fac sînge rau pe cînd ea asculta mai departe bolerouri, depilîndu-se, rontaind caramele, lasînd peste tot hîrtii lipicioase, sînge rau pen­tru nimic, spunea Chichin, nici cît negru sub unghie, o lume murdara si cleioasa în vreme ce spala cu furie înabusita un pa­har oarecare si repeta, fa-mi placerea sa fugi catre o lume curata, rece, cristalina pîna cînd, lasînd paharul si protapindu-se în fata lui Bucich striga: sa piarda în halul asta?! cizmele! pe cînd camionagiul clipea, privind problema cu atentia cuvenita si comentînd daravera, chiar asa în vreme ce Martin auzea mai departe bolerourile, simtind izul acela greu de baie si creme dezodo-nzante^ aerul încins si statut, baia încinsa, trup încins, maica-sa încinsa, patul încins, mama-pat, patcos, pulpele laptoase spre par-^te« de sus ca într-un bîlci oribil, aproape aceeasi forma ca în clipa and el iesise din hazna fiind sortit haznalei, ori aproape asa, si

^Celebru jocheu (n.t.). tina   °^{lgheter de la Boca} i^unior, cea mai importanta echipa din Argen-

33

atunci intra tipul maruntel si nervos care zicea Noroc! si Chi-chin raspundea: Humberto J. D'Arcângelo va saluta, buna Puchito, pustiu mi-i ortac, mi-a facut placere, placerea e de partea mea zise scrutîndu-l cu ochisorii aia ca de pasare, cu ex­presia aceea speriata, pe care Martin o va vedea mereu la Tito, ca si cum ar fi pierdut ceva foarte pretios si ar cauta peste tot, cerce-tînd totul repede si nelinistit.

- Tîrfa cea mare pereche cu un diavol rosu.

- Zi-i, da-i înainte. Spune-i astuia.

- îti spun sincer: tu, cu camionul, iesi basma curata din toate.

- Dar eu - repeta Chichin - eu nu-mi mai fac sînge rau. Ma doare undeva de ce spune lumea. Jur pe amintirea ma­mei. Cu stîrpitura asta. Fa-mi placerea. Dar povesteste-i astuia, povesteste-i.

Humberto J. D'Arcângelo, pe care lumea îl stia de Tito, ho­tarî sus si tare:

- Mare porcarie.

Se aseza la o masa de lînga fereastra, scoase Critica, pe care o avea întotdeauna deschisa la pagina sportiva, o puse furios pe masuta si scobindu-si maselele cariate cu scobitoarea pe care o avea mereu între dinti, arunca o privire întunecata spre strada Pinzon. Mic si îngust în umeri, cu costumul lui uzat, parea ca mediteaza la soarta lumii.

Dupa o vreme, se întoarse spre tejghea si spuse:

- Duminica asta a fost o tragedie. Am pierdut ca niste tîm-piti, a cîstigat San Lorenzo, au cîstigat milionarii si pîna si Ti-gre a cîstigat. Vreti sa-mi spuneti unde o sa ajungem?

Se uita tinta la prietenii lui, ca si cum i-ar fi luat de martori, apoi îsi întoarse privirea iarasi spre strada, si, scobindu-se în dinti, spuse:

- Nu-i ordine în tara asta.

VII

Nu se poate, se gîndea el, cu mîna pe traista marina­reasca, nu se poate. Totusi, era tusea, tusea aceea si fosnetul cunoscut.

34

Multi ani mai tîrziu, îsi spunea, amintindu-si de momen-1 acela: ca doi locuitori singuratici pe doua insule apropiate, dar despartit de prapastii fara sfîrsit. Iar la cîtiva ani dupa asta, cînd tatal lui putrezea în groapa, întelegînd ca amantul acela sufe­rise cel putin la fel de mult ca si el si ca, poate, de pe insula aceea la care nu putea ajunge, desi era atît de aproape, insula aceea pe care traia (pe care supravietuia), tatal îi facuse, poate, uneori, un gest tacut dar patetic, cerîndu-i sprijin, sau macar întelegere si dragoste. Dar lucrurile astea le întelesese numai dupa ce trecuse prin multe încercari si cînd era prea tîrziu, asa cum se întîmpla aproape întotdeauna. încît acum, în pre­zentul acesta prematur (ca si cum timpul s-ar fi complacut în a depasi scurgerea lui obisnuita, pentru ca oamenii sa aiba închipuiri la fel de grotesti si de primitive ca imaginile de pe tablourile facute de niste amatori pentru cei lipsiti de expe­rienta: fel de fel de Othello care înca n-au apucat sa iubeasca), în prezentul acesta care ar fi trebuit sa fie viitor, aparea în mod fals tatal lui, urcînd scarile pe care nu mai pasise de atîtia ani. Cu spatele la usa, Martin simti ca se strecura ca un intrus: îi auzea gîfîiala de tuberculos, asteptarea nesigura. si cu o cru­zime deliberata, se facu ca nu-1 vede. E limpede, mi-a citit scri­soarea si vrea sa ma retina. si adica de ce sa-1 retina? Ani si ani abia daca schimbasera cîteva cuvinte. Se zbatea între resenti­ment si parere de rau. Resentimentul îl îmboldea sa nu se uite la el, sa-i ignore intrarea în camera sau, ceea ce era si mai rau, sa4 faca sa înteleaga ca voia sa-1 ignore. întoarse totusi capul. Da, întoarse capul si-1 vazu asa cum si-1 imaginase: tinîndu-se cu amîndoua mîinile de balustrada, istovit de efort, cu suvita de par carunt cazuta pe frunte, cu ochii putin iesiti din orbite si cuprinsi de febra, cu urma aceea de zîmb'et palid si vinovat care îl plictisea atît de mult pe Martin, spunîndu-i "acum doua­zeci de ani aveam aici atelierul", aruncînd apoi o privire cir-^C^i - ?^{rin mansard}a, simtind parca aceeasi senzatie ca un calator îmbatrînit si dezamagit, întors în satul natal dupa ce g ^Vazut t^ari si oameni care-i aprinsesera imaginatia si-i stîrni-era nazuintele în tinerete. si apropiindu-se de pat, se aseza j^ margine, ca si cum nu s-ar fi crezut îndreptatit sa ocupe ^{ai mult loc sa}u sa stea prea comod. Ramase apoi destula

35

vreme tacut, respirînd greu, dar nemiscat, ca o statuie fara viata. Cu voce stinsa, spuse:

- A fost o vreme cînd eram prieteni. Gînditori, ochii i se luminara, privind în departare.

- Mi-aduc aminte, odata, în parcul Retiro... Aveai... stiu eu, patru sau cinci ani... da, da... cinci ani... voiai sa te plimbi singur în micile automobile electrice, dar eu nu te-am lasat, ma temeam ca o sa te sperii din cauza izbiturilor.

Rîse blînd, nostalgic.

- Apoi, pe cînd ne întorceam acasa, te-ai urcat într-o tra-surica, pe un loc viran de pe strada Garay. Nu stiu de ce, mi te amintesc întotdeauna pe spate, în momentul în care, de fiecare data, erai pe punctul de a trece prin fata mea. Vîntul îti umfla camasuta, o camasuta cu dungi albastre. Se înserase deja, abia ca se mai vedea.

Ramase gînditor, si apoi întari, ca si cum ar fi fost vorba de ceva important:

- Da, era o camasuta cu dungi albastre. îmi aduc aminte foarte bine.

Martin tacea întruna.

- Pe vremea aceea credeam ca, o data cu trecerea anilor, vom ajunge sa fim camarazi, ca vom ajunge... la un fel de prietenie...

Zîmbi iar, cu zîmbetul lui vinovat, ca si cum speranta aceea ar fi fost ridicola, o speranta în legatura cu un lucru la care el nu avea nici un drept. Era ca si cum ar fi comis un furtisag, folosindu-se de faptul ca Martin era incapabil sa se apere.

Martin îl privi, cu coatele pe genunchi, cocosat, cu ochii atintiti înspre un punct îndepartat.

- Da... acum totul e altfel.

Lua în mîna un creion de pe pat si-1 examina cu o expresie meditativa:

- Sa nu crezi ca nu te înteleg... Cum am fi putut fi prie­teni? Trebuie sa ma ierti, Martincito...

- N-am ce sa-ti iert.

Dar tonul cu care-i raspunse îi contrazicea spusele.

- Vezi? Ma urasti. si sa nu crezi ca nu te înteleg. Martin ar fi dorit sa adauge: "nu-i adevarat, nu te urasc /

dar era monstruos de sigur ca-1 ura. Ura asta îl facea sa se sim-

36

ta si mai

nenorocit, si-i accentua singuratatea. Cînd o vedea

maica-sa boindu-se si iesind în strada fredonînd vreun bo-f ura fata de ea se transmitea asupra tatalui si, pîna la ur-⁶ s se oprea la el, ca si cum el ar fi fost adevaratul destinatar.

'- Martin, desigur, înteleg ca nu poti fi mîndru de un pictor ratat.

Ochii lui Martin se umplura de lacrimi.

Dar lacrimile ramîneau în suspensie peste marea lui rîca, asemenea unor picaturi de ulei în otet, fara sa se amestece.

Ţipa:

__Nu spune asta, tata!

Tatal lui îl privi miscat, uimit de reactia lui.

Aproape fara sa-si dea seama ce spune, Martin striga, plin de ura:

- Asta-i o tara scîrboasa! Aici nu reusesc decît nerusinatii! Tacut, tatal îl tintui cu privirea. Apoi, datinînd din cap dez­aprobator, spuse:

- Nu, Martin, sa nu crezi ca e asa.

Contempla creionul pe care îl avea în mîna si, dupa o cli­pa, continua:

- Sa fim drepti. Sînt un biet amarît si un ratat definitiv si, pe buna dreptate; nu am nici talent, nici putere. Ăsta e ade­varul.

Martin începu sa se retraga iar spre insula lui. îi era rusine de patetismul acestei scene si resemnarea tatalui îl facea sa se înaspreasca din nou.

Tacerea se facut atît de apasatoare si de neplacuta, încît ta­tal se ridica sa plece. întelesese probabil ca hotarîrea lui era irevocabila si mai ales ca prapastia dintre ei era prea mare si pentru totdeauna de netrecut. Se apropie de Martin si puse mina dreapta pe bratul lui: ar fi vrut sa-1 îmbratiseze, dar cu ^ce drept ar fi facut-o?

-- Bine... - murmura.

Oare Martin, daca ar fi stiut ca astea sînt ultimele cuvinte

Pe care le aude din gura tatalui sau, i-ar fi spus ceva duios?

m fi noi, oare, atît de aspri cu semenii nostri - comenta

_s-  . °     ^aca ^am- sti cu adevarat ca într-o buna zi vom muri

^{Ca nu vom ma}i putea schimba nimic din ceea ce am spus?

37

îl vazu pe taica-sau întorcîndu-se si îndreptîndu-se spr_e scara. si vazu de asemenea cum, înainte de a disparea, în. toarse capul, cu o expresie pe care, dupa moartea lui, Martin si-o va aduce aminte cu deznadejde.

si cînd îi auzi tusea, pe cînd cobora scarile, Martin se trînti pe pat si plînse. Abia la cîteva ore dupa aceea avu puterea sa-si termine de aranjat traista marinareasca. Cînd iesi din casa era doua noaptea si în atelierul lui taica-sau era înca lu­mina.

"E acolo - gîndi. în ciuda a tot ce i se întîmpla, traieste, mai traieste înca."

O lua spre garaj si se gîndi ca ar fi trebuit sa aiba o puter­nica senzatie de eliberare, dar nu era asa: o greutate surda îi încetinea pasii. Mergea din ce în ce mai încet. Apoi se opri, nesigur. Oare ce dorea, la urma urmei?

VIII

S-au petrecut multe pîna cînd am revazut-o... la mine acasa... n-am mai vrut sa stau acolo, m-am gîndit sa plec în Patagonia, am vorbit cu un camionagiu, unul Bucich, nu ti-am vorbit niciodata de Bucich?, dar în dimineata aceea... în fine, nu m-am dus în sud. Dar bineînteles ca nu m-am mai întors acasa.

Tacu, stînd sa-si aduca aminte.

- Am vazut-o în acelasi loc din parc, dar de curînd, în fe­bruarie 1955. Ma duceam acolo de cîte ori puteam. însa nici o clipa n-am crezut ca am reîntîlnit-o din cauza acestei astep­tari în acelasi loc.

- Atunci?

Martin se uita spre Bruno si-i raspunse:

- Am întîlnit-o pentru ca ea voia sa ma întîlneasca. Bruno nu parea sa priceapa.

- E limpede, daca se afla la locul respectiv, venise pentru ca voia sa te întîlneasca.

- Nu, nu asta voiam sa spun. S-ar fi întîmplat la fel în ori' ce alta parte. întelegi? Ea stia unde si cum sa ma întîlneasca,

38

_B voia. Asta voiam sa spun. Faptul ca am asteptat acolo, banca aceea, luni de zile, a fost înca una din naivitatile mele. ^pe_Tacu gînditor, si apoi adauga, privind spre Bruno ca si cum _r fi cerut o explicatie.

- Si tocmai de aceea, pentru ca sînt convins ca m-a cautat toata puterea vointei ei si în mod deliberat, mi se pare in­explicabil ca dupa aceea... în felul în care a facut-o...

Nu-si dezlipi ochii de Bruno si acesta ramase cu privirea atintita la fata aceea slabita si suferinda. ' - Dumneata întelegi?

__Oamenii sînt niste fiinte logice. Totusi, e aproape sigur

ca acelasi motiv care a îmboldit-o sa te caute a îndemnat-o

si sa...

Era cît pe ce sa spuna "sa te paraseasca", dar se opri la timp si se corecta: "sa te îndeparteze".

Martin îl mai privi o clipa, apoi se cufunda din nou în gîn-durile lui, ramînînd tacut o bucata de vreme. Apoi povesti cum reaparuse.

Era aproape noapte si nu se mai vedea destul de bine ca sa poata corecta în continuare spalturile, de aceea se uita la copaci, rezemat de spatarul bancii. Deodata adormise.

Visa ca plutea cu o barca parasita, cu pînzele distruse, pe un rîu mare, în aparenta linistit, dar puternic si plin de mis­tere. Era seara. Privelistea era pustie si tacuta, dar în padurea ce se înalta ca un zid pe malurile marelui rîu îti dadeai seama ca se desfasura o viata tainica, bîntviita de primejdii. Brusc, o voce care parca venea dintr-un desis îl înfiora. Nu reusea sa desluseasca ce spunea vocea aceea, dar stia ca i se adre­seaza lui. Vru sa se ridice în picioare, dar ceva îl împiedica. Se zbatu, desigur, sa se trezeasca, pentru ca vocea enigmatica si îndepartata se auzea din ce în ce mai tare, si (acum îsi da­dea seama), îl chema plina de neliniste, parca ea s-ar fi aflat mtr-o mare primejdie si el, numai el, ar fi fost în stare s-o sal­veze. Se trezi speriat, nelinistit, si aproape sarind de pe banca.

Era ea.

scuturase ca sa se trezeasca, si acum îi spunea, cu rîsul ^ei aspru:                                    '

- Da' scoala-te o data, lenesule!

39

Speriat, speriat si deconcertat de contrastul dintre vocea îngrozita si nelinistita din vis si Alejandra aceea nepasatoare care statea în fata lui, nu izbutea sa scoata un cuvînt.

O vazu adunînd niste spalturi cazute pe jos în timp ce adormise.

- Cu siguranta ca patronul tipografiei nu e Molinari -. comenta ea rîzînd.

- Ce tipografie?

- Cea care-ti da de lucru, nataraule.

- E tipografia Lopez.

- Oricare o fi, dar e sigur ca nu e Molinari.

Nu pricepea nimic. si asa cum i se va întîmpla de multe ori în relatiile cu ea, Alejandra nu-si dadu osteneala sa-i ex­plice. Se simtea - recunostea Martin - ca un elev lenes în fata unui profesor ironic.

Aranja spalturile si treaba asta mecanica îi dadu ragazul sa-si revina cît de cît din emotia acelei întîlniri pe care o dori­se cu atîta ardoare. Ca de multe ori dupa aceea, tacerea si in­capacitatea lui de a sustine o conversatie erau compensate de Alejandra care, totdeauna, sau aproape totdeauna, îi ghicea gîndurile.

îi ciufuli parul, asa cum fac oamenii mari cu copiii.

- Ţi-am spus ca o sa te revad, îti amintesti?, dar nu ti-am spus cînd.

Martin îsi ridica ochii spre ea.

- Ţi-am spus cumva ca o sa te revad în curînd?

- Nu.

si astfel (explica Martin), începu îngrozitoarea poveste. To­tul fusese inexplicabil. Cu ea nu puteai sti niciodata nimic Se întîlneau în locuri atît de absurde ca holul Bancii Provin­ciei sau pe podul Avellaneda. si la orice ora, si la doua noap­tea, de exemplu. Totul era imprevizibil cu ea. Niciodata nu puteai prevedea sau explica ceea ce se întîmpla: nici clipei cînd era pusa pe glume, nici izbucnirile ei de mînie, nici zi­lele cînd se întîlneau si ea nici macar nu deschidea gura, pilT cînd deodata se hotara sa mearga acasa. Nici lungile perioa­de în care disparea. "Cu toate acestea - adauga el - a f°^s cea mai frumoasa perioada din viata mea." Dar el stia ca nu putea dura, pentru ca totul era frenetic si - oare mai spusese

40

odata? - _{ca un} si_r d_{e SO}nde arzînd într-o noapte fur-^aSfâ asa. Cu toate ca uneori, foarte rar, desigur, parea ca pe-

^tUn° oiahiri de el clipe de tihna, ca si cum ea ar fi fost bolnava trece aiaiun *-<.<- <-      r

■ 1 un sanatoriu sau un loc msorit in munti, unde se retra-

^{s1 &}e ca sa aiba în sfîrsit parte de liniste. Sau aparea dintr-o data

^vasita si era ca si cum ar fi putut sa-i dea apa sau vreun leac

recare, ceva de care nu se putea lipsi, pentru a se întoarce

°poi din nou pe tarîmul întunecat si salbatic în care parea

ca traieste.

__jj_n teritoriu în care eu n-am putut patrunde niciodata -

conchide el, uitîndu-se în ochii lui Bruno.

IX

Aici e - spuse el.

Se simtea un miros puternic de iasomie. Grilajul era foarte vechi si pe jumatate acoperit de glicina. Poarta ruginita se des­chidea greu, scîrtîind.

Baltoacele lasate de ultima ploaie straluceau în noapte. Se vedea o camera luminata, dar tacerea dadea mai degraba sen­zatia de casa pustie. Trecura pe lînga o gradina paraginita, plina de buruieni, mergînd pe o cararuie de pe marginea unei galerii laterale, sustinuta de stîlpi de fier. Casa era foarte veche, cu ferestrele dînd spre galerie si care înca mai pastrau zabre­lele de tip colonial; vechile dale erau în mod sigur de pe vre­mea aceea, pentru ca le simteai adîncite în pamînt, tocite si crapate.

^ Se auzi un clarinet: o fraza lipsita de structura muzicala, tmguitoare, dezarticulata si obsesiva.

- Ce-i asta? - întreba Martin.

-- Unchiul Bebe - explica Alejandra -, nebunul.

Iraversara o alee îngusta printre copaci foarte batrâni (acum o ^ar - ^s^^m^^{ea w} puternic miros de magnolie) si o luara apoi F o carare pavata cu caramizi ducînd pîna la o scara în spi-

7, ^AcuiTi Hi atent, urmeaza-ma cu grija. wartvn dadu peste ceva: o lada sau un cazan.

U-am spus sa ai grija cum mergi? Asteapta.

41

Se opri si aprinse un chibrit pe care-1 proteja cu palma si-1 apropie de Martin.

- Dar, Alejandra, nu exista vreo lampa pe-aici? stiu eu. ceva... în curte...

îi auzi rîsul sec si rautacios.

- Lampi! Hai, pune mîna pe soldurile mele si urmeaza-ma

- E o solutie foarte buna pentru orbi.

Simti ca Alejandra se oprise, ca paralizata de un soc electric.

- Ce s-a întîmplat? - întreba Martin, alarmat.

- Nimic, îi raspunse ea sec, dar fa-mi placerea si nu mai vorbi niciodata despre orbi.

Martin puse din nou mîinile pe soldurile ei si o urma prin întuneric. Pe cînd urcau încet, cu multe precautiuni, scara metalica rupta în multe locuri si mîncata de rugina în altele, simtea sub palme, pentru prima data, corpul Alejandrei, atît de aproape si în acelasi timp îndepartat si misterios. O tresa­rire, o ezitare, facura sa transpara sentimentul acela subtil, si atunci ea îl întreba ce se întîmpla si el raspunse, trist, "ni­mic" . si cînd ajunsera sus, pe cînd Alejandra încerca sa deschi­da o încuietoare complicata, spuse "acesta e vechiul Mirador",

- Mirador?

- Da, pe la începuturile secolului trecut nu erau pe aici decît case de tara. Aici veneau sa-si petreaca sfîrsitul de sap-tamîna cei din familiile Olmos, Acevedo...

Rîse.

- Asta pe vremea cînd cei din familia Olmos nu erau niste muritori de foame... sau niste nebuni...

- Acevedo? - întreba Martin. Care Acevedo? Cel care a fost vicepresedinte?

- Da. Cei din familia lui.

în sfîrsit, cu mari eforturi, izbuti sa deschida usa straveche. Ridica mîna si aprinse lumina.

- Slava Domnului, exclama Martin usurat, bine ca macar aici e o lampa. Credeam ca în casa asta nu sînt decît lumînan-

- Oh, sa nu-ti faci iluzii. Bunicul Pancho nu mai foloseste decît opaite. Zice ca lumina electrica strica vederea.

Martin studia camera ca pe o parte din sunetul necunos cut al Alejandrei. Tavanul nu era tencuit si se vedeau grinzi groase de lemn. Apoi un divan acoperit cu un poncho s¹

42

"tura de mobile ce pareau cumparate la mezat; din di-^a t^epoci si de diferite stiluri, dar toate într-un hal fara hal Îgata sa se prabuseasca.               ,..,.,

_- Asaza-te mai bine pe pat. Scaunele astea sint periculoase.

Pe un perete se afla o oglinda aproape stearsa, adusa pe

emuri din Venetia, cu o pictura în partea de sus. Mai erau . te resturi dintr-o comoda si un birou. si o gravura sau lito­grafie prinsa în patru pioneze.

Alejandra lua o lampa cu spirt si pregati cafeaua. Pîna sa se încalzeasca apa, puse un disc.

__Asculta, îi atrase ea atentia, transpusa, cu privirile fixate

în tavan si tragînd din tigara.

Se auzi o muzica patetica, tumultuoasa.

Apoi, brusc, fata opri discul.

- Bach - spuse -, acum nu pot sa-1 ascult. Vazu de cafea.

- La prima auditie însusi Brahms era la pian. stii ce s-a întîmplat?

- Nu.

- L-au fluierat. îti dai seama cîte parale face omenirea?

- Bine, dar...

- Ce-i aia dar, tipa Alejandra, nu cumva vrei sa spui ca omenirea e altceva decît o albie de porci?

- Dar si muzica asta tot omenirea a facut-o...

stii ce, Martin - relua ea discutia pe cînd turna cafeaua m cesti - astia sînt cei care sufera pentru toti. Iar restul nu sint decît o adunatura de netrebnici, pui de catea sau cretini, e clar?

Se aseza pe marginea patului si ramase gînditoare. Apoi Puse din nou discul pentru un minut: ■-Asculta, asculta cu atentie. Kasunara din nou acordurile primei parti.

 U» dai seama, Martin, cîta suferinta trebuie sa fie pe  ^e pentru ca sa se nasca o asemenea muzica? ^uPa ce opri discul comenta:  Bb

 barule.

cin-a    ^aSe Suitoare, terminîndu-si cafeaua. Apoi puse ces-^uvapeps                                -                ^{r    r}

43

în linistea care se facuse, clarinetul se auzi dintr-o data prin fereastra deschisa, ca o mîzgalitura de copil.

- Zici ca e nebun?

- Nu se vede? E o familie de nebuni. stii cine a stat în man­sarda asta vreme de optzeci de ani? O fata, Escolastica. stii ca pe vremuri era la moda sa ai vreun nebun închis în vreo camera dosnica. Bebe e mai degraba un nebun blajin, un soi de idiot, si în orice caz, nimeni nu poate face nici un rau cu clarinetul. si Escolastica era o nebuna linistita. stii de unde i se tragea? Hai sa vezi.

Se scula si se îndrepta spre litografia prinsa în pioneze.

- Uita-te: astea sînt resturile legiunii lui Lavalle în defi­leul de la Humahuaca. Pe calul asta rotat e corpul generalului. Acesta e colonelul Pedernera. Cel de alaturi e Pedro Echagiie. si celalalt, barbosul din dreapta, e colonelul Acevedo. Boni-facio Acevedo, bunicul bunicului Pancho. Lui Pancho îi zicem bunic, dar de fapt e stra-strabunic.

Continua sa priveasca litografia.

- Ăsta e sublocotenentul Celedonio Olmos, tatal bunicu­lui Pancho, adica strabunicul meu. Bonifacio a trebuit sa caute azil în Montevideo. Acolo s-a casatorit cu o uruguaiana, o orientala, cum zice bunicul, o fata care se chema Encarnacion Flores si acolo s-a nascut Escolâstica. Auzi ce nume i-au pus! înainte de nasterea ei, Bonifacio s-a înrolat în legiune si nu si-a vazut niciodata fetita, deoarece campania a durat doi ani si de aici, de la Humahuaca, a trecut în Bolivia, unde a ramas cîtiva ani; si în Chile a stat o vreme. în 1852, la începutul lui '52, dupa ce nu-si vazuse vreme de treisprezece ani nevasta, care locuia aici, în casa asta, comandantul Bonifacio Acevedo, care se afla în Chile împreuna cu alti exilati, nu mai putu de dor si veni la Buenos Aires deghizat în caraus; era pe vremea cînd se spunea ca Rosas¹ era pe punctul de a cadea dintr-o clipa în alta, ca Urquiza va trece orasul Buenos Aires prin foc si sabie. Dar el n-a vrut sa mai astepte si a venit. Sigur ca 1* denuntat cineva, pentru ca altfel nu se explica. A ajuns 1 Buenos Aires, unde 1-a prins Mazorca. I-au taiat capul si ap

¹ Dictator care a stapînit Argentina cu mîna de fier. Partizani¹ erau federalistii si La Mazorca era teribila lui garda de represiune («■ ■'

44

t prin fata casei lui, au ciocanit la fereastra, si cînd au  ^W i-au aruncat capul pe fereastra. Encarnacion a murit  cina socului si Escolâstica a înnebunit. La cîteva zile ^^m ^ aceea Urquiza intra în Buenos Aires! Trebuie sa tii cont ^Escolâstica crescuse auzind vorbindu-se de tatal ei si pri-

vindu-i portretul.

D'ntr-un sertar al comodei scoase o miniatura m culori.

__^_{sta e} d_e pe cînd era locotenent de cuirasieri în campa­nia din Brazilia.

Uniforma stralucitoare, tineretea, gratia, toate contrastau cu figura barboasa si distrusa de pe vechea litografie.

- Garda lui, La" Mazorca, se simtise înflacarata de rebeliu­nea lui Urquiza. stii ce-a facut Escolâstica? Maica-sa a lesinat, dar ea a pus mîna pe capul tatalui ei, si a fugit pîna aici. Odata ajunsa aici s-a închis cu capul tatalui ei, din anul acela pîna cînd a murit, în 1932.

- în 1932!

- Da, în 1932. A trait optzeci de ani, închisa aici, cu capul lui. Aici îi aduceau de mîncare si de aici îi scoteau resturile. N-a iesit si n-a vrut sa iasa niciodata. Altceva: cu viclenia pro­prie nebunilor, ascunsese capul tatalui în asa fel ca nimeni, niciodata, n-a izbutit sa-1 scoata din camera. Ar fi putut în­cerca, desigur, sa faca o perchezitie, dar ea se opunea cu îndîr-jire si nu era chip s-o însele. "Trebuie sa luam ceva din como­da", îi spuneau. Dar nu era nimic de facut. si nimeni n-a putut scoate niciodata nimic, nici din comoda, nici din birou, nici din valiza asta. si pîna cînd a murit, în 1932, totul a ramas asa cum fusese în 1852. Ma crezi?

- Mi se pare cu neputinta.

_ E strict autentic. si eu m-am întrebat de multe ori, cum nunca? si cum se facea curat în camera? îi aduceau ei de mîn­care si reuseau sa faca un minimum de curatenie. Escolâstica _a^^a ° ^^elDuna linistita si chiar vorbea normal despre orice, în

ara de tatal ei si de capul pe care-1 tinea ascuns. De exem-^⁰⁶¹ °P^{tzeci d}e ani cît a stat închisa aici, n-a vorbit nici-

_ca     £^espre tatal ei ca despre un mort. Adica, vreau sa spun _ar g         *^a P^rezent, ca si cum s-ar fi aflat în anul 1852, si ea i^{11    Ols}P^{rezece a}ni iar tatal ei ar fi fost în Chile si ar fi  ^vma dintr-un moment în altul. Era o batrînica linis-

45

tita. Dar viata si chiar felul de a vorbi se oprisera în 1852 ■ era ca si cum Rosas ar fi fost înca la putere. "Cînd o sa ca'rh individul ala", spunea, aratînd înspre afara, unde aparuser tramvaie electrice si guverna Irigoyen. Era ca si cum lumea ei avea mari regiuni pustii sau ca tinute sub cheie si facea în­conjururi viclene, ca un copil, pentru a evita sa vorbeasca de­spre ele, de parca trecîndu-le sub tacere, ele n-ar fi existat si deci, n-ar fi existat nici moartea tatalui ei. Hotarîse sa ignore tot ce tinea de decapitarea lui Bonifacio Acevedo.

- si ce s-a întîmplat cu capul?

- în 1932 Escolâstica a murit si atunci au putut în sfîrsit sa se uite în comoda si în valiza comandantului. Era învelit în cîrpe (se pare ca batrîna îl scotea afara în fiecare noapte si-1 punea pe birou, petrecîndu-si ceasuri întregi uitîndu-se la el, sau poate ca dormea cu capul acolo, ca si cum ar fi fost un ghiveci de flori). Sigur ca acum era mumificat si se facuse mic. Asa a si ramas.

- Cum adica?

- Ce-ai fi vrut sa faca cu el? Ce se face cu un cap de mort într-o asemenea situatie?

- stiu eu... Toata povestea asta e absurda... nu stiu.

- Gîndeste-te mai ales în ce hal a ajuns familia noastra, vreau sa zic cei dinspre partea lui Olmos, nu cei dinspre Ace­vedo.

- Cum au ajuns?

- Mai întrebi? Nu-1 auzi pe unchiul Bebe cîntînd la clari­net? Nu vezi unde stam? Mai cunosti pe cineva care are un nume în tara asta si care sa stea la Barracas, printre fabrici si case ticsite de oameni saraci? îti dai seama ca nu se putea în-tîmpla nimic normal cu capul respectiv, asta în masura în care s-ar putea petrece ceva normal cu un cap fara corp.

- si atunci?

- Pai e foarte simplu: capul a ramas în casa. Martin tresari.

- Ce faci mutra asta? Ce-ai fi vruta sa faca? Sa comande un sicriu mititel si o mmormîntare în miniatura pentru cap^u ala?

Martin rîse nervos, dar Alejandra ramînea serioasa.

- Si unde îl tineti?

46

îl tine bunicul Pancho, jos, într-o cutie de palarii. Vrei

i- pentru numele lui Dumnezeu! - se îngrozi Martin. Ce ai draga? E un cap frumos si-ti spun ca-mi face pla-a-1 vad din cînd în cînd, în mijlocul gunoiului în care ^ce5⁶ _c Ăia macar erau oameni cu adevarat si-si riscau viata ^tral tru un ideal. Pot sa-ti mai spun ca toti din familia mea aiffost unionisti, dar ca eu si Fernando nu sîntem.

- Cine-i Fernando?

Âlejandra tacu dintr-o data, ca si cum ar fi spus ceva ce nu

trebuia.

Martin fu surprins. Avu senzatia ca pe Âlejandra o luase gura pe dinainte. Se sculase si se dusese pîna la masuta pe care tinea resoul si pusese apa la încalzit, pe cînd îsi aprindea o tigara. Apoi scoase capul pe fereastra.

- Vino, îl chema ea iesind.

Martin o urma. Noaptea era adînca si luminoasa. Mergînd pe terasa, Âlejandra îl conduse spre partea din fata. Apoi se sprijini de balustrada.

- Pe vremuri - îsi aminti ea - se vedea de aici cum so­seau vapoarele la Riachuelo.

- si acum, cine sta aici?

- Aici? Pai sa vezi. Din vechea casa de tara nu mai ramî-ne aproape nimic. Pe vremuri erau pe aici cîteva casute. Pe urma au început sa vînda. Locul pe care e construita fabrica si caramidariile alea apartineau vechiului domeniu. în cea­lalta parte sînt case de închiriat. Toata partea din spate a casei a fost si ea vînduta. Iar ceea ce mai ramîne e ipotecat în între­gime si într-o buna zi o sa fie vînduta la licitatie.

- si suferi pentru toate astea? Dadu din umeri.

-- Nu stiu, dar parca îmi pare rau pentru bunicul. Traieste ^  ecut si o sa moara fara sa-si dea seama ce s-a mai petrecut tara asta. stii ce se întîmpla cu batrînul? Se întîmpla ca nu cepe cîta porcarie e pe lume. îti dai seama? si acum nu mai ^{1 Vfeme}' ^nici P^utere sa înteleaga. Nu stiu daca asta e  ^raU"^{Data trecuta au vrut sa} puna ^afî? ^de scoatere la jez treb^s1 m ^{trebuit sa ma duc} sa"^{1 vad} P^e Molinari ca sa aran-

47

- Ăsta cine mai e?

Martin auzea numele lui Molinari a doua oara.

- Un fel de animal mitologic. E ca si cum un porc ar co duce o societate anonima.

Pe cînd Martin o privea nedumerit, Alejandra adauga zîm bind:

- Avem un fel de legatura. îti dai seama ca daca ne scot la licitatie, batrînul moare.

- Taica-tu?

- Nu, omul lui Dumnezeu, bunicul.

- si tatal tau nu se ocupa de toate astea? Alejandra facu o mutra de parca ar fi fost un explorator pe

care cineva 1-a întrebat daca în bazinul Amazonului e foarte dezvoltata industria automobilelor.

- Tatal tau - insista Martin, de timid ce era, întrucît sim­tea ca facuse o gafa (chiar daca nu-si dadea seama de ce) si ca era mai bine sa nu insiste.

- Tata nu e niciodata aici - se multumi sa spuna Alejan­dra, cu glas schimbat.

Martin, asemenea celor ce învata sa mearga pe bicicleta si trebuie sa tot mearga înainte pentru a nu cadea si, mare mis­ter, sfîrsesc întotdeauiia prin a intra într-un copac sau în vreun alt obstacol, întreba:

- Sta în alta parte?

- Nu ti-am spus ca nu sta aici? Martin rosi.

Alejandra se duse spre celalalt capat al terasei si ramase acolo o buna bucata de vreme. Apoi se întoarse si îsi sprijin¹ coatele de balustrada, alaturi de Martin.

- Mama a murit cînd eu aveam cinci ani. La unsprezece ani l-am vazut pe tata aici cu o femeie. Dar acum cred ca traia cu ea cu mult înainte de moartea mamei.

si dupa un rîs care semana cu un rîs de om normal cît poa' te semana un criminal ghebos cu un om zdravan, adaug ■

- Chiar în patul în care dorm eu acum.

îsi aprinse o tigara, iar la lumina brichetei, Martin îsi da seama ca fata ei pastra ramasite din rîsul de adineaori, cada vrui împutit al ghebosului.

48

ea

■ vazu cum tigara Alejandrei licarea cînd tragea din cu°o pofta nelinistita si concentrata. Atunci am fugit de acasa - zise ea.

X

Fetita asta pistruiata e ea: are unsprezece ani si zulufi oscati. E o fetita slabuta si meditativa, dar violenta si în chip dur Meditativa; ca si cum gîndurile ei nu ar fi fost abstracte, ci niste servi înnebuniti si înfierbîntati. într-o regiune obscura a fiintei ei, fetita aceea a ramas neschimbata, si acum ea, Alejandra de acum, cea de optsprezece ani, tacuta si atenta, încercînd sa nu sperie ara­tarea, se da la o parte si o priveste cu grija si curiozitate. E un joc de care se lasa prinsa de multe ori cînd se gîndeste la destinul ei. Dar e un joc greu, plin de piedici, tot atît de delicat si amagitor ca nalucile despre care vorbesc spiritistii: trebuie sa stii sa astepti si sa ai rabdare sa te concentrezi adînc, departe de alte gînduri si de chestii frivole. Umbra se ridica încet-încet si trebuie sa-i favorizezi aparitia pastrînd o tacere totala, cu mare grija: cel mai mic lucru o poate face sa se retraga pe tarîmul de unde începuse sa iasa. Acum e acolo: a iesit si poate sa o vada cu cositele ei roscate si cu pistruii ei, scrutînd totul în jur cu ochii ei tematori si încordati, gata de lupta si arta­goasa. Alejandra o priveste cu amestecul acela de duriosie si ciuda cu care te uiti la un frate mai mic, asupra caruia îti descarci furia ce te apuca în fata propriilor tale defecte, tipînd: "Nu-ti mai roade unghiile, dobitocule!"

- Pe strada Isabel la Catolica se afla o casa în ruina. Mai bine-zis se afla, pentru ca au demolat-o ca sa construiasca o tabrica de frigidere. Fusese parasita cu multi ani în urma din cauza vreunui proces sau din motive de mostenire. Cred ca partmuse familiei Miguens. Era un mic conac care pe vre­un trebuie sa fi fost foarte frumos, ca si asta. Ţin minte ca ea niste pereti zugraviti în verde deschis, de culoarea ma-^la cazuta, de parca ar fi avut lepra. Eram foarte de a fugi si de a ma ascunde într-o casa para-o senzatie de forta, asa cum trebuie sa simta clipa cînd pornesc la atac, în ciuda fricii, sau dintr-un

sita *

49

sentiment contrar fricii. Am citit undeva ceva în legatura asta, tu nu? Iti spun asta pentru ca îmi era foarte frica noa tea, asa ca-ti dai seama ce ma putea astepta într-o casa par  Id                  b         Vd        iîd î

 par sita. Ideea ma înnebunea. Vedeam intrînd în camera bandv

cu felinare în mîna sau oameni din Mazorca, tinînd în rrurr capete însîngerate. (Justina ne spunea mereu povesti desp_re Mazorca.) Ma pravaleam în puturi de sînge. Nici nu mai stiu daca dormeam sau visam cu ochii deschisi; cred ca erau ha­lucinatii, ca vedeam toate astea în stare de trezie, pentru ca mi le aduc aminte de parca le-as trai acum. Atunci începeam sa tip pîna cînd venea bunica Elena si ma calma încet-încet pentru ca multa vreme se zguduia patul de zvîrcolirile mele-erau atacuri, adevarate atacuri.

Asa ca faptul de a face ceea ce faceam, de a planui sa ma ascund noaptea într-o casa parasita si în ruina, era un gest de nebunie. si acum ma gîndesc ca voiam s-o fac tocmai pen­tru ca razbunarea mea sa fie si mai atroce. Simteam ca era o razbunare frumoasa si ca era cu atît mai frumoasa si mai vio­lenta cu cît pericolele pe care le înfruntam erau mai teribile, întelegi? E ca si cum m-as fi gîndit, si poate chiar asa a fost, "uitati-va cît sufar din pricina tatalui meu!". E ciudat, dar din noaptea aceea teama mea de întuneric s-a transformat într-un curaj nebunesc. Nu ti se pare ciudat? Oare cum s-o fi explicînd asta? Era, cum ti-am spus, un soi de sfidare nebuneasca în fata oricarui pericol, real ori imaginar. E adevarat ca întot­deauna fusesem curajoasa, si în timpul vacantelor pe care le petreceam la tara, la familia Carrasco, niste fete batrîne, prie­tene de-ale bunicii Elena, ma obisnuisem cu experiente foarte aspre: o luam razna pe cîmp calare pe o iapa pe care mi-o da­ruisera si pe care o botezasem eu însami, dîndu-i un nume care-mi placea: Desprecio^]. Aveam o pusca de calibrul 22, de vînatoare, si una de tras dupa pisici. stiam sa înot foarte bine si, cu toate recomandarile si juramintele, înotam departe in larg, si nu o data a trebuit sa ma lupt cu mareele (am uita¹ sa-ti spun ca ferma babutelor era lînga coasta, pe linga M»"^a' mar). Cu toate astea, noaptea tremuram de frica în fata uno

în sp. dispret (ni.).

50

. i_maginari. si, cum îti spuneam, am hotarît sa fug si ^I^°ⁿ~^- ascund în casa de pe strada Isabel la Catolica. Am as-^Sâ 'tat noaptea ca sa pot sari peste grilaj fara sa ma vada ni-^teP . (p_oarta era închisa cu lacat). Dar se pare ca cineva m-a ^ ît si desi la început nu dadu importanta faptului, pentru ^vf . /_aj _seama ca multi pusti facusera din curiozitate ceea ^Ca faceam eu atunci, cînd s-a raspîndit vestea în cartier si cînd ° . tervenit politia, cel care ma vazuse si-a adus aminte si le-a

s par daca asa s-au petrecut lucrurile, trebuie sa se fi în-timplat la multa vreme dupa fuga mea, pentru ca politia a apa­rut pe la unsprezece. Avusesem vreme sa ma lupt cu frica. De îndata ce am trecut grilajul, m-am îndreptat spre fund, mergînd pe lînga ziduri, intrînd prin vechea poarta pentru trasuri, printre buruieni si oale hîrbuite, pasind peste gunoaie si cadavre puturoase de dini si pisici. Am uitat sa-ti spun ca-mi luasem lanterna, cutitasul si omorîtorul de pisici, pe care bu­nicul mi-1 facuse cadou cînd împlinisem zece ani. Cum îti spu­neam, deci, am mers pe lînga casa, intrînd pe poarta pentru trasuri si am ajuns în spate. Era o galerie ca asta de aici. Fe­restrele care dadeau spre galerie sau spre coridor aveau per-siene, dar erau putrede si unele aproape cazusera sau erau ciuruite de gauri. Hardughia ar fi putut fi lesne folosita de vagabonzi sau cersetori care puteau petrece acolo o noapte sau chiar mai multa vreme. si cine sa ma asigure ca n-au sa vina si în noaptea aceea? Am luminat cu lanterna ferestrele si usile care dadeau spre partea din spate, pîna cînd am va­zut o usa din persiana careia lipsea o scîndvirica. Am împins usa si s-a deschis, desi greu, scîrtîind, ca si cum nu mai fusese ciesc±usa. de multa vreme. în aceeasi clipa m-am gîndit cu groa­za ca asta însemna ca nici macar vagabonzii nu cutezasera sa se refugieze în casa aceea rau famata. Cîteva clipe am ezi-

si m-am gîndit ca mai bine ar fi sa nu intru în casa si sa Petrec noaptea pe coridor. Dar era foarte frig. Trebuia sa in-

dit ^?" 1 ^ ^Sa ^^aC ^°^C' ^^uP^{a cum} vazusem în filme. M-am gîn-_seJ^a |°^{cul cel} mai potrivit ar fi bucataria, pentru ca pe pardo-asem ^^ ^{a? fi pUtUt a}P^{rinde un foc} strasnic. Speram, de ^îngrr>^ei>^e^' ^CV° ° ^sa alunge sobolanii, animale care m-au _mul ^ *?^{e dnd ma} ?^tiu- Ca toata casa, bucataria era în ulti-^a de ruina. N-am cutezat sa ma culc pe jos, chiar daca

51

as fi facut o gramada de paie, pentru ca-mi închipuiam tocmai acolo sobolanii se puteau apropia mai usor de mi_n Mi se paru ca era mai bine sa dorm pe cuptor. Era o bucatar' de moda veche, ca asta de aici si cum mai vezi înca prin unei case taranesti, cu cuptor pentru carbuni si plita economica Celelalte camere aveam sa le explorez în ziua urmatoare, p_en tru ca atunci, noaptea, nu aveam curajul sa le strabat si m_ai ales nu aveam nici un motiv. Primul lucru pe care trebuia sâ-1 fac era sa adun lemne din gradina: scînduri din lazi vechi, bu­cati de lemn aruncate, paie, hîrtii, crengi cazute si crengi din-tr-un copac uscat care mi-a iesit în cale. Cu toate astea am fa­cut un foc lînga usa bucatariei, ca sa nu intre fumul înauntru Dupa mai multe încercari, totul a mers bine, si de cum am vazut flacarile în întuneric, m-a patruns o senzatie de caldura fizica si spirituala. Numaidecît am scos din traista ceva de mîncare. M-am asezat pe o lada, lînga foc si am mîncat cu pofta salam cu pîine cu unt si apoi patate dulci. Ceasul arata doar opt! Nici macar nu voiam sa ma gîndesc la ce ma as­tepta în lungile ceasuri ale noptii.

Politia a ajuns la unsprezece. Nu stiu, cum ti-am mai spus, daca cineva o fi vazut un copil sarind peste grilaj. Se poate ca vreun vecin sa fi vazut focul sau fumul de la focul pe care îl aprinsesem, sau cum umblam de colo-colo, cu lanterna aprin­sa. Cert e ca politistii au venit si trebuie sa marturisesc ca m-am bucurat vazîndu-i. Daca ar fi trebuit sa stau acolo toata noap­tea, în ceasurile cînd afara nu se mai aude nici o larma si ai într-adevar senzatia ca orasul doarme, cred ca as fi înnebu­nit auzind goana sobolanilor si a pisicilor, suierul vuitului si zgomotele pe care imaginatia mea le putea atribui unor stafii. Asa ca în momentul în care a sosit politia eram treaza, coco­tata pe cuptor si tremurînd de frica.

Nu-ti pot descrie scena de acasa, cînd m-au adus. Bunicul Pancho avea ochii plini de lacrimi si ma tot întreba de ce facu" sem o asemenea nebunie. Bunica Elena ma dojenea si în a^ce" lasi timp ma mîngîia ca o disperata. Cît despre matusa Teresa, de fapt o sora a bunicii care-si petrecea vremea pe la înmo mîntari si prin sacristie, tipa ca trebuia sa ma trimita cît ma degraba interna la scoala de maici de pe bulevardul Monte de Oca. Consiliul trebuie sa fi durat o buna parte din noap <

52

entru «

 îi auzeam discutînd în salon. în ziua urmatoare, am  _{Elena s}fî_rsi_{se pr}in a accepta punctul de vedere

 d

^at ■'tusii Teresa, mai întîi de toate, cred eu acum, pentru ca  ca într-o buna zi as putea repeta figura; si, pe dea-

 temea ca ⁵⁶             tr

 ere,

 într-o buna zi as putea repeta figura; si, pe dea- l                  dl

 temea ca în                      p

⁵⁶      nentru ca stia ca o iubeam mult pe sora Teodolina. Bine-supra, p^ _{nam z}i_s nimic la toate astea si am ramas tot timpul  în camera mea. Dar, în fond, nu-mi displacea ideea

hisa în !f^C pleca din casa asta: credeam ca asa tata o sa simta si mai

tare razbunarea mea.

Nu stiu daca era de vina intrarea mea în colegiu, prietenia mea cu sora Teodolina, ori criza prin care treceam, ori toate laolalta, dar m-am daruit religiei cu aceeasi pasiune cu care înotam sau calaream: de parca era ceva pe viata si pe moarte. Si asta din clipa aceea pîna cînd am împlinit cincisprezece ani. A fost un fel de nebunie, cu aceeasi furie cu care înotam noap­tea în mare, în noptile furtunoase, parca as fi înotat cu furie într-o nemarginita noapte religioasa, prin ceturi, fascinata de marele zbu­cium interior.

lata-l pe parintele Antonio: vorbeste despre patimile Domnului si descrie cu fervoare suferintele, umilinta si sîngeroasa jertfa de pe cruce. Parintele Antonio e înalt si, lucru ciudat, seamana cu ta­tal ei. Alejandra plînge, la început în tacere, apoi plînsul ei devine violent si pîna la urma convulsiv. Fuge. Calugaritele alearga spe­riate. Ea o vede în fata ei pe sora Teodolina care o consoleaza si apoi se apropie si parintele Antonio, care încearca si el sa o consoleze. Pamîntul începe sa faca valuri ca marea, camera se face tot mai mare si apoi totul începe sase învîrteasca: la început încet, apoi vertigi­nos. Transpira. Parintele Antonio se apropie, mina lui devine uriasa, se apropie de obrazul ei ca un liliac fierbinte si înspaimîntator. Cade aoborîta ca de o puternica descarcare electrica.

Alejandra, ce ai? - tipa el, repezindu-se spre ea.

^Se prabusise si zacea teapana, pe jos, fata i se învinetise ^{sl curmd} începu sa se zvîrcoleasca.  Alejandra! Alejandra!  "^{1 aUzea si nici nu}"^{i sim}tea bratele: gemea si-si mus-

ca

 T ^C"

 ' -^a ° ^{furtuna care se} linisteste încet, încet, geme- ^"^ ^duioase si tînguitoare, corpul i se relaxa si pîna  ramase moale si parca fara viata. Martin o lua în brate

53

si o duse în camera ei, punînd-o în pat. Cam dupa o ora ■ poate chiar mai mult, Alejandra deschise ochii, privi în i_u ca beata. Dupa cîteva clipe se ridica în capul oaselor, îsi t_rec ' mîinile peste fata, ca si cum ar fi vrut sa alunge o ceata, si rs mase multa vreme tacuta. Arata îngrozitor de obosita.

Apoi se scula, cauta prin tablete si le înghiti.

Martin o privea speriat.

- Nu face mutra asta. Daca vrei sa fim prieteni, va trebui sa te obisnuiesti. Nu e nimic important.

Cauta o tigara în masuta si începu sa fumeze. O vreme sta­tu si se odihni în tacere. Apoi întreba:

- Despre ce vorbeam? Martin îi spuse.

- stii, dupa aceea nu-mi mai aduc aminte. Ramase gînditoare, cu tigara în mîna, si apoi adauga:

- Hai sa luam putin aer.

Se sprijinira de balustrada terasei.

- Vorbeam, deci, de fuga mea de acasa. Trase din tigara.

- M-am chinuit zile în sir, analizîndu-mi sentimentele, reactiile. Dupa povestea aia cu parintele Antonio, m-am supus la o serie de autoflagelari: stateam ore întregi cu genunchii pe sticla pisata, lasam sa-mi picure ceara topita pe mîini, si chiar m-am taiat la mîna cu o lama. si cînd sora Teodolina m-a implorat, plîngînd, sa-i spun de ce facusem asta, n-am vrut sa-i spun nimic si, de fapt, mi se pare ca nu stiam nici eu si cred ca nu stiu nici astazi. Dar sora Teodolina îmi spu­nea ca nu trebuia sa fac asemenea lucruri, ca lui Dumnezeu nu-i plac asemenea excese si ca asemenea fapte vadeau un enorm orgoliu satanic. Mare noutate! Totusi, imboldul era mai puternic decît orice argument. O sa vezi cum s-a termi­nat toata povestea.

Se adînci iarasi în gînduri.

- Ce ciudat - continua ea dupa un moment -- î^ncer. sa-mi amintesc ce s-a mai întîmplat în anul acela si nu"¹⁰ aduc aminte decît de scene izolate, puse una lînga alta. s*P. ti se întîmpla la fel? în momentul asta simt trecerea timp^u ca si cum mi-ar trece prin vine, o data cu sîngele si pulsat

54

cînd încerc sa-mi amintesc trecutul nu mai e acelasi ^1U1      nu vad decît scene izolate, fixe, ca într-o fotografie.

f memoria ei nu exista decît episoade statice si eternizate: timpul trece printre ele, si lucruri care s-au petrecut în epoci foarte dife-^m _sînt i_eg_ate unele de altele, legate prin stranii antipatii si sim-^Tt " Sau razbesc uneori la suprafata, unite prin elemente absurde ^dar puternice, cum ar fi un cîntec, o gluma sau o ura comuna. Ca si cum, pentru ea, firul care le uneste si care le va scoate la supra­fata una dupa alta e o anumita înversunare în cautarea absolutu­lui, o anume perplexitate în fata unor cuvinte ca tata, Dumnezeu, plaja, pacat, puritate, mare, moarte.

__Ma vad într-o zi de vara si o aud pe bunica Elena spu-

nînd: "Alejandra trebuie sa mearga la tara, sa iasa de aici, sa traiasca în aer liber". E ciudat, dar îmi amintesc ca în momen­tul acela bunica avea în mîna un degetar de argint.

Rîse.

- De ce rîzi? - o întreba Martin intrigat.

- Nimic, nimic, n-are importanta. M-au trimis apoi la fer­ma batrînelor Carrasco, rude îndepartate ale bunicii Elena. Nu mai tin minte daca ti-am spus ca ea nu era din familia Olmos si ca se numea Lafitte. Era o femeie foarte de treaba si s-a casatorit cu bunicul Patricio, fiul lui don Pancho. într-o zi o sa-ti povestesc ceva despre bunicul Patricio, care a murit. si, cum îti spuneam, batrînele Carrasco erau verisoare de-a ^d?^{ua cu buni}ca Elena. Erau fete batrîne pentru totdeauna si pma si numele pe care le aveau erau absurde: le chema Er-melmda si Rosalinda. Erau doua sfinte, dar mie, de fapt, îmi erau tot atît de indiferente ca o bucata de marmura sau o tru­sa de cusut; nici macar nu auzeam ce spuneau. Erau atît de

mim ^{s1 nevinovate}'^{mcît daca ar fi} P^{utut citi macar} ° ^cliP^{a în} la f ^{ea n}T^a'^ar ^ ^mur^ ^de groaza. Asa ca-mi placea sa merg sa a ^{rma ma bucuram de toata} libertatea de care voiam _ca £_er ^pa^^e s* Puteam goni cu iapa mea pîna la plaja, pentru mar c?' ^ab.^{elor d}adea spre ocean, ceva mai la sud de Mira-oictia ae asta, ardeam de dorinta de a fi singura, în f't ^{a galo}P^a ?^{e ia}P^{a mea} rotata, de a ma simti sin-^ata "densitatii naturii, departe de plaja pe care se

55

îngramadea toata lumea josnica pe care o uram. Trecuse an de cînd nu-1 mai vazusem pe Marcos Molina si persn tiva de a-1 revedea nu ma lasa indiferenta. Fusese un an ar" de important! Voiam sa vorbim despre noile mele idei sa ■ expun un proiect grandios, sa-i comunic credinta mea înfig carata. Tot corpul meu exploda cu putere si daca întotdeaun am fost pe jumatate salbatica, în anul acela forta aceasta par ca se multiplicase, chiar de luase o alta directie. în vara aceea Marcos a suferit destul. Avea cincisprezece ani, cu unul mai mult ca mine. Era un baiat bun si foarte sportiv. De fapt, daca ma gîndesc bine, cred ca va fi un excelent tata de familie si în mod sigur o sa ajunga sa conduca vreo sectie în Accion Ca­tolica. Sa nu crezi ca era timid, dar era genul ala de baiat bun catolic pîna în maduva oaselor: de buna-credinta si destul de tacut si de linistit. închipuie-ti ca, ajunsa la ferma, l-am luat în seama mea si am încercat sa-1 conving sa fugim în China sau în Amazonia de îndata ce o sa avem optsprezece ani. Ca misionari, îti dai seama? Calaream în lungul coastei, pîna departe, spre sud. Alteori mergeam pe bicicleta sau ne plim­bam pe jos ceasuri în sir. si în lungi discursuri pline de entu­ziasm, încercam sa-1 fac sa înteleaga maretia unor fapte de talia celor pe care i le propuneam. îi vorbeam de parintele Damian si de ce facuse el pentru leprosii din Polinezia, îi spu­neam ce aflasem despre misionarii din China si Africa si de­spre calugaritele jertfite de indienii din Matto Grosso. Pentru mine, cea mai mare fericire ar fi fost sa mor în felul acela, mar­tirizata, îmi închipuiam cum ne prindeau salbaticii, cum ma dezbracau si ma legau cu funii de un trunchi de copac si apoi, tipînd si dansînd, se apropiau cu un cutit de piatra slefuita, îmi sfîrtecau pieptul si-mi smulgeau inima însîngerata.

Alejandra tacu o vreme, îsi aprinse din nou tigara care se stinsese si continua:

- Marcos era catolic, dar ma asculta fara sa crîcneasca. Pîna cînd, într-o zi, mi-a marturisit ca sacrificiul misionarii care mureau si îndurau martiriul pentru credinta era vrednj de toata admiratia, dar ca el nu se simtea în stare sa fa^ca fel. si ca, în orice caz, el credea ca Dumnezeu putea fi si într-un fel mai modest, fiind un om bun si nefacînd manui. Aceste cuvinte m-au înfuriat.

56

. Esti un

j_asi - i-am aruncat în fata, furioasa.

'      '     _{ta s}._a repetat, cu mici diferente, de vreo doua sau

pwarnînea jignit, umilit. Eu plecam de lînga el si sfichiuin-i iapa rotata, o porneam în galop întins, înversunata si ^r'¹-¹ de dispret pentru amarîtul de el. Dar a doua zi o luam H la capat, vorbind mai mult sau mai putin despre acelasi 1 ⁶ u Nici pîna azi nu pricep de ce ma încapatînam atîta, caci Marcos nu-mi trezea nici un fel de simpatie. Ceea ce e sigur e ca eram ca o obsedata si nu-i dam ragaz sa-si traga rasuflarea.

- Alejandra, îmi spunea el vesel, punîndu-mi o laba pe umar, lasa-te de predici si hai sa facem o baie.

__Nu! tjn moment! - ma împotriveam eu, ca si cum el

ar fi vrut saevite o îndatorire dinainte stabilita. si iar o luam de la capat.

Uneori îi vorbeam de casatorie.

- Eu n-o sa ma casatoresc niciodata, îi explicam. Adica n-o sa am niciodata copii, chiar daca ma casatoresc.

Prima data cînd i-am spus-o m-a privit mirat.

- stii cum se fac copiii? - l-am întrebat.

- Mai mult sau mai putin - mi-a raspuns el rosind.

- Atunci o sa fii de acord ca e o porcarie.

I-am spus asta cu atîta fermitate, aproape cu furie, ca si cum ar fi fost un argument în plus pentru teoria mea despre mi­sionari si martiri.

- Am sa plec, dar trebuie sa plec cu cineva, întelegi? Tre­buie sa ma marit cu cineva, pentru ca altfel or sa ma caute cu politia si n-o sa pot parasi tara. De aia am crezut ca m-as pu­tea marita cu tine. Uite: acum am paisprezece ani si tu ai cinci­sprezece. Cînd o sa am optsprezece, termin liceul si ne casa­torim pe baza autorizatiei de la judecatorul de minori. Nimeni ^ ^ne P°^ate împiedica s-o facem. în ultima instanta fugim

^eT^{a sl atUnCi VOr trebui sa acce}P^te- ° ^sa plecam în China  ,^aZ°^nia"^{Ce Zici? Dar n}'° ^{sa ne casatorim decît ca sa  P      îm}P^reuna linistiti. Pricepi? Nu ca sa avem copii, ^ ti-am mai explicat. N-o sa facem copii niciodata. O sa nici m~^{eU   aturi}' ° ^sa strabatem împreuna tari salbatice, dar acar n-o sa ne atingem. Nu e minunat?  it mirat.

57

- Nu trebuie sa fugim de pericol, continuam eu. Ţ_reu . sa-1 înfruntam si sa-1 învingem. Sa nu-ti închipui ca n-as a  ^ pofte, dar sînt tare si capabila sa le domin. Iti dai seama ^ de frumos ar fi sa traim împreuna ani si ani, sa dormim * acelasi pat, sau si mai bine, sa ne vedem goi, si sa învinge tentatia de a ne atinge si de a ne saruta?

Marcos ma privea îngrozit.

- Mi se pare o nebunie ce spui. si apoi, oare nu Dumne zeu ne spune ca trebuie sa facem copii?

- Ţi-am spus ca n-o sa am niciodata copii! - am tipat eu si te avertizez ca n-o sa te atingi de mine niciodata, si ca ni­meni, niciodata, n-o sa ma atinga.

Am avut o izbucnire de ura si am început sa ma dezbrac

- Poftim, uita-te! - am tipat eu, ca un fel de sfidare.

Citisem undeva ca chinezii pun picioarele femeilor în for­me de fier ca sa le împiedice sa creasca, si ca sirienii, cred, de­formeaza capetele copiilor lor, strîngîndu-le cu ceva. Fiindca începusera sa-mi creasca sînii, am început sa folosesc o fîsie pe care o taiasem dintr-un cearsaf, lunga de vreo trei metri: ma înf asurasem cu ea de mai multe ori, strîngîndu-ma cu în-dîrjire. Dar sînii confirmara sa-mi creasca la fel, asemenea bu­ruienilor acelora ce apar printre crapaturile pietrelor si care sfîrsesc prin a le farîmita. Asa ca, dupa ce îmi dadusem jos bluza, fusta si chilotii, am început sa desfasor fasa de care îti vorbeam. Marcos, înspaimîntat, nu-si putea totusi desprin­de privirea de la corpul meu. Parea o pasare fascinata de un sarpe.

Cînd am fost goala pusca, m-am întins pe nisip si l-am sfidat.

- Hai, dezbraca-te si tu! Arata ca esti barbat!

- Alejandra! - bolborosi Marcos. Tot ceea ce faci e o ne­bunie si un pacat!

îmi repeta ca un bîlbîit ca era un pacat, dar fara a-si lua ^oc^^li de la mine, iar eu tipam întruna ce îi spusesem mai înaint , cu un dispret din ce în ce mai mare. Pîna cînd si-a încles¹ falcile si a început sa se dezbrace înfuriat. Cînd termina dezbracatul se vede ca i se ispravise si energia, caci ranaa ca paralizat, privindu-ma cu teama.

- întinde-te lînga mine, i-am poruncit.

58

Aleiandra, e o nebunie, si un pacat.

""" T tinde-te! - i-am poruncit din nou.

wna la urma se supuse.

R-maserâm o vreme privind spre cer, întinsi pe spate pe

. 1 fierbinte, unul alaturi de celalalt. Se lasa o liniste co-^nlS1P _e j_{e se} putea auzi cum se izbeau valurile de malu-P^ev _tu/ Sus, pescarusii tipau zburînd deasupra noastra. a ⁶ eam respiratia gîfîitoare a lui Marcos, ca în urma unei fugi îndelungate.

- Vezi cît de simplu e! - am comentat eu. Am putea face asa toata viata.

' - Niciodata, niciodata! - tipa el, sculîndu-se brusc, ca si cum ar fi fugit de un mare pericol.

Se, îmbraca repede, spunînd mereu "Niciodata, niciodata, esti curat nebuna, esti curat nebuna!"

Eu nu ziceam nimic, dar zîmbeam satisfacuta. Ma simteam extraordinar de puternica.

si ca si cum as fi socotit totul un fleac, m-am multumit doar sa spun:

- Daca încercai sa ma atingi, te omoram cu cutitul. Marcos ramase paralizat de groaza. Apoi, dintr-o data o

lua la goana spre Miramar.

întinsa pe o coasta, îl priveam cum se îndeparteaza. Apoi m-am sculat si m-am îndreptat spre mare. Am înotat multa vreme, simtind cum apa sarata îmi învaluie trupul gol. Fiecare particica din mine parea ca vibreaza alaturi de spiritul lumii.

Mai multe zile Marcos n-a mai aparut pe la Piedras Negras. Am crezut ca se speriase sau, cine stie, ca era bolnav. Dar dupa o saptamîna aparu iarasi, timid. Eu m-am purtat ca si cum nu s-ar fi întîmplat nimic si am iesit sa ne plimbam ca si alta-

^r^ ^{dnd 1}"^{am întrebat} pe neasteptate:

Marcos, <:e-ai mai gîndit la casatoria noastra? __^af^{cos se} °pri. ma privi grav si îmi spuse cu fermitate, vrei     ^{Sa ma casatoresc cu tme}/ Alejandra. Dar nu asa cum

i adica? - l-am întrebat eu. sa ma casatoresc ca sa avem copii, ca toata lumea. ^r°su Fa s         ,^{mi se} mrosesc ochii, sau am vazut totul în ^{ra sa}"^mi dau seama ce se întîmpla, m-am repezit la

59

Marcos. Am cazut jos înclestati. Desi Marcos era putern' avea cu un an mai mult decît mine, la început luptaram forte egale, probabil pentru ca furia îmi înzecea puterile î^ aduc aminte ca am izbutit chiar sa-1 dobor la pamînt si-] i veam cu genunchii în burta. Nasul îmi sîngera si gîfîiarn doi dusmani de moarte. Pîna la urma, Marcos facu un efn si se întoarse. Apoi a fost deasupra mea. Am simtit cum m" strîngeau mîinile lui, cum îmi rasucea bratele ca într-un cles te. Ma stapîneam si-i simteam fata tot mai aproape de a mea Pîna cînd m-a sarutat.

L-am muscat de buze si m-a lasat, tipînd de durere. Apoi a luat-o la fuga.

Eu m-am ridicat în picioare dar, lucru ciudat, nu m-am luat dupa el: am ramas ca o stana de piatra, uitîndu-ma cum se îndeparteaza. Mi-am trecut mina peste gura, frecîndu-mi bu­zele ca si cum as fi vrut sa înlatur murdaria. si încet, încet am simtit cum ma umflam iarasi de furie ca apa care da în clocot. Atunci m-am dezbracat si am alergat spre apa. Am înotat mul­ta vreme, poate ceasuri întregi, îndepartîndu-ma de mal, spre largul marii.

Cînd ma înaltau valurile încercam o voluptate ciudata. Ma simteam în acelasi timp puternica si singuratica, nefericita si stapînita de demoni. Am înotat. Am înotat pîna cînd am simtit ca ma lasa puterile. Atunci am început sa ma îndrept spre mal.

Am stat multa vreme odihnindu-ma pe tarm, întinsa pe spate în nisipul fierbinte, contemplînd zborul pescarusilor. Sus de tot, nori linistiti si neclintiti daruiau o netarmurita tih­na asfintitului, pe cînd în mine bîntuia furtuna si vînturi ru-rioase se învîrtejeau sfîsiindu-ma: privind în mine, îmi ve deam constiinta ca o barcuta zguduita de furtuna.

M-am întors acasa cînd se lasa întunericul, plina de o ne­multumire nedefinita împotriva tuturor si împotriva me^a sami. Ma simteam stapînita de idei criminale. Uram mai a e^ un lucru: îmi facuse placere lupta si sarutul acela. Cm^a ■ în pat, privind în tavan, eram stapînita de o senzatie neiai rita, care facea sa mi se încrînceneze pielea, de parca as n ^a febra. Ceea ce era ciudat e ca, de fapt, aproape nu mH ^a    " team pe Marcos ca Marcos (mi se pare ca ti-am spus ca- e

60

tul de bleg si ca niciodata nu îmi inspirase admira-¹ mai degraba o senzatie încîlcita a pielii si a sînge-tie): ^er ._{ntirea unor} brate ce ma striveau, a unei greutati pe ^1Ui' Tsi pe coapse. Nu stiu cum sa-ti explic, dar era ca si

P^ieP _r f; înfruntat în mine doua forte opuse, si lupta asta, mm s-ar î*ⁱⁱ                         ,             _{w A                                  n}

care nu reuseam s-o pricep, ma îngrijora si ma umplea P^e - c[ _se parea ca ura asta izvora din aceeasi febra care-mi încrtncena pielea si mi se strîngea în sfîrcul sînilor.

Nu izbuteam sa adorm. M-am uitat la ceas: era aproape , _ug_sprezece. Aproape fara sa-mi dau seama, m-am îmbra­cat si m-am strecurat ca si alte dati pe fereastra camerei, spre gradinita. Nu stiu daca ti-am spus ca babele Carrasco mai aveau o casuta, chiar în Miramar, unde petreceau uneori sap-tamîni întregi sau chiar numai sfîrsituri de saptamîna. Atunci locuiam în casuta aceea.

Am ajuns într-o fuga pîna la casa lui Marcos (desi jurasem ca n-o sa-1 mai vad niciodata).

Camera lui dadea spre strada, la etajul de sus. Am fluierat ca de obicei si am asteptat.

Nu raspundea. Am cautat o pietricica si am aruncat-o pe fereastra lui, care ramînea închisa, si apoi am fluierat din nou. Pîna la urma a aparut si m-a întrebat, mirat, ce se întîmpla.

- Hai jos, - i-am spus. Vreau sa-ti vorbesc.

Cred ca pîna în clipa aceea nu îmi dadusem seama ca vo­iam sa-1 ucid, macar ca luasem cutitasul cu mine.

- Nu pot, Alejandra - mi-a raspuns. Tata e foarte suparat si daca ma aude o sa fie si mai rau.

Daca nu cobori, i-am raspuns eu cu un calm prevestitor e rele, o sa fie înca si mai rau, pentru ca o sa urc eu. A ezitat o clipa, cîntarind probabil consecintele pe care le-ar ¹ P^{utut avea a}menintarea mea, apoi mi-a spus sa astept.

a putin timp dupa aceea a aparut prin usa din dos. Am luat-o înaintea lui.

Prin ca^⁶ ^ ^dUd? ~ ^m"^{a întrebat el alai}Tat. Ce-ti mai trece

acut, mergînd mai departe, pîna am ajuns la un loc în urma ^Vr6° ^cincizeci de metri de casa lui. El venea mereu M îm " ^{s1 CUm Ua}? ^{fi tras d}upa mine. ^{m mtors} brusc si l-am întrebat:

61

- De ce m-ai sarutat astazi?

Probabil ca-1 impresionase vocea mea, felul de a fi, sau stiu eu ce, destul ca aproape nu mai putea scoate o vorhs

- Raspunde - am repetat eu apasat întrebarea.

- Iarta-ma - bolborosi el - am facut-o fara sa-mi da seama.

Probabil ca o fi vazut stralucirea lamei, sau a fost doar in stirtctul de conservare, dar s-a napustit aproape în acelasi mo­ment asupra mea si mi-a rasucit cu amîndoua mîinile bratul drept, încercînd sa ma faca sa scap cutitul. A reusit sa mi-1 smulga pîna la urma si mi 1-a aruncat departe, printre balarii Am alergat dupa cutit si, plîngînd de ciuda, am încercat sa-1 caut, dar era absurd sa speri sa-1 gasesti în hatisul ala si înca noaptea. Atunci am început sa alerg în jos, spre mare. îmi ve­nise ideea sa ies în larg si sa ma înec. Marcos se lua dupa mine, parca banuind ce voiam sa fac si deodata am simtit o lovi­tura dupa ureche. Mi-am pierdut cunostinta. Dupa cum am aflat pe urma, m-a luat în brate si m-a dus pîna în pragul ca­sei. M-a asezat în fata usii, a sunat si, în clipa cînd a vazut ca se aprindeau luminile si veneau sa deschida, a fugit. La pri­ma vedere ai putea crede ca era o barbarie din partea lui, gîn-dindu-te la scandalul ce-1 putea stîmi. Dar ce altceva ar fi pu­tut face? îti dai seama ce-ar fi iesit daca ar fi ramas, cu mine lesinata alaturi, la miezul noptii, pe cînd babele ma credeau în pat, dormind? A facut si el cum a putut mai bine. Oricum, îti închipui ce scandal a iesit. Cînd mi-am revenit, le-am va­zut pe cele doua babe, pe servitoare si pe bucatareasa, toate cu apa de colonie, cu evantaie, ma rog, cu toate cele. Plînge^aU si se vaicareau de parca s-ar fi aflat în fata unei tragedii extra ordinare. Ma întrebau, tipau, îsi faceau cruci, strigau "Doan ne, Dumnezeule", dadeau porunci etc.

A fost un dezastru.

Ţi-e clar, cred, ca am refuzat sa dau vreo explicatii

A venit si bunica Elena si a încercat si ea, zadarnic, sa de la mine ce se ascundea în toate astea. Am avut ms guri care m-au tinut toata vara.

Catre sfîrsitul lui februarie am început sa-mi revin-

62

.   _m aproape muta si mai ca nu vorbeam cu nimeni. ^^6Vft zat sa merg la biserica pentru ca ma îngrozeam numai Arn^re    _{de a m}arturisi gîndurile mele din ultima vreme.

 A         T        (d      i

am

^la r d ne-am întors la Buenos Aires, tusa Teresa (cred ca ti-i

bit de baba aia isterica, una care-si petrecea viata în prive-^Vtv ' si slujbe, vorbind numai de boli si de leacuri), tusa TeresVzic, rosti de cum ma vazu:

__ Esti leita taica-tu. O sa fii o pacatoasa. îmi pare bine ca nu esti fiica mea.

M-am înfuriat teribil pe baba aia nebuna .Dar, ciudat, eram mînioasa mai degraba pe tata decît pe ea, ca si cum ceea ce spusese despre el ma lovise ca un bumerang, care, dupa ce ajunsese pîna la el, se întorsese la mine.

I-am spus bunicii Elena ca doream sa ma întorc la colegiu, ca nu mai stau nici macar o noapte în casa aia. Mi-a promis ca o sa stea de vorba cu sora Teodolina ca sa ma primeasca în vreun fel înainte de începutul scolii. Nu stiu ce-or fi vorbit împreuna, dar fapt este ca încercau sa gaseasca o forma ca sa fiu primita. în aceeasi noapte am îngenuncheat lînga pat si m-am rugat lui Dumnezeu sa faca sa moara tusa Teresa. Ma rugam cu o fervoare feroce si am repetat rugaciunea luni de zile, în fiecare noapte, la culcare precum si în timpul lun­gilor ore de rugaciune în capela. în vremea asta, cu toate in­sistentele sorei Teodolina, am refuzat sa ma spovedesc: ideea mea, destul de vicleana, era ca mai întîi sa obtin moartea ma-tusii si apoi sa ma spovedesc: pentru ca (ma gîndeam eu) daca ma spovedeam înainte, trebuia sa spun ce planuiam si ma vedeam obligata sa renunt la planul meu.

Dar tusa Teresa n-a murit. Dimpotriva, cînd m-am întors acasa, în vacanta, parea mai zdravana ca niciodata. Pentru ca, ^ ^{acar c}^~si petrecea vremea vaicarindu-se si luînd tot soiul

paule de toate culorile, avea o sanatate de fier. îsi omora geries ^V°- ^{d des}P^re bolnavi si despre morti. Intra în sufra-sau in salon, spunînd cu entuziasm:

ghiciti ^cine a murit.

"- Fii;⁰^]⁶¹¹^¹¹^ ^{CU Un amestec de} aroganta si ironie: moare de 1-   ^rrt^ant:'" ■ Cînd îi spuneam eu ca e cancer! O tu-

si alerg  i        °§^rame' ⁿⁱci mai mult, nici mai putin. ^Care ° pun_e^a-^{te      n Sa dea sfoara în} t^{ara cu} însufletirea pe ^{1 a} m anuntarea unor catastrofe. Facea numarul

63

■

■

isiii

si apoi comunica vestea într-un stil telegrafic, pentru a anunta cit mai multa lume în cît mai scurt timp posibil nu pentru altceva, macar pentru ca sa nu i-o ia alta înai T^ "Josefina? Pipo cancer". si spunea acelasi lucru vorbind Maria Rosa, cu Beba, cu Nani, cu Maria Magdalena, cu M ^CU Santisima. si, cum ziceam, vazînd-o atît de sanatoasa to r ura mea s-a întors împotriva lui Dumnezeu. Ma credeam * selata, si, simtindu-1 într-un fel alaturi de tusa Teresa, alatu " de baba aia isterica si cu mate pestrite, dobîndea în fata me' însusiri asemanatoare cu ale ei. Toata fervoarea mea reliej_oa sa paru sa-si schimbe dintr-o data directia, si cu aceeasi forta Tusa Teresa spusese ca o sa fiu o femeie pierduta si se vede ca si Dumnezeu gîndea la fel, si nu numai ca Dumnezeu cre­dea asa, dar e sigur ca el si voia sa fie asa. Am început sa-mi planuiesc razbunarea, ca si cum Marcos Molina ar fi fost re­prezentantul lui Dumnezeu pe pamînt, îmi închipuiam ce-o sa fac cu el de îndata ce o sa ajung la Miramar. între timp, du­sesem la capat cîteva lucruri marunte. Am rupt crucea care se afla la patul meu, am aruncat la closet stampele si m-am sters cu rochia pentru comuniune ca si cum ar fi fost hîrtie igienica aruncînd-o apoi la gunoi.

stiam ca familia Molina plecase deja la Miramar si am con­vins-o pe bunica Elena sa telefoneze batrânelor Carrasco. Am plecat în ziua urmatoare, am ajuns la Miramar spre era prîn-zului si a trebuit sa merg pîna la ferma cu masina care ma as­tepta, fara sa-1 vad în ziua aceea pe Marcos.

Noaptea n-am putut dormi.

Caldura e insuportabila si apasatoare. Luna, aproape plina, e în­conjurata de un halo galbui, ca puroiul. Aerul e încarcat de electri­citate si nu se clinteste nici o frunza: totul vesteste furtuna. Alefⁿ' dra nu-si afla locul în pat, goala si sufocata, atîtata de caldura, electricitate si de ura. Luna lumineaza atît de tare încît în cainer se vede totul. Alejandra se apropie de fereastra si îsi priveste ceas e doua si jumatate. Priveste apoi afara: cîmpia apare ca într-un * de teatru, noaptea: muntele neclintit si tacut pare ca ascunde i mari taine; aerul e îmbibat de parfum aproape insuportabil de

mie si magnolie, dinii sînt nelinistiti, latra intermitent si ? pund unii altora cînd mai departe, cînd mai aproape, ca "ⁿJ    '^

iT»

_unfluxi

reflux. E ceva nesanatos în lumina aceea galbuie si apasatoare,

64

. _si pervers. Alejandra respira greu si simte ca o înabuse Atunci, prada unui impuls irezistibil, se lasa sa alunece pe camera- ^_sgg'_fe "_g gazonul din parc si Milord o simte si da din fc^re% Sbnte sub talpi iarba umeda si usor aspra a parcului. Se în-c°^ada'          munte si cînd a ajuns departe de casa, se arunca pe

"T desfacînd larg bratele si picioarele. Lumina lunii cade din plin

*^f      *          i        '__i ,.   -,,,-ni îfTv~kn i~t rrtniln melon    T^ntvuti/y nen -ttitfl4-n

, a gol si simte cum iarba îi gîdila pielea. Ramîne asa multa "Te ca beata si nu are nici o idee precisa în minte. îsi simte trupul ^VKr^nd si-si mîngîie coapsele, pulpele, pîntecele. Numai atingîndu-si fn '"treacat sinii cu vîrful degetelor, simte ca pielea îi zvîcneste si tre­mura ca o blana de pisica.

A doua zi, dimineata, am pus saua pe calut si am alergat spre Miramar. Nu stiu daca ti-am spus ca întîlnirile mele cu Marcos erau întotdeauna clandestine, pentru ca nici familia lui nu putea sa ma vada si nici eu nu puteam sa-i înghit pe ei. Surorile lui, mai ales, erau doua gîsculite care nu visau alt­ceva decît sa se marite cu jucatori de polo si sa apara cît mai des în Atlantida sau El Hogar. Atît Patricia, cît si Monica ma detestau si dadeau fuga sa ne pîrasca de îndata ce ma vedeau cu fratiorul lor. Asa ca, pentru a comunica între noi, îi fluie­ram sub fereastra cînd îmi închipuiam ca ar putea fi acolo, sau îi lasam un biletel la Lomonaco, baiesul. în ziua aceea, cînd am ajuns eu, el plecase, caci nu mi-a raspuns la fluierat. M-am dus pîna pe plaja si l-am întrebat pe Lomonaco daca 1-a vazut. Mi-a raspuns ca plecase la Dormy House si ca o sa se întoarca abia diseara. O clipa eram gata sa ma duc dupa el, dar m-am razgîndit, întrucît mi-a spus ca se dusese cu su­rorile si cu alte prietene. Nu-mi ramînea decît sa-1 astept. I-am lasat vorba ca îl asteptam la Piedras Negras, la sase seara.

Uestul de prost dispusa, m-am întors la ferma. ■n. ^^a ?^{e mi}'^{am fac}"t siesta, am încalecat iar si m-am dus ^sPre Piedras Negras. si m-am pus pe asteptat.'

 ^{C£ Se pre}8^{atea sa} izbucneasca înca din ziua precedenta apasator s¹i^{naiamenintatOare: aerul se} ^ansformase într-un fluid V⁰¹⁰' "°T ""^ ^{Se în}S^{raniadisera s}P^{re a}P^us,»' cursul  ^oP^{erisera tot cerul ie}?^ind V^arca dintrun

diminetii s'^ld^K1°*^S' "°ⁿ "^nen^ ^se îngramadisera spre apus, în cursul

clocot imens ^U?^aZ^mma}^{a a}coperisera tot cerul, iesind parca dintr-un

^{s1   cut} mtinsa la umbra unor pini, leoarca de sudoa-

65

re si nelinistita, Alejandra simte ca atmosfera se încarca în fie_Ce / ■ cu electricitatea care precede marile furtuni.                         ^lW

Nerabdatoare, întîrzierea lui Marcos ma facea tot mai multumita si nervoasa, pe masura ce trecea dupa-amia? Aparu într-un tîrziu, tocmai cînd se lasa seara, grabita de n rii imensi ce se îngramadeau dinspre apus.

îl vedeam cum vine aproape în fuga si ma gîndearn: se tem de furtuna. Pîna si azi ma întreb de ce l-oi fi ales tocmai n_e Marcos ca sa-mi vars toata ura împotriva lui Dumnezeu, caci amarîtul de el era mai degraba vrednic de dispret. Nu stiu daca faceam asta din pricina ca mi se parea un tip de catolic pe care întotdeauna l-am socotit foarte reprezentativ, sau nu­mai pentru ca era atît de bun si nedreptatea de a-i face rau mi se parea cu atît mai savuroasa. Sau poate pentru faptul ca avea în el ceva animalic, ceva strict fizic, desigur, dar care înfierbînta sîngele.

- Alejandra - zise el - vine furtuna si cred ca ar fi mai întelept sa ne întoarcem la Miramar.

M-am întors pe o rîna si l-am privit dispretuitoare.

- De cum ai venit - i-am raspuns - nici n-ai apucat sa ma vezi bine si sa ma întrebi de ce te caut, ca te si grabesti sa ajungi sub fusta mamichii.

M-am asezat ca sa ma dezbrac.

- Am multe sa-ti spun, dar mai întîi o sa înotam.

- Toata ziua am stat în apa, Alejandra. si, apoi - adauga el, aratînd cu degetul spre cer - uite ce ne asteapta.

- Nu conteaza. O sa înotam, totusi.

- Nu mi-am adus slipul.

- Slipul? - l-am întrebat eu, facînd o mutra mirata. Nici eu nu mi l-am adus.

Am început sa-mi scot pantalonii blue-jeans.

Marcos îmi raspunse cu o fermitate care ma facu aten ■

- Nu, Alejandra, eu am sa plec. Nu am slipul la mine si nu am sa înot în pielea goala alaturi de tine.

îmi dadusem jos pantalonii. M-am oprit o clipa si uns nevinovata, ca si cum nu i-as fi înteles motive - De ce? Ti-e frica? Ce fel de catolic esti daca trebu

i-am râ^s'

îmbracat ca sa nu pacatuiesti? Daca esti gol esti un

altul?

66

nîndu-mi jos chilotii, am adaugat:

întotdeauna am crezut ca esti un las, catolicul las tipic.

c ■ m ca asta o sa-1 dea gata. Marcos, care întorsese capul

Va. cînd începusem sa-mi dau jos chilotii, m-a privit rosu

derus^ine si^{de furie si/ încle}s^tîndu-s^{i falcile}' ^aînceP^{ut sa se}

Crescuse mult în anul ce trecuse. Sportiv, se facuse mai lat - umeri, vorbea cu o voce de barbat si nu mai avea nimic de ^m II j^^jc ridicol, ca în anul trecut. Avea saisprezece ani, dar era foarte puternic si dezvoltat pentru vîrsta lui. Cît despre mine, nu mai purtam fasa aceea ridicola si sînii crescusera în voie. Ma latisem în solduri si simteam în mine o forta ne­stavilita care ma îndemna sa savîrsesc lucruri nemaivazute.

Voind sa-1 fac sa roseasca si mai tare, l-am privit îndelung dupa ce se dezbracase.

__Parca n-ai mai fi mucosul de anul trecut, hai?

Marcos, rusinat, se întoase si statea aproape cu spatele la mine.

- S-ar zice ca te si barbieresti.

- Nu vad nimic rau în asta - îmi raspunse el înciudat.

- N-am zis nimic de rau. Pur si simplu observ ca te bar­bieresti.

Fara sa-mi raspunda, sau, poate, spre a nu fi obligat sa ma priveasca goala si sa-si arate goliciunea, alerga spre apa în momentul în care un fulger sfîrteca bolta, ca o explozie. Ca si cum aceasta ar fi fost un semnal, fulgerele si tunetele înce­pura sa se tina lant. Cenusiul plumburiu al oceanului se întu­necase tot mai mult si apa se învolbura. Cerul, acoperit de nori negri, era iluminat în fiecare clipa ca de blitul unui imens apa­rat de fotografiat.

_m ^⁶ ^P^{111 me}u încordat si tremurator începura sa cada pri-^e e picaturi de ploaie: am alergat spre mare. Valurile se iz-^beau cu furie de tarm.

îi era

?-         ^lai"⁸'^{Valurile ma} saltau ca pe un fulg într-o vi-

 agiT^¹^¹¹¹ ° P^rodiS^ioasa senzatie de forta si, totodata,  ^{Marcos nu se} îndeparta de mine si nu stiam daca  ?^{6ntru el sau} pentru mine. Atunci mi-a strigat:  "f⁰³¹"        Alejandra, în curînd n-o sa mai stim

67

- Mereu grijuliu - i-am strigat la rîndul meu.

- Atunci ma-ntorc singur!

Nu i-am raspuns nimic si, de fapt, era si imposibil sa te faci auzit. Am început sa înotam spre mal. Norii se facu   ^ negri si erau sfîsiati de fulgere, iar tunetele neîntrerupte pa  5 se rostogoleau de departe pentru a explora deasupra capet lor noastre.

Am ajuns pe plaja. Alergam spre locul unde lasasem ha' nele si tocmai atunci furtuna se dezlantui în toata furia ei-un pampero¹ nestavilit si înghetat matura plaja, iar ploaia se pornise sa cada în torente aproape orizontale.

Era o priveliste impunatoare: singuri, pe o plaja pustie, goi simtind pe trup ploaia spulberata de vîntul acela înnebunit într-un peisaj infernal luminat de fulgere.

Marcos, speriat, încerca sa se îmbrace. M-am napustit asu­pra lui si i-am smuls pantalonii.

Apoi, lipindu-ma de el, în picioare, simtindu-i trupul mus­culos cu sînii si cu pîntecele, am început sa-1 sarut, sa-i musc buzele, urechile, sa-i înfig unghiile în umeri.

Se opintea si luptaram cu înversunare. De fiecare data cînd izbutea sa-si îndeparteze gura de buzele mele bolborosea pro­teste de neînteles dar, desigur, disperate. în sfîrsit, l-am putut auzi strigînd:

- Lasa-ma, Alejandra, lasa-ma, pentru numele lui Dum­nezeu. O sa ajungem amîndoi în iad.

- Imbecilule! - i-am raspuns. Iadul nu exista! E o nas­cocire a preotilor ca sa-i duca de nas pe niste amarîti ca tine. Dumnezeu nu exista!

Lupta cu energie disperata si, pîna la urma, sfîrsi prin a ma îndeparta de el.

La lumina unui fulger am deslusit pe chipul lui o expres» de sacra oroare. Cu ochii larg deschisi, ca si cum ar fi t^ra un cosmar, tipa:

- Esti nebuna, Alejandra! Esti cu desavîrsire nebuna, p sedata de diavol.                                                           -i

- Ma doare undeva de iad! Mi se rupe de judecata de a]-

¹ Vînt care bate în pampas (ni.).

68

stapînita de o energie atroce si simteam în acelasi timp

gram      ^ forta cosmica, de ura si de o nemasurata tris-

¹¹⁰ Printre rîsete si lacrimi, am deschis larg bratele cu tea-

^ie*^e:       aceea tipica adolescentei si am strigat de mai multe

^{1 a}     ^ «fidîndu-1 pe Dumnezeu sa ma trasneasca daca ori spre cer, t>u            r

exista.

Aleiandra îsi priveste trupul gol, alergînd nebuneste, iluminat din cînd în cînd de fulgere; grotesc si înduiosator, segîndeste ca nici­odata n-o sa-l mai vada[astfel

Mugetul marii si al furtunii par sa pravale asupra-i ascunsele si temutele amenintari ale Divinitatii.

XI

Revenira în camera, Alejandra se duse pîna la nop­tiera si scoase doua tablete rosii dintr-un tub. Apoi se aseza pe marginea patului si, lovind cu palma în stînga ei, îl invita pe Martin:

- Stai jos.

Pe cînd el se aseza alaturi de ea, fata înghiti tabletele, fara apa. Apoi se culca din nou, cu picioarele strînse lînga el.

- Trebuie sa ma odihnesc o clipa, îl lamuri ea, închizînd ochii.

- Bine, atunci ma duc - spuse Martin.

- Nu, nu pleca înca - murmura ea ca si cum ar fi fost pe punctul de a adormi; o sa mai vorbim pe urma... e un mo­ment...

si începu sa respire adînc, biruita îndata de somn. alatu*⁸-^^{6 Sai} "^ P^antofii P^e i^os s^J picioarele ei goale erau

iand ^{T1     el}"^{Era Uluit si înca ame}t^{it de ceea ce}"i spusese Ale-_d    !^a P^{e teras}a: totul i se parea absurd, toate se înlantuiau P  o trama fara noima si orice ar fi facut ori n-ar fi facut i ^Parea nepotrivit.

^Un mon^Uta ^ ^{acolo? Se sim}t^ea stupid si neghiob. Dar, pentru

nevoie d ^7 ^{CSre nU izbutea sa}"¹ priceapa, ea parea sa aiba

■^ele ei cuM¹ °^{are nU 6a ?1 cautase? N}«"i povestise experien-

^arcos dolina? Nimanui, se gîndea el cu orgoliu

69

si uimire, nimanui nu le mai povestise vreodata, era  ■ de asta. si nu voise sa-1 lase sa plece si adormise alatu ^ el, facuse acest gest suprem de încredere, gestul de a d alaturi de cineva: ca un razboinic care si-a dat jos armura o* tea acolo, fara aparare, dar misterioasa si inaccesibila A ^ de aproape si totusi despartita de el prin zidul nevazut d de netrecut si întunecos al somnului.

Martin o privi: dormea pe spate, respirînd nelinistit gura întredeschisa, gura ei mare, dispretuitoare si senzuala Parul lung si lins, negru (cu reflexele acelea rosietice dove dind ca Alejandra cea de acum era tot fetita roscovana din copilarie si, în acelasi timp, ceva atît de deosebit, atît de deo­sebit!), ravasit pe perna, parul îi scotea si mai mult în evi­denta fata colturoasa, trasaturile la fel de taioase si de dure ca spiritul ei. Tremura si era stapînit de idei confuze, nemai-încercate niciodata pîna atunci. Veioza de pe noptiera îi lu­mina trupul fara aparare, sînii ce-si conturau rotunjimile sub bluza alba, si picioarele lungi, frumoase, lipite unul de altul, care îl atingeau. îsi apropie o mîna de trupul ei, dar înainte de a o atinge, si-o retrase speriat. Apoi, dupa îndelungi ezi­tari, mîna refacu gestul de mai înainte si sfîrsi prin a poposi pe coapsa ei. Ramase asa ca si cum ar fi comis un furt rusi­nos, ca si cum s-ar fi folosit de somnul unui luptator pentru a-i fura un trofeu. Dar în clipa aceea se rasuci si el îsi retrase mîna. îsi strînse picioarele si ridica genunchii, încovrigîndu-se ca si cum ar fi fost un fat în pîntecele mamei.

Domnea o tacere adînca si se auzea doar rasuflarea agitata a Alejandrei si vreun suierat îndepartat de pe chei.

N-am s-o cunosc niciodata cu adevarat, îsi spuse el, ca o reve­latie subita si dureroasa.

Era acolo, aproape de buzele si de mîinile lui, oarecum w aparare, dar cît de îndepartata si de inaccesibila era! îsi da seama ca erau despartiti de mari prapastii (nu numai de a sul somnului, ci de altele), si ca, pentru a ajunge în lumea trebuia sa întreprinda calatorii de temut, printre prapas ^ întunecoase si trecatori nespus de primejdioase, pe lîng^a    , câni în eruptie, printre flacari si ceturi. Niciodata, repe niciodata.

70

are nevoie de mine, se gîndi el în acelasi timp, ea m-a ales. fel îl cautase si-1 alesese pe el pentru un lucru pe care ^^U izbutea sa-1 înteleaga. si-i povestise lucruri pe care  g _nu le mai povestise niciodata nimanui, si presim- ^ povesteasca înca multe altele, înca si mai frumoa- ^nai teribile decît cele de pîna atunci. Dar presimtea ca  si altele, pe care nu le va putea cunoaste niciodata. si aces-^aimbre misterioase si tulburatoare nu sînt oare cele mai ade­varate din sufletul ei, singurele cu adevarat importante? Tre­zise cînd el vorbise de orbi: oare de ce? îi paruse rau de îndata ce îi scapase numele de Fernando: de ce? Orbi, repeta el aproape cu teama. Orbi, orbi. Noaptea, copilaria, negurile, teroarea si sîngele, sîngele, carne si sînge, visele, abisurile, abisuri de nemasurat, singu­ratate, singuratate, singuratate, ne atingem dar ne aflam la distante incomensurabile, ne atingem dar sîntem singuri. Era ca un copil sub o cupola imensa, la mijlocul cupolei, în mijlocul unei taceri înspaimîntatoare, singur în universul acela imens si gigantic.

si deodata auzi ca Alejandra se agita, se întoarce iar cu fata în sus si pare sa alunge ceva cu mîinile. Din gura îi iesea o bolboroseala fara noima, dar violenta si sacadata, pîna cînd, facînd parca un efort supraomenesc pentru a articula un cu-vînt, tipa: "nu! nu!", trezindu-se dintr-o data.

- Alejandra! - o striga el, scuturînd-o de umeri, voind s-o trezeasca din cosmarul acela.

_ Dar, cu ochii larg deschisi, ea continua sa geama, respin-gmd cu violenta un dusman invizibil.

Alejandra, Alejandra! o striga în continuare Martin, scu-turmd-o de umeri.

Pîna cînd paru ca se trezeste, iesind ca dintr-un put adînc, _P^ut întunecat, plin de pînze de paianjeni si de lilieci.  T ^exclama ea cu o voce obosita.

 T

^{maSe îndelun}g în pat, cu capul pe genunchi si cu mîinile Ap?³'⁶ P^6Ste P^ici^ele strînse  Pus^cf ^dadU '°^{S din pat}' ^aP^rinse lumina mare si o tigara

___"Ţi

 ^{m treZlt} P^entru ca mi-am dat seama ca aveai un cos- ^Scuza Martin, privind-o cu îngrijorare.

71

- întotdeauna am cosmaruri cînd dorm, raspunse a întoarce capul, în vreme ce punea ibricul pe resou

Cînd cafeaua fu gata, îi turna o ceasca, apoi îsi p_Us    . cu gîndurile aiurea, asezîndu-se pe marginea patului ^l^'

Martin se gîndi: Fernando, orbii.

"în afara de Fernando si de mine", zisese ea. si _{cu t} ca o cunostea destul de bine acum pentru a sti ca nu treb ^ s-o întrebe nimic despre numele acela pe care ea apoi îl _e ^ tase, un îndemn nesabuit îl aducea iarasi si iarasi pe tarîm î acela interzis, facîndu-1 sa-i dea tîrcoale în chip primejdio

- si bunicul tau, întreba, e si el unionist?

- Ce anume? - se mira ea cu gîndurile aiurea.

- Te-am întrebat daca bunicul tau e si el unionist. Alejandra întoarse spre el o privire putin mirata.

- Bunicul? Bunicul a murit.

- Cum? Parca întelesesem ca mai traieste.

- Nu, cap sec ce esti! Bunicul Patricio a murit. Cel care tra­ieste e strabunicul meu, Pancho, nu ti-am explicat o data?

- Bine, fie, voiam sa te întreb daca bunicul tau Pancho e si el unionist. Mi se pare nostim sa mai poti vorbi înca de unionisti si de federalisti.

- Nu-ti dai seama ca aici astea sînt lucruri care au fost tra­ite? Ba mai mult: gîndeste-te ca bunicul Pancho continua sa traiasca în aceeasi lume, pentru ca s-a nascut imediat dupa caderea lui Rosas. Nu ti-am spus ca are nouazeci si cinci de ani?

- Nouazeci si cinci de ani?

- S-a nascut în 1858. Noi putem vorbi de unionisti si de federalisti, dar el a trait toate astea, întelegi? Cînd el era copil/ Rosas mai era înca în viata.

- si îsi mai aduce aminte ceva din vremea aceea?

- Are o memorie de elefant. si apoi, toata ziua nu fa^ce decît sa vorbeasca despre asta, daca stai sa-1 asculti- E nor mal: pentru el e unica realitate. Restul nu exista.

- Mi-ar placea sa-1 ascult într-o zi.

- Ţi-1 arat imediat.

- Stai, ce-ti veni? E trei noaptea!

- Nu fi naiv. Nu întelegi ca pentru bunicul nu exista o trei noaptea? Nu doarme aproape niciodata. Sau poate ca

1 îndva, stiu eu... Dar mai ales noaptea sta tot timpul £-- aprinsa, meditînd.

"*" în fine, parca poti sa stii... Cine poate sti ce se petrece

"""■ tea unui batrîn fara somn care are aproape o suta de ^ -^Poate ca-si aduce doar aminte, mai stiu eu... Se zice ca ^'"rsta lui traiesti doar din amintiri... ^la Si adauga rîzînd cu rîsul ei sec:

L- O sa am grija sa nu ajung pîna la vîrsta asta.

Apoi, iesind cu cel mai natural aer din lume, ca si cum ar fi fost vorba de o vizita normala la niste oameni normali si la o ora posibila, îi spuse:

__j^_ai _sg-l vezi acum. Cine stie daca pîna mîine nu moare.

Se opri.

__Qbisnuieste-te un pic cu întunericul si-o sa poti coborî

mai bine. Statura un moment sprijiniti de balustrada privind orasul

adormit.

- Uita-te la fereastra aceea luminata, la casuta de colo - îl îndemna ea, aratînd cu mîna. întotdeauna m-au fascinat luminile astea nocturne: o fi oare o femeie care trebuie sa nas­ca? Vreun muribund pe patul de moarte? Sau poate un stu­dent sarac care-1 citeste pe Marx? Ce misterioasa e lumea! Nu­mai oamenii superficiali nu-si dau seama de asta. Vorbeste cu paznicul din colt, si dupa ce-i cîstigi încrederea o sa des­coperi ca si el e un mister.

Dupa o vreme, zise:

- Hai sa mergem.

cineva ^Se

XII

Coborîra si ocolira casa prin coridorul lateral pîna la o usa dosnica, sub o bolta de vita. Alejandra si aprinse lumina. Martin vazu o bucatarie ve-cu lucruri claie peste gramada, parca s-ar fi mutat ^ tia se întari în momentul cînd traversara antreul. ^{Ca m cur}sul diferitelor schimbari prin care trecuse « nu se hotarîsera sau nu stiusera sa se desparta de

73

boarfe: mobile si scaune hodorogite, fotolii aurite în ca mai aveai pe ce sta, o oglinda mare sprijinita de perete o r> ^U dula oprita si cu un singur aratator, console. Odaia batr* lui îi aminti de casele din strada Maipu, scoase la mezat {] din fostele saloane fusese unit cu dormitorul batrînului si cum camerele s-ar fi rostogolit una peste alta. Ratacit prin tre vechituri zari un batrînel motaind într-un scaun pe roat Scaunul era asezat în fata unei ferestre, ca pentru a-i îngadui batrînului sa contemple lumea.

- Doarme - murmura Martin usurat. Mai bine lasa-1 în pace.

- Ţi-am spus doar ca niciodata nu se stie cînd doarme Se opri în fata batrînului si aplecîndu-se spre el, îl scutura

putin.

- Ce-i, ce s-a întîmplat? - bîigui acesta, mijindu-si ochii. Avea niste ochi verzi, strabatuti de vinisoare rosii si negre

ca si cum ar fi fost crapati, adînciti în orbite, înconjurati de cutele pergamentoase ale unui obraz mumificat si fara moarte.

- Dormeai, bunicule? - îl întreba Alejandra, aproape ur-lîndu-i în ureche.

- Ce, ce? Nu, fetito, de un' sa dorm! Ma odihneam si eu nitel.

- Sînt cu un prieten.

Mosneagul încuviinta cu capul, dar cu miscari repetate si din ce în ce mai încete, ca un hopa-Mitica deplasat din punc­tul lui de echilibru. îi întinse o mîna osoasa, în care vinele mari voiau parca sa iasa prin pielea uscata si stravezie ca pielea unei tobe uzate.

- Bunicule - tipa ea din nou -, povesteste-i ceva despr locotenentul Patrick.

Jucaria se clatina iar.

- Aha - murmura el. Da, da, asta e, Patrick.

- Nu-ti face probleme, tot aia e - îl lamuri Alejandra p^ Martin - tot aia e. Numai sa fie ceva. Oricum va sfîrs¹ P

a vorbi de Legiune pîna cînd va uita de sine si va au

- Da, da, locotenentul Patrick. Ochii îi erau umezi.

74

trees

Elmtrees, baiete, Elmtrees. Locotenentul Patrick Elm- din faimosul regiment 71. Cine ar fi zis ca o sa moara

cu

 E_xplica-i, bunicule, exphca-i - tipa ea. Mosneagul îsi tinea mîna enorma si descarnata la ureche, apul plecat spre Alejandra. Sub masca de pergament sco­bit si foarte aproape de moarte, mai pîlpîia parca un rest de fiinta omeneasca, gînditoare si blînda. Maxilarul de jos îi atîr-_na putin, ca si cum n-ar fi avut putere sa stea la locul lui, si-i puteai vedea gingiile fara dinti.

- Da, da, locotenent Patrick.

- Explica-i, bunicule.

Cugeta, îsi întorcea privirea spre timpuri de demult.

__Olmos e traducerea lui Elmtrees. Pentru ca bunicului

i se acrise sa îl tot strige ba Elemetri, ba Elemetrio, Lemetrio ba chiar si Capitanul Demetrio.

Parca rîdea tremurator, tinîndu-si mîna la gura.

- Chiar asa, pîna si Capitan Demetrio. I se acrise. si pen­tru ca se împamîntenise atît de tare, încît se supara cînd i se spunea englezul. Atunci îsi puse numele Olmos, pur si sim­plu. Ca si cum Island s-ar chema Isla si Queenfaith Reinafe. îl sîcîiam mereu - si scoase parca un fel de rîs -. Ca era tare suparacios. Asa ca a fost cît se poate de cu scaun la cap. si apoi asta era adevarata lui patrie. Aici i s-au nascut copiii. si nimeni, vazîndu-1 pe calul sur, cu pintenii de argint, n-ar n putut ghici ca era un venetic. si chiar daca ar fi banuit - "^se ~~' ⁿ"^ar fi deschis gura, ca asa-numitul don Patricio l-ar

doborît cu o lovitura de cravasa - rîse iar - ... Locotenen-T 1 atrick Elmtrees, da, domnule. Cine-ar fi zis! Dar destinul ucru tare încurcat. Cine-ar fi spus ca destinul lui era sa moa-^ra sub ordinele generalului.

mtr-o data paru ca motaie, cu un horcait usor.

 ^{nerll? Care} §^eneral? - ° întreba Martin pe Ale-

jandra  ^ne  Lavall

 e.

?¹^ jt^{nimic: Un locoten}ent englez sub ordinele lui ^{n hm}P^ul razboiului civil, cap sec ce esti.

75

O suta saptezeci si cinci de oameni, jerpeliti si disperati riti de lancile lui Oribe, fugind spre nord prin trecatoare mai spre nord. Sublocotenentul Celedonio Olmos calarea'?? 1^ duse la fratele lui, Panchito, mort în Quebracho Herrado si l **" tai lui, capitanul Patricio Olmos, mort si el în Quebracho Hen a~ si tot atunci, barbos si ca vai de lume, jerpelit si disperat, calar ° spre nord si colonelul Bonifacio Acevedo. si la fel fac alti o suta sa t^& zeci si doi de barbati cu figuri nedeslusite. si o femeie. Fugind * si noapte spre nord, spre frontiera.

Maxilarul îi cade în jos si tremura: "Unchiul Panchito s' bunicul morti în Quebracho Herrado", murmura el, ca o în­cuviintare.

- Nu pricep nimic - spune Martin.

- La 27 iunie 1806 - îl lamuri Alejandra - englezii îna­intau prin Buenos Aires. Cînd eu eram atîtica - arata ea cu palma - bunicul mi-a povestit istoria asta de o suta sapte­zeci si cinci de ori. Compania a noua încheia coloana faimo­sului regiment 71 (de ce faimos?). Nu stiu, dar asa spuneau. Cred ca niciodata nu fusese învins, nicaieri în lume, întelegi? Compania a noua înainta pe strada Universitatii (a Univer­sitatii?). Da, nataraule, strada Bolivar. îti povestesc cum po­vestea batrînul, stiu totul pe de rost. Cînd au ajuns în coltul strazii Nuestra Senora del Rosario, Venezuela pentru cei care o stiu astfel, s-a petrecut chestia (care chestie?). Asteapta.Se arunca de peste tot, cu de toate. De pe acoperisuri, vreau sa spun: aruncau cu ulei clocotit, cu vase, cu sticle, cu castroane, pîna si cu mobile. Trageau si cu pustile. Toti trageau, femeile, negrii, copiii. si asa l-au ranit (pe cine?). Pe locotenentulI a-trick, pe cine altul? Acolo în colt se afla casa lui Bonifacio Ace­vedo, bunicul batrînului, fratele celui care pe urma a fostgP" neralul Cosme Acevedo (ala ajuns nume de strada?) da, a asta ne-a mai ramas, cîte un nume de strada. Bonifacio Ac vedo asta s-a însurat cu Trinidad Arias, din Salta - se ap pie de un perete de pe care lua o miniatura pe care o a

la lumina lampii si pe cînd batrînul încuviinta parca un de demult, cu barbia atîrnîndu-i si cu ochii închisi' IV vazu figura unei femei frumoase ale carei trasaturi vsxo _o pareau murmurul secret al trasaturilor Alejandrei, un

76

I unei conversatii între englezi si spanioli -. si fata asta ramada de copii, printre ei Maria de los Dolores, si _avu o g               urma o sa fie colonelul Bonifacio Acevedo,

^Ce Dar^artin se gîndea (si i-o si spuse) ca el întelegea din

t    e mai putin. La urma urmei, ce cauta în toata haraba-

^{CC m} asta locotenentul Patrick, si cum murise sub ordinele

lui Lavalle?

- Asteapta, cap sec, urmeaza si poanta. Nu l-ai auzit pe batrîn spunînd ca destinul e un lucru tare încurcat? De data asta destinul a fost un negru urias si crud, un sclav deal stra-stra-bunicului meu, unul Benito pe nume. Pentru ca destinul nu se manifesta în abstract, uneori e cutitul unui sclav si alteori zîmbetul unei femei fara barbat. Destinul îsi alege instrumen­tele, apoi numaidecît se întruchipeaza, si la urma începe dan­sul, în cazul de care vorbim s-a întruchipat în negrul Benito, care i-a dat locotenentului o lovitura de cutit destul de neiz­butita (din punctul de vedere al negrului) pentru ca Elmtrees sa se poata converti în Olmos si pentru ca eu sa pot exista. Eu am atîrnat, dupa cum se spune, de un fir de par si de îm­prejurari foarte gingase, pentru ca daca negrul n-ar fi auzit-o pe Maria de los Dolores, care tipa de pe acoperis, poruncin-du-i sa nu-1 omoare de tot, acesta l-ar fi omorît chiar de tot, dupa cum era voia lui, dar nu si voia Destinului, care, macar ca se incarnase în Benito, nu era exact de aceeasi parere cu el avea micile lui planuri secrete. Lucru ce se întîmpla foarte adesea, fiind limpede ca Destinul nu-si poate alege atît de exact oamenii haraziti sa-i fie unelte. E ca si cum ai fi grabit sa ajungi ■ntr-un loc anume, chestie de viata si de moarte, si atunci nu nl^!,¹ "^ ^ ^{Vezi daca autob}uzul e tapisat cu verde sau daca-ti ^coada calului. Te folosesti de ceea ce-ti cade la îndemî-Destinul e oarecum confuz si nitel echivoc: el a, dar nu se întîmpla la fel si cu oamenii care-i - - voia. E cam ca subalternii nitel prostanaci care nici-^Vede obli ^6Xec:^{uta exact} ordinele primite. Asa ca Destinul se daca )_a t ^{gat Sa} P^rocedeze ca Sarmiento: sa faca lucrurile, chiar a le taca. Si de multe ori trebuie sa-si îm-

^era

 l_e f_a^§ e unelt  i

 ^                                  s

 iesit di   p ^{aU S}-^{le za}P^aceasca- ^{De a}ceea se spune ca tipul ⁿ "re, ca nu stia ce face, ca-si pierduse cumpatul.

77

Sigur ca e asa. Altfel, în loc sa-i omoare pe Desdernon pe Cesar, ar fi facut cine stie ce bazaconie. Asa ca, dun" îti spuneam, în momentul în care Benito se pregatea s condamne la inexistenta, Maria de los Dolores i-a strig sus cu atîta putere, încît negrul s-a oprit. Maria de los r>\^Ue res avea patrusprezece ani. Arunca si ea cu ulei clocotit H°~ a tipat la timp.                                                          '  ^ar

- Nici acum nu pricep; nu era vorba sa-i împiedice pe glezi sa cucereasca orasul?

- Ma, tu n-ai minte nici de doi bani. înca n-ai auzit de u coup defoudre? în tot balamucul ala s-a întîmplat minunea C sa vezi ce ti-e cu Destinul asta. Negrul asculta cu parere de rau de micuta stapîna, dar 1-a tras pe ofiteras înauntru, asa cum poruncea bunica strabunicului Pancho. Acolo femeile i-au dat primele îngrijiri pîna la sosirea doctorului Argeridi I-au scos vestonul. Dar e un copil!, a exclamat cu groaza coa­na Trinidad. Cred ca nu are nici macar saptesprezece ani! se minunau ele. si ce curaj pe el! se vaicareau. Toate astea, pe cînd îl spalau cu apa curata si cu rachiu si-1 bandajau cu fese rupte dintr-un cearsaf. Apoi l-au pus în pat. în timpul noptii delira si bîiguia cuvinte englezesti, pe cînd Maria de los Dolo­res, rugîndu-se cu lacrimi, îi schimba comprese cu otet. Pen­tru ca, dupa cum povestea bunicul, fetita se îndragostise de junele venetic si hotarîse ca o sa se marite cu el. si trebuie sa stii, îmi spunea el, ca daca o femeie îsi baga asta în cap nu exis­ta vreo putere în cer sau pe pamînt s-o poata împiedica. Asa se face ca, pe cînd bietul locotenent delira si desigur ca se vi­sa în tara lui, pustoaica hotarîse deja ca patria aceea încetase sa mai existe si ca urmasii lui Patrick au sa se nasca în Argen­tina. Apoi, cînd a început sa-si recapete cunostinta, aflara c era nici mai mult nici mai putin decît însusi nepotul gener lului Beresford. îti dai seama ce-a putut sa însemne ^S°^T lui Beresford si clipa cînd i-a sarutat mîna coanei Trinida ■

- O suta saptezeci si cinci de oameni - bolborosi ba nul, dînd din cap.

- Asta ce mai e?                                                   . ._u.

- Vorbeste de Legiune. Mereu se gîndeste la acelea, cruri: la copilarie sau la Legiune. îti povestesc eu mai clep ^ Beresford le-a multumit pentru ce facusera pentru baia ,

78

acesta sa ramîna acolo pîna o sa se vindece de tot.  " ^^ f_ortele engleze ocupau orasul Buenos  ^S6p trick devenea prieten al familiei, ceea ce nu era toc-' ,_acg _ne gîndim ca toata lumea, inclusiv familia mea, ¹¹¹⁸¹ oatia. Si mai rau a fost cînd orasul a fost recucerit: sce-^'"rnestice, plînsete interminabile etcetera. Desigur ca Pa-¹¹⁶ v° -a întors la regimentul lui si a trebuit sa lupte împotri-^trlC 1 r nostri. Iar în clipa cînd englezii au trebuit sa se predea, p'\ rk a fost cuprins în acelasi timp de o mare bucurie si de re tristete. Multi dintre cei învinsi cerura sa ramîna aici °i li s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Sigur ca si Patrick a vrut â ramîna si a fost trimis la ferma La Horqueta, o mosie a fa­miliei mele pe lînga Pergamino. Asta s-a întîmplat în 1807. Un an mai tîrziu s-au casatorit, au fost fericiti si s-au înfrup­tat din toate bunatatile. Don Bonifacio le dadu o parte din mosie si Patricio îsi începu sarcina de a se converti în Eleme-tri, Elemetrio, don Demetrio si, dintr-o data, Olmos. Iar pe cei care-i spuneau englezul sau Demetrio, îi cam scarmana.

- Era mai bine daca-1 omorau în Quebracho Herrado - murmura batrînul.

Martin se uita iar la Alejandra.

- Vorbeste de colonelul Acevedo, întelegi? Daca l-ar fi omorît la Quebracho Herrado, nu i-ar fi taiat capul aici, în clipa cînd spera sa-si vada sotia si copilul.

"Mai bine m-arfi omorît în Quebracho Herrado", gîndeste colo­nelul Bonifacio Acevedo în drum spre nord, dar din alte motive, pen-tni lucruri pe care le crede groaznice (marsul acela disperat, dispera­rea,mizeria, deruta totala) dar care sînt infinit mai putin groaznice «ca cele de care putea avea parte cu doisprezece ani mai tîrziu,

^momentul cînd simtea cutitul în gît, în fata casei sale.

a Alejandra se îndreapta spre vitrina si atunci el lapte^'      ^6a' ^sP^unîndu-i «lasa-te de chestiile astea de papa-ⁿelului^SC°^aS^ ^Caseta'" ^deschise capacul si-i arata capul colo-Punînd' ii^Cm   ^^artm îsi acoperea ochii si ea rîdea aspru, __     ^la loc capacul.

cap.   ^a ^^uebracho Herrado - murmura batrînul, dînd din

79

- Asa se face - îi explica Alejandra - ca m-am printr-un nou miracol.

Caci daca pe strabunicul ei, sublocotenentul Celedon' p, mos l-ar fi omorît la Quebracho Herrado, ca pe fratele tatal lui, sau l-ar fi decapitat în fata casei, ca pe colonelul A ^ vedo, ea nu s-ar fi nascut si acum n-ar fi fost acolo în od^" si nu si-ar fi adus aminte de trecut. Urlîndu-i buniculu' it ureche "povesteste-i ce-i cu capul", spunîndu-i apoi lui Mart!'¹¹ ca ea trebuie sa plece si disparînd înainte ca el sa fi putut sd ne ca merge si el cu ea (poate ca era naucit de tot ce vazuse) îl lasa cu batrînul care repeta "capul, sigur ca da, capul", dînd din cap ca un hopa-Mitica miscat din pozitia lui de echilibru Apoi maxilarul i se agita, atîrna tremurator cîteva clipe, bu­zele lui bolborosira ceva de neînteles (ca si copiii care repeta în minte ce au de spus) si apoi spuse: "La Mazorca, sigur ca da, au aruncat capul chiar aici, prin fereastra salonului. Au descalecat hohotind de rîs si beti de veselie, s-au apropiat de fereastra si-au strigat: lubenite, conita! lubenite proaspete!, si cînd au vazut fereastra deschisa, au aruncat capul însînge-rat al unchiului Bonifacio. Era mai bine daca-1 omorau si pe el la Quebracho Herrado, ca pe unchiul Panchito si pe buni­cul Patricio. Acum asa cred". Asa gîndea si colonelul Acevedo pe cînd fugea spre nord prin strîmtoarea Humahuaca, cu o suta sapte­zeci si patru de camarazi (si o femeie), hartuit si jerpelit, înfrîntsi nespus de trist, dar nestiind ca o sa mai traiasca doisprezece ani, pe meleaguri îndepartate, asteptînd clipa în care o sa-si vada nevas­ta si fetita.

- Strigau lubenite proaspete si era capul colonelului, ba­iete. si biata Encarnacion a cazut ca moarta în clipa în care 1-a vazut, si de fapt a si murit cu adevarat la cîteva ore dupa aceea, fara sa-si mai revina. Iar saracuta Escolâstica, fetita unsprezece ani, si-a pierdut mintile. Asta-i.

Dînd mereu din cap, începu sa motaie, pe cînd Martin e paralizat de o teama muta si ciudata, în mijlocul camerei a leia aproape întunecoase, cu mosneagul acela centena , capul colonelului Acevedo în cutie si cu nebunul care p nimeri pe acolo în plimbarile lui. Se gîndi ca ar fi mai        ^ plece. Dar teama de a se întîlni cu nebunul îl paraliza, i?¹       ^ îsi spunea ca era mai bine sa astepte întoarcerea Ale)^a

80

a întîrzie, pentru ca stia ca el nu putea face nimic care n-o ^s _acela. Se simtea ca intrat încet, încet într-un -re totul era ireal si absurd. De pe perete îl pri-omnul acela pictat de Prilidiano Pueyrredon si aaceea cu un pieptene mare în par. Era ca si cum spiri-doamn i ^^_DQ^_C^ _conchistadori, nebuni, consilieri si preoti _tele uno ^ _nesi_mtite încaperea si ar fi sporovait în voie Mreei- povesteau despre cuceriri, batalii, lovituri de lance

si decapitari.

⁷ __ O suta saptezeci si cinci de barbati.

Privi spre mosneag: maxilarul îi atîrna, tremurînd a în­cuviintare.

- O suta saptezeci si cinci de barbati, da, domnule.

si o femeie, dar batrînul nu stie asta, sau poate ca nu vrea sa stie. Era tot ce mai ramasese din falnica Legiune dupa opt sute de leghe de retrageri si înfrîngeri, dupa doi ani de dezamagiri si moarte. O coloana de o suta saptezeci si cinci de barbati jerpeliti si tacuti (si o femeie) galopînd spre nord, mereu spre nord. Nu vor ajunge niciodata? Exista oare un pamînt bolivian dincolo de trecatoarea fara capat? Soarele de octombrie bate în crestetul capului si face sa intre în putrefactie trupul generalului. Frigul din timpul noptii în­gheata puroiul si opreste cohorta de viermi. si apoi iarasi se face ziua si se aud împuscaturi, în ariergarda, amenintarea lancierilor lui Oribe.

Duhoarea, înspaimîntatoarea duhoare a generalului în putre­factie.

Glasul cîntînd în tacerea noptii:

Porumbita alba care zbori spre nord, spune peste tara ca Lavalle e mort.

alahir ^Om°^{S [}'^a P^arasit' fir-ar al dracului. Le-a spus "o sa ma

^ur armatei Ini p«" c- .    1-    ,    1    «   1»

^mandant- l n                   ^J"^{a asat}' plecina împreuna cu co-

oarnenii 1       ^camP°- si Lavalle i-a privit îndepartîndu-se cu

ⁿea ca gen ^ T? ^6St' P^ierzîndu"^{se m n}ori de praf. si tata spu-

alului" ^curgeau parca lacrimile privind cele doua

81

escadroane ce se îndepartau. îi mai ramîneau o suta zeci si cinci de oameni.                                            ' P^te~

Batrînul încuviinta si ramase gînditor, clatinîndu-si m capul.                                                                  '     ^ereu

- Negrii îl iubeau mult pe Hornos, foarte mult Si  -la urma, tata accepta sa-1 primeasca în casa. Venea aici ]   ^ nac, si beau mate, îsi aduceau aminte de întîmplari din tim °î campaniei.

Mai mormai ceva de neînteles.

- Au început sa se cam rareasca o data cu presedintia 1 ■ Roca. Veneticii care au tot venit i-au alungat. I-au supus 1 munci umilitoare. Eu acum nu mai ies, dar pîna în urma cu cîtiva ani, cînd înca mai stiam sa umblu pe aici, mai ales de sarbatoarea Sfintei Lucia, coborau cîtiva negri pentru a face de planton la congres sau la vreun alt serviciu national. Unii erau batrîni, precum mulatrul Elizalde, care ar fi venit si în patru labe, saracul, numai sa fie si el prezent la sarbatoarea patroanei. Ce s-o fi facut cu atîtia negri cîti erau prin cartierul asta cînd eram eu mic! Tomasito, Lucia, Benito, unchiul Joa-quin. Lucia era cea care pregatea ceaiul de mate pentru mama, Tomasito, carutasul, era si batrîna Encarnacion, care a fost doi­ca tatalui meu si a unchilor mei, si Toribia care era faimoasa pentru cum urzea si raspîndea vorbele, pe care mi-o amintesc întepenita în curtea din spate, bînd ceai si spunînd povesti.

Dadu iarasi din cap, maxilarul îi cazu iarasi si murmura ceva despre comandantul Hornos si despre colonelul Peder-nera. Apoi tacu. Dormea, oare, sau se gîndea la ceva? Poate ca traia viata aceea latenta si tacuta a sopîrlelor în lungile luni de iarna, viata aceea aproape de eternitate.

Pedernera gîndeste: douazeci si cinci de ani de campanii d^e"'P de victorii si de înfrîngeri. Dar atunci stiam pentru ce luptam, wfp tam pentru libertatea continentului, pentru Piatra cea Mfl cînd acum... A curs atita sînge pe pamîntul Americii

 i

 j

 ^va

cînd acum... A curs atita sînge pe pamîntul Americii atîtea înserari fara speranta, am auzit de atîtea ori strigatul lup fratricide... Chiar si acum, din urma vine Oribe, gata sa ne tai turor capetele, sa ne treaca prin lanci, sa ne extermine; si, oa a luptat el cu mine în Armata din Anzi? Viteazul, asprulg^e    * Oribe? De care parte c adevarul? Ce frumoase erau acele vr

82

vergea Lavalle în uniforma lui de maior degrenadieri cînd fapint⁰?   ^ j t_mai iotul era mai luminos atunci, totul era frumos ^        pe care le purtam...

m îl cred, baiete: pentru ca stiu ca multe certuri au Tloc în familia noastra din pricina lui Rosas, si de atunci ^aVU-     artit familia în doua tabere, mai ales în familia lui Juan ^S"^a h ta Âcevedo. Iar dintre acesti Acevedo s-au ridicat multi fpderali adevarati, precum Evaristo, care a fost membru în Sala Reprezentantilor si altii, ca Marianito, Vicente si Rudecindo, care daca n-au fost federali adevarati, cel putin erau cu Rosas pe vremea blocadei si nu ne-au iertat niciodata... Tusi, paru sa adoarma, dar continua:

__Pentru ca despre Lavalle, baiete, se poate spune tot ce

vrei, dar nici un om cu bun simt nu i-ar putea nega buna-cre-dinta, omenia, cavalerismul, dezinteresul. Da, domnul meu.

Am luptat în o suta cinci batalii pentru libertatea acestui conti­nent. Am luptat pe cîmpiile din Chile, sub ordinele generalului San Martin, si în Peru, sub ordinele generalului Bolîvar. Apoi am luptat împotriva fortelor imperiale pe teritoriul brazilian. si apoi, în acesti doi ani nefericiti, în lungul si în latul nefericitei noastre patrii. Poate am savîrsit mari greseli si cea mai mare dintre toate e faptul ca l-am împuscat pe Dorrego. Dar oare cine e stapîn pe adevar? Nu mai stiu nimic decît ca pamîntul acesta crud e tara mea si ca aici trebuia sa lupt si sa mor. Trupul îmi putrezeste pe calul de lupta, dar asta e tot ce stiu.

- Da, domnule - spuse batrînul tusind si cu glas ragusit, oarecum gînditor, cu ochii umezi, repetînd "da, domnule" e mai multe ori, dînd din cap ca si cum ar fi aprobat un in­terlocutor invizibil.

editor si cu ochii umezi. Privind spre realitate, spre uni-^ca lui realitate, ^realitate ce se organiza dupa legi cît se poate de ciudate.

^ca/ te _av^{a Prin} '³²'^{dupa CUm} P^{ovestea tata}' ^{chiar a}s^a- ^pentru zariii si ^e-^{rtlZez ca ideea} ameliorarii septelului îsi avea parti-

 f         ^VfT^{Sarii ei}'^{Cel care a mce}P^{ut a fost} englezul Miller,  Tarquino, prin '30. Chiar asa, faimosul Tarquino,

83

la ferma La Caledonia. Miller, veneticul, excelent s Muncitor si strîns la punga ca toti scotienii. Un zgîri_e-h ^^X' ca sa nu mai umblam cu ocolisuri (rîse si tusi de mai      ^' ori). Nu ca noi, creolii, care prea sîntem mîna sparta si de      ⁶ sîntem unde sîntem (tusi iarasi). Asa ca era luat des în t~ vf^a ca, mai ales de don Santiago Calzadilla, om tare chitibus   ^a" dedat la bîrfeala. La Caledonia, asa îi spunea locului P_e siile Canuelas. Don Juan Miller se casatorise cu una din f°~ milia Balbastro, Misia¹ Dolores Balbastro. A fost o femeie t energica, de multe ori a condus lupta împotriva atacuril indienilor si tragea chiar cu carabina ca un barbat. Ca bun' ca-mea, care si ea se pricepea la armele cu teava lunga. Erau niste femei în toata legea si sigur ca se cam obisnuisera cu via­ta aspra. Dar despre ce vorbeam?

- Despre englezul Miller.

- Asa e, despre englezul Miller. Toata lumea vorbea de el si de faimosul Tarquino, si cînd venea acasa, don Santiago Calzadilla ne spunea tot felul de povesti hazlii despre pozna­sul acela, despre Tarquino. Ca noi aveam din belsug darul asta de a fi batjocoritori, baiete. Asa ca englezul Miller a trebuit sa înghita ani în sir bobîrnacele astea de la toti. Dar el zîm-bea, spunea tata, si-si vedea de ale lui. Fiindca scotienii astia sînt la fel de neînduplecati ca si copacii de nandubay² si tare îndaratnici si încapatînati. si omul o tinea pe-a lui cu îmbu­natatirea septelului si nimeni nu se putea sa-1 abata de-aici.

Rîse din nou si tusi. îsi trecu încet o batista peste ochii care lacrimau.

- Despre ce-ti vorbeam?

- Despre taurii de rasa, domnule.

- Asa e, despre tauri.

Tusi si mai dadu din cap de cîteva ori. Apoi spuse:

- Familia lui Evaristo nu ne-a iertat niciodata. Nicioda a. Chiar cînd l-au decapitat pe unchiu' meu. Ce e sigur e ca fa­milia noastra a ramas împartita din cauza tiranului. Sa nu ere ' cumva ca taica-meu nu-i recunostea meritele. însa spunea

, (».(.)■

¹ Apelativ de reverenta în America Latina: doamna mea y         .

² Copac din America de Sud, din familia mimozaceelor, cu de culoare rosie, foarte tare si inflexibil (/ii.).

84

■■ ni totul era o grozavie, chiar daca apara drapelul Jtirru _rog_{a cruz}imea rece si rafinata, si nu spiritul lui _nationa . ^_QU^ _{oar6/ s}a-l asasineze pe Quiroga? El era un pervers ^ ^ fugit la Caseros. Era un fricos, fara doar si las,^de _{utea s}a-ti mai povestesc mii de întîmplari din vre-^°^ate eea, mai ales din anul '40, cînd i-au taiat capul unuia, ^inea ' logodit cu Isabelita Ortiz, pe jumatate neam cu ^^vr-rneni nu putea dormi linistit. si-ti dai seama ce neli-ⁿ°^l" domnea în casa parintilor mei, cu mama singura dupa ^m?tata se înrolase în Legiune. Ba mai plecase si bunicul meu, !f n Patricio, ti-am spus povestea lui don Patricio?, si unchiul meu de al doilea, Bonifacio, si unchiul Panchito. Asa ca la fer­ma nu mai ramasese decît unchiul Saturnino, cel mai mic din­tre ei, un pusti înca. si o groaza de femei. O groaza de femei, îsi trecu din nou batista peste ochii umezi de lacrimi, tusi, clatina din cap si paru ca adoarme. Dar dintr-o data, spuse:

__saizeci de leghe. si cu oamenii lui Oribe pe urmele lor!

si tata povestea ca soarele de octombrie era foarte puternic. Generalul putrezea repede si nimeni nu suporta mirosul la o distanta de sapte poste împrejur. si mai trebuiau sa mearga patruzeci pîna la frontiera! Cinci zile si alte patruzeci de leghe. si asta numai pentru asta, baiete. Pentru ca erau pierduti si nu se mai putea face nimic altceva: nu mai puteau nici lupta împotriva lui Rosas, nici altceva. Ar fi taiat capul cadavrului, l-ar fi trimis lui Rosas si l-ar fi înfipt în vîrful unei lanci, ca sa-l dezonoreze. Ca un afis pe care ar fi scris "acesta e capul salbaticului, josnicului si scîrbosului porc de cîine unionist Lavalle". Asa ca trebuiau sa salveze cu orice pret cadavrul ge­neralului, sa ajunga în Bolivia, aparîndu-se cu focuri de arma vreme de sapte zile de fuga. saizeci de leghe de retragere în-airjita. Aproape fara odihna.

arnu ^C₁°^mandGntul Alejandro Danei, fiul maiorului Danei din ci/m ^a ^^aP^oleon- M-i-l mai amintesc înca pe cînd se întorcea calarel]^{1 A}T^ataîn J^{ardin des} Tuileries sau pe Champs Elysees, ^rele sah" "^ *^{mCa Pe Na}P^oleon urmat de veteranii lui cu legenda-

^mc>i eranT°?^Oiate'^{lar apoi}' ^{dnd totul se s}fî^r?^ise> ^cînd Franta nu ^a'mntul Libertatii si eu visam sa lupt pentru popoarele Mm îmbarcat ca sa ajung pe aceste meleaguri împreuna

85

cu Bruix, Viei, Bardel, Brandsen si Rauch, care luptasera al­de Napoleon. Doamne, cita vreme a trecut de atunci, cîte v' t^ si înfrîngeri, cîti morti si dt sînge! Seara aceea din 1825, cînd 1°^ cunoscut si mi se parea un vultur imperial în fruntea regiment i""-de cuirasieri. si atunci am plecat cu el în razboiul din Brazii   . cînd a cazut ucis la Yerbal, i-am salvat trupul, ducîndu-l cu oa nil mei cale de optzeci de leghe, peste nuri si munti, urmarit de d man, ca acum... si niciodata nu l-am mai parasit... si acum du'i opt sute de leghe de tristete, acum merg alaturi de trupul lui în r>u~ trefactie, îndreptîndu-ne spre neant...

Paru ca se trezeste si zise:

- Unele lucruri le-am vazut cu ochii mei, pe altele le-am auzit de la taicutul, dar mai ales de la mama, pentru ca taicu­tul era un om posac si rareori vorbea. Asa ca atunci cînd ve­neau sa bea mate cu el generalul Hornos sau colonelul Ocam-po, pe cînd ei îsi aduceau aminte de vremurile de demult si de Legiune, taicutul se marginea sa-i asculte si sa zica din cînd în cînd: ca sa vezi dom'le, sau, asa e, cumetre.

Dadu iar din cap si adormi o clipa, dar se trezi de îndata si continua:

- O sa-ti spun într-o zi povestea ciudata a bunicului meu, pe care nu-1 chema Olmos ci Elmtrees si care a ajuns aici ca locotenent în armata engleza, cînd cu invazia. Ciudata po­veste, cred si eu (rîse si tusi).

Dadu iar din cap si deodata începu sa sforaie.

Martin se uita din nou spre usa, dar nu se auzea nici un zgomot. Unde plecase Alejandra? Ce facea în camera ei? ¥ spunea ca daca nu plecase era pentru ca nu voise sa-1 lase sm gur pe batrîn, care nici macar nu-1 auzea si probabil ca ni nu-1 vedea: batrînul îsi urma viata lui subterana si mister oasa, fara sa-i pese de el si de nimeni din vremurile de atun , izolat de ani, de surzenie si de presbitism, dar mai a e amintirea trecutului, ce se interpunea ca un perete neg vis, traind în fundul unui put, amintindu-si de negn, valcade, de capete taiate si de întîmplari de pe vremea     ^ unii. Nu ramasese pe loc din consideratie pentru ba     ' din pricina ca era paralizat ca de un fel de frica în fata p

86

a traversa acele regiuni din realitatea în care se parea ^tiVel"■   c bunicul, nebunul si chiar si Alejandra. Era o lume _ca trai         ^ bolnava, absurda si fragila ca visul, tot atît de ^{0115 er} -7atnare ca visul. Totusi, se scula de pe scaunul pe care tuse ca tintuit în cuie si început sa se îndeparteze pe nesim-A bâtrîn, printre vechiturile bune de scos la mezat, pri-⁶ ,    _azj_t de stramosii de pe pereti, uitîndu-se la cutia din ^v   /g Ajunse astfel la usa si ramase asa, neîndraznind sa deschida. Se apropie si îsi lipi urechea de o crapatura: i se "rea ca nebunul statea de partea cealalta, asteptîndu-1 sa iasa cu clarinetul în mîna. Avu impresia ca-i aude pîna si respira­tia Atunci, speriat, se întoarse la scaunul lui si se aseza.

__N_{u m}ai erau decît treizeci si cinci de leghe - murmura

dintr-o data batrînul.

Da, mai ramîneau treizeci si cinci de leghe. Trei zile de mers în galop întins prin trecatoare, cu hoitul acela umflat si putind cale de multe leghe împrejur, distilînd oribilele scursori ale putreziciunii. Mereu înainte, cu împuscaturi în urma ta. De la Jujuy pîna la Hua-calera, douazeci si patru de leghe. Nu mai sînt decît treizeci si cinci de leghe, îsi spun cu totii ca sa-si mai dea curaj. Numai patru sau cel mult cinci zile de galop, daca au noroc.

In noaptea linistita se pot auzi copitele cavalcadei naluca. Mereu înspre nord.

Pentru ca în trecatoare soarele bate cumplit, fiule, ca e

un loc foarte înalt si aerul e foarte curat. Asa ca dupa doua

^{e de mer}s, cadavrul se umflase si duhoarea se simtea la mai

^ulte leghe împrejur, spunea tata, si în a treia zi au trebuit

^sa desprinda Cc.rnea de oase.

tr_UpJ^{nelul Peder}"ero ordona popasul si vorbeste cu camarazii: oasele ^    ^SCOmP^une> duhoarea e îngrozitoare. Au sa-i ia numai

"iciodarT*T'^{Spme cineva}-^{Dar mai ales ca}P^{lil: Orihe nu va} P^une One  ^lmmf^{e ca}P' Codata n-o sa-l poata dezonora pe general. Colo "T^{3 Sa des}P^{rinda carnea} de pe oase? Cine poate s-ofaca? ^lul tandro Danei o s-o faca.

87

Atunci dau jos trupul generalului, care pute. îl pun lînox -tul Huacalera, pe cina colonelul Danei îngenuncheaza alat el si scoate cutitul de vînatoare. Priveste printre lacrimi truvi 1 si diform al sefului sau. Tot printre lacrimi, aspri si gînditori îl vesc si oamenii jerpeliti, adunati în cerc. Apoi, încet, înfige cutit *i în carnea putrezita.

Dadu din cap si spuse:

- în timpul guvernarii lui don Bernardino l-au numit ca pitan de militii în Guardia de La Horqueta, caci asa se chema micul fort care acum e satul Capitan Olmos. Pe urma a fost alcalde, pîna au venit federalistii. Dar despre ce vorbeam?

- De cînd a parasit functia de alcalde, domnule (cine?)

- Ah, da, functia de alcalde. A parasit-o cînd au venit fe­deralistii, asta-i. si spunea cui voia sa-1 asculte, poate pentru ca vorbele lui sa ajunga pîna la Rosas, ca lui îi ajungeau pîna peste cap vacile si indienii si ca nu mai avea timp de politica (rîse usor). Dar Restauratorul, care nu era prost - cum ar fi putut sa fie! - n-a crezut niciodata în vorbele lui (rîse iar). si închipuie-ti ca nu se lasa înselat, caci bunicul aflase vestea ca alcaldele din La Horqueta primea ordine de la donjuan Manuel sa nu-1 scape din ochi pe englezul Olmos (rîsete si tuse), ca el credea ca ar fi conspirat cu alti fermieri din Salto si din Pergamino. si pisicherul nu se însela, ca era mare pisi­cher! Pentru ca într-adevar, bunicul se tinea de conspiratii si asta s-a vazut cînd generalul Lavalle a debarcat la SanPedro, în august '40. S-a prezentat acolo, cu caii si cu cei doi baieti mai mari pe care-i avea: Celedonio, tatal meu, care pe atunci avea optsprezece ani, si unchiul Panchito, mai mare cu un an. Nefericita campanie, campania din '40! Bunicul a rezista la Quebracho Herrado pîna la ultima ghiulea, acoperind re­tragerea lui Lavalle. Ar fi putut fugi, dar n-a vrut. si cînd o tul era pierdut, a tras ultimul obuz si a spus doar atit "

ca macar a scapat generalul". si asa se savîrsi pe meleagu acestea bunicul meu, don Patricio Olmos.                     *

'       ci crUf ^

Bc.trînul dadu din cap, murmurînd: "Armistron, => o da, Armistron", si dintr-o data adormi adînc

88

XIII

Martin astepta o vreme, dar batrînul tot nu se trezi, ca acum adormise cu adevarat si atunci, încet, încet, ^UL"'d _{sa nu} faca zgomot, se scula si se îndrepta spre usa se Alejandra. îi era tare teama, caci se ivisera zo-diminetii patrundea în camera lui don Pancho. ar putea da nas în nas cu unchiul Bebe sau ca ba-=, femeia de serviciu, ar fi putut fi treaza. si ce le-ar

fi putut spune?

Am venit cu Alejandra aseara , le-ar fi spus. Apoi se gîndi ca în casa aceea nimic nu putea sa atraga aten­tia si, de aceea, nu trebuia sa se teama de nimic. în afara, poate, de o'întîmire cu nebunul, cu unchiul Bebe.

Auzi, sau i se paru ca aude un zgomot, niste pasi pe cori­dorul spre care dadea usa. Cu mîna dreapta pe clanta si cu inima batînd sa-i sparga pieptul, astepta în tacere. Se auzi su­ieratul îndepartat al unui tren. îsi lipi urechea de usa si as­culta cu încordare: nu se auzea nimic, si era gata sa închida, cînd auzi un scîrtîit, de data asta de neconfundat: erau pasi grijulii si rari, ca si cum cineva s-ar fi apropiat de aceeasi usa, dar de cealalta parte.

"Nebunul", îsi zise Martin agitat, si pentru o clipa se retra­se de linga usa, temîndu-se sa n-o vada deschizîndu-se brusc si sa nu-1 gaseasca într-o postura atît de suspecta.

Ramase asa multa vreme, fara sa stie ce atitudine sa ia: pe de o parte, se temea sa deschida si sa dea cu ochii de nebun, 'e de alta, se uita spre locul unde se afla don Pancho, temîn-'^a o sa se trezeasca si o sa-1 caute.

, la urma urmei, ar fi fost mai bine asa, caci "mul se trezea, chiar daca nebunul intra, l-ar fi gasit fi putut sa-i explice. Sau poate ca nebunului ^a i se dea nici un fel de explicatie, aminte ca Alejandra îi spusese ca nebunul era ^! multumea sa cînte la clarinet, în fine, sa repete - msiruire de note. Dar, putea sa umble liber prin cum or-,   u ■ ^mcni^s îritr-una din camere, ca Escolâstica, dupa era obiceiul în acele "

nu

lini ^la

89

Tot gîndindu-se la astea mai trecu o vreme si el asculta mereu.

Cum nu se mai auzea nimic deosebit, îsi lipi din nou, mai linistit de asta data, urechea de usa si, concentrîndu-se, încer­ca sa distinga cel mai mic zgomot sau scîrtîit suspect: de data asta nu mai auzi nimic.

încet, încet, începu sa apese clanta. Avea o broasca mare, cum se foloseau pe vremuri, cu chei lungi de vreo zece centi­metri. Zgomotul pe care-1 facea clanta deschizîndu-se i se paru infernal. Se gîndi ca daca nebunul era prin preajma, n-ar fi putut sa nu-1 auda si sa nu se puna în garda. Dar ce mai pu­tea face acum? Mai decis în fata faptului aproape consumat, deschise usa cu curaj.

Aproape ca-i veni sa scoata un strigat.

în fata lui, hieratic, statea nebunul. Era un barbat trecut de patruzeci de ani, cu barba nerasa de mai multe zile si cu hai­ne destul de ponosite, fara cravata, cu parul vîlvoi. Purta un sacou sport, care pe vremuri fusese bleumarin si pantaloni de flanela gri. Camasa îi era rupta si în general parea jerpelit si murdar. In mîna dreapta, atîrnînd, tinea faimosul clarinet. Avea o fata scofîlcita si supta, ochii ficsi si halucinanti, cum întîlnesti adesea la nebuni; o fata slaba si colturoasa, cu ochii de un cenusiu verzui al celor din familia Olmos, cu nasul pu­ternic si acvilin, dar cu capul enorm si alungit ca un dirijabil.

Martin era paralizat de frica si nu izbuti sa scoata o vorba.

Nebunul îl privi multa vreme în tacere si apoi, fara sa zica nimic, se întoarse cu unduiri usoare (ca ale copiilor de lau­tari, dar abia perceptibile) si se îndeparta pe coridor, desigur spre camera lui.

Martin mai ca nu o lua la fuga în directia contrara, spre curtea interioara care era acum bine luminata de revarsatul zorilor.

O indiana foarte barrîna spala ceva într-o covata. "Justina", gîndi Martin speriat din nou.

- Buna dimineata - saluta el, încercînd sa para calm, ca si cum totul ar fi fost cît se poate de firesc.

Batrîna nu-i raspunse. "O fi surda, ca don Pancho", îsi zise Martin.

90

îl urmari, totusi, cu privirea ei misterioasa si de nepatruns, de indiana, vreme de cîteva secunde, care lui Martin i se pa­rura interminabile. Apoi îsi vazu de spalat.

Martin, care se oprise nehotarît cîteva clipe, pricepu ca tre­buia sa fie cît mai natural, si se îndrepta spre scara în spirala, ca sa urce în Mirador.

Ajunse la usa si ciocani.

Astepta cîteva clipe si apoi, cum nu raspunse nimeni, cio­cani din nou. Iar nici un raspuns. Atunci, se apropie de cra­patura usii si o striga pe Alejandra cu glas tare. Dar se scursera cîteva clipe fara sa-i raspunda cineva.

îsi zise ca o fi dormind.

îsi dadu seama ca mai bine ar fi sa plece. Dar se pomeni mergînd spre fereastra Miradorului. Cînd ajunse în fata ei îsi dadu seama ca perdelele nu erau trase. Privi înauntru si în­cerca sa o vada pe Alejandra, în semiîntunericul ce mai sta­ruia înauntru; însa cînd i se obisnuira ochii, îsi dadu seama cu surprindere ca fata nu era acolo.

Cîteva momente ramase ca prostit, incapabil sa faca ceva. Apoi se îndrepta spre scara si începu sa coboare cu grija, pe cînd încerca sa-si mai puna gîndurile în ordine.

Traversa curtea din dos, ocoli casa prin gradina laterala în ruine si pîna la urma ajunse în strada.

O lua nehotarît spre Montes de Oca, de unde putea lua autobuzul. Dar nu merse mult si se opri iarasi, uitîndu-se spre casa familiei Olmos. Era cît se poate de încurcat si nu stia ce sa faca.

Se întoarse, facu cîtiva pasi spre casa, apoi se opri iar. Privi spre grilajul ruginit ca si cum ar fi asteptat ceva. Oare ce anu­me? In lumina zilei casoiul era si mai prapadit decît noaptea, cu peretii darîmati si scorojiti, cu balariile ce napadisera gra­dina, cu grilajul ruginit si cu poarta aproape cazuta, contras-tînd mai tare decît noaptea cu fabricile si cosurile ce i se za­reau în spate. Asa cum o stafie e mai absurda în cursul zilei.

Pîna la urma ochii lui Martin se oprira asupra Miradoru­lui: i se paru singuratic si misterios, ca Alejandra. Doamne, Dumnezeule, se întreba în sinea lui, ce-o mai fi si asta?

Noaptea petrecuta în casa aceea i se parea acum, la lumina Zilei, ca un vis: batrînul aproape nemuritor; capul coman-

91

dantului Acevedo în cutia de palarii; unchiul nebun cu clari­netul si cu ochii lui halucinanti; batrîna indiana, surda si in­diferenta la toate, atît de indiferenta încît nici macar nu se obosise sa întrebe cine era si ce facea un strain care iesea din casa si apoi urca pe Veranda; povestea capitanului Elmtrees; povestea incredibila a Escolâsticei si nebunia ei; si, mai ales, Alejandra însasi.

începu sa se gîndeasca pe îndelete: era imposibil sa mear­ga la Montes de Oca si sa ia un autobuz, i se parea prea bru­tal. Se hotarî s-o ia pe jos, pe Isabel la Catolica, spre Martin Garcia; strada straveche îi îngadui sa-si puna cît de cît ordine în gîndurile contradictorii.

Ceea ce îl preocupa si îl intriga mai mult era absenta Ale-jandrei. Unde îsi petrecuse noaptea? îl dusese sa-1 vada pe bunic numai ca sa scape de el? Nu, pentru ca atunci l-ar fi la­sat sa plece, pur si simplu, în clipa cînd el voise sa o faca, dupa toata povestea aia cu Marcos Molina, întîmplarea aia de pe plaja si ideea de a se face misionari în Amazonia. De ce nu-1 lasase sa plece în momentul acela?

Nu, se vede ca totul era imprevizibil, chiar si pentru ea însasi. Poate ca a trebuit sa plece pe cînd el statea cu bunicul Pancho. Dar, atunci, de ce nu-i spusese nimic? în fine, putin conteaza cum se întîmplase totul. Ceea ce conta era faptul ca Alejandra nu-si petrecuse noaptea în Mirador. Asta în­semna ca avea un loc unde sa doarma. si ca facea asa în mod curent, întrucît nu se putea presupune ca în noaptea aceea se petrecuse ceva deosebit.

Sau pur si simplu plecase sa se plimbe pe strazi?

Da, da, se gîndi, usurat dintr-o data: o fi iesit sa se plimbe, sa mediteze, sa mai prinda curaj. Asa era ea: imprevizibila si zbuciumata, o fiinta ciudata, în stare sa se plimbe noaptea pe strazile singuratice ale periferiei. De ce n-ar fi fost asa? Oare nu se cunoscusera într-un parc? Oare nu trecea ea ade­sea pe la bancile alea unde se întîlnisera pentru prima oara?

Ba da, totul era cu putinta.

Usurat, merse vreo doua sute de metri, pîna cînd îsi aduse aminte de doua lucruri ce-i atrasesera atentia la un moment dat si care începeau sa-1 preocupe din nou: Fernando, numele pronuntat de ea o singura data, parerea ei de rau dupa aceea;

92

si reactia ei violenta în momentul cînd el adusese vorba de­spre orbi. Ce avea ea cu orbii? în orice caz, era ceva impor­tant, de asta nu se îndoia, pentru ca ramasese ca paralizata. Sa fie oare misteriosul Fernando orbul cu pricina? si, la urma urmei, cine era Fernando asta, al carui nume parea ca nu voia sa-1 rosteasca, patrunsa fiind de teama cu care unele popoare evita sa numeasca divinitatea?

îsi dadu seama, cu tristete, ca-1 desparteau de ea prapas­tii întunecate si ca, probabil, o sa-1 desparta totdeauna.

Dar atunci, îsi spunea el, plin de o noua speranta, de ce se apropiase de el în parc? De ce-i spusese ca avea nevoie de el, ca aveau ceva foarte important în comun?

Mai merse nehotarît cîtiva pasi si apoi, privind în pavaj, ca si cum s-ar fi întrebat pe el însusi, se mira: si adica de ce sa aiba nevoie de mine?

Se simtea îndragostit nebuneste de Alejandra. îsi spuse trist ca ea nu-i împartasea dragostea. si ca, daca avea nevoie de el, asta nu era nici într-un caz în felul în care el avea nevoie de ea.

Mare învalmaseala mai era în capul lui!

XIV

Multe zile nu mai avu nici o veste de la ea. Dadu de mai multe ori tîrcoale casei din Barracas, si de mai multe ori privi de departe grilajul de la poarta ruginita.

Colac peste pupaza, îsi mai pierdu si slujba de la tipo­grafie: o vreme n-o sa mai fie de lucru, i-au spus. Dar el stia ^ca pricina era cu totul alta.

XV

O facuse inconstient, dar acolo ajunsese, în fata vi­trinei de pe strada Pinzon, gîndindu-se ca în orice clipa ar Putea sa lesine. Cuvintele PIZZA FAINA nu-1 izbeau în cap, ¹ Parca direct în stomac, ca pe cîinii lui Pavlov. Daca macar

93

ar fi fost Bucich acolo. Dar nici atunci n-ar îndrazni. si apoi, poate o fi în sud, cine stie cînd o sa se întoarca. Era acolo Chi-chin, cu sapca pe cap si cu bretelele lui colorate, si Humberto J. D'Arcângelo, mai cunoscut sub numele de Tito, cu scobito-rile lui în chip de tigari si cu Critica facuta sul în mîna dreap­ta, ca unul care ar vrea sa aiba "semne particulare", fiindca numai un mistificator necioplit ar putea avea pretentia sa fie Humberto J. D'Arcângelo fara scobitoare si fara Critica facuta sul în mîna dreapta. Avea ceva de pasare, cu nasul lui înco­voiat si ascutit, si cu ochii putin prea departati de cele doua parti ale unei fete aplatizate si osoase. Nervos si nelinistit ca întotdeauna: scobindu-se în dinti, aranjîhdu-si cravata pono­sita. Cu marul lui Adam proeminent urcînd si coborînd.

Martin se uita la el fascinat, pîna cînd Tito îl vazu si, cu me­moria lui infailibila, îl recunoscu. îi facu semn cu Critica fa­cuta sul, ca un agent de circulatie, îi spuse sa intre, sa se aseze, si-i comanda un Cinzano cu bitter; pe cînd el desfasura ziarul gata deschis la pagina sportiva, lovi în ea cu mîna lui aproa­pe descarnata si, apropiindu-se de Martin pe deasupra ma­sutei de marmura, cu scobitoarea lipita de buza de jos, îl în­treba stii cît au dat pentru asta?, întrebare la care Martin facu

0 mutra speriata, ca si cum nu ar fi stiut lectia, si cu toate ca

1 se miscau buzele, nu izbuti sa scoata o vorba, pe cînd D'Ar­cângelo, cu ochii fulgerînd de indignare, cu marul lui Adam oprit la mijlocul gîtului, astepta raspunsul: zîmbea ironic, sigur dinainte ca o sa greseasca, si nu numai Martiri, ci oricine ar fi avut un dram de minte. Din fericire, pe cînd marul lui Adam ramasese în suspensie, sosi Chichin cu sticlele. Tito, întor-cîndu-si spre el fata prelunga, îl întreba si pe el: tu, Chichin, spune si tu, si spune ca lumea, cît crezi ca au dat pe damblagitul ala de Cincotta? si pe cînd celalalt servea Cinzano-ul, zise stiu eu, vreo cinci sute, acolo, la care Tito raspunse printr-un zîmbet piezis si plin de amaraciune si, totusi, oarecum fericit (pentru ca demonstra în ce masura el, D'Arcângelo, nu se însela). Apoi împaturi din nou Critica, asemenea unui profesor ce-si pune în vitrina aparatul dupa o experienta terminata, si lansa bom­ba opt sute de mii. si dupa o tacere pe masura enormitatii a^u" zite, îi lua de martori ei, si acum spuneti si voi daca n-a capi^ toata lumea în tara asta. Ramase uitîndu-se tinta la Chichin ca

94

_si cum ar fi pîndit cel mai mic semn de împotrivire si cîteva clipe totul ramase nemiscat: omusorul lui D'Arcângelo, ochii lui mici si ironici, privirea atenta a lui Martin si Chichîn cu sapca lui si cu bretelele colorate, tinînd sticla de vermut în aer. Instantaneul ciudat dura o secunda, doua. Tito turna sifon fn vermut, sorbi cîteva înghitituri si se închise într-o tacere întunecata uitîndu-se, asa cum îi era obiceiul în asemenea mo­mente, spre strada Pinzon: privire abstracta si într-un anume fel complet simbolica, pe care n-ar fi folosit-o drept raspuns unei înfatisari reale a unor fapte exterioare. Apoi se întoarse la tema lui favorita: acum nu mai exista fotbal. Ce te puteai as­tepta de la niste jucatori care se cumparau si se vindeau? Privirea îi deveni visatoare si începu sa povesteasca, pentru a nu stiu cîta oara, de Epoca de Aur, cînd el era un pusti atîtica. si în vreme ce Martin, din pura timiditate, bea din vermutul care stia ca o sa-i faca foarte rau dupa cele doua zile de post, Hum-berto J. D'Arcângelo îi spunea: Trebuie sa aduni lovele, ba, tîca. Asculta-ma pe mine. E singura lege a vietii: sa strîngi la ciorap, sa-ti vinzi pîna si sufletul, dar între timp îsi aranja cravata po­nosita si tragea de mînecile sacoului jerpelit care dovedeau ca el, Humberto J. D'Arcangelo, era exact pe dos decît filozo­fia pe care o predica. si pe cînd din pura bunatate îl îndemna pe Martin sa-si termine vermutul, vorbindu-i de vremurile de demult, lui Martin i se paru dintr-o data ca discutia se muta undeva în largul marii. Prin '915, ba, tîca, ma duceam la stadion cu unchiul Vicente. Eram în plin scandal iar Martin, mohorît si trist, se gîndea la Alejandra si la disparitia ei pe terenul lui Se-guel, al lui Ministro Brin, pîna în '23, cînd i-au transferat la noi pe Bransen si del Crucero; eh, Chichin! sa fi vazut cum am format prima pepiniera! la care Chichin, privind în tavan, oprindu-se din stersul paharelor, cu ochii închisi, spuse dupa ce-si misca o vreme buzele (ca un scolar, repetînd lectia): De Io Santo, Ver-gwa, Cerezo, Priano, Peney, Grande, Farenga, Moltcdo, Jose Fa-renga si Bacigaluppi, continuînd apoi sa stearga paharul pe cînd Tito spunea ezact. si cu toate ca Racin a cîstigat campionatul, ⁿoi astia, genovezii¹, care apaream deja la orizont, am iesit pe locul

Cartierul suburban portuar La Boca, din Buenos Aires, este locuit ^mai cu seama de genovezi sau descendenti ai acestora («.{.).

■

95

patru. în '18 am fost pe locul trei si în '19 am cîstigat campionatul. Eh! Chichin! la zi cum am facut echipa cu care am cîstigat cupa la care celalalt raspunse, dupa ce ramase o vreme gînditor, cu ochii închisi si cu privirea în tavan. Ortega, Busso, Tesorieri, Lopez, Canaveri, Cortella, Elli, Bozzo, Colomino, Miranda si Mar­tin, vazîndu-si apoi iarasi de treaba pe cînd Tito repeta ezact. Ce echipa, ba, tîcal Marele Tesorieri. Niciodata n-a existat si nici n-o sa existe, asculta bine ce-ti spun, un golgheter ca Americo Te­sorieri. si asta ti-o spune Humberto ]. D'Arcângelo, care a vazut fotbal de mare clasa aranjîndu-si cravata si privind spre strada Pinzon cu indignare, pe cînd Martin, ametit, îl vedea ca în­tr-un cosmar pe batrînul Don Pancho Olmos vorbind de Le­giune, pe Alejandra cu coatele pe balustrada terasei si capul Comandantului Acevedo. si la fel despre Pedro Leo Journal, fai­mosul Calomino, cea mai rapida extrema de-a calcat vreodata pe stadionul national, inventatorul celebrei biciclete pe care atîtia si atîtia au vrut s-o imite pe urma. Ce vremuri, ba, tîca, ce vremuri! adauga el, schimbînd locul scobitorii din coltul stîng în coltul drept al gurii si uitîndu-se spre strada Pinzon, pe cînd Martin o privea pe Alejandra dormind, vazînd-o ca pe marginea unei prapastii. Dar, continua D'Arcângelo, ce-i drept e drept, ba, tîca, si în orice echipa gasesti cîte unul care gaureste poarta si sînt cizme si în Boca, ca doar n-o sa ne credem buricul pamîntului. Ca sa mi mergem mai departe, sa-lfi vazut pe negrul Seoane, celebrul Chan-cha Seoane, care a fost o vreme stîlpul Diavolilor Rosii. Am sa fiu sincer cu tine, tîca: negrul Seoane întruchipa toata siretenia clasica creola pusa în slujba sportului nobil. Era o forta asta, istet si vînjos, cosmarul portarilor de pe-atunci. stii cum i-a zis Americo Tesorieri? Regele careului dusman. si cu asta a spus tot. Dar Domingo Taras-coni? Marele Târasca a fost unul din marii golgheteri ai fotbalului amator. Avea un sut de trasnea, cum s-a si vazut cînd a jucat ca extrema dreapta, iar pe urma, cînd a jucat la centru, a înscris o pe­rioada glorioasa în istoria sportului argentinian. Dar... si întot-deauna-i cîte-un dar în fotbal, cum zicea si raposatul Zanetta, chiar si pe vremea lui Târasca juca de sclipea marele Seoane, cum îti ^zl~ ceam. si-acum fii atent aici la ce-ti spun eu: linia de atac avea doua aripi dejuca în doua feluri. Dreapta avea un joc ca la carte, stîngtt juca dur si facea combinatii nu cine stie ce dar de efect, si placeau-Da' pîn' la urma, tîca, orice s-ar zice, la fotbal tot scoru-i baza. ?<

96

fii atent ca cu sînt din aia care cred ca un joc spectaculos e ceva ce-ti umple inima de bucurie si pe care suporterii îl rasplatesc, ce ma-sa. Da' asa-i lumea si la urma tot golu-i mai important. si ca sa-ti demonstrez ce era cu felurile alea doua de joc asculta aici la mine o anecdota. într-o dupa-amiaza, la pauza, Chancha îi zice Iu' Lalin: paseaz-o la mine, batrîne, ca intru si bag gol. începe re­priza a doua, Lalin i-o paseaza, într-adevar, si negrul o prinde, in­tra si baga gol, asa cum a zis. si se-ntoarce Seoane cu bratele des­chise, alergînd spre Lalin si tipînd la el: ai vazut ba, Laline, ai vazut, si Lalin îi zice, da ba, da' ce ma-ncalzeste pe mine. Aicca-i, ma-nte-legi, toata problema fotbalului creol.

si ramase gînditor, mesteeîndu-si scobitoarea si privind spre strada Pinzon.

- Ce vremuri! - murmura el pentru sine.

îsi aranja cravata, trase de mînerile sacoului si se întoarse spre Martin cu fata trista, ca unul ce se întoarce la dura reali­tate si, lovind cu palma peste ziar, zise iar Opt sute de mii, atîtia bistari pentru unu' ca asta! Ca sa vezi ce-am ajuns! Ochii îi sti­cleau de indignare si îsi aranja iarasi cravata destramata. Apoi, ca si cum s-ar fi referit la masuta, aratînd cu degetul mare în jos, adauga: în tara asta ori casti ochii, ori te ia dracu' .si uitîn-du-se la cei din jur, dar adresîndu-se simbolic lui Martin (pe cînd acesta începea s-o vada, ca într-un vis confuz si poetic, pe Alejandra dormind în fata ochilor lui) gesticulînd cu zia­rul facut din nou sul, adauga: Citeste ziarul si-o sa vezi ce se întîmpla cu un anumit birou. si-o sa vezi ca, ori te uiti la luna, ori citesti ce scrie acolo, tot un drac e si cum au spus Poroto si El Rengo dar ce spui D'Arcângelo comenta ironic iar treaba cu Tucolesco asta e tot o sarlatanie, iar ceilalti raspunsera eh, astea-s tot ziarele la care Tito spuse ridicînd iarasi aratatorul, miseîn-du-1 spre masuta si repetînd cunoscutul lui aforism. Aici totul ^e o problema de spert. si baga de seama ca eu nu vorbesc de Peron. Fiindca pe vremea cînd eram atîtica, si-si puse mîna deschisa la inaltimea pulpei piciorului, cine facea învîrteli? Acelasi lucru: spert si escrocherii. Cînd eram asa si mai ridica mîna radicalii: ?pert si escrocherii. Dupa aceea, vine si Justo: spert si escrocherii. V# amintiti afacerea Corporatiei? Dupa aceea, Ortiz: spert si escro­cherii. Dupa aceea revolutia din '45. Militaroii astia întotdeauna

97

zic ca vin sa faca curatenie, dar pîna la urma, spert si escrocherii. si iarasi îsi aranja cravata si, privind cu ochi mîniosi spre stra­da Pinzon, întoarse capul, dupa un moment de (furioasa) me­ditatie filozofica si adauga: Te pui pe toceala, te faci un Edison sau popa crestin, du-te în Africa ca neamtul ala cu mustata mare, sacrifica-te pentru omenire, robeste pîna te trec toate sudorile si-o sa vezi cum pe tine o sa te puna pe cruce pe cînd altii se umplu de bistari. înca n-ai aflat ca eroii sfirsesc întotdeauna saraci si uitati de lume? Da' eu unu' nu ma las dus nici legat si iarasi îsi întoarse privirea furioasa spre strada Pinzon, îsi aranja cravata prapa­dita si trase de mînecile rupte ale sacoului, pe cînd vlajganii din jur rîdeau de Tito ori spuneau stii si tu una si o tii de buna, si Martin, în amorteala lui, o vedea din nou pe Alejandra dor­mind în fata lui, ghemuita, respirînd nelinistita pe gura între­deschisa, gura ei mare, dispretuitoare si senzuala. îi vedea pa­rul lung si lins, negru, cu reflexe rosietice, împrastiat pe perna, scotîndu-i în relief fata colturoasa. Trasaturile acelea aspre ca si gîndurile ei zbuciumate si trupul ei lung, abandonat, sînii ce se ghiceau pe sub bluza alba, si pulpele lungi si ghemuite care-1 atingeau. Da, era acolo, lînga mîinile si gura lui, într-un fel era fara aparare, dar atît de departe, atît de inaccesibila!

"Niciodata", îsi spuse cu amaraciune si aproape cu voce tare, pe cînd Poroto striga bine face Peron si pe toti oligarhii astia ar trebui sa-i spînzure în piata Mayo, "niciodata" si totusi îl ale­sese pe el, dar de ce, Doamne, Dumnezeule, de ce? Pentru ca niciodata n-o sa stie de ce, pentru ca niciodata, era sigur, n-o sa cunoasca secretele ei cele mai adinei, si din nou îi ve­nira în minte cuvintele orb si Fernando în momentul în care cineva introducea o moneda în tonomatul Wurlitzer si înce­peau sa cînte Los Plateros. Atunci D'Arcangelo izbucni si, însfacîndu-1 de brat pe Martin, îi spuse:

- Hai, pustiule. Nu se mai poate sta nici aici. Unde-o sa mai ajungem si cu momîile astea carora le arde de foxtrot.

XVI

Vîntul rece îl trezi. D'Arcângelo bolborosea întruna si-i trebui cîtava vreme pîna sa se potoleasca. îl întreba unde

98

lucreaza. Martin îi spuse rusinat ca nu avea de lucru. D'Arcân-gelo îl privi:

- De mult?

- Cam de mult.

- Parinti ai?

- Nu.

- Unde stai?

Martin întîrzie cu raspunsul: se facuse rosu, dar, din feri­cire (se gîndea el), era întuneric. D'Arcângelo îl scruta din nou.

- De fapt... murmura el.

- Ce zici?

- Pai... a trebuit sa plec de unde stateam.

- si acum unde dormi?

Martin, rusinat, mormai ca dormea si el pe unde apuca. si, ca s-o mai dreaga, adauga:

- si, apoi, deocamdata nu-i frig.

Tito se opri si-1 examina la lumina unui felinar.

- Dar macar ce mînca ai?

Martin tacu. Atunci D'Arcângelo izbucni:

- si atunci de ce taci, ma? Eu îi dadeam înainte cu gol­gheterii si tu dadeai de dusca aperitive. Fir-ar a dracului de treaba!

îl duse la o crîsma si, în vreme ce mîncau, îl privi gînditor. Cînd ispravi si iesira, îi spuse, aranjîndu-si cravata:

- E-n regula, tîca. O întindem spre casa. Pe urma mai ve­dem noi.

Intrara într-o veche remiza de trasuri, care pe vremuri tre­buie sa fi tinut de o casa de mari bogatasi.

- Pîna acum vreo zece ani, babacul a fost vizitiu. Acuma, cu reumatismul lui, nu se mai poate misca. si apoi, cine mai ia o trasura în vremurile de azi? Babacul e una din victimele progresului urban. în fine, sa vorbim de altele.

Era un amestec de maghernite si de grajduri: se auzeau ti-pete, discutii, si urlau mai multe aparate de radio deodata, toate astea într-o puternica duhoare de balegar. în vechea re­miza mai erau cîteva carute de serviciu si o camioneta.

Razbatea pîna la ei zgomot de copite.

Mersera pîna în fund.

99

- Aici, cînd eram eu pusti, erau trei trasuri care erau o fru­musete: 39,42 si 90. Pe 39 o conducea babacul. Era o minune. Nu fiindca era a babacului dar îti spun pe cinstea mea ca o îngrijea ca pe ochii din cap: o vopsea, o lustruia, o facea de-i luceau felinarele. Acu', uita-te si tu unde a ajuns. îi arata în fund, azvîrlit, scheletul unei trasuri de piata: fara felinare, fara cauciucuri, crapata, cu capota putrezita si sfîrtecata.

- Pîna acum cîteva luni mai umbla, saraca. Lucra cu ea Nicola, un bun prieten de-al babacului care a murit. Mai bine, îti spun sincer, ca decît sa lucrezi cum a lucrat amantul asta, mai bine sa zaci în groapa.

Mîngîie roata batrînei trasuri. Facea pe carutasul, cara boarfe.

- Fir-a s al dracului - spuse cu glas înecat -, cînd venea carnavalul sa fi vazut trasura asta pe corso, pe Barraca. si pe babac cu gambeta, pe capra. Pe cinstea mea, era mortal, tîca.

Martin îl întreba daca locuia aici cu toata familia.

- Ce familie, bai, tîca. Eu si cu babacul. Batrîna mea a mu­rit acum trei ani. Frate-meu, Americo, e la Mendoza, lucreaza ca vopsitor, ca si mine. Alt frate, Bachicha, e însurat în Mata-dero. Frate-meu, Argentino, caruia-i ziceam Tino, era anarhist si a fost omorît în Avellaneda în '30. Un frate care se chema Chiquin, alt nume nu i-am gasit si noi, a murit de tuberculoza.

Rîse.

- Ca sa vezi cîti sîntem cu plamînii mîncati. Eu cred ca din cauza plumbului din vopsea. Sor-mea, Mafalda, e mari­tata si ea si locuieste în Azul. Alt frate, mai mic decît mine, Andre, e pe jumatate nebun si nici macar nu stiu pe unde o fi bîntuind, cred ca prin Bahia Blanca. si pe urma, Norma, de care sa nici nu mai vorbim. E una dintr-alea care-si petrec toata viata zgîindu-se pe revista radio si cinema, ca voia sa fie artista. Asa ca n-am mai ramas decît babacul si cu mine. Asa-i viata, tîca: tragi ca boul la jug, faci copii si la urma ra-mîi tot singur, ca babacul. Noroc ca eu sînt cam nebun si nici femeile nu prea trag la mine, ca de n-ar fi fost asa, ma duceam si eu si-1 lasam pe babac singur, sa moara ca un cîine.

Intrara în camera. înauntru erau doua paturi: unul era al acelui frate vagabond care bîntuia prin Bahia Blanca. Asa ca, momentan putea sa doarma în el Martin. Dar înainte îi arata

100

comorile lui: o fotografie a lui Americo Tesorieri, înfipta în perete cu pioneze, avînd dedesubt o cocarda argentiniana de­dicata: "Prietenului Humberto J. D'Arcângelo". Tito o privi îndelung, fascinat. Dupa care comenta:

- Marele Americo.

Alte fotografii si taieturi din El Grafico se aflau pe pereti, iar deasupra lor, întins de-a lungul, un drapel mare al clubu­lui Boca.

Pe o lada avea un vechi fonograf cu pîlnie si cu arc.

- Merge? - întreba Martin.

D'Arcângelo îl pironi cu privirea, cu o expresie de surpriza aproape mustratoare.

- Bine-ar fi ca macar unul din pick-up-urile astea de-acum sa mearga asa ca asta.

Se apropie si curata cu batista un fir de murdarie de pe pîlnie.

- Sa vina cineva sa-mi puna toti banii jos si tot nu l-as schimba pe unul dintr-alea. stii ce se întîmpla, aparatele alea-s prea complicate. Astea erau mari firesti, si aveau un sunet curat.

Puse Inima îndurerata si îi dadu drumul: din pîlnie iesi vo­cea lui Gardel, abia razbatînd dintr-o încîlcitura de zgomote. Tito, cu capul lînga pîlnie, clatinîndu-1 cu emotie, soptea: E mare, tîca, e mare. Ascultara în tacere. Dupa ce termina, Mar­tin vazu ca ochii lui D'Arcangelo erau în lacrimi.

- Fir-as al dracului - spuse, rîzînd fals. Toti ceilalti care au venit dupa el sînt un cacat.

Puse discul într-un plic foarte vechi, peticit, îl aseza cu gri­ja deasupra unui vraf, în timp ce-1 întreba:

- Iti place tangoul, tîca, hai?

- Da, bineînteles - raspunse Martin, precaut.

- Ce bine! Fiindca acum, îti spun sincer, noua generatie habar nu mai are de tango. Pune foxtrot si tot ghiveciul ala de bolero, de rumba, tot caraghioslîcul ala. Tangoul e ceva serios, ceva adînc. îti merge la inima. Te pune pe gînduri.

Se aseza pe pat si ramase îngîndurat.

- Da' - spuse - toate astea s-au dus. Adeseori, tîca, stau si ma gîndesc ca în tara asta toate s-au dus, tot ce-a fost bun ^s-a dus si dus ramîne, cum zice tangoul. si tangoul s-a dus ca si fotbalul, ca si carnavalul, ca si plimbarile pe corso, si ca mai

101

stiu eu ce. Iar cînd vrea sa-ti faca un tango nou cîte-un mas­carici de-asta, ce sa mai vorbim. Tangoul ori e tango ori nu e nimic. si asta a murit, tîca, pune-i cruce. E ceva de-ti rupe ini­ma, dar e-un adevar cît casa de mare.

Apoi adauga, fiindca întotdeauna cauta sa fie drept:

- Da, bun, poate ca-i muzica buna, ce stiu eu. Sa zicem ca Piazzola si baietii astia de-acum fac ceva bun, muzica se­rioasa, ca valsurile lui Strauss. Nu zic nu. Dar tango, ceea ce se cheama tango, mai, tîca, pe cinstea mea ca nu.

Pe urma îi povesti ca taica-sau statea rau cu reumatismul, dar, dincolo de orice, 1-a terminat cearta cu Bachicha.

- Sa vezi - îi explica mîhnit -, într-o zi îi zice ca o sa vînda trasura 40 si cu banii pe care i-au pus laolalta o sa cum­pere juma-juma un taximetru. Poti sa-ti închipui ce 1-a beste­lit babacul. S-a suparat, 1-a insultat, s-a rugat de el, dar degea­ba, fiindca Bachicha e tare cum e piatra. îti jur ca daca as fi avut în momentul ala o caramida, i-as fi tras cu ea în cap. N-a fost chip. si-a cumparat taxiul si a venit frumusel cu el încoa­ce. Batrînul a zacut la pat cam vreo luna. Cînd s-a sculat din pat nu mai era ca-nainte.

Apoi adauga:

- Nu numai ca a facut ce-a vrut el, dar ce-a fost mai rau e ca i-a spus ca s-a terminat cu trasurile, batrîne, zicea, trebuie sa te-nveti sa privesti adevarul în fata, zicea, cum vrei, sa nu mai poata nimeni trai de boarfele astea, zicea, nu te mai fra-mînta, batrîne, ca trebuie sa fim si noi în pas cu progresul, zicea, nu-ntelegi ca lumea merge-nainte si tu te-ncapatînezi sa tii hîrbul asta numai asa, fiindca ai tu chef, nu-ti dai seama ca lumea vrea viteza si eficienta, zicea, ca lumea trebuie sa mearga tot mai repede, zicea. si fiecare vorba era ca un cutit.

Se culcara.

XVII

Cîteva zile astepta zadarnic. Dar pîna la urma Chi-chin îl întîmpina cu un semn si-i dadu un plic. Tremurînd, îl deschise si citi scrisoarea. Ii scria, cu scrisul ei mare si ner­vos, doar ca îl astepta la ora sase.

102

Nu era înca sase cînd se aseza pe banca din parc, agitat dar fericit, gîndindu-se ca de data asta o sa aiba cu cine sa mai vorbeasca de necazuri. si înca cu cineva ca Alejandra. încerca senzatia unui cersetor care ar fi gasit comoara lui Morgan.

Alerga spre ea ca un copil si-i povesti ce se întîmplase cu slujba.

- Parca vorbeai de unul, Molinari - spuse Martiri - unu' care are o mare tipografie.

Alejandra se uita la el cu sprîncenele ridicate a mirare.

- Molinari? Ţi-am vorbit eu de Molinari?

- Da, chiar în locul asta, cînd m-ai gasit dormind, mai tii minte? Mi-ai spus: sigur ca nu lucrezi pentru Molinari. Iti amintesti?

- O fi.

- Ţi-e prieten?

Alejandra îl privi zîmbind ironic.

- Am zis eu asa ceva?

Dar Martin era prea plin de sperante în clipa aceea ca sa mai acorde o semnificatie ascunsa expresiei ei.

- Ce crezi? - insista el. Ar putea sa-mi dea de lucru? Ea îl privi cum se uita medicii la recrutii veniti pentru ser­viciul militar.

- stiu sa bat la masina, pot sa redactez scrisori, sa corec­tez spalturi...

- Unul din baietii de nadejde de mîine, nu-i asa? Martin se înrosi.

- Dar ai vreo idee ce înseamna sa lucrezi într-o mare între­prindere? Cu ceas de pontaj si toate celelalte?

Martin îsi scoase briceagul, deschise si închise lama mai mica, tinîndu-si capul plecat.

- N-am nici o pretentie. Daca nu se poate la birouri, pot sa lucrez în ateliere sau ca muncitor necalificat.

Alejandra îi cerceta costumul jerpelit, pantofii rupti. Cînd o privi într-un tîrziu, Martin vazu ca adoptase o ex­presie foarte serioasa, ca-si încruntase sprîncenele.

- E chiar atît de greu? - o întreba. Ea dadu din cap ca nu.

Apoi spuse:

- E în regula, nu-ti mai face griji. O sa gasim noi o solutie.

103

Se ridica.

- Hai sa dam o raita. Ma doare stomacul de nu te vad.

- Stomacul?

- Da, ma doare adesea. Trebuie sa fie un ulcer.

Se îndreptara spre barul Brasil y Balcarce. Alejandra ceru un pahar cu apa, scoase din poseta o sticluta si turna cîteva picaturi.

- Ce iei?

- Laudanum. Traversara din nou parcul.

- Hai sa mergem putin spre Chei - propuse Alejandra. Coborîra pe Amiralul Brown, cotira pe Arhiepiscopul Espi-

nosa în jos si prin Pedro de Mendoza ajunsera la un vapor suedez care tocmai descarca.

Alejandra se aseza pe una din lazile sosite din Suedia, pri­vind spre rîu, si Martin se aseza si el pe alta, mai jos, ca si cum s-ar fi simtit vasalul acelei printese. si amîndoi priveau spre rîul de culoarea blanii de leu.

- Ai vazut ca avem multe lucruri în comun? - îl între­ba ea.

Martin se întreba: sa fie oare posibil? si, desi era sigur ca amîndurora le placea sa contemple apa, îsi spuse ca, totusi, asta era o nimica toata pe lînga alte lucruri, mai adînci, care-1 desparteau de ea, un fleac pe care nimeni nu putea sa-1 ia în serios si Alejandra mai putin ca oricare altul. Mai era apoi si felul cum zîmbise cînd spusese asta: ca marile personalitati ce se fotografiaza pe neasteptate în plina strada, în mod de­mocratic, alaturi de un muncitor sau de o bona, surîzatoare si condescendente. Desi se putea ca fraza aceea sa ascunda un mare adevar, iar faptul de a fi împreuna, nelinistiti, în lar­gul rîului sa fie o formula secreta de alianta pentru lucruri mult mai adînci. Dar cine ar putea sti ceera de fapt în capul ei? Se uita nelinistit la ea, acolo sus, cum te uiti la un echilibrist care ti-e foarte drag, care umbla prin locuri nespus de primej­dioase fara ca nimeni sa-i poata da ajutor. O vedea, ambigua si nelinistitoare, pe cînd briza îi agita parul negru, lucios, si facea sa i se vada si mai tare sînii ce-i împungeau bluza, putui departati unul de altul. Fuma, dusa pe gînduri. Lumea aceea

104

batuta de vînturi parea potolita de melancolie, ca si cum vîn-turile s-ar fi linistit si o ceata deasa ar fi acoperit-o.

■- Ce frumos ar fi sa poti merge departe! - exclama ea pe neasteptate. Departe de orasul asta împutit.

Martin auzi cu tristete forma aceea impersonala: sa poti merge.

- Ai pleca? - o întreba el cu voce frînta.

Fara sa-1 priveasca, ca si cum n-ar fi fost acolo, îi raspunse:

- Da, as pleca bucuroasa. Departe, unde sa nu cunosc pe rumeni. Poate într-o insula, într-una din insulele care trebuie sa mai fi ramas pe undeva.

Martin lasa capul în jos, scoase briceagul si începu sa sco­beasca în lada pe care era scris THIS SIDE UP¹. Alejandra îsi întoarse ochii spre el si, dupa ce-1 privi cîteva momente, îl în­treba daca i se întîmplase ceva. Martin, scobind mai departe si citind THIS SIDE UP, raspunse ca nu se întîmplase nimic, dar Alejandra îl privi mai departe gîiiditoare. si multa vreme nici unul nici celalalt nu scoasera o vorba, pe cînd se întuneca si pe dig se înstapînea tot mai multa liniste: macaralele îsi încetasera lucrul, iar stivuitorii si docherii se îndreptau spre casele lor sau spre barurile din Bajo.

- Sa mergem la Moscova - zise atunci Alejandra.

- La Moscova?

- Da, pe strada Independentei.

- Dar nu e prea scump? Alejandra rîse:

- E o bomba. si, pe deasupra, Vania mi-e prieten. Usa era închisa.

- Nu e nimeni - comenta Martin.

- Mucles - se multumi sa raspunda Alejandra, batînd în usa.

Dupa o vreme veni sa le deschida un om fara haina pe el: avea parul lins si alb, fata blajina, rafinata, si zîmbea trist. Un tic îi agita din cînd în cînd obrazul, aproape de ochi.

- Buna, Ivan Petrovici - îl saluta Alejandra, dîndu-i mîna. Barbatul o duse la buze, înclinîndu-se putin. Se asezara lin­ga o fereastra dînd spre Paseo Colon. Localul era luminat ca

In engleza: pe aici se deschide (n.t.).

105

vai de lume de o lampa sordida, asezata lînga casa la care o femeie bondoaca si grasa, cu trasaturi slave, sorbea ceai de mate.

- Am votca poloneza - le spuse Vania. Mi-au adus ieri, a venit vapor din Polonia.

Cînd se îndeparta, Alejandra comenta:

- El e un om minunat, dar grasana - si arata spre ca­sa -, grasana e sinistra. Vrea sa-1 bage pe Vania la balamuc si sa ramîna ea cu toate.

- Vania? Parca ziceai ca-1 cheama Ivan Petrovici.

- Greu mai esti de cap: Vania e diminutivul de la Ivan. Toa­ta lumea îi spune Vania, dar eu îi zic Ivan Petrovici si asa se simte ca în Rusia. si apoi ma încînta sa-i spun asa.

- si de ce sa-1 bage în balamuc?

- Este morfinoman si are atacuri. De aceea grasana nu vrea sa piarda ocazia.

Se întoarse cu votca, si pe cînd îi servea, le spuse:

- Acum aparat merge foarte bine. Am concert pentru vioa­ra de Brahms, vreti sa punem? si este chiar Heifetz.

Cînd se îndeparta, Alejandra comenta:

- îl vezi? E numai bunatate. Afla ca a fost violonist si ca azi te apuca mila cînd îl auzi cîntînd. Dar tocmai de aceea îti ofera un concert pentru vioara, si înca unul cu Heifetz.

îi facu semn sa priveasca peretii: niste cazaci intrînd în ga­lop într-un sat, cîteva biserici bizantine cu turnurile poleite, niste tigani. Totul era precar si saracacios.

- Cîteodata cred ca i-ar placea sa se întoarca. Intr-o zi mi-a spus: Nu vi se pare ca, una peste alta, Stalin e un om mare? si adauga apoi ca într-un anume fel era un alt Petru cel Mare si ca, la urma urmelor, voia ca Rusia sa fie mareata. însa spu­se toate astea în soapta, uitîndu-se clipa de clipa înspre gra­sana. Cred ca stie ce spune dupa miscarea buzelor.

De departe, ca si cum n-ar fi vrut sa-i deranjeze pe tineri, Vania facea gesturi elogioase la adresa pick-up-ului. si pe cînd îi raspundea zîmbind, Alejandra îi spune lui Martin:

- Lumea e o porcarie. Martin se împotrivi:

- Nu, Alejandra! Pe lume exista multe lucruri frumoase!

106

Ea îl privi, gîndindu-se poate la saracia lui, la maica-sa, la singuratate: si mai era înca în stare sa creada ca sînt minuni pe lume! Un zîmbet ironic se asternu peste expresia ei de du­iosie, facînd-o sa se stinga, ca un acid cazînd peste o piele foar­te delicata.

- si care-s alea, ma rog?

- Multe, Alejandra! - exclama el, luîndu-i o mîna si li-pindu-si-o de piept. Muzica asta... un om ca Vania... si mai ales tu, Alejandra... tu...

- Ma gîndeam eu ca înca mai ai cas la gura, ma, moaca! Statu o clipa dusa pe gînduri si apoi, dupa ce bau din vot­ca, adauga:

- Da, sigur ca ai dreptate. Pe lume exista multe lucruri frumoase... sigur ca exista...

si/întorcîndu-se brusc spre el, îi spuse cu un accent amar în glas:

- Dar eu, Martin, eu sînt o tîrîtura. întelegi? Sa nu-ti faci iluzii în privinta mea.

Martin îi lua o mîna strîngînd-o în palmele lui, o duse la buze si o tinu asa, acoperind-o cu sarutari.

- Nu, Alejandra! De ce vorbesti atît de rau despre tine? stiu ca nu-i adevarat! Tot ce-ai spus despre Vania si multe altele dovedesc ca nu esti asa!

Ochii i se umplusera de lacrimi.

- Bine, bine, nu-i chiar asa - ceda Alejandra.

Martin îsi puse capul pe pieptul ei, si nu-i mai pasa de ni­mic în lume. Pe fereastra vedea cum coboara noaptea peste Buenos Aires si asta îl facu sa se simta si mai ascuns în colti­sorul acela din orasul nemilos. O întrebare pe care înca nu o pusese nimanui (cui ar fi putut s-o puna?) tîsni din el, neteda si stralucitoare, ca o moneda pe care nu a pus înca nimeni mî-na, pe care n-au tocit-o înca milioane de mîini anonime si mur­dare, înca neatinsa si pura:

- Ma iubesti?

Ea paru ca ezita o clipa, apoi îi raspunse:

-■ Da, te iubesc. Te iubesc mult de tot.

Martin se simti ca prin farmec smuls din cruda realitate, ^asa cum se întîmpla la teatru, îsi spunea cîtiva ani mai tîrziu, ^cind ne transpunem în lumea de pe scena, în timp ce afara

107

asteapta artistii îndurerati ai vietii de toate zilele, si care în mod inevitabil vor bate la usa de îndata ce se vor stinge lumi­nile scenei si va înceta fictiunea. si asa cum la teatru zgomo­tele lumii din afara izbutesc la un moment dat sa patrunda în scena, desi în chip atenuat (un claxon, strigatele unui vîn-zator de ziare, fluieratul unui agent de circulatie), tot asa raz­bateau pîna la constiinta lui, ca niste murmure nelinistitoare, lucruri marunte, unele fraze ce tulburau si fisurau magia: cu­vintele acelea rostite de ea în port si din care el era exclus cu cruzime ("as pleca bucuroasa din orasul asta împutit") si ceea ce spusese mai adineauri ("sînt o tîrîtura, nu-ti face iluzii în privinta mea"), cuvinte sîcîindu-1 ca o durere surda, abia sim­tita si care, cît îsi tinea capul plecat pe pieptul Alejandrei, cu­prins de fericirea deplina a clipei prezente, furnicau într-o zona mai adînca si mai insidioasa a sufletului lui, alaturîn-du-se altor cuvinte enigmatice: orbii, Fernando, Molinari. Dar nu-i nimic - îsi spunea el cu încapatînare -, nu-i nimic, li-pindu-si capul de sînii ei calzi si mîngîindu-i mîinile, ca si cum în felul acesta ar fi capatat siguranta ca vraja nu se des­trama.

- Cît de tare ma iubesti? - o întreba el, ca un copil.

- Mult, ti-am spus doar.

Totusi, vocea ei paru absenta, si ridicînd capul îsi putu da seama ca era ca într-o alta lume, ca se gîndea la ceva care nu era acolo, cu el, ci altundeva, într-un loc îndepartat si necu­noscut.

- La ce te gîndesti?

Ea nu-i raspunse, parca nu l-ar fi auzit.

Atunci repeta întrebarea, strîngînd-o de brat, ca pentru a o aduce la realitate.

si ea îi raspunse ca nu se gîndea la nimic: la nimic deosebit.

De multe ori va mai simti Martin înstrainarea aceea: cu ochii deschisi si chiar facînd cîte ceva, dar cu gîndul departe, ca stapînita de puteri nelamurite.

Deodata, uitîndu-se spre Vania, Alejandra spuse:

- îmi plac ratatii. Ţie nu ti se întîmpla la fel? El începu sa analizeze afirmatia aceea ciudata.

- Triumful - continua ea - are întotdeauna ceva vulgar si oribil.

108

Tacu o vreme, apoi adauga:

- îti dai seama ce s-ar alege de tara asta daca toata lumea ar triumfa?! Nici macar nu vreau sa-mi închipui. Ne salveaza cît de cît prabusirea atîtor oameni. Nu ti-e foame?

- Ba da.

Se scula si se duse sa-i spuna ceva lui Vania. Cînd se întoar­se, Martin îi marturisi, înrosindu-se, ca el nu avea bani. Ale­jandra izbucni în rîs. Deschise poseta si scoase doua sute de pesos.

- Ia-i. Cînd mai ai nevoie, spune-mi.

Martin încerca sa refuze, rusinat, si atunci ea-1 privi uimita.

- Ce, esti ticnit? Sau esti vreun mic burghez care crede ca nu trebuie sa primeasca bani de la o femeie?

Dupa ce terminara de mîncat, se îndreptara pe jos spre Barracas. Traversara în tacere parcul Lezama si o luara spre Hernandarias.

- Cunosti povestea Orasului Fermecat din Patagonia? - îl întreba fata.

- Asa si asa.

- într-o zi am sa-ti arat niste documente ramase înca în geanta aceea a comandantului. Niste documente în legatura cu asta.

- Cu asta? Cu ce anume? Alejandra arata spre inscriptie.

- Cu Hernandarias.

- La tine acasa? si de unde pîna unde?

- Documente, nume de strazi. E singurul lucru care ne-a rnai ramas. Hernandarias e un stramos al familiei Acevedo. In 1550 a facut o expeditie în cautarea Orasului Fermecat.

Mersera o vreme în tacere, apoi Alejandra începu sa recite:

Iata orasul Buenos Aircs. Timpul, care oamenilor

le aduce dragostea sau aurul, mie abia daca-mi lasa

acest stins trandafir, aceasta cosita de prisos

de strazi repetînd trecutele nume

ale sîngelui meu: Laprida, Cabrera, Soler, Suarez...

Nume în care rasuna azi tainice aurorele,

republicile, caii si zilele de mîine

fericitele izbînzi, jertfele pe cîmpul de lupta...

109

Mersera iar în tacere cîteva sute de metri. Apoi îl întreba brusc:

- Auzi cum bat clopotele?

Martin ciuli urechea si raspunse ca nu.

- Dar ce-ai tu cu clopotele? - o întreba intrigat.

- Nimic. Atîta doar ca uneori aud clopote care exista si alteori clopote care nu exista.

Rîse si adauga:

- Apropo de biserici, azi-noapte am avut un vis ciudat. Se facea ca eram într-o catedrala, aproape pe întuneric, si tre­buia sa avansez cu grija ca sa nu trec prin fata oamenilor. si cum nu vedeam nimic, mi se parea ca naosul era ticsit de lume. Cu mare greutate ani izbutit pîna la urma sa ma apropii de preotul care predica în amvon. Nu puteam auzi ce spune, desi eram foarte aproape de el, si, ceea ce e si mai rau, eram sigura ca mi se adresa mie. Auzeam un fel de murmur confuz, ca printr-un telefon stricat, si asta ma facea sa ma simt si mai îngrijorata. Ţineam ochii larg deschisi, ca sa-i pot vedea ma­car fata. Mi-am dat seama cu groaza ca nu avea fata, ca avea chipul neted si nici un fir de par. în clipa aceea au început sa bata clopotele, la început încet, dar apoi din ce în ce mai tare, sfîrsind într-un fel de furie, pîna ce m-am trezit. si mai ciudat înca e ca în timpul visului, astupîndu-mi urechile, îmi spuneam, ca si cum asta ar fi fost pricina de groaza, ca sînt clopotele de la Santa Lucia, biserica unde mergeam pe cînd eram fetita!

Ramase gînditoare.

- Ma întreb ce-o fi vrut sa însemne - spuse apoi. Tu nu crezi în vise?

- In psihanaliza, vrei sa spui?

- Nu, nu. Dar în fine, fie si asa, de ce nu. Dar visele sînt misterioase si de mii de ani omenirea încearca sa le dea un înteles.

Rîse, cu acelasi rîs ciudat de mai înainte. Nu era un rîs sana­tos si linistit: era nelinistit, angoasat.

- întotdeauna visez cîte ceva. Foc, pasari, mocirle în care ma afund si pantere care ma sfîsie, vipere. Dar mai ales focul-întotdeauna visul ia sfîrsit printr-un foc. Nu gasesti ca focul are în el ceva enigmatic si sacru?

110

Erau aproape de casa. De departe, Martin privi casoiul cu Miradorul acela de sus, ca o ramasita fantastica dintr-o lume apusa.

Intrara, traversara gradina si ocolira casa: se auzea, frag­mentat dar linistit, clarinetul nebunului.

- Cînta mereu? - întreba Martin.

- Aproape mereu. Dar pîna la urma nu-1 mai bagi în seama.

- stii ca atunci, noaptea, l-am vazut cînd am iesit? Statea si asculta la usa.

- Da, e un obicei de-al lui.

Urcara scara în spirala si Martin încerca din nou vraja te­rasei aceleia în noaptea de vara. Totul se putea întîmpla în at­mosfera aceea care parea situata în afara timpului si a spa­tiului.

Intrara în Mirador si Alejandra îi spuse:

- Asaza-te pe pat. stii ca aici scaunele sînt primejdioase. Pe cînd Martin se aseza pe pat, ea îsi arunca undeva poseta

si puse de cafea. Apoi alese un disc: sunetele dramatice ale armonicii începura sa schiteze o melodie sumbra:

- Asculta numai cuvintele:

Vreau sa mor numai cu tine fara împartasanie, fara Dumnezeu crucificat în tristetea mea ca îmbratisînd o remuscare.

Dupa ce baura cafeaua, iesira pe terasa si se sprjinira cu coatele de balustrada. De jos se auzea clarinetul. Noaptea era adînca si calda.

- Bruno zice mereu ca, din nefericire, nu apucam decît sa schitam viata. Un scriitor poate reface ceva care nu i-a ie-sit sau sa arunce la gunoi. Viata nu: ceea ce ai trait o data nu ^ai poti reface, nici curata, nici arunca la gunoi. îti dai seama ^Ce groaznic e?

- Cine e Bruno?

- Un prieten.

Cu ce se ocupa?

111

- Cu nimic. E un contemplativ, desi el zice ca e pur si sim­plu un abulic. în fine, cred ca scrie. Dar n-a aratat niciodata ce scrie si cred ca nu va publica niciodata nimic.

- si din ce traieste?

- Taica-sau are o moara, în Capitan Olmos. De acolo îi cu­noastem, era foarte bun prieten cu mama. Cred - adauga ea rîzînd - ca era îndragostit de ea.

- Cum arata maica-ta?

- Se zice ca semana cu mine, la fizic, vreau sa spun. Eu abia daca mi-o mai aduc aminte: închipuie-ti ca aveam doar cinci ani cînd a murit. O chema Georgina.

- De ce ziceai ca-ti semana la fizic?

- Pentru ca eu am un caracter cu totul diferit de al ei. Dupa cum spune Bruno, ea era suava, feminina, delicata, tacuta.

- si tu cu cine semeni? Cu tatal tau?

Alejandra tacu. Apoi se îndeparta de Martin si rosti, cu o voce care nu era aceeasi, cu o voce sparta si aspra:

- Eu? Nu stiu... poate ca sînt o incarnare a unuia din dia­volii astia mai mici care-1 slujesc pe Satana.

îsi desfacu bluza la doi nasturi de sus si apoi îsi facu vînt cu amîndoua reverele, ca si cum ar fi vrut sa ia aer. Respirînd cu oarecare greutate, se apropie de fereastra si respira adînc de mai multe ori, pîna paru ca s-a linistit.

- Am glumit, spuse, asezîndu-se ca de obicei pe margi­nea patului si facîndu-i loc lînga ea.

- Stinge lumina. Uneori ma supara groaznic, îmi ard ochii.

- Vrei sa plec? Vrei sa te culci? - întreba Martin.

- Nu, n-as putea dormi. Ramîi, daca nu te plictisesti sa stai asa, fara sa vorbim. Eu ma odihnesc un pic si tu poti sta aici.

- Mi se pare ca e mai bine sa ma duc, sa te las sa te odih­nesti.

Putin iritata, Alejandra îi raspunse:

- Nu-ti dai seama ca vreau sa ramîi? Stinge si veioza.

Martin stinse veioza si se aseza la loc lînga Alejandra, în­tors pe dos, perplex si timid. De ce o fi avînd nevoie de el? El se credea, dimpotriva, o fiinta insignifianta si inutila, care nu facea decît sa o asculte si sa o admire. Ea era cea energica, puternica. Ce fel de ajutor i-ar fi putut da el?

112

- Ce tot mormai acolo? - îl întreba Alejandra de jos, scu-turîndu-1 de brat, ca si cum ar fi vrut sa-1 trezeasca la realitate.

- Ce mormai? Nimic.

- Bine, la ce te gîndesti atunci? Pentru ca de gîndit te gîn-desti la ceva, idiotule.

Martin se codea sa-i spuna ce gîndeste, dar presupuse ca ea o sa ghiceasca totul, ca de obicei.

- Ma gîndeam ca... de ce adica ai avea tu nevoie de mine?

- si de ce nu?

- Eu sînt un baiat oarecare... Pe cînd tu, tu esti puternica, stii ce vrei, esti îndrazneata... Tu te-ai putea apara singura în mijlocul unui trib de canibali.

îi auzi rîsul. Apoi Alejandra zise:

- Nu stiu nici eu. Dar te-am cautat pentru ca aveam ne­voie de tine.'.. Pentru ca tu... în fine, de ce sa ne mai spar­gem capul cu asta?

- Totusi, raspunse Martin cu un accent de amaraciune, chiar azi, în port, ai spus ca te-ai duce bucuroasa pe o insula îndepartata, nu-i asa?

- si ce-i cu asta?

- Ai zis ca te-ai duce, nu ca ne-am duce. Alejandra rîse din nou.

Martin o lua de mîna si o întreba cu înflacarare:

- Ai pleca împreuna cu mine?

Alejandra paru ca sta pe gînduri. Martin nu putea sa-i vada fata.

- Da... cred ca da... Dar nu vad de ce te-ar putea bucura o asemenea perspectiva.

- De ce nu? - se mira Martin cu durere în glas. Ea raspunse serioasa:

- Pentru ca nu suport pe nimeni lînga mine si pentru ca ti-as face mult, foarte mult rau.

- Atunci nu ma iubesti?

- Doamne, Dumnezeule, Martin, iar o luam de la capat cu întrebarile astea...

- Atunci înseamna ca n-ai vrea sa plecam împreuna, fiind­ca nu ma iubesti.

- Ba da, catîrule. Ţi-as face rau tocmai pentru ca te iubesc. Nu întelegi? Nimeni nu face rau unor oameni care-i sînt indi-

113

ferenti. Dar, Martin, cuvîntul a iubi e atît de vast... Iubesti un amant, un cîine, un prieten...

- si eu? - o întreba Martin cu tremur în glas -, eu ce sînt pentru tine? Un amant, un cîine, un prieten?

- Ţi-am spus ca am nevoie de tine, nu-ti ajunge? Martin ramase tacut: strigoii care statusera departe învîr-

tindu-se în jurul lui se apropiara, sarcastic: cuvîntul Femando, fraza adu-ti aminte întotdeauna ca sînt o tîrîtura, absenta ei din camera în noaptea aceea. si îsi spuse cu o melancolica ama­raciune: "Niciodata, niciodata". Ochii i se umplura de lacrimi si capul i se pleca înainte, ca si cum s-ar fi încovoiat sub po­vara acelor gînduri.

Alejandra ridica mîna spre fata lui si-i pipai ochii cu vîrful degetelor.

- îmi închipuiam eu. Vino aici. îl tinu strîns lipit de ea.

- Sa vedem daca esti cuminte - îi spuse ea ca unui copil. si doar i-am spus ca am nevoie de el si ca-1 iubesc mult. Ce altceva mai vrea?

îsi apropie buzele de obrazul lui si-1 saruta. Martin îsi simti tot trupul zguduit de un fior.

O îmbratisa nebuneste, simtindu-i trupul cald lipit de al lui, ca stapînit de o putere de neînvins, începu sa-i sarute fata, ochii, obrajii, parul, pîna ajunse sa caute gura aceea mare si carnoasa pe care o simtea alaturi. O clipa numai simti ca Ale­jandra îi respingea sarutul: tot trupul paru ca i se încordeaza si bratele ei schitara o miscare de împotrivire. Apoi se destinse si parca fu cuprinsa de frenezie. si atunci se petrecu un lucru care-1 îngrozi: ca niste gheare, mîinile ei îi strivira bratele si i se înfipsera în carne si în acelasi timp îl îndeparta de ea, ri-dicîndu-se:

- Nu, nu, striga ea, sculîndu-se din pat si alergînd spre fereastra.

Speriat, fara sa îndrazneasca sa se apropie, o vedea cu pa­rul vîlvoi, aspirînd adînc aerul noptii, ca si cum s-ar fi sufocat, cu pieptul zbuciumat si cu mîinile înclestate de pervaz, cu bratele încordate. Cu o miscare violenta îsi descheie bluza cu ambele mîiru, smulgîndu-si nasturii, si cazu teapana la pa-

114

mînt. Fata începu sa i se învineteasca si dintr-o data cazu pra­da zvîrcolirilor.

îngrozit, nu stia ce atitudine sa ia, nici ce sa faca. Vazînd-o cazînd, alerga spre ea si o lua în brate, încercînd s-o calmeze. Dar Alejandra nu vedea si nu auzea nimic: se zvîrcolea si ge­mea cu ochii deschisi si halucinanti. Martin se gîndi ca nu putea face nimic altceva decît sa o duca în pat. Asa si facu si vazu cu usurare ca se linisteste si ca gemetele îi devin din ce în ce mai potolite.

Asezat pe marginea patului, tulburat si speriat, Martin îi vedea sînii goi prin bluza întredeschisa. O clipa se gîndi ca, într-un fel, fiinta aceea zbuciumata si suferinda avea într-ade­var nevoie de el, Martin. îi încheie nasturii de la bluza si as­tepta, încet, încet, respiratia îi deveni mai calma si mai regu­lata, închise ochii si parea ca doarme. Statura asa mai bine de un ceas. Pîna cînd ea, deschizînd ochii si uitîndu-se la el, ceru putina apa. îi sustinu capul cu mîna si-i dadu sa bea.

- Stinge lumina - ceru fata. Martin o stinse si se aseza iar lînga ea.

- Martin - rosti Alejandra cu voce stinsa - sînt foarte, foarte obosita, as vrea sa dorm, dar nu pleca. Poti sa dormi aici, lînga mine.

îsi scoase pantofii si se lungi alaturi de dînsa.

- Esti un sfînt, zise ea, ghemuindu-se lînga el. Martin o simti adormind imediat, pe cînd se straduia sa

puna ordine în haosul din mintea lui. Dar era o învalmaseala atît de incoerenta, gîndurile-i erau atît de contradictorii, încît, treptat, fu cuprins de o toropeala irezistibila si de senzatia extrem de placuta (în ciudat celor întîmplate), ca se afla ala­turi de femeia iubita.

Ceva însa îl împiedica sa adoarma si, încet, încet, fu cu­prins de neliniste.

E - se gîndea el - ca si cum, dupa ce a strabatut sapte mari si sapte tari, printul din poveste ar fi ajuns pîna la urma m fata pesterii unde ea doarme, pazita de zmeu. si ca si cum, culmea, si-ar da seama ca zmeul n-o pazeste stînd ameninta­tor alaturi de ea ca în povestile copilariei, ci, lucru si mai gro­zav, stînd în ea însasi: parca ar fi fost o printesa-zmeu, un monstru inform, cast si, totodata, arzînd de patima, candid

115

si respingator în acelasi timp: era ca si cum o fetita cu totul nevinovata ar fi avut, la prima comuniune, cosmaruri de rep­tila sau lilieci.

si vînturile misterioase ce pareau sa sufle dinspre peste­ra întunecata a zmeului-printesa îi zbuciumau sufletul sfîsi-indu-1, toate ideile îi erau frînte, învalmasite si se simtea în­fiorat de senzatii încîlcite. Mama lui (se gîndea), mama lui plamadita din carne si josnicie, baie calda si umeda, masa în­tunecata de par si miasme, o balega respingatoare de piele si buze umede. Dar el (încerca sa-si ordoneze haosul din min­te), el împartise dragostea în carne vulgara si sentimente ne­spus de pure, în sentimente pure si în sexualitate respingatoa­re, sordida, de care trebuia sa se dezbare, desi (sau pentru ca) instinctele i se razvrateau de atîtea ori, îngrozindu-se de raz­vratirea din el la fel cum se îngrozea cînd descoperea dintr-o data trasaturi materne în propria lui înfatisare. Era ca si cum mama lui, perfida si tîrîndu-se, ar fi reusit sa treaca peste san­turile pe care el le sapa în fiecare zi pentru a-si apara turnul, si în fiecare noapte s-ar fi ivit ca o iazma puturoasa în turn, unde el se apara cu spada-i taioasa si curata. si, Doamne, Dum­nezeule, ce i se întîmpla acum, cu Alejandra? Ce simtamînt nelamurit îl lasa fara nici o aparare? Carnea i se înfatisa deo­data ca spirit si dragostea lui pentru ea se transforma în do­rinta fierbinte de a-i stapîni trupul si pestera ei umeda si în­tunecoasa de zmeu-printesa. Dar, Dumnezeule, de ce, oare, ea parea ca vrea sa-si apere pestera cu rafale de flacari si ti­pete furioase de zmeu ranit? "Trebuie sa nu ma mai gîndesc la nimic", îsi spuse strîngîndu-si tîmplele în palme si silin-du-se sa stea asa, parca încercînd sa-si opreasca respiratia. Se stradui sa potoleasca tumultul din el. O clipa ramase în­cordat si golit. Apoi, cu mintea limpede pentru o clipa numai, se întreba cu o dureroasa luciditate DAR CU MARCOS MO-LINA NU A FOST LA FEL, ATUNCI, PE PLAJĂ, PENTRU CĂ EA L-A IUBIT, L-A DORIT sI L-A SĂRUTAT CU PA­TIMĂ, asa ca el, Martin, era cel respins. Se lasa prada zbuciu­mului din el si din nou vînturile acelea grozave venira sa-i ravaseasca mintea, ca o furtuna vijelioasa, în vreme ce simtea ca ea se agita alaturi, gemea, murmura cuvinte de neînteles-Doar îi spusese: "întotdeauna am cosmaruri cînd dorm"-

116

Martin se aseza pe marginea patului si o privi: la lumina lunii putea sa-i vada fata ravasita de cealalta furtuna, de fur­tuna din ea, pe care el niciodata (dar niciodata) n-o va cunoas­te. Era ca si cum printre gunoaie si mocirla, prin ceturi, s-ar fi ivit un trandafir alb si delicat. si lucrul cel mai ciudat din­tre toate era ca el iubea monstrul acela nelamurit: zmeu-prin-tesa, trandafir-noroi, fetita-liliac. O iubea chiar pe fiinta aceea casta, fierbinte si poate corupta ce se zvîrcolea alaturi de el, lînga trupul lui, agitata de cine stie ce cosmaruri îngrozitoa­re. si ce era mai chinuitor era faptul ca dupa ce el o acceptase asa cum era, se parea ca ea era cea care nu-1 vrea, parca fetita în alb (printre noroaie, înconjurata de lilieci, de lilieci lipiciosi si respingatori) gemea strigîndu-1 s-o ajute si, în acelasi timp, îi respingea cu gesturi violente prezenta, alugîndu-1 din locul acela întunecat. Da, printesa se zvîrcolea si gemea. îl chema dintr-o lume pustie si încetosata. Dar el, un biet baiat descum­panit, nu putea ajunge pîna în locurile acelea, despartit de ele prin prapastii de netrecut.

Asa ca nu putea face nimic altceva decît s-o priveasca chi­nuit din locul unde se afla acum si sa astepte.

.- Nu! Nu! - striga Alejandra, parca respingînd ceva cu mîinile. Pîna cînd se trezi si se repeta din nou scena vazuta de el în prima noapte: el, linistind-o, chemînd-o pe nume, si ea, absenta, iesind încet, încet dintr-o prapastie adînca, plina de lilieci si de paianjeni.

Asezata în pat, cu capul pe genunchi, Alejandra îsi reve­nea. Dupa un timp, se uita, în sfîrsit, la Martin si-i spuse:

- Sper ca te-ai obisnuit.

Ca raspuns, Martin vru sa o mîngîie pe obraji.

- Nu ma atinge - striga ea, dîndu-se înapoi. Se scula si-i spuse:

- Ma duc sa fac o baie si ma întorc îndata.

- De ce-ai întîrziat atîta? - o întreba el cînd, într-un sfîr-sit, fata reaparu.

- Eram foarte murdara.

Se întinse lînga el, dupa ce-si aprinse o tigara. Martin o privea: nu putea sti niciodata cînd glumea.

- Nu glumesc, zapacitule, vorbesc serios.

117

Martin ramase tacut: îndoielile, învalmaseala din gîndu-rile si sentimentele lui îl paralizau parca. încruntat, cu pri­virea în tavan, încerca sa-si ordoneze gîndurile.

- La ce te gîndesti? Raspunsul întîrzie putin.

- La multe si la nimic, Alejandra... adevarul e ca...

- Nu stii nici tu ce anume?

- Nu stiu nimic... De cînd te-am cunoscut nu mai stiu nici eu ce sa cred si ce sa simt... niciodata nu stiu cum tre­buie sa ma port... Chiar adineauri, cînd te-ai trezit, cînd am încercat sa te mîngîi... si înainte de a adormi... Cînd...

Tacu si Alejandra nu mai zise nimic. Ramasera multa vre­me cufundati în tacere.

Se auzea doar cum Alejandra tragea adînc si zbuciumat din tigara.

- Nu spui nimic - comenta el cu amaraciune.

- Ţi-am spus doar ca te iubesc, ca te iubesc mult.

- Ce-ai visat adineauri? - o întreba el sumbru.

- De ce te intereseaza atîta? Nu merita osteneala.

- Vezi? Ai o lume pe care mi-o ascunzi. Cum poti spune ca ma iubesti?

- Te iubesc, Martin.

- Haida de... ma iubesti ca pe un copil. Ea nu-i raspunse nimic.

- Vezi? - o întreba el cu amaraciune, vezi?

- Nu, prostule, nu... Ma gîndesc si eu... nici eu nu stiu exact ce se întîmpla... Dar te iubesc, am nevoie de tine, de asta sînt sigura...

- Nu m-ai lasat sa te sarut. Nu m-ai lasat nici macar sa te ating.

- Doamne, Dumnezeule! Nu-ti dai seama ca sînt bol­nava, ca sufar îngrozitor? Nici nu-ti închipui ce cosmar cum­plit am avut...

- De aia ai facut baie? - o ironiza el.

- Da, din cauza cosmarului.

- Nu stiam ca si cosmarurile se spala cu apa.

- Ba da, cu apa si cu un pic de detergent.

- Nu mi se pare ca lucrurile spuse de mine sînt un motiv de rîs.

118

- Nu rîd, prostutule. Sau cel mult rid de mine, de ideea absurda de a-mi curata sufletul cu apa si sapun. Daca ai fi vazut cu cita furie m-am frecat!

- E o idee zanatica.

- Sigur ca e.

Alejandra se ridica, stinse chistocul în scrumiera de pe nop­tiera si se culca din nou.

- Alejandra, eu sînt un baiat fara experienta. Poate ma crezi chiar putin cretin. Dar ma tot întreb si eu: daca nu-ti pla­ce sa te sarut si sa te mîngîi, de ce mi-ai spus sa ma culc lînga tine? Mi se pare o cruzime. Sau o fi o alta experienta, ca aia cu Marcos Molina?

- Nu, Martin, nu e nici o experienta. Pe Marcos Molina nu-1 iubeam, acum lucrul mi-e limpede. Cu tine e altceva. si, ciudat, nu-mi dau seama nici eu exact: simt nevoia sa te am aproape, lipit de mine, sa-ti simt caldura trupului, atingerea mîinii.

- Dar fara sa te sarut cu adevarat. Alejandra continua dupa o vreme.

-Vezi, Martin, în mine sînt multe lucruri... Vezi, nu stiu... Poate pentru ca mi-esti foarte drag. întelegi?

- Nu.

- Sigur ca da... Nici eu nu pricep prea bine.

- N-am sa te pot saruta niciodata, niciodata n-am sa te pot atinge? - o întreba Martin, cu o amaraciune aproape comica si copilaroasa.

Alejandra îsi strînse capul în palme, ca si cum ar fi durut-o tîmplele. Apoi îsi aprinse o tigara si, fara sa scoata o vorba, se duse la fereastra, unde statu pîna o termina. Apoi se aseza iarasi pe pat, îl privi lung, cu seriozitate, si începu sa se dez­brace.

Martin, aproape îngrozit, ca omul ce asista la un eveniment dorit de multa vreme, dar care, în clipa cînd acesta se produce întelege ca e si oarecum de temut, vedea cum corpul ei iesea putin cîte putin din întuneric: în picioare, în lumina lunii, îi privea talia îngusta, de puteai s-o cuprinzi cu un singur brat, soldurile late, sînii tari si tuguiati, putin departati spre în afa­ra, tremurînd în ritmul miscarilor ei, parul lung si lucios ca-zmdu-i pe umeri. Era serioasa, avea ceva tragic aproape, si

119

se misca parca sub impulsul unei disperari aspre, o dispe­rare încordata si aproape electrizanta.

Era ciudat, dar Martin avea ochii plini de lacrimi si tremu­ra ca de friguri. O vedea ca pe o amfora antica, o amfora de carne, înalta, frumoasa si tremurînda în care pentru Martin se amesteca o subtila dorinta de comuniune, pentru ca, dupa cum spunea Bruno, una din tragicele neputinte ale spiritu­lui, dar si una din subtilitatile lui cele mai adînci, era imposi­bilitatea lui de a se manifesta altfel decît prin trup.

Lumea din afara încetase sa mai existe pentru el si un cerc magic îl despartea acum de orasul acela îngrozitor, de mize­riile si josniciile lui, de milioanele de barbati, femei si copii care flecareau, sufereau, se certau, urau, se îndopau. Prin fantas­ticele puteri ale dragostei, nu mai ramînea nimic decît trupul Alejandrei, asteptînd alaturi de el, un trup care odata va muri si va putrezi, dar care în clipa asta era nemuritor, ca si cum spiritul din el i-ar fi transmis atributele eternitatii lui. Bataile inimii îl facura sa înteleaga ca urca pe înaltimi neatinse de el vreodata, pe piscuri unde aerul era nespus de pur si de tare, un munte înalt înconjurat parca de o atmosfera electri­zata, la înaltimi incomensurabile deasupra mlastinilor întu­necoase si puturoase în care auzise odata cum se balacesc di­hanii diforme si murdare.

si Bruno (nu Martin, desigur) se gîndi ca în clipa aceea Ale-jandra rostea o rugaciune tacuta dar dramatica, tragica chiar.

si tot Bruno se gîndi mai apoi ca rugaciunea asta nu fusese ascultata.

XVIII

Cînd Martin se trezi, se crapase de ziua.

Alejandra nu era lînga el. Se scula îngrijorat si atunci îsi dadu seama ca ea statea sprijinita de pervazul ferestrei, uitîn-du-se gînditoare afara.

- Alejandra - o chema el dragastos.

Se întoarse cu o figura pe care parca se citea o neliniste me­lancolica.

Se apropie de pat si se aseza.

120

- Te-ai trezit de mult?

- Nu prea. Dar eu ma trezesc de multe ori noaptea.

- si te-ai mai trezit si azi-noapte? - o întreba el mirat.

- Sigur ca da.

- si cum de nu te-am auzit?

Plecîndu-si capul, Alejandra privi în alta parte si, încruntîn-du-si sprîncenele, ca si cum ar fi fost si mai preocupata, fu gata sa spuna ceva, dar pîna la urma se razgîndi.

Martin o privi cu tristete si, cu toate ca nu-si dadea seama exact de cauzele acelei melancolii, i se parea ca aude zbuciu­mul din ea, zbuciumul acela nelamurit si întunecat.

- Alejandra - ... început el, privind-o aprins, tu... Expresia chipului ei era ambigua:

- Eu, ce?

Fara sa-i mai astepte raspunsul, inutil de altfel, se îndrepta spre noptiera, îsi cauta tigarile si se întoarse la fereastra.

Martin o urmarea nelinistit cu ochii, temîndu-se ca palatul fermecat înaltat noaptea o sa dispara la ivirea zorilor, ca în povestile copilariei. Ceva nelamurit îl avertiza ca Alejandra aceea colturoasa, de care se temea atîta, era pe cale sa renas­ca. Iar cînd, dupa un rastimp, fata se întoarse spre el, stiu ca palatul fermecat disparuse în împaratia nefiintei.

- Martin, ti-am spus ca sînt o tîrîtura. Nu uita ca te-am avertizat.

Apoi se uita iar afara, fumînd în tacere.

Martin se simtea ridicol. Cînd o vazuse atît de aspra, se acoperise cu cearsaful si acum îsi spunea ca trebuie sa se îm­brace înainte ca ea sa întoarca capul. încercînd sa nu faca zgo-nnot, se aseza pe marginea patului si începu sa-si puna hai­nele, fara sa-si ia ochii de la fereastra si temîndu-se de clipa în care Alejandra o sa-1 priveasca din nou. Cînd ispravi cu îmbracatul, astepta.

- Ai terminat? - întreba ea, de parca tot timpul ar fi stiut ce facea.

- Da.

- Bine, atunci lasa-ma singura.

121

XIX

în noaptea aceea Martin avu un vis. Se facea ca se afla în mijlocul unei multimi de oameni si ca un cersetor se apropia de el, dar nu-i putea vedea fata. Cersetorul îsi dadu jos bocceluta, îi desfacu nodurile si însira ce avea în ea pe pa-mînt, în fata lui Martin. Dupa aceea ridica ochii si murmura cuvinte de neînteles.

Visul nu avea nimic groaznic prin el însusi: cersetorul nu era decît un cersetor si nu facea nimic deosebit. si, totusi, Mar­tin se trezi nelinistit, parca acesta ar fi fost simbolul tragic a ceva ce nu reusea sa înteleaga. Era ca si cum cineva i-ar fi dat o scrisoare de importanta capitala si, dupa ce ar fi deschis-o, ar fi vazut ca rîndurile erau indescifrabile, desfigurate si ster­se de timp, de umezeala si de prea mult împaturit.

XX

Cînd la cîtiva ani dupa aceea, Martin încerca sa dez­lege misterul de atunci, printre cele destainuite de el lui Bruno fu si faptul ca, în ciuda toanelor Alejandrei, vreme de cîteva saptamîni fusese fericit. si, cum Bruno ridica din sprîncene si fruntea i se acoperi de dungi orizontale în fata unui cuvînt atît de neasteptat cînd era vorba de ceva în legatura cu Ale-jandra, si cum Martin întelese acel mic comentariu tacut, adau­ga, dupa ce se gîndi un moment:

- Mai bine-zis, aproape fericit. Dar nespus de fericit.

Pentru ca într-adevar cuvîntul "fericire" era nepotrivit pen­tru orice lucru ce avea vreo legatura cu Alejandra: si totusi fusese ceva, un sentiment sau o stare de spirit care se apropia mai mult ca orice de ceea ce se cheama fericire, fara sa fie to­tusi pe deplin (si de aici acel "aproape"), gîndindu-se cît de nesigur si de precar era tot ce avea contingenta cu Alejan­dra; si mai era ceva ca niste culmi foarte înalte (si de aici acel "nespus"), culmi pe care Martin avusese senzatia maretiei si a puritatii, senzatia aceea de netarmurita liniste si de extaz singuratic, încercata de alpinisti pe marile piscuri.

122

Bruno îl privea gînditor cu barbia sprijinita în palma.

- Dar ea - întreba el - ea era fericita?

Era o întrebare avînd, fie si involuntar, o imperceptibila si amicala nuanta de ironie, ca si cum l-ai fi întrebat pe vreun intim al unui specialist texan în incendii petrolifere "tot bine pe acasa pe la tine?" Martin nu realiza poate neîncrederea din glasul lui, dar începu sa se gîndeasca la întrebare, ca si cum înainte nu s-ar fi gîndit la posibilitatea aceea. Asa ca, dupa un rastimp (îndoiala lui Bruno i se si strecurase tainic în su­flet), îi raspunse:

- stiu eu... poate ca... pe atunci...

si ramase gînditor, cautînd sa-si închipuie cît de fericita fusese ea sau cel putin cît de fericita se aratasejudecînd dupa surîs, dupa un cîntec, dupa ceea ce spusese. In vremea asta Bruno îsi spunea: si, la urma urmei, de ce nu? Ce e în fond feri­cirea? si de ce adica nu s-ar fi simtit ea fericita cu baiatul asta, cel putin în clipele cînd triumfa asupra ei însasi, cînd si-a supus trupul si sufletul unei lupte acerbe ca sa-i învinga pe demonii din ea? si îl privea pe Martin cu barbia sprijinita în palma, încercînd s-o înteleaga putin mai mult pe Alejandra din tristetea, din sperantele postume si din înflacararea acestuia. îl asculta cu atentia plina de melancolie cu care asculti vorbindu-se de­spre o tara îndepartata si misterioasa, pe care odata ai vizitat-o cu pasiune, prin descrierile altui calator care a strabatut-o pe alte cai si în alte vremuri.

si asa cum se întîmpla aproape întotdeauna într-o discu­tie, ajunsera într-un punct în care nici unul nici celalalt nu mai era atît de sigur si de raspicat ca la început: pe cînd Bruno acceptase pîna la urma ideea ca, poate, Alejandra fusese feri­cita într-un anumit fel sau într-o anumita masura, Martin ajunse la concluzia ca Alejandra nu fusese fericita nici macar în acele putine saptamîni de care vorbea (judecind dupa o privire, dupa o strîmbatura, dupa un hohot sarcastic). Pentru ca, altfel, cum ar fi putut explica groaznica prabusire produ­sa dupa aceea? Oare nu însemna asta ca în adîncul sufletului ^ei zbuciumat demonii de a caror existenta el stiuse, dar pe care voia sa-i ignore, prefacîndu-se ca nu-i vede, ca si cum prin candoarea lui i-ar fi facut sa dispara ca prin farmec, continuau sa se înfrunte? si îsi aducea aminte nu numai de unele cuvinte

123

ce-1 izbisera înca de la început (orbii, Fernando), ci si de unele gesturi si ironii în legatura cu altii, cum ar fi Molinari, de anu­mite taceri si ezitari si, mai ales, de înstrainarea aceea în care parea ca traieste zile întregi, rastimp cînd Martin era convins ca sufletul ei se afla în alta parte si ca trupul ei ramasese tot atît de parasit ca trupurile salbaticilor cînd sufletul le este luat de vrajitor si hoinareste pe tarîmuri necunoscute. si se mai gîndea la toanele ei, la crizele de furie si la visele acelea de­spre care el afla din cînd în cînd cîte o veste confuza. Cu toate astea, continua sa creada ca în perioada aceea Alejandra îl iu­bise cu pasiune si ca avusese momente de liniste si pace, daca nu de fericire; pentru ca-si aducea aminte de seri de o frumu­sete calma, de vorbele dulci si caraghioase ce se spun în ase­menea ocazii, de micile gesturi de tandrete si de tachinarile amabile. Uneori fusese ca un luptator întors de pe front, ranit si prapadit, sleit si aproape fara aparare si care, încet, încet, revine la viata în zilele de dulce seninatate, alaturi de cei ce-1 îngrijesc si-1 vindeca.

Cam asa îi vorbi lui Bruno si Bruno ramase gînditor, nu prea sigur ca astfel se petrecusera lucrurile, sau ca se petrecu­sera numai asa. si cum Martin îl privea, asteptînd un raspuns, mormai ceva de neînteles, tot atît de neclar ca gîndurile lui.

Nu, nici Martin nu vedea mai limpede cum se petrecusera lucrurile si, de fapt, niciodata nu-si putuse explica nici cum si nici de ce se petrecusera asa, macar ca se simtea din ce în ce mai înclinat sa creada ca Alejandra nu iesise niciodata cu adevarat din haosul în care traise înainte de a-1 cunoaste pe el, cu toate ca uneori avea momente de liniste. Dar puterile acelea întunecate ce se învrajbeau în ea nu o parasisera nici­odata, pîna cînd izbucnira din nou si cu toata furia catre sfîr-sit. Totul se petrecuse de parca în clipa cînd nu mai putuse lupta si se daduse batuta, disperarea reaparuse cu îndoita putere.

Martin începu sa se joace cu briceagul deschis, lasîndu-si gîndurile sa strabata vremurile acelea care i se pareau acum de mult apuse. Memoria lui era asemenea unui batrîn aproa­pe orb care pipaie cu bastonul carari stravechi si napadite acum de balarii. O priveliste transformata de vreme, de necazuri si de furtuni. Oare fusese fericit? Nu, ce prostie! Traise mai de-

124

graba o succesiune de extazuri si de catastrofe. si îsi aducea aminte din nou de Mirador, de dimineata cînd, dupa ce se îm­bracase, Alejandra îi spusese fraza aceea groaznica. "Bine, acum lasa-ma singura". si apoi, perplex si zbuciumat, mer­sul acela de automat în lungul strazii Isabel de Catolica. si zilele ce urmara fara slujba, pustii, asteptînd vreun semn de la Alejandra, alte momente de exaltare si din nou dezamagi­rea si durerea. Da, era ca o slujnica dusa în fiecare noapte la palatul fermecat, pentru a se trezi în fiecare dimineata în co­cioaba parinteasca.

FETELE INVIZIBILE

I

Lucru curios (curios din punctul de vedere al eveni­mentelor ulterioare), Martin fusese de putine ori atît de fe­ricit ca înaintea întîlnirii cu Molinari. Alejandra era în toane excelente si avea chef sa mearga la cinema; nu s-a suparat nici macar cînd Bordenave ala le-a stricat planurile, chemîn-du-1 la sapte. si în clipa cînd el se pregatea sa întrebe unde era barul american, ea îl trase de mîna, ca omul care cunoaste locurile: fu primul amanunt care le strica fericirea acelei seri.

Un chelner îi arata la ce masa statea. Era cu alti doi, discu-tînd ceva, cu niste hîrtii în fata. Era un barbat de vreo patruzeci de ani, înalt si elegant, semanînd destul de mult cu Anthony Eden. Numai ca niste ochi usor ironici si un zîmbet lateral îi dadeau un aer foarte argentinian.

"Ah, dumneata esti!", îl întîmpina el, scuzîndu-se fata de domnii de la masa si invitîndu-1 sa ia loc la o masa din apro­piere. Dar cum Martin, bîlbîindu-se, se uita spre Alejandra, dupa ce o privi cîteva clipe, Bordenave zise: "Ah, foarte bine, sa mergem atunci acolo".

Pentru Martin fu evident ca Alejandrei nu-i placea tipul, pentru ca în tot cursul întrevederii desena pasari pe un ser­vetel (un fel de a-si arata nemultumirea, pe care Martin i-1 cu­nostea foarte bine). Necajit ca dintr-o data îi trecuse tot cheful, Martin trebuia sa faca eforturi ca sa priceapa ce-i spunea Bor­denave care, dupa cîte se parea, vorbea de lucruri fara nici o legatura cu ceea ce voia el. în concluzie, i se paru un tip lipsit de scrupule, dar fapt era ca se deranjasera de pomana.

Iesind, traversara strada, se asezara pe o banca din piata si Martin, preocupat, o întreba cum i se paruse tipul.

129

- Cum vrei sa mi se para? Un argentinian ca toti ceilalti. La lumina chibritului cu care îsi aprindea tigara, Martin

observa ca fata i se înasprise. Apoi ramase tacuta. El se între­ba, la rîndul lui, ce anume o fi schimbat-o atît de repede, dar era evident ca pricina era Bordenave. Omul acela vorbise, fara sa fie nevoie, despre lucruri de care nu-si mai aducea bine aminte în legatura cu italienii care erau cu el. Ce s-o fi întîm-plat, oare? Sigur era ca aparitia lui tulburase pacea de mai înainte, ca aparitia unei reptile în putul cu apa cristalina din care bem.

Alejandra spuse ca o durea capul si ca prefera sa se întoarca la ea acasa, sa se culce. si cînd fura pe punctul de a se desparti, acolo, în strada Rio Cuarto, deschise în sfîrsit gura pentru a-1 anunta ca o sa vorbeasca ea cu Molinari, dar ca nu trebuie sa-si faca nici o iluzie.

- si cum facem? îmi trimiti o scrisoare?

- Vedem noi. Cred c-o sa-1 chem la telefon si-o sa-ti dau de veste.

Martin o privi mirat. O veste? Da, o sa aiba vesti.

- Dar... - bîigui el.

- Dar ce?

- Adica... Nu-mi poti spune mîine, cînd o sa ne vedem? Alejandra parca îmbatrînise subit.

- stii, deocamdata nu-ti pot spune cînd o sa ne întîlnim. Uluit, Martin bîigui ceva despre ceva ce hotarîsera chiar

atunci seara pentru ziua urmatoare. Atunci ea izbucni.

- Nu ma simt bine. Nu se vede?!

Martin întoarse spatele si pleca, pe cînd ea deschidea poar­ta cu grilaj. Se îndepartase mult cînd o auzi chemîndu-1:

- Stai un pic.

Cu o voce mai putin aspra îi spuse:

- Mîine dimineata îi dau telefon si la amiaza îti las vorba despre ce-am rezolvat.

Intrase în curte, cînd adauga, cu un rîs aspru si rautacios:

- Uita-te bine la secretara lui, e o blonda. Martin ramase perplex, uitîndu-se la ea.

- E una din amantele lui.

Asa se petrecvisera lucrurile în ziua aceea. Va trebui sa trea­ca o vreme pîna cînd Martin sa se gîndeasca din nou la întîl-

130

nirea aceea cu Bordenave, asa cum dupa o crima se exami­neaza un loc sau un obiect caruia nimeni nu i-a dat impor­tanta pîna atunci.

II

Cîtiva ani dupa aceea, cînd Martin se întoarse din sud, una din temele conversatiilor lui cu Bruno fu despre re­latiile dintre Alejandra si Molinari. Revenea mereu la Alejan-dra - se gîndea Bruno - ca si cum ar fi încercat sa reînvie un suflet pe cale de descompunere, un suflet pe care l-ar fi vrut nemuritor, dar pe care îl simtea cum se farîmiteaza si se descompune încet-încet, urmînd parca putrezirii trupului, ca si cum i-ar fi fost imposibil sa supravietuiasca multa vre­me fara suportul lui' si nu putea dura decît atîta vreme cît dura acea subtila emanatie a trupului în clipa mortii: era ca un fel de ectoplasma sau gaz radioactiv din ce în ce mai slab, ceva socotit de unii stafia mortului, stafie mai avînd oarecum for­ma fiintei disparute, dar din ce în ce mai neclara, pîna în clipa cînd se dizolva în vesnicie; moment în care poate ca sufletul dispare pentru totdeauna, daca nu tinem seama de fragmen­tele sau ecourile ce mai dainuie - dar pentru cîta vreme? - în sufletele celorlalti, ale celor ce au cunoscut, au iubit sau urît fiinta disparuta.

Tot asa încerca si Martin sa rascumpere unele fragmente, strabatea strazi si locuri, vorbea cu ea, aduna fara noima lu-crusoare si cuvinte de-ale ei, ca niste rude înnebunite ce se straduiesc sa adune ramasitele mutilate ale unui trup în locul unde s-a prabusit un avion, dar nu imediat, ci la multa vreme dupa aceea, cînd ramasitele sînt nu numai mutilate, ci si des­compuse.

Bruno nu-si putea explica altfel faptul ca Martin se înca-patîna sa-si aminteasca si sa analizeze povestea aia cu Moli­nari. si pe cînd el medita la trup si la descompunerea sufletu­lui, Martin, care vorbea ca pentru el însusi, îi spunea ca, dupa parerea lui, întîlnirea aceea nesabuita cu Molinari fusese fara wdoiala un moment-cheie în relatiile lui cu Alejandra; pe vre­mea aceea întrevederea i se paruse surprinzatoare: atît pen­tru ca i-o aranjase Alejandra, stiind fara îndoiala ca n-o sa-i

131

dea de lucru, cît si pentru faptul ca un om atît de important si de ocupat acordase un timp atît de îndelungat unui tînar oarecare, cum era el.

Daca - se gîndea Bruno - în clipa aceea Martin ar fi fost la fel de lucid ca astazi, s-ar fi putut convinge, sau ar fi putut macar banui ca în mintea Alejandrei se petrecea ceva îngrijo­rator; si dupa semnele acelea si-ar fi putut da seama ca dra­gostea ei, sau simpatia ei pentru Martin, sau cum s-o fi che-mînd sentimentul acela, era pe cale sa ajunga la punctul final: catastrofa.

- Fiecare trebuie sa munceasca, adaugase atunci Alejan-dra. Munca îl face pe om mai demn. si eu m-am hotarît sa muncesc.

Cu tot zîmbetul ei ironic, vestea îl bucura pe Martin, deoa­rece totdeauna crezuse ca o ocupatie practica i-ar prinde bine. Iar figura lui Martin o facu pe Alejandra sa comenteze "vad ca vestea te bucura", cu un aer în care staruia înca sarcasmul de mai înainte, dar îndulcit parca de o oarecare gingasie; era ca si cum pe un cîmp pustiit de vreo calamitate (se gîndi el mai tîrziu), printre stîrvuri de animale, umflate si putind în­grozitor, printre cadavre sfîsiate si sfîrtecate de chimangos¹, trecînd peste toate, un firicel de iarba s-ar lupta sa se ridice, sorbind ultimele picaturi de apa care, ca printr-un miracol, mai exista undeva, în straturile mai adînci ale baraganului.

- Dar nu e cazul sa te bucuri chiar asa - adauga ea. si cum Martin facu o mutra mirata, îi explica:

- O sa lucrez cu Wanda.

Bucuria îi pierise dintr-o data - îi povestea el lui Bruno - asa cum piere apa curata într-un canal unde se stie ca va fi amestecata cu resturi respingatoare. Caci Wanda apartinea lumii aceleia din care parea ca vine si Alejandra în momentul în care îl întîlnise pe el (desi ar fi trebuit sa spuna mai degra­ba "cînd îl cautase"), lumea de care se tinuse departe în sap-tamînile acelea de relativa seninatate; macar ca si mai exact ar fi fost sa spuna ca el credea ca se tinuse departe, o data ce acum îsi amintea vertiginos cum în ultimele zile Alejandra o luase iar pe drumurile de altadata si disparitiile si absen-

¹ Pasari de prada, de aproximativ 30 cm lungime, de culoare închisa, cu pete maronii si albe (n.t.).

132

tele ei erau nu numai mereu mai frecvente, ci si mai inexpli­cabile. Dar asa cum ti-e greu sa-ti imaginezi o crima într-o zi luminoasa si senina, îi era greu sa-si închipuie ca ea se în­torsese în lumea aceea în toiul unei legaturi atît de pure. Asa ca se mira stupid (adverb adaugat mult dupa aceea): "îmbra­caminte pentru femei? Sa desenezi rochii pentru femei? Tu?" la care ea îi raspunse ca nu era în stare sa priceapa ce placere e sa cîstigi banul facînd o treaba pe care o dispretuiesti. Fraza care, în momentul acela, i se paru una din iesirile ei obisnu­ite, dar pe care, dupa moartea ei, va avea motive sa si-o amin­teasca încarcata de rezonante atroce.

- si apoi, chestia e ca un bumerang, întelegi? Cu cît ma uit mai mult la papagalii astia vopsiti, cu atît mai mult ma dispretuiesc pe mine însami. Nu vezi ca-i o afacere banoasa?

In noaptea aceea nu putu dormi tot gîndindu-se la vorbele ei. Pîna cînd oboseala îl împinse blînd, dar ferm, spre ceea ce Bruno numea o vremelnica periferie a mortii, tarîmurile prevestitoare în care facem ucenicia marelui somn, biete zvo­nuri nedeslusite ale întunecoasei aventuri de pe urma, ciorne neclare ale misteriosului text final, cu infernul pregatitor al cosmarurilor. si, de aceea, a doua zi sîntem si nu mai sîntem aceiasi oameni, caci apasa asupra noastra îngrozitoarele ex­periente secrete ale noptii. De aceea, cîteodata (spunea Bruno), sîntem ca niste stafii reînviate. Cine stie ce perfida întruchipare a sufletului Wandei îl urmari în noaptea aceea, pentru ca di­mineata simti multa vreme ca ceva greu dar nedefinit se mis­ca în zonele întunecate ale fiintei lui, pîna cînd întelese ca ceea ce se agita obscur în el nu era imaginea Wandei. si, ceea ce era si mai rau, întelese acest lucru de cum intrase în acea im­presionanta sala de asteptare, cînd chiar si din timiditate îi fusese imposibil sa mai dea înapoi si cînd simtise cu intensi­tate maxima senzatia disproportiei; era ca în povestirea aceea de Cehov sau Avercenco, unde un coate-goale ajunge pîna la directorul unei banci, ca sa se dumireasca pîna la urma ca voia sa deschida un cont cu douazeci de ruble. Ce-i mai ve­nise si cu nebunia asta? si era tocmai pe punctul de a-si aduna toate fortele si sa se retraga cînd o auzi pe o ordonanta, spa­niol de origine, chemînd "domnul Castillo". Sigur ca în ba­taie de joc (îsi spuse el). Doar rumeni nu simte mai mult dispret

133

pentru un nimeni de nicaierea decît un nimeni de nicaierea în uniforma. Barbatii îmbracati foarte corect, cu pantofii stra­lucind, cu jiletca si cu ultimul nasture de la jiletca descheiat, cu mapele doldora de Documente Decisive, asteptînd în fo­toliile adînci de piele, îl priveau perplecsi si ironici (îsi spu­nea el) cum se apropia de usa masiva, pe cînd undeva, într-un alt strat al constiintei lui, cineva repeta "douazeci de ruble" ca o gluma jignitoare la adresa lui însusi, cel cu pantofii scîl-ciati si costumul patat; toti plini de onorabilitate, purtînd la încheietura mîinii stîngi ceasuri de aur indicînd un timp pre­cis, si el de aur, plin de Evenimente Financiare Importante; timp contrastînd cu marile spatii inutile din viata lui, cînd nu facea altceva decît sa mediteze pe o banca din parc, farîme de timp zdrentuit, care contrastau cu acel timp aurit cum con­trastau camaruta lui din Boca si impunatoarea cladire unde functiona IMPRA. si chiar în clipa în care patrundea în in­cinta sacra, îsi spuse "am fierbinteli", cum i se întîmpla mereu cînd era foarte emotionat. în vremea asta îl zarea, în spatele unui birou imens, cufundat în fotoliul lui adînc, pe barba­tul acela masiv, facut anume parca pentru o astfel de cladire. Cu o energie nebuneasca repeta în minte "domnule, am ve­nit sa depun douazeci de ruble".

- Luati loc, va rog - îl pofti aratîndu-i unul dintre fotolii, mai semnînd niste Documente ce i le prezenta o femeie oxige­nata, de o senzualitate care-1 facu sa se fîstîceasca si mai tare pentru ca (presupuse el), ar fi fost în stare sa se dezbrace în fata lui ca în fata unei masini, ca o masina fara constiinta si fara simturi, sau asa cum se dezbracau marile favorite de fata cu sclavii: "Wanda", îsi spuse el: Wanda sorbind din paharul cu gin, cochetând cu barbatii, chiar si cu el, rîzînd cu o frivolitate senzuala, umezindu-si buzele cu limba, rontaind bomboane, ca maica-sa; si le spunea pe toate astea în vreme ce privirea îi era atrasa de un fanion cromat arborînd steagul argentinian în miniatura, tronînd pe biroul masiv, printre mape de piele, de un enorm portret al lui Peron dedicat domnului Molinari, de mai multe Diplome înramate, de o fotografie în rama de piele întoarsa spre domnul Molinari, de un termos din mate­rial plastic si de poemul DACĂ de Rudyard Kipling, în carac­tere gotice, înramat pe unul din pereti. O droaie de slujbasi

134

si functionari intrau si ieseau cu hîrtii si secretara oxigenata care iesise intra din nou ca sa-i prezinte alte Hîrtii_/ spunîn-du-i ceva cu glas scazut, dar fara nici o familiaritate, fara ca nimeni, si cu atît mai putin Functionarii Casei, sa poata ba­nui ca împartea patul cu domnul Molinari. Adresîndu-se lui Martin, Molinari constata:

- Deci dumneata esti prietenul lui Drucha.

si în fata uimirii interogative a tînarului, rîse ca de o glu­ma buna "da, sigur, sigur" pe cînd, uluit si sfîsiat de banuieli, Martin îsi spunea Alejandra, Alejandrucha, Drucha, facînd, poa­te tocmai din pricina asta, un inventar al acelui barbat înalt si masiv, îmbracat într-un costum de casmir de culoare închi­sa cu dungi deschise, purtînd cravata bleu cu picatele rosii, camasa de matase si butoni de aur, ac de cravata cu o perla în vîrf si o batista de matase iesind afara din buzunarul de sus al hainei lui împodobite cu o emblema Rotary. Destul de chel, dar cu un rest de par pieptanat si periat cu grija. Un bar­bat parfumat cu apa de colonie, parînd ca se barbierise cu o zecime de secunda înainte de intrarea lui Martin în birou. Cu groaza, îl auzi vorbind pe cînd se lasa pe spate în fotoliu, gata sa-si plece urechea la Importantele Propuneri ale lui Martin.

- Te ascult.

O curioasa dorinta de a se înjosi, de a se umili, de a-si mar­turisi dintr-o data în fata lumii îngrozitoarea lui nimicnicie si pîna si candoarea lui prosteasca (nu-i spunea Drucha Alejan-drei?) aproape ca-1 facu sa zica "vin sa depun douazeci de ru­ble". Reusi sa-si stapîneasca impulsul acela ciudat, si îngrozi­tor de greu, ca într-un cosmar, lamuri ca ramasese fara slujba si se gîndise ca poate, întîmplator, la IMPRA s-ar fi putut gasi ceva pentru el. Cit el dadea explicatiile astea, domnul Moli­nari încrunta din sprîncene, iar în clipa cînd îl întreba unde lucrase, nu mai ramasese nimic din zîmbetul profesional de la început.

- La tipografia Lopez.

- In ce calitate?

- Corector.

- si cum lucrai?

Martin îsi aduse aminte de întrebarile Alejandrei si, înro-sindu-se, raspunse ca nu avea nici un orar, ca ducea corectu-

135

rile acasa. Asta tocmai în clipa cînd domnul Molinari încrun­ta si mai tare din sprîncene, întrucît îl astepta o convorbire prin interfon.

- si cum de ti-ai pierdut slujba asta?

La care Martin raspunse ca în tipografie sînt perioade cînd se lucreaza mai mult si altele cînd se lucreaza mai putin si ca în cazul acesta se dispenseaza de corectorii colaboratori.

- Asta înseamna ca daca e mai mult de lucru s-ar putea sa te reangajeze.

Martin se înrosi din nou, zicîndu-si ca omul acela era prea viclean si ca noua lui întrebare era menita sa-1 faca sa spuna adevarul, un adevar desigur ucigator.

- Nu, domnule Molinari, nu cred.

- De ce? - se mira domnul Molinari, batînd darabana cu degetele în masa.

- Domnule, cred ca eram cam distrat, si... Molinari îl privi în tacere, cu o asprime scrutatoare. Plecîn-

du-si capul si fara voia lui, Martin se auzi spunînd "vreau de lucru, domnule, trec prin momente grele, am serioase difi­cultati financiare", si cînd îsi ridica privirea i se paru ca zareste o stralucire ironica în ochii barbatului din fata sa.

- îmi pare foarte rau, domnule Castillo, dar nu pot sa va fiu de nici un folos. Mai întîi pentru ca ceea ce facem noi aici e foarte deosebit de munca dumitale în tipografie. Dar mai e înca un motiv important: esti prieten cu Alejandra si asta îmi creeaza probleme de organizare foarte delicate. Ne place sa avem cu functionarii nostri relatii foarte impersonale. Nu stiu daca ma întelegi.

- Ba da, domnule, va înteleg perfect - spuse Martin ridi-cîndu-se.

Probabil ca Molinari observa în atitudinea lui ceva care, din-tr-un motiv sau altul, îi displacea.

- Desigur, cînd o sa fii mai înaintat în vîrsta... Cîti ani ai? Douazeci?

- Nouasprezece, domnule.

- Cînd o sa mai îmbatrînesti, o sa-mi dai dreptate. Ba chiar o sa-mi multumesti. Da-ti seama ca nu ti-as face nici un ser­viciu daca ti-as da de lucru din simpla prietenie, mai ales daca asa cum e usor de prevazut, în curînd o sa avem dificultati-

136

Examina un Document care tocmai îi fusese adus, mur­mura cîteva obiectii si continua:

- Asta ar avea consecinte neplacute pentru dumneata, pentru serviciul nostru si pentru Alejandra însasi... si, apoi, am impresia ca esti prea mîndru pentru a accepta o slujba data din simpla prietenie, nu-i asa? Pentru ca daca ti-as da de lu­cru numai din simpatie pentru Alejandra, n-ai accepta, nu-i asa?

- Asa e, domnule.

- Cred si eu. Pîna la urma am fi toti în pierdere: dumnea­ta, întreprinderea, prietenia, toti. Deviza mea e sa nu ames­teci sentimentele cu afacerile.

Intra cineva cu niste Hîrtii, dar se uita la Martin ca si cum n-ar fi stiut ce sa faca. Martin-se scula sa plece, dar, cu Hîrtiile în mîna si fara sa-si ridice ochii de pe ele, Molinari îi spuse sa mai ramîna, ca n-a terminat înca. si pe cînd parcurgea me­moriul ala sau ce-o fi fost, Martin, nervos si umilit din cale afara, perplex, încerca sa înteleaga ce se petrecea de fapt: de ce-1 mai retinea, de ce-si pierdea vremea cu unul ca el. si, ca sa puna capac la toate, Masinaria aia parca o luase razna: cînd zbîrnîia unul din cele patru telefoane, cînd vorbea prin inter-fon, cînd intra si iesea secretara aia oxigenata, cînd semna Hîr­tii. Cînd lui Molinari i se comunica prin telefon ca domnul Wilson voia sa stie cum ramînea cu Banca Centrala, Martin îsi spuse ca, printre ceilalti, trebuie sa arate ca o biata insecta. Tocmai atunci, la o privire întrebatoare a secretarului, cu o violenta neasteptata, Molinari striga:

- Sa astepte!

Iar cînd secretarul disparea pe usa, adauga:

- si sa nu fiu deranjat pîna cînd o sa chem eu! E clar? Dintr-o data se facu liniste: toti se facura nevazuti ca prin

farmec, telefoanele încetara sa sune si domnul Molinari, ner­vos, prost dispus, ramase o vreme gînditor, ciocanind cu de­getele în masa. Apoi, privindu-1 atent, îl întreba:

- Unde ai cunoscut-o pe Alejandra?

- în casa unui prieten - minti Martin, înrosindu-se, caci ⁿu mintea niciodata, dar dîndu-si seama ca ar fi fost ridicol daca ar fi spus adevarul.

Parea ca Molinari îl studiaza.

137

- Esti foarte intim cu ea?

- Nu stiu... adica vreau sa spun ca...

Molinari ridica mîna dreapta în semn ca nu mai era nevoie de alte amanunte. Apoi, dupa o vreme, privindu-1 cu atentie, adauga:

- Voi, tinerii de azi, ne credeti reactionari. Totusi, si sînt sigur ca o sa te miri, eu am fost socialist pe vremuri.

în clipa aceea, pe usa laterala intra un Om Important. Molinari îl pofti:

- Haide, intra.

Domnul cu pricina se apropie, puse o mîna pe umarul lui Molinari si-i spuse ceva la ureche, pe cînd acesta aproba din cap.

- Bine, bine - comenta - bine, faceti ce vreti.

Apoi cu un zîmbet în care Martin crezu ca ghiceste o iro­nie ascunsa, adauga, aratînd spre el:

- Uite, tînarul e prieten cu Alejandra.

Domnul necunoscut, tinîndu-si mai departe bratul pe foto­liul lui Molinari, îi zîmbi vag, cu un usor gest de salut:

- Ai picat la tanc, Hector - îi spuse Molinari. stii bine cît de mult ma preocupa problema tineretului argentinian.

Domnul necunoscut arunca o privire spre Martin.

- Tocmai îi spuneam ca întotdeauna tinerii cred ca toti cei din generatia de dinaintea lor nu fac doi bani, ca n-au drep­tate, ca sînt o adunatura de reactionari etcetera, etcetera.

Domnul necunoscut îi zîmbi lui Martin cu bunavointa, pri­vindu-1 ca pe un reprezentant al Noii Generatii (îsi zicea tîna­rul). si îsi mai spuse ca Lupta dintre Generatii era atît de in­egala, încît se simti si mai ridicol, desi i se paruse ca ajunsese la culmea ridicolului: ei doi, în spatele unui birou impozant, avînd în spate Societatea anonima IMPRA, portretul lui Peron cu autograf, Fanionul cu Steagul, Rotary Club Internacional si cladirea cu douasprezece etaje. Mai mult sau mai putin ca zulusii care se aparau de armata Imperiului Britanic cu sageti si scuturi de piele colorata, se gîndi el.

- si cum îti spuneam, la vremea mea si eu am fost socia­list si chiar anarhist - atît el cît si noul venit zîmbira larg, ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva hazliu - si prietenul Perez Moretti n-o sa ma lase sa mint cînd e vorba de asta,

138

pentru ca multe am mai facut împreuna. Pe de alta parte, sa nu crezi ca ne e rusine de ce-am facut. Fac parte dintre cei ce cred ca nu e rau ca tinerii sa aiba la un moment dat idei atît de pure. Pe urma au tot timpul sa-si piarda iluziile. Viata îti dovedeste ca omul nu e facut pentru societatea aceea uto­pica. Nu exista nici macar doi oameni egali pe lume: unul e ambitios, altul e delasator; unul e harnic, altul e lenes; unul vrea sa progreseze, ca prietenul Moretti si ca mine, pe un al­tul putin îl doare daca o sa fie toata viata un biet contopist. în fine, ce sa mai lungim vorba: oamenii sînt inegali prin na­tura lor si e zadarnic sa vrei sa întemeiezi societati în care toti sa fie egali. si, apoi, gîndeste-te ca ar fi o mare nedreptate: de ce un om muncitor sa primeasca tot atîta cît unul lenes? si de ce un geniu, un Edison, un Henry Ford, sa fie tratat la fel ca un amarît oarecare nascut sa frece dusumelele? Nu ti se pare ca ar fi o enorma nedreptate? si cum se poate ca în numele dreptatii, tocmai în numele dreptatii, sa se comita ne­dreptati? Asta e un paradox printre atîtea altele si întotdea­una am fost de parere ca trebuie sa se scrie pe larg si cuprin­zator despre acest amanunt. Ba o sa-ti marturisesc chiar ca uneori am fost pe punctul de a scrie ceva în genul asta - spu­se el, uitîndu-se la Perez Moretti ca si cum l-ar fi luat de mar­tor, si vazîndu-1 pe acesta dînd aprobativ din cap, Martin se întreba dar pentru ce si-ofi pierzînd timpul atîta vreme cu mine? si ajungea la concluzia ca între el si Alejandra trebuie sa fi existat o legatura vitala, ceva care dintr-un motiv de neînteles avea importanta pentru individul acela; si ideea ca ar fi pu­tut exista legaturi importante între Molinari si Alejandra, ori­care ar fi fost ele, nu-i dadea pace, pe masura ce întrevederea se prelungea, pentru ca lungimea întrevederii era într-un fel masura acelei legaturi. si atunci se întreba din nou de ce l-o fi trimis Alejandra la Molinari si vag, fara sa stie nici el de ce, conchidea ca Alejandra o facuse pentru a "dovedi ceva" în momentul cînd legaturile dintre ei intrau într-o perioada tulbure. încerca sa-si aminteasca de întîmplarile mici sau mari, care în memoria lui se învîrteau în jurul cuvîntului "Moli­nari", ca un detectiv cautînd cu lupa o urma sau un indiciu, °ricît de nesemnificativ ar parea la prima vedere, dar care l-ar putea aduce la dezlegarea finala. Toate i se încurcau însa

139

în minte, caci peste cautarile lui nelinistite se suprapunea vo­cea lui Molinari, dezvoltînd mai departe Conceptia lui Gene­rala despre Lume. Viata aspra si nemiloasa te convinge, cu trecerea anilor, ca aceste idealuri, oricît de nobile ar fi, nu sînt facute pentru oameni asa cum sînt ei facuti. Sînt niste idea­luri imaginate de visatori, de poeti, as zice eu. Foarte frumoa­se, foarte bune de bagat în carti, bune pentru a rosti discursuri pe baricade, dar cu totul imposibil de pus în practica. As vrea sa-i vad pe Kropotkin sau pe Malatesta conducînd o între­prindere ca asta si razboindu-se zi de zi cu normele Bancii Cen­trale (aici rîse, si domnul Perez Moretti rîse si el cu pofta), si trebuind sa faca mii de manevre pentru ca sindicatul sau Pe­ron, sau amîndoi împreuna sa nu le întinda vreo cursa. în alta ordine de idei, e foarte bine ca un baiat sau o fata sa aiba asemenea idealuri, pline de dezinteres, de dreptate sociala si de întemeiere a unor societati ideale. Dar pe urma te însori, vrei sa intri în rîndul oamenilor, sa-ti întemeiezi un camin, aspiratie fireasca a oricarui om de familie buna si, încet, în­cet, asta te face sa abandonezi asemenea himere, nu stiu daca ma întelegi. E foarte usor sa fii anarhist cînd esti holtei si în­tretinut de parinti. E cu totul altceva cînd trebuie sa înfrunti viata, cînd trebuie sa-ti aperi caminul pe care l-ai întemeiat, mai ales cînd intervin copiii si celelalte obligatii inerente unei familii: hainele, scoala, cartile, bolile. Teoriile sînt foarte fru­moase, dar cînd trebuie sa-ti cîstigi pîinea, trebuie sa-ti înco-voi spinarea, amice, si sa întelegi ca lumea nu e facuta pentru visatori de teapa lui Malatesta sau Kropotkin. si gîndeste-te ca n-am vorbit decît de teoreticienii anarhisti, fiindca cel putin astia nu predica dictatura proletariatului, cum fac comunis­tii. Poti sa-ti închipui o grozavie ca aceea a unui guvern dic­tatorial. Poftim, ai exemplul Rusiei. Milioane de sclavi care muncesc de frica biciului. Libertatea e sfînta, prietene, e una din marile valori pe care trebuie sa le salvam cu orice pret. Libertate pentru toti: libertate pentru muncitor de a se angaja acolo unde îi convine mai bine si libertate pentru patron de a da de lucru celui pe care-1 socoteste mai bun. Legea cererii si a ofertei si jocul liber al societatii. Uite cazul dumitale: vii aici de bunavoie sa-mi oferi forta dumitale de munca; dintr-un motiv oarecare, mie nu-mi convine, si, deci, nu o cumpar. Dar

140

dumneata esti un om liber si poti iesi de aici si-ti poti oferi serviciile întreprinderii de peste drum. îti dai seama ce lucru de nepretuit e acesta: dumneata, un tînar oarecare si eu, di­rectorul unei mari întreprinderi, actionam în conditii egale în cadrul acestei legi a cererii si a ofertei: pot spune orice adep­tii planificarii, dar asta e legea suprema a unei societati bine organizate, si de fiecare data cînd acest om (arata spre foto­grafia lui Peron cu dedicatie), de fiecare data cînd acest domn se pune în calea initiativei particulare este numai pentru a ne aduce prejudicii si, la urma urmei, pentru a aduce prejudicii întregii tari. De aceea, deviza mea, pe care prietenul meu Pe-rez Moretti o stie foarte bine, este: nici dictaturi, nici utopii sociale. Nu-ti mai vorbesc de celelalte probleme, pe care le-am putea numi de natura morala, pentru ca omul nu traieste nu­mai cu pîine. Ma refer'la nevoia societatii în care traim de a avea o ordine, o ierarhie morala, fara de care, crede-ma, totul s-ar prabusi. De exemplu, ti-ar placea ca cineva sa puna la îndoiala cinstea mamei dumitale? E doar o presupunere, pe care o dau drept exemplu. Chiar dumneata ai încruntat din sprîncene si acest gest, care te onoreaza, dovedeste cît de sfînt este pentru dumneata, ca si pentru mine, conceptul de mama. Ei bine, cum ar putea exista acest concept într-o societate în care s-ar practica amorul liber, în care nimeni n-ar fi respon­sabil pentru copiii nascuti în urma unei asemenea legaturi, în care casatoria a fost aruncata peste bord ca o simpla insti­tutie burgheza? Nu stiu daca întelegi ce vreau sa spun... dar ce se întîmpla cu dumneata?

Martin, foarte palid, pe punctul de a lesina, îsi trecu mîna peste fruntea acoperita de o sudoare rece.

- Nimic, nu-i nimic, - raspunse el.

- Pentru ca, asa cum îti spuneam, daca sînt minate bazele familiei, care este temelia societatii în care traim, daca se dis­truge conceptul sacrosanct al casatoriei, ce mai ramîne, te în­treb? Haosul! Ce idealuri, ce exemple mai poti pune în fata tineretului care se formeaza? Nu ne putem juca cu toate astea, tinere. Ba, mai mult, am sa-ti spun un lucru de care nu vor­besc decît foarte rar, dar pe care ma simt obligat sa ti-1 spun di. Ma refer la problema prostitutiei.

141

în clipa aceea suna interfonul si, pe cînd Molinari întreba prost dispus Ce? Ce? Martin îsi continua cercetarea cu lupa, clatinîndu-se din ce în ce mai dezorientat în ceata aceea res­pingatoare, si repeta Wanda, Wanda amintindu-si mereu de cuvintele acelea cinice ale Alejandrei despre necesitatea de a munci, si de fraza aceea în legatura cu papagalii sulemeniti, si de aici de dispretul fata de ea însasi; asa ca, îsi spunea el rezumîndu-si cautarile, se parea ca Wanda era unul dintre elementele enigmei si Molinari un altul si ce mai lipsea?; si îsi reamintea iarasi cele petrecute mai înainte, dar nu gasea nimic deosebit, în afara de întîlnirea aceea cu un individ pe nume Bordenave, pe care Alejandra nu-1 cunostea si care îi era si mai antipatic, într-atît încît devenise brusc prost dispu­sa, posaca si întunecata. în vremea asta vedea cum expresia severa adoptata de Molinari cît timp vorbise prin interfon se schimba, devenind asa cum voia sa fie fata de el, de Martin. Privindu-1, domnul Molinari parea ca vrea sa-si aduca amin­te unde ramasese si continua:

- A, da, prostitutia. Sa vezi ce paradox. Daca eu spun ca prostitutia e necesara, stiu foarte bine ca dumneata, în mo­mentul acesta, o sa simti o repulsie, nu-i asa? Desi sînt con­vins ca în momentul în care o sa studiezi problema în pro­funzime o sa fii de acord cu mine. Imagineaza-ti ce-ar fi lumea fara supapa asta de siguranta. Chiar acum, si fara sa mergem prea departe, aici, în tara.noastra, un concept de morala rau înteles, tin sa te avertizez ca sînt catolic, a determinat clerul argentinian sa interzica prostitutia. Bine, deci s-a interzis pros­titutia în anul...

Avu o clipa de îndoiala si se uita la domnul Perez Moretti, care îl asculta cu atentie.

- Cred ca în '35 - spuse domnul Perez Moretti.

- Ei bine, si ce-au realizat? Au realizat ca a aparut prosti­tutia clandestina. Era si de asteptat. Dar ceea ce e mai gra^v> e ca prostitutia clandestina e si mai periculoasa, pentru ca nu exista control sanitar. si mai e înca ceva: e scumpa, nu e la în-demîna unui muncitor sau a unui functionar. Pentru ca nu trebuie sa platesti numai femeia, mai trebuie sa platesti si ca­mera. Rezultatul: orasul Buenos Aires trece printr-un proces

142

de nesocotire a moralei, ale carui rezultate nu le putem pre­vedea.

îsi îndrepta capul privind într-o parte si-i spuse domnului Perez Moretti:

- Chiar la ultima reuniune de la Rotary am vorbit despre problema asta, care e una din racilele orasului nostru si chiar ale întregii tari.

si întorcîndu-se din nou spre Martin, continua:

■- E ca si cum într-un cazan ai fi ridicat presiunea cu supa­pele închise. Pentru ca asta e prostitutia organizata si legala: o supapa de siguranta. Ori exista femei de moravuri usoare controlate de stat, ori ajungem la asta. Ori exista o prostitutie bine organizata si controlata, ori, mai devreme sau mai tîrziu, societatea se vede ajunsa în fata primejdiei ca institutiile ei de baza sa se prabuseasca. înteleg ca e o dilema care nu iarta si sînt dintre aceia care cred ca în fata primejdiei nu trebuie sa adoptam politica strutului. si ma întreb daca o fata de fa­milie buna poate fi linistita si, mai ales, daca poate fi linistita familia ei. Las deoparte grosolaniile si murdariile pe care fata trebuie sa le auda pe strazi, din gura golanilor sau a barbati­lor care nu-si pot gasi o iesire naturala pentru instinctele lor. Las deoparte toate astea, oricît de neplacute ar fi. Dar ce-o sa-mi spuneti de pericolul celalalt, de pericolul ca în relatiile dintre copii, dintre logodnici, sau dintre tineri care pur si sim­plu se simpatizeaza, sa nu se ajunga prea departe? La naiba, un tînar are sîngele aprins, are si el instincte, la urma urmei. O sa ma ierti ca vorbesc atît de fara perdea, dar numai asa poate fi abordata aceasta problema. Pe deasupra, tînarul asta e întarîtat de lipsa unei prostitutii la îndemîna posibilitatilor lui economice; de cinematograful devenit prin voia Domnu­lui din ce în ce mai liber, de fotografiile pornografice, în fine, la ce ne putem astepta? Pe de alta parte, tineretul nu mai e înfrînat ^a pe vremuri de regulile unei familii cu principii so­lide. Pentru ca trebuie sa recunoastem ca sîntem catolici nu­mai de ochii lumii. Dar catolici cu adevarat, credeti-ma ca nu sînt nici cinci la suta, si înca probabil am zis prea mult. si cei­lalti? Fara aceasta morala, cu niste parinti preocupati mai mult de problemele lor personale decît de apararea a ceea ce ar trebui sa fie un adevarat sanctuar... dar ce-i cu dumneata?

143

Domnul Perez Moretti si domnul Molinari alergara spre locul unde sedea Martin.

- N-am nimic, domnule. N-am nimic, dar cred ca e mai bine sa ma retrag, spuse Martin revenindu-si.

Se ridica sa plece, dar parea ca se clatina. Era palid si inun­dat de sudoare rece.

- Stai, draga, o sa cer sa ti se aduca niste cafea, spuse dom­nul Molinari.

- Nu, domnule Molinari. Mi-am revenit, multumesc foar­te mult. Aerul de afara o sa-mi faca bine. Multumesc foarte mult. La revedere.

Abia iesi pe usa cabinetului, pîna la care îl dusera sustinîn-du-1 de brat domnii Perez Moretti si Molinari, abia ajunse într-un loc unde ei nu-1 mai puteau vedea, ca o si lua la fuga, apelînd la bruma de vlaga ce-i mai ramînea. Vazîndu-se în strada, cauta cu privirea o cafenea, dar nu vedea nici una si nu mai putea astepta. Se grabi arunci spre spatiul liber dintre doua masini, si voma.

III

Pe cînd o astepta la The Criterion, uitîndu-se la foto­grafii cu regina Isabel pe un perete si gravuri cu femei goale pe un altul, ca si cum Imperiul si Pornografia (îsi spunea el) ar fi putut coexista în mod onorabil, cum coexista familiile ono­rabile si bordelurile (si nu în ciuda lor, ci cum i-ar fi explicat în mod stralucit Molinari, tocmai din cauza lor), gîndurile îi reveneau la Alejandra, întrebîndu-se cum si împreuna cu cine descoperise barul acela victorian.

La bar, sub zîmbetul mic-burghez al reginei ("niciodata n-a mai existat o familie regala atît de insignifianta", i-a spus mai tîrziu Alejandra), administratori sau înalti functionari englezi îsi consumau ginul sau whisky-ul de rigoare, rîzînd de bancu­rile pe care si le spuneau. Perla Coroanei, îsi spuse el chiar în clipa cînd o vazu intrînd. Ceru un Gilbey si, dupa ce îl asculta pe Martin, comenta:

- Molinari e un om respectabil, un Stîlp al Natiunii. Cu alte cuvinte: un porc, un adevarat pui de catea.

144

Chema chelnerul, apoi zise:

- Apropo, m-ai întrebat de multe ori cine e Bruno. O sa ti-1 prezint îndata.

IV

Pe masura ce se apropiau de coltul pe care îl faceau Corrientes cu San Martin, se auzeau tot mai tare difuzoarele Aliantei: atentie cu oligarhia din Barrio Norte, evreii sa-si adu­ca aminte din tinerete, masonii sa înceteze cu hartuiala, marxis­tii sa termine cu provocarile lor. Intrara la La Helvetica. Era un local întunecos, cu un bar înalt de lemn si cu o veche boiserie. Oglinzi cu poleiala stearsa multiplicau tulbure misterul si melancolia acelui coltisor scapat ca prin minune.

La intrarea lor se scula în picioare un barbat foarte blond, cu ochi albastri ca seninul, purtînd niste ochelari cu lentile in­credibil de groase. Avea un aer senzual si meditativ si parea ca are vreo patruzeci si cinci de ani. îsi dadu seama ca-1 pri­veste binevoitor si, înrosindu-se, îsi spuse: I-a vorbit de mine.

Schimbara cîteva vorbe, dar Alejandra era cu gîndul aiu­rea pîna cînd se ridica si pleca. Martin se vazu atunci singur, fata în fata cu Bruno, îngrijorat ca si cum ar fi trebuit sa dea un examen si întristat de brusca si, ca întotdeauna, inexpli­cabila disparitie a Alejandrei. si dintr-o data îsi dadu seama ca Bruno îi pusese o întrebare al carei început nu-1 auzise. Tul­burat, era tocmai pe cale sa-1 roage s-o repete, cînd, din feri­cire, îsi facu aparitia un barbat cu parul roscat, pistruiat, cu nasul acvilin si cu ochii care te scrutau prin ochelari. Zîmbea des si nervos. Toata înfatisarea lui parea nelinistitoare si une­ori devenea atît de sarcastic îneît, daca ar fi ramas singur cu el, Martin ar fi sovait sa deschida gura, chiar daca ar fi luat lumea foc. si, pe deasupra, te mai privea si drept în ochi, în asa fel îneît cei timizi nu mai aveau nici o scapare. Pe cînd vorbea cu Bruno, apleeîndu-se spre el peste masuta, arunca priviri piezise în jur, ca unul care ar suferi acum sau ar fi su­ferit pe vremuri persecutiile politiei.

- Vad ca ai o slabiciune pentru hruba asta mi trista - co­menta Mendez, cu rîsul lui schimonosit, aratînd înspre por-

145

tretul lui Mitre de pe perete. Cine i-ar fi spus generalului si elvetianului astuia ca într-o buna zi, la cincizeci de metri de capela Natiunii au sa se adune prietenii lui! Nimanui nu i-a trecut prin cap sa faca psihanaliza acestui fenomen. Sînt atî-tea cafenele în Buenos Aires. Puse o carte pe masa.

- Tocmai am citit un articol despre Pereira - spuse Bruno zîmbind, uitîndu-se la carte.

Mendez facu una din cele mai reusite mutre diabolice pe care stia sa si le compuna. Parul lui roscat parea ca arunca scîntei ca penele alea de la masina de produs electricitate elec­trostatica la scoala. Ochii îi fulgerau, ironici.

- Aha! începe sa atace chiar de la titlu. închipuie-ti: Ame­rica Latina, o tara!

- Exact. Sustine ca era un grup de natiuni oprimate de Spania.

- Ha! Capul astuia e plin de probleme rusesti. Grup de natiuni! Tot timpul se gîndeste la chirghizi, la caucazieni, la bielorusi tara (se gîndea Martin), caminul, pestera cautata prin ceata, caminul, focul cald, refugiul dulce si luminos în întuneric, si cum Bruno îsi ridica privirea parca îndoindu-se de ceva, ochii acestia care o vazusera pe Alejandra pe cînd era o copila, ochii acestia melancolici si usor ironici pe cînd i se conturau în minte trasaturile Wandei alaturi de fraza "sa cîstigi bani, facînd o treaba pe care o dispretuiesti", nestiind, fara îndoiala în clipa aceea, ce în­teles monstruos vor avea într-o zi vorbele de atunci ale Alejandrei, dar pline de pe acum de un înteles destul de întunecat, pentru a-l îngrijora pentru toata sleahta de mercenari de aici, Bassan, Panama tot natiune e si ea, cu toate ca si copiii de tîta stiu ca a fost inventata de Fruit Co. pe cînd o vedea pe Wanda bînd sucuri, vorbind despre barbati, rîzînd cu o senzualitate frivola si pe acel Janos, sotul acela inexplicabil si Bruno îl asculta gînditor, învîrtind zatul cafelei si atunci Martin îi privea degetele lungi si nervoase si se întreba cum o fi fost dragostea acelui barbat pentru mama Alejandrei, înca nestiind ca dragostea lui se prelungise oare­cum si asupra fiicei, în asa fel încît si Alejandra la care se gîndea Martin fusese obiectul gîndurilor barbatului pe care îl avea acuM în fata lui, nevinovat, desi (cum o sagîndeasca si chiar o sa insinu­eze Bruno însusi) Alejandra din gîndurile lui nu era una si aceeasi

146

cu cea care-l chinuia acum pe Martin caci niciodata (sustinea el) nu sîntem aceeasi persoana în fata unor interlocutori, prieteni sau amanti diferiti; la fel cum aparatele de rezonanta din orele de fizica, cele care raspund prin vibratia unei corzi la fiecare sunet ce le sti­muleaza, pe cînd celelalte ramîn tacute si parca interiorizate, straine, pastrîndu-se pentru chemari care, poate, într-o zi, le vor cere raspun­sul, chemare care uneori nu ajunge niciodata la ele, si atunci corzile acelea tacute îsi sftrsesc zilele ca uitate de lume, ciudate si singu­ratice în vreme ce, aproape entuziasmat, atît de tare i se stîrnisefu­ria ironica, Mendez exclama: El, tocmai el sa vorbeasca despre internationalismul abstract! Bravo, Pereira, bravo! De la bale­tele lui Haciaturian la zamba lui Vargas. Acum a descoperit Argentina! Ani de zile a trait ca un rus, a papat bors în loc de supa, ceai în loc de mate, votca în loc de cana¹. Argentina era o insula exotica unde eram condamnati sa traim, dar ini­ma noastra era la Moscova, tovarase! si îl vedea din nou pe Janos, cu privirea lui echivoca si nelinistita (de ce oare?), cu polite­tea lui excesiva si onctuoasa, sarutîndu-i mîinile, spunîndu-i, "oui, ma chere" sau "comme tu vcux, ma chere" si de ce îi revenea oare în minte cu atîta insistenta omul acela respingator, care parca mereu cauta ceva, ca si cum ar fi fost permanent de garda, o garda cu su­fletul la gura, determinata, fara îndoiala, de atitudinea Wandei, dar chiar atunci vazu pe cineva care îl saluta pe Bruno si se aseza alaturi de cei care vorbeau cu voce joasa, pe cînd Mendez înregistra salutul cu o ironie taioasa si spuse: Sigur, sînt amestecati în vreun complot Nationalistii astia clericali, arhihispanofilii astia care acum au descoperit Statele Unite! Sigur, le-a intrat în sînge groaza de peronism si iar pierdu firul, gîndindu-se din nou la Janos ala, pîna cînd i se paru ca Bruno aduce vorba despre coruptie, la care Mendez replica: E o morala mic-burgheza, pe cînd Bruno nega blînd cu capul si îi raspundea: Nu asta voiam sa spun si Martin se necajea ca nu putea urmari discutia, spunîndu-si "sînt un egoist îngrozitor", pentru ca se întorcea iarasi la figura aceea unsuroasa si oribila si la atitudinea lui, la supravegherea perma­nenta, ceva determinat fara îndoiala de prezenta sau absenta Wandei, dar ce anume? si ea, acceptîndu-l cu un fel de amestec de condescen­denta si ironie, ca si cum amîndoi, ca si cum între ei, dar în momen-

In America de Sud, rachiu din trestie de zahar (n.t.).

147

tul acela Bruno spunea caci corupe orice atinge, pentru ca e un cinic care nu crede în nimic, nici în popor, nici macar în pero-nism, pentru ca e un las si un om de nimic în vreme ce Mendez scutura din cap cu ironie gîndindu-sefara îndoiala un mic-bur-ghez incurabil si Martin îsi spunea cît de confuz e totul, cît de greu e sa traiesti si sa întelegi, si ca si cum acel îndoielnic Janos ar fi fost un fel de simbol al confuziei din el, ca si cum baza omenirii ar fi fost ambiguitatea, cu curtenia lui lingusitoare si falsa fata de propria lui sotie, totusi (si observase asta cu atentie, ca tot ce avea vreo legatura cu Alejandra) cu privirea aceea rugatoare si nelinis­tita a omului care se teme sau asteapta ceva, în cazul de fata ceva de la Wanda, din gelozie, poate? la care Alejandra izbucnise în rîs spunîndu-i "ce copil esti înca!" adaugind cuvintele acelea pe care si le aminti mai pe urma, dupa tragedie, cu o limpezime înspaimîn-tatoare: "janos e un fel de monstru lipicios" si cum în momentul acela Bruno se scula ca sa dea un telefon, Martin ramase singur, fata în fata cu Mendez, care îl examina cu curiozitate pe cînd el bea apa din pura timiditate.

- Ministrantul asta suparat! - spuse în sila, aratînd cu ochii spre cealalta masa. Confunda sufragiul universal cu pros­tia maselor, cazarma cu demnitatea, imperialismul cu Luther.

si dadu drumul rîsului aceluia al lui.

- Dar acum sînt cu yancheii. Ceea ce înseamna frica de popor!

Din fericire se întoarse Bruno.

- E o caldura insuportabila - se plînse el. Propun sa iesim. Difuzoarele Aliantei promiteau incendii si spînzuratori.

- E o cafenea foarte închisa, dar mie-mi place. N-o sa mai dureze mult, gînditi-va cîte milioane trebuie sa coste terenul pe care e construita. E fatal, au s-o darîme si au sa constru­iasca în locul ei un zgîrie-nori care o sa aiba la parter unul din barurile alea interplanetare pline de culori tipatoare si de zgo­mote, pe care le-au inventat americanii.

Se descheie la guler.

- E un individ cunoscut. Cu atîtia oameni care îl urasc s-ar putea ridica o societate de ajutor reciproc aproape la tel de mare ca Centro Gallego. Cît priveste relatiile mele cu el- . . ei bine, trebuie ca ma considera un intelectual evaziv, un mic-burghez descompus...

148

si schita un zîmbet în timp ce-si spunea în sinea lui: barbat în continua contradictie, Hamlet.

Ajunsi la podul de pe strada Belgrano, Bruno se opri spri-jinindu-se de balustrada si spuse: "cel putin acuma mai poti sa respiri", pe cînd Martin se întreba daca Alejandra luase de la Bruno obiceiul acela de a hoinari prin port; apoi însa îsi spuse ca trebuie sa fi fost invers, pentru ca pe Bruno îl vedea molcom, leganîndu-se în ritmul gîndurilor lui.

Se uita la pielea lui fina, la mîinile delicate, si le compara cu mîinile aspre si lacome ale Alejandrei, la fata ei trasa si colturoasa, pe cînd Bruno îsi spunea: Numai impresionismul ar fi în stare sa picteze asemenea peisaje si, cum impresionis­mul si-a trait traiul, artistul care e sensibil la asa ceva si numai la asa ceva, se însala. si uitîndu-se la cerul înnorat, simtind atmosfera umeda si oarecum grea, vazînd reflexele vapoare­lor în apa linistita, se gîndi ca orasul Buenos Aires avea un cer si un aer foarte asemanatoare cu ale Venetiei si ca asta venea fara îndoiala de la umezeala si de la apa statuta, si se gîndea la toate astea în vreme ce, la un alt nivel, continua dis­cutia cu Mendez:

- Literatura, de exemplu. Sînt de un schematism brutal. Proust e un artist degenerat, pentru ca apartine unei clase de­cadente.

Rîse.

- Daca teoria asta ar fi adevarata, n-ar exista marxismul si nici însusi Mendez. Marxismul ar fi trebuit sa fie inventat de un muncitor, si mai ales de unul din industria grea.

O luara în lungul trotuarului si atunci Bruno le propuse sa se aseze pe parapet, cu ochii spre rîu.

Martin fu mirat de gestul acesta tineresc, gest care facea sa i se para ca nutrea o camaraderie afectuoasa fata de el; si timpul pe care i-1 acorda si familiaritatea lui afectuoasa pareau un gaj al dragostei Alejandrei pentru el, Martin. Pentru ca nu i le-ar fi acordat un om important daca el, un baiat necunos­cut, n-ar fi fost sprijinit de consideratia si, poate, de dragos­tea Alejandrei. De aceea conversatia aceea, plimbarea, faptul ca se asezasera jos împreuna, erau ca un fel de confirmare (chiar daca indirecta, si fragila) a dragostei ei, o dovada (chiar

149

daca tulbure si ambigua) ca ea nu era atît de departe de el cum i se parea lui.

si în timp ce Bruno tragea în piept briza razbatînd greu dinspre rîu, lui Martin i se perindau prin minte clipele petre­cute în acelasi loc alaturi de Alejandra. întins pe parapet, cu capul în poala ei, era (mai bine-zis fusese) cu adevarat fericit, în linistea serii auzea clipocitul apei la picioarele lui în vreme ce urmarea necontenitele schimbari ale norilor: capete de pro­feti, caravane într-un pustiu de zapada, corabii, golfuri înza­pezite. Totul era (fusese) senin si linistit în acele clipe. si cu o voluptate potolita, oarecum somnoros si nehotarît, ca atunci cînd abia te-ai trezit, îsi culca si mai comod capul în poala ei, pe cînd se gîndea cît de placut, cît de dulce era sa-i simta trupul sub ceafa, trupul acela care, dupa parerea lui Bruno, era mai mult decît carne, ceva mai complex, mai subtil, mai obscur decît un simplu trup plamadit din celule, din nervi si din tesuturi; pentru ca (sa ne gîndim la cazul lui Martin) era si amintire, si deci ceva ce se apara de moarte si decadere, ceva straveziu, delicat, dar avînd un ce etern si nemuritor: era Louis Armstrong cîntînd la trompeta în Mirador, cerul, norii din Buenos Aires, modestele statui din parcul Lezama în lumina asfintitului, un necunoscut cîntînd la ghitara, o noap­te în restaurantul Zur Post, o noapte ploioasa petrecuta într-o marchiza (rîzînd), strazile din cartierul sudic si acoperisurile vazute din barul de la etajul douazeci din Comega. Toate as­tea le simtea prin carnea ei, prin carnea ei frageda si înfrigu­rata care, desi sortita sa putrezeasca printre viermi si bulgari de pamînt umed (Bruno obisnuia sa spuna asa), îi permitea acum sa întrevada acest fel de eternitate; pentru ca, asa cum o sa-i spuna cîteodata Bruno, sîntem plamaditi în asa fel încît nu ne e dat sa întrezarim eternitatea decît prin carnea fragila si trecatoare. si el suspinase si ea îl întrebase "ce ai?". si el îi raspunse "nimic", asa cum raspundem cînd gîndim "cîte n-am". Martin spuse deodata, aproape fara voia lui:

- Am fost cu Alejandra aici, într-o seara. si cum nu se mai putea stapîni, adauga:

- Ce fericit eram în seara aceea!

Pe urma îi paru rau si se rusina ca scapase frazele acelea atît de intime si patetice. Dar Bruno nu rîse si nici macar nu

150

zîmbi (Martin îl privea aproape îngrozit), ci ramase gîndi-tor si serios, uitîndu-se spre rîu. într-un tîrziu, cînd Martin credea ca n-o sa mai scoata o vorba, spuse:

- Asa se întîmpla cu fericirea.

Ce voia sa spuna? Ramase atent, cu sufletul la gura, ca tot­deauna cînd era vorba de ceva în legatura cu Alejandra.

- Ai parte de ea pe apucate, cînd si cînd. în copilarie te gîndesti la o fericire mare, o fericire enorma si absoluta. si tot asteptînd-o, lasi sa treaca sau nu apreciezi cum trebuie bucu­riile marunte, singurele care exista. E ca si cum...

Tacu si apoi continua dupa o vreme:

- închipuie-ti un cersetor care ar dispretui pomenile ce i se dau pe un drum pentru ca cineva i-ar fi destainuit unde anume e ascunsa o mare comoara. O comoara inexistenta.

Se întoarse la gîndurile lui.

- Par niste fleacuri: o conversatie placuta cu un prieten. Sau poate pescarusii care se rotesc deasupra noastra. Cerul. Berea pe care am baut-o adineauri.

îsi schimba pozitia.

- Mi-a amortit un picior. E ca si cum cineva mi-ar fi injec­tat sifon.

Se dadu jos si continua:

- Uneori ma bate gîndul ca fericirile astea marunte exista tocmai pentru ca sînt marunte. Ca oamenii neînsemnati care trec pe lînga tine fara sa-i bagi în seama.

Tacu si apoi continua, aparent fara motiv:

- Da, Alejandra e o fiinta complicata. si atît de deosebita de mama ei! în realitate e o prostie sa te astepti ca toti copiii sa semene cu parintii. Poate ca au dreptate budistii, si atunci cum poti sti cine se va incarna în trupul copiilor tai?

si recitind parca în gluma, declama:

La moartea noastra, poate, sufletul migreaza:

într-o furnica,

într-un copac,

într-un tigru bengalez;

în vremea asta trupul nostru, printre viermi,

se trece în putreziciune

topindu-se-n pamîntul nefiintei

151

suind apoi spre frunze prin tulpini,

si floare se face, buruiana,

si se preface-n iarba pentru turme.

în zoologic sînge, anonim,

în schelet

în excremente.

Dar uneori destinu-i e mai crud

într-un plapînd copil se întrupeaza

într-un copil ce, într-o zi,

poeme va sa scrie, sau romane,

si în neîntelese nelinisti

va ispasi (fara sa stie)

pacatele-i stravechi de criminal

sau de razboinic

sau iarasi spaime îl vor chinui

va trece iar prin spaimele gazdei

vor retrai slutenia scortoasa

a nevastuicii

si forma tulbure de fetus, sopîrla sau ciclop

renumele de tîrfa, de ghicitoare si

singuratatile-i de mult uitate,

uitatele-i tradari si lasitati.

Martin îl asculta perplex: pe de o parte, se parea ca Bruno recita în gluma, pe de alta, simtea ca, într-un fel, poemul acela exprima ceea ce gîndea el despre existenta: nelamuririle, în­doielile lui. si cunoscîndu-i acum extrema modestie, îsi spu­se: E de el.

îsi lua ramas bun. Trebuia sa-1 întîlneasca pe D'Arcângelo.

Bruno îl urmari cu privirea, afectuos, spunîndu-si cît va tre­bui sa mai sufere! Apoi, întinzîndu-se pe parapet, cu mîinile sub ceafa, se lasa în voia gîndurilor.

Pescarusii se roteau în vazduh.

Totul era atît de fragil, atît de trecator. Trebuia sa scrie fie si numai pentru asta, pentru a eterniza ceva trecator. Poate o iubire. Alejandra, îi veni în minte. si Georgina. Dar ce anume din toate astea? Cum? Cît de arzator era totul, ce disperare sfarîmicioasa.

152

si nu era vorba numai de asta, nu trebuia numai sa eterni­zezi ceva, trebuia sa cauti, sa scormonesti sufletul omenesc, sa cercetezi cutele cele mai ascunse ale conditiei umane.

Nimic si totul, spuse el aproape cu voce tare, dupa obiceiul lui de a vorbi pe neasteptate cu voce tare, întinzîndu-se si mai comod pe parapet. Privea cerul pe care se învalmaseau norii, ascultînd cum izbea ritmic în mal rîul lateral, care nu curge în nici o directie (ca celelalte rîuri din lume), rîul care se întin­de nemiscat parca pe aproape o suta de kilometri în latime, ca un lac linistit, iar cînd batea dinspre sud, sud-est vîntul adu­cator de furtuna, ca o mare învolburata. Dar în clipa aceea, în ziua aceea calda de vara, în înserarea umeda si linistita, cu ceata transparenta din Buenos Aires înfasurînd silueta zgî-rie-norilor de lînga norii mari, de furtuna, dinspre vest, abia mîngîiat de o briza fara vlaga/pielea i se încretea usor, ca la amintirea calma a marilor furtuni trecute, furtunile acelea mari pe care le viseaza marile cînd dormiteaza, furtuni abia ghicite, fara forma, visuri de furtuna, care izbutesc doar sa încreteas­ca fata apei, cum se scutura si mîrîie aproape imperceptibil dulaii adormiti si visînd vînatori sau încaierari.

Nimic si totul.

Se întoarse spre oras si contempla silueta zgîrie-norilor.

sase milioane de oameni, îsi spuse el.

Dintr-o data, totul i se paru imposibil. si inutil.

Niciodata, îsi spuse. Niciodata.

Adevarul, îsi spunea zîmbind ironic. Adevarul. Bine, sa zi­cem: UN adevar, dar adevarul nu era unul singur? Nu se ajun­gea la "adevarul" adînc în fiecare inima? La urma urmei nu toate inimile sînt la fel?

O singura inima, îsi spuse el.

Un baiat saruta o fata. Trecu un vînzator de înghetata La-ponia pe bicicleta: îl striga. si pe cînd mînca înghetata asezat pe parapet, privea din nou monstrul, milioane de barbati, de femei, de copii, de muncitori, de functionari, de rentieri. Cum sa vorbesti despre toti? Cum sa reprezinti realitatea aceea mul­tipla într-o suta de pagini, într-o mie, într-un milion de pagini. Par - se gîndea - opera de arta e o încercare uneori fara ⁿoima de a cuprinde realitatea infinita în limitele unui tablou

153

sau ale unei carti. E o alegere. Dar alegerea asta e extraordi­nar de grea si în general catastrofala.

sase milioane de argentinieni, de spanioli, de italieni, basci, nemti, unguri, rusi, polonezi, sîrbi, cehi, sirieni, libanezi, li­tuanieni, ucrainieni.

Oh, Babilonie.

Orasul spaniol cel mai mare din lume. Orasul italian cel mai mare din lume. Etcetera. Mai multe pizzerii decît la Roma si Neapole la un loc. "Nationalul". Doamne, Dumnezeule! Ce era nationalul?

Oh, Babilonie.

Contempla cu o privire de mica zeitate neputincioasa con­glomeratul învalmasit si gigantic, tandru si brutal, urît si iu­bit, ce se profila ca un Leviatan înfricosator peste norii din­spre vest.

Nimic si totul.

Dar - se gîndi el - e sigur ca un singur adevar e de ajuns. Sau poate doua, trei sau patru. Scrutîndu-le inimile.

Peoni sau bogatasi, peoni sau bancheri, frumosi sau sluti.

Soarele asfintea si norii îsi schimbau necontenit culoarea. Imensi, zdrentuiti, cenusiu-violacei ieseau în evidenta pe un fond de nori mai îndepartati: cenusii, liliachii, negri. Pacat de roz, îsi spuse el ca si cum s-ar fi aflat la o expozitie de pic­tura. Curînd însa rozul se raspîndi tot mai mult, acoperind totul. Pîna cînd începu sa se stinga, se facu vînat, violaceu, se topi în cenusiu si apoi în negrul vestitor de moarte, care e pururi solemn si sfîrseste întotdeauna prin a conferi dem­nitate.

si soarele disparu.

si se mai sfîrsi o zi în Buenos Aires: ceva ce nu se va mai întoarce niciodata, ceva ce-1 apropia în mod inexorabil de pro­pria sa moarte. si atît de repede, atît de repede! înainte, anii treceau mai încet si totul i se parea posibil, si timpul se aster-nea în fata lui ca un drum deschis spre orizont. Acum însa anii treceau din ce în ce mai repede spre asfintit si se surprin­dea mereu spunînd: "ultima data l-am vazut acum douazeci de ani", sau alte lucruri atît de banale, dar atît de tragice. si se gîndea apoi, ca în fata unei prapastii, cît de putin, cît de

154

îngrozitor de putin mai ramînea din drumul acela spre nefi­inta. si, atunci, la ce bun?

Iar cînd ajungea aici, cînd i se parea ca nimic nu mai are sens, dadea peste vreun cîine fara stapîn, înfometat si dornic de mîngîieri, cu micul lui destin (tot atît de mic ca si el si ca mica lui inima care va rezista viteaza pîna la sfîrsit, aparînd viata aceea mititica si umila ca dintr-o fortareata în miniatu­ra) si atunci, culegîndu-1 de pe strazi, ducîndu-1 la un culcus improvizat unde cel putin sa nu-i fie frig, dîndu-i ceva sa ma-nînce, devenind sensul existentei vietatii aceleia mici, ceva mai enigmatic dar mai puternic decît filozofia îl facea sa con­fere din nou un sens propriei lui existente. Ca doi dezmoste­niti ai soartei, care în mijlocul singuratatii se culca unul lînga altul pentru a se încalzi.

V

"Poate la moartea noastra sufletul migreaza", îsi re­peta Martin pe drum. De unde venea sufletul Alejandrei? Pa­rea fara vîrsta, ivit din strafundurile timpului. "Conditia ei tulbure de fetus, renumele de tîrfa sau ghicitoare, singurata­tile ei de mult uitate."

Batrînul statea în fata usii, pe scaunelul lui de paie. Ţinea în mîna bastonul de lemn noduros, iar palaria lui cu boruri largi, uzata, de un verde spalacit contrasta cu bluza flausata ce-i îmbraca triunchiul.

- Noroc, tataie - îl saluta Tito.

Intrara printre copii, pisici, cîini si gaini. Tito mai scoase doua scaunele din casa.

- Ia-le - îi spuse lui Martin - du-i-le, ca îndata aduc si mate.

Martin lua scaunele, le duse lînga batrîn, se aseza timid si astepta.

- Eh, da... - murmura batrînul - asa se întîmpla... Despre ce-o fi vorbind? se întreba Martin.

- Da, da... - repeta batrînul, clatinînd din cap, parca i-ar fi dat dreptate unui interlocutor invizibil.

Apoi spuse deodata:

155

- Eram un tine ca ala de colo, cu mingea în mîna si tatal meu cînta:

Cînd se suna alarma la trompeta Cu Garibaldi purcedeam la drum.

Rîse, dadu din cap de mai multe ori si repeta iarasi "da, da..."

Mingea tîsni spre ei si aproape ca-1 lovi pe batrîn. Don Fran­cisco ameninta distrat cu toiagul noduros, pe cînd pustii ve­neau în fuga, luau mingea si se retrageau strîmbîndu-se la el.

Dupa o vreme adauga:

- Mergeam sus, pe munte, cu baiatul lui Caf aredda si sta­team sa ne uitam la mare. Mîncam castane prajite... Frumoa­sa mare albastra!

Tito aduse ceaiul si un ibric.

- Sigur ca-ti vorbeste despre meleagurile natale. Ei, mo­sule, nu mai plictisi baiatul cu toate prostiile astea! - îl do­jeni el pe batrîn, facîndu-i lui Martin cu ochiul si zîmbind sme­chereste.

Batrînul clatina din cap a împotrivire, cu privirea plina de acele îndepartate si de mult pierdute meleaguri.

Tito zîmbea cu o ironie binevoitoare, în timp ce oparea cea­iul. Apoi, ca si cum taica-su n-ar fi fost acolo (desigur ca nici nu auzea), îi explica lui Martin:

- stii, îsi petrece vremea gîndindu-se la satul natal.

Se întoarse spre batrîn, îl scutura de brat ca si cum ar fi vrut sa-1 trezeasca, si-1 întreba:

- Hei, mosule! înainte de a muri, ti-ar placea sa-ti mai vezi o data locurile de bastina?

Batrînul aproba din cap de mai multe ori, privind mereu în departare.

- Daca ai avea ceva bani, te-ai duce în Italia? Batrînul dadu iarasi din cap.

- Daca te-ai putea duce acolo fie numai si pentru un mi­nut, mosule, numai pentru un minut, chiar daca pe urma ar trebui sa mori, ti-ar placea sa te duci, mosule?

Batrînul clatina din cap a descurajare, voind parca sa spu­na "de ce sa ne închipuim atîtea lucruri minunate?"

156

Ca si cum ar fi izbutit sa faca o demonstratie, Tito se uita la Martin si comenta:

- Nu-ti spuneam eu, pustiule?

si ramase gînditor, pe cînd îi întindea lui Martin ceaiul de mate. Dupa un timp, adauga:

- Gîndeste-te ca sînt unii putrezi de bani. Nu mai departe decît uite, babacul a venit în America împreuna cu un prie­ten care se numea Palmieri. Cu o mîna dadea si cu alta lua, cum se zice. Ai auzit de doctorul Palmieri?

- Chirurgul?

- Da, chirurgul. De era si deputat radical. Bun, e baiatul prietenului aluia care a venit cu babacul. Cum îti spuneam, cînd au venit la Bueno Saire trageau mîta de coada amîndoi. Au muncit de toate: au fost argati de curte, au pietruit strazi, mai stiu eu ce. Babacul, uite-mi-1 aici. Celalalt a strîns lovele s-ajunga om mare. si, nevazut, necunoscut. O data, cînd mai traia înca maica-mea, raposata, si cînd l-au bagat pe Tino la racoare fiindca era anarhist, batrîna atîta 1-a necajit, încît ba­bacul s-a dus sa-1 vada pe deputat. Ma crezi ca 1-a facut sa astepte trei ore în anticamera dupa care i-a transmis sa vina în alta zi? Cînd a venit acasa i-am zis: "babacule, daca mai vorbesti de lepadatura asta, eu nu mai sînt copilul tau".

Era indignat. îsi aranja cravata în dungi, apoi spuse:

- Asa-i America, ma, tîca. Baga la cap ce-ti zic eu: trebuie sa fii aspru ca mine. Sa nu te uiti nici în stînga nici în dreapta. si daca e sa fii dragut cu batrîna, fii dragut cu ea. Daca nu, la revedere.

Facu un semn de amenintare ca pentru copii si dupa aceea mormai cu ciuda:

- Deputat! Toti policienii-s la fel, crede-ma, tîca. Toti sînt croiti cu aceeasi foarfeca: radicalii, urecheatii, socialistii. Avea dreptate Tino cînd zicea ca omenirea trebuie sa fie anarhista. Iti spun sincer: eu n-as vota niciodata daca n-as fi nevoit sa ^votez pentru conservatori.

Martin îl privi surprins.

- Ţi se pare ciudat? si totusi e adevarul adevarat. Ce sa-i facem.

¹- Dar, de ce?

157

- Eh, tîca, orice lucru are o cauza, cum zicea raposatul Za-netta. întotdeauna e cîte un mister.

Sorbi din ceaiul de mate.

Un rastimp ramase tacut, aproape melancolic.

- Babacul îl ducea cu trasura pe don Olegario Souto, care era comandant sef conservator în Barracas, partea de Nord, si una din fetele lui don Olegario se numea Marîa Elena. Era blonda si era de vis.

Zîmbi în tacere, stînjenit.

- Dar închipuie-ti, tîca... erau oameni bogati... iar eu, în plus... si cu moaca asta...

- si cînd a fost asta? - întreba Martin, plin de admiratie.

- Pai, ce-ti spun eu acuma era în o mie noua sute cinspe, un an înainte de venirea lui Peludo.

- si cu ea ce s-a întîmplat dupa aceea?

- Cu ea? Pai... ce sa se-ntîmple... s-a maritat... într-o zi s-a maritat... Mi-aduc aminte ca azi. în 23 mai 1924.

Ramase gînditor.

- si de-asta votezi întotdeauna pentru conservatori?

- De-asta, tîca. Dupa cum vezi toate lucrurile au cîte o ex­plicatie. De peste treizeci de ani votez pentru nemernicii astia. Ce pot sa fac?

Martin îl privea cu admiratie.

- Da, da... murmura batrînul. De Craciun îi lasau sa co­boare.

Tito îi facu lui Martin cu ochiul:

- Pe cine, mosule?

- Pe hoti.

- Vezi? Spune întruna acelasi lucru. De ce-i lasau sa co­boare, mosule?

- Ca sa mearga la Sfînta Slujba. Doua ceasuri. Dadu din cap, privind în departare.

- Da, da... Noaptea de Craciun. Ostenii cîntau din fluiere.

- si ce cîntau ostenii, mosule? ■- Cîntau:

Noaptea Craciunului E sarbatoare mare, în ieslea Bethleemiilui A Domnului nascare.

158

- si era zapada multa, mosule?

- Da, era...

si tacu, gîndindu-se la tinuturile acelea fabuloase. Iar Tito îi zîmbi lui Martin cu un amestec de ironie, amaraciune, scep­ticism si pudoare.

- Nu ti-am spus eu? Mereu aceeasi poveste.

VI

In noaptea aceea, în timp ce Martin hoinarea pe ma­lul rîului, începu sa ploua dupa îndelungi, sovaielnice si con­tradictorii încercari. Printre fulgerele ce nu mai conteneau începura sa cada cîtiva stropi, arar, voind parca sa împarta locuitorii Buenos Aires-ului - spunea Bruno - în doua tabe­re cum se întîmpla întotdeauna în zilele zapusitoare de vara: unii care, cu o figura sceptica si trista, devenita aproape ste­reotipa din pricina povestii care se întîmpla de cincizeci de ani, afirma ca nu va fi nimic, ca norii uriasi se vor risipi în cele V din urma si ca a doua zi va fi o caldura mai mare si mult mai multa umezeala; iar altii, care, încrezatori si naivi, cei carora le este de ajuns o iarna pentru a uita apasarea acestor zile cum­plite, sustin ca "norii astia se scutura chiar la noapte" sau, în cel mai rau caz, "cel mai tîrziu mîine". Tabere la fel de ire­ductibile si la fel de aprioriste ca si cele care sustin ca "tara asta s-a dus" si cele care spun "o s-o scoatem noi la capat fiind­ca dispunem de mari rezerve". Pe scurt: furtunile din Buenos Aires îi împart pe locuitorii acestuia, precum furtunile de vara m orice alt oras al lumii în ziua de azi: în pesimisti si opti­misti, împartire care (cum îi explica Bruno lui Martin) exista Q priori, fie ca sînt, fie ca nu sînt furtuni de vara, fie ca sînt, fie ca nu sînt calamitati pamîntesti sau politice; însa ea iese la iveala în aceste conditii, precum imaginea latenta pe o pla­ca, la developare. si (cum îi mai spunea), cu toate ca faptul acesta e valabil pentru orice regiune a lumii în care exista fiin­te omenesti, nu încape îndoiala ca în Argentina, si mai cu sea­ma în Buenos Aires, procentul de pesimisti este cu mult mai ^mare, din acelasi motiv pentru care tangoul e mai trist decît tarantela sau decît polca sau decît oricare alt dans din indi-

159

ferent ce parte a lumii. Adevarul e ca în acea noapte a plouat zdravan si cu înversunare, facînd tabara pesimistilor sa bata în retragere: retragere momentana, bineînteles, fiindca nici­odata tabara aceasta nu se retrage cu totul, nu accepta nici­odata o înfrîngere definitiva, întrucît poate oricînd sa spuna (si spune) "mai vedem daca într-adevar se racoreste". Dar vîntul dinspre sud se întetea o data cu ploaia, aducînd cu sine frigul acela taios si uscat ce vine din Patagonia, si în fata ca­ruia pesimistii întotdeauna de neînfrînt, datorita naturii însesi a pesimismului, prevestesc semne funebre de gripe si raceli, de nu cumva chiar de pneumonii "fiindca în orasul asta bles­temat nu poti sa stii, cînd mergi în centru de dimineata, daca trebuie sa-ti iei pardesiu (chiar daca-i cald) sau un costum usor (chiar daca-i frig)". în asa fel încît, spun ei, amarîtii care locuiesc la periferii, fiind nevoiti sa faca o ora cu trenul si cu metroul pîna la birou, sînt permanent amenintati de primej­diile unui frig ce se lasa dintr-o data sau de neplacerile unei calduri umede si insuportabile. Idee pe care Bruno o rezuma, spunînd ca în Buenos Aires nu exista clima, ci doua vînturi: de la nord si de la sud.

Din cafeneaua Almirante Brown si Pedro de Mendoza, Mar­tin contempla ploaia spalînd coverta vaselor, luminate partial de fulgere.

si cînd putu în sfîrsit sa iasa, dupa miezul noptii, trebui sa o tina tot într-o fuga pîna la locuinta lui, ca sa nu înghete.

VII

Trecura multe zile fara ca Alejandra sa dea vreun semn de viata, pîna cînd se hotarî el sa-i telefoneze. Obtinu sa stea cîteva minute împreuna la barul Esmeralda y Charcas, minute care-1 facura sa se simta si mai rau ca înainte: ea se margini sa-i povesteasca (dar cu ce scop?) tot soiul de orori despre femeile alea de la boutique.

Trecura din nou zile si zile, si iarasi Martin cuteza sa-i dea telefon: Wanda îi raspunse ca Alejandra nu era acolo, dar ca o sa-i transmita mesajul lui. Nu avu însa nici o veste de la ea.

160

De mai multe ori fu pe punctul de a se da batut si de a mer-ee la boutiquc. Dar se stapînea la timp, stiind ca asta i-ar fi com­plicat si mai mult viata si (credea) ar fi facut-o sa se îndeparte­ze si mai mult de el. Tot asa cum, pe luntrea lui, naufragiatul mort de sete stie ca trebuie sa reziste tentatiei de a bea apa sarata, constient ca faptul acesta n-ar face decît sa-j provoace o sete si mai îngrozitoare. Nu, n-o s-o mai cheme la telefon. Probabil ca deja îi restrînsese prea mult libertatea, îi compli­case prea mult existenta, pentru ca se lansase, se napustise asupra Alejandrei, împins de singuratate. Poate ca daca o lasa sa fie absolut libera s-ar fi întors vremurile de odinioara.

Dar o convingere mai profunda, cu toate ca nemarturisita, îl facea sa creada ca timpul oamenilor nu se întoarce niciodata înapoi, ca nimic nu mai poate fi ca înainte si ca daca sentimen­tele se racesc sau se transforma, nu exista nici o minune care sa le poata face sa fie cum au mai fost: ca un steag ce se mur­dareste si se zdrentuieste (asta o auzise de la Bruno). Speran­ta nu se dadea însa batuta, pentru ca, asa cum zicea tot Bruno, speranta nu înceteaza lupta nici arunci cînd e pierduta dina­inte, pentru ca speranta nu apare decît în toiul nenorocului si tocmai din pricina lui. si-apoi, i-ar mai fi putut darui cine­va ceea ce îi daruise el? Duiosia lui, întelegerea, dragostea lui nemasurata?

Dar pe urma cuvintele "si-apoi" îl întristau si mai mult, întrucît îl faceau sa se gîndeasca la un viitor în care ea nu va mai fi alaturi de el, un viitor în care un altul, un Altul! îi va spune cuvinte asemanatoare celor spuse de el si pe care ea le ascultase cu ochii stralucind, în momente despre care el crezuse ca-i vor apartine lui pentru totdeauna, ca vor ramîne neschimbate pentru totdeauna în perfectiunea lor absoluta si emotionanta, ca frumusetea unei statui. si ea si acel Altul, al carui chip nu si-1 putea imagina vor strabate împreuna ace­leasi locuri si aceleasi strazi pe care ea le strabatuse înainte cu Martin; asta cînd el nu va mai exista pentru Alejandra, sau ^va fi doar o amintire pe cale de a se stinge, amintirea unei tris­teti si a unei duiosii, sau poate a plictiselii si a comicului. Apoi se chinuia închipuindu-si-o în clipele de intimitate, rostind cuvinte tainice inerente unor astfel de situatii, cînd lumea în­treaga si, deci, si el, sau mai ales el, Martin, sînt exclusi fara

161

nadejde din camera în care gem trupurile goale, înlantuite; atunci Martin alerga la un telefon, spunîndu-si ca, la urma urmei, era de ajuns sa formeze sase cifre si sa-i auda glasul. Dar întrerupea înainte de a auzi apelul, caci avea acum sufi­cienta experienta pentru a întelege ca poti fi alaturi de o fiinta, ca poti s-o auzi si s-o atingi, si, totusi, sa fii despartit de ea prin zidul nevazut dar de netrecut care îi împiedica întotdea­una pe cei morti sa comunice cu cei vii.

Trecura, asadar, zile lungi.

Pîna cînd hotarî sa se duca la boutique, desi stia ca prin asta nu va reusi decît sa atîte fiara ce salasluia în Alejandra, fiara aceea care ura orice imixtiune. si tot spunîndu-si "nu, n-o sa ma duc", se îndrepta tocmai spre strada Cerrito; si chiar în clipa cînd ajungea la usa, îsi repeta cu o energie încapatînata dar ineficace "e absolut necesar sa nu o vad".

Tocmai iesea o femeie încarcata de bijuterii si sulemenita foc, cu ochi bulbucati si rautaciosi. Niciodata n-o simtea pe Alejandra mai îndepartata decît atunci cînd o vedea între ase­menea femei: printre doamne din înalta societate sau printre amantele unor directori, doctori importanti, impresari. "si ce pot vorbi între ele! - îi spunea Alejandra. Leaga niste con­versatii de nu le poti auzi decît în casele de moda sau în sa­loanele de coafura. Printre boieli, sub aparate martiene, cu pa­rul lor de toate culorile din care siroieste murdaria, din gurile cascate ca niste gropi pentru laturi, gauri scîrboase cascate pe fete naclaite de crema, ies întotdeauna aceleasi vorbe si bîr-feli, dînd sfaturi, aratîndu-si boarfele si resentimentele, însi-rînd ce anume trebuie si ce anume NU trebuie sa faci cu un tip. si totul amestecat cu boli, bani, bijuterii, boarfe, fibroa-me, cocteiluri, mîncaruri, avorturi, administrari, ascensiuni, actiuni, potenta sau impotenta amantilor, divorturi, tradari, secretare si coame." Martin o asculta uimit si atunci ea izbuc­nea într-un rîs tot atît de negru ca scena pe care tocmai o de­scrisese. "Da - întreba Martin bîlbîindu-se - dar cum poti înghiti toate astea? Cum poti lucra într-un asemenea loc?", întrebari naive la care ea raspundea prin una din mutrele ei ironice, "pentru ca, în fond, fii atent, în fond toate sîntem fe­mei, toate avem carne si uter, si asta nu trebuie uitat privind caricaturile astea, asa cum în tablourile din evul mediu fe-

162

 frumoase priveau un craniu; si pentru ca, într-un fel, vezi ce ciudata e lumea, avortoanele astea sînt, la urma ur­mei, destul de cinstite si de consecvente, pentru ca gunoiul e prea în vazul lumii ca sa poata pacali pe cineva". Nu, Mar­tin nu putea pricepe si era sigur ca Alejandra gîndea mai mult decît spunea.

Deschise usa si intra în boutique. Alejandra îl privi surprin­sa, dar în loc sa faca vreun gest de salut, îsi vazu mai departe de lucru si-i spuse sa ia loc.

în clipa aceea intra în atelier un barbat foarte ciudat.

- Mesdames... - saluta el înclinîndu-se într-un mod deli­berat grotesc.

îi saruta mîna Wandei, apoi Alejandrei, si adauga:

- Cum spune Popeasca în L'Habit vert: je me prostitue a vos pieds. Numaidecît se îndrepta spre Martin si-1 examina ca pe o mobila rara pe care poate ar fi vrut sa o cumpere. Rîzînd, Alejandra îl prezenta de la distanta.

- Ma privesti uimit si ai toate motivele sa faci asa, tinere prieten - spuse el cu naturalete. Am sa-ti explic. Sînt o adu­natura de elemente pe care nu'te-ai astepta sa le întîlnesti. De exemplu, cînd ma vezi tacînd si nu ma cunosti, crezi ca am vocea lui saliapin si apoi îti dai seama ca emit niste ti­pete. Cînd stau jos, lumea crede ca sînt pitic, fiindca am trun­chiul foarte scurt, si cînd colo, eu sînt urias. Vazut din fata, par slab. Dar privit din profil se vede ca sînt cît se poate de corpolent.

Vorbind, îsi demonstra practic fiecare afirmatie si Martin verifica cu stupoare ca toate erau exacte.

- Apartin tipului Gillete, dupa faimoasa clasificare a Pro­fesorului Mongo. Am fata ascutita, nasul mare si el ascutit, si, mai ales, pîntecele mare, dar si el tot ascutit, ca idolii din Insula Pastelui. Parca as fi fost crescut între doua scînduri, îti dai seama?

Martin vazu ca amîndoua femeile rîdeau, si asa urmau sa faca tot timpul sederii lui Quique acolo, ca muzica de fond a unui film; uneori imperceptibil ca sa nu-i deranjeze reflectiile si alteori, în momentele culminante, rîdeau convulsiv fara ca acesta sa se supere. Martin se uita cu durere la Alejandra. Cît de mult ura chipul ei din clipa aceea, chipul-boutique, chipul

163

ce parea ca si-1 compune pentru a se misca în lumea aceea frivola; un chip parînd sa mai staruie si în clipele cînd se în-tîlnea cu el, estompîndu-se încet, si pe masura ce trasaturile ce le ura se estompau, rasarea unul dintre chipurile care îi apar­tineau lui si pe care le astepta, asa cum astepti Ia gara un chip iubit si dorit în mijlocul unei multimi respingatoare. Pentru ca, dupa cum spunea Bruno, "persoana" înseamna masca, si fiecare avea mai multe masti: a tatalui, a profesorului, a amantului. Dar care era cea adevarata? si exista, oare, vreuna care sa fie cea adevarata? Uneori se gîndea ca Alejandra asta, pe care o vedea acum rîzînd de glumele lui Quique, nu era, nu putea fi una si aceeasi persoana cu cea pe care o cunostea el si, mai ales, nu putea fi cea mai profunda, Alejandra cea frumoasa si teribila pe care o iubea el. Dar alteori (si pe masura ce treceau saptamînile, credea tot mai mult ca asa era) încli­na sa creada, ca si Bruno, ca toate erau adevarate si ca acest chip-boutique era si el autentic si, într-un fel, exprima o anu­mita realitate a sufletului Alejandrei; realitate care, asemenea cine stie cîtor altora! îi era straina, nu-i apartinea, mai pastrînd înca urme pe cale de a se estompa din înfatisarile ei de mai înainte, ca si cum nu ar fi avut timp (sau poate chef?) sa se metamorfozeze, într-un oarecare rictus al gurii, într-un anu­mit fel de a-si misca mîinile, într-o anumita stralucire a ochi­lor, Martin descoperea ramasite dintr-o existenta ciudata: ase­menea cuiva care a stat într-o groapa de gunoi si mai pastreaza ceva din duhoarea de acolo. Se gîndea la toate astea în vreme ce Wanda, care nu mai contenea sa suga bomboane, spunea:

- Ia zi ce-a mai fost aseara.

La care, lasînd pe masa o carte adusa cu el, Quique raspun­se cu o precizie delicata si calma:

- Rahat, ma chere.

Rîsera amîndoua cu pofta, si cînd Wanda putu iarasi sa vor­beasca, îl întreba:

- Cît îti iese ca ziarist?

- Cinci mii sapte sute douazeci si trei de pesos si cincizeci si sapte de centavos, basca darul de la sfîrsitul anului si ciu-bucurile pe care mi le da seful cînd îi cumpar tigari sau îi lus­truiesc pantofii.

164

- Asculta, Quique: mai bine lasa ziarul si vino la noi, ca-ti dam cu o mie de pesos mai mult. Numai sa ne faci sa rîdem.

__Sorry. Ma opreste etica profesionala. închipuie-ti ca daca

plec eu, cronicile de teatru le-ar face Roberto J. Martorell. O catastrofa nationala, fetito.

- Bine, e în regula, Quique. Zi-i cum a fost aseara - insista Wanda.

- Ţi-am spus deja: rahat pe toata linia. si înca unul ordinar.

- Bine, ma, moaca. Dar da si tu, acolo, ceva amanunte. Mai ales despre Cristina.

- Ah, lafemme! Wanda! Esti leita femeia lui Weininger. Bomboane, curvasarai, bîrfeli. Te ador.

- Weininger? - întreba Wanda. Da asta cine-o mai fi?

- Clar, foarte clar - îi spuse Quique. Te ador.

- Bine, hai, zi-i despre Cristina.

- Saracuta. îsi frîngea mîinile ca Francesca Bertini într-unui din filmele proiectate de baieti la cine-cluburi. Dar ala care facea pe scriitorul era chiar un functionar de la ministerul co­mertului.

- Cum, îl cunosti?

- Nu, dar sînt sigur ca e asa. Un functionar foarte obosit, bietul de el. Se vede ca era preocupat de vreo problema de la slujba, scoaterea la pensie, sau asa ceva. Un pitic grasuliu care tocmai renunta la expediente pourjouer l'ecrivain. Nu va pot spune ce mila mi-era de el: ramolitul.

In clipa asta intra o femeie. Martin, care se simtea ca într-un vis grotesc, auzi ca-i era prezentata. Cînd îsi dadu seama ca era tocmai Cristina, fata de care vorbise Quique, si cînd vazu cum o primea, se îmbujora. Quique se înclina în fata ei si-i spuse:

- Frumoaso.

si, pipaindu-i materialul rochiei, adauga:

- Esti divina! si liliachiul ti se asorteaza grozav cu piep­tanatura.

Cristina zîmbea cu sfiala si teama: nu stia daca trebuia sa-1 ^Ja m serios sau nu. Nu avea curaj sa-1 întrebe ce parere avea despre piesa, dar Quique se grabi sa-i spuna:

Formidabil, Cristina! si cu ce eforturi, saracii de voi! Cu ^zgomotele alea care veneau de alaturi... Ce era alaturi?

165

- Un salon de dans - raspunse Cristina cu prudenta.

- Ah, sigur ca da... Ce oroare! Sa puna cîte un mambo tocmai în momentele cele mai dificile. si, colac peste pupaza, se pare ca aveau si o tuba. Asta-i culmea!

Martin o vazu pe Alejandra iesind aproape în fuga, trecînd în camera cealalta. Wanda îsi vazu mai departe de lucru, cu spatele la Quique si spre Cristina, dar tot trupul i se agita în tacere. Quique continua, impasibil:

- Ar trebui sa fie interzise tubele, nu gasesti, Cristina?! Exista, oare, un instrument mai grosolan ca asta? si bietii de voi trebuia sa zbierati ca niste salbatici sa va faceti auziti. Gro­zav de greu, nu? Mai ales pentru cel care-1 juca pe scriitorul ala vestit. Cum îl cheama? Tonazzi?

- Tonelli.

- Asa, Tonelli. Bietul de el! Avea atît de putin physique du role, nu-i asa? si, culmea, sa mai trebuiasca si sa lupte toata vremea cu tuba! Ce efort! Wanda: publicul nu-si da seama ce înseamna asta. si apoi, Cristina, cred ca au facut foarte bine ca l-au ales pe el pentru rol, unul care nu pare scriitor, ci mai degraba, un functionar pe cale de a se pensiona. De exem­plu, data trecuta la Telon, au pus în scena streangul de O'Neill, si marinarul arata exact ca un marinar. Mare brînza! Asa ori­cine poate face pe marinarul. Desi trebuie sa spun ca, în mo­mentul cînd individul s-a apucat sa vorbeasca, sa bolboroseas­ca (pentru ca nu se pricepea nimic), a fost atît de al dracului de rau, îneît, cu tot aspectul lui de marinar, nu parea marinar: putea fi om de serviciu, salahor, chelner într-o cafenea. Dar marinar? Never! si oare de ce, Cristina, toate trupele inde­pendente se dau în vînt dupa O'Neill? Ce ghinion, saracul! Totdeauna a fost nefericit: mai întîi taica-su si complexul lui Oedip. Pe urma aici, la Buenos Aires, trebuind sa încarce saci în port. Iar acum cu toate trupele independente si profesio­niste din lume pe cap! îsi desfacu larg bratele, ca pentru a cu­prinde lumea larga, si parînd sincer întristat, adauga:

- Mii, dar ce vorbesc, milioane de trupe independente joa­ca în acelasi timp streangul, înainte de prînz, împaratul Jones, Patima de sub ulmi...\ Bietul de el! Cum sa nu dea în patima bauturii si sa nu mai vrea sa vada pe nimeni! Sigur, cu voi e

166

altceva. Pentru ca, de fapt, sînteti ca niste profesionisti, pen­tru ca va ocupati de toate ca si cum ati fi profesionisti. Ba mai mult, nu e posibil ca oamenii astia, atît de modesti, sa fie siliti sa munceasca toata ziua ca librari sau curatitori de haznale, iar seara sa trebuiasca sa faca pe Regele Lear. Auzi, închi-puie-ti! si stii cît de obositoare sînt crimele... Desigur, ar ra-mîne totdeauna posibilitatea de a se pune în scena piese po­tolite, fara crime si fara incesturi. Sau cel mult o crima, doua. Dar nu, patronilor le plac piesele cu multe crime, adevarate maceluri, ca în Shakespeare. si, cum tot vorbeam de muncile suplimentare, mai trebuie si sa maturati sala, sa carati deco­rurile, sa vopsiti peretii, sa vindeti bilete, sa faceti pe plasato­rii, sa curatati closetele. Asa, ca sa va ridicati nivelul moralei generale. Un fel de falanster. Fara scapare, fiecaruia îi vine rîndul sa spele closetele. si asa, într-o zi, domnul Zanetta diri­jeaza trupa în Harnici si Norah Rolland, nascuta Fanny Rabi-novich, spala dublul ve-ce. în alta zi, numitul Zanetta e cel care spala dublul ve-ce si Norah Rolland regizeaza Patima de sub ulmi. Asta în afara de faptul ca doi ani si jumatate toti au lucrat ca nebunii, facînd pe zidarii, pe dulgherii, pe zugravii si pe electricienii, ca sa construiasca localul. Activitati nobile, în timpul carora avi fost fotografiati si intervievati de nume­rosi ziaristi si care-ti permit sa folosesti cuvinte ca pasiune, entuziasm, aspiratii nobile, teatru pentru popor, valori auten­tice si vocatie. Desigur ca, uneori, falansterele astea se duc de rîpa. îndaratul demagogiei sta întotdeauna la pînda dicta­tura. si asa se face ca domnul Mastronicola sau Verdichevsky, dupa ce a curatat de vreo doua sau trei ori dublul ve-ce, nas­coceste ideea ca senorita Caca Pastafrola, cunoscuta în lumea teatrului dupa son noiii degueirc Elizabeth Lynch, prea îsi da ifose, ca e corupta de tendintele ei mieburghezocontrarevo-lutionare, în putrefactie si decadente si ca e necesar, pentru formarea ei morala si artistica, sa curete dublul ve-ce în tot cursul anului '55, care, pe deasupra, mai e si bisect. si toate astea complicate cu Ies affaircs ale lui Esther Abramovici care ^a intrat în trupa independenta ca sa traiasca pe picior mare, ^cum se spune, si care, dupa cum povesteste directorul, a fa­cut din acest nobil refugiu al artei pure un bordel de i-a mers

167

buhul. si geloziile unei Meneca Apicciafuoco, alias Diana Ferrer, care nici macar nu se gîndeste sa-i dea drumul numitu­lui Mastronicola. si cearta aia de n-o mai uita nimeni cu tîna-rul actor de caracter Ramses Cuciaroni, pe care îl tin sa vînda bilete, numai din invidie, de cînd nu se mai respecta condu­cerea democratica. Ce mai, un bordel în lege. Asa ca, Cristi-na, cel mai bine e sa devii profesionist, cum ati facut voi. Desi batrînelul ala... lucreaza ziua în vreun minister?

- Care batrînel?

- Tonazzi.

- Tonelli... Tonelli nu e batrîn. Are abia patruzeci de ani.

- Tiens! Eu as fi jurat ca are cel putin cincizeci. Ca sa vezi ce înseamna lumina proasta. Dar ziua lucreaza undeva, nu-i asa? Mi se pare ca l-am vazut la cafeneaua din fata Ministe­rului Comertului.

- Nu, are o mica pravalie cu obiecte de librarie si rechi­zite scolare.

Umerii Wandei pareau scuturati de friguri.

- Ah, dar e cît se poate de bine! Se vede ca de aceea i-au dat rolul de scriitor. E limpede. Desi mi se parea ca e mai de­graba un functionar public. Dar o fi numai pentru ca aseara eu eram foarte obosit si la spectacolul asta de la CADE lumi­na e atît de proasta înot desigur ca nu aveti nici o vina. Bine, cu atît mai bine daca are o mica pravalie. Pentru ca asa, a doua zi dupa spectacol, n-o sa se scoale prea devreme. Trebuie sa aiba gîtlejul facut praf, bietul de el. Cu blestematul ala de mambo, si cu tuba. Bine, trebuie sa plec, e groaznic de tîrziu. Felicitari, Cristina. Adio, adio, adio!

O saruta pe Wanda pe obraz în vreme ce-i lua o bomboa­na din cutie.

- Adio, Wanduto. si ai grija de silueta. Adio, Cristina, si din nou felicitari. Acest ensemble îti vine grozav.

îi întinse mîna lateral lui Martin, care ramasese împietrit, si apoi, peste paravanul ce despartea atelierul în partea din spate, striga spre locul unde se afla Alejandra:

- Mes hommagcs, scumpeteo.

168

VIII

împietrit pe banca aceea înalta, Martin astepta un semn de la Alejandra. Dupa ce plecase Quique, Alejandra îi facuse semn sa o urmeze în camera cealalta, unde desena.

- Vezi? - începu ea ca pentru a-i explica absentele. Am enorm de mult de lucru.

Deschizînd si închizînd briceagul alb pe care-1 tinea în mî-na, Martin privea cum Alejandra tragea linii pe o hîrtie alba. Desena în tacere si timpul trecea parca prin blocuri de ciment.

- Bine - zise Martin adunîndu-si toate puterile -, ma duc...

Alejandra se apropie de el, luîndu-1 de brat, îi spuse ca se vor vedea în curînd. Martin lasa capul în jos.

■- îti spuneam ca o sa ne vedem în curînd - insista ea iritata.

Martin îsi înalta capul:

- Alejandra, stii ca nu vreau sa ma amestec în viata ta, ca independenta ta...

Nu termina fraza, dar adauga:

- Nu, voiam sa spun ca... cel putin... as vrea sa te vad, dar nu asa, în graba...

- Da, sigur ca da - admise ea, parca gîndindu-se la ceva. Martin se însufleti.

- O sa încercam sa fim ca altadata, îti aduci aminte? Alejandra îl privi cu niste ochi din care razbatea parca o

melancolie neîncrezatoare.

- Crezi ca nu se poate?

- Ba da, Martin, ba da - raspunse ea uitîndu-se în jos si începînd sa deseneze ceva cu creionul. Da, o sa petrecem o zi frumoasa, o sa vezi...

încurajat, Martin adauga:

- Multe din întîlnirile noastre ratate din ultima vreme s-au datorat faptului ca ai avut de lucru, grabei, întîlnirilor fixate dinainte...

Chipul Alejandrei începuse sa se schimbe.

- Am sa fiu foarte ocupata pîna la sfîrsitul lunii, fi-am ex-Plicat doar.

169

Martin facea mari eforturi ca sa nu-i reproseze nimic, sti­ind ca orice repros s-ar întoarce împotriva lui. Dar cuvintele ieseau din adîncul sufletului lui cu o putere muta, dar de ne-stapînit.

- Nu-mi place sa te vad uitîndu-te mereu la ceas.

Ea îsi ridica privirea si se uita fix la el, cu sprîncenele în­cruntate. Martin îsi spuse îngrijorat: nici un repros în plus, dar adauga:

- Ca marti, cînd credeam ca o sa petrecem seara împreuna. Chipul Alejandrei devenise dur si Martin se opri pe mar­ginea lui ca pe marginea unei prapastii.

- Ai dreptate, Martin - încuviinta, totusi. Atunci Martin cuteza sa adauge:

- De aceea as prefera ca tu însati sa-mi spui cînd ne putem întîlni.

Alejandra facu niste socoteli si zise:

- Vineri, cred ca pîna vineri o sa termin cu lucrarile mai urgente.

Ramase din nou gînditoare.

- Dar în ultimul moment trebuie refacut ceva, sau lipses­te ceva, stiu eu... N-as vrea sa te fac sa astepti... Nu crezi c-ar fi mai bine s-o lasam pe luni?

Luni! Mai era aproape o saptamîna pîna atunci! Dar ce pu­tea face altceva decît sa accepte cu resemnare?

Saptamîna aceea interminabila încerca sa se omoare cu munca, citind, plimbîndu-se, mergînd la cinema. îl cauta pe Bruno si, cu toate ca ar fi vrut sa-i vorbeasca despre ea, nu era în stare nici macar sa-i rosteasca numele. si cum Bruno presimtea ce se petrece în sufletul lui, ocolea si el subiectul si vorbea de altceva sau însira generalitati. Atunci Martin prindea curaj si spunea si el ceva ce parea ca are tot un înte­les general, apartinînd lumii aceleia abstracte si seci a ideilor pure, dar fiind de fapt expresia abia despersonalizata a zbu­ciumului si nadejdilor lui. Daca Bruno îi vorbea despre abso­lut, Martin îl întreba, de pilda, daca dragostea adevarata nu era tocmai unul dintre aceste absoluturi, întrebare în care, fara îndoiala, cuvîntul "dragoste" avea de a face tot atîta cu cuvîn-tul folosit de Kant sau Hegel cît avea cuvîntul "catastrofa" cu o deraiere sau un cutremur, cu mutilatii si mortii lor, cu

170

vaiete si sînge. Bruno îi raspundea ca, dupa parerea lui, dra­gostea dintre doua fiinte nu era niciodata la fel, ca era cînd sublima, cînd decazuta pîna la trivialitate, transformîndu-se mai tîrziu în ceva afectuos si comod, pentru ca, pe neastep­tate, sa se schimbe într-o ura tragica si distrugatoare.

- Caci sînt clipe cînd amantii nu se iubesc, ori unul nu-1 iubeste pe celalalt, ori îl uraste, ori îl dispretuieste.

si se gîndea la ce-i spusese odata Jeannette: "L'amour c'est une■ persoane qui sonffre et une autre qui s'emnerde". si îsi adu­cea aminte, ca un observator al oamenilor nefericiti ce era, perechea aceea pe care o vazuse într-o zi în semiîntunericul unei cafenele, într-un colt mai retras. Barbatul palid, neras, suferind, citind, recitind pentru a suta oara o scrisoare - de la ea fara îndoiala -, plina de repros, luînd peticul acela ab­surd de hîrtie drept martor al cine stie caror compromisuri sau promisiuni, si asta în vreme ce ea, cînd el tocmai se con­centra cu înversunare asupra vreunei fraze din scrisoare, se uita la ceas si casca.

si cum Martin îl întreba daca între doua fiinte care se iu­besc nu trebuie sa fie totul clar, limpede si bazat pe adevar, Bruno îi raspunse ca atunci cînd e vorba de fiinte omenesti nu se poate spune aproape niciodata adevarul, fiindca ade­varul nu face altceva decît sa aduca durere, tristete si distru­gere. Adauga ca el planuise de multa vreme ("dar eu nici nu sînt altceva decît unul care face vesnic planuri", adauga el cu un sarcasm timid) sa scrie un roman sau o piesa de teatru de­spre asta: povestea unui tînar care îsi propune sa spuna în­totdeauna adevarul, întotdeauna, fie ce-o fi. si începe numai-decît sa semene distrugerea, oroarea si moartea la fiecare pas. Pîna cînd se distruge pe sine însusi, prin propria sa moarte.

- Atunci e nevoie de minciuna - admise Martin cu ama­raciune.

- Spun ca nu întotdeauna se poate spune adevarul. De fapt, aproape niciodata.

- Adica minciuni prin omisiune?

- Cam asa ceva - admise Bruno privindu-1 dintr-o parte, temîndu-se sa nu-1 jigneasca.

- Deci nu crezi în adevar.

17?

- Cred ca adevarurile sînt bune în matematica, în chimie, în filozofie. Dar nu în viata. în viata sînt mai importante ilu­ziile, închipuirea, dorinta, speranta. si apoi, stim oare ce e ade­varul? Daca eu afirm ca bucata aia de geam e albastra, spun un adevar. Dar e un adevar partial si, deci, un fel de minciuna. Caci bucata aia de geam nu e singura, face parte dintr-o casa, dintr-un peisaj, dintr-un oras. E înconjurata de griul perete­lui aluia de beton, de albastrul deschis al cerului, de norii aceia prelungi si de infinit de multe alte lucruri. si daca nu spun totul, dar absolut totul, mint. Dar e imposibil sa spui totul, nici macar în cazul geamului, un simplu fragment din reali­tatea materiala, din simpla realitate materiala. Realitatea este infinita si mai ales infinit de nuantata, si daca uit fie si numai una dintre nuante sînt un mincinos. Inchipuie-ti atunci ce în­seamna realitatea fiintelor omenesti, cu complicatiile, întor-tocherile si contradictiile lor si, pe deasupra, si schimbatoare. Deoarece se schimba cu fiece clipa care trece si nu mai sîntem la fel cu ceea ce am fost cu cîteva clipe mai înainte. Oare sîn­tem întotdeauna aceeasi persoana? Avem oare mereu aceleasi sentimente? Poti iubi un om si, deodata sa nu-1 mai stimezi, ba chiar sa-1 urasti. si daca îi spunem ca nu-1 mai pretuim, facem o greseala, caci, chiar daca faptul e un adevar, e un ade­var momentan, care nu va mai fi un adevar peste o ora sau ziua urmatoare, sau în alte împrejurari. în schimb, fiinta careia îi destainuim sentimentul nostru va crede ca acesta este ade­varul, o data pentru totdeauna. si se va cufunda în disperare.

IX

si se facu luni.

Vazînd-o apropiindu-se de restaurant, Martin îsi spunea ca ei nu i se potrivea cuvin tul draguta, si nici macar frumoasa. I se potrivea poate cuvînhil fermecatoare, dar mai ales suverana. Era tot în bluza ei alba, cu fusta neagra si cu pantofi fara toc. Simplitate care-i reliefa si mai mult trasaturile exotice, tot asa cum o statuie e mai vizibila într-o piata lipsita de ornamente, în seara aceea totul parea ca straluceste. si chiar si ziua cal­ma, fara vînt, pamîntul tare, parînd sa vesteasca apropierea

172

toamnei (mai tîrziu va spune ca toamna statuse pitulata, as-teptînd sa-si descarce toata tristetea în clipa cînd el o sa fie singur), totul parea sa indice ca astrele se aratau favorabile.

Coborîra spre faleza.

O locomotiva tragea niste vagoane, o macara ridica o ma­sina si un hidroavion zbura la mica înaltime.

- Progresul Natiunii - comenta Alejandra. Se asezara pe una din banci, cu fata spre rîu.

Statura aproape o ora fara sa schimbe o vorba, sau cel pu­tin fara sa-si spuna nimic important, gînditori, în tacerea aceea care îl îngrijora atîta pe Martin. Frazele erau telegrafice si n-ar fi avut nici un înteles pentru un strain: "pasarea de colo", "gal­benul cosului", "Montevideo". Dar nu-si faureau planuri ca altadata, si Martin se ferea sa faca vreo aluzie la lucruri ce le-ar fi putut strica seara, seara aceea pe care el o trata ca pe un bolnav iubit, fata de care trebuie sa vorbesti cu voce joasa, evitînd tot ce l-ar putea contraria.

Dar sentimentul acesta - nu se putea el împiedica sa-si duca gîndul pîna la capat -'era contradictoriu în însasi esen­ta lui, din moment ce, daca voia sa apere fericirea din seara aceea o facea tocmai pentru fericire. Pentru ceea ce însemna pentru el fericirea: adica sa fie cu ea si nu alaturi de ea. Ba si mai mult, sa fie m ea^patrunzindu-i în fiecare fir de par, în fiecare celula, în pasi, în sentimente, în idei, în piele, deasu­pra si înauntrul corpului, aproape de trupul acela dorit si ad­mirat, cu ea înlauntrul ei: o comuniune si nu o simpla, tacuta si melancolica apropiere. Asa ca era usor sa pastreze nepatata seara aceea numai prin tacere, neîncercînd sa patrunda în ea, era usor dar la fel de absurd si de inutil ca faptul de a nu avea nici o seara care sa-i apartina pe deplin, tot atît de usor si de fara noima ca faptul de a mentine puritatea unei ape crista­line cu conditia ca fiind mort de sete, sa nu bei din ea.

- Hai sa mergem la tine - îi propuse el.

Ea îl privi grava si dupa cîteva momente îi raspunse ca pre­fera sa mearga la cinema. Martin îsi scoase briceagul.

- Nu face mutra asta, Martin. Nu mi-e bine, nu ma simt deloc bine.

- Arati splendid - raspunse el, deschizînd briceagul.

173

- îti spun ca iar nu mi-e bine.

- Tu esti de vina, îi spuse tînarul cu un oarecare repros. Nu te îngrijesti. Chiar adineauri te-am vazut mîncînd lucruri care nu-ti fac bine. si, pe deasupra, te mai si umfli cu sucuri.

Tacura. El începu sa taie aschii din banca.

- Nu face mutra asta.

Dar cum el se încapatîna sa stea cu capul plecat, i-1 ridi­ca ea.

- Ne promisesem sa petrecem o seara linistita, Martin. Martin mormai.

- E clar, continua ea, si acum îti spui ca daca nu petrecem o seara linistita nu e din vina ta, nu-i asa?

Martin nu raspunse nimic: ar fi fost inutil. Alejandra tacu. Apoi o auzi spunînd:

- Bine, e în regula, sa mergem la mine.

Dar Martin nu rosti un cuvînt. Ea se si ridicase, îl lua de brat si-1 întreba:

- Acum ce mai vrei?

- Nimic, o faci ca si cum te-ai sacrifica.

- Nu fi prost. Sa mergem.

O luara în sus pe strada Belgrano. Martin se însufletise iarasi si deodata, aproape cu entuziasm, îi spuse:

- Haide la cinema!

- Lasa-te de prostii.

- Nu, nu vreau sa scapi filmul asta. L-ai asteptat atîta.

- O sa-1 vedem altadata.

- Chiar nu vrei?

Daca fata ar fi acceptat, el ar fi cazut în cea mai neagra me­lancolie.

- Nu, nu.

Martin simti ca bucuria i se reîntoarce în suflet, ca un rîu de munte cînd vine dezghetul. Merse cu hotarîre, luînd-o pe Alejandra de brat. Trecînd peste podul mobil vazura un taxi venind spre rîu, cu pasageri la bord. într-o doara, îi facura semn ca merg spre oras, ca sa-i caute la întoarcere. soferul le facu semn ca va reveni. Era o zi în care astrele erau de partea lor.

174

Asteptara rezemati de balustrada podului. Departe, spre sud, prin ceata care începuse sa se lase, se zareau podurile delaBoca.

Taxiul se întoarse si urcara.

Pe cînd ea facea cafea, el cauta printre discuri si gasi unul pe care Alejandra abia îl cumparase: Tnjing. si cînd se auzi vocea dezlantuita a Ellei Fitzgerald:

î'm trying toforget yon, but try as 1 may You're stiîl my every thought every day..}

vazu cum Alejandra încremeneste cu o cescuta în mîna, spu-nînd:

- Ce barbarie! Knocking, knocking at your door²...

Martin o privi tacut, întristat de umbrele ce se ghiceau de fiecare data în spatele unor fraze de-ale ei.

Apoi însa, gîndurile îi fura smulse asemenea frunzelor îm­prastiate de o furtuna. si îmbratisati ca doua fiinte care vor sa se devoreze reciproc, se repeta din nou ritul acela ciudat, de fiecare data mai salbatic, mai adînc si mai disperat. Tîrît de patima, în tumultul si în uluirea trupului, sufletul lui Mar­tin încerca sa se faca auzit de celalalt, de pe cealalta margine a prapastiei. Dar aceasta încercare de comunicare, ce se va sfîrsi în tipete aproape deznadajduite, începea înca înainte de izbucnirea crimei: nu numai prin cuvintele rostite, ci si prin priviri si prin gesturi, prin mîngîieri si chiar prin dezlan­tuirea mîinilor si a buzelor, Martin încerca sa ajunga pîna la Alejandra, sa o simta, sa o înteleaga, mîngîindu-i fata, mîngî-indu-i parul, sarutîndu-i urechile, gîtul, sînii, tot trupul; era ca un dine care cauta o comoara ascunsa, adulmecînd un te­ren misterios, plin de indicii, indicii prea ascunse si fara în­doiala imperceptibile pentru cei nepregatiti sa le simta. si ase­meni cîinelui care, în momentul cînd simte mai aproape taina cautata începe sa scormoneasca cu o ardoare febrila si aproa-pe înnebunit (departe de lumea exterioara, alienat si nebun,

In engl.: încerc sa te uit, dar oricît m-as cazni,

în gînd îmi apari, necurmat, zi de zi... (n.t.). ² în engl; Batînd, batînd la usa ta... (n.t.).

175

gîndindu-se si simtind numai misterul acela unic si adine acum atît de aproape), el cuprindea trupul Alejandrei, încer­ca sa patrunda în ea pîna în adîncul întunecat al dureroasei enigme: sapînd, muscînd, patrunzînd frenetic si încereînd sa auda tot mai aproape slabele ecouri ale sufletului secret si ascuns al fiintei atît de sîngeros de aproape si atît de dezna-dajduitor de departe de el. si pe cînd Martin sapa, Alejandra lupta parca si ea de pe insula ei, strigînd cuvinte cifrate care pentru el, pentru Martin, erau de neînteles, iar pentru Ale­jandra erau inutile, probabil, si pentru amîndoi aducatoare de disperare.

Apoi, ca dupa o lupta care lasa cîmpul acoperit de cada­vre, fara sa fi slujit la nimic, amîndoi ramasera tacuti.

Martin încerca sa-i studieze chipul, dar nu putu zari nimic în semiîntunericul din camera. Iesira în oras.

- Trebuie sa dau un telefon - spuse Alejandra. Intrara într-un bar si ea vorbi la telefon.

Martin o privea din usa, framîntat de întrebari. Cu cine o fi vorbind? Ce i-o fi spunînd? Se întoarse trista si rosti:

- Sa mergem.

Martin o vedea ca e cu gîndul aiurea, iar cînd el încerca sa spuna ceva, ea îi raspundea cu: da? cum? Se uita mereu la ceas.

- Ce trebuie sa faci?

Ea îl privi ca si cum nu i-ar fi auzit întrebarea. Martin o repeta si atunci îi raspunse:

- La opt trebuie sa fiu undeva.

- Departe? - întreba Martin cu un tremur în glas.

- Nu - raspunse ea vag.

O privi îndepartîndu-se coplesita de tristete. Era la începutul lui aprilie, dar toamna se si anunta prin semne prevestitoare, ca ecourile nostalgice ale trompetei - se gîndea el - care se aud în tema înca puternica a unei sim­fonii, dar care (cu o insistenta oarecum nehotarîta, suava, dar

176

mereu crescînda) ne avertizeaza ca tema aceea se apropie de sfîrsit si ca ecourile acelea îndepartate vor navali tot mai aproa­pe, pîna cînd se vor transforma în tema dominanta. Cîte o frunza uscata, cerul pregatindu-se de pe acum pentru lun­gile zile înnourate de mai si de iunie, vesteau ca anotimpul cel mai frumos din Buenos Aires se apropia tacut. Ca si cum, dupa stridenta apasatoare a verii, cerul si copacii si-ar fi luat aerul acela recules propriu lucrurilor ce se pregatesc pentru o îndelunga letargie.

XI

Pasii îl duceau mecanic spre bar, dar gîndurile lui o urmareau pe Alejandra. si cu un suspin de usurare, ca în clipa cînd ajungi într-un port cunoscut dupa o calatorie zbu­ciumata si plina de primejdii, îl auzi pe Tito spunînd ca nu mai e ordine în tara asta, lovind cu mîna în Critica, dovedind poate un lucru despre care tocmai se discutase, în timp ce Po-roto spunefiindca-i strînsa la mijloc chiar de mafie iar Chichin, punînd la loc un pahar îndaratul tejghelei, cu sapca pe cap de parca se pregatea sa iasa, spunea/oarte rau ca nu-i dam un picior înfund tipului astuia, în timp ce Tito (furios, descurajat, cu neînfrîntul lui scepticism de argentinian) aranjîndu-si cra­vata în dungi si aratîndu-si pieptul cu aratatorul, confirma ti-o spun cu Humberto J. D'Arcangelo. Moment în care nou-ve-nitul (Peruzzi, Peretti?), cu sacoul lui de italian frumusel, spil­cuit si parfumat, într-o castiliana de om abia de curînd venit, spuse ca el e de acord cu domnul D'Arcangelo si ca te impre­siona starea jalnica, de pilda, în care se aflau tramvaiele, si ca era de neconceput acum la sfîrsitul secolului douazeci ca intr-un oras ca Buenos Aires-ul sa mai existe astfel de rable. Moment în care Humberto J. D'Arcangelo, care îl privea stapî-rundu-si indignarea, spuse cu studiata si ironica politete (aran-Jindu-si cravata): As fi curios sa-mi spuneti: acolo, în tara dumnea­voastra nu mai exista tramvaie?, întrebare la care tînarul Peruzzi sau Peretti raspunse ca au fost retrase cu timpul din centrul oraselor si ca altminteri, existau tramvaie foarte rapide, mo­derne, curate, aerodinamice, ca, în genera], tot sistemul de

177

transport. stiau ei ca trenul direct Genova-Neapole batuse toate recordurile internationale de viteza? In vreme ce aici, sincer sa fie, aici trenurile te fac ori sa le plîngi de mila ori sa rîzi, cum bine observase domnul D'Arcângelo mai înainte; motiv pentru care trebuie ca primise cu mare mirare reactia domnului D'Arcângelo care, lovind cu mîna-i scheletica în prima pagina a Criticii, unde era descrisa pe opt coloane vic­toria lui Fangio la Reims, aproape ca tipa: si asta-i tot italian? întrebare la care tînarul Peruzzi sau Peretti, uluit, de parca un ins care venise sa-i ceara cu amabilitate un foc si-ar scoate pistolul sa-1 atace, începu sa-i raspunda cu bîlbîieli, bîlbî-ieli pe care Tito, tremurînd de furie, cu o voce aproape stinsa din pricina ca era încordata si stapînita, spuse: Uitati, maestre, Fangio e argentinian cu toate ca efiu de italian ca mine sau ca Chi-chin sau ca domnul Lambruschini, argentinian si om de marc onoa­re, baiat de italieni din aceia de pe vremuri care veneau la magaziile din port si dupa aceea lucrau cincizeci de ani la rîndfara sa-si ri­dice capul din pamînt si mai erau si recunoscatori Americii iar co­piii priveau cu mîndrie drapelul albastru si alb, nu ca italienii astia care vin acum si-si petrec ziua criticînd tara: ba ca gropile, ba ca tramvaiele, ba ca trenurile, ba ca gunoaiele, ba ca blestemata asta de clima din Bueno Saire, ba ca umezeala, ba ca la Milano e asa si pe dincolo, ba ca femeile de aici nu sînt elegante, iar daca nu se mai agata de astea, critica pîna si biftecurile. Acum eu stau si ma întreb si întreb si distinsul auditoriu: daca tot se simt atît de rau în tara asta, de ce nu-si iau frumos valiza sa plece? De ce nu se-ntorc în Italia, daca ala e raiul de care vorbesc? De ce sa-mi vina mie aici, zic cu, cu toata sleahta lor de sefi, de doctori, de ingineri? si ridi-cîndu-se furios, si potrivindu-si cravata, împaturi Critica, îi striga lui Martin Hai acasa, tîcal si iesi fara sa salute pe nimeni-

XII

Martin se desparti de Tito la iesirea din bar si înce­pu sa mearga spre parc. Urca scarile stravechii ferme, simti mirosul puternic de urina uscata pe care îl simtea totdeauna cînd trecea pe acolo si se aseza pe banca din fata statuii, unde se întorcea de fiecare data cînd dragostea lor parea în criza.

178

Multa vreme statu si se gîndi la soarta lui, muncit de gîndul ca în momentul acela Alejandra era cu altul. Se întinse pe ban­ca si se lasa în voia gîndurilor.

XIII

A doua zi îl cauta pe unicul om pe care putea sa-1 vada în locul Alejandrei: unica punte spre teritoriul acela ne­cunoscut, punte accesibila, dar care se termina într-un tinut cetos si melancolic. Asta în afara de faptul ca pudoarea lui si cea a lui Bruno îl împiedica sa vorbeasca de singurul lucru care-1 interesa de fapt. Se întîlnira la La Helvetica.

- Trebuie sa-1 vad pe parintele Rinaldini, dar o sa mergem împreuna.

Ii marturisi ca era foarte bolnav si ca tocmai facuse un de­mers pe lînga monseniorul Gentile, rugîndu-1 sa-i îngaduie sa se întoarca de la Rioja. Dar episcopii nu puteau sa-1 înghi­ta si trebuia recunoscut ca parintele Rinaldini facea tot ce pu­tea ca sa-i obtina aprobarea.

- într-o zi, dupa ce o sa moara, o sa se vorbeasca mult de el. La fel ca de Galii Mainini. Pentru ca în tara asta plina de dusmanii începi sa fii un om mare numai în clipa cînd ai în­cetat sa mai existi.

O luara pe strada Peni. Strîngîndu-1 de brat, Bruno îi arata un barbat care mergea în fata lor, sprijinit într-un baston.

- Borges.

Ajungînd mai aproape, Bruno îl saluta. Martin simti în pal­ma o mîna mica, aproape fara oase si fara energie. Fata parca îi fusese pictata si pe urma stearsa pe jumatate. Se bîlbîia.

- E prieten cu Alejandra Vidai Olmos.

- Caramba, caramba... Alejandra... sigur, foarte bine. Ridica din sprîncene si îl privea cu niste ochi de culoarea

cerului, aposi, cu o cordialitate abstracta, fara tinta precisa, absent.

Bruno îl întreba ce mai scria.

¹- Caramba... - se bîlbîi el zîmbind cu un aer vinovat si Malitios, cu aerul acela pe care obisnuiesc sa-1 ia taranii ar-

179

gentinieni, cu o modestie ironica, amestec de aroganta secreta si aparenta timiditate, de fiecare data cînd stai sa le cîntaresti cu ochii un cal sau dibacia lor în împletirea cureluselor. Ca-ramba... pai,.. .încerc sa scriu cîte o pagina care sa fie mai mult decît o ciorna.

si, bîlbîindu-se, facea o multime de mutre glumete.

Pe cînd se îndreptau spre casa lui Rinaldini, Bruno îl vedea pe Mendez spunînd sarcastic: conferentiar pentru doamnele din oligarhiei Dar totul era mult mai complex decît îsi închipuia Mendez.

- E curios cît de bine e vazuta în tara asta literatura fan­tastica - zise el. Oare de ce?

Martin îl întreba timid daca nu crede ca ar putea fi o con­secinta a realitatii dezagreabile, o evaziune.

- Nu. Pentru ca realitatea din S.U.A. e la fel de neplacuta. Trebuie sa fie o alta explicatie. Cît priveste ceea ce gîndeste Mendez despre Borges...

Zîmbi.

- Se zice ca nu prea e argentinian - comenta Martin.

- Ce altceva ar putea fi? E un produs national tipic. Pîna si europenismul lui e national. Un european nu e europenist: e european pur si simplu.

- Crezi ca e un mare scriitor? Bruno ramase gînditor.

- Nu stiu. Ce stiu este ca la ora actuala ceea ce scrie el e cea mai buna proza care se scrie în spaniola. Dar e prea plin de pretiozitati ca sa fie un mare scriitor. L-ai vedea dumnea­ta pe Tolstoi încercînd sa-ti ia ochii cu un adverb cînd e în joc viata sau moartea unui personaj? Dar sa nu crezi ca tot ce scrie el e bizantin... în lucrurile cele mai bune pe care le-a scris exista ceva foarte argentinian: o anumita nostalgie, o anu­mita tristete metafizica...

Mersera o vreme tacuti.

- De fapt se spun o multime de prostii despre ceea ce trebuie sa fie literatura argentiniana. Important este sa fie o literatura profunda. Restul sînt simple adaosuri. si daca nu e adînca, degeaba mai aduce în scena gauchos si cumetri sfa-tosi. Scriitorul cel mai reprezentativ din Anglia elisabetana

180

a fost Shakespeare. si totusi multe dintre piesele lui nici ma­car nu se petrec în Anglia.

Apoi adauga:

- .. .si ceea ce ma deranjeaza cel mai mult este faptul ca Mendez nu recunoaste influenta europeana asupra scriito­rilor nostri. si pe ce se bazeaza? Ăsta e lucrul cel mai amuzant: pe o doctrina filozofica elaborata de un evreu ca Marx, un neamt ca Engels si un grec ca Heraclit. Daca ne-am lua dupa acesti critici, ar trebui sa scriem în querandi¹ despre vînatoa-rea de struti. Tot restul ar fi adaosuri si chestii antinationale. Cultura noastra vine de acolo. Cum am putea-o evita? Nu-mi mai amintesc cine a spus ca nu citea nimic pentru ca sa nu-si piarda originalitatea. Iti dai seama? Daca cineva s-a nascut ca sa faca ori sa spuna lucruri originale, nu va pierde nimic citind niste carti... si, apoi, aici totul e nou, traim pe un con­tinent aparte si puternic, totul se dezvolta într-un sens apar­te... si Faulkner i-a citit pe Joyce si pe Huxley, pe Dostoievski si pe Proust. Ce, ar vrea sa existe originalitate totala si abso­luta? Nu exista nici în arta, nici în nimic. Totul se construieste pe ceea ce exista si înainte. Nimic omenesc nu e pur. Zeii greci erau si ei hibrizi si erau contaminati (e un fel de a spune) de religiile orientale si egiptene. Exista un fragment în Moara de pe Floss, în care o femeie îsi încearca palaria în fata oglinzii: e Proust. Adica, vreau sa spun, germenele lui Proust. Tot res­tul e o dezvoltare originala. O dezvoltare geniala, aproape canceroasa, dar, la urma urmei, o dezvoltare. Se întîmpla ace­lasi lucru cu o povestire de Melville, cred ca se cheama Beri-leby sau Bartleby sau ceva în genul asta. Cînd am citit-o, m-a impresionat o anumita atmosfera kafkiana. si asa se întîm­pla peste tot. De exemplu, noi sîntem argentinieni pîna în mo­mentul în care ne renegam tara, cum face adesea Borges. Mai ales cînd renegarea se face cu o adevarata îndîrjire, cum re-ⁿeaga Unamuno Spania; ca ateii aceia violenti care pun bom­be în biserici, o maniera, de fapt, de a crede în Dumnezeu. Adevaratii atei sînt cinicii, indiferentii. si cei pe care i-am pu­tea numi ateii iubirii de patrie sînt cosmopolitii, cei care tra-

Limba vorbita de indigenii americani în provinciile Santa Fe si ^Buenos Aires (n.t).

181

iese aici cum ar trai la Paris sau la Londra. Traiesc într-o tara cum traiesti într-un hotel. Dar sa fim drepti: Borges nu e din­tre acestia, cred ca pe el, într-un fel, îl doare inima pentru tara desi sigur ca nu are sensibilitatea necesara ca sa-1 doara inima pentru tara cum l-ar durea pe un taran sau pe un muncitor din depozitele frigorifice. si de aici se vede lipsa lui de gran­doare, incapacitatea lui de a întelege si a simti tara în tota­litatea ei, pîna în complexitatea ei cea mai josnica. Citindu-i pe Dickens, sau pe Faulkner, sau pe Tolstoi simtim întelege­rea asta totala a sufletului omenesc.

- si Guiraldes?

- în ce sens?

- Vreau sa spun în sensul europenismului.

- Bine, desigur. într-un anumit sens si numai în anumite momente, Don Segundo Sombra s-ar parea ca a fost scris de un francez care ar fi trait în pampas. Dar uite, Martin, observa ca am spus "într-un anumit sens" si "numai în anumite mo­mente" ... Ceea ce înseamna ca romanul nu ar fi putut fi scris de un francez. Cred ca e un roman în mod esential argenti­nian, desi tos gauchos din romanele lui Lynch sînt mai veridici decît cei ai lui Guiraldes. Don Segundo e un taran mitologic, dar chiar si asa, nu e nimic mai mult decît un mit. si dovada ca e un mit autentic este faptul ca a prins inima poporului. Asta în afara de faptul ca Guiraldes este argentinian prin pre­ocuparile lui metafizice. Asta e ceva caracteristic; fie ca e vor­ba de Hernândez, de Quiroga sau de Roberto Arlt.

- Roberto Arlt?

- Sa n-ai nici o îndoiala. Multi tonti cred ca ar fi impor­tant pentru pitorescul lui. Nu, Martin, aproape tot ce e pito­resc în el e un defect. E mare cu toate astea. E mare pentru for­midabila tensiune metafizica si religioasa a monologurilor lui Erdosain. Ce; sapte nebuni e o opera ciuruita de defecte. Nu vorbesc de defectele stilistice sau gramaticale, care n-ar avea importanta. Spun ca e plina de literatura între ghilimele, de personaje pretentioase si apocrife, ca Astrologul. E mare cu toate acestea.

Zîmbi.

182

- Dar... destinul marilor artisti e destul de trist. Cînd sînt admirati, sînt admirati tocmai pentru slabiciunile si defec­tele lor.

Le deschise usa Rinaldini însusi.

Ei a un barbat înalt, cu parul foarte alb, cu profil vulturesc si auster. în înfatisarea lui se ghicea un amestec încîlcit de bu­natate, ironie, inteligenta, modestie si orgoliu.

Apartamentul era foarte saracacios si ticsit de carti. Cînd intrara, alaturi de hîrtii si de o masina de scris se vedeau res­turi de pîine si de brînza. Cu timiditate, pe furis, Rinaldini încerca sa le ia de acolo.

- Nu va pot oferi decît un pahar de vin de Cafayate. Se duse sa aduca o sticla.

Punînd pe masa niste pahare, Rinaldini zîmbi. Bruno îi explica lui Martin ca parintele scrisese mult despre Borges.

- Bine, dar a curs multa apa pe rîu de atunci - spuse Ri­naldini.

- Nu cumva retractati ce ati spus?

- Nu - raspunse el cu un gest ambiguu -, dar acum as spune alte lucruri. Din zi în zi îi suport mai greu povestirile.

- Dar va placeau mult poemele lui, parinte.

- Bine, sigur, unele dintre ele. Dar e si multa apa de ploaie. Bruno spuse ca pe el îl emotionau poemele acelea care îi

aduceau aminte de copilarie, de Buenos Aires-ul de altadata, de vechile patios, de trecerea timpului.

- De acord, admise Rinaldini. Ceea ce nu-mi place sînt divertismentele lui filozofice, desi ar trebui spus mai degraba pseudofilozofice. E un scriitor ingenios, un mistificator. Sau, cum spun englezii, un sofisticat.

- si totusi, parinte, într-o revista frantuzeasca se vorbes­te de adîncimea filozofica a lui Borges.

Rinaldini le oferi tigari, în vreme ce zîmbea mefistofelic.

- I-auzi, dom'le!

Le dadu foc si apoi spuse:

- Uite, luati oricare din divertismentele de care vorbeam. Biblioteca lui Babei,.de exemplu. Acolo face niste sofisticarii ^cu notiunea de infinit, pe care o confunda cu cea de nedefinit. ^ distinctie elementara pe care o gasesti în orice cartulie de ^acum douazeci de secole. si sigur ca dintr-o absurditate se

183

poate scoate orice. Ex absurdo sequitur quedlibet. si dintr-o con­fuzie puerila extrage premisa unui univers incomprehensi­bil, un fel de parabola pagîna. Orice student stie, si as îndrazni chiar sa presupun (cum ar spune Borges) ca realizarea tutu­ror posibilitatilor în acelasi timp e imposibila. Pot sta în pi­cioare sau jos, dar nu în acelasi timp.

- Dar despre povestirea cu Iuda ce credeti?

- într-o zi, un popa irlandez mi-a spus: Borges e un scri­itor englez care se duce sa înjure mahalaua. Trebuia sa adau­ge: mahalalele din Buenos Aires si ale filozofiei. Rationamen­tul pe care ni-1 prezinta domnul Borges-Sorensen, centaurul asta scandinavo-argentinian, nici macar nu seamana a ratio­nament. E o teologie pictata. Daca as fi pictor abstractionist, si eu as putea picta o gaina vazuta printr-un triunghi si niste picatele, dar din asta n-ar putea sa iasa o supa de gaina. Pro­blema e daca la Borges jocul asta e cautat sau involuntar. Adi­ca, vreau sa spun: e un sofist sau un sofisticat? Pentru ca tema acestei glume e de netolerat din partea oricarui om de onoa­re, chiar daca se spune ca e pura literatura.

- în cazul lui Borges e pura literatura. Chiar si el ar spune acelasi lucru.

- Cu atît mai rau pentru el. Acum era suparat.

- Fanteziile astea benevole cu Iuda demonstreaza o ten­dinta spre lene si lasitate. Se da înapoi în fata lucrurilor su­preme, în fata binelui si a raului suprem. Asa ca azi un min­cinos nu mai e un mincinos: e un politician. Se încearca în mod elegant sa fie salvat diavolul. Ca, vorba aia, dracul nu e atît de negru pe cît se spune.

îi privi ca si cum le-ar fi cerut socoteala.

- Dar, de fapt, situatia e tocmai pe dos: dracul e mult mai negru decît cred astia. Nu sînt filozofi prosti, dar ceea ce e mai rau pentru ei e ca sînt prosti scriitori. Pentru ca nu pricep nici macar realitatea asta psihologica fundamentala pe care a va­zut-o pîna si Aristotel. Ceea ce Edgar Poe a numit the hnp of pcrversitxf. Marii scriitori din secolul trecut au vazut asta cu luciditate: de la Blake pîna la Dostoievski. Dar sigur ca..-

¹ în engl., impulsul perversitatii (n.t.). 184

Se opri la mijlocul frazei. Se uita o vreme pe fereastra si apoi conchise cu zîmbetul lui subtil:

- Asa ca Iuda o duce bine în Argentina. E patronul minis­trilor de finante, o data ce a scos paralele de unde nu se as­tepta nimeni. Sigur ca saracul Iuda nu si-a închipuit vreodata ca o sa guverneze. Se paz'e însa ca la noi e pe cale sa obtina, ba chiar a obtinut, posturi în guvern. Dar nu-i nimic, cu sau fara guvern, Iuda tot cu streangul de gît trebuie sa moara.

Bruno îi vorbi apoi despre întîmpinarile lui catre monse­niorul Gentile. Rinaldini dadu din mina, zîmbind cu o ironie resemnata si blajina.

- Nu-ti mai face sînge rau, Bassân. Episcopii nu au sa ma lase. Cît despre monseniorul Gentile, care din nefericire e neam cu dumneata, ar fi mai bine daca, în loc sa faca politicianism ecleziastic, ar mai citi din cînd în cînd Evanghelia.

Plecara.

Ramîne acolo, singur, sarac, în sutana lui ponosita, îsi spu­se Martin.

XIV

Alejandra se facuse nevazuta, iar Martin se refu­gia în munca lui si în tovarasia lui Bruno. Era vremea unei tristeti meditative: nu venisera înca zilele de tristete haoti­ca si întunecata. Parea o stare de spirit potrivita cu toamna aceea din Buenos Aires, care adusese nu numai frunze veste­de, un cer întunecat si ploi marunte, ci si un fel de dezorien­tare, o nemultumire nelamurita. Toti erau banuitori unii fata de altii, oamenii vorbeau limbi diferite, inimile nu bateau deo­data (cum se întîmpla în timpul unor razboaie nationale, al unor victorii colective): existau doua natiuni în aceeasi tara, iar aceste natiuni se dusmaneau de moarte, se pîndeau îngro­zitor, nu se suportau una pe alta. Iar Martin, care se simtea singur, îsi punea întrebari despre orice: despre viata si moar­te, despre dragoste si absolut, despre tara lui, despre soarta omului în general. însa nici una din aceste cugetari nu era curata, ci în mod inevitabil o facea pe marginea unor cuvinte sau amintiri legate de Alejandra, în jurul ochilor ei gri-verzui,

185

pe fondul expresiei ei ranchiunoase si contradictorii. si dintr-o data parea ca ea ar fi patria, nu femeia frumoasa dar conven­tionala din gravurile simbolice. Patria era copilaria si mania, era caminul si duiosia; iar acestea erau lucruri de care Martin nu avusese parte; si cu toate ca Alejandra era femeie, ar fi pu­tut sa-si gaseasca în ea, într-o oarecare masura, într-vin anu­me fel, caldura si mama; dar ea era un tinut întunecat si fre­matator, zguduit de cutremure, maturat de uragane. Totul se învalmasea în mintea lui framîntata vertiginos în jurul fi­gurii Alejandrei, pîna si atunci cînd se gîndea la Peron si la Rosas, caci în fata aceasta descendenta dintr-o familie de uni-onisti, însa cu toate acestea partizana a federalilor, în aceasta contradictorie si vie concluzie a istoriei argentiniene, parea ca se sintetizeaza, sub ochii lui, tot ce era haotic si potrivnic, diabolic si nerusinat, echivoc si opac. si atunci îl vedea iarasi înaintea ochilor pe bietul Lavalle, patrunzînd pe pamîntul tacut si ostil al provinciei, perplex si înciudat, cugetînd poate la misterul acestui popor în nopti lungi de taina si de frig, înfofolit în poncho-ul lui albastru, taciturn, privind flacarile jucause ale focului de tabara, auzind poate ecoul stins al cîn-tecelor ostile murmurate de tarani anonimi:

Cerul tot s-a-nnegurat plîngînd moartea lui Dorrego, provincii, va-ndoliati si jeliti cerul înalt.

Bruno, de care se agatase, pe care îl privea întruna cu o întrebare muta în ochi, parea si el ros de îndoieli, întrebîn-du-se mereu care e sensul vietii în general si despre fiinta sau nefiinta acelei bucati de pamînt pe care traiau si sufereau: el, Martin, Alejandra si milioanele de locuitori care umblau prin Buenos Aires ca printr-un haos, fara ca nimeni sa stie unde e adevarul, fara ca cineva sa creada cu adevarat în ceva. Ba-trînii, ca don Pancho, traind din amintirea trecutului, si aven­turierii facînd avere fara sa le pese de nimeni si de nimic, si batrînii emigranti visînd (si ei) o alta realitate, o realitate fan­tastica si de mult apusa, ca batrînul D'Arcangelo, privind spre pamîntul acela de neatins si murmurînd

186

Addio patre e matre addio sorelli efratelli.

Cuvinte rostite de vreun emigrant-poet alaturi de batrîn în clipa cînd vaporul se îndeparta, la Reggio sau la Paola, de tarmul spre care barbatii si femeile îsi atinteau privirile si de muntii ce au fost cîndva Magna Grecia, privind, mai degraba decît cu ochii trupului (debili, precari si pîna la urma nepu­tinciosi), cu ochii sufletului, ochii aceia care vad înca muntii si castanii de acolo, peste mari si peste ani: ficsi, ochi de ne­bun, rezistînd mizeriilor si vicisitudinilor, distantei si batrî-netilor. Ochii aceia cu care batrînul D'Arcângelo (împodobit grotesc cu palaria lui cu boruri late, verde si jerpelita ca un simbol caricatural si comic al timpului si al Frustrarii, nepa­sator, blajin, dar ca un nebun) îsi vedea Calabria lui de odini­oara, pe cînd Tito îl privea cu ochisorii lui sarcastici, bînd mate si gîndindu-se "as da totul dracului daca as avea bani". Asa ca (se gîndea Martin uitîndu-se la Tito, care se uita la tatal lui) ce e de fapt Argentina? întrebari la care de multe ori o sa-i raspunda Bruno, spunîndu-i ca Argentina era nu numai Ro-sas si Lavalle, el ganclio si pampa, ci si, si cît de tragic înca!, batrînul D'Arcangelo cu palaria lui verde si cu privirea lui abstracta, si fiul lui, Humberto J. D'Arcângelo, cu amestecul lui de scepticism si duiosie, de ura împotriva societatii si de netarmurita generozitate, sentimentalism facil si inteligenta analitica, disperare cronica si asteptare nelinistita si perma­nenta a CEVA. "Noi, argentinienii, sîntem pesimisti (spunea Bruno), fiindca avem înca mari rezerve de sperante si de iluzii, caci, ca sa fii pesimist trebuie sa fi asteptat ceva mai înainte. Acesta nu e un popor cinic, desi e plin de cinici si de lasa-ma sa te las. E mai degraba un popor de oameni zbuciumati, ceea ce e cu totul altceva, deoarece cinicul se obisnuieste cu toate si nu-i pasa de nimic. Argentinianului îi pare rau de toate, pentru toate îsi face sînge rau, se amaraste, protesteaza, e ran­chiunos. Argentinianul e nemultumit de toate si de el însusi, Poarta sîmbete, e plin de resentimente, e dramatic si violent. va, nostalgia batrînului D'Arcângelo - comenta Bruno ca pentru el însusi - .. .Dar aici totul era plin de nostalgie, pen­tru ca pe lume trebuie sa fie putine tari în care sentimentul

187

asta sa se fi repetat atît de des: primii spanioli duceau dorul patriei îndepartate, apoi indienii aveau nostalgia libertatii pierdute, însusi sensul existentei lor. Mai târziu, bietii gauchos alungati de civilizatia unor venetici, exilati pe propriul lor pamînt, aducîndu-si aminte de vîrsta de aur a independentei lor salbatice. Erau plini de nostalgie batrînii, patriarhii creoli, cei asemenea lui don Pancho, întrucît simteau ca vremurile acelea pline de generozitate si de curtenie facusera loc timpu­lui meschinariei si al minciunii. si era apoi nostalgia emigran­tilor: acestia duceau dorul pamîntului lor de veacuri, al obi­ceiurilor milenare, al legendelor, al Craciunului sarbatorit la gura sobei. si cum sa nu-1 întelegi pe batrînul D'Arcângelo? Caci pe masura ce ne apropiem de moarte, ne apropiem si de pamînt, si nu de pamînt în general, ci de bucatica aceea (infima, dar atît de jinduita) de pamînt unde ne-am petrecut copilaria, unde ne-am trait jocurile si magia, irecuperabila ma­gie a copilariei care nu se mai întoarce. si atunci ne aducem aminte de un copac, de chipul unui prieten, de un cîine, de un drum prafuit în toropeala dupa-amiezii de vara, de tîrîi-tul greierilor, de un pîrîias. Lucruri de astea. Nu sînt lucruri mari, ci lucruri marunte si extrem de neînsemnate, dar care, în clipa dinaintea mortii, dobîndesc o grandoare de necrezut, mai ales atunci cînd, în tara asta de emigranti, omul ca va muri se poate apara doar cu amintirea, atît de incompleta, atît de transparenta si de putin carnala a unui copac sau a unui pî­rîias din copilarie; caci nu sînt despartiti numai de timp ci si de vaste oceane. si asa se face ca vedem multi batrîni ca D'Arcângelo, care aproape ca nu mai vorbesc si par ca pri­vesc în departare, cînd de fapt privesc înspre înlauntru, spre strafundurile memoriei lor. Pentru ca memoria e ceea ce re­zista timpului si puterii lui de distrugere, si e ceva ca un fel de forma pe care eternitatea ar putea s-o ia în aceasta neîntre­rupta trecere. si cu toate ca noi (constiinta noastra, sentimen­tele, experienta noastra aspra) ne schimbam cu trecerea ani­lor, si cu toate ca pielea si ridurile noastre devin marturii si dovezi ale acestei treceri, exista în noi ceva, acolo, în adînc, în regiunile foarte întunecate ale fiintei, ceva ce se agata cu ghearele si cu dintii de copilarie si de trecut, de rasa si d^e pamîntul pe care ne-am nascut, de traditie si de visuri, ceva

188

care pare sa reziste acestui tragic proces: memoria, misteri­oasa aducere aminte despre noi însine, a ceea ce sîntem si a ceea ce am fost. Ceva fara de care (si cît de groaznic trebuie sa fie asta!, îsi spunea Bruno), oamenii care au pierdut-o, ca si cum s-ar fi produs o explozie formidabila si distrugatoare în acele regiuni adînci, sînt niste biete frunze firave, nesigure si imponderabile, purtate de colo-colo de vîntul furios si fara noima al timpului."

XV

Pîna cînd, într-o seara, se întîmpla ceva uluitor: la coltul strazii Leandro Alem cu Cangallo, pe cînd astepta tro­leibuzul, în momentul cînd stopul trecea pe rosu, o vazu pe Alejandra, cu barbatul acela, într-un Cadillac sport.

îl vazura si ei, si Alejandra pali.

Bordenave îi spuse sa urce si ea se trase spre mijlocul ca­napelei.

- Ce coincidenta! Am întîlnit-o pe prietena dumitale pe cînd astepta si ea autobuzul. Unde va duc?

Martin îi spuse ca se ducea spre Boca, la camera lui.

- Bine, atunci o sa te lasam pe dumneata mai întîi. "si adica de ce?", se întreba Martin, ca într-un lesin. Acel

"mai întîi" era parca un cuvînt care deschidea drumul spre niste întrebari îngrijoratoare.

- Nu - spuse Alejandra - eu am sa cobor mai întîi. Chiar aici, în Avenida de May o.

Bordenave o privi surprins. Sau cel putin asa i se paru lui Martin, cînd, mai tîrziu, statu sa se gîndeasca la întîlnirea din ziua aceea, dîndu-si seama ca surpriza lui Bordenave era si ea surprinzatoare.

Cînd coborî Alejandra, Martin o întreba daca voia sa o în­soteasca, dar ea îi raspunse ca era foarte istovita si ca mai bine ⁰ sa se vada altadata. Dar pe cînd se îndeparta, se razgîndi, ^Se întoarse înapoi si-i spuse ca o sa-1 astepte a doua zi la ora ^sase la Jockey Club.

' Bordenave ramase tacut si chiar posac cît mai tinu drumul Pma la Boca, pe cînd Martin încerca sa analizeze întîlnirea

189

aceea ciudata. Da, era posibil sa o fi întîlnit pe Alejandra din întîmplare. La urma urmei, pe el nu-1 întîlnise tot din întînv plare? Nu era ciudat nici faptul ca, recunoscînd-o pe strada, o invitase în masina stiind ca era un om de lume. La urma urmei, nimic din toate astea nu era surprinzator. Ceea ce era ciudat era faptul ca Alejandra acceptase. Pe de alta parte, oare de ce s-o fi mirat Bordenave cînd ea spusese ca va coborî în Avenida de Mayo? Reactia asta putea dovedi ca erau împre­una în mod deliberat si nu fortuit, si ca ea coborîse înainte ca pentru a-i demonstra lui Martin ca nu avea nimic de-a face cu individul acela si ca se întîlnisera din întîmplare. Hotarîre care trebuie sa-1 fi surprins pe Bordenave într-atîta încît sa nu-si poata retine gestul acela revelator. Martin simti cum ceva se prabuseste în el, dar încerca sa nu se lase prada dis­perarii si, cu o luciditate încapatînata, continua sa analizeze cele întîmplate. Cu o oarecare usurare, îsi spuse ca surpriza lui Bordenave putea veni si din alt motiv, urcîndu-se în ma­sina, ea îi spusese ca se duce acasa, în Barracas (cum se vedea din faptul ca mergeau pe Leandro Alem, spre sud), dar, în fata ideii ca Martiri ar fi putut banui ceva daca ea ar fi ramas sin­gura cu Bordenave dupa ce el ar fi coborît la Boca, s-a hotarît sa coboare în Avenida de Mayo. si hotarîrea asta brusca si contradictorie atrasese atentia lui Bordenave. Sa zicem ca era asa. Dar atunci de ce ramasese posac si fara chef? Sigur ca din pricina ca-si facuse planul sa flirteze cu Alejandra o data ce ar fi ramas singuri, si hotarîrea ei îi stricase socotelile. Era totusi un motiv de îndoiala: de ce Alejandra nu-1 lasase sa o însoteasca? Oare nu cumva o sa se întîlneasca cu Bordenave mai tîrziu, în locul spre care cu siguranta se îndreptau? Un amanunt linistitor: cum ar fi putut Alejandra sa intre în lega­tura cu Bordenave altfel decît din întîmplare? Nu-1 cunostea, nu stia unde sta; cît despre Bordenave, el nici macar nu stia cum o cheama pe Alejandra.

si totusi o senzatie tulbure îl facea sa se întoarca mereu la întîlnirea aceea, care putea sa para banala, dar care acum, îⁿ lumina acestei noi întîlniri, dobîndea o importanta deosebita-Cînd trecura cîtiva ani de la moartea Alejandrei, avu certitu­dinea a ceea ce în momentul acela fusese doar o banuiala in­sidioasa: Bordenave nu era strain de impulsul pe care îl avu-

190

sese Alejandra de a-1 trimite la Molinari dupa întîlnirea aceea cu Bordenave la Piaza. Evenimentele care au precedat sinuci­derea ei si ultima conversatie cu Bordenave aveau sa lamu­reasca într-o zi rolul jucat de acesta în drama. si cînd, la cîtiva ani dupa aceea, vorbea cu Bruno, nu se putea opri sa nu spu­na cu ironie ca el, Martin, era cel care îl adusese în calea ei. Si îsi va aminti din nou, cu o minutiozitate maniaca, amanun­tele acelei prime întrevederi de la Piaza, întîlnirea aceea ba­nala, care ar fi disparut cu totul în neantul episoadelor fara importanta, daca evenimentele din urma nu ar fi aruncat o lumina neasteptata si înspaimîntatoare asupra acestui soi de manuscris uitat.

Dar, pentru moment, Martin nu avea cum sa cunoasca im­plicatiile de mai apoi. Revedea în gînd întîlnirea de la Piaza si îsi aduse aminte ca, în momentul cînd îl prezentase Alejan-drei, vazuse în ochii ei o licarire fugara, licarire care a prece­dat schimbarea atitudinii acesteia. Desi era totusi posibil (îsi spunea Bruno) sa fie doar o amintire falsa, un detaliu remar­cat în virtutea acelei luciditati retrospective pe care ne-o con­fera catastrofele, sau pe care credem ca ne-o confera, cînd spu­nem "acum îmi aduc aminte ca am auzit un zgomot suspect", cînd, de fapt, zgomotul e un amanunt adaugat de imaginatie adevaratelor si simplelor fapte din memorie. E forma obis­nuita în care prezentul influenteaza trecutul, modificîndu-1, îmbogatindu-1 si deformîndu-1 prin indicii prevestitoare.

Martin încerca sa-si aduca aminte, cuvînt cu cuvînt, ce spu­sese Bordenave în timpul întîlnirii de atunci, dar nu era nimic important, cel putin nimic important pentru problema care îl framînta acum. Spusese ca italienii astia - era vorba de doi barbati ce se aflau acolo si pe care-i indicase cu un rictus un pic cinic al fetei - erau toti la fel: toti ingineri, avocati, demni­tari. Dar, de fapt, erau niste pungasi care te asteptau cu flinta la drumul mare. si Martin îsi aducea aminte ca în vremea asta, fara sa-1 priveasca, Alejandra facea niste desene încurcate pe un servetel de hîrtie, deodata prost dispusa. Primul cuvînt pe care îl pronunta (continua Bordenave) fu corruzione, si atunci unul trebuie sa le aduca aminte ca nenorocitilor pe care îi tri­miteau în Africa sa lupte împotriva englezilor li se stricau tancurile pe drum. Indivizilor astora parca li se blocase min-

191

tea. Nu dadeau deloc de rostul lucrurilor: dadeau bani celor carora nu trebuiau sa le dea, nu le dadeau celor carora ar fi trebuit. Asa ca, atunci cînd venisera la el, începuse sa rîda: cum, nu-1 cunoscusera pe Bevilacqua? Ca sa-i plictiseasca, sub­limase ca avea nume italian si ca, macar ca-1 chema asa, bea altceva decît apa. Adaugind "dumneavoastra, care sînteti ita­lieni, o sa puteti aprecia gluma", dar a naibii bucurie le mai facuse, dupa cum spera el. Mici razbunari, ce naiba! Sa vina aici sa faca pe nevinovatii... si apoi, dupa cum le daduse sa înteleaga, daca erau atît de delicati, de ce intrau în joc? El, care primea un spert, era tot atît de murdar ca cel care îl da­dea. Martin îl privea uimit. Cînd, dupa moartea Alejandrei, îsi mai aminti o data fiecare din scenele la care asistase si ea, conchise ca în momentul acela Bordenave vorbea tocmai pen­tru Alejandra, lucru care îl uimea pe Martin, neputînd înte­lege cum pretindea sa o cucereasca spunîndu-i asemenea lu­cruri. Apoi vorbise despre politicieni: toti erau corupti. Nu se referea, desigur, la peronisti: vorbea de toti, vorbea în ge­neral, de consiliile din '36, despre acea affaire de la Palomar, despre tratativele pentru Coordonare. în fine, erau atîtea, de nu le mai dadeai de capat. Cît despre industriasi, se plîngeau (Martin se gîndi la Molinari), dar niciodata nu cîstigasera atît de mult ca atunci, desi spuneau tot soiul de prostii despre co­ruptie, despre posibilitatea de a putea sau nu importa fie si un ac de cusut fara spert, despre faptul ca muncitorii vor sau nu sa munceasca. în fine, poliloghia obisnuita. Dar, se întreba el, cînd mai cîstigasera industriasii colosalele averi din ulti­mii ani? Bagasera detergenti pîna si în supa. Nu mai gaseai nici macar un muncitor care sa nu aiba aspirator electric. Mili­tarii? De la colonel în sus, în afara cîtorva exceptii onorabile, cîte un nebun care mai credea înca în patrie, toti sînt cumpa­rati. Muncitorii? Singurul lucru care-i interesa e sa traiasca bine, sa primeasca de la patron cadoul de Anul Nou, fie ca o sa cîstige River sau Boca, sa-si încaseze substantialele aju­toare de somaj - alta industrie nationala! - sa aiba conce­diu platit si ziua lor de Sfîntul Peron. Rîzînd, comenta: "sin­gurul lucrul care le lipseste pentru a fi burghezi este un mic capital". Apoi, învîrtind cu degetul aratator gheata din paha­rul lui cu whisky, adauga: "Oportunism si nimic altceva decit

192

oportunism". Cu banii pe masa nu ti se refuza nimic în tara asta. Bogat, chiar bandit fiind, erai înconjurat de atentii, erai un domn, un gentleman. In sfîrsit: nu trebuia sa-ti faci sînge rau, pentru ca era putreziciune în lege si nu era nimic de fa­cut. Ţara fusese prostituata de venetici si asta nu mai era na­tiunea menita sa duca libertatea în Chile sau în Perii. Acum era o natiune de lasa-ma sa te las, de lasi, de patroni de lote­rie napolitani, de filfizoni, de aventurieri internationali, ase­menea celor de fata, de escroci si de suporteri ai unor echipe de fotbal. în momentul acela se ridica, îi întinse mîna si îi spu­se lui Martin sa nu-si faca probleme, ca n-o sa-1 dea afara. Cînd iesisera, traversasera strada si se asezasera pe o banca cu fata spre rîu. îsi aducea aminte de fiecare gest al Alejandrei cînd o întrebase ce parere îi facuse tipul: îsi aprinsese o tigara si la flacara chibritului îsi daduse seama ca avea o fata aspra si întunecata. "Cum vrei sa mi se para? spusese ea, un argenti­nian ca toti ceilalti". Apoi tacuse si se vedea ca nu va mai spu­ne nimic. în clipa aceea Martin nu vedea altceva decît faptul ca venirea lui Bordenave le stricase linistea interioara, ca o reptila intrata într-un put cu apa cristalina din care tocmai te pregateai sa bei. Alejandra spusese ca o durea capul si ca prefera sa se duca acasa sa se culce. si cînd fusesera pe punc­tul de a se desparti, în fata grilajului de pe strada Rio Cuarto, îi spusese pe un ton neplacut, ca o sa vorbeasca ea cu Moli-nari, dar sa nu-si faca nici o iluzie.

Cînd examina documentul acela vechi din memoria lui, iesira în evidenta cu o claritate aproape brutala unele dintre cuvintele ei, care acum, dupa ce murise, capatau un înteles neasteptat. Da: între seara aceea calma, cînd se plimbau ti-nîndu-se de mîna, si întrevederea aceea absurda cu Molinari avusese loc aparitia lui Bordenave. în viata lor irupsese ceva atroce.

XVI

Pîna cînd, fara sa o fi facut anume, vazu ca ajunsese ^m fata cafenelei lui Chichîn si, intrînd, îl auzi pe Loco Barra-gan, care bea rachiu fara sa se opreasca din predicat, ca de

193

obicei. Spunea: Vin vremuri de sînge si foc, fratilor, amenintînd, dojenitor si profetic, cu degetul aratator de la mîna dreapta îndreptat spre vlajganii care chefuiau în jurul lui, incapabili de a lua în serios ceva în afara de Peron si de meciul de du­minica din Ferrocarril Oeste, pe cînd Martin îsi amintea ca Alejandra palise cînd daduse cu ochii de el, desi putea sa fi fost doar o impresie de-a lui, data fiind lumina slaba sub ca­pota masinii; ar fi fost un element de o importanta enorma, dovedind ca întîlnirea cu Bordenave nu era întîmplatoare, ci aranjata dinainte, dar cum si cînd se întelesesera, pentru numele lui Dumnezeu? Vremuri ale razbunarii, fratilor, si facea gesturi ca si cum ar fi scris cu mîna dreapta în aer niste litere enorme, adauga asa sta scris, la care baietii rîdeau de nu mai puteau si Martin îsi spunea ca, desigur, nici faptul ca palise nu era în afara de orice îndoiala, deoarece poate dovedi ca-i era rusine sa fie vazuta de Martin alaturi de un barbat pe care aratase ca-1 dispretuieste. si, apoi, cum ar fi putut sa se întîl-neasca în mod voit, daca ea nu stia unde locuia Bordenave, si nu i se parea posibil nici în închipuirea cea mai aprinsa ca ea ar fi putut cauta adresa sau numarul lui de telefon în carte si ca l-ar fi chemat. Vremuri de sînge si de foc, caci focul va trebui sa purifice acest oras blestemat, acest nou Babilon, pentru ca toti sîntem pacatosi desi mai ramînea posibilitatea ca sa se fi întîl-nit în barul Piaza, bar pe care era evident ca Alejandra îl frec­venta sau îl frecventase înainte, dupa cum se vedea din sigu­ranta cu care îl condusese acolo la acea întîlnire, asa ca o fi intrat în bar (dar ce sa faca ea acolo, Doamne, Dumnezeule, ce sa faca ea acolo?) si întîlnindu-se cu Bordenave, s-or fi apu­cat sa discute, poate, cel mai probabil din initiativa lui, dar era evident ca era un afemeiat si un tip monden. Da, rîdeti, gloata ratacita, dar eu va spun ca va trebui sa trecem prin foc st sînge si desi rîdeau cu totii, si parca si Barragân însusi se lua din cînd în cînd dupa tambalaul lor, baiat bun cum era, totusi, cînd îsi îndrepta privirea spre Martin parca îi aparura fulgere în ochi, un fulger poate profetic, macar ca era un modest profet de mahala, betiv si ca vai de lume (dar, cum ar fi spus Bruno, ce putem sti despre instrumentele de care se foloseste desti­nul pentru a-si insinua avertismentele? si, oare, avînd în ve­dere ambiguitatea perversa cu care obisnuieste sa procedeze,

194

nu se putea sa-si trimita mesajele viclene prin fiinte arareori luate în serios, cum sînt nebunii si copiii?), si, ca si cum ar fi vorbit o alta persoana, nu cel ce glumea cu baietii de la bar, adauga dar tu nu, pustiule, ca tu trebuie sa ne salvezi pe toti, si toti tacura deodata si o tacere se lasa în jurul cuvintelor ace­lora neasteptate iesite din gura nebunului; macar ca pe urma baietii îl luara iarasi în zeflemea si-1 întrebara zi ce numar o sa iasa mîine, dar Barragân, clatinînd din cap si sorbind din ra­chiul lui tare, le raspundea da, rîdeti, dar o sa vedeti ca o sa fie cum va spun eu, o sa vedeti cu ochii vostri, caci orasul asta împutit trebuie sa fie pedepsit si trebuie sa vie Cineva, ca lumea nu o mai poate duce asa în momentul în care Martin, impresionat, pri-vindu-1 fix, lega cuvintele lui de cuvintele Alejandrei despre visurile prevestitoare si despre purificarea prin foc.

- Ei l-au luat pe Christos. si ce ne-au dat în schimb? Ma­sini, avioane, frigidere electrice. Dar tu, Chichîn, ca sa te luam de exemplu, esti mai fericit acum, cînd ai frigider electric de-cît pe vremea cînd venea deselatul ala de Acuna cu blocurile de gheata? Sa presupunem, e doar o presupunere, ca tu, Lo-iâcono, o sa poti merge pe Luna - fraza care fu întîmpinata cu rîsete -, v-am spus doar, nenorocitilor, ca e numai o pre­supunere, si ce? Asta o sa te faca mai fericit ca acum?

- Da' de ce fericire tot vorbesti acolo - comenta cu ama­raciune Loiacono - parca în pacatoasa asta de viata as fi fost fericit!

- Bine, e-n regula, îti spun doar ca e o presupunere. Dar te întreb: ai fi mai fericit daca ai merge pe Luna?

- Da' eu de unde vrei sa stiu? - îi raspunse Loiâcono cu ciuda.

Dar nebunul de Barragân îsi continua predica, fara sa-1 as­culte, întrebarea lui fiind doar retorica:

- De aceea, fratilor, va spun ca fericirea trebuie sa o cau­tam în adîncul inimii. Pentru asta însa e nevoie sa se întoarca Christos din nou pe pamînt. L-am uitat, i-am uitat învatatu­rile, am uitat ca a fost martirizat pentru vinile si pentru sal­varea noastra. Sîntem o gloata de ingrati si de canalii. si daca ^vme din nou, poate chiar nu-1 recunoastem si sîntem în stare ^sa-l luam în bascalie.

195

 si

- Te pomenesti - comenta Diaz - ca tu esti Christos s acum noi te luam peste picior.

Rîsera cu totii, aprobînd gluma lui Diaz, dar Barragan, dînd din cap cu un zîmbet binevoitor de betiv, continua, cu limba din ce în ce mai încleiata:

- Toti sîntem tristi - unii protestara, spusera eu nu, ba^a de seama etcetera. Toti sîntem tristi, fratilor. Sa nu ne înselam pe noi însine. si oare de ce sîntem tristi? Fiindca inima noas­tra e nemultumita, ca stim ca sîntem niste mizerabili, niste canalii. Pentru ca sîntem nedrepti, hoti pentru ca ne e sufle­tul plin de ura. si toata lumea alearga. La ce bun, va întreb? Spre ce anume alearga? Toti lupta pentru o bucatica de pîine. De ce? Oare n-o sa murim cu totii? si la ce bun sa mai traim, daca nu credem în Dumnezeu?

- Da' mai ispraveste odata, moara stricata - i-o reteza Loiâcono. si tu esti destul de bun, nebunule. îi tot dai înainte cu Dumnezeu, cu Christos si cu asta - facu semn spre gura - dar o lasi pe nevasta-ta sa munceasca ca o roaba ca sa te în­tretina, pe cînd tu te tii pe-aici de predici.

Nebunul Barragan îl privi blajin. Trase o dusca de rachiu si întreba:

- Da' cine-a zis ca eu n-as fi un nerod?

Arata spre paharelul lui de rachiu si adauga cu o voce în­durerata:

- Baieti, eu mi-s un betiv si un nebun. Mi se spune Nebu­nul Barragân. Trag la masea, îmi petrec ziua hoinarind aiu­rea, pe cînd muierea trudeste de dimineata pîna seara. Ce vreti sa fac? Asa m-am nascut si asa o sa mor. Sînt o canalie, nu zic c-as fi altceva. Dar nu de asta era vorba, fratilor. Nu se zice ca nebunii si copiii spun adevarul? Ei bine, eu sînt nebun, si de multe ori, pe crucea mea, nici macar nu stiu de ce vorbesc.

Rîsera cu totii.

- Da, rîdeti, dar eu va spun ca Domnul Christos mi-a apa­rut într-o noapte si mi-a spus: Nebunule, lumea trebuie puri­ficata prin sînge si prin foc, trebuie sa se întîmple un lucru grozav de mare, focul va cadea asupra tuturor, si-ti spun ca nu va ramîne piatra peste piatra. Asa mi-a vorbit Christos.

Baietii se prapadeau de rîs, în afara de Loiacono.

196

__Sigur, baieti, dati-i înainte. Rîdefi si pe urma o sa-mi spu­neti cum a fost. Aici nu se afla decît unul singur care stie ce

spun.

Rîsetele încetara si o tacere adînca se asternu peste aceste ultime cuvinte. Apoi însa, toti se întoarsera la glumele lor si începura sa faca fel de fel de calcule în legatura cu meciul de duminica.

Martin se uita la Nebun, în vreme ce în minte i se perin­dau cuvintele Alejandrei despre foc.

XVII

Alejandra nu veni. Aparu în schimb Wanda, cu un mesaj: nu putea sa-1 vada în saptamîna aceea.

- Are mult de lucru - adauga Wanda, privindu-si bri­cheta muzicala.

- Da, sigur, are mult de lucru - repeta el, pe cînd în min­te i se insinua, perfida, imaginea lui Bordenave.

Wanda se multumi sa aprinda si sa stinga de mai multe ori bricheta.

- O sa te cheme ea.

- Bine.

O greutate mare îl împiedica sa se scoale dupa ce plecase Wanda, dar pîna la urma se scula, ca sa-i telefoneze lui Bruno. Vorbea timid, nu-i spunea ca vrea sa-1 vada, dar pîna la urma Bruno insista totdeauna sa se întîlneasca.

Se aseza într-un colt si Bruno încerca sa-1 distreze, vorbind despre cine stie ce.

- îl cunosti pe Molina Costa?

- Nu.

- Ei, linga terenul lui se afla ferma unui domn, Pearson Spaak. Baiatul, Willie, îl critica fiindca umbla în pantaloni bu­fanti englezesti, pe cîta vreme el purta întotdeauna nadragi creoli si nu folosea niciodata sa englezeasca. si odata i-a zis:

âîe, tu ai nevoie de toate astea, fiindca te cheama Pearson k; dar eu, daca ma cheama Molina Costa, pot sa-mi per- luxul sa umblu cu pantaloni englezesti".

197

Bruno rîse cu pofta, într-un fel pe care Martin nu-1 obser­vase pîna atunci. Parea ca aceasta anecdota îi facea o enorma placere. Dupa ce se potoli, spuse:

- Nu încape îndoiala ca în aceasta înversunare a noastra pe care o avem în vremea din urma de a respinge tot ceea ce e european, exista un puternic sentiment de nesiguranta. Nu crezi? Aici gruparile nationaliste sînt pline de indivizi care se cheama Kelly sau Rabufetti.

îsi scoase ochelarii si si-i sterse, cu ideea fixa de a si-i face perfect curati, sau poate, în virtutea unui simplu tic. Ochii îi erau dintr-o data mai mari cînd îi vedeai fara lentilele ace­lea groase, dînd chipului sau un aer ciudat de goliciune care pe Martin aproape ca îl facea sa se rusineze. Altminteri, pri­virea lui Bruno devenea mai abstracta si parca neajutorata în fata unui univers amanuntit si bogat.

îi vorbi despre cartea pe care o citea, despre vreme si îi ex­plica ce deosebire exista între timpul astronomilor si al omu­lui. Spunîndu-si totodata ca nimic din toate acestea nu-i pu­tea ajuta lui Martin, asa numai, poate ca o simpla distractie. Nici o consideratie abstracta, chit ca s-ar referi la probleme omenesti, nu servea drept consolare nici unui om, sa-i aline vreuna din tristetile si nelinistile ce poate chinui o fiinta con­creta în carne si oase, o biata fiinta cu ochi ce privesc tematori (spre ce sau spre cine?), o faptura ce supravietuieste numai datorita sperantei. Pentru ca, din fericire (se gîndea el), omul nu e alcatuit numai din disperare, ci si din speranta si credin­ta; nu numai din moarte, ci si din dorinta de a trai; si nu nu­mai din singuratate, ci si din clipe de întelegere si dragoste. Caci, daca disperarea ar fi mai tare, ne-am lasa cu totii sa mu­rim sau ne-am sinucide; or, în nici un caz nu se întîmpla asa. Ceea ce demonstra, dupa parerea lui, ce putina importanta avea ratiunea, nefiind rational sa avem sperante în lumea în care traim. Dar, din fericire, omul nu e aproape niciodata. o fiinta rationala si, de aceea, speranta renaste mereu în mij­locul calamitatilor. si chiar si renasterea e ceva atît de absurd, un absurd atît de subtil si profund absurd, atît de lipsit de ori­ce temei, e o dovada ca omul nu este o fiinta rationala. si a^st" fel, abia a ras un cutremur o vasta regiune din Japonia sau

198

din Chile; abia au adus niste inundatii formidabile la moartea a sute de mii de copii în regiunea Iante; abia ca un razboi crud si, pentru imensa majoritate a victimelor, fara sens, a mutilat, torturat, asasinat, violat, incendiat si distrus femei, copii si sate, ca supravietuitorii, cei care fara îndoiala au asistat, în-spaimîntati si neputinciosi la acele calamitati ale naturii sau ale oamenilor, chiar fiintele care în momentele acelea dispera­te crezusera ca niciodata nu vor mai vrea sa traiasca si ca nici­odata nu o sa-si mai refaca viata si ca nici n-ar putea sa si-o refaca chiar daca ar fi vrut, chiar barbatii si femeile acelea (mai ales femeile, pentru ca femeia e însasi viata si patria-muma, cea care nu pierde niciodata un rest de speranta), aceste fiinte fragile încep îndata, din nou, ca niste furnici proaste dar eroice, sa reconstruiasca mica lor lume de toate zilele: o lume mica, desigur, dar tocmai de aceea emotionanta. Asa ca nu ideile erau cele care salvau omenirea, nu intelectul si ratiunea, ci tocmai contrariul lor: acele nesabuite sperante ale oamenilor, furia nepotolita de a supravietui, dorinta de a respira pîna în ultima clipa, micul, încapatînatul si eroicul lor eroism de toate zilele în fata nefericirilor. si daca angoasa e experienta Neantului, ceva ca o dovada ontologica a Neantului, oare spe­ranta nu e dovada unui Sentiment Ocult al Existentei, ceva pentru care merita sa lupti? si întrucît speranta e mai puter­nica decît angoasa (fiindca o învinge întotdeauna, altfel ne-am sinucide cu totii), oare acest Sentiment Ocult nu e mai adeva­rat, ca sa zicem asa, decît faimosul Neant?

Gîndea toate astea în vreme ce, într-un plan mai superfi­cial, îi spunea lui Martin lucruri care, aparent, nu aveau nici o legatura cu meditatiile lui profunde, fiind, de fapt, conec­tate cu ele prin conexiuni neregulate dar vitale.

■- întotdeauna m-am gîndit ca mi-ar placea sa fiu pompier.

si cum Martin se uita la el nedumerit, comenta, gîndin-du-se ca acest tip de reflectii puteau într-adevar sa-i foloseas­ca în nefericirea lui, dar cu un zîmbet ce-i atenua pretentia: Poate sef de pompieri. Pentru ca atunci simti ca esti o Parte dintr-un efort comun, în cadrul caruia cineva face ceva pentru semenii lui, si, pe deasupra, în mijlocul primejdiei, ^aproape de moarte. si sa fiu sef, ca sa simt, presupun, respon-

199

sabilitatea micului meu grup. Sa fiu pentru ei legea si speran­ta. O mica lume în care sufletul unuia se contopeste într-un mic suflet colectiv. în asa fel încît necazurile sa fie necazurile tuturor si bucuriile la fel, si primejdia, primejdia tuturor. Sa mai stii apoi ca poti avea încredere în camarazi, ca în acele momente-limita din viata, în zonele nesigure si ametitoare în care moartea te ataca pe neasteptate si cu furie, ei, camara­zii, o sa lupte împotriva ei, ca ne vor apara si vor suferi si vor spera pentru noi. si apoi obligatia marunta si modesta de a mentine echipamentul curat, cu alamurile stralucind, curata­tul si ascutitul securilor, faptul de a trai cu simplitate clipele acelea care preced totusi primejdia si, poate, chiar moartea, îsi scoase ochelarii si-i sterse.

- De multe ori mi l-am închipuit pe Saint-Exupery, acolo sus, cu micul lui avion, luptîndu-se cu furtuna în plin Atlan­tic, eroic si în tacere, cu telegrafistul în spatele lui, uniti prin mutenie si prin prietenie, prin pericolul comun dar si prin speranta comuna, ascultînd uruitul motorului, cercetînd cu îngrijorare rezerva de combustibil, privindu-se unul pe altul. Camaraderia în fata mortii.

îsi puse ochelarii si zîmbi privind departe.

- Da, se pare ca omul admira mai mult un lucru pe care stie ca nu poate sa-1 faca. Nu stiu daca as fi în stare sa savîrsesc macar a suta parte din oricare dintre faptele lui Saint-Exupeiy. Sigur, asta înseamna sa vorbesti în mare. Dar vreau sa spun ca nici chiar în mic... ca sef peste pompieri... în schimb eu... ce sînt eu? Un fel de contemplativ singuratic, un om inutil. Nici macar nu stiu daca vreodata am sa izbutesc sa scriu vreun roman sau o piesa de teatru. si chiar daca o sa scriu... nu stiu daca ceva din toate astea s-ar putea compara cu faptul de a face parte dintr-un pluton si de a pazi somnul si visele cama­razilor cu pusca ta... Nu conteaza ca razboiul e dus din cauza unor oameni fara rusine, a unor escroci din lumea finantelor sau a petrolului: plutonul acela, somnul acela aparat, credin­ta aceea a camarazilor tai, vor fi totdeauna valori absolute.

Martin îl privea cu ochi tulburi, ca într-un extaz. si Bruno îsi spuse în sinea lui: "si, oare, nu ne aflam cu totii într-un fel de razboi? si nu apartinem cu totii unui mic pluton? si/ oare, Martin nu e, într-un fel, o fiinta al carei somn îl veghez,

200

careia încerc sa-i îndulcesc angoasele si ale carei sperante le apar cum aperi o flacaruie în mijlocul unei furtuni dez­lantuite?"

Pe urma îi fu rusine.

Atunci spuse un banc.

XVIII

Luni astepta sa-i telefoneze, dar în zadar. Marti, im­pacientat, îi telefona la bontiqne. I se paru ca vocea ei era as­pra, dar se putea sa fi fost din pricina ca avea mult de lucru. La insistentele lui, îi spuse ca-1 astepta la o cafea la barul Char-cas y Esmeralda.

Martin alerga spre bar si o gasi asteptîndu-1: fuma, con-templînd strada. Dialogul fu scurt, întrucît ea trebuia sa se întoarca la atelier. Martin îi spuse ca voia sa o vada în liniste, o seara întreaga.

- Mi-e imposibil, Martin.

Vazîndu-i ochii începu sa ciocaneasca cu un tigaret pe care

îl tinea între degete, în vreme ce parea ca se gîndeste sa scor-

. neasca ceva. Avea sprîncenele încruntate si parea îngrijorata.

- Sînt foarte bolnava - spuse ea într-un tîrziu.

- Ce ai?

- Ar fi mai usor de spus ce nu am.

Niste visuri groaznice, dureri de cap (la ceafa, care apoi îi cuprindeau tot corpul), scîntei în ochi.

- si ca si cum toate astea n-ar fi de ajuns, mai sînt si clo­potele acelea de biserica. Un amestec de spital si de biserica, dupa cum vezi.

- si de aceea nu poti sa ma vezi - comenta Martin, cu un usor sarcasm.

- Nu, nu zic asta, dar se aduna toate, întelegi?

"Se aduna toate", repeta Martin pentru el însusi, stiind ca în acel "toate" se ascundea lucrul care-1 muncea mai mult.

- Asa ca ti-e imposibil sa ne vedem?

Alejandra îi înfrunta o clipa privirea, apoi pleca ochii si mcepu sa loveasca iar cu tigaretul în masa.

- Bine - zise într-un tîrziu - o sa ne vedem mîine seara.

201

- Cît timp? - întreba Martin cu îngrijorare.

- Toata seara, daca vrei - adauga ea fara sa-1 priveasca si fara sa înceteze cu ciocaniturile.

Apoi, ridicîndu-si privirea si vazînd ca ochii lui Martin stra­luceau, adauga:

- Dar cu o conditie, Martin. Ochii lui se stinsera.

XIX

A doua zi soarele stralucea ca în lunea aceea de de­mult, dar vîntul batea excesiv de tare si era prea mult praf în aer. Asa ca totul semana, desi nimic nu era chiar ca atunci, ca si cum configuratia favorabila a astrelor din ziua aceea s-ar fi stricat - se temea Martin.

Pactul stabilit conferea întîlnirii o liniste melancolica: vor­beau blînd, ca doi burii prieteni. Dar tocmai de aceea întîlnirea era atît de trista pentru Martin. si, poate fara sa-si dea seama, de-abia astepta momentul sa coboare spre rîu si sa se aseze din nou pe aceeasi banca, întocmai ca atunci cînd vrei sa faci sa se mai întîmple o data un lucru, repetînd formulele magi­ce care l-au facut sa apara întîia oara; si nestiind, desigur, ca tocmai lumea aceea care pentru el fusese perfecta, pentru Alejandra fusese plina de o zbuciumare surda; asa ca aceleasi lucruri care, repetîndu-se, constituiau pentru el un motiv de fericire, erau pentru ea motive de neliniste (se gîndea Bruno); asta în afara de faptul ca întotdeauna e cam sinistru sa te în­torci la lucrurile care au fost o data martore ale unei clipe de perfectiune.

Coborîra spre rîu si se asezara pe aceeasi banca.

Multa vreme nu scoasera o vorba, într-un fel de seninata­te. Speranta care pentru Martin, dupa speranta candida din restaurant, se îmbiba tot mai mult de melancolie, tihna aceea existînd tocmai datorita conditiei puse de Alejandra. si în ceea ce o privea pe ea (se gîndea Bruno), seninatatea aceea era nu­mai un fel de paranteza, la fel de precara, la fel de inconsis­tenta ca aceea la care ajunge un canceros printr-o injectie cu morfina.

202

Priveau vapoarele, norii.

priveau, apoi, cu luare-aminte furnicile, care lucrau cu acea iute si înversunata seninatate ce le caracterizeaza.

- Uita-te la ele cum produc - comenta Alejandra. Al doi­lea Plan Cincinal.

O urmari cu privirea pe una din ele ce cauta sa-si deschida cale sub o povara care, ca proportii, era asemenea unui auto­mobil pentru un om:

Urmarind drumul insectei, întreba:

- stii ce i-a zis Juancito Duarte lui Zubiza, cînd a ajuns Zubiza în iad?

Da, stia.

- Dar pe aia cu Peron în iad o stii? Nu, pe asta n-o stia înca.

îsi spusera apoi bancurile la zi despre Aloe. Apoi Alejandra întreba deodata:

- îti aduci aminte de povestirea lui Mark Twain despre furnici?

- Nu.

- Niste furnici trebuie sa transporte o laba de langusta pîna la musuroi. Dovada ca sînt gînganiile cele mai natînge pe care le-a facut Dumnezeu. E destul de amuzant: un fel de baie dupa toate dulcegariile lui Maeterlinck si compania. Ţie nu ti se pare ca e culmea stupizeniei?

- Nu m-am gîndit niciodata.

- Dar gainile sînt si mai proaste. într-o dupa-amiaza, la ferma lui Juan Carlos, mi-am petrecut ore întregi încercînd sa le creez vreun reflex cu un bat si cu mîncare. Adica un reflex pavlovian. Mi-am pierdut vremea degeaba. As fi vrut sa-1 vad pe Pavlov lucrînd cu gaini. Sînt atît de idioate ca pîna la urma te fac sa turbezi. Pe tine nu te face sa turbezi idiotenia?

- Nu stiu, depinde. Daca sînt si idioti si pedanti, poate cada.

- Nu, nu - comenta ea cu ardoare. Vorbesc de idiotenia Pura, fara nimic altceva.

Martin o privi intrigat.

- Nu cred. E ca si cum as turba din cauza unei pietre. - Nu e acelasi lucru! Gaina nu e o piatra: se misca, manîn-

^ca> are anumite intentii.

203

- Nu stiu - raspunse Martin perplex. Nu înteleg bine de ce toate astea ar trebui sa ma faca sa turbez.

Tacura iar, poate închipuindu-si fiecare altceva. Martin avea impresia ca întotdeauna vor vietui în ea sentimente si idei pe care el nu va izbuti niciodata sa le înteleaga. Iar ea (se gîndea Martin) încerca un oarecare dispret. Sau cine stie, ceea ce era si mai rau, era stapînita de vreun sentiment pe care el nici ma­car nu putea sa-1 ghiceasca.

Alejandra cauta în poseta si scoase din ea un carnetel cu adrese. Din carnetel scoase o fotografie.

- îti place? - îl întreba.

Era un instantaneu luat pe terasa din Barracas. Alejandra statea sprijinita de balustrada. Avea expresia aceea adînca si însetata de ceva, asteptarea aceea a ceva nedefinit, care îl sub­jugase atîta cînd o cunoscuse.

- îti place? - îl întreba ea din nou. E din zilele alea. într-adevar, Martin recunostea bluza si fusta. Totul parea

atît de îndepartat! De ce i-o fi aratînd tocmai acum fotogra­fia aceea? Ea insista:

- îti place, nu?

- Da, cum sa nu-mi placa. Cine ti-a facut-o?

- Cineva pe care nu-1 cunosti.

Apoi, tinînd fotografia în mîna si examinînd-o cu senti­mente contradictorii, Martin întreba timid:

- Poti sa mi-o dai?

- Am adus-o ca sa ti-o dau. Bineînteles, daca-ti place. Martin se emotiona si, în acelasi timp îi era necaz: parca

ar fi fost un senin de despartire. îi spuse si ei asta, dar fata nu raspunse nimic: se uita mai departe la furnici, pe cînd Mar­tin o privea scrutator.

Dezamagit, îsi lasa capul în jos si privirea îi cazu pe mîna Alejandrei, care era pe banca, lînga el, cu carneteîul înca des­chis: în carnetel se vedea, împaturit în doua, un plic de scri­soare par avion. Adresele din carnetel, scrisorile primite de ea, toate alcatuiau pentru Martin o lume dureros de straina.

si cu toate ca întotdeauna se oprea în ultimul moment, cîte-odata îi mai scapa cîte o întrebare nenorocita. Asa se întîmpla si acum.

204

__E o scrisoare de la Juan Carlos - îi spuse Alejandra.

- Ce scrie tîmpitul asta? - întreba Martin cu amaraciune.

- închipuie-ti, prostiile de totdeauna.

- Ce prostii?

- Despre ce ar putea vorbi Juan Carlos într-o scrisoare, fie ea par avion sau nu? Sa vedem, elev De] Castillo.

îl privea zîmbind, dar el, cu o seriozitate care (era sigur) ei trebuia sa i se para prosteasca, raspunse:

- Flirturi?

- Foarte bine, baiete! Nota noua! si nu-ti pun zece numai din pricina ca ai întrebat în loc sa presupui direct ca asta era. Sute, mii de flirturi cu daneze foarte înalte, foarte toante si cît se poate de blonde. în fine, lumea care îl subjuga. Toate foarte încinse de sporturile practicate în aer liber. De calato­riile de milioane de mile în canoe, în camaraderie frateasca cu baieti tot atît de blonzi, de focosi si de înalti ca si ele. si foarte practicai joke, asa cum îl fascineaza pe Juan Carlos.

- Arata-mi timbrul - o ruga Martin.

Ramasese din copilarie cu pasiunea pentru timbrele din tari îndepartate. Cînd lua scrisoarea i se paru ca Alejandra schiteaza un mic gest, poate incostient, de retinere. Atîtat de acel amanunt, Martin se facu ca priveste timbrul, dar, de fapt, un nou nor întunecat aparuse pe acel cer melancolic.

Dîndu-i scrisoarea înapoi, o privi atent si i se paru ca ea se tulbura.

- Nu e de la Juan Carlos - risca el o întrebare.

- Ba e chiar de la Juan Carlos. Nu vezi scrisul asta de co­pil de clasa a patra?

Ca întotdeauna cînd se iveau asemenea situatii, Martin ra­mase tacut. Era incapabil sa mearga mai departe, sa se închi­da în regiunea aceea tulbure a sufletului sau.

Lua un betisor si începu sa scobeasca în pamînt.

-Nu fi caraghios, Martin. Nu distruge ziua asta cu aiureli.

- Ai încercat sa ma opresti sa vad scrisoarea - o dojeni ^el scobind mai departe în pamînt.

Domni un moment de tacere.

Vezi? Nu ma înselam.

"   Da, ai dreptate, Martin - admise ea. Nu voiam sa ti-o au pentru ca nu te vorbea de bine.

205

- si ce-i cu asta? - întreba el cu o vizibila neplacere. Tot n-as fi citit-o.

- Nu, sigur ca nu... Dar mi s-ar fi parut o lipsa de deli­catete sa o ai în mîna si, fie si fara sa stii... Adica, daca ma gîndesc bine, îmi dau seama ca asta a fost motivul.

Martin îsi ridica privirea spre ea.

- si de ce ma vorbeste de rau?

- Aiureli, nu merita sa discutam. Ţi-ai face sînge rau de pomana.

- si de unde, ma rog, ma cunoaste tîmpitul ala, daca nu m-a vazut nici macar o data?

- Martin, îti dai seama ca i-am vorbit cîndva de tine.

- Cretinului astuia i-ai vorbit tu de mine, de noi doi?

- Dar bine, Martin, e ca si cum n-as fi vorbit cu nimeni. Ca si cum as fi vorbit cu un perete. N-am spus nimanui ni­mic, întelegi? Daca vorbesti cu el e ca si cum ai vorbi cu un perete.

- Nu, nu înteleg, Alejandra. De ce lui? Mi-ar placea sa-mi spui sau sa-mi citesti ce spune despre mine.

- Dar e una din tîmpeniile tipice ale lui Juan Carlos. De ce vrei sa stii?

îi dadu scrisoarea.

- Te-am prevenit ca o sa te întristeze - îl avertiza ea cu ranchiuna.

- Nu conteaza, spuse Martin, luînd scrisoarea cu laco­mie, nervos, pe cînd ea se aseza lînga el, ca unul care vrea sa citeasca ceva împreuna cu altcineva.

Martin crezu ca Alejandra voia sa atenueze fiecare fraza si asta i-o spuse si lui Bruno. Iar Bruno îsi zise ca atitudinea Alejandrei era tot atît de lipsita de sens ca îndemnul ce ne face sa supraveghem manevrele unui sofer prost ce condu­ce automobilul în care ne aflam.

Martin era pe punctul de a scoate scrisoarea din plic, cînd întelese ca, daca ar fi facut-o, ar fi distrus poate si ultimele ramasite fragile ale dragostei Alejandrei. Mîna îi cazu, descu­rajata cu plicul, si ramase asa un moment pîna cînd îl înapoie-Alejandra îl lua.

- Ii faci confidente unui cretin ca asta - izbucni el - dar vag constient ca-i facea o nedreptate, întrucît, de asta era si-

206

gur, individului aceluia Alejandra tot nu i-ar fi putut face niciodata "confidente". Ceva mai mult sau mai putin, dar niciodata pur si simplu confidente.

Simtea nevoia sa o raneasca si stia, sau intuia, ca tocmai acest cuvînt era cel potrivit.

- Lasa-te de idiotenii. Ţi-am spus ca a vorbi cu el e ca si cum ai vorbi cu o pasare, sau ca o conversatie cu un cal. Nu întelegi? în orice caz, e adevarat ca n-ar fi trebuit sa-i spun nimic, aici ai dreptate. Dar eram beata.

Se îmbatase cu el (gîndi Martin cu si mai multa amara­ciune).

- E - adauga ea dupa o clipa, acum mai îmblînzita -, e ca si cum i-ai arata unui cal fotografia unui peisaj fermecator.

Martin simti ca o mare fericire încerca sa razbata prin norii grei si, oricum, expresia "peisaj fermecator" patrundea pîna în sufletul lui zbuciumat ca un mesaj luminos. Dar trebuia sa forteze trecerea prin norii aceia grei si mai ales prin acel "eram beata".

- Ma asculti?

Martin facu din cap ca da.

- Uite ce, Martin - o auzi el. Noi o sa ne despartim, dar sa nu crezi niciodata lucruri gresite despre relatiile noastre.

O privi consternat.

- Da, din mai multe motive nu mai putem continua asa, Martin. Va fi mai bine pentru tine, mult mai bine.

Martin nu izbutea sa scoata o vorba. Ochii i se umplusera de lacrimi, si pentru ca ea sa nu-1 vada, începu sa priveasca departe, departe: ca într-un tablou impresionist, privea fara sa vada în zare un vapor vopsit în maro, si pescarusii rotin-du-se deasupra lui.

- Acum o sa începi sa crezi ca nu te iubesc, ca nu te-am iubit niciodata - spuse Alejandra.

Martin urmarea traseul vaporului maroniu cu un fel de fascinatie.

- si totusi - spuse Alejandra.

Martin îsi lasa capul în jos si urmari iar furnicile: una din­tre ele cara o frunza mare, triunghiulara, parînd pînza unei ^rriinuscule corabii: vîntul o facea sa se clatine si miscarea asta wmurata marea asemanarea.

207

■'*.

Simti mîna Alejandrei apucîndu-1 de barbie.

- Hai - îl îndemna ea energic. Hai, capul sus! Dar Martin se feri, cu putere si încapatînat.

- Nu, Alejandra, lasa-ma acum. Vreau sa te duci si sa ma lasi singur.

- Nu fi stupid, Martin. Blestemata fie clipa în care ai va­zut scrisoarea aia stupida...

- si blestem clipa cînd te-am întîlnit. A fost momentul cel mai nefericit din viata mea.

Auzi vocea Alejandrei:

- Asa crezi?

- Da.

Fata tacu. Apoi se ridica de pe banca si spuse:

- Hai macar sa mergem o bucata de drum împreuna. Martin se ridica greoi de pe banca si începu sa mearga în

urma ei.

Alejandra îl astepta si-1 lua de brat:

- Martin, ti-am spus nu o data ca te iubesc, ca te iubesc mult. Sa nu uiti. Eu nu spun niciodata un lucru în care nu cred.

La cuvintele astea, o pace domoala si cenusie coborî peste sufletul lui Martin. Dar cît de mult ar fi preferat una din fur­tunile ei din zilele cele mai rele în locul pacii acesteia cenusii, fara sperante!

îsi continuara drumul, fiecare cufundat în propriile lui gînduri.

Ajungînd la cofetaria din fata statiunii balneare, Alejandra spuse ca trebuia sa dea un telefon.

în cafenea totul era îmbibat de aerul, dezolant pentru el, al locurilor festive în zilele de lucru: mesele erau stivuite una peste alta, si scaunele la fel. în camasa, cu pantalonii sufle­cati, un baiat spala pe jos. în timp ce fata telefona, Martin ceru o cafea la tejghea, dar i se spuse ca masina era rece.

Cînd ea se întoarse si Martin îi spuse ca nu aveau cafea, Alejandra sugera sa mearga la localul Moscova sa bea un pahar.

Dar era închis. Batura în usa si asteptara zadarnic.

întrebara la chioscul din colt.

- Cum, nu stiati?

Fusese bagat la balamuc, la Vieytes.

208

Parea un simbol. Barul acela era cel dintii în care cunos­cuse fericirea. în momentele cele mai descurajante ale relati­ilor lui cu Alejandra, Martin îsi aducea întotdeauna aminte de seara de atunci, de pacea aceea traita în fata ferestrei, cînd privea cum se lasa noaptea peste acoperisurile din Buenos Aires. Niciodata nu se simtise mai departe ca atunci de oras, de tumultul si de zarva lui, de neîntelegere si de cruzime. Nici­odata nu se simtise atît de izolat de murdaria mamei lui, de obsesia banului, de atmosfera aceea de compromisuri, de ci­nism si de ura a tuturor împotriva tuturor. Acolo, în refugiul acela mic dar bine aparat, sub privirea barbatului aceluia pra­da alcoolului si drogurilor, pe cît de distrus pe atît de gene­ros, parca toata grosolania lumii ar fi fost abolita. Mai apoi se gîndise daca era inevitabil ca niste fiinte atît de delicate ca Vania sa ajunga pîna la urma prada alcoolului si drogurilor. si îl impresionau si picturile ieftine de pe pereti, care repre­zentau atît de stîngaci patria îndepartata. Ce emotionante erau, tocmai pentru ca erau atît de stîngace si de naive. Nu era vreo pictura cu pretentii, facuta de un pictor prost care se crede bun, ci era cu siguranta opera vreunui artist tot atît de betiv si de distrus ca si Vania însusi. Tot atît de nefericit si tot atît de definitiv exilat de pe pamîntul natal ca si el, condamnat sa traiasca pîna la moarte aici, într-o tara care pentru ei era absurda si extrem de îndepartata. si desigur, picturile alea ieftine îi ajutau în vreun fel sa-si aduca aminte de patria lor îndepartata, tot asa cum decorurile de teatru, desi confectio­nate din carton, adeseori sînt vulgare si primitive, dar ne fac într-un fel sa traim cu adevarat drama sau tragedia. Barbatul de la chiosc dadea din cap.

- A fost un om cumsecade - spuse.

si verbul pus la trecut le dadea peretilor balamucului sem­nificatia sinistra pe care o au de fapt.

Facura cale întoarsa pîna la Paseo Colon.

- La urma urmei - spuse Alejandra - tîrîtura aia si-a vazut visul cu ochii.

Alejandra, coplesita între timp de o adînca tristete, propu­se sa mearga pîna în Boca.

Coborîra pe Pedro de Mendoza si Amiralul Brown, intrînd ^aPoi la barul din colt.

209

De pe un cargou brazilian, pe nume Recife, coborî un ne­gru gras si transpirat.

- Louis Armstrong - comenta Alejandra aratînd spre el cu sandvisul ce-1 avea în mîna. Iesira curînd, luînd-o de-a lun­gul cheiurilor. si destul de departe, într-un loc descoperit, se asezara pe marginea digului, cu ochii spre semafoare.

- Exista zile nefaste din punct de vedere astrologie - spu­se Alejandra.

Martin se uita la ea.

- Care e ziua ta? - o întreba el. .

- Martea.

- si culoarea?

- Negrul.

- A mea e violetul.

- Violetul? - se mira ea, oarecum surprinsa.

- Am citit în Maribel.

- Vad ca stii sa alegi ce citesti.

- E una din revistele preferate ale mamei - spuse Mar­tin -, una din sursele culturii ei. E ceea ce se cheama pentru ea Critica Ratiunii Pure.

Alejandra clatina din cap.

- In materie de astrologie, nu e nimic ca Doamne si Domnite. E brutala...

Urmareau cu privirea intrarea si iesirea vapoarelor. Unul, vopsit în alb, cu o linie alungita, ca o solemna pasare marina, luneca pe Riachuelo, remorcat spre iesirea la mare. Podul mo­bil se ridica încet si vasul trecu, facînd sa sune de mai multe ori sirena. si era straniu contrastul dintre zveltetea si elegan­ta lui, dintre plutirea lui lina si forta mugitoare a motoarelor si remorcherelor.

- Dona Anita Segunda - îl lamuri Alejandra, indicînd remorcherul de la prova.

îi îneîntau numele astea si faceau concursuri si instituiau premii pentru cel pe care îl gaseau mai frumos: Garibaldi Ter-cero, La Nueva Teresina. Dona Anita Segunda, nu era rau, dar Marti'n nu se mai gîndea la concursuri, ci la faptul ca toate astea apartineau unor vremuri ce nu se vor mai întoarce.

Remorcherul mugea, aruneînd în aer o coloana rasucita de fum negru. Cablurile erau întinse ca o coarda de arc.

210

__Totdeauna am senzatia ca într-o buna zi unul din remor­chere o sa faca o hernie - comenta Alejandra.

Neconsolat, se gîndi ca toate, toate astea vor disparea din viata lui. Ca vaporul acela: pe tacute, dar în mod inexorabil. Spre porturi îndepartate si necunoscute.

__La ce te gîndesti, Martin?

- Asa...

- Zi-i.

- Asa, la una si la alta...

- Nu fi rautacios. Spune.

- Ma gîndesc la vremea cînd faceam concursuri, cînd fa­ceam planuri sa plecam din orasul asta, undeva.

- Da - confirma ea.

Deodata, Martin îi spuse ca facuse rost de niste injectii ce provocau moartea prin paralizia inimii.

- Nu mai spune! - exclama ea fara prea mult interes. I le arata. Apoi o întreba sumbru:

- îti mai aduci aminte cum ne gîndeam sa ne omorîm îm­preuna?

- Da.

Martin se uita la ea si apoi baga fiolele la loc. Se lasase întunericul si Alejandra zise ca ar fi vremea sa se întoarca.

- Mergi spre centru? - o întreba Martin, gîndindu-se cu durere ca acum totul se terminase.

- Nu, acasa.

- Vrei sa te însotesc?

Afecta un ton indiferent, dar era cu sufletul la gura.

- Bine, daca vrei, raspunse ea, dupa o clipa de ezitare. Cînd ajunsera în fata casei, Martin simti ca nu se puteau

desparti asa si o ruga sa-1 lase sa urce.

Ea aproba, iarasi sovaitoare.

si o data ajuns în Mirador, Martin simti ca se prabuseste de parca toata nefericirea lumii s-ar fi naruit pe umerii sai.

Se trînti pe pat si izbucni în plîns.

Alejandra se aseza lînga el.

~ E mai bine, Martin. E mai bine pentru tine. stiu eu bine ^ce spun. Nu trebuie sa ne mai vedem.

211

Printre suspine, el o ameninta ca atunci se omoara cu in­jectiile pe care i le aratase.

Fata ramase gînditoare si descumpanita.

încet, încet Martin se linisti si apoi se întîmpla ceea ce nu trebuia sa se întîmple, iar cînd totul se sfîrsise, o auzi spunînd-

- Am acceptat sa ne întîlnim cu promisiunea ca nu o sa ajungem la asta. Martin, într-un fel ai facut un fel de...

Dar lasa fraza neterminata.

- De ce? - întreba Martin cu teama.

- Nu mai conteaza. Acum totul s-a consumat. Se scula si începu sa se îmbrace.

Plecara împreuna si ea spuse ca voia sa bea ceva. Avea o voce întunecata si aspra.

Mergea oarecum distrasa, concentrata asupra vreunui gînd obsesiv si secret.

începu sa bea într-o crîsma din Bajo si apoi, ca de fiecare data cînd era apucata de nelinistea aceea nedefinita, de înstra­inarea aceea care-1 muncea atît de mult pe Martin, nu ramî-nea multa vreme într-un bar, simtind mereu nevoia sa iasa si sa intre în altul.

Era nelinistita, parca urma sa ia trenul si trebuia sa fie aten­ta la ora; batea darabana cu degetele în masa, neauzind ce-i spunea el, sau raspunzînd printr-un mhî?, mhî?, fara sa înte­leaga nimic.

Pîna la urma intrara într-o cafenea în ale carei vitrine se vedeau fotografii cu femei pe jumatate goale si cîntareti. în sala se împînzea o lumina rosietica. Patroana vorbea pe nem­teste cu un marinar care bea ceva dintr-un pahar foarte înalt si rosu. La masute puteai zari marinari si ofiteri cu femei din Parque Retiro. Pe estrada aparu atunci o femeie de vreo cinci­zeci de ani, sulemenita, cu parul platinat. Sînii enormi fîsneau ca doua globuri sub presiune de sub rochia de atlaz. încheie­turile mîinilor, degetelor si gîtul îi erau împodobite cu zor­zoane strafulgerînd în lumina rosietica a parchetului. Avea o voce ragusita de betivanca vulgara.

Alejandra o privi fascinata.

- Ce ai? - o întreba Martin, îngrijorat.

Dar ea nu raspunse, cu ochii pironiti la grasana.

- Alejandra - insista el - apucînd-o de brat. Alejandra!

212

Fata întoarse în sfîrsit ochii spre el.

__Ce e? - izbuti ea sa rosteasca.

_- E atît de distrusa. Nu mai e buna sa cînte si nici în pat nu mai poate face mare lucru. Poate doar asa, dintr-un capri­ciu. Cine si-ar lua pe cap un asemenea monstru?

îsi întoarse iar privirea spre cîntareata si murmura, ca pen­tru sine:

__Cît as da sa fiu ca ea!

Martin o privi uimit.

Dupa uimire urma însa senzatia aceea cu care se obisnu­ise de mult, de tristete neputincioasa în fata enigmei Alejan-drei, condamnat fiind sa ramîna mereu în afara ei. stia din experienta ca daca ea ajungea la acest punct, se dezlantuia acea inexplicabila ranchiuna împotriva lui, un resentiment înversunat si sarcastic, pe care nu si-1 putuse explica nicioda­ta si care, în acea ultima perioada a relatiilor dintre ei, izbuc­nea cu brutalitate.

Asa ca, în momentul and îsi întoarse ochii spre el, ochii aceia sticlosi, de betiva, el stia ca buzele ei schimonosite a dis­pret vor rosti cuvinte dure si razbunatoare.

îl privi cîteva clipe, care lui Martin i se parura nesfîrsite, de la înaltimea piedestalului ei infernal: parea unul dintre acei sadici zei azteci de demult care cereau inima calda înca a vic­timelor lor. si atunci îi spuse cu o voce violenta si joasa:

- Sa nu te mai vad în ochi! Pleaca, pleaca si lasa-ma sin­gura!

Martin încerca s-o linisteasca, dar ea se înfurie si mai tare si, ridicîndu-se în picioare, îi striga sa plece.

Ca un automat, Martin se ridica si se îndrepta spre iesire, urmarit de privirile marinarilor si ale prostituatelor.

O data afara, aerul proaspat îl facu sa-si mai revina. Se în­drepta spre Retiro si pîna la urma se aseza pe una din bancile din Piaza Britanica: ceasul din turn arata ora unsprezece si jumatate noaptea.

în capul lui era un haos.

O clipa încerca sa si-1 tina drept, dar, dintr-o data, puterile îl lasara.

213

XX

Trecura mai multe zile pîna cînd Martin, disperat, forma numarul de la boutique. Dar cînd auzi vocea Wandei nu avu curajul sa raspunda si puse receptorul la loc. Astepta trei zile si suna din nou. Era ea.

- De ce te miri? - întreba Alejandra. Mi se pare ca ne-am înteles sa nu ne mai vedem.

Avu loc o conversatie confuza, fraze cam de neînteles din partea lui, pîna cînd Alejandra îi promise sa vina a doua zi la barul Charcas y Esmeralda. Dar nu veni.

Dupa mai bine de o ora de asteptare, Martin hotarî sa se duca la atelier.

Usa de la boutique era întredeschisa si, în întuneric, la lu­mina unei lampi chioare, îl vazu pe Quique din profil, stînd singur pe un scaun. Nu era nimeni în încapere si Quique sta­tea încovoiat, cu privirea în pamînt, gîndindu-se parca la ceva. Martin nu stia ce sa faca. Era limpede ca nici Wanda, nici Ale­jandra nu erau în odaia de alaturi, caci s-ar fi auzit conversa­tii, or era liniste peste tot. Dar era evident si ca se aflau în sa-lita de proba pe care Wanda o avea în spatele apartamentului, sus, salita la care ajungeai urcînd o scarita; altfel nu-si putea explica prezenta lui Quique si usa întredeschisa.

Dar nu se hotara sa intre. Era ceva care-1 oprea în atitudi­nea aceea de om cufundat în gînduri si însingurat a lui Qui­que. si poate ca tocmai pentru ca statea asa cocosat, i se paru îmbatrînit, cu o expresie de mare adîncime, pe care nu o mai vazuse pe chipul lui. Fara sa stie nici el bine de ce, deodata îl apuca mila pentru individul ala singuratic. Multi ani de atunci înainte o sa si-1 aminteasca asa, si va încerca sa înte­leaga daca mila de atunci, sentimentul acela ambiguu de com­patimire, îl invadase chiar atunci sau cîtiva ani mai tîrziu. îsi aduse aminte de un lucru pe care i-1 spusese Bruno: ca tot­deauna e groaznic sa vezi un om care se crede cu desavîrsire singur, pentru ca exista în el ceva tragic, poate chiar sacru si, totodata, oribil si rusinos. Totdeauna - spunea el - purtam o masca, una care nu e niciodata aceeasi, ci se schimba dupa fiecare din rolurile pe care le jucam în viata: masca profeso­rului, a amantului, a intelectualului, a sotului înselat, a erou-

214

lui, a fratelui iubitor. Dar ce masca ne punem, sau ce masca _ne mai ramîne cînd ne credem în singuratate, cînd credem _ca nimeni, nimeni nu ne priveste, nu ne controleaza, nu ne asculta, nu ne cere, nu ne roaga, nu ne porunceste, nu ne ata­ca? Poate caracterul sacru al acestor clipe se datoreaza fap­tului ca atunci omul e fata în fata cu divinitatea, ori cel putin fata în fata cu constiinta lui neiertatoare. si poate ca de aceea nimeni nu iarta sa fie surprins în aceasta suprema goliciune a sufletului lui, cea mai teribila si mai esentiala dintre goli­ciuni, întrucît îsi arata sufletul lipsit de aparare. si era cu atît mai groaznic si mai rusinos pentru un comediant de soiul lui Quique, asa ca (îsi spunea Martin) era logic sa-ti stîrneasca mai multa mila decît un nevinovat sau un om de rînd. De aceea, cînd, în sfîrsit, se hotarî sa intre, se dadu înapoi pe fu­ris si apoi înainta tropaind pe trotuarul care ducea la boutique. Atunci, cu agerimea unui comediant, Quique adopta masca perversitatii, a falsei candori si a curiozitatii (ce-o fi avînd tî-narul acela cu Alejandra?). si zîmbetul lui cinic facu sa dis­para mila ce se strecurase în inima lui Martin.

Stîngaci cum era în fata strainilor, în fata lui Quique, Mar­tin nu stia nici macar cum sa se aseze pe scaun, convins fiind ca acesta înregistra orice si pastra totul în memoria lui per­versa: cine stie unde si în ce fel se vor amuza mai tîrziu vor­bind de înfatisarea si de suferintele lui. Gesturile teatrale ale lui Quique, vulgaritatile lui voite, duplicitatea lui, frazele lui sclipitoare, toate îl vor putea face sa se simta ca o mica vie­tate sub lupa unui savant ironic si sadic.

- stii ca-mi aduci aminte de una din picturile lui El Greco - îl întîmpina Quique.

O fraza care, cum era si normal cînd era vorba de Quique, putea fi interpretata ca un elogiu sau ca o trasnaie grotesca. Era celebru pentru presupusele elogii aduse de el în diverse cronici, de fapt erau niste critici înveninate si sofisticate: "nu binevoieste sa foloseasca metafore profunde", "nici un mo-ment nu cedeaza tentatiei de a fi distins", "nu se teme sa în­frunte plictiseala spectatorului".

mtr-un ungher, tacut, Martin se asezase, ca si în timpul celeilalte vizite, pe un colt al mesei de desen si se încovoia ^stitiv, ca la razboi, ca sa ofere o cît mai redusa supra-

215

fata vizibila. Din fericire, Quique începu sa vorbeasca de Ale-jandra:

- Sînt în odaita de proba, cu Wanda si cu contesa Teleki nee Iturreria, stiuta ca Marita.

si privindu-1 cu multa atentie îl întreba:

- O cunosti de mult pe Alejandra?

- De cîteva luni - raspunse Martin rosind.

Quique îsi apropie scaunul de el si, cu glas coborît, îi spuse:

- Am sa-ti spun ca ADOR familia Olmos. Numai faptul ca locuiesc în Barracas si e un motiv suficient pentru ca la Jiaute sa se prapadeasca de rîs si pentru ca vara mea Lala sa sufere de ficat si sa faca o criza de isterie de fiecare data cînd cineva descopera ca între familia Olmos si noi exista o veche înrudi­re. Pentru ca, asa cum îmi spunea data trecuta, furioasa: poti sa-mi spui cine, dar CINE locuieste în Barracas? si eu sigur ca am linistit-o, raspunzînd ca acolo nu locuieste NIMENI în afara de vreo patru sute de mii de muncitori, cam tot atîtia dini, pisici, canari si gaini. si am adaugat ca oamenii astia (fa­milia Olmos) n-au sa ne faca niciodata neplaceri prea bata­toare la ochi, deoarece batrînul don Pancho traieste într-un fotoliu pe rotile, nu vede si nu aude nimic în afara de Legiunea lui Lavalle, si e foarte greu de presupus ca într-o buna zi o sa iasa sa faca vizite în Barrio Norte sau declaratii în ziare de­spre Peron. Batrîna Escolâstica, pe lînga ca era nebuna, a mai si murit, unchiul Bebe, desi nebun, traieste, cum se spune, claustrat în apartamentele lui si e foarte interesat de studiile lui de clarinet; tusa Teresa, desi nebuna, a murit si ea, din fe­ricire, si, la urma urmei, draga de ea, toata viata si-a petrecut-o prin biserici si pe la înmormântari, asa ca niciodata nu a avut timp sa supere pe cineva în cartierul unde locuia lumea buna, ca doar era enoriasa la Santa Lucia si niciodata n-a trecut de colour line¹, nici macar ca sa viziteze vreun paroh, sa vada cum mai mergea boala vreunui preot, sau care era situatia reala a cancerului unui arhiepiscop. Ramîneau (i-am spus lui Lala) Fernando si Alejandra. Alti doi nebuni!, a strigat vara-mea. si Manucho, care era de fata, a clatinat din cap ridicînd ochii spre cer si a exclamat "cum se spune în Phedre. O, deplorable

¹ în engl., în orig., linia de demarcatie (n.t). 216

race¹" Adevarul e ca Lala, în afara de cazurile cînd e vorba de familia Olmos, e destul de linistita. Fiindca pentru ea lu­mea e rezultatul luptei dintre Scîrba si Amor.

Exemple.

-- Ce scîrba de roman!

__Uite, iarta-ma, dar ceea ce vreau sa-ti spun e o scîrba!

__Pictura lui Clorindo e o scîrba.

__Ce scîrba, sa vezi atîta gloata pîna si în strada Santa Fe.

(Apropo de peronisti).

Exemple de Amor:

- Ce amor ultima povestire a lui Monique în La Nacion.

- Ce amor filmul asta al lui Michele Morgan. Lumea se împarte în Scîrba si Amor. Lupta Eterna, în care

nimeni nu învinge niciodata, dintre aceste doua puteri, de­termina toate alternativele realitatii. Cînd predomina Scîrba, nu-ti ramîne decît sa mori: mode îngrozitoare sau de prost gust, romane complicate si teologice, conferinte de-ale lui Capdevila sau Larreta, la Prietenii Cartii, unde Omul trebuie sa mearga, pentru ca altfel se simte ofensat Albertino, musa­firi care-ti pica în casa la ore imposibile, rude bogate care nu mai mor ("Ce scîrba si cu Marcelo asta, sa fie nemuritor cu hectarele pe care le are"). Cînd predomina Amorul, lucrurile încep sa aiba haz (un alt cuvînt din vocabularul de baza al Lalei), sau sînt cel putin suportabile, ca de exemplu: un baiat caruia i-a venit asa, tam-nisam, sa scrie, dar macar n-a renun­tat sa joace polo si nici nu s-a împrietenit cu insi cu nume rare precum Ferro sau Cerretani; un roman de Graham Greene în care este vorba de spioni sau de ruleta; un colonel care nu-si propune sa cucereasca masele. Dar lucrurile nu sînt întot­deauna atît de limpezi, caci dupa cum îti spuneam, între cele doua forte e o lupta permanenta si asa se face ca uneori rea­litatea e mai bogata si se întîmpla ca dintr-o data Larreta sa spuna un banc (sub presiunea misterioasa a Amorului) sau, dimpotriva, ca Wanda, care e un amor de modista, dar cînd se apuca sa se ia dupa caraghioslîcurile americane ce mai, e o scîrba. si, în fine, înainte lumea era destul de amuzanta, dar tti vremea din urma, cu peronistii astia si cu Bombo, trebuie sa recunoastem ca s-a schimbat, devenind aproape o Scîrba. Asta e filozofia verisoarei mele Lala. Precum vezi, un fel de

217   I

încrucisare a lui Anaximandru cu Schiaperelli si Porfirio Rubi-rosa. Groaznica.

în clipa aceea se auzi glasul Wandei si al clientei, care se apropiau. Intrara în atelier si în spatele lor, mai retrasa, aparu si Alejandra. Pe fata ei nu se deslusi nici un semn de surpriza la vederea lui Martin, care tocmai din impasibilitatea asta apa­renta îsi dadu seama, caci o cunostea, cît de iritata era în sinea ei. în ambianta aceea absurda, raspunzîndu-i la salut cu cor­dialitatea superficiala prin care-i raspunzi unui cunoscut oare­care, fara sa se deranjeze sa-i explice de ce nu venise la întîl-nire, cu aerul frivol pe care-1 adopta de fata cu Wanda sau cu Quique, Alejandra parea sa apartina unei specii care nu vor­bea acelasi limbaj cu Martin si nici macar n-ar fi fost în stare s-o înteleaga pe cealalta Alejandra.

Clienta palavragea mereu cu Wanda despre necesitatea im­perioasa de a-1 ucide pe Peron.

- Ar trebui ucisi toti peronistii - zicea. Noi, cei din lu­mea buna, am ajuns de nu mai putem trece pe strada.

Un noian de sentimente confuze si contradictorii îl întris­tara si mai mult pe Martin.

- Va spun eu - continua femeia, dupa ce se saruta cu Quique pe obraji, ca vine comunismul. Dar deja m-am si gîn-dit ce sa fac: daca vine comunismul, ma duc la ferma si gata.

Iar în timp ce accepta distrat sa-i fie prezentat Martin, Quique o privea peste umar, cu fata plina de bucurie pe Alejandra, fiindca, asa cum spuse dupa aceea, "cum de nimeni nu poate inventa o fraza ca asta?"

Martin se uita la Alejandra, straduindu-se sa para indife­rent. Dar, fara voia lui, pe fata i se citea reprosul, suferinta si o întrebare muta, lucru întotdeauna neplacut.

- stii, Marita - îi spuse Quique clientei lui -, ca s-a do­vedit ca tipul nu se cheama Peron ci Perone?

- Ce vorbesti! - comenta femeia cu mare interes.

- Nici mai mult nici mai putin: individul se cheama Perone. De îndata ce Martin pleca, Quique îsi dezvolta teoria.

- Daca în tara asta te cheama Vignaux, chiar daca buru-cu-tau a fost macelar în Bayonne sau în Biarritz, esti în regu­la. Dar daca ai ghinionul sa te cheme De Ruggiero, sa fi fo^st bunicu-tau chiar si profesor de filozofie la Neapole, esti   i

218

dut, batrîne: n-ai sa fii niciodata altceva decît un soi de zarza­vagiu- Problema asta a numelor trebuie studiata cu mult in­teres ■- continua, în timp ce Wanda si Alejandra se pusera pe rîs. Fiindca povestea asta a încrucisarilor si a emigratiei expune tara la Mari Pericole. Vezi, bunaoara, cazul lui Muzzio Echandia. într-o zi, Maria Luisa nu a mai putut rabda si i-a

spus:

__Tu sa taci din gura, ca nici din doua nume nu faci unul!

__si are dreptate, ce dracu. Macar al doilea nume sa fi fost

Ibarguren sau Âlzaga. In fine, un basc e un om de bine. Nu­mai ca acum nu mai înseamna nimic si cum i-am spus într-o zi lui Juan Carlitos:

- Te-ai înselat cu bascul tau, batrîne. Aici, dragele mele, trebuie sa umbli cu grija, fiindca unde nici nu te gîndesti sare iepurele. Iar daca nu, vedeti si voi ce-a patit Jeannette, care s-a batut cu Negrul si Negrul i-a trimis o scrisoare. Iar Jeannette, care deja daduse pe gît cîteva pahare, a venit peste mine la Biela Fundida si mi-a zis:

- Canalie ce esti! Afla (se uita si într-o parte si-n alta) ca mie îmi lipseste al patrulea nume.

- Sans blague - am zis.

Atunci îmi arata plicul cu bancul prost al Negrului, desti­nat, mai încape vorba, slugilor. Scrisoarea adresata, într-ade­var lui Jeannette Âlzaga Basavilbaso Âlzaga si acum ai sa cazi pe spate!... Murature! Poti sa-ti închipui, Alejandra? Un ve­netic marinar pe care l-au numit comandant al Flotei Buenos Aires-ului în razboiul împotriva Confederatiei. Maresal al Armatei San Marino-ului. Iti dai seama? L'Amiraglio, cara mia! întelegi acum drama lui Jeannette. E clar ca are doi de Âlzaga. Dar macar sa fi fost "Âlzaga y". Dar nu, are: un Basavilbaso si un Murature. si macar daca unul din astea doua nume ar fi un bulevard. Dar nu: e o strada de treizeci de centimetri. Ce badaranie! Teoria mea e ca daca ai un nume jegos trebuie sa te aperi ca o mîta cu labele-n sus, ce mai. închipuie-ti cum ar fi sa ai ghinionul sa te cheme Pedro Mastronicola. Nu, dar asta-i prea de tot, cu asta n-ai ce face nici cînd faci parte din clasa de mijloc. Sa zicem ca te cheama Pedro Marolda. Ce poti ^sa faci? Sa lupti pe viata si pe moarte însa, si asta-i iarasi una .-uri poante: cu toata grija. De la mesure avânt toute chose! Fiind-

219

ca nu-i asa, ca daca te cheama Marolda, gata, te napustesti ca un nehalit asupra unui Uriburu. Cum ar fi sa te cheme Pe­dro Marolda Uriburu? O lume întreaga te-ar lua de sarla­tan, de escroc international, de degidse. si nici n-ai putea în­locui numele de Uriburu cu doua nume mai mici, cum ar fi Moyano si Navarro. îti dai seama ca Pedro Marolda Moyano Navarro e un mascarici, un soi de cord obez de corso. în ca­zuri ca acestea e preferabil sa alegi un singur nume si nu prea rasunator: Pedro Marolda Moyano. O sa-mi spuneti ca nu conteaza prea mult. De acord, dar cel putin that works. Am sa va spun ca, la repezeala, cel mai bun lucru e sa recurgi la strazi. într-o vreme, cu Grillo îl înnebuneam pe Sayus, care e un snob, spunîndu-i ca i-o prezentam pe Marti ta Olleros, pe Beba Posadas, pe Ti tina Azcuenaga. Metrourile, va vînd un pont, sînt o adevarata mina de aur. Luati, de exemplu, li­nia care merge spre Palermo, care nu e dintre cele mai bune. Cu toate acestea, merg struna aproape din pornire: Chuchi Pellegrini (cam îndoielnic, dar chiar si asa face oarecare impre­sie, fiindca pîna la urma veneticul a fost presedinte), Mecha Pueyrredon, Tota Aguero, Enriqueta Bulnes. Va dati seama?

XXI

Martin astepta un semn, o chemare. Dar ea parea grozav de amuzata de povestirile lui Quique. Atunci, jucînd totul pe o carte, se apropie de ea si o întreba daca poate sa iasa putin cu el. "Bine", raspunse ea, si adresîndu-i-se Wan-dei, spuse:

- Ma întorc în cinci minute. "Cinci minute!" se gîndi Martin.

O luara pe Charcas pîna la barul din coltul cu Esmeralda. îi spuse:

- Te-am asteptat o ora si jumatate.

- A picat o treaba urgenta si n-aveam cum sa te anunt-Martin presimtea catastrofa si încerca sa-si schimbe macar

tonul, sa priveasca lucrurile mai calm, cu indiferenta. Dar n fu imposibil.

220

__Pe fata cu astia parca ai fi alta. Nu stiam ca... Tacu, apoi

adauga: Cred chiar ca esti o alta fiinta.

Alejandra nu raspunse nimic.

__Nu e asa?

-- Poate.

__Alejandra, o întreba el, cînd esti tu cea adevarata, cînd?

__fvla straduiesc sa fiu întotdeauna adevarata, Martin.

__. Dar cum poti uita clipe ca acelea pe care le-am petrecut

împreuna?

Se întoarse spre el indignata:

__si cine ti-a spus ca le-am uitat?!

Apoi, dupa un moment de tacere:

- Tocmai pentru ca nu vreau sa te aduc în pragul nebu­niei, prefer sa nu te mai vad.

Era sumbra, tacuta si evaziva. si deodata spuse:

- Nu vreau sa mai petrecem asemenea clipe împreuna. si, cu o ironie brutala, adauga:

- Clipele alea grozave, pe care tu le consideri perfecte. Martin o privea disperat: nu numai din pricina celor auzite,

ci si din pricina tonului ei sfîsietor.

- Acum o sa te întrebi la ce bun ironiile astea si de ce te fac sa suferi. Nu-i asa?

Martin începu sa studieze o mica pata cafenie de pe fata de masa roz si murdara.

- Ei bine, adauga ea, nu stiu. si nu stiu nici de ce nu vreau sa petrec cu tine înca una din clipele alea perfecte. întelege, Martin, ca asta trebuie sa se sfîrseasca o data. Ceva nu merge. si lucrul cel mai cinstit e sa nu ne mai vedem deloc.

Lui Martin i se umplusera ochii de lacrimi:

- Daca ma parasesti, ma omor - rosti el. Alejandra îl privi cu o expresie grava. Apoi îi spuse cu un

amestec ciudat de asprime si melancolie în voce: ~~ Nu pot face nimic pentru tine, Martin.

- Nu-ti pasa ca ma omor? Ba da, cum sa nu-mi pese?

- Dar n-ai face nimic ca sa ma împiedici. ■ Cum as putea sa te împiedic?

Asa ca ti-e totuna daca mor sau daca traiesc.

221

- N-am spus asta. Nu mi-ar fi totuna. Mi-ar parea groaznj_c de rau daca ai muri.

- Ţi-ar pasa foarte mult?

- Foarte mult.

- si atunci?

O privi cu atentie si cu sufletul la gura, asa cum te uiti la cineva cînd esti amenintat de o primejdie iminenta si pîndesti cea mai mica sansa de salvare. "Nu poate fi adevarat", îsi spu­nea în sinea lui. "O femeie care a petrecut cu mine asemenea momente, abia acum cîteva saptamîni, nu poate sa creada tot ce spune."

si ea îl privea. Dar Martin nu-si putea da seama daca în ochii ei era cruzime, furie sau tristete.

- si atunci? - insista el.

- Atunci ce?

- Te întreb daca ti-ar fi totuna daca m-as omorî chiar acum, aruncîndu-ma sub tren la Retiro sau în metrou.

- Ţi-am spus ca nu mi-ar fi totuna, ca as suferi îngrozitor.

- Dar ai trai mai departe.

Ea nu raspunse, rasturna restul de cafea si privi fundul cescutei.

- Asa ca tot ce am trait împreuna în aceste luni, toate cli­pele în care am fost o singura fiinta, toate astea nu-s decît un gunoi pe care trebuie sa-1 aruncam în strada!

- Nimeni nu ti-a spus asa ceva! - aproape ca tipa ea. Martin tacu, perplex si îndurerat. Apoi spuse:

- Nu te înteleg, Alejandra. De fapt nu te-am înteles nici­odata. Ceea ce spui acum, ceea ce faci, schimba si trecutul.

Facu un efort ca sa-si adune gîndurile. Posomorita, Alejandra parca nici nu-1 asculta. Privea unde­va, spre strada.

- Atunci? - insista el.

- Nimic - raspunse ea sec. N-o sa ne mai vedem. E lu­crul cel mai cinstit.

- Alejandra, nu pot suporta ideea ca n-o sa te mai vad-Vreau sa te vad, oricum, asa cum o sa vrei tu...

Alejandra se cufunda iar în tacerea ei. Lacrimile începu­sera sa-i curga pe obraji, dar avea aceeasi expresie rigida, oare­cum absenta.

222

__Alejandra, ma auzi?

__. ]\fu, Martin. Nu-mi plac jumatatile de masura. Ori o sa

avem parte de alte scene ca asta de astazi, ori o sa se întîmple ■ _{r ce s}-a întîmplat luni. si nu vreau, ma întelegi, nu vreau sa ma culc cu tine. Pentru nimic în lume.

-- Dar de ce? -'întreba el, apucînd-o de mîna, simtind cu putere ca ceva, ceva foarte important continua sa existe între ei doi, cu toate cele întîmplate.

__Pentru ca nu vreau! - tipa ea privindu-1 cu ura si smul-

gîndu-si mîna.

- Nu te înteleg... bîigui Martîn. Nu te-am înteles nici­odata...

- Nu-ti face probleme. Nici eu nu ma înteleg. si nici nu stiu de ce fac toate astea, de ce te fac sa suferi.

si exclama, acoperindu-si fata:

- E groaznic!

si, acoperindu-si fata cu amîndoua mîinile, începu sa plînga isteric, repetînd printre sughituri: "ce groaznic! ce groaznic!"

Tot timpul cît fusesera împreuna se întîmplase foarte rar ca Martin s-o vada plîngînd si de fiecare data faptul îl impre­sionase profund. Era aproape înspaimîntat. Era ca si cum un zmeu, ranit de moarte, ar izbucni în plîns. Dar lacrimile ei (asa cum îsi închipuia ca sînt si lacrimile zmeului) erau înfrico­satoare, nu însemnau slabiciune si nici nevoie de duiosie: par­ca erau niste picaturi amare de ciuda lichida, fierbînd în clo­cot si devoratoare.

Totusi, Martin încerca sa-i apuce mîinile, voind sa-i desco­pere fata, cu duiosie dar ferm.

- Cît de mult suferi, Alejandra!

- si pe deasupra ma compatimeste tot pe mine! - bolbo­rosi ea din dosul palmelor, în glas cu ceva despre care nu stiai daca era furie, dispret, ironie sau durere, sau toate astea la un loc.

Da, Alejandra, sigur ca te compatimesc. Oare nu vad ca suferi îngrozitor? si nu vreau sa suferi. îti jur ca n-o sa se mai uuîmple niciodata.

Alejandra se linisti. îsi sterse lacrimile cu batista.

Nu, Martin - zise ea. E mai bine sa nu ne vedem. Pen-^{u c}a, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui sa ne despartim,

223

si într-un mod si mai rau. Nu pot stapîni niste lucruri groaz­nice care zac în mine.

îsi acoperi fata cu mîinile si Martin încerca iarasi sa i l_e desfaca.

- Nu, Alejandra, n-o sa ne mai necajim. O sa vezi. Vina a fost a mea, pentru ca am încercat sa te vad. Pentru ca te-am cautat.

Incercînd sa rîda, adauga:

- E ca si cum cineva s-ar duce sa se întîlneasca cu docto­rul Jeckill si ar da peste domnul Hyde. Noaptea. Cocosat. Cu unghiile lui Frederich March. Alejandra, ma asculti? O sa ne vedem numai cînd o sa vrei tu, cînd o sa ma chemi tu. Cînd o sa te simti bine.

Fata nu raspunse.

Trecura cîteva minute lungi, si Martin era disperat ca timpul acela se scurgea în chip inutil, stiind ca Alejandra era de pe acum în întîrziere, ca va trebui sa plece, ca va pleca dintr-un moment în altul si ca o sa-1 lase în starea asta de prabusire totala. si apoi vor veni zilele negre, departe de ea, straine de viata ei.

Se întîmpla ceea ce trebuia sa se întîmple: se uita la ceas si spuse:

- Trebuie sa plec.

- Sa nu ne despartim, asa, Alejandra. E îngrozitor. Sa ho-tarîm întîi ce facem.

- Nu stiu, Martin, nu stiu.

- Cel putin sa hotarîm sa ne vedem în alta zi, cînd n-o sa fii atît de grabita. Sa nu hotarîm nimic în starea asta de spirit.

Plecînd, Martin se gîndea cît de putin, cît de îngrozitor de putin timp le mai ramînea pîna sa ajunga la atelier. Mersera încet, dar si asa, în curînd le mai ramasera doar cincizeci de pasi, douazeci de pasi, zece pasi, nimic. Atunci Martin o apu­ca cu disperare de brat si, tinînd-o strîns, o ruga sa-i mai acor­de macar o întîlnire.

Alejandra îl privL Privirea ei parea ca vine de tare departe, dintr-un tarîm întristator de strain.

- Promite-mi, Alejandra - o ruga el cu lacrimi în ochi' Alejandra îl privi lung si aspru.

- Bine, e în regula. Mîine la sase dupa-amiaza, la AdivH-

224

XXII

Orele fura dureros de lungi. Era ca si cum ar fi ur­cat un munte ale carui ultime piscuri sînt aproape de neîn­vins. Era stapînit de sentimente contradictorii, încercînd, pe de o parte, o bucurie nervoasa ca va putea s-o mai vada o data, si intuind, pe de alta parte, ca întîlnirea aceea nu însemna decît atît: înca o întîlnire, poate ultima.

Cu mult înainte de sase, Martin se si postase la Adam, cu ochii tinta la usa.

Cînd se arata Alejandra, trecuse de sase si jumatate.

Nu mai era Alejandra agresiva din ziua precedenta, avea în schimb expresia aceea absenta care pe Martin îl ducea la disperare.

Atunci la ce mai venise?

Chelnerul trebui s-o întrebe de doua sau trei ori ce voia sa ia.

Ceru gin, apoi se uita la blestematul ala de ceas.

- Ce - o întreba el cu o tristete ironica - gata, trebuie sa pleci?

Alejandra îl privi cu gîndul aiurea si, fara sa-si dea seama de ironia lui, spuse ca nu, ca mai avea putin timp la dispozi­tie. Martin îsi lasa capul în jos si muta paharul dintr-un loc în altul.

- Atunci de ce-ai mai venit? - nu se putu el stapîni. Alejandra îl privi, parca încercînd sa-si adune gîndurile:

- Ţi-am promis ca o sa vin. Nu?

Abia i se aduse ginul, ca-1 si bau dintr-o înghititura. Apoi zise:

- Hai sa iesim. Vreau sa iau putin aer.

Alejandra o lua spre piata si, suind taluzul peste gazon, se ^aseza pe una din banci, cu fata spre rîu.

Ramasera o buna bucata de vreme tacuti, apoi fata exclama:

- Cejadjhnitor e sa te urasti!

Martin contempla Torre de los Ingleses, care marca trece-^rea timpului. Mai în spate se profila ca o matahala CADE¹

Compania Argentiniana de Electricitate (n.t.).

225

cu marile si îndesatele lui cuptoare, precum si Puerto Nuevo cu platformele de ridicare si cu macaralele lui: abstracte ani­male antediluviene, cu ciocurile lor de otel si capete de pa­sari uriase aplecate în jos gata parca sa ciupeasca vapoarele.

Tacut si deprimat, Martin privea noaptea lasîndu-se peste oras, si, sub cerul negru-albastru luminile rosii începînd sa straluceasca deasupra cosurilor si a turnurilor, reclamele lu­minoase din Parque Retiro, felinarele din piata. Asta în vre­me ce mii de barbati si de femei ieseau în fuga din statiile de metrou, gonind cu aceeasi disperare cotidiana spre statiile re­telei suburbane. Privi spre Kavanagh: acolo începeau sa se lumineze ferestrele. si sus, la etajul treizeci sau treizeci si cinci, poate în camaruta unui barbat singuratic, se aprindea o lu­mina. Cîte întîlniri ratate, ca a lor, cîte singuratati se consu­mau, poate, numai în acel zgîrie-nori!

si atunci auzi fraza pe care o astepta cu teama dintr-un mo­ment în altul:

- Trebuie sa plec.

- Deja?

- Da.

Coborîra împreuna taluzul calcînd peste gazon si, odata ajunsi jos, ea îi spuse la revedere si pleca mai departe. Martin o urma la cîtiva pasi.

- Alejandra! - striga el cu o voce care parca nu era a lui. Ea se opri si-1 astepta. Lumina din vitrina unui armurier o

scalda din plin: fata îi era aspra, expresia de nepatruns. Dar ceea ce îl durea mai mult era supararea ei. Ce facuse? Cum

0 suparase? Fara sa vrea, îmboldit de suferinta, o întreba. Ea îsi înclesta si mai tare buzele întorcîndu-si fata spre vitrina.

- Am fost doar cît se poate de tandru si de întelegator. Drept orice raspuns, Alejandra îi spuse ca nu putea sa mai

ramîna nici macar un minut: la opt trebuia sa fie în alta parte.

O privi îndepartîndu-se.

si deodata se hotarî s-o urmareasca. Ce s-ar fi putut în-tîmpla, în fond, daca ea îsi dadea seama de asta?

Alejandra o lua pe Recova, trecu pe Reconquista si, pîna la urma, intra într-un mic bar si restaurant numit Ukraina, Cu. multe precautii, Martin se apropie si pîndi din umbra. Inima

1 se strînse si i se încrincena ca si cum cineva i-ar fi scos-o

226

din piept, lasîndu-i-o pe un sloi de gheata. Alejandra era cu un barbat care i se paru la fel de sinistru ca barul însusi. Era oaches dar avea ochii de culoare deschisa, poate cenusii, pa­rul lins si carunt, pieptanat pe spate, trasaturi aspre si fata parca cioplita cu barda. Nu numai ca era un barbat puternic, dar era de o frumusete întunecata. Durerea îi fu atît de mare, se simtea atît de neînsemnat pe lînga necunoscutul acela, în-cît nu-i mai pasa de nimic. Parca si-ar fi spus: Ce altceva mai rau mi s-ar mai putea întîmpla ? Fascinat si trist, putea sa-i urma­reasca expresia fetei, tacerile, miscarile mîinilor. De fapt vor­bea putin si cînd o facea, frazele îi erau scurte si taioase. Mîi-nile descarnate si nervoase pareau înrudite cu ghearele unui soim sau ale unui vultur. Da, asta era: toate trasaturile lui aveau ceva dintr-o pasare de prada: nasul fin dar puternic si acvi­lin, mîinile osoase, lacome si nemiloase. Era un barbat crud si capabil de orice.

Lui Martin i se parea ca seamana cu cineva, dar nu reusea sa-si dea seama cu cine. La un moment dat se gîndi ca-1 va­zuse în cine stie ce împrejurare, fiind o figura imposibil de uitat. Daca l-ar fi vazut, fie si o singura data, desigur ca l-ar recunoaste acum.

Alejandra vorbea agitata. Ciudat: amîndoi erau aspri si pa­reau ca se urasc, si totusi ideea asta nu-1 linistea. Dimpotriva, cînd îsi dadu seama de asta, disperarea i se accentua. De ce, oare? Pîna cînd, la un moment dat, i se paru ca întelesese ade­varul: fiintele acelea erau unite printr-o pasiune vehementa. Era ca si cum s-ar fi iubit doi vulturi, îsi spuse el. Ca doi vul­turi care, totusi, ar fi putut sau ar fi vrut sa se distruga sau sa se sfîsie cu ciocurile si cu ghearele, pîna la ultima suflare. si cînd vazu ca Alejandra lua în mîinile ei una din mîinile, una din ghearele individului aceluia, Martin simti ca din acea cli­pa totul îi era egal si ca lumea nu avea nici un sens.

XXIII

Dimineata, umblînd, avu dintr-o data revelatia: bar­batul acela semana cu Alejandra. Instantaneu îsi aduse amin­te de scena din Mirador, cînd ei îi paruse rau de cum pronun-

227

tase numele lui Fernando, ca si cum ar fi fost un nume ce tre­buia tinut secret.

"Ăla era Fernando"!, îsi zise el.

Ochii cenusiu-verzui, pometii usor mongoloizi, tenul în­chis si figura lui Trinidad Arias! Era limpede: asa se expli_Ca faptul ca-i facuse impresia ca-1 cunoaste de undeva: avea mul­te din trasaturile Alejandrei si multe din ale lui Trinidad Arias, cea din tabloul pe care i-1 aratase fata. Numai ea si Fernando, spusese Alejandra, ca una care s-a izolat de lume alaturi de un barbat, alaturi de un barbat pe care, întelegea el acum, ea îl admira.

Dar cine era Fernando? Un frate mai mare, un frate de care nu voia sa se pomeneasca. Ideea ca era poate un frate îl linisti doar pe jumatate, desi ar fi trebuit sa-1 linisteasca de tot. De ce nu ma bucur?, se întreba el. în momentul acela nu-si putu raspunde. Vazu doar ca, desi ar fi trebuit sa se linisteasca, nu izbutea.

Nu putea dormi: parca i-ar fi fost teama ca în camera în care dormea intrase un vampir. Tot timpul îi revenea în min­te scena la care asistase, încercînd sa-si descopere pricina ne­multumirii. Pîna cînd crezu ca o gasise: mîna! îsi aminti deo­data cu groaza de felul cum ea îi mîngîiase mîna. Nu asa îti mîngîi un frate! si traia cu gîndul la el: el, care o hipnotiza. Fugea de el, dar, mai devreme sau mai tîrziu, trebuia sa se întoarca la el, ca înnebunita. Acum credea ca întelege multe din reactiile ei inexplicabile si contradictorii.

si abia crezu ca gasise cheia problemei, ca se si vazu intrat din nou în cea mai mare încurcatura: asemanarea dintre ei. Era neîndoielnic: barbatul acela facea parte din familia ei. îsi spuse ca era, poate, un var primar. Da: era un var primar si-1 chema Fernando.

Nu putea fi altfel, caci posibilitatea asta explica totul: ase­manarea dintre ei si reticenta ei subita din noaptea cînd îi sca­pase numele lui Fernando. Barbatul acela (îsi spuse el) era un nume-cheie, un nume secret. "Toti, în afara de Fernando si de mine", spusese ea fara voia ei, si apoi se oprise brusc, nevoind sa-i raspunda la întrebare. Acum întelegea totul: el si cu ea traiau izolati, într-o lume aparte, orgoliosi. si e^{a l}

228

. bea pe el, pe Fernando, si de aceea îi paruse rau ca rostise "n fata lui, a lui Martin, cuvîntul acela revelator.

pe masura ce treceau zilele, agitatia lui crestea si, pîna la

urma, nemaiputînd îndura, o chema la telefon pe Alejandra

i-i spuse ca avea ceva foarte urgent de discutat cu ea: numai

un singur lucru, chiar daca ar fi fost ultimul. Cînd se întîlnira,

aproape ca nu putea scoate o vorba.

XXIV

- Ce-i cu tine? - îl întreba ea brusc, intuind ca Mar­tin e stingherit de ceva. si asta îi dadea curaj, întrucît, asa cum îi spusese de mai multe ori, nu avea nici un drept asupra ei, nu-i fagaduise nimic si, deci, nu-i datora nici o explicatie. Mai cu seama acum, cînd hotarîsera sa se desparta. Martin dadu din cap ca nu are nimic, dar ochii îi erau plini de lacrimi.

- Spune, ce-i cu tine? - repeta zgîltîindu-1 de umeri. As­teapta cîteva clipe, privindu-1 mereu în ochi.

- Vreau sa stiu numai un lucru, Alejandra: vreau sa stiu cine e Fernando.

Pali si-i tîsnira fulgere din ochi.

- Fernando? - întreba ea. De unde ai mai scornit si nu­mele asta?

- Mi l-ai spus tu, în noaptea aceea, în camera ta, cînd mi-ai povestit despre familia ta.

- si ce te intereseaza pe tine aiurelile astea?

- Ma intereseaza mai mult decît îti poti închipui.

- De ce?

- Fiindca mi s-a parut ca ti-a parut rau ca ti-a scapat cu­vîntul acela, numele acela. Nu-i asa?

- Sa presupunem ca a fost asa. Dar cu ce drept îmi pui întrebari?

stiu ca n-am nici un drept. Dar, pe ce ai tu mai scump Pe lume, spune-mi cine e Fernando? E un frate? N-am nici frati, nici surori.

- Atunci, un var?

¹    si de ce, ma rog, sa fie un var?

229

- Ai spus ca din toata familia numai tu si Fernando nu erati unionisti. Asa ca-mi închipui ca, daca nu e un frate, ar putea fi un var de-al tau. Nu-i asa? Nu ti-e var?

Pîna la urma, Alejandra îsi desclesta mîinile de pe umerii lui, ramînînd tacuta si deprimata.

îsi aprinse o tigara si, dupa o vreme, spuse:

- Martin, daca vrei sa-ti pastrez o amintire prieteneasca, nu-mi mai pune întrebari.

- E singura întrebare pe care ti-o pun.

- Dar de ce ma întrebi?

- Fiindca pentru mine e foarte important.

- si de ce e important?

- Pentru ca am ajuns la concluzia ca tu îl iubesti pe bar­batul acela.

Alejandra se îndîrji si în ochi i se ivi iar scapararea aceea din cele mai rele momente ale ei.

- si pe ce te bazezi cînd spui asta?

- Pe o intuitie a mea.

- Dar te înseli. Nu-1 iubesc pe Fernando.

- Bine, poate nu m-am exprimat eu cum trebuie. Am vrut sa spun ca-1 iubesti, ca esti îndragostita de el.

Aceste ultime cuvinte le rosti cu o voce sfîrsita.

Alejandra îl însfaca cu mîinile ei aspre si puternice (ca ale lui, se gîndi Martin cu o durere sfîsietoare, ca ale lui) si, zgîltî-indu-1, îi spuse cu o voce plina de ura si mînie:

- M-ai urmarit!

- Da! - tipa el, te-am urmarit pîna la barul ala de pe stra­da Reconquista si te-am vazut cu un barbat care seamana cu tine si de care esti îndragostita!

- si de unde stii ca barbatul acela e Fernando?

- Seamana cu tine... si mi-ai spus ca Fernando face parte din familia ta si mie mi s-a parut ca între tine si Fernando era ceva secret, era ca si cum tu si cu el ati fi format ceva aparte, fara legatura cu ceilalti, si pentru ca ti-a parut rau ca-i rosti­sesi numele, si dupa felul în care i-ai apucat mîna.

Alejandra îl zgîltîi ca si cum l-ar fi palmuit si el se lasa în voia ei ca un corp inert si fara vlaga. Apoi îi dadu drumul si

230

f i ascunse fata în palmele ei lacome, parca voind sa se sfîsie, ' parea ca plînge, în felul ei, fara lacrimi. si o auzi tipînd, prin­tre mîinile întredeschise:

.__imbecilule, imbecilule! Barbatul acela e tatal meu.

si pleca în fuga.

Martin ramase înlemnit, fara sa izbuteasca sa zica sau sa faca ceva.

XXV

Ca si cum bubuitul unei tobe ar fi dat semnalul sa pogoare ceturile, din clipa în care auzi cuvintele acelea teri­bile ale Alejandrei, Martin se simti cufundat ca într-un somn nesfîrsit, negru, apasator, de parca ar fi dormit în fundul unui ocean de plumb lichid. Multe zile la rînd rataci pe strazile din Buenos Aires, fara tel, spunîndu-si ca faptura aceea minunata venise din necunoscut si acum se întorsese tot în necunoscut. Caminul, îsi spunea el deodata, caminul. Cuvinte izolate si la prima vedere fara sens, dar care se refereau probabil la omul care, în mijlocul furtunii, cînd fulgerele si tunetele spinteca norii, se refugiaza în pestera lui calda si familiara. Caminul, focul, refugiul luminos si tandru. Motiv pentru care, spunea Bruno, singuratatea era mai profunda printre straini, caci pa­tria e si ea un camin, asemenea focului si asemenea copilariei si refugiului matern. si a sta în strainatate era la fel de trist ca faptul de a locui într-un hotel anonim si indiferent: fara amin­tiri, fara copacii cu care te-ai obisnuit, fara copilarie si fara sta­fii: pentru ca patria era copilaria si, de aceea, poate ca ar fi mai bine sa-i spunem matria, ceva ce te ocroteste si te încalzeste m clipele de singuratate si de frig. Dar el, Martin, cînd oare avusese o mama? si, pe deasupra, patria aceea parea atît de neospitaliera, atît de aspra si de neocrotitoare. întrucît (asa ^cum spunea Bruno, dar acum nu-si mai amintea ci, mai de­graba, simtea asta fizic, ca si cum ar fi stat sub cerul liber pe ^vreme de furtuna), nesansa noastra era ca nu izbutisem înca ^Sa faurim o natiune, pe cînd lumea care-i daduse nastere în-

231

^B

cepuse sa trosneasca din toate încheieturile si apoi se prabu­sise, asa ca nu avem nici macar acele simulacre de eternitate care exista în Europa, în Mexico sau în Cuzco - pietrele mi­lenare. Caci aici (spunea el) nu sîntem nici în Europa, nici în America, ci într-un loc al rupturilor, un instabil, tragic si tul­bure loc al rupturilor si al sfîsierilor. De aceea la noi totul pare mai trecator si mai fragil, nu exista nimic solid de care sa te agati, omul pare mai muritor si conditia lui mai efemera. si el (Martin), care dorea ceva puternic si absolut de care sa se agate în pragul catastrofei si o pestera calda în care sa se refu­gieze, nu avea nici casa, nici patrie. Sau, ceea ce era si mai rau, avea un camin cladit pe gunoi si zadarnicie, o patrie nesi­gura si enigmatica. Asa ca se simtea singur, singur, singur, sin­gurele cuvinte pe care le simti si le gîndi limpede, dar care exprimau, fara îndoiala, tot ce gîndea. si, ca un naufragiat în noapte, se agatase de Alejandra. Dar era ca si cum ar fi cautat adapost într-o pestera din adîncul careia ar fi tîsnit dintr-o data niste fiare salbatice.

XXVI

si deodata, într-una din zilele acelea fara noima, se simti tîrît de oameni care alergau, pe cînd pe cer vuiau avioa­ne cu reactie si lumea tipa Piata Mayo, printre camioane încar­cate cu muncitori, gonind nebuneste într-acolo, printre tipete nelamurite si imaginea ametitoare a avioanelor în zbor razant pe deasupra zgîrie-norilor. Apoi explozia bombelor, rapaitul mitralierelor si al tunurilor antiaeriene. si peste tot oameni alergînd, îmbulzindu-se pe brînci în cladiri, iesind apoi afara, de îndata ce trecusera avioanele, curiosi, vorbind nervos, pîna cînd se întorceau avioanele, si iar dadeau fuga înauntru. Asta în vreme ce altii, lipiti doar de pereti (ca si cum ar fi fost vor­ba de o simpla ploaie), priveau în sus, sau aratau cu mîna în­tinsa înspre o directie nelamurita, uluiti sau curiosi.

Apoi veni noaptea. si ploaia începu sa cada linistit peste un oras speriat si minat de zvonuri.

232

XXVII

Singuratatea era lugubra si în timpul noptii incen­diile împrastiau o lumina sinistra pe cerul plumburiu.

Se auzea rapaitul unei tobe mari, ca la un carnaval al ne­bunilor.

Se afla în fata Bisericii, tîrît de niste oameni înnebuniti si dezorientati. Unii aveau revolvere si pistoale. "Ăstia-s din Ali­anta", spuse cineva. Brusc, benzina pe care o aruncasera pes­te usi lua foc. Intrara buluc, cu urlete. Tîrîra niste banci lînga usile bisericii si vîlvataia se înteti. Altii tîrau pe strada scaunele pentru rugaciune, icoane si banci. Burnita cadea rece si indife­renta. Turnara benzina si lemnul începu sa arda furios în ra­falele înghetate. Urlau, se auzira focuri de arma, unii fugeau, altii se refugiara în gangurile din fata, lipiti de pereti, fasci­nati de foc si de panica. Cineva însfaca în brate o statuie a Fe­cioarei si se duse sa o arunce în flacari. Un altul, care statea lînga Martin, un tînar muncitor, cu înfatisare de indian, stri­ga "da-mi-o mie! n-o arunca în foc!"

- Ce vrei? - se rasti celalalt, cu statuia deasupra capului, privindu-1 furios.

- N-o arde, scot niste parale pe ea - raspunse tînarul. Celalalt lasa jos statuia si, clatinînd din cap, i-o dadu. Apoi

tîrî afara banci si icoane.

Fecioara era acum pe jos, la picioarele baiatului. Cauta aju­tor. Vazu un agent de politie care contempla spectacolul si-1 ruga sa-1 ajute sa scoata statuia din Biserica.

- Nu te amesteca în toate astea, pustiule - îi spuse poli­tistul.

Martin se apropie.

- Te ajut eu - se oferi el.

- Bine, apuc-o de picioare - îi ceru tînarul muncitor. Iesira. Afara continua sa ploua, dar incendiul crestea în stra-

ua si torul trosnea din pricina benzinei si a apei. O femeie blon­da si înalta, cu parul vîlvoi, în mîna cu un sfesnic de bronz Pe care îl mînuia ca pe un baston, tîra dupa ea o sacosa plina ^cu icoane si obiecte de cult. ~~ Ticalosilor! - tipa ea.

Gura, nebuno! - tipau ceilalti.

233

- Ticalosilor! - tipa iar femeia, o sa mergeti cu totii în iad. înainta tinînd într-o mîna sacosa si în cealalta sfesnicul cu care se apara. Un tînar o pipai obscen, un altul îi striga mascari, dar ea înainta aparîndu-se si repetînd necontenit "ticalosilor".

- Haide, oaia Domnului! - striga lumea.

Dar ea înainta mereu si repeta "ticalosilor", cu o voce ra­gusita si seaca, aproape interiorizata, împietrita si fanatica.

- E nebuna, lasati-o - strigara mai multi.

O femeie cu trasaturi de indiana, cu un par lung în mîna, pazea si întetea focul, ca într-un cuptor imens.

- E o nebuna, lasati-o sa treaca - striga lumea. Femeia blonda înainta cu sacosa în mîna, croindu-si drum

prin gloata de tineri care spuneati tot soiul de porcarii, arun­cau dupa ea cu taciuni aprinsi si rîdeau, încercînd s-o pipaie.

Se înaltau vîlvatai uriase: ardeau hîrtiile, registrele. Un bar­bat, purtînd o palarie cu boruri late, oaches, rîdea isteric si azvîrlea cu pietre, moloz, bucati de pavaj.

Blonda disparu din partea iluminata de flacari.

Se auzi o muzica vesela de carnaval: baietii care alcatuiau taraful dadura ocol pilcului de case:

Taraful lui Chanta Cuatro vine sa va chite...

în lumina vîlvatailor, strîmbaturile pareau si mai fantas­tice. Artaforii serveau de talgere: costumati în casule, tinînd în mîini crucifixe si potire, bateau tactul cu sfesnice aurite. Cineva cînta la un timbal. Apoi cîntara în cor:

Dirijorului nostru îi plac mastile...

si apoi timbalul, si rasucirile în mijlocul vîlvatailor, batînd mereu tactul cu facliile aurii.

Se auzira din nou împuscaturi si lumea o lua la fuga. Nu se stia de unde veneau, cine erau. Se stîrni panica. Unii spu­neau: "Sînt din Alianta." Unii linisteau lumea, transmiteau

234

cuvinte de ordine. Altii alergau sau strigau "vin, vin!" sau "liniste, baieti!"

în mijlocul strazii, vîlvataia continua sa creasca. Un grup de tineri si de femei aruncara în flacari un confesional. Mai aduceau înca icoane si tablouri.

Un barbat tîra dupa el un Christ, si o femeie, care tocmai sosise, îi striga feroce si hotarîta:

- Da-mi-1!

- Ce vrei? - o privi acesta dispretuitor. Cineva spuse: "E de la Fundatie".

- Cine? Cine? - întrebara mai multi. Taraful cînta:

Fetitei lui Gonzale îi plac bananele...

Femeia se lua dupa barbat si apuca statuia de picioare, ca sa n-o mai tîrasca.

- Las-o! - striga barbatul.

- Da-mi-1! - insista femeia.

Christul ramase o clipa în aer, între cei doi care se luptau între ei.

- Veniti, doamna - o îndemna tînarul care scosese Fe­cioara din biserica.

- Ce vrei? - întreba aceasta, fara sa lase din mîini picioa­rele statuii.

- Sa veniti, lasati asta.

- Cum? - tipa femeia înnebunita.

- Luati-o, îi zise.

Femeia paru ca ezita, dar barbatul smuci o data zdravan statuia si i-o smulse din mîna. Femeia, ca prostita, îl privi cum se îndeparteaza, apoi îsi întoarse privirea spre Fecioara de la picioarele tînarului.

- Veniti, doamna - repeta acesta. Femeia se apropie.

- E Fecioara celor Napastuiti - zise tînarul. Femeia îl privi fara sa priceapa, parea ca nu pricepe: era

⁰ peronista. Se temea, poate, ca vor sa-i faca ceva.

Da, doamna - spuse si Martin. Am scos-o din biserica. Baiatul asta a salvat-o de la foc.

235

Ea se uita la capsorul acela negru. Taraful se pregatea sa se retraga:

Taraful lui Chanta Cuatro acum pleaca de la voi...

Femeia se apropie.

- Bine, zise - o s-o ducem acasa.

Tînarul si Martin se aplecara sa ridice Fecioara.

- Nu, asteptati - îi opri femeia. îsi dezbraca pardesiul si acoperi cu el statuia. Apoi voi sa le ajute.

- Lasati - zise tînarul, noi doi sîntem de ajuns. Spuneti-ne încotro s-o luam.

Pornira. Femeia mergea înainte si un barbat se luase dupa ei. Ploua mai tare si tînarul simti cum coroana înstelata i se înfigea în obraz. Nu mai stia nimic: totul era confuz.

- Un ranit - zise lumea; lasati-i sa treaca. Li se facu loc sa treaca.

O luara pe Santa Fe, spre Callao. Stralucirea rosietica era din ce în ce mai slaba si pîna la urma predomina noaptea, o noapte întunecoasa, pustie si rece. Ploaia cadea linistit si în departare se auzeau strigate izolate, cîte o împuscatura, flu­ieraturi.

Ajunsera, urcara cu ascensorul pîna la etajul al saptelea, in­trara într-un apartament luxos si Martin vazu ca tînarul mun­citor se simtea stînjenit: se uita timid si rusinat la o servitoare, nu stia cum sa se miste printre mobilele de culoare închisa si obiectele de arta.

Asezara statuia în picioare, într-un colt, si fara sa-si dea sea­ma, baiatul îsi lipi capul ostenit si stînjenit de Fecioara, parca voind sa se odihneasca în liniste. Deodata îsi dadu seama ca se vorbea.

- Haideti - spuse femeia - trebuie sa ne întoarcem-

- Da - accepta mecanic tînarul. Privi în jur, ca si cum ar fi cautat ceva.

- Ce e? - întreba femeia.

- As vrea... - murmura tînarul.

- Ce e, ce doresti, tinere? - întreba femeia. Un pahar cu apa, asta voia.

236

îi aduse apa si tînarul o bau, ca si cum ar fi fost mistuit de

flacari.

,__Bine, acuma hai sa mergem - repeta femeia.

ploaia se mai potolise, dar focul ardea necontenit, acum în tacere: barbatii si femeile se convertisera în spectatori ta­cuti si fascinati, privind de pe trotuarul din fata.

Unul dintre ei avea niste casule sub brat.

__Vrei sa-mi dai casulele astea? - îl întreba femeia.

- Ce poftiti? - întreba omul.

- Casulele, daca vrei sa mi le dai - starui femeia. Barbatul nu raspunse: îsi îndrepta ochii spre rug.

- Casulele - repeta femeia calm, cu un calm de som­nambul. Vreau sa le pastrez, pentru biserica, cînd o s-o recon­struiasca.

Tacut, barbatul continua sa-si pironeasca ochii asupra ru­gului.

- Nu sînteti catolic? - întreba femeia cu ura. Barbatul nu-si dezlipea ochii de la rug.

- Nu sînteti botezat? - întreba iar femeia.

Ochii barbatului nu se dezlipira de rug dar (observa Mar­tin) i se înasprisera.

- Nu aveti copii? Nu aveti mama? Barbatul izbucni:

- Ce nu mi te-i fi ducînd la curva de maica-ta, care te-a fatat?

- Eu sînt catolica - spuse femeia, impasibila si som­nambula. Vreau casulele pentru cînd o sa se reconstruiasca.

Barbatul o privi si, pe neasteptate, vorbi pe un ton normal:

- Le-am luat ca sa ma feresc de ploaie.

- Da-mi casulele, te rog - starui femeia, calma.

Stau foarte departe, în General Rodriguez - o lamuri barbatul.

Cineva, în spatele femeii încapatînate, spuse:

Ai venit, deci, din General Rodriguez; înseamna ca esti amtre cei care au fost de fata cînd au dat foc bisericii.

femeia, încapatînata, întoarse capul: era vin batrîn cu tîm-P^Jele carunte.

237

Un barbat cu palarie cu boruri late îsi descheie impermea­bilul si scoase un pistol. Glacial, dispretuitor, se protapi în fata batrînului:

- Da' dumneata cine esti, ma rog, ca sa pui întrebari? Cel cu casulele scoase si el un pistol. O femeie, cu un cutit

mare de bucatarie în mîna, se apropie de doamna impasibila si zise:

- Vrei sa-ti bagam casulele în fund?

Femeia, impasibila si dementa, îl tenta pe barbatul cu casulele:

- Umbrela asta are minerul de aur - spuse.

- si ce vrei?

- Ţi-o dau în schimbul casulelor. Mînerul e de aur. Uita-te. Barbatul se uita la mîner.

Femeia cu cutitul îi puse vîrful în coaste celei care facuse propunerea, si-i repeta ce spusese mai înainte.

- Bine - se hotarî barbatul. Da-mi umbrela. Femeia cu cutitul tipa, furioasa:

- Milogule! Vîndutule!

- Da de ce-s eu vîndut - se mira acesta, cu un gest plic­tisit. Ce-i fi vrînd sa fac eu cu casulele?

- Esti un milog vîndut! - tipa femeia cu cutitul. Brusc, cel cu casulele se întoarse furios spre ea:

- Uite ce-i, mai bine taci, daca nu vrei sa te pomenesti cu un glont în burta.

Femeia cu cutitul îl înjura si-i vîntura cutitul prin fata ochi­lor, dar celalalt lua umbrela si nu-i raspunse.

Femeia se îndeparta cu casulele în mijlocul tipetelor si în­juraturilor.

Atunci cel cu palaria cu boruri largi spuse:

- Bine, baieti, aici nu e nimic de facut. Hai sa mergem-Femeia cu casulele ajunse la locul unde se aflau Martin si

tînarul peronist. Stateau departe, tematori. O însotira din nou pîna la casa din strada Esmeraida. si lui Martin i se paru din nou ca tînarul, care privea din usa fotoliile, tablourile si por­telanurile, era trist.

- Intra - insista femeia.

- Nu, doamna - spuse baiatul - am sa plec. Nu mai aveti nevoie de mine.

238

__Asteapta - zise ea.

Baiatul astepta cu o demnitate respectuoasa.

Ea îl privi-

-- Esti muncitor - îi spuse.

.__£>a, doamna, sînt textili st - recunoscu tînarul.

__ si cîti ani ai?

- Douazeci.

__si esti peronist?

Tînarul îsi lasa capul în jos, fara sa raspunda. Femeia îl privi aspru:

- Cum poti fi peronist? Nu vezi la ce atrocitati se dedau?

- Doamna, cei care au dat foc bisericii sînt niste zurbagii.

- Cum? Cum? Sînt peronisti!

- Nu, doamna, nu-s peronisti. Nu-s peronisti adevarati.

- Cum? - întreba femeia furioasa. Ce tot îndrugi acolo?

- Pot sa plec, doamna? - întreba tînarul, ridicînd capul.

- Nu, asteapta - spuse femeia ca si cum s-ar fi gîndit, as­teapta... si de ce ai salvat-o pe Fecioara Napastuitilor?

- De unde sa stiu eu, doamna? Mie nu-mi place sa vad arzînd bisericile. si apoi, ce vina are Fecioara în toate astea?

- în ce anume?

- In bombardamentul din Piata Mayo, mai stiu eu în ce.

- Deci dumneata crezi ca nu trebuie sa fie bombardata Piata Mayo?

Tînarul o privi surprins.

- Nu pricepi ca trebuie sa sfîrsim o data cu Peron? Cu ru­sinea asta, cu degeneratul asta?

Tînarul o privea mereu.

- Ei, ce mai zici? - insista femeia. Tînarul îsi pleca iar capul.

-JSram în Piata Mayo - spuse el. Eu si vreo mie de tova­rasi. In fata mea, unei tovarase i-a smuls o bomba un picior. Unui prieten i-a retezat capul, altuia i-a sfîsiat stomacul. Au fost o mie de morti.

■ Dar nu întelegi ca aparati un ticalos? Baiatul tacu. Apoi spuse:

Noi sîntem saraci, doamna. Eu am crescut într-o camera ^m care eram sapte copii si parintii.

■Asteapta, asteapta!

striga doamna.

239

Martin se îndrepta si el spre usa.

- si dumneata? - întreba femeia, si dumneata esti n_e_ ronist?

Martin nu raspunse.

Iesi în noapte.

Cerul întunecat si rece era ca un simbol al sufletului lui. Cadea o ploaie marunta, tîrîta de vîntul de sud-est care (îsi spunea Bruno) adînceste singuratatea si tristetea celor din Buenos Aires, a acelora care, privind prin fereastra aburita a unei cafenele murmura a dracului vreme, pe cînd altul, mai adînc, îsi spune în sinea lui ce tristete nemarginita. si simtind picaturile înghetate pe fata, mergînd fara tinta, cu sprînce-nele încruntate, privind obsedat drept înainte, concentrat par­ca asupra unei enigme nesfîrsite si încîlcite, Martin îsi repeta trei cuvinte: Alejandra, Fernando, orbi.

XXVIII

Umbla pe unde-1 purtara pasii ore în sir. Deodata se trezi în Piata Inmaculada Concepcion, în Belgrano. Se ase­za pe o banca. In fata lui, biserica rotunda parea ca mai tra­ieste groaza din timpul zilei. O tacere sinistra si lumina muri­bunda, burnita dadeau acelui colt din Buenos Aires un aer funest: era ca si cum în cladirea aceea veche de lînga biserica s-ar fi ascuns vreo enigma înfricosatoare si de temut, si un fel de fascinatie inexplicabila îi tinea privirea atintita asupra ace­lui loc pe care îl vedea pentru întîia data în viata.

Cînd, deodata, mai ca nu striga: Alejandra traversa piata spre cladirea aceea veche.

în întuneric, sub copaci, Martin era ascuns de privirile ei-si, pe deasupra, mai avea si mersul acela de somnambula, cu automatismul pe care îl observase de multe ori la ea, dar care acum i se parea mai puternic si mai abstract. Alejandra mer­gea în linie dreapta ca si cum ar fi urmat în somn un destin hotarît de forte superioare. Era evident ca nu vedea si nu au­zea nimic. înainta cu hotarîrea, dar si cu înstrainarea unui hipnotizat.

240

Ajunse în curînd la cladire si, îndreptîndu-se fara sa ezite _spre una din usile acelea închise si tacute, o deschise si intra.

Pentru o clipa, Martin îsi spuse ca visa sau ca era prada unei halucinatii: nu mai fusese niciodata în piata aceea mica din Buenos Aires, nimic constient nu-1 facuse sa se îndrepte spre ea în noaptea aceea funesta, nimic nu-1 putea face sa pre­vada o întâlnire atît de uluitoare. Erau prea multe coincidente si era normal ca pentru o clipa sa creada ca totul era o haluci­natie sau un vis.

Dar lungile ore de asteptare nu-i mai lasara nici un dubiu: cea care intrase si statea acum acolo, înauntru, dintr-un mo­tiv pe care el nu-1 putea ghici, era fara îndoiala Alejandra.

Se ivira zorile si Martin nu îndrazni sa mai astepte, temîn-du-se sa nu fie vazut de fata la lumina zilei. si, apoi, la ce i-ar fi folosit s-o vada iesind?

Cu o tristete ce-i provoca o suferinta fizica, se îndrepta spre Cabildo.

O zi înnorata si cenusie, obosita si melancolica, se trezea din sînul acelei nopti halucinante.

DARE DE SEAMĂ DESPRE ORBI

O, zei ai noptii!

O, zei ai întunericului, ai incestului si ai crimei,

ai melancoliei si ai sinuciderii!

O, zei ai sobolanilor si ai cavernelor,

ai liliecilor si ai libarcilor!

O, violenti si enigmatici zei

ai somnului si ai mortii!

I

Cînd, oare, a început povestea asta care acum se va sfîrsi prin asasinarea mea? Luciditatea mea feroce de acum e ca un far si îmi pot proiecta un fascicol extrem de puternic spre vaste regiuni din memorie: vad chipuri, sobolani într-un pod, strazi din Buenos Aires sau din Alger, prostituate si marinari; misc fascicolul si vad lucruri si mai îndepartate: o fîntîna la ferma, o dupa-amiaza înabusitoare, pasari si ochi pe care^jitrapung cu un cui. Poate ca acolo, dar cine poate sti: poate ca totul s-a întîmplat mai demult, într-o epoca pe care acum nu mi-o mai amintesc, în vremurile foarte înde­partate ale copilariei mele. Nu stiu. si apoi, la urma urmei, ce importanta are?

în schimb, îmi amintesc perfect de începutul investigatiei mele sistematice (întrucît pe cealalta, inconstienta, mai adîn-ca poate, cum as putea s-o cunosc?). Era o zi din vara anului 1947 si treceam prin fata Pietei Mayo, pe strada San Martin, pe trotuarul din fata Primariei. Mergeam cu gîndurile aiurea, cînd dintr-o data am auzit un clopotel, un clopotel prin care cineva ar fi vrut parca sa ma trezeasca dintr-un somn mile­nar. Mergeam si auzeam clopotelul care încerca sa patrunda m straturile cele mai adinei ale constiintei mele: îl auzeam dar nu-1 ascultam. Pîna cînd, deodata, sunetul acela subtire, dar patrunzator si obsesiv, paru sa atinga o zona sensibila ^a eului meu, unul din locurile acelea în care epiderma eului ^{e ex}frem de fina si de o sensibilitate anormala: si m-am trezit tresarind, ca în fata unei primejdii neasteptate si perverse, ^Ca si cum as fi atins cu mîna, în întuneric, pielea înghetata a unei reptile. în fata mea, enigmatica si aspra, privindu-ma

245

cu toata fata ei, am vazut-o pe femeia oarba care vindea aco­lo maruntisuri. Nu mai suna din clopotel; parca l-ar fi facut sa sune numai pentru mine, ca sa ma trezeasca din somnul meu smintit, dîndu-mi de stire ca o etapa din viata mea se încheiase, ca si cum ar fi fost o stupida etapa pregatitoare, si ca acum trebuia sa ma confrunt cu realitatea. Nemiscata, cu figura ei abstracta îndreptata spre mine, iar eu ca paralizat de o aparitie infernala dar glaciala, am ramas asa cîteva clipe, clipe care nu fac parte din timp ci sînt o fereastra spre eter­nitate. Apoi, cînd constiinta mea a intrat din nou în torentul timpului, am plecat în goana.

Asa a început ultima etapa a vietii mele.

Din ziua aceea am înteles ca nu puteam lasa sa mai treaca nici macar o clipa si ca trebuia sa încep eu însumi explora­rea acelui univers tenebros.

Trecura mai multe luni, pîna cînd, într-o zi din toamna aceluiasi an, avu loc a doua întîlnire decisiva. Eram în plina cercetare, dar munca îmi era întîrziata de o inexplicabila abu­lie despre care cred acum ca era o forma falsa a spaimei în fata necunoscutului.

Cu toate acestea îi supravegheam si-i studiam pe orbi.

Ma interesase întotdeauna problema si în diferite ocazii purtam discutii despre originea, ierarhia, felul de viata si con­ditia lor zoologica. Pe atunci, cînd abia începusem sa-mi schi­tez ipoteza proprie despre pielea rece, am si fost insultat prin scrisori si prin viu grai de catre membrii unor societati legate de lumea orbilor. si asta cu eficacitatea, rapiditatea si miste­riosul sistem de informatii proprii dintotdeauna logiilor si sectelor secrete, acestor logii si secte ce se ramifica nevazute printre oameni si care, fara ca cineva sa stie si fara ca macar sa ajunga sa banuiasca, ne observa în permanenta, ne urma­resc, ne hotarasc destinul, caderea si chiar si moartea. Lucru ce se întîmpla mai ales cu secta orbilor care, spre si mai ma-rea nefericire a celor neavizati, au în slujba lor barbati si fe­mei normale: în parte, înselati de Organizatie; în parte, ca o consecinta a unei propagande lacrimogene si demagogice; si, în sfîrsit, în buna masura, din teama pentru pedepsele fi­zice si metafizice despre care li se spune în soapta ca le-ar avea de îndurat cei ce cuteaza sa le cerceteze secretele. Pedepse

246

care, în treacat fie spus, aveam impresia ca le si îndurasem în parte, avînd si convingerea ca o sa le îndur în continuare, într-o forma din ce în ce mai înspaimîntatoare si mai subtila; ceea ce, fara îndoiala din pricina orgoliului meu, nu avu alt rezultat decît faptul ca mi-a accentuat indignarea si hotarî-rea de a-mi duce cercetarile pîna la capat.

Daca as fi ceva mai naiv, m-as lauda, poate, ca prin aceste cercetari mi-am confirmat ipoteza pe care, înca de copil, mi-am faurit-o despre lumea orbilor si ca toate cosmarurile si halu­cinatiile din copilarie mi-au înlesnit primele revelatii. Apoi, pe masura ce cresteam, se accentua repulsia mea fata de acesti uzurpatori, fata de acest soi de santajisti morali, care, lucrul mi se pare firesc, abunda în subterane, prin conditia lor natu­rala ce-i înrudeste cu animalele cu sînge rece si piele lunecoa­sa, avîndu-si culcusul în hrube, caverne, beciuri, ganguri vechi, canale de scurgere, poduri, puturi secate, crapaturi adînci, mine parasite cu infiltrari linistite de apa; si unele, cele mai puternice, în enorme pesteri subterane, uneori la sute de metri adîncime, cum se poate deduce din informatiile echivoce si reticente ale speologilor si ale cautatorilor de comori, dar sufi­cient de clare, fara îndoiala, pentru cei ce cunosc ameninta­rile care apasa asupra celor ce vor sa violeze marele secret.

înainte, cînd eram mai tînar si mai putin neîncrezator, desi eram convins de teoria mea, ma împotriveam mie însumi sa o verific si chiar sa o enunt, pentru ca aceste prejudecati sen­timentale care sînt demagogia emotiilor ma împiedicau sa trec peste baricadele ridicate de secta, cu atît mai de netrecut cu cît sînt mai subtile si mai invizibile, încropite din interdic­tii învatate la scoala si din ziare, respectate de guvern si de politie, propagate de institutiile de binefacere, de doamne si de învatatori. Baricade care te împiedica sa patrunzi pîna în suburbiile întunecoase, unde locurile comune încep sa se des­trame tot mai mult si unde începi sa banui adevarul.

Au trebuit sa treaca multi ani pîna sa pot trece peste bari­cadele exterioare. si astfel, încetul cu încetul, cu o forta tot ^aht de mare si de paradoxala ca aceea care în timpul cosma­rurilor ne îmboldeste spre oroare, am patruns în regiunile Werzise în care începe sa domneasca întunericul metafizic, uitrezarind ici-colo, la început în chip nelamurit, ca niste na-

247

luciri fugare si îndoielnice, apoi cu o precizie din ce în ce mai mare si mai înspaimîntatoare, o întreaga lume de fiinte abo­minabile.

O sa povestesc cum am obtinut acest privilegiu înspaimîn-tator si cum, dupa ani de cercetari si amenintari, am reusit sa patrund în incinta în care se agita o multime de fiinte, dintre care orbii obisnuiti nu sînt decît manifestarea lor cel mai pu­tin impresionanta.

Ii

îmi amintesc foarte bine de acel 14 iunie: era o zi rece si ploioasa. Urmaream comportarea unui orb care lucra în metrou, la Palermo: un barbat destul de scund si îndesat, morocanos, extrem de robust si foarte prost crescut; un bar­bat care trecea prin vagoane cu o violenta abia stapînita, ofe­rind spre vînzare balene în vreme ce-si facea loc printr-o masa compacta de oameni. Prin multimea aceasta, orbul înainta cu violenta si ura, întinzînd mîna în care primea tributul pe care, cu o teama sacra, i-1 ofereau bietii slujbasi, tinînd în cea­lalta mîna micile balene de plastic, simbolice: caci e cu nepu­tinta ca cineva sa traiasca din vînzarea reala a acestor balene, o data ce omul are nevoie de o pereche pe an sau, poate, pe luna, dar nimeni, fie el nebun sau milionar, nu poate cum­para o duzina pe zi. Deci, cum e si logic, si toata lumea înte­lege acest lucru, balenele sînt pur simbolice, un fel de firma a orbului, un fel de nava pirat, care îl diferentiaza de ceilalti muritori, asta pe lînga celebrul lui baston alb.

Eram atent, deci, la desfasurarea evenimentelor, dispus sa-1 urmaresc pe individ pîna la capat, pentru a-mi confirma o data pentru totdeauna teoriile. Am facut o gramada de drumuri între Piata Mayo si Palermo, încercînd sa ma fac nevazut în statiile terminus, întrucît ma temeam sa nu trezesc banuielile sectei si sa nu fiu denuntat ca hot sau vreo alta nerozie de felul acesta în momentul cînd, pentru mine, fiecare zi conta enorm. Deci, cu anumite precautiuni, m-am tinut foarte aproa­pe de orb si, dupa ce am facut în sfîrsit si ultima cursa, de la

248

nu si jumatate, chiar în acel 14 iunie, m-am hotarît sa-1 urma­resc pe omul meu pîna la bîrlogul lui.

în statia terminus din Piata Mayo, înainte ca trenul sub­teran sa faca ultima cursa pîna la statia Palermo, orbul coborî _si o lua spre iesirea dinspre strada San Martin. ⁷ O luaram spre Cangallo.

La colt coti spre Bajo.

A trebuit sa ajung la extrem cu precautiunile, caci în noap­tea pustie de iarna nu mai erau alti trecatori decît eu si or­bul, sau aproape numai noi. Asa ca l-am urmat la o distanta prudenta, avînd în vedere auzul lor fin si instinctul care îi aver­tizeaza de orice pericol ce le pîndeste secretele.

Tacerea si pustietatea aveau acea vigoare impresionanta pe care o au întotdeauna, noaptea, în cartierul Bancilor. Car­tier care în timpul noptii e mult mai tacut si mai pustiu decît oricare altul; probabil prin contrast, avînd în vedere forfota extraordinara ce domneste acolo ziua, zgomotul, învalma­seala de nedescris, graba si imensa multime ce se agita pe aco­lo în timpul orelor de slujba. Dar, aproape sigur, si din prici­na pustietatii sacre care domneste în aceste locuri în clipele cînd Banul se odihneste. O data ce ultimii functionari si admi­nistratori au plecat, o data ce s-a terminat munca epuizanta si fara sens în cursul careia un amarît care cîstiga cinci mii de pesos pe luna mînuieste cinci milioane, în cursul careia mul­timi de oameni depun, cu infinite precautii, bucatele de hîrtie cu proprietati magice, pe care alte multimi le retrag de la alte ghisee, cu precautiuni inverse. Proces cu totul fantastic si ma­gic, întrucît chiar ei, credinciosii, se cred persoane realiste si practice si accepta bucatica aceea soioasa de hîrtie pe care, daca o citesti cu multa atentie, se poate descifra un fel de pro­misiune absurda, în virtutea careia un domn, care nici macar ⁿu semneaza cu mîna lui, promite în numele statului sa-i dea ⁿu stiu ce credinciosului, în schimbul acelui petic de hîrtie. 91 ceea ce e ciudat e ca individului îi ajunge promisiunea, pen­tru ca nimeni, dupa stiinta mea, nu a cerut vreodata ca pro­misiunea sa fie tinuta; si ceea ce e si mai surprinzator e ca în °cul acestor hîrtiute murdare omului i se înmîneaza de obi-^cei ° ^alta hîrtie, mai curata dar si mai extravaganta, prin care ^ ^alt domn promite ca în schimbul acelei hîrtiute i se va în-

249

mîna purtatorului o anumita cantitate din hîrtiutele murdare de care vorbeam: e, deci, ceva ca un fel de nebunie la patrat si toate acestea reprezinta un Ceva pe care nimeni nu 1-a va-zut vreodata si despre care se zice ca ar fi depozitat Undeva mai ales în Statele Unite, în pesteri de Otel. si faptul ca îrj toata povestea asta exista ceva religios e dovedit înainte de toate de cuvinte ca astea: credit si fiduciar.

Spuneam, deci, ca aceste cartiere, odata despuiate de mul­timea frenetica a credinciosilor, ramîn, în timpul noptii, mai pustii ca oricare altele, pentru ca acolo nimeni nu locuieste noaptea si nici n-ar putea locui din pricina tacerii care dom­neste aici si a înspaimîntatoarei singuratati a peretilor tem­plelor si marilor pivnite unde sînt pastrate comorile incre­dibile. Pe cînd oamenii puternici ce controleaza magia asta dorm zbuciumati, cu pilule si droguri, urmariti de cosmaru­rile unor dezastre financiare. Apoi si pentru simplul motiv ca în aceste cartiere nu exista alimente, nu exista nimic din lucrurile care îngaduie viata cotidiana a fiintelor omenesti, sau macar a sobolanilor si a libarcilor, din cauza extremei cu­ratenii pastrate în bastioanele nimicului, în care totul e sim­bolic si cel mult reprezentat prin hîrtii; si chiar si aceste hîrtii, macar ca ar putea reprezenta un fel de hrana pentru molii sau alte gînganii marunte, sînt pastrate în formidabile incinte de otel, invulnerabile pentru orice specie de fiinte vii.

Asadar, în mijlocul tacerii absolute care domneste în cartie­rul Bancilor, l-am urmarit pe orb de-a lungul strazii Cangallo spre Bajo. Pasii îi rasunau surd si, cu fiece clipa, dobîndeau o personalitate mai secreta si mai perversa.

Am coborît asa pîna la Leandro Alem si, dupa ce am tra­versat bulevardul, am luat-o spre zona portului.

Am devenit si mai prudent: erau clipe cînd credeam ca or­bul ar fi putut sa-mi auda pasii si chiar respiratia agitata.

Acum individul mergea cu o siguranta înspaimîntatoare, trezind josnica idee ca nu ar fi cu adevarat orb.

Dar ceea ce ma uimi si facu sa-mi creasca si mai mult tea­ma era faptul ca o luase iarasi spre stînga, spre Luna Park-si spun ca mi se facuse teama pentru ca nu era logic, pentru ca daca asta i-ar fi fost planul înca de la început, nu avea nici un motiv ca, dupa ce traversase bulevardul, sa o ia spre dreap

250

gi cum ipoteza ca se înselase în privinta drumului era cu totul inadmisibila, avînd în vedere siguranta si rapiditatea

_care se misca, mai ramînea doar ipoteza (de temut) ca-si daduse seama ca-1 urmaream si voia sa ma faca sa-i pierd ur­ma Sau, ceea ce era infinit mai rau, ca încercase sa-mi întin­da o cursa.

Totusi, imboldul care te face sa te apleci deasupra unei pra­pastii ma facea sa merg în spatele orbului, si din ce în ce mai hotarît. Asa ca, aproape în fuga (lucru ce ar fi parut grotesc daca nu ar fi fost de groaza) un individ cu baston alb si cu buzunarul plin de balene era urmarit în tacere, dar fara ra­gaz, de un alt individ: mai întîi pe Bouchard, spre nord, si apoi, dupa cladirea din Luna Park, spre dreapta, ca si cum am fi vrut sa coborîm spre zona portului.

în momentul acela nu l-am mai zarit, întrucît, cum era si normal, eu îl urmaream de la o distanta de vreo cincizeci de pasi.

Am iutit cu disperare pasul, temîndu-ma sa nu-1 pierd toc­mai în clipa cînd aproape ca aveam în mîna (asa credeam eu atunci) o buna parte din secret.

Aproape în fuga am ajuns la colt si am cotit brusc spre dreapta, cum vazusem ca facuse celalalt.

îngrozitor! Orbul statea lipit de perete, agitat, evident în asteptare. N-am putut evita sa ajungem fata în fata. Atunci m-a însfacat de brat cu o forta supraomeneasca si i-am simtit rasuflarea în fata. Lumina era foarte slaba si abia daca îi pu­team distinge trasaturile; dar toata atitudinea lui, felul cum gîfîia, bratul cu care mi-1 strîngea ca într-o menghina pe al meu, vocea, totul te facea sa-i simti ura si o indignare neome­neasca.

M-ai urmarit! - spuse el cu voce joasa dar ca si cum ar ^fi strigat.

Scîrbit (îi simteam rasuflarea în fata, îi miroseam pielea

umeda), speriat, am bîiguit ceva monosilabic, am negat înne-

^Unit de disperare, i-am spus "domnule, v-ati înselat", aproa-

P^e ca am cazut lesinat de scîrba si de teama.

.   ^-um putuse sa-si dea seama? în ce moment? în ce fel? Era

^mPosibil de admis ca si-ar fi dat seama ca-1 urmaream prin

sursele firesti ale unei fiinte omenesti. Cum facuse, atunci?

251

Poat2 complicii? Colaboratorii invizibili pe care secta i-a dis­tribuit cu viclenie în toate partile si în pozitiile si slujbele cele mai neasteptate: dadace, profesoare la scolile secundare doamne respectabile, bibliotecari, taxatori? Ghiceste daca poti' Dar în acest fel în dimineata aceea se confirmase una din in­tuitiile mele în privinta sectei.

La toate astea m-am gîndit fulgerator pe cînd ma luptam sa ma smulg din ghearele lui.

Am scapat alergînd cît ma tineau picioarele si multa vre­me nu am mai îndraznit sa-mi continui cercetarile. Nu numai din teama, teama pe care o încercam într-o masura de nesu­portat, ci si din calcul, închipuindu-mi ca episodul acela noc­turn dezlantuise împotriva mea cea mai itenta si mai primej­dioasa vigilenta. Trebuia sa astept luni si, poate, ani, trebuia sa fac sa mi se piarda urma, trebuia sa fac sa se creada ca ur­marirea aceea fusese efectuata pur si simplu cu scopul de a fura.

O alta întîmplare m-a condus, la mai mult de trei ani dupa aceea, spre marea pista si am putut intra, în sfîrsit, în reduta orbilor. A acestor oameni pe care societatea îi numeste Ne Vazatori: în parte, dintr-o falsa sensibilitate populara; dar si, aproape sigur, din teama ce determina multe dintre sectele religioase sa nu numeasca niciodata Divinitatea în mod direct.

III

Exista o diferenta fundamentala între oamenii care si-au pierdut vederea din pricina vreunei boli sau a vreunui accident si cei care sînt orbi din nastere. Acestei diferente îi datorez faptul ca am patruns pîna la urma în ascunzisurile lor, desi n-am patruns în locurile cele mai secrete, de unde con­duc Secta, si deci Lumea, marii si necunoscutii ierarhi- Din acest soi de suburbie abia daca am izbutit sa am vesti, întot­deauna reticente si echivoce, despre monstrii de acolo si de-spre mijloacele de care se folosesc pentru a domina universul-Am aflat astfel ca aceasta hegemonie se obtine si se mentine (în afara de folosirea obisnuitei sensibilitati lacrimogene) ^ scrisori anonime, prin intrigi, prin raspîndirea molimelor,

252

_ntrolul viselor si al cosmarurilor, prin somnambulism si

in _vînzarea drogurilor. E de ajuns sa amintim operatia pe baza de marijuana si cocaina, descoperita la liceele din Sta­tele Unite, unde baietii si fetele erau corupti de ei de la vîrsta de unsprezece sau doisprezece ani, pentru a-i obliga apoi sa ramîna în slujba lor în mod neconditionat si absolut. Sigur ca cercetarile mele s-au oprit la punctul de unde trebuiau sa înceapa cu adevarat: la pragul de netrecut. în ceea ce prives­te dominarea pe calea viselor, a cosmarurilor si a magiei ne­gre, cred ca nici nu merita osteneala sa demonstrez ca în acest scop Secta are în slujba ei o întreaga armata de vrajitori, de ghicitoare de cartier, de vraci, de lecuitori, de ghicitori în carti si spiritisti: multi dintre ei, cea mai mare parte, sînt pur si sim­plu niste sarlatani; dar unii au cu adevarat puteri suprana­turale si, ceea ce e curios, obisnuiesc sa ascunda aceste puteri sub masca unui anumit sarlatanism, pentru a domina mai bine lumea ce-i înconjoara.

Daca, dupa cum se spune, Dumnezeu stapîneste cerul, atunci Secta stapîneste pamîntul si fapturile. Nu stiu daca, în ultima instanta, organizatia respectiva trebuie sa dea socoteala, mai devreme sau mai tîrziu, în fata a ceea ce am putea numi Pu­terea Luminoasa, dar, pîna una alta, e clar ca tot universul sta sub puterea ei absoluta, putere de viata si de moarte, care se exercita prin ciuma sau revolutie, boala sau tortura, prin în­selaciune si prin falsa compatimire, prin mistificare sau prin scrisori anonime, prin micile învatatoare sau prin inchizitori.

Nu sînt teolog si nu cred ca aceste puteri infernale pot fi explicate în vreo Teodicee întortocheata. în orice caz, asta ar fi teorie sau speranta. Celelalte, pe care le-am vazut si le-am suferit, sînt fapte.

Dar sa ne întoarcem la diferente.

Ba, înca nu: mai e mult de spus despre puterile acestea in-

ernale, întrucît s-ar putea ca spiritele mai nevinovate sa-si

^mchipuie ca e doar vreo metafora si nu cruda realitate. Din-

°tcieauna ^m-a preocupat problema raului, înca de pe cînd

^am mic si ma asezam lînga un furnicar, înarmat cu un cio-

ⁿel, începînd sa omor la nimereala gînganiile. Supravie-a     ^arel^{e er}au cuprinse de panica si alergau în toate partile.

P°i turnam apa cu furtunul: inundatie. îmi imaginam sce-

253

nele ce se petreceau înauntru, încercarile lor de a iesi la supra­fata, goana, ordinele si contraordinele pentru salvarea de­pozitelor de alimente, a oualor, pentru asigurarea securitatii reginelor etc. Pîna la urma, rascoleam totul cu un par, deschi­deam mari crapaturi, cautam galeriile si le distrugeam cu fu­rie: era catastrofa generala. Apoi începeam sa cuget la sensul existentei si sa ma gîndesc la inundatiile si cutremurele noas­tre, în felul acesta am elaborat o serie de teorii, pentru ca ideea ca am fi condusi de un Dumnezeu atotputernic, atotstiutor si bun mi se parea atît de contradictorie, încît credeam ca nici macar nu merita sa fie luata în serios. Cînd am ajuns la epoca bandei de tîlhari stabilisem deja urmatoarele posibilitati:

1. Dumnezeu nu exista.

2. Dumnezeu exista si este un ticalos.

3. Dumnezeu exista, dar uneori doarme: cosmarurile lui sînt existenta noastra.

4. Dumnezeu exista, dar are accese de nebunie: aceste ac­cese sînt existenta noastra.

~~ 5. Dumnezeu nu este omniprezent, nu poate fi în toate par­tile în acelasi timp. Uneori e absent: trece în alte lumi? în alte lucruri?

6. Dumnezeu e un biet amarît, avînd de rezolvat o proble­ma prea complicata pentru puterile lui. Se lupta cu materia, ca artistul cu opera lui. Uneori, în anumite momente, izbu­teste sa fie un Goya, dar, în general, e un dezastru.

7. Dumnezeu a fost învins în Epoca Preistorica de Princi­pele întunericului. Odata învins, prefacut în asa-zisul diavol, si-a pierdut îndoit prestigiul, o data ce i se atribuie univer­sul acesta prapadit.

Nu eu nascocisem toate aceste posibilitati, cu toate ca, pe vremea aceea asa credeam. Mai tîrziu am constatat ca unele dintre ele fusesera convingeri ferme ale oamenilor, mai ales ipoteza Demonului triumfator. Vreme de peste o mie de ani, barbati cutezatori si lucizi au fost nevoiti sa înfrunte moartea si tortura pentru ca dezvaluisera secretul. Au fost nimiciti si împrastiati, pentru ca e de presupus ca fortele care stapînesc lumea nu s-or fi încurcat cu niste fleacuri, cînd sînt în stare sa faca ceea ce fac în general. si astfel, bieti amarîti sau genii au fost în egala masura chinuiti, arsi pe rug de Inchizitie, spifl"

254

ati jupuiti de vii; localitati întregi au fost decimate si risi-^Z'te Din China pîna în Spania religiile de stat (crestine sau

azdeiste) au curatat lumea de orice intentie de dezvaluire

ecretului. si se poate spune ca, într-un anumit sens, si-au tins scopul. Deoarece, chiar si atunci cînd unele secte nu au utut fi anihilate, au devenit la rîndul lor noi izvoare ale min-riunii, asa cum s-a întîmplat cu mahomedanismul. Sa vedem mecanismul: dupa gnostici, lumea materiala a fost creata de un demon numit Jehova. Multa vreme Zeitatea suprema îl lasa sa faca ce vrea pe pamînt, dar pîna la urma îl trimite pe Fiul sau, care salasluieste o vreme în trupul lui Iisus, pentru ca în acest fel, sa izbaveasca lumea de învataturile false ale lui Moise. Sa vedem mai departe: Mahomed credea, ca unii dintre gnostici, ca Iisus era o simpla fiinta omeneasca si ca Fiul lui Dumnezeu coborîse în el o data cu botezul, parasin-du-1 în Saptamîna patimilor, întrucît, altfel, ar fi de neexpli­cat faimosul strigat: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?" si cînd romanii si evreii îsi bat joc de Iisus, îsi bat joc de un fel de stafie. Dar ceea ce e grav e ca, în felul acesta (si într-o forma mai mult sau mai putin asemanatoare, asa s-a întîmplat si cu celelalte secte razvratite), mistificarea n-a fost dezvaluita, ci întarita. Caci pentru sectele crestine, care sustineau ca Jehova era Diavolul si ca prin Isus începe o noua era, ca si pentru mahomedani, daca Principele întu­nericului a domnit pîna la Iisus (sau pîna la Mahomed), acum, în schimb, învins, s-a întors în iad. Se vede bine ca e vorba de o dubla mistificare: în momentul în care marea înselaciune slabea, amarîtii astia o consolidau.

Concluzia mea mi se pare evidenta: stapîneste mai departe Principele întunericului. si aceasta guvernare se exercita prin ^ecta Sacra a Orbilor. E_atît de limpede, încît mai ca mi-ar veni sa rîd daca n-as fUtapînit de teama.

IV

,             Dar sa revenim o data la diferentele de care vor-

eam. Mai întîi de toate exista o inegalitate esentiala între orbii

nastere si cei care si-au pierdut vederea în urma unei

255

boli sau a unui accident. Sigur ca nou-venitii cîstiga cu timpul multe din atributele speciei, în parte prin acelasi procedeu de mimetism care îi transforma pe evrei în mijlocul unei rase care îi uraste sau îi dispretuieste. Pentru ca, si asta e ceva ciu­dat, ura pe care orbii o nutresc fata de cei care vad e întrecuta de ura lor fata de orbii venetici.

Oare carui lucru s-o fi datorînd acest fenomen? La început am crezut ca, poate, avea cauze similare celor care provoaca ura dintre tarile vecine sau diiar dintre conationali: se stie doar ca razboaiele cele mai pustiitoare sînt cele civile, si e de ajuns sa amintim de razboaiele civile din Argentina din secolul tre­cut sau de razboiul spaniol. O învatatoare, Norma Gladys Pugliese, de care m-am folosit vreme de cîteva luni, pentru a studia anumite reactii ale intelectualitatii de cartier, credea, fireste, ca ura si razboaiele dintre oameni se datorau necu­noasterii reciproce si ignorantei tuturor; a trebuit sa-i explic ca unicul mod de a mentine pacea între fiintele omenesti era ignorarea reciproca si necunoasterea, singurele conditii în care aceste gînganii sînt relativ blajine si drepte, întrucît tuturor ne este destul de egal ce se întîmpla cu lucrurile care nu ne intereseaza. Cu cîteva carti de istorie si cu rubrica judiciara a ziarelor de seara în mîna, ma vedeam obligat sa-i explic ABC-ul conditiei umane, acestei amarîte care fusese educata sub supravegherea unor distinse profesoare si care credea, mai mult sau mai putin, ca lichidarea analfabetismului va re­zolva toate problemele omenirii: moment în care i-am amin­tit ca poporul cel mai alfabetizat din lume era cel care crease lagarele de concentrare pentru tortura în masa si arderea în crematorii a evreilor si a catolicilor. Rezultatul era, aproape întotdeauna, ca se ridica de pe pat, indignata împotriva mea, în loc sa fie împotriva fascistilor: fiindca miturile sînt mai pu­ternice decît faptele care încearca sa le distruga, si mitul în-vatamîntului primar, oricît de fara sens si de comic ar putea sa para, a rezistat si va rezista în Argentina la toate satirele si demonstratiile.

Dar, revenind la problema care ne intereseaza, mai tîrziU/ cînd am cunoscut si am studiat mai bine Secta, m-am gînd» ca ceea ce era hotarîtor în aceasta ura a orbilor împotriva ve­neticilor era orgoliul de casta si, drept consecinta, resentimen-

256

tul împotriva celor care încearca, si într-o anumita masura reusesc, sa patrunda în casta respectiva. Desigur ca asta nu _e specific orbilor, fiindca la iei se întîmpla si în clasele de sus ale societatii, unde numai dupa multa vreme si nu de buna­voie sînt admisi cei care, datorita marii lor averi si prin casa­toria copiilor lor ajung în straturile privilegiate: exista un fel de dispret subtil, dar mai tîrziu acest dispret se amesteca în­cetul cu încetul cu un resentiment crescînd, poate din pricina ca simt ca prin aceasta lenta dar sigura invazie, nu sînt siguri si caliti cum îsi închipuiau si pentru ca, în definitiv, încep ast­fel sa traiasca o paradoxala senzatie de inferioritate.

în sfîrsit, influenteaza si faptul ca le sînt surprinse secre­tele de catre oameni care pîna cu o zi înainte fusesera victimele lor ignorante si obiectul actelor lor celor mai neomenoase. Martori incomozi, care desi nu au nici cea mai mica sansa de a se întoarce în lumea lor originara, descopera totusi, ui­miti, ideile si sentimentele acelora pe care îi crezusera culmea napastuirii.

Fara îndoiala, toate acestea nu sînt decît o analiza si, ceea ce e mai rau, o analiza cu cuvinte si cu concepte valabile pen­tru noi. La o adica, avem tot atîtea posibilitati de a întelege universul orbilor ca si pe cel al pisicilor sau al serpilor. Spu­nem: pisicile sînt independente, aristocratice, tradatoare si ne­credincioase; dar, de fapt, toate aceste concepte au o valoare relativa, o data ce aplicam concepte si judecati de valoare ome­nesti la niste fiinte care nu pot fi masurate cu noi; asta tot asa cum oamenilor le este imposibil sa-si închipuie zei care sa nu aiba anumite caracteristici omenesti, chiar si pîna la elemen­tul grotesc sau la faptul ca zeii greci îsi puneau coarne.

V

Am sa povestesc acum cum a intrat în joc tipogra­fi Celestino Iglesias si cum am ajuns pe pista cea mare. ^uar înainte de asta vreau sa va spun cine sînt eu, cu ce ma ocup eu.

Ma numesc Fernando Vidai Olmos, m-am nascut la 24 iu-^me 1911 în Capitan Olmos, un sat din provincia Buenos Aires,

257

care poarta numele strabunicului meu. Am un metru sapte­zeci si opt, cîntaresc în jur de 70 de kilograme, am ochii cenu-siu-verzui, parul lins si carunt. Semne particulare: nici unul.

As putea fi întrebat de ce naiba fac descrierea asta de stare civila. Dar în lumea oamenilor nimic nu este întîmplator.

Exista un vis pe care l-am visat de mai multe ori în copila­rie: vedeam un copil (si curios e ca eu eram copilul acela, dar ma vedeam si ma observam ca si cum ar fi fost un altul) care se daruia linistit unui joc iar eu nu izbuteam sa-1 pricep. îl priveam cu atentie, încercînd sa patrund sensul gesturilor lui, al privirilor, al cuvintelor pe care le murmura. si deodata, privindu-ma grav, îmi spunea: ma uit la umbra peretelui as­tuia pe pamînt, si daca umbra începe sa se miste, nu stiu ce se poate întîmpla. In cuvintele lui se ghicea o sobra dar înspai-mîntatoare asteptare. si în momentul acela începeam sa ma uit si eu cu groaza la umbra. E inutil sa mai spun ca nu era vorba de deplasarea obisnuita a umbrei din cauza soarelui: era ALTCEVA. si asa se face ca începeam sa o privesc si eu cu îngrijorare. Pîna cînd vedeam ca umbra începe sa se miste lent dar perceptibil. Ma trezeam leoarca de sudoare si tipînd. Oare ce însemnau toate astea, ce prevestire, ce simbol? în fie­care seara ma culcam cu teama de acest vis. si în fiecare dimi­neata, cînd ma trezeam, rasuflam usurat ca mai scapasem o data de primejdie. în alte nopti, în schimb, venea iarasi clipa aceea de groaza: îl vedeam pe baiat, vedeam iar peretele si umbra; copilul ma privea din nou grav, rostea din nou cu­vintele acelea ciudate si, pîna la urma, dupa ce priveam astep-tînd speriat umbra peretelui, vedeam ca începe sa se miste si sa se deformeze. Atunci ma trezeam leoarca de sudoare si tipînd.

Visul acesta m-a chinuit ani de zile, întelegînd ca, aproape ca toate visele, trebuia sa aiba un sens ascuns si ca, în acest caz, era prevestirea neîndoielnica a unui lucru ce trebuia sa mi se întîmple odata si odata. Ei, bine, nu stiu daca visul a fost o prevestire a ceea ce mi s-a întîmplat mai tîrziu, sau daca a fost un început simbolic. întîia oara mi s-a întîmplat cu am în urma, cmd aveam mai putin de douazeci de ani si condu­ceam o banda de tîlhari (am sa vad mai tîrziu daca o sa po­vestesc ceva despre experienta aceea). Am avut brusc reve-

258

latia ca realitatea putea începe sa se deformeze daca nu-mi concentram toata vointa ca s-o mentin stabila. Ma temeam _cg la un moment dat, lumea în care traiam ar fi început sa _se miste, sa se deformeze, mai întîi încet si apoi brusc, sa se degradeze, sa se transforme, sa piarda orice sens. Asemenea copilului din vis, îmi adunam toate puterile privind acest soi de umbra care este realitatea ce ne înconjoara, umbra a vre­unei structuri sau a unui perete pe care nu ne e dat sa-1 ve­dem. si deodata (eram în camera mea din Avellaneda, din fericire singur, întins pe pat), am vazut, cu oroare, ca umbra începea sa se miste si ca visul de altadata începea sa devina realitate. Am simtit un fel de ameteala, mi-am pierdut cunos­tinta si m-am cufundat în haos dar, pîna la urma, printr-un efort imens, am izbutit sa ies la suprafata si am început sa leg frînturile de realitate care pareau ca au de gînd s-o ia în deriva. Un fel de ancora. Asta era: parca rn-as fi vazut silit sa ancorez realitatea, dar era ca si cum barca ar fi fost facuta din mai multe bucati si ar fi trebuit, mai întîi, sa le leg pe toate si apoi sa arunc o ancora enorma pentru ca sa nu porneasca totul în deriva. Din nefericire, episodul s-a repetat si uneori cu si mai mare forta. Dintr-o data simteam ca începe farîma-rea si apoi dezagregarea, dar acum, cunoscînd simptomele, nu mai stateam în expectativa ca prima oara, ci începeam de îndata sa lupt din toate puterile. Lumea nu întelegea ce se pe­trecea cu mine, ma vedea concentrîndu-ma, cu privirea fixa si înstrainata, si credea ca înnebunesc, fara sa înteleaga ca era invers, exact invers, pentru ca, multumita acelui efort, izbu­team sa mentin lumea la locul ei si în forma ei. Dar uneori, oricît m-as fi straduit, realitatea începea sa se dezagrege în-cet-încet, sa se deformeze, ca si cum ar fi fost din cauciuc, si forte enorme ar fi tras-o de extremitati (din Siria, din centrul Pamîntului, din toate partile): o fata începea sa se tumefieze, mtr-o parte se umfla un glob, ochii se împreunau încet-încet, gura crestea pîna plesnea, pe cînd o grimasa oribila desfigura obrazul.

Oricum, momentele acelea ma înspaimîntau: si ma chi­nuia nevoia de a-mi mentine mintea treaza, atenta, vigilenta si energica. Deodata doream sa fiu închis într-un balamuc, ^ca sa ma odihnesc, pentru ca acolo nimeni nu are obligatia

259

sa mentina realitatea asa cum se pretinde ca e. Ca si cum aco­lo cineva poate sa spuna (si cu siguranta ca zice): acum n-au decît sa se descarce.

Dar ceea ce era mai rau nu se întîmpla în jurul meu ci în sinea mea, caci propriul meu eu începea dintr-o data sa se deformeze, sa se întinda, sa se metamorfozeze. Ma cheama Fernando Vidai Olmos si aceste trei cuvinte sînt ca o pecete, ca o garantie ca sînt "ceva", ceva bine definit: nu numai prin culoarea ochilor, prin statura, prin vîrsta, prin ziua de nastere si prin parinti (adica prin datele care apar în actele de identi­tate), ci prin ceva mai profund, de natura spirituala, un ma­nunchi de amintiri, de sentimente, de idei, mentinînd într-o fiinta structura acelui "ceva" care este Fernando Vidai si nu postasul sau macelarul. Dar, ce anume poate sa împiedice ca în acest trup înscris în livretul meu militar sa salasluiasca din­tr-o data, în virtutea vreunui cataclism, sufletul portarului sau spiritul lui Sade? Exista, oare, vreo legatura inviolabila între trupul si sufletul meu? întotdeauna mi s-a parut uluitor fap­tul ca cineva poate sa creasca, sa aiba iluzii, sa îndure dezas­tre, sa mearga la razboi, sa se deterioreze din punct de vedere spiritual, sa-si schimbe ideile si sentimentele si sa poarte, to­tusi, în continuare, acelasi nume: Fernando Vidai. Are vreun sens? Ori o fi adevarat ca, în ciuda tuturor acestora, exista vreun fir, extrem de subtire dar miraculos de unitar, care men­tine unitatea eului dincolo de toate aceste schimbari si ca­tastrofe?

Nu stiu cum or fi altii. stiu doar ca în mine aceasta identi­tate se pierde deodata si ca deformarea eului ajunge brusc la dimensiuni enorme: întinse regiuni ale spiritului meu în­cep sa se umfle (uneori aproape ca-mi simt presiunea fizica a trupului, mai ales în cap), înainteaza ca niste pseudopode tacute, oarbe si tacute, catre alte regiuni ale speciei si, pî^na la urma spre vechi si obscure regiuni zoologice: o amintire începe sa se ridice, încetul cu încetul va înceta sa fie acel zurri" zet din Dansul libelulelor, pe care l-am auzit într-o noapte, in timpul copilariei, cîntat la pian; devine apoi o muzica din ce în ce mai stranie si mai nebuneasca, apoi se transforma in ti pete si gemete, apoi în vaiete îngrozitoare, în clopote ce m asurzesc si, ceea ce e si mai ciudat, încep sa se transform⁶

260

î tr-un gust acid sau respingator, ca si cum din auz ar fi _eCUt în gîtlej, si stomacul mi se contracta în senzatii de voma, în vreme ce alte zgomote, alte amintiri, alte sentimente vor suferi metamorfoze analoge. si, de aceea, uneori cred ca credinta în reincarnare e adevarata si ca în coltisoarele cele mai ascunse ale fiintei noastre dorm amintiri ale fiintelor de dinaintea noastra, tot asa cum pastram în noi vestigii de peste sau de reptila; amintiri dominate de noul eu si de noul trup, dar gata sa se trezeasca si sa iasa la iveala cînd fortele, tensiunile, sîrmele si suruburile care tin strîns eul de acum se moaie si cedeaza dintr-o cauza necunoscuta, iar fiarele si animalele preistorice, care salasluiesc în noi, îsi dobîndesc libertatea. si aceste lucruri, care se întîmpla în timpul noptii, cînd dormim, devin deodata incontrolabile si încep sa ne stapîneasca si în unele cosmaruri ce se desfasoara la lumina zilei.

Dar atîta vreme cît vointa ma mai asculta simt o anumita siguranta, întrucît stiu ca, multumita ei, pot sa ies din haos si sa-mi reorganizez lumea: vointa mea e puternica atunci cînd functioneaza. Cel mai rau e cînd simt ca eul meu se dezagre­ga si în ceea ce priveste vointa. sau cînd e ca si cum vointa mi-ar apartine înca, dar nu mi-ar mai apartine anumite parti din trup sau din sistemul care o transmite. sau ca si cum trupul mi-ar apartine, dar "ceva" s-ar interpune între trupul si vointa mea. De exemplu: vreau sa-mi misc bratul, dar bra­tul refuza sa se supuna. îmi concentrez toata atentia asupra bratului, îl privesc, fac un efort, dar vad ca nu mi se supune. Ca si cum caile de comunicatie dintre creierul si bratul meu ar fi rupte. De multe ori mi s-a întîmplat sa fiu asa, ca un te­ritoriu devastat de un cutremur, plin de adinei crapaturi si cu firele telefonice rupte. si în asemenea conditii se poate în-^lrnpla orice: nu mai exista politie, nu mai exista armata. se Poate produce orice calamitate, orice jaf sau tîlharie. Ca si cum ^rupul meu ar apartine altcuiva si eu, neputincios si mut, as Pⁿvi cum încep sa se produca pe acel teritoriu strain miscari « ^sP^ecte, cutremurari prevestind o noua convulsie, pîna cînd, 5^e^^lncet, din ce în ce mai tare, catastrofa reuseste sa puna Pmire pe trupul si, pîna la urma, si pe spiritul meu.

Va

povestesc toate astea ca sa ma întelegeti.

261

si pentru ca multe dintre episoadele pe care le voi povesti ar fi altfel de neînteles si de necrezut. Dar, în buna parte s-au întîmplat multumita acestei rupturi catastrofale din perso­nalitatea mea. Nu în ciuda ei, ci tocmai din cauza ei.

VI

Aceasta dare de seama e destinata dupa moartea mea, care se apropie, unei insitutii ce va crede ca merita sa continue cercetarea acestei lumi ramase pîna în prezent ne­explorata. Ca atare, se limiteaza la FAPTELE ce mi s-au întîm­plat. Dupa parerea mea, meritul ei consta în absoluta-i obiec­tivitate: vreau sa vorbesc despre experienta mea asa cum un explorator poate vorbi de expeditia lui în Amazonia sau în Africa Centrala. si cu toate ca, asa cum e si normal, s-ar pu­tea sa fiu de multe ori stapînit de patima si de ura, cel putin vrerea mea e sa ramîn exact si sa nu ma las tîrît de sentimente de acest soi. Am trait experiente îngrozitoare, dar tocmai de aceea vreau sa ma marginesc la fapte, chiar daca aceste fapte arunca o lumina neplacuta asupra propriei mele vieti. Dupa cele spuse, nici un om cu mintea întreaga nu ar putea sustine ca scopul acestor rînduri e sa trezeasca simpatie pentru per­soana mea.

Iata, de exemplu, un lucru neplacut pe care-1 voi martu­risi, drept dovada a sinceritatii mele: nu am si nu am avut nici­odata prieteni. Am facut pasiuni, desigur: dar n-am simtit nici­odata afectiune pentru cineva si nu cred ca cineva sa fi simtit vreodata afectiune pentru mine.

Am mentinut, totusi, relatii cu multa lume. Am avut "cu­noscuti", cum se obisnuieste sa se spuna, printr-un cuvînt atît de echivoc.

si unul dintre acesti cunoscuti, important pentru cele ce urmeaza, a fost un spaniol uscativ si taciturn pe nume Celes-tino Iglesias.

L-am vazut pentru întîia data într-un centru anarhist din Avellaneda, numit Zorile; acelasi centru unde l-am cunoscut, în aceeasi perioada pe Severino Di Giovanni, cu un an îna­inte de a fi împuscat. Frecventam localurile anarhiste pentru

262

- aveam deja ideea vaga de a organiza, ceea ce am si facut ai tîrziu, o banda de tîlhari; si cu toate ca nu toti anarhistii u cu pistolul în mîna, întîlneai printre ei tot felul de aven--_erj nihilisti si, în fine, acel tip de dusman al societatii care -a atras întotdeauna. Unul dintre acesti indivizi, care se nu­mea Osvaldo R. Podesta, participase la jefuirea bancii din San Martin si, în timpul razboiului din Spania, a fost împuscat de rosii, în apropiere de portul Tarragona, în momentul cînd se pregatea sa fuga din Spania pe o salupa încarcata cu bani si bijuterii.

L-am cunoscut pe Iglesias prin intermediul lui Podestâ: era ca si cum un lup mi-ar fi prezentat un miel. Pentru ca Igle­sias facea parte din soiul acela de anarhisti blajini, care n-ar fi fost în stare sa faca rau unei muste: era pacifist, era vegeta­rian (din cauza faptului ca îi repugna sa traiasca din moartea unei fiinte vii) si nutrea fantastica speranta ca odata lumea va fi o comunitate plina de dragoste între oameni liberi, care vor coopera frateste. Aceasta Lume Noua va vorbi o singura limba si anume, esperanto. Drept care învata, cu mari dificul­tati, acest soi de aparat ortopedic, care nu numai ca e oribil (ceea ce nu ar fi lucrul cel mai grav pentru o limba universa­la), dar practic nici nu o vorbeste nimeni (ceea ce, pentru o limba universala, e catastrofal). Prin scrisori pe care le scria cu greu, scotînd limba de efort, era în relatii cu cei cinci sute de oameni care gîndeau ca el în restul universului.

Un lucru ciudat si frecvent printre anarhisti: o fiinta ange­lica asemenea lui Iglesias putea, totusi, sa se ocupe cu falsifi­carea banilor. L-am vazut pentru a doua oara într-un subsol de pe strada Boedo, unde Osvaldo R. Podestâ avea toate cele trebuincioase pentru acest soi de operatii si unde Iglesias în­deplinea functii de încredere.

Pe atunci avea vreo treizeci si cinci de ani, era numai piele

^S1 os, foarte oaches, mic de statura, uscativ, ca multi dintre

spaniolii care parca ar fi trait pe un pamînt pîrjolit, aproape

'^ara sa manînce, arsi de soarele nemilos al verii si de frigul

^nemdurator al iernii. Era generozitatea întruchipata, nu avea

iciodata o centima în buzunar (tot ce cîstiga, precum si ba-

¹ pe care îi falsifica erau pentru nevoile sindicatului si pen-

^{ru ac}tivitatile suspecte ale lui Podesta), mereu gazduia în

263

camaruta lui pe cîte unul din parazitii pe care îi întîlnesti de obicei în cercurile anarhiste si, desi era incapabil sa omoare o musca, îsi petrecuse cea mai mare parte a vietii prin închi­sorile din Spania si din Argentina. Iglesias, aproape ca Nor­ma Pugliese, credea ca toate relele de pe pamînt se vor rezol­va printr-un amestec între stiinta si Cunoasterea Reciproca Trebuia luptat împotriva Fortelor întunecate ce se opuneau de secole, triumfului Adevarului. Dar Progresul Ideilor era necontenit si, mai devreme sau mai tîrziu, venirea Zorilor era inevitabila. Pîna una alta, trebuia luptat împotriva fortelor organizate ale Statului, trebuia denuntata Impostura Cleru­lui, trebuia subminata Armata si promovata Educatia Po­porului. Se fondau biblioteci în care se gaseau numai operele lui Bakunin si Kropotkin, dar si romanele lui Zola si volu­mele lui Spencer si Darwin, deoarece pîna si teoria evolu­tionista li se parea subversiva si o legatura stranie unea is­toria Pestilor si Marsupienelor cu Triumful Noilor Idei. Nn lipsea nici Energetica lui Oswald, acest soi de biblie termo­dinamica în care Dumnezeu era substituit printr-o fiinta lai­ca dar la fel de inexplicabila, numita Energie, care, ca si pre­decesorul ei, Dumnezeu, explica si putea totul, cu avantajul ca era legata de Progres si de Locomotiva. Barbatii si femeile care se întîlneau în aceste biblioteci se uneau apoi în casatorii libere si dadeau nastere unor copii carora le puneau nume ca: Lumina, Libertate, Era Noua sau Giordano Bruno. Copii care, cel mai adesea, în virtutea acelui mecanism ce-i face pe copii sa se ridice împotriva parintilor sau, în alte cazuri, pur si sim­plu datorita complicatei si, în general, dialecticei Scurgeri a Timpului, deveneau niste burghezi get-beget, spargatori de greva si chiar persecutori feroci ai Miscarii, ca în cazul renu­mitului comisar Giordano Bruno Trenti.

Nu l-am mai vazut pe Iglesias din momentul cînd a început razboiul din Spania pentru ca, la fel ca multi altii, plecase sa lupte sub steagul Federatiei Anarhiste Iberice. In 1938 s-a ^re" fugiat în Franta, unde fara îndoiala ca a avut prilejul sa apre­cieze sentimentele fratesti ale cetatenilor din aceasta tara si avantajele Vecinatatii si Cunoasterii asupra Departarii si a [§" norantei Reciproce. De acolo a reusit pîna la urma sa se în­toarca în Argentina. si asa l-am întîlnit din nou, la cîtiva ani

264

na episodul din metrou. Aveam legaturi cu un grup de fal-

Tcatori si, cum aveam nevoie de un om de încredere si cu

^S    erienta, m-am gmdit la Iglesias. L-am cautat prin vechile

latii prin grupurile anarhiste din La Plata si Avellaneda, ^f'na c'înd am dat de el: lucra ca tipograf la tipografia Kraft.

L-am gasit destul de schimbat, mai ales din pricina ca schio-ata' îi scurtasera piciorul drept în timpul razboiului. Era mai uscativ si mai rezervat ca niciodata.

Ezita, dar pîna la urma accepta, cînd i-am spus ca banii respectivi vor fi folositi pentru ajutorarea unui grup anarhist din Elvetia. Nu era greu sa-1 convingi de orice lucru care avea vreo legatura cu cauza, oricît de utopic ar fi putut sa para la prima vedere, si mai ales daca era utopic. Era un naiv: oare nu lucrase el pentru un nerusinat ca Podestâ? Am ezitat un moment în legatura cu nationalitatea anarhistilor, dar pîna la urma m-am hotarît pentru Elvetia, din pricina enormitatii faptului, deoarece a admite ca cineva cu mintea întreaga sa creada ca exista anarhisti elvetieni e ca si cum ai crede ca exis­ta sobolani într-un seif. Cînd am trecut pentru prima data prin Elvetia, am avut impresia ca era în fiecare dimineata matu­rata de gospodine (care aruncau, evident, gunoiul în Italia). si impresia a fost atît de puternica încît m-am gîndit din nou la mitologia nationala. Anecdotele sînt adevarate în esenta lor pentru ca sînt inventate, pentru ca sînt inventate bucatica cu bucatica, încît sa se potriveasca perfect unui individ. Ceva_ asemanator se întâmplari cu miturile nationale, care sînt fa-brica.tg_anume pentru a oglindi sufletul unei tari, si în clipa aceea m-am gîndit ca legenda lui Wilhelm Teii oglindea cu fidelitate sufletul elvetian: cînd arcasul a tras în mar, desigur cmar în mijlocul marului, au pierdut unicul prilej istoric de ,a^avea o mare tragedie nationala. La ce te poti astepta de la °JL^siî^menea tara? Sa fie un popor de ceasornicari, în cel mai bun caz.

VII

Cineva s-ar putea gîndi la incredibil de multele în-^nrnplari care m-au facut sa patrund, pîna la urma, în universul

265

orbilor: daca nu as fi fost în contact cu anarhistii, daca p acestia nu as fi întîlnit un om ca Iglesias, daca Iglesias nu _a fi fost falsificator de bani, daca, fiind falsificator, nu ar fi _Su ferit accidentul la ochi etc. Dar de ce sa mai continuu? Eve­nimentele sînt sau par întîmplatoare în functie de unghi_ui din care privesti realitatea. Privind dintr-un unghi opu_s, j_e ce nu am crede ca tot ce ni se întîmpla se supune unor cauze finale? Orbii m-au obsedat de cînd eram copil si de cînd ma stiu am avut intentia neprecizata dar tenace de a patrunde într-o zi în universul în care traiau. Daca nu l-as fi avut pe Iglesias la îndemîna, as fi nascocit un alt mijloc, pentru ca toa­te fortele mele erau îndreptate spre atingerea acestui obiectiv. si cînd cineva îsi propune energic si sistematic un scop în li­mita posibilitatilor lumii în care traim, cînd se pun în miscare nu numai fortele constiente ale personalitatii noastre, ci si cele mai puternice din subconstientul nostru, pîna la urma înce­pe sa creasca în jurul lui un cîmp de forte telepatice care im­pun altor fiinte vointa aceluia, si chiar se produc evenimente în aparenta întîmplatoare, dar, de fapt, determinate de aceas­ta putere invizibila a spiritului nostru. De multe ori, dupa esecul meu cu orbul din metrou, m-am gîndit cît de folositor mi-ar fi un fel de individ intermediar între cele doua regnuri, cineva care, desi si-a pierdut vederea într-un accident, ar mai participa înca, fie si numai pentru o vreme, la viata din cadrul universului nostru de vazatori si, în acelasi timp, ar fi deja cu un picior pe celalalt tarîm. si cine stie daca aceasta idee, din zi în zi mai obsedanta, nu a pus într-o asemenea masura stapînire pe subconstientul meu, încît sa actioneze pîna la ur­ma, dupa cum va spuneam, ca un invizibil dar puternic cîmp magnetic, determinînd la una din fiintele care intrau în el lu­crul pe care-1 doream mai mult în acel moment al existentei mele: un accident care sa duca la orbire. Examinînd împreju­rarile în care Iglesias umbla cu acizii aia, îmi amintesc ca ex­plozia a fost precedata de intrarea mea în laborator si de ideea brusca dar violenta ca daca Iglesias se apropia de becul Bun-sen se va produce o explozie. Sa fi fost o presimtire? Nu stiu-Cine stie daca accidentul acela nu a fost într-un fel fortat de dorinta mea, daca întîmplarea aceea care, pe urma, a parut un fenomen tipic din indiferenta lume materiala nu a fost

266

t un fenomen tipic din lumea în care se nasc si se dez-"^e -^sesiile noastre cele mai tulburi. Eu însumi nu-mi mai ^V° ' tesc clar de întîmplarea aceea, pentru ca treceam prin ^a     j ^ perioadele în care faceam un mare efort ca sa traiesc,

' d ma simteam aidoma cu capitanul unei corabii pe timp *a  furtuna, cînd puntile sînt maturate de uragane, cînd nava neste sub asaltul taifunului, încercînd sa ramîn lucid pen­tru ca toate lucrurile sa ramîna la locul lor, cu toata vointa încordata pentru a tine drumul drept printre zguduituri si

rin bezna. Cadeam apoi distrus în cuseta mea, fara vointa si cu mari goluri în memorie, ca si cum mintea mi-ar fi fost devastata de furtuna. îmi trebuiau zile întregi pentru ca totul sa revina cît de cît la normal, si fiintele si episoadele din viata mea reala apareau sau reapareau încet, încet, dezolate si tris­te ravasite si cenusii, pe masura ce apele se potoleau.

Dupa asemenea perioade, ma întorceam la existenta obis­nuita cu vagi amintiri din viata mea anterioara. si astfel, încet, încet mi-am adus aminte de Iglesias si mi-a fost greu sa re­constitui mental cele întîmplate care au culminat cu explozia.

VIII

A fost nevoie de un proces îndelungat pîna am în­trezarit primele rezultate. Pentru ca, dupa cum e usor de în­chipuit, aceasta zona intermediara care desparte cele doua lumi e plina de echivocuri, de tatonari, de ambiguitati: avînd in vedere natura secreta si atroce a universului orbilor, e nor­mal ca nimeni sa nu poata patrunde în el fara o serie de sub­tile transformari.

Am urmarit îndeaproape acest proces si nu m-am des­partit de Iglesias decît atît cît era indispensabil: constituia pentru mine cel mai bun prilej de a ma infiltra în lumea inter­zisa si nu era sa-1 pierd din cauza unor erori grosolane. Asa ^ca am încercat sa ramîn lînga el în masura posibilului, dar ^m asa fel încît sa nu dau de banuit. îl îngrijeam, îi citeam cîte ⁰ carte de Kropotkin, îi vorbeam despre Ajutorul Mutual, dar

^ai ales îl observam si asteptam. Mi-am atîrnat în camera ^afis mare, vizibil de la capatul patului, care spunea:

267

OBSERVA

AsTEAPTĂ

îmi ziceam: mai devreme sau mai tîrziu trebuie sa apara trebuie sa existe în viata unui orb un moment în care Ei vin sa-1 caute. Dar se poate ca acest moment (îmi spuneam tot eu, cu îngrijorare) sa nu fie prea evident, ci dimpotriva, era foarte probabil ca va aparea ceva fara importanta, poate chiar un fapt cotidian. Trebuia sa fiu atent la amanuntele cele mai lipsite de importanta, sa urmaresc fiecare persoana care s-ar fi apropiat de el, oricît de inofensiva ar fi parut la prima ve­dere si, mai cu seama în acest caz, trebuia sa interceptez scri­sorile si convorbirile telefonice etc. Veti întelege ca programul era plictisitor si chiar labirintic. E de ajuns un singur amanunt ca sa va faceti o idee despre nelinistea care m-a chinuit în acele zile: oricare alta persoana din pensiune putea fi omul interme­diar, poate chiar si nevinovat, al sectei; si individul respec­tiv putea sa-1 vada pe Iglesias în clipe cînd mie îmi era impo­sibil sa-1 controlez, putea chiar sa-1 astepte în baie. în lungile nopti de meditatie din camera mea, am elaborat planuri de urmarire atît de amanuntite încît, pentru a le pune în apli­care, ar fi fost nevoie de o retea de spionaj tot atît de extinsa cît cea de care are nevoie o tara în timp de razboi; cu pericolul, întotdeauna posibil, al contraspionajului, pentru ca stie ca fie­care spion poate fi un spion dublu, primejdie în fata careia nimeni nu se afla la adapost. In fine, la capatul unor lungi ana­lize, care am crezut ca au sa ma înnebuneasca, am sfîrsit prin a simplifica problema, limitîndu-ma la ceea ce puteam face singur. Trebuia sa fiu minutios si rabdator, sa fiu curajos si sa port manusi de matase: experienta mea ratata cu cel cu ba­lenele ma învatase ca nu voi obtine nimic prin mijlocul mai rapid si mai expeditiv al unui atac frontal.

Am scris cuvîntul "curaj", dar tot atît de bine as fi putut scrie cuvîntul "îngrijorare". Caci ma chinuia banuiala ca secta m-ar fi putut supune celei mai stricte supravegheri de cînd cu individul respectiv. si m-am gîndit ca toate precautiunile erau insuficiente. O sa dau un exemplu: pe cînd ma preta' ceam ca citesc ziarul în cafeneaua de pe strada Paso, bsO

268

viteza fulgerului, îmi ridicam privirea si încercam sa des-

ar vreo expresie suspecta la Juanito, o anumita stralucire

«  nrivire, o roseata în obraji. Apoi îi faceam semn cu mîna

- vina la mine. "Juanito, îl întrebam, presupunînd ca nu se "mbujorase, de ce ti-a navalit sîngele în obraji?" Bineînteles

a tipul nega. Dar era totusi o proba excelenta: daca nega fara sa se înroseasca, inocenta lui era destul de convingatoare; daca se înrosea, atentie! Cum e si logic, faptul ca nu se înrosea la întrebarea mea nu dovedea nici ca nu avea de a face cu secta respectiva (de aceea am scris "destul" de convingatoare), în-trucît un bun spion trebuie sa fie mai presus de aceste defecte. Toate acestea pot fi socotite ca fiind o mostra de manie a persecutiei, dar evenimentele ulterioare AU DEMONSTRAT ca neîncrederea si îndoielile mele nu erau, din nefericire, chiar atît de fara noima cum si-ar putea închipui cineva nepreve­nit. De ce îndrazneam, totusi, sa ma apropii în mod atît de periculos de prapastie? Pentru ca eu contam pe inevitabila imperfectiune a lumii în care traim, în care nici macar servi­ciul de securitate si spionaj al orbilor nu putea fi infailibil. Mai contam si pe un alt lucru, pe care era logic sa-1 presupun: urile si antipatiile ce trebuiau sa existe între orbi, ca în orice grup de muritori. La urma urmei, mi-am spus ca dificultatile pe care un vazator le poate întîlni în explorarea acestui uni­vers nu pot fi prea diferite de cele pe care un spion englez le-ar fi putut întîlni în timpul razboiului în sistematicul, dar plin de fisuri si de uri, regim hitlerist.

Totusi, problema era de doua ori mai complicata, pentru ca, dupa cum era de asteptat, mentalitatea lui Iglesias începu sa se schimbe. Desi mai degraba decît mentalitatea (si mai putin, în acelasi timp) trebuia sa fi spus "specia" sau "condi­tia lui zoologica". Ca si cum în cursul unor experiente cu gene, ⁰ ninta omeneasca ar începe sa se transforme, lent dar inexo­rabil, într-un liliac sau într-o sopîrla. si, lucru si mai îngrozi-

°r, rara ca nimic din înfatisarea lui exterioara sa arate o schim-J ^are atît de profunda. E întotdeauna impresionant sa fii singur ^r-o camera închisa si noaptea, pe întuneric, stiind ca în ea ,  «la si un liliac, mai ales cînd simti zburînd acest sobolan ^aripat, si devine de nesuportat cînd simti ca una din aripi ~^{a a}ti    f_at_a ^ _zb_orui _ej scîrbos si tacut. Dar cu atît mai în-

~

269

grozitoare poate fi aceasta senzatie daca animalul are forrn-omeneasca! Iglesias a suferit aceste schimbari subtile care p_en tru un altul ar fi putut trece neobservate poate, dar care pen tru mine, care-1 spionam cu viclenie si în mod sistematic, erau simtitoare.

Din zi în zi deveni mai neîncrezator. Sigur: nu era înca un orb autentic, înzestrat cu puterea aceea de a se misca în întu­neric si cu acel simt al auzului si pipaitului, dar nici nu mai era un om în stare sa vada cu ochii obisnuiti. Am avut im­presia ca se simtea pierdut: nu izbutea sa aiba un simt exact al distantelor, facea greseli de miscare, se ciocnea de lucruri ridica stîngaci un pahar, cu mîinile tremurîndu-i. Se enerva desi, din orgoliu, încerca sa ascunda acest lucru.

- Nu face nimic, Iglesias - îi spuneam eu, în loc sa tac din gura si sa ma prefac ca sînt distrat.

Lucru ce-1 enerva si mai tare si-i accentua reactiile, adica tocmai ceea ce voiam eu.

Deodata taceam si lasam, ca sa spun asa, sa fie înconjurat de o tacere totala. Pentru un orb o tacere totala în juru-i e ca gentru noi o prapastie întunecata care ne desparte de restul lumii. Nu stie de ce sa se agate, toate legaturile cu lumea ex­terioara au fost rupte în acest întuneric al orbilor, care e tace­rea absoluta. Trebuie sa fie atenti la cel mai mic zgomot, pri­mejdiile îi pîndesc din toate partile.

In asemenea clipe sînt singuri si neputinciosi. Simplul tic-tac al unui ceas poate fi ca o luminita în departare, luminitele ace­lea care, în povestile pentru copii, îl calauzesc pe eroul îngro­zit cînd se credea pierdut în mijlocul padurii.

Atunci loveam usor cu degetul, ca din întîmplare, în masa sau în scaun si vedeam cum instantaneu, cu o neliniste de nevrotic, Iglesias îsi îndrepta toata viata în aceasta directie-în mijlocul singuratatii lui se întreba, poate: Ce vrea Vidai-Unde e? De ce o fi tacut?

Avea, într-adevar, o mare neîncredere fata de mine. Aceas­ta neîncredere crescu pe masura ce treceau zilele si deveni totala dupa trei saptamîni, cînd metamorfoza lui se desavirs¹-Exista un indiciu care trebuia sa marcheze, daca teoriile mele nu erau false, intrarea definitiva a lui Iglesias în noua î^mP^a' ratie, transformarea lui absoluta; si acest indiciu era

270

 P

_{e o} trezesc în mine orbii autentici. Nici sila, sau repul-P^{e ca} f_obia asta nu apar dintr-o data: experienta mi-a do-^Sia<-Tt ca si asta se petrece încet-încet, pîna cînd, într-o buna ^Ve vedem în fata faptului împlinit si înfricosator: în fata fr cului sau a reptilei. îmi amintesc ziua aceea: apropiin-¹ * j_e încaperea de la pensiunea locuita de Iglesias dupa cident, am simtit o tulbure senzatie neplacuta, o oarecare lsie _care crestea pe masura ce ma apropiam de camera lui în ^a?^{a masura}'^mc^ ^{am ez}i^tat ° ^clip^a înainte de a-1 striga, pîna cînd, aproape tremurînd, l-am chemat: "Iglesias" si CEVA mi-a raspuns: "Intra". Am deschis usa si în întuneric (caci, cum e si normal, nu aprindea lumina cînd era singur), am simtit respiratia noului monstru.

IX

Dar pîna sa ajung la acest moment capital s-au în-tîmplat alte lucruri ce se cer povestite, întrucît ele mi-au per­mis sa patrund în universul orbilor, înca înainte ca metamor­foza lui Iglesias sa fi fost totala: asemenea curierilor disperati care, în timp de razboi, trec cu motocicleta peste un pod de­spre care stiu ca trebuie sa sara în aer dintr-un moment în al­tul. Caci vedeam cum se apropia momentul fatal în care me­tamorfoza va fi totala si încercam sa-mi grabesc fuga. Uneori ma gîndeam ca n-o sa ajung la timp si ca podul va fi aruncat în aer de inamic înainte ca eu sa fi putut trece santul.

Asistam cu îngrijorare crescînda la trecerea zilelor, ma gîn­deam ca procesul interior al lui Iglesias îsi urma cursul lui ineluctabil si nu vedeam nici un semn ca ar fi aparut EI. Ex-clusesem, ca fiind absurda, ipoteza ca orbii n-ar fi aflat ca cine­va si-a pierdut vederea si ca, deci, trebuie contactat si pus în ^egatura cu secta. Totusi scurgerea monotona a zilelor si în-snjorarea mea crescînda m-au facut sa ma gîndesc la aceasta poteza si la altele si mai absurde, ca si cum emotia mi-ar fi " ^^{s ca}pacitatea de a rationa si m-ar fi facut sa uit tot ce stiam P^a acum despre secta. E probabil adevarat ca emotia e pro-^ e crearii unui poem ori a unei partituri muzicale, dar e de-uoasa pentru lucrurile în care e nevoie de ratiune pura.

271

Mi-e rusine sa-mi aduc aminte de prostiile ce mi-au trecut prin cap în momentul în care a început sa-mi fie teama ca n-o sa apuc sa trec podul. Am mers pîna la a presupune ca un om lipsit de vedere putea ramîne ca o insula în mijlo_CU] unui imens ocean indiferent. Ma întreb, adica, ce se poate în-tîmpla cu un om care, ca Iglesias, orbeste în lumina unui ac­cident si care, din pricina felului lui de a fi, nu doreste si nici nu cauta sa intre în legatura cu ceilalti orbi. Care, fiind stapî-nit de mizantropie, de descurajare sau de timiditate, nu vrea sa intre în legatura cu aceste societati care sînt manifestarile vizibile (sau superficiale) ale lumii ascunse: Biblioteca pentru Orbi, Corurile etc. Ce l-ar putea împiedica, la prima vedere pe unul ca Iglesias sa ramîna izolat si nu numai sa nu caute, dar chiar sa evite compania celor asemenea lui? M-a luat cu ameteala în momentul în care mi-a trecut prin minte aceasta idiotenie (pentru ca si idioteniile pot sa ne emotioneze). Pe urma am încercat sa ma calmez. M-am gîndit: Iglesias tre­buie sa munceasca, e sarac, nu poate sa stea fara sa faca nimic. Cum lucreaza un orb? Trebuie sa iasa în strada si sa faca una din treburile rezervate pentru orbi: sa vînda piepteni si fle­custete, poze de-ale lui Gardel si Leguisamo, faimoasele ba­lene; în sfirsit, ceva care sa-1 faca usor de vazut si, mai devreme sau mai tîrziu, recrutabil pentru secta. Am încercat sa accele­rez procesul, îndemnîndu-1 sa se ocupe cu unul din negotu­rile de care vorbeam. I-am vorbit cu entuziasm de balene si de ceea ce ar putea scoate numai într-un metrou. I-am zugra­vit viitorul în roz, dar Iglesias ramînea mut si neîncrezator:

- Mai am înca niste bani. O sa vedem mai tîrziu.

Mai tîrziu! Cît de mult puteau sa ma duca la disperare cu­vintele astea! I-am vorbit de un chiosc de ziare, dar nici asta nu-1 entuziasma.

Nu-mi ramînea altceva de facut decît sa astept si sa-1 observ mai departe, pîna cînd nevoia o sa-1 faca sa iasa din bîrlog-

Repet, acum mi-e rusine ca, sub imperiul fricii, am ajuns la un asemenea grad de imbecilitate. Cum puteam presupune, cu mintea sanatoasa, ca secta avea nevoie de ceva atît de gr°' solan ca instalarea tipografului într-un chiosc de ziare pentru ca sa afle de existenta lui? Dar oamenii care fusesera acol

272

- d Iglesias se accidentase? Dar infirmierii si medicii de la

^cm  .7 A_Sta, fara sa ne mai gîndim la puterea sectei, la imen-

1 si încîlcitul sistem de informatii si de spionaj care acopera

f mea ca o uriasa si nevazuta pînza de paianjen. Trebuie sa

totusi, ca dupa cîteva nopti în care m-am chinuit în mod

vlicol, ani ajuns la concluzia ca ipotezele mele n-aveau nici

nici coada si ca nu exista nici cea mai mica posibilitate

a Iglesias sa ramîna parasit. Singurul lucru de temut era ca

acest contact sa nu se produca prea tîrziu pentru mine. Dar

în aceasta privinta nu puteam face nimic.

Nu puteam sta tot timpul lînga el. Asa ca am cautat o for­ma în care sa-1 supraveghez fara sa fiu în preajma lui. Masu­rile pe care le-am luat au fost urmatoarele:

1.1-am dat o importanta suma de bani stapînei pensiunii, o oarecare doamna Etchepareborda, care mi se paru, din feri­cire, un fel de înapoiata mintal. Am rugat-o sa aiba grija de Iglesias si sa ma anunte despre orice ar fi avut vreo legatura cu tipograful, desigur sub pretextul invaliditatii lui.

2.1-am cerut tipografului sa nu faca nimic fara sa ma anun­te, pentru ca voiam sa-i fiu util în toate felurile. Nu mi-am pus prea multe nadejdi în aceasta varianta, întrucît mi-am închi­puit, si pe buna dreptate, ca se va înstraina tot mai mult de mine si ca neîncrederea lui în persoana mea va creste mereu. 3. Am încercat sa stabilesc, în limitele posibilului, cea mai stricta supraveghere asupra miscarilor lui, în cazul ca ar fi iesit, sau asupra oamenilor care s-ar fi apropiat de el. Pensi­unea lui se afla în strada Paso. Din fericire, la ceva mai mult de douazeci de metri era o cafenea unde puteam, ca atîtia alti oameni fara ocupatie, sa stau ore în sir, prefacîndu-ma ca citesc ziarul sau palavragind cu chelnerii cu care a trebuit ^sa ma împrietenesc. Era vara si, asezat lînga fereastra des­chisa, puteam supraveghea intrarea pensiunii. 4- M-am folosit de Norma Gladys Pugliese, cu dublul scop ^e a nu trezi banuielile pe care le trezeste un om care supra-^egheaza singur si pentru a alterna un pic fotbalul si politica ^rgentinei cu mica placere pe care o încercam în a o corupe P^e Profesoara.

273

Cele cinci zile care urmara ma dusera la disperare Ce altceva puteam face în afara de a macina gînduri, a ma stradui sa conversez cu chelnerii si a rasfoi ziare si reviste? Ma foloseam de acest prilej ca sa urmaresc doua rubrici care ma fascinau întotdeauna: mica publicitate si rubrica de cri­minalistica. Sînt singurele lucruri pe care le citesc de doua­zeci de ani încoace, singurele care ne dau o imagine despre natura omeneasca si despre marile probleme metafizice. Ci­testi în editia a sasea: ÎNNEBUNIND SUBIT, ÎsI OMOARĂ SOŢIA sI CEI PATRU COPII CU LOVITURI DE SECURE. Nu stim nimic despre acest om, în afara de faptul ca-1 chea­ma Domingo Salerno, ca era muncitor si cinstit, ca avea un mic magazin în Villa Lugano si ca îsi adora sotia si copiii. si deodata îi omoara cu lovituri de secure. Mister adînc! Totusi, ce senzatie de veridicitate încerci citind rubrica judiciara dupa ce citesti declaratiile oamenilor politici! Toti acesti oameni po­litici par niste mascarici si sarlatani internationali care vînd tonice pentru pai-. Cum ar putea fi comparat unul din mistifi­catorii de genul acestora cu o fiinta pura de genul lui Salerno? Ma intereseaza si reclamele. ÎNVINGĂTORII DE MÎINE STU­DIAZĂ LA ACADEMIILE PITMAN. Doi tineri veseli, un ba­iat si o fata, brat la brat, surîzatori si gloriosi, se îndreapta spre Viitor. într-o alta reclama apare un birou cu doua tele­foane si un interfon. Fotoliul gol e gata pentru a fi ocupat si din cele doua telefoane ies niste raze de lumina. Legenda spu­ne: ACEST POST VĂ AsTEAPTĂ. O reclama care ma atrage prin demagogia ei este cea a firmei de instrumente optice Po-destâ: OCHII DUMNEAVOASTRĂ MERITĂ TOT CE E MAI BUN. Reclamele pentru crema de ras iau forma unor istori­oare cu morala; în prima poza, Pedro, vizibil neras, o invita la dans pe Maria Cristina; în a doua poza, în prim plan, se vede figura descumpanita a lui Pedro si expresia de profun­da nemultumire a Mariei Cristina care danseaza cautînd sa-si tina fata cît mai departe de el; în a treia poza, ea comenteaza împreuna cu o prietena: "Ce respingator poate sa fie Pedro cu barba asta!", la care cealalta îi raspunde: "Dar de ce nu i-o spui o data si bine?"; în poza urmatoare, Maria Cristina

274

-. -spunde ca nu îndrazneste, dar ca poate ea, prietena ei, ¹¹ ^utea sa-i spuna logodnicului ei, care sa-i spuna la rîndul f    lui Pedro; în penultima poza se vede ca, într-adevar, lo-

dnicul prietenei îi spune ceva cu voce joasa lui Pedro; în

za finala apar în prim plan Pedro si Marfa Cristina, dan-nd fericiti si surîzatori, el fiind acum perfect barbierit cu faimoasa crema PALMOLIVE; legenda glasuieste: DINTR-O NEGLIJENŢĂ LAMENTABILĂ AR FI PUTUT SĂ-sI PIAR­DĂ LOGODNICA.

Variante: într-una individul pierde o minunata ocazie de a fi angajat. în alta nu avanseaza niciodata; în fundul unei mari sali pline de birouri si de functionari, printre care e usor sa-1 observi pe Pedro barbos, un sef îl priveste, de la distanta, cu o expresie de repulsie si de neplacere. Deodorantele: lo­godne, posturi în niste întreprinderi extraordinare, invitatii la petreceri, pierdute prosteste pentru ca nu au folosit prepa­ratul ODORONO.

Sînt alte reclame cu niste domni cu alura sportiva, grozav de bine pieptanati si foarte zîmbitori, dar în acelasi timp ener­gici si cu picioarele pe pamînt, cu puternice falci patrate ca de Superman, care exclama, lovind cu pumnul în masa, prin­tre fel de fel de telefoane si bombîndu-si pieptul în afara catre un interlocutor invizibil si nehotarît; SUCCESUL E LA ÎN-DEMÎNA DUMNEAVOASTRĂ. în altele, Supermanul nu lo­veste în masa ci, cu un gest energic si lipsit de cea mai mica ezitare, arata cu degetul spre cititorul ziarului, fricos si delasa­tor, care îsi pierde Timpul si Conditiile Remarcabile pe fleacuri, si îi spune: CÎsTIGAŢI CINCI MII DE PESOS PE LUNĂ ÎN MOMENTELE PE CARE LE PIERDEŢI, îndemnîndu-1 pe urma sa-si scrie numele si adresa deasupra liniilor punctate de pe un mic patratel.

Dezbracat pîna la piele, aratîndu-si muschii ca niste odgoa­ne, Mister Atlas lanseaza un apel catre toti sfrijitii din lume: tfupa sapte zile fiecare îsi va da seama de Progresul facut si ^se va hotarî sa-si refaca si sa-si fortifice corpul, ajungînd în curîrid la fel de robust ca însusi Dl. Atlas. Spune: LUMEA VA VA ADMIRA UMERII LARGI, O SĂ CUCERIŢI CEA JJAI DRĂGUŢĂ FATĂ SI O SĂ OBŢINEŢI CEA MAI BUNĂ SLUJBĂ!        '                              '

275

Dar nimic nu e mai bun ca Reader's Digest pentru a o va Optimismul si Bunele Sentimente. Un articol de domnul Frank I. Andrews intitulat Cina se reunesc hotelierii începea astfel: "Faptul de a-i fi cunoscut pe distinsii hotelieri care au venit în Statele Unite ca reprezentanti ai colegilor lor din ta­rile din America Latina a fost pentru mine unul din momen­tele cele mai emotionante din viata mea". Sînt apoi sute de articole facute pentru a ridica moralul saracilor, leprosilor schilozilor, celor cu picioarele umflate, surzilor, orbilor, muti­lor, surdo-mutilor, epilepticilor, tuberculosilor, cancerosilor damblagiilor, macrocefalicilor, microcefalicilor, nevroticilor, fiilor sau nepotilor unor nebuni de legat, celor cu platfus, ast­maticilor, înapoiatilor, bîlbîitilor, celor carora le miroase gura, celor nefericiti în casatorie, reumaticilor, pictorilor care si-au pierdut vederea, sculptorilor carora li s-au amputat ambele mîrni, muzicienilor care au surzit (gînditi-va la Beethoven!), atletilor care din cauza razboiului au ramas paralitici, celor care au fost gazati în primul razboi mondial, femeilor foarte urîte, copiilor cu buza de iepure, fonfilor, vînzatorilor timizi; celor foarte înalti, celor foarte scunzi (aproape pitici), celor care cîntaresc peste doua sute de kilograme, etc. Titluri: LA PRIMA SLUJBĂ MI-AU DAT CU PICIORUL, ROMANŢA NOASTRĂ A ÎNCEPUT LA LEPROZERIE, TRĂIESC FE­RICIT CU CANCERUL MEU, MI-AM PIERDUT VEDEREA DAR AM CÎsTIGAT O AVERE, SURZENIA DUMNEA­VOASTRĂ POATE FI UN AVANTAJ, etc.

Dupa ce ieseam din bar, si dupa ce-mi faceam vizita de noapte la pensiune, în Piaza del Once mai contemplam o data marele panou care vorbea de fideaua Santa Catalina, si desi nu-mi mai aminteam cine fusese Santa Catalina, cre­deam ca fusese martirizata, întrucît martiriul e sfîrsitul aproa­pe profesional al sfintilor; si atunci nu ma puteam opri sa nu meditez la caracteristica existentei omenesti, care consta în faptul ca un crucificat sau unul care a fost jupuit de viu are sansa sa devina cu timpul o marca de fidea sau de cutu de conserve.

276

XI

Cred ca datorita resentimentului pe care-1 încerca j_{e m}i_ne, într-una din zile Norma a aparut cu o fiinta epi-a numita Ines Gonzâles Iturrat. Uriasa si zdravana, cu °   stati vizibile, cu parul carunt, era îmbracata într-un taior . nurta pantofi barbatesti. Daca n-ar fi avut niste sîni enormi, 'azînd-o pe nepregatite, ai fi putut sa-i spui "domnule". Ener­gica si eficace, o domina cu totul pe Norma.

- Va cunosc - zise ea.

__p_e mine? - m-am mirat eu, neplacut surprins, ca si cum

ar fi fost o ofensa; desi, cum era si firesc, Norma îi vorbise de mine.

La o adica, parca mi se parea ca am vazut-o undeva, dar abia cu cîteva clipe înainte de a se încheia neplacuta întreve­dere (trebuia sa supraveghez numarul 57 din spatele trupu­lui ei enorm), am lamurit enigma.

Norma vadea o dorinta nervoasa de a se angaja în ceva care sa fie un fel de polemica: repetatele ei înfrîngeri în pole-micile cu mine o faceau sa astepte cu o satisfactie razbuna­toare ideea unei discutii care sa ma faca praf, cu savantul acela atomist. Dar eu, care aveam capul în alta parte si nici nu pu­team nici nu trebuia sa-mi abat atentia de la numarul 57, nu vadeam nici cel mai mic interes pentru o discutie cu fiinta aceea. Din nefericire, îmi era imposibil sa ma ridic si sa plec, asa cum as fi facut în alte împrejurari.

Pieptul Normei se ridica si cobora aidoma unor foaie.

- Ines a fost profesoara mea de istorie, ti-am mai spus asta.

- Asa e - raspunsei eu politicos.

Sîntem un grup de fete foarte unite si ea e mentorul nostru.

Excelent - am spus eu, pe acelasi ton. ~- Comentam carti, mergem împreuna la expozitii si con­ferinte.

- Foarte bine.

Facem excursii în scopuri instructive. Minunat.

 in ce în ce mai furioasa. Aproape indignata, adauga:

277

- Acuma facem vizite comentate la unele galerii una cu ea si cu profesorul Romero Brest.

Ma privi cu niste ochi din care tîsneau flacari, asteptîndu-m¹ comentariul. Amabil, am exclamat:

- Grozava idee! Aproape tipînd, adauga:

- Tu crezi ca femeile trebuie sa se ocupe numai de curate­nie, de spalatul vaselor si de camin!

Un individ cu o scara pe umeri parea ca vrea sa intre p_e poarta de la numarul 57, dar dupa ce vazu numarul, merse pîna la poarta urmatoare. Dupa ce ma linisti, o rugai sa repete ultima fraza pe care nu o auzisem bine. Se înfurie si mai tare-

- Sigur! - exclama ea. Nici macar nu ma auzi, atît de mult te intereseaza parerile mele.

- Ma intereseaza foarte mult.

- Farsorule! De mii de ori mi-ai spus ca femeile nu sînt la fel cu barbatii.

- E un motiv în plus ca sa ma intereseze parerile tale. Pe orice om îl intereseaza ceea ce e diferit de ceea ce stie el sau lucrurile pe care nu le cunoaste.

- Admiti, deci, ca pentru tine o femeie e ceva cu totul deo­sebit de un barbat!

- Nu vad de ce te-ai exalta în fata unui lucru atît de evi­dent, Norma.

Profesoara de istorie, prevenita fara îndoiala ca eram un obscurantist si care urmarea scena cu o mutra aspra si iro­nica, interveni:

- Vi se pare?

- Mi se pare ce? - întrebai eu nevinovat.

- Ce-ati spus. Ca diferenta dintre un barbat si o femeie e evidenta - sublinie ea cu aciditate cuvîntul.

- Toata lumea e de acord ca între un barbat si o femeie exista niste deosebiri apreciabile - i-am explicat eu calm-

- Nu despre asta e vorba - îmi replica educatoarea cu furie înghetata. si dumneata stii foarte bine acest lucru-

- Despre asta? Care asta?

- Despre sex, despre ceea ce stii foarte bine - adauga ea taios.

Parea un cutit foarte ascutit si dezinfectat.

278

Vi se pare prea putin? - întrebai eu.

î ppeam sa ma amuz si pe deasupra îmi si îndulceau as-rea. Ma supara doar ideea vaga ca o mai vazusem un-pe profesoara si nu-mi mai aduceam aminte unde.

__xj_{u e c}el mai important! Ne refeream la altceva, la va-

.1 gpjrituale. si diferentele pe care le stabilesti dumneata ' tre activitatile unui barbat si cele ale unei femei sînt carac­teristice unei societati înapoiate.

__Aha, înteleg - am convenit eu cu seninatate. Pentru

dumneavoastra diferentele dintre uter si falus sînt o rama­sita a Vremurilor întunecate. Vor disparea o data cu ilumina­tul cu petrol si cu analfabetismul.

Educatoarea se înrosi: cuvintele mele nu numai ca o indig­nau, dar o si rusinau, dar nu faptul ca rostisem niste cuvinte ca uter si falus (stiintifice cum erau nu puteau sa o tulbure mai mult decît "neutron" sau "reactie în lant"). O rusinau în virtutea aceluiasi mecanism care l-ar putea face pe profe­sorul Einstein sa se simta jignit daca cineva l-ar întreba cum functioneaza intestinele.

- Vorbe goale - spuse ea dictatorial. Ceea ce e sigur e ca azi femeia concureaza barbatul în orice activitate. si asta va face sa va iesiti din fire. Uita-te la delegatia de femei proas­pat sosita din America de Nord: fac parte din ea trei direc­toare din industria grea.

Norma, atît de feminina, ma privi triumfatoare: ca sa vezi ce înseamna resentimentul. într-un fel acei monstri o razbu­nau pentru servitutea ei în pat. Dezvoltarea industriei meta­lurgice a Statelor Unite atenua într-o oarecare masura tipetele pe care le scotea în clipele supreme, frenezia daruirii ei totale. O postura umilitoare era atenuata de petrochimia yankee.

Sigur ca da: acum, cînd eram obligat sa citesc ziarele, îmi aminteam ca citisem ceva despre sosirea acelei troupe.

- Exista si femei care fac box - comentai eu. si, daca pe umneavoastra asemenea monstruozitati va însufletesc...

~~ Dumneata numesti monstruozitate faptul de a ajunge

embru în comitetul de conducere al unei mari industrii?

vi~am vazut din nou obligat sa urmaresc, peste umerii at-

^{Cl a}i domnisoarei Gonzâles Iturrat, un pieton suspect. Ati-

279

tudinea mea, perfect explicabila, spori furia harpiei de p_r portii considerabile din fata mea.

- Vi se pare monstruos - adauga ea mijindu-si insidio ochii - si faptul ca în stiinta se remarca un geniu ca Madam Curie?

Era inevitabil.

- Un geniu - i-am explicat eu cu calm didactic - _e n fiinta care descopera identitati între lucruri contradictorii Relatii între lucruri în aparenta foarte îndepartate. Cineva care vede identitatea dincolo de diferente, realitatea dincolo de aparente. Cineva care descopera ca piatra care cade si Luna care nu cade sînt acelasi fenomen.

Educatoarea îmi urmarea rationamentul cu o privire sar­castica, asa cum se uita o învatatoare la un copil mitoman.

- si e putin lucru ce a descoperit Madame Curie?

- Doamna Curie, domnisoara, nu a descoperit legea evo­lutiei speciilor. A iesit cu pusca sa vîneze tigri si a dat peste un dinozaur. Dupa criteriul acesta ar fi un geniu si primul marinar care a vazut Capul Horn.

- Puteti spune ce vreti, dar descoperirea lui Madame Cu­rie a revolutionat stiinta.

- Daca dumneavoastra iesiti sa vînati tigri si dati peste un centaur, o sa faceti si dumneavoastra o revolutie în zoolo­gie. Dar nu asemenea revolutii provoaca geniile.

- Dupa parerea dumneavoastra femeilor le e interzis ac­cesul la stiinta.

- Nu, cînd am spus eu asa ceva? si, pe deasupra, chimia mai si seamana cu bucataria.

- si filozofia? Dumneavoastra ati interzice, desigur, ca fe­tele sa intre în facultatile de litere si filozofie.

- Nu. De ce-as face-o? Nu fac rau nimanui. si, pe deasu­pra, acolo gasesc baieti si se marita.

- si filozofia?

- Sa studieze, daca vor. Rau n-o sa le faca. Dar nici bine, asta e sigur. Nu le face nimic. si apoi nu exista nici un pericol sa devina filozoafe.

Domnisoara Gonzâles Iturrat tipa:

- Realitatea e ca societatea asta absurda nu le da aceleas posibilitati ca barbatilor!

280

Turn! Adineauri spuneam ca nimeni nu le împiedica r~_{t e} î_n facultatea de filozofie. Ba si mai mult: se zice ca e

i f_emei acolo. Nimeni nu le împiedica sa faca filozofie. ■ ' data nu au fost împiedicate sa gîndeasca, nici în casa,

.  ■ ^An afara casei. Cum ai putea împiedica pe cineva sa gîn-T   ca? Si pentru filozofie nu e nevoie de altceva decît de cap

. Ae chef de a gîndi. Asta acum, pe vremea grecilor si în se-Iul XXX. Eventual societatea ar putea împiedica o femeie

H publice o carte de filozofie: prin ironie, prin boicot, în fine, va de felul asta. Dar sa o împiedice sa gîndeasca? Cum ar tea _vre0 societate sa se puna în calea ideii universului pla­tonician din capul unei femei? Domnisoara Gonzâlez Iturrat exploda: __Cu oameni de felul dumitale omenirea nu ar fi progre­sat niciodata!

__si din ce deduceti dumneavoastra ca ar fi progresat?

Zîmbi dispretuitoare.

- Sigur, nu-i un progres faptul sa ajungi la New York în douazeci de ore!

- Nu vad nici un avantaj în faptul ca poti ajunge repede la New York. Cu cît mai tîrziu, cu atît mai bine. si apoi, eu credeam ca era vorba de progresul spiritual.

- De toate, domnule. Avionul nu e un hazard: e simbolul progresului general. Inclusiv al valorilor etice. N-o sa-mi spu­neti ca omenirea nu are acuma valori spirituale superioare celor din societatea sclavagista.

- Ah, dumneavoastra preferati sclavii salariati.

- E usor sa fii cinic. Dar orice persoana de buna credinta stie ca lumea cunoaste azi valori morale necunoscute în anti­chitate.

Da, înteleg. Landrii calatorind cu trenul e superior lui Diogene calatorind în trirema lui.

Dumneavoastra alegeti voit exemple grotesti. Dar e evident.                                                              '

~~ Un comandant de la Buchenwald e superior unui co-

andant de galera. E mai bine sa omori bietele gînganii care

oamenii cu bombe cu napalm decît cu arcuri si sageti.

°mba de la Hiroshima a facut mai mult bine decît batalia

281

de la Poitiers. E mai progresist sa torturezi cu socuri electrice decît cu sobolani, potrivit unui obicei chinezesc.

- Toate astea sînt sofisme, pentru ca sînt lucruri izolate. Omenirea va învinge si aceste barbarii. si ignoranta va trebui sa cedeze pe toata linia, pîna la urma, în fata stiintei si cu­noasterii.

- în zilele noastre spiritul religios e mai puternic decît în secolul al XlX-lea - i-am zis eu cu o perversitate calma.

- Obscurantismul de orice fel va ceda pîna la urma. Dar calea spre progres nu poate sa nu cunoasca mici reculuri si zigzaguri. Adineauri ati vorbit de teoria evolutionista: e un exemplu de ceea ce poate da stiinta împotriva oricarui fel de mit religios.

- Nu vad efectele distrugatoare ale acestei teorii. N-am admis mai înainte ca spiritul religios a recîstigat puncte?

- Din alte motive. Dar a lichidat pentru totdeauna multe aiureli de genul aceleia care spunea ca lumea a fost creata în sase zile.

- Domnisoara: daca Dumnezeu e atotputernic, ce-1 costa sa creeze lumea în sase zile si sa distribuie cîteva schelete de megaterium pe ici, pe colo, ca sa puna la încercare credinta sau prostia oamenilor?

- Hai, lasati! N-o sa-mi spuneti ca luati în serios aseme­nea sofisme? si, apoi, abia cu cîteva clipe mai înainte îl elogi­ati pe geniul care a descoperit teoria evolutionista. si acum o luati în gluma!

- N-o iau în gluma. Spun doar ca nu dovedeste inexis­tenta lui Dumnezeu si nici nu respinge crearea lumii în sase zile.

- Daca ar fi dupa dumneavoastra, n-ar exista nici scoli. Daca nu ma însel, dumneavoastra trebuie sa fiti partizanul analfabetismului.

- în 1933 Germania era una din tarile cele mai alfabeti­zate din lume. Daca lumea n-ar sti sa citeasca, cel putin n-ar putea fi idiotizata zilnic de ziare si reviste. Din nefericire, chiar daca oamenii ar fi analfabeti, tot ar ramîne alte minuni ale pro­gresului: radioul, televiziunea. Ar trebui sa se extirpeze tim­panele copiilor si sa li se scoata ochii. Dar ar fi un program prea dificil.

282

__Cu toate sofismele, lumina va triumfa întotdeauna în

lupta cu întunericul si binele asupra raului. Raul sta în igno­ranta-

- Domnisoara, pîna acum raul a fost întotdeauna mai

tare decît binele.

__Alt sofism. De unde scoateti asemenea barbarii?

,__Eu nu scot nici o barbarie, domnisoara: totul e dovedit

foarte simplu de istorie. Deschideti la orice pagina istoria lui Oncken si n-o sa dati decît de razboaie, oameni înjunghiati, torturi, lovituri de stat si inchizitie. si apoi, din moment ce binele triumfa întotdeauna, de ce trebuie predicat? Daca prin natura lui omul nu ar fi înclinat sa faca rau, de ce i se inter­zice sa faca rau, de ce e stigmatizat raul etc? Luati aminte: religiile cele mai înalte predica binele. Ba mai mult: dicteaza porunci care îti cer sa nu pacatuiesti cu femeia aproapelui, sa nu ucizi, sa nu furi. Trebuie sa poruncesti asemenea lucruri. si puterea raului e atît de mare si de întortocheata îneît e fo­losita chiar si pentru a ne recomanda binele: daca nu facem cutare sau cutare lucru sîntem amenintati cu infernul.

- Atunci - tipa domnisoara Gonzales Iturrat - dupa dumneavoastra ar trebui sa fie predicat raul?

- Nu am spus asta, domnisoara. Realitatea e ca prea v-ati aprins si nu ma mai ascultati. Raul nu trebuie predicat: el vine singur.

- si ce vreti sa dovediti cu asta?

- Nu va aprindeti, domnisoara. Nu uitati ca dumneavoas­tra sustineti superioritatea binelui si eu vad ca m-ati taia cu placere în bucati. Voiam sa spun doar ca nu exista un aseme­nea progres spiritual. si ar trebui sa privim mai îndeaproape chiar si faimosul progres material.

O strîmbatura ironica deforma mustatile educatoarei.

- Aha, o sa-mi demonstrati acum ca omul de azi traieste ^mai rau ca pe vremea romanilor.

' Depinde. Nu cred, de exemplu, ca un amarît care lu­creaza opt ore pe zi într-o turnatorie, sub control electronic, ^e mai fericit decît un pastor grec. în Statele Unite, paradisul Mecanizarii, doua treimi din populatie sufera de nervi.

~- As vrea sa stiu daca dumneavoastra ati calatori mai cu Placere cu diligenta decît cu trenul.

283

- Sigur ca da. Calatoria cu trasura era mai frumoasa si   _a linistita. si era înca si mai bine cînd se mergea calare: luai aer si te batea soarele, contemplai în liniste peisajul. Apos­tolii masinismului ne-au spus ca fiecare zi va aduce omului mai mult timp pentru a lenevi. Adevarul este ca omul are din zi în zi mai putin timp, ca este din zi în zi mai înnebunit Pîna si razboiul era frumos, era amuzant si viril. Era chiar si sanatos. Luati exemplu razboiului nostru de independenta si luptele noastre civile: daca cineva nu era lovit de lance sau înjunghiat, putea trai pe urma o suta de ani, ca strabunicul meu Olmos. Sigur ca da: viata în aer liber, exercitiul, caval­cadele. Cînd un baiat era debil, îl trimiteau la razboi sa se fortifice.

Domnisoara Gonzales Iturrat se ridica furioasa si îi spuse discipolei sale:

- Eu plec, Normita. Tu stii ce ai de facut. si se retrase.

Norma, cu ochii scaparatori, se ridica si ea. si pe cînd se îndeparta, îmi arunca:

- Esti un mitocan si un cinic!

Am împaturit ziarul si m-am pregatit sa urmaresc mai de­parte numarul 57, acum fara inconvenientul de a avea în fata voluminoasa statura a educatoarei.

în seara aceea, pe closet, în starea aceea care oscileaza între fiziologia patologica si metafizica, scremîndu-ma si în acelasi timp meditînd la sensul general al lumii, asa cum se întîmpla des în aceasta unica parte filozofica a casei, mi-am dat seama de acea paraamnezie care ma izbise la începutul conversa­tiei: nu, nu o mai vazusem înainte pe domnisoara Iturrat. Dar era aproape identica cu fiinta violenta si dezagreabila care în Opt condamnati arunca pamflete în sprijinul acordarii drep­tului de vot femeilor dintr-un balon Montgolfier.

XII

în noaptea aceea, pe cînd faceam bilantul si ca în fiecare noapte, retraiam în minte evenimentele, m-aff¹ alarmat: oare de ce mi-o adusese Norma pe domnisoara Gon-

284

,.    H;_Urrat? Nu putea fi o simpla coincidenta nici discutia

care m-au obligat sa o duc despre existenta raului. Gîn-P. J_u._ma bine, am ajuns la concluzia ca profesoara avea toa-

caracteristicile unei membre a societatii Bibliotecii pentru

O bi Apoi banuiala mea se extinse si la Norma Pugliese în-

g_si care ma interesase, la urma urmei, pentru ca taica-sau

era un socialist care îsi petrecea doua ore pe zi transcriind

carti în sistemul Braille.

Adesea dau o impresie gresita despre felul meu de a fi, si cititorii acestei Dari de Seama vor fi probabil surprinsi de acest soi de usurinta din parte-mi. Adevarul e ca, în ciuda si­lintei mele sistematice, sînt capabil de accentele cele mai ne­asteptate, si, de aceea, periculoase, avînd în vedere caracterul activitatii pe care o depun. si boacanele cele mai incalifica­bile le-am facut din pricina femeilor. Am sa încerc sa explic ceea ce mi se întîmpla, pentru ca nici asta nu e un lucru atît de nebunesc pe cît ar putea parea la prima vedere, întrucît eu am considerat întotdeauna femeia ca fiind o periferie a lu­mii orbilor; asa ca relatiile mele cu ele nu sînt chiar atît de lip­site de noima si nici atît de superficiale pe cît ar putea sa-si închipuie un observator oarecare. Nu asta îmi reprosez în acest moment, ci lipsa de prudenta aproape de neconceput de care dau dovada, pe neasteptate, ca în cazul acestei Norma Pu­gliese; lucrul era perfect logic din punctul de vedere al desti­nului, caci destinul îl orbeste pe cel care vrea sa-1 piarda; dar era absurd si de neiertat din propriul meu punct de vedere. Dar dupa perioade de luciditate deosebita, am perioade în care actele mele par comandate si executate de alta persoa­na si deodata ma pomenesc în mijlocul unei dozordini ex­trem de periculoase, cum i s-ar putea întîmpla unui naviga­tor singuratic, care, în zone pline de riscuri, doborît de somn, ^ar lasa capul în jos si ar atipi din cînd în cînd.

Nu e usor. As vrea sa-1 vad pe oricare dintre cei care ma critica într-o situatie ca a mea, înconjurat de dusmani fara nu-

^ar si extrem de vicleni, în mijlocul unei retele nevazute de ^sPioni si observatori, trebuind sa fie atent zi si noapte la fie­care persoana si la toate evenimentele care exista sau se pe-

^ec m jurul lui. Atunci ar fi mai putin încrezut si si-ar da sea-

285

ma ca greselile de acest fel sînt nu numai posibile, dar practic inevitabile.

De exemplu, în timpul perioadei de dinaintea întîlnirii cu Celestino Iglesias a domnit în mintea mea o învalmaseala ex­traordinara. si în asemenea perioade e ca si cum întunericul m-ar smulge literalmente prin intermediul alcoolului si al fe­meilor: asa se întîmpla de se pomeneste omul intrat în labi­rintul Infernului, adica în universul Orbilor. Asa ca, nu ca în aceste perioade as uita de marele meu obiectiv, dar unei urma­riri lucide si stiintifice îi urmeaza o iruptie haotica în salturi, în care domina, în aparenta, ceea ce persoanele fara scrupule numesc hazard si care, la o adica, e întîmplarea oarba. si în mijlocul dezmatului, scîrbit si prostit, beat si mizer, ma tre­zeam totusi bolborosind deodata: "nu conteaza, oricum, tot asta e lumea pe care trebuie sa o explorez", si ma lasam în voia voluptatii nebunesti a ametelii, voluptatea aceea pe care o simt eroii în momentele cele mai grele si mai periculoase ale luptei, cînd ratiunea nu mai e de nici un folos si cînd vo­inta noastra actioneaza sub imperiul tulbure al sîngelui si al instinctelor. Pîna cînd, deodata, ma trezeam din aceste lungi perioade întunecate si, asa cum dupa dezmat urma asce­tismul, dupa haos urma mania mea organizatorica; manie survenita nu în ciuda tendintei mele spre haos ci tocmai din pricina asta. Atunci mintea mea începe sa lucreze în mars for­tat, cu o rapiditate si o limpezime uimitoare. Iau hotarîri pre­cise si limpezi, totul e luminos si stralucitor ca o teorema: nu fac nimic luîndu-ma dupa instincte, pe care în acel moment le supraveghez si le stapînesc de minune. Dar, lucru ciudat, hotarîri sau persoane pe care le cunosc în aceste rastimpuri de trezie ma readuc brusc la un rastimp incontrolabil. Fac cu­nostinta, de exemplu, cu sotia, sa zicem, a presedintelui Co­misiei Cooperatiste a Corului Nevazatorilor. înteleg ce infor­matii valoroase as putea obtine de la ea, îi trag clopotele sh pîna la urma, în scopuri strict stiintifice, ma culc cu ea; dar pe urma observ ca femeia îmi face sila, ca e o destrabalata sau ca e plina de draci, si toate planurile mele se duc de rîpa sau sînt amînate, daca nu chiar periclitate grav.

286

IVfu a fost cazul cu Norma Pugliese, desigur. Dar si în aceas-a împrejurare am comis erori pe care nu ar fi trebuit sa le

comit-

Domnul Americo Pugliese e un vechi membru al Parti­dului Socialist, si si-a educat fiica potrivit principiilor pe care Tuan B. Justo le-a impus înca de la început: Adevarul, stiinta, Cooperativismul, Lupta împotriva Tutunului, Antialcoolis-mul- O persoana cît se poate de decenta, care îl detesta pe Peron si care era foarte respectat Ia biroul lui de catre adver­sarii lui politici. Dupa cum va dati seama, acest program mi-a atîtat în mod deosebit dorinta de a ma culca cu fiica-sa.

Era logodita cu un locotenent de marina. Lucru absolut compatibil cu mentalitatea antimilitarista a domnului Pu­gliese, în virtutea acelui mecanism psihologic care îi face pe antimilitaristi sa-i admire pe marinari: nu sînt atît de necio­pliti, au calatorit prin lume, seamana foarte mult cu civilii. Ca si cum acest defect ar putea fi un motiv de elogiu. Pentru ca, asa cum i-am explicat Normei (care se înfuria), a-1 elogia pe un militar pentru faptul ca nu pare militar, sau pentru ca nu prea este, e ca si cum i-ai gasi merite unui submarin care întîmpina dificultati în momentul submersiunii.

Cu argumente de felul acesta am subminat bazele Marinei de Razboi si, pîna la urma, am putut sa ma culc cu Norma, ceea ce dovedeste ca drumul spre pat trece prin institutiile cele mai neprevazute. si ca singurele argumente valabile pen­tru o femeie sînt cele care, într-un fel sau altul, au legatura cu pozitia orizontala. Invers fata de ce se întîmpla cu barba­tii. Motiv pentru care e greu sa pui un barbat si o femeie în aceeasi pozitie geometrica, în virtutea unui rationament au­tentic: trebuie sa recurgi la paralogisme sau la pipait.

O data ajunsi la orizontala, mi-a luat un oarecare timp edu­catia ei, obisnuirea ei cu O Noua Conceptie despre Lume: de ^a profesorul Juan B. Justo la Marchizul de Sade. Nu era de-Oc usor. Trebuia sa pornim de la acelasi limbaj, întrucît ea, ^und o adepta fanatica a stiintei si cititoare a unor opere de oiul Casatoriei perfecte, se folosea de cuvinte nepotrivite pen-^u pat ca "legea refractiei cromatice" pentru descrierea unui ^{S soare}- ^^e baza acestui limpede adevar (si pentru ea  era sfînt), am dus-o din treapta în treapta pîna la

287

cele mai neasteptate perversitati. Atîtia ani de munca rabda­toare a deputatilor, a consilierilor si a conferentiarilor socia­listi anihilati în cîteva saptamîni! Atîtea biblioteci de cartier atîtea cooperative, o opera constructiva atît de sanatoasa, pen­tru ca, pîna la urma, Norma sa se dedea la astfel de lucruri! si apoi, sa mai ai încredere în cooperativism!

Bun, perfect, sa rîdem de Norma Pugliese asa cum am rîs eu în multe momente de superioritate. Ceea ce e sigur e ca în momentul acela ma încercau o multime de îndoieli si ca dintr-o data mi se parea ca era una dintre subtilele spioane ale inamicului. Lucru, pe de alta parte, de asteptat, întrucît numai un inamic de duzina si tont ar recurge la spionajul unor persoane care trezesc repede suspiciunea. Faptul ca Norma era o fiinta atît de candida, atît de dusmana a minciunii si a mistificarii, nu constituia, oare, un argument decisiv care sa ma îndemne la prudenta fata de ea?

începui sa fiu cuprins de îngrijorare, analizînd amanunte ale legaturii noastre.

Pe Norma Pugliese credeam ca o clasificasem bine, si avînd în vedere formatia ei socialista si sarmientina, nu mi s-a pa­rut greu sa ajung la fondul ei sufletesc. Eroare grava. M-a sur­prins, si nu o data, prin reactii neasteptate. si chiar si faptul ca, pîna la urma, se lasase corupta, era aproape imposibil de conciliat cu educatia atît de sanatoasa si de asezata pe care i-o daduse tatal ei. Dar daca un barbat este atît de putin legat de logica, la ce te poti astepta de la o femeie?

Noaptea aceea am petrecut-o veghind, amintindu-mi si analizînd fiecare reactie pe care o avusese fata de mine. si am descoperit destule motive sa ma alarmez, dar cel putin si unul de satisfactie: acela de a-mi fi dat seama la timp de pericolele acelei apropieri.

XIII

Mi se întîmpla sa gîndesc ca, citind povestea mei Pugliese, unii dintre dumneavoastra or sa creada ca sui o canalie. înca de pe acum va spun ca au dreptate. Ma consi­der o canalie si nu am nici cel mai mic respect pentru persoa

288

mea. Sînt un individ care a patruns adine în propria lui ¹¹ nstiinta, si cine dintre cei care se cufunda în ascunzisurile constiint^ei lor se mai respecta pe ei însisi?

Dar, cel putin, ma consider cinstit pentru ca nu ma însel

supra tnea însumi si nici nu încerc sa-i însel pe altii. O sa ma întrebati, poate, atunci, cum se face ca i-am înselat fara cel mai mic scrupul pe atîtia nefericiti si pe atîtea femei care s-au nimerit sa-mi iasa în cale. Fapt e ca exista înselatorie si înselatorie, domnii mei. Aceste înselatorii sînt marunte, nu au importanta. E tot asa cum nu poti califica drept las un ge­neral care ordona o retragere cu scopul de a pregati o ofen­siva definitiva. Sînt, si erau, înselatorii tactice, de circumstanta, trecatoare, în numele unui adevar fundamental, al unei cer­cetari nemiloase. Sînt un cercetator al Raului. si cum ai putea sa cercetezi Raul fara sa te cufunzi pîna în gît în murdarie? O sa-mi spuneti ca, dupa cîte se pare, am gasit o placere in­tensa în a face asta, în locul indignarii sau scîrbei pe care ar trebui s-o simta un cercetator adevarat care se vede fortat s-o faca dintr-o obligatie dezagreabila. E sigur si asta si o recu­nosc pe fata. Vedeti ce cinstit sînt? N-am zis niciodata ca as fi un om de treaba: am spus ca sînt un cercetator al Raului, ceea ce e cu totul altceva. si, pe deasupra, am si recunoscut ca sînt o canalie. Ce mai vreti de la mine? O canalie remarca­bila, asta da. si mîndru ca nu apartin acestui soi de farisei care sînt tot atît de mîrsavi ca mine, dar care pretind ca ar fi niste indivizi onorabili, stîlpi ai societatii, niste domni corecti, cetateni eminenti la a caror înmormîntare merge o mare mul­time de oameni si ale caror necrologuri apar pe urma în zia­rele serioase. Nu, daca numele meu va aparea vreodata în aceste ziare va fi, fara îndoiala, la rubrica judiciara. Dar cred ca am explicat deja ceea ce cred despre presa serioasa si de-^spre rubrica judiciara. Asa ca sînt foarte departe de a ma simti rusinat. Detest aceasta comedie universala a sentimentelor onora-

ue. Sistem de conventii care se manifesta, cînd nu se întîm-P ^a altfel, în limbaj: suprem falsificator al Adevarului, cu A ^ITJ^are. Conventii care fac ca înaintea substantivului "batrînel"

^a punem întotdeauna adjectivul "sarman", ca si cum n-am ■ ^{1 cu} totii ca un nerusinat care îmbatrîneste nu înceteaza prin

289

asta sa ramîna un nerusinat, ci, dimpotriva, pornirile sale rel_e devin mai acute o data cu egoismul si cu ranchiuna care vin sau cresc o data cu parul carunt. Ar trebui sa facem un mon­struos autodafe cu toate aceste cuvinte apocrife, izvorîte din dulcegaria populara, consacrate de ipocritii care conduc so­cietatea si aparate de scoala si de politie: "batrîni venerabili" (cea mai mare parte dintre ei merita doar sa fie scuipati), "dis­tinse matroane" (aproape toate împinse de vanitate si de ego­ismul cel mai crud), etcetera. Ca sa nu mai vorbim de "bietii orbi" care constituie subiectul acestei Dari de Seama. si tre­buie sa spun ca daca acesti orbisori se tem de mine, e tocmai pentru ca sînt o canalie, pentru ca stiui ca sînt unul de-al lor, un tip nemilos care nu se lasa dus de nas de palavre si locuri comune. Cum s-ar putea teme de unul dintre amarîtii care-i ajuta sa treaca strada urmarindu-i cu o simpatie lacrimogena în genul celei din filmul lui Disney cu pasarele si panglicute colorate de Craciun?

Daca ai alinia toate canaliile de pe planeta, ce armata for­midabila ar iesi! si ce neasteptata colectie de mostre! De la copiii la vîrsta primei comuniuni ("pura nevinovatie a copi­lariei") si pîna la corectii functionari municipali care, totusi, sterpelesc hîrtie si creioane. Ministri, guvernatori, medici si avocati, aproape în totalitatea lor bieti batrînei pe care i-am mentionat deja (în cantitati imense), doamnele pe care le-arn mentionat de asemenea si care acum conduc societati pentru ajutorarea leprosilor sau a cardiacilor (dupa ce si-au facut vea­cul prin paturi straine si au contribuit tocmai la cresterea nu­marului celor bolnavi de inima), directori de mari întreprin­deri, june fragile si cu ochi de gazela (dar gata sa jumuleasca pe orice tîmpit care ar crede în romantismul femeilor sau în slabiciunea si dezorientarea sexului lor), inspectori munici­pali, functionari coloniali, ambasadori plini de decoratii etce­tera, etcetera. CANALII, ÎNAINTE, MARs! Ce armata, Dum­nezeule! înainte, pui de catea! Nu va puteti feri, si degeaba v-ati pune pe smiorcait, acum cînd va asteapta ceea ce v-am pregatit eu!

CANALII, DREPŢI!

Ce spectacol frumos si instructiv.

290

n data ajuns la grajd, fiecare soldat va fi hranit cu pro-

'ile lui porcarii, transformate în excremente adevarate (nu

etaforice). Fara nici un fel de consideratii si umblari cu fo-" j-_ca ]\jjci vorba ca baietelului domnului ministru sa i se per­mita sa manînce pîine uscata în locul rahatului corespunza­tor Nu, domnule, ori se fac lucrurile ca lumea, ori nu merita a le mai faci deloc! Sa-si manînce rahatul. Ba mai mult, sa-si manînce tot rahatul. Bine-ar mai fi daca am admite sa ma­nînce o cantitate simbolica! Nimic simbolic: fiecare sa-si ma­nînce cantitatea totala si exacta! E drept, se întelege: nu-1 poti trata pe un amarît care a asteptat cu bucurie moartea parinti­lor, ca sa mosteneasca niste parale, ca pe anabaptistii aceia din Mineapolis care spera sa ajunga în cer exploatînd negrii în Guatemala. Nu, domnule! DREPTATE sI IARĂsI DREP­TATE! Fiecaruia rahatul care i se cuvine, ori nimic. Nu con­tati pe mine, cel putin pentru matrapazlîcuri de felul asta.

si va rog sa constatati ca pozitia mea e nu numai inexpug­nabila ci si dezinteresata, pentru ca în calitatea mea de ca­nalie desavîrsita, dupa cum am recunoscut-o, o sa întregesc rîndurile armatei rahatofage. îmi revendic doar meritul de a nu fi înselat pe nimeni.

si asta ma face sa ma gîndesc la necesitatea de a inventa repede un sistem pentru a detecta porcaria la tipii respecta­bili si de a o masura cu exactitate, ca sa i se poata deconta fiecaruia cantitatea pe care o merita. Un fel de porcariometru care sa indice cu un ac cantitatea de rahat produsa de dom­nul X în viata lui pîna la Judecata de Apoi, cantitatea care tre­buie scazuta cu titlu de sinceritate sau buna intentie si canti­tatea exacta pe care trebuie s-o înghita o data facute toate socotelile.

91 dupa ce se va efectua cîntarirea exacta pentru fiecare in­divid, imensa armata va trebui sa se puna în mars spre graj-^aurile ei, unde fiecare dintre componenti îsi va consuma can-rtatea proprie si exacta de porcarie. O operatie fara sfîrsit, ^e limpede (aici ar fi adevarata gluma), pentru ca, prin elimi-^area fecalelor, în virtutea Principiului Conservarii excre-

^entelor, vor elimina aceeasi cantitate pe care au înghitit-o, antitate care, dupa ce le va fi pusa din nou înaintea boturilor,

291

printr-o miscare de inversiune colectiva, facuta la un glas mi­litaros, va trebui sa fie înghitita din nou. si asa, ad infinitum.

XIV

A trebuit sa mai astept doua zile. în acest interval am primit una din scrisorile acelea care se trimit în lant si p_e care, de obicei, le arunci pe strada. în cazul meu mi-a sporit nelinistea, pentru ca experienta îmi aratase ca nimic, dar ceea ce se cheama

NIMIC

nu poate ramîne neluat în seama într-o trama atît de fantas­tica precum era cea care ma învaluia. si de aceea am citit-o cu atentie, încercînd sa descopar o legatura între întîmplarile acelea de demult, cu avocati si generali, si treaba mea cu or­bii. Hîrtia spunea: "Scrisoarea asta în lant vine din Venezuela. A fost expediata de domnul Baldomero de Mendoza si tre­buie sa faca ocolul lumii. Faceti 24 de copii si împartiti-le prietenilor dumneavoastra, dar în nici un caz rudelor, fie ele cît de îndepartate. Chiar daca nu sînteti superstitios, faptele o sa demonstreze adevarul. De exemplu: domnul Ezequiel Goiticoa a facut copiile, le-a trimis la prietenii sai si, la vreo noua zile dupa aceea, a primit 150 de mii de bolivari. Un domn pe nume Barquilla a luat în gluma scrisoarea asta si i s-a aprins casa, incendiu în care i-a pierit o parte din familie si din pri­cina asta a înnebunit. în 1904, Generalul Joaquin Diaz a pri­mit o lovitura puternica în urma careia a ramas grav bolnav, dar gasind mai tîrziu acest lant si poruncindu-i secretarului sa faca copiile si sa le trimita, s-a vindecat rapid si acum se simte excelent. Un functionar din Garette a facut copiile dar a uitat sa le trimita; la noua zile dupa aceea a avut o nepla­cere si si-a pierdut slujba. Pe urma a facut alte copii si le"^a trimis, fiind reprimit la lucru si primind chiar si indemni­zatii. Avocatul Alfonso Mejia Reyes, din Mexic, D.F., a prinu* o copie din acest lant, dupa aceea i-a cazut o cornisa în cap

292

■ _a murit în mod tragic. Inginerul Delgado a rupt scrisoa-' si la putina vreme dupa aceea i s-a descoperit o detur-^re_{fe c}-}_e fonduri. Pentru nici un motiv sa nu rupeti aceasta ⁿ isoare. p_aceti copiile si raspînditi-le. Decembrie 1954".

XV

Pîna cînd, într-o zi, am vazut un orb înaintînd încet pe strada Paso. Inima începu sa-mi bata cu putere.

Instinctul mi-a spus ca individul acela înalt si blond avea ceva cu problema Iglesias, pentru ca nu mergea cu atentia aceea indiferenta cu care mergi pe o strada cînd tinta ti-e departe.

Nu se opri în fata numarului 57, dar trecu foarte încet prin fata intrarii si cu bastonul lui alb parca ar fi recunoscut tere­nul pe care mai tîrziu urmau sa se dea batalii decisive. Am presupus ca e ceva în genul unei recunoasteri si, din clipa aceea, am stat la pînda cu îndoita atentie.

Totusi în ziua aceea nu se mai întîmpla nimic care sa-mi atraga atentia. Cu cîteva minute înainte de noua seara, am urcat pîna la etajul sapte, dar nici acolo nu se întîmplase ni­mic care sa mi se para iesit din comun. Vînzatori de sifoane, functionari comerciali, în sfîrsit, lumea obisnuita.

Noaptea aceea n-am putut dormi: ma tot suceam si ma rasuceam în pat. M-am sculat înainte de a se lumina de ziua si am alergat spre strada Paso, temîndu-ma ca o persoana im­portanta sa nu urce la locuinta lui Iglesias în momentul cînd se va deschide poarta de jos.

Dar nu intra nimeni care sa mi se para suspect si toata ziua n-am depistat nici un indiciu interesant. Aparitia orbului ace­luia înalt si blond sa fi fost, oare, o simpla întîmplare?

Am mai spus ca nu prea cred în întîmplari si cu atît mai

Putin în cele în care e vorba de orbi. si asa chiar în seara aceea,

^uPa ce mi-am încheiat ceea ce se putea numi garda de zi,

"^arn hotarît sa urc pîna la pensiune si sa o supun unui inte­rogatoriu strîns pe doamna Etchepareborda.

n îngrijorarea mea ma coborîsem pîna la cea mai respin-6  oare demagogie. Detest femeile grase si stapîna pensiunii

293

era imensa; îmbracata într-o rochie care parea facuta pentru o femeie normala, aratîndu-si gusa si pieptul enorm si foarte alb, semana cu un tort urias si tremurator: dar un tort um­plut cu intestine.

I-am laudat tenul si i-am spus ca era de necrezut ca avea patruzeci si cinci de ani. I-am laudat camaruta în care locuia în care fiecare masa, masuta si, în general, orice suprafata ori­zontala era acoperita de un mileu de macrame. Un fel de honor vacui o împiedica sa lase vreun spatiu gol fara sa-1 acopere si sa-1 umple cu ceva. Clovni de portelan, elefanti de bronz, lebede de sticla. Don Quijoti cromati si un urias Bambi, în marime aproape naturala. Pe un pian la care nu se mai cînta, îmi explica ea, de la moartea sotului ei, erau puse doua mari mileuri de macrame: unul pe claviatura si altul pe partea de deasupra. Pe aceasta, între doi gauchos de postav se vedea un portret al domnului Etchepareborda, din profil, cu privi­rea serioasa si îndreptata catre un enorm elefant de bronz: parea ca prezideaza colectia aceea teratologica.

Am laudat oribila rama cromata a tabloului si ea, învalu­ind tabloul într-o privire trista si visatoare, mi-a spus ca mu­rise cu doi ani în urma cînd avea abia patruzeci si opt de ani, adica în floarea vîrstei si cînd tocmai urma sa-si vada crista­lizata dorinta de a dispune de o jumatate de pensie.

- Era sef adjunct al sectorului expeditii din cadrul între­prinderii Los Gobelinos.

Eu, care în sinea mea ardeam de furie si nervozitate, dar care pîna în momentul acela nu putusem sa încep interoga­toriul, am spus:

- E o firma importanta, nu gluma.

- Sigur ca da - confirma ea satisfacuta.

- Un post de încredere - adaugai eu.

- Cred si eu - spuse ea. Nu vreau sa nesocotesc meritele altora, dar în defunctul meu sot aveam o încredere absoluta.

- Facea onoare firmei - adaugai eu.

- într-adevar, domnule Vidai.

Cinstea bascilor, Flegma Britanica, Simtul Masurii al Fran­cezilor, care, ca toate miturile, sînt invulnerabile în fata biete­lor fapte. într-adevar, ce semnificatie pot avea niste patroni de tripou ca ministrul Etcheverry, niste energumeni ca   itu

294

Morgan _gau f_enOmene ca Rabelais? M-am resemnat sa pri-fotografiile pe care grasana începea sa mi le arate din-

un album de familie. In una din ele apareau amîndoi, în na la Mar del Plata, în timpul concediului din 1948.

___ Tocmai - îsi aminti ea, aratînd cu mîna spre un far în­chipuit din scoici care iesea în evidenta pe un mic mileu - farul de colo mi 1-a daruit în vara aceea.

Se scula, mi-1 aduse si îmi arata legenda: "Amintire de la Mar del Plata" si mai jos, adaugat cu cerneala, data: 1948.

Apoi se întoarse la album, pe cînd eu eram mistuit de ne­liniste.

în alta fotografie, domnul Etchepareborda aparea alaturi de consoarta lui în gradinile din Palermo. în alta cred ca era înconjurat de nepotii si de cumnatul lui, un oarecare domn Rabuferti, sau ceva în genul asta. într-o alta sarbatorea împre­una cu personalul de la Los Gobelinos un eveniment intim, dupa cuvintele doamnei Etchepareborda, la restaurantul El Pescadito, de la Boca. Etcetera.

îmi defilara apoi prin fata ochilor copii în pielea goala si culcati care se uitau la aparat, poze de casatorie, alte conce­dii, cumnati, veri, cîte o mica prietena (asa le numea stapîna pensiunii pe cele care erau niste edificii la fel de respectabile ca ea).

Am vazut, fericit, ca închidea în sfîrsit albumul si se pre­gatea sa-1 puna la loc în sertarul unei comode. Deasupra ei, printre diferite statuete, era atîrnat un tablouas provensal pe care scria:

DĂ-TI CASA DIN TOATĂ INIMA

si deci, nici o noutate cu privire la bietul Iglesias? - ^am întrebat eu.

^     Nu, domnule Vidai. Sta acolo, închis în camera lui, fara ^a vrea sa vada pe nimeni. Sa fiu sincera, domnule Vidai: ^mi se rupe inima cînd îl vad.

~7 "^gur, e normal, n-a venit nimeni sa întrebe de el? Nu ^s-a interesat nimeni de situatia lui? ~~ Nimeni, domnule Vidai. Cel putin pîna acum.

295

- Curios, foarte curios - am comentat eu, ca pentru mjri_e

Ii spusesem ca intrasem în legatura cu societatile respec­tive. Cu minciuna asta obtineam doua rezultate, de o valoare inestimabila: param orice initiativa din partea ei (initiativa care, dupa cum se întelege, era periculoasa fiindca era incort-trolabila) si în acelasi timp puteam sa verific orice s-ar fi î_n_ tîmplat. Nu trebuie uitat ca eu nu-mi propuneam sa ma slu­jesc de Iglesias doar ca sa patrund în cercul secret ci, mai ales ca sa cercetez si sa confirm unele din presupunerile mele de­spre organizatie: daca, fara ca eu sa informez pe nimeni de­spre situatia tipografului, acesta era localizat, teoria mea se confirma în ceea ce era mai grav în ea si trebuia sa-mi înmul­tesc precautiunile. Dar, pe de alta parte, asteptarea asta se do­vedea periculoasa si îmi sporea îngrijorarea prin teama de a nu ajunge la timp.

Cît mai dura asteptarea asta nefericita, verificam trans­formarile ce se produceau în el, analizîndu-i trasaturile de ca­racter si obiceiurile. Noaptea, mai ales, dupa ce poarta de jos era încuiata si, deci, nu mai era pericol ca acel mesager temut si asteptat cu nerabdare sa ajunga la pensiune (pentru nimic în lume secta nu trebuia sa ma gaseasca împreuna cu tipogra­ful), intram în camera lui si cautam sa întretin o conversatie sau, cel putin încercam sa-i tin companie ascultînd radioul împreuna cu el. Dupa cum spuneam, Iglesias era din zi în zi mai tacut si neîncrederea lui si ura aceea înghetata care îi ca­racterizeaza pe membrii castei deveneau aproape vizibile. Ii urmaream si simptomele pur fizice si, cînd dadeam mina cu el, verificam daca pielea începuse deja sa secrete sudoarea aceea rece, aproape imperceptibila, imul din atributele ce do­vedesc înrudirea cu broastele si, în general, cu saurienii si cu alte animale asemanatoare.

Intram, deci, dupa ce ciocanisem la usa si auzisem Intra, aprinzînd lumina de la întrerupatorul de linga usciorul din stînga al usii. Iglesias, asezat într-un colt, lînga radio, din zi în zi mai serios si mai concentrat, ma privea, asa cum privesc orbii, cu o expresie goala si abstracta, trasatura care, dupa experienta mea, e cea dintîi pe care o dobîndesc în lenta lor metamorfoza. Ochelarii negri, pe care îi punea doar pentru a ascunde orbitele arse, faceau ca expresia lui sa fie si '^lial

296

resionanta. stiam bine ca în spatele acelor sticle negre 'era nimic, dar tocmai acest NIMIC era în definitiv lucrul ⁿ _e-rni impunea. si simteam ca alti ochi, asezati în spatele ^c     tjj j_uj_/ ochi nevazuti dar din ce în ce mai implacabili si

■ _vj_cieni, ma priveau fix, patrunzîndu-ma pîna în adîncu-

rile fiinf^ei mele.

N-a rostit niciodata vreun cuvînt neplacut. Dimpotriva, curtenia aceea specifica celor originari din anumite regiuni ale Spaniei, curtenia aceea distanta care-i face sa para domni pe niste simpli tarani de pe asprele podisuri ale Castiliei, pa­rea acum si mai evidenta la el. Dar pe masura ce se scurgeau zilele, în timpul scenei aceleia tacute si repetate la nesfîrsit, cînd ne priveam ca doua statui egiptene, neclintite si glaci­ale, simteam cum resentimentul lui Iglesias punea stapînire pe fiecare din ungherele spiritului lui.

Fumam în tacere. si brusc, pentru a rupe tacerea insupor­tabila, aduceam vorba despre vreun lucru care, pe vremuri, l-ar fi putut interesa pe tipograf.

- FORA a declarat o greva a docherilor.

Iglesias mormaia ceva monosilabic, tragea cu sete din ti­gara neagra si îsi spunea în sinea lui: Mi ie stiu eu bine, canalie.

Cînd situatia devenea insuportabila, ma retrageam. în orice caz, si oricît de neplacute ar fi fost întîlnirile acelea, îmi atin­geam scopul de a-i supraveghea transformarea.

Cînd ajungeam în strada, faceam un rond de noapte ca si cum as fi iesit sa iau aer, ca si cum as fi umblat fara nici o tin­ta, fluierînd. Dar, de fapt, urmaream sa vad daca nu apare vreun indiciu al prezentei inamicului.

Dar în cele doua zile care au urmat dupa aparitia orbului aceluia înalt si blond n-am vazut nimic care sa fi putut avea vreo semnificatie.

XVI

A doua zi, cînd m-am dus la pensiune ca sa-mi fac ^Vlzita nocturna, am observat un semn nou si îngrijorator. Înainte de a urca pîna la camera lui Iglesias, îi faceam o izita doamnei Etchepareborda, ca s-o mai iscodesc. în seara

297

J

aceea, ca de obicei, ma ruga sa iau loc si sa beau cafeaua p_e care o pregatise pentru mine. Pe atunci credeam ca stapî_na pensiunii îsi închipuia ca, de fapt, eu mergeam pe acolo ca s-o vad pe ea si ca orbirea lui Iglesias era un pretext. si, dupa cum se spune în jargonul adecvat, eu o leganam în iluzii: în­tr-o zi îi laudam rochia, în alta ma extaziam în fata vreunui nou obiect cromat, în alta zi o rugam sa-mi vorbeasca despre ideile domnului Etchepareborda.

în seara aceea, pe cînd prepara faimoasa cafea, i-am pus întrebarile obisnuite. si ea, tot ca de obicei, mi-a spus ca ni­meni nu se interesase de soarta tipografului.

- Pare de necrezut, domnule Vidai. Zau daca nu-ti vine sa-ti pierzi încrederea în omenire.

- Niciodata nu trebuie sa-ti pierzi speranta - i-am ras­puns eu cu una din frazele ilustre ale domnului Etchepare­borda: "Trebuie sa avem încredere în Ţara", "Asa e viata", "Trebuie sa avem încredere în Rezervele Natiunii". Fraze care aratau care era ierarhia defunctului sef adjunct al sectorului expeditii de la Los Gobelinos si care, acum ca era mort, o emo­tionau pe sotia lui.

- Asa spunea întotdeauna si raposatul meu sot - zicea ea întinzîndu-mi zaharnita.

Am vorbit pe urma de scumpirea vietii. Vinovat de toate era canalia de Peron. Nu-i placuse niciodata omul asta, si stiti de ce? Din pricina felului de a-si freca mîinile si de a zîmbi: parea un preot. si ei nu-i placusera niciodata preotii, desi res­pecta toate religiile, asta da (si ea, si raposatul faceau parte din scolile Fratelui Basilio). La urma vorbi de scandalul iscat de noua crestere a pretului electricitatii.

- Lumea face ce vrea - spuse ea. De exemplu astazi, n-a venit unul de la CADE si nu s-a pus sa controleze toata casa ca sa vada daca-s bine instalate aparatele, fiarele de calcat, radiatoarele si toate celelalte? si ma întreb, domnule Vidai, daca au ei dreptul sa controleze casa cuiva.

Asa cum un cal se opreste brusc si se cabreaza în fata unui obstacol suspect ce i-a aparut în fata, ridicînd capul si ciulin" du-si urechile tremuratoare, asa am fost zguduit eu auzind aceste cuvinte.

298

__tj_n functionar de la CADE?! - am exclamat, aproape

sarind de pe scaun.

__t)_3/ de la CADE - raspunse ea surprinsa.

__ Pe la ce ora?

Se cazni sa-si aminteasca si spuse:

__p_e la vreo trei dupa-amiaza.

__Unul grasuliu? Cu un costum de culoare deschisa?

__Da, unul grasuliu, sigur ca da... - spuse ea, privin-

du-ma si mai surprinsa, ca si cum as fi fost bolnav.

__Dar avea sau nu o haina de culoare deschisa? - am in­sistat eu cu asprime.

__Da, o haina deschisa... o fi fost de fresco, de astea cum

se poarta acum, o haina din alea usoare.

Ma privea atît de uimita, încît trebui sa-i dau o explicatie rezonabila: altfel cine stie daca atitudinea mea n-ar fi fost sus­pecta pîna si pentru nefericita aceea. Dar ce explicatie sa-i dau? Am încercat sa gasesc ceva credibil: i-am îndrugat ceva despre o datorie pe care individul respectiv ar fi avut-o fata de mine, am bolborosit o serie de cuvinte în graba, întelegînd ca nu mai puteam spune nimic care sa explice faptul ca ma alarmasem. si ma alarmasem pentru ca, în dupa-amiaza aceea, pe la trei, îmi atrasese atentia un individ gras, într-o haina de fresco de culoare deschisa, cu o valijoara în mîna, care se tot învîrtea prin jurul numarului 57 de pe strada Paso. Faptul ca individul acela mi se paruse suspect si ca acum cuvintele stapînei pensiunii îmi confirmau intuitia, faptul ca individul controlase pensiunea, toate acestea erau destule motive sa ma înfierbânt.

Mai tîrziu, cînd mi-am amintit de episoadele legate de cer­cetarea mea, mi-am spus ca zapaceala de arunci, si felul cum ^ma purtasem cînd aflasem de individul de la CADE, cuvin-

^e Prin care, cica, voiam sa-i explic situatia femeii de la pen-^S1une, fusesera cutezatoare.

-suficient de cutezatoare ca sa-i trezeasca banuieli daca ar « avut un dram de inteligenta.

^uar nu din pricina unei crapaturi urma sa se naruie edifi-ridicat cu atîta truda! în noaptea aceea îmi vuia capul.

^mteam ca momentul decisiv era aproape.

299

în ziua urmatoare, ca de obicei, dar mai nervos ca alta data m-am instalat din timp la locul meu de observatie. Mi-arrî luat cafeaua cu lapte si am despaturit ziarul dar, de fapt, nu scapam din ochi numarul 57. Aveam acum o experienta re­marcabila în ce priveste jocul asta dublu. si pe cînd Juanito îmi spunea nu stiu ce despre greva metalurgistilor, cu o emo­tie aproape de nesuportat, l-am vazut pe tipul de la CADE reaparînd în strada Paso, cu aceeasi valijoara si cu aceeasi hai­na deschisa din ziua precedenta; dar de data asta era însotit de un domn putintel si mic de statura, care semana foarte mult la fata cu Pierre Fresnay. Veneau vorbind între ei si cînd gra­sanul îi soptea ceva la ureche, lucru pentru care trebuia sa se aplece, celalalt încuviinta din cap. Cînd ajunsera în drep­tul numarului 57, mititelul intra în casa cu apartamente de închiriat si cel de la CADE o lua spre strada Mitre si pîna la urma se opri, asteptînd în coltul strazii: scoase un pachet de tigari si începu sa fumeze.

Oare Iglesias o sa coboare cu celalalt?

Mi se paru putin probabil, caci nu era omul care sa accepte asa, cu una, cu doua, o propunere sau o invitatie.

încercam sa-mi imaginez scena care se petrecea sus. Oare ce i-o fi spunînd lui Iglesias? Drept cine o sa se dea? Cel mai probabil era ca individul sa se prezinte drept un membru al Bibliotecii sau al Corului sau al oricareia dintre institutiile de acest gen. O sa-i spuna ca aflasera de nefericirea lui, ca ei or­ganizau ajutorul, etcetera. Dar, dupa cum am mai spus, mi se parea putin probabil ca Iglesias sa-1 urmeze chiar de la pri­ma discutie: devenise prea neîncrezator si, pe deasupra, si mai orgolios, cu toate ca si înainte de orbire orgoliul lui, ca la toti spaniolii, era cît se poate de evident.

Cînd emisarul coborî singur, si se duse sa se întîlneasca cvi tipul de la CADE, am simtit o mare satisfactie la gîndul ca presupunerile mele fusesera exacte, ceea ce dovedea ca aveam o idee exacta despre desfasurarea evenimentelor.

Tipul de la CADE paru ca asculta cu mult interes ceea ce îi spunea maruntelul si apoi, conversînd cu însufletire, o luara spre strada Puyerredon.

Am alergat sus: trebuia neaparat sa-mi dau seama de cele întîmplate fara sa stîrnesc, totusi, banuielile lui Iglesias-

300

Vaduva ma primi entuziasmata:

Au venit, în sfîrsit, de la societatea aia! - exclama ea cîndu-mi mîna dreapta cu ambele ei mîini. m încercat s-o linistesc.

__gj _mai cu seama, doamna - i-am spus eu - nici un cu-

"nt lui Iglesias. Sa nu cumva sa va scape ca eu as fi fost cel _are i-a informat pe oamenii aceia care au venit.

IVl-a asigurat ca îsi aducea foarte bine aminte de recoman­darile mele.

__Perfect - am spus eu. si ce a hotarît Iglesias?

__S-au oferit sa-i dea de lucru.

__Ce fel de munca?

__Nu stiu. Nu mi-a spus nimic.

- Dar el, el ce-a spus?

- Ca o sa se mai gîndeasca.

- Pîna cînd?

- Pîna dupa-amiaza, pentru ca dupa-amiaza se întoarce domnul care a fost aici. Vrea sa-1 prezinte.

- Sa-1 prezinte? Unde?

- Nu stiu, domnule Vidai.

M-am declarat satisfacut de interogatoriu si am luat-o din loc. Cînd eram pe punctul de a iesi, am întrebat-o:

- Uitam sa va întreb: pe la ce ora se întoarce domnul res­pectiv?

- Pe la trei.

- Perfect.

Lucrurile începeau sa mearga struna.

XVII

Ca si cu alte prilejuri, nervozitatea mi-a stîrnit o ne­voie urgenta de a ma duce la closet. Am intrat la Antigua Perla ^del Once si m-am îndreptat spre toaleta. E curios ca în tara ^{asta ur}>icul loc în care se vorbeste de Doamne si de Domni ocrnaj locul unde, în mod inevitabil, acestia înceteaza sa ^ai ne una sau alta. Uneori îmi spun ca faptul e una din nu-roasele forme ale ironicului scepticism argentinian. Pe cînd ^a?ezam în camaruta infecta, ceea ce confirma înca o data

301

vechea mea teorie ca toaleta e unicul loc filozofic care sa fi _r* mas în stare pura, am început sa descifrez inscriptiile încîl-cite. Peste inevitabilul slogan de baza TRĂIASCĂ PEROjsj cineva stersese violent cuvîntul TRĂIASCĂ si îl înlocuise cu MOARTE LUI, cuvînt care fusese sters la rîndul lui si _pe urma o tineau tot asa, alternativ, în forma de pagoda sau, mai degraba, de tremuratoare cladire în constructie. La stînga si la dreapta, jos si sus, cu sageti indicatoare si semne de excla­matie sau desene care faceau aluzie la una si la alta, expresia aceea originala aparea îmbogatita si adaugita (ca de o specie de exegeti violenti si pornografici) cu comentarii diverse de­spre mama lui Peron si despre caracteristicile sociale si ana­tomice ale Evei Peron, despre ceea ce ar face comentatorul ne­cunoscut si porcos daca ar avea norocul sa se întîlneasca cu ea într-un pat, într-un sant sau chiar în closetul de la Antigua Perla del Once. Fraze si exprimari ale unor dorinte care, la rîn­dul lor, erau sterse în parte sau de tot, taiate, denaturate sau îmbogatite prin adaugirea vreunui adverb pervers sau festiv, accentuate sau atenuate de vreun adjectiv; cu creioane si crete de diferite culori, cu desene ilustrative care pareau facute de vreun profesor Tufa beat si balos. si în diferite locuri libere, jos sau pe margini, uneori (ca în cazul anunturilor impor­tante din ziare) cu chenar, cu diverse tipuri de litere (nelinis­tite sau languroase, pline de speranta sau cinice, încapatînate sau frivole, caligrafice sau grotesti), era plin de cereri sau ofer­te de telefoane pentru barbati care ar fi avut cutare sau cutare calitati, care ar fi dispusi sa faca cutare sau cutare combinatii sau porcarii, artificii sau fantezii, atrocitati masochiste sau sa­dice. Oferte si cereri care erau modificate la rîndul lor de co­mentarii ironice sau insultatoare, agresive sau hazlii de catre niste terte persoane care, din diverse motive, nu erau dispu­se sa intervina chiar în combinatia ca atare dar care, într-un anumit sens (si comentariile lor o dovedeau) voiau sa parti­cipe, si participau, la magia aceea lasciva si halucinanta. si în haosul acela aparea, cu sageti indicatoare, raspunsul pliⁿ de dorinta si speranta al cuiva care arata cînd si cum o sâ-1 astepte pe principele Cacografie si Anal, uneori cu o adno­tare gingasa si, dupa cîte se pare, neadecvata pentru acel avi­zier de closet: VOI TINE O FLOARE ÎN MINĂ.

302

Lumea pe dos", mi-am spus în gîndul meu. Ca si în cadrul rubricilor judiciare, aici parea ca iese la ivea­la adevarul ultim al rasei umane.

Dragostea si excrementele", mi-am spus în sinea mea. gi ne cînd ma încheiam la pantaloni, mi-am mai spus: "Doamne si Domni".

XVIII

La doua dupa-amiaza eram instalat la cafenea, ca sa nu mai fiu chinuit de îndoieli. Dar omuletul care semana cu Pierre Fresnay nu aparu pîna la ora trei. Acuma mergea fara nici o ezitare. Cînd ajunse aproape de casa, ridica privi­rea ca sa verifice numarul (caci venise cu capul plecat, ca si cum ar fi mormait ceva în sinea lui) si intra la numarul 57. L-am asteptat sa iasa cu nervii încordati la maximum: se apropia partea cea mai plina de riscuri a aventurii mele, pen­tru ca, desi pentru moment m-am gîndit la posibilitatea mai banala ca îl vor duce la vreuna din societatile de ajutor mu­tual sau de binefacere, intuitia mi-a spus mai apoi ca în nici un caz nu se va întîmpla asa: asta au sa o faca mai tîrziu. Pri­mul pas trebuia sa constea în ceva mult mai putin nevinovat, în ducerea lui în fata vreunui orb de o oarecare importanta, probabil vreun om de legatura cu cei de sus. Pe ce ma bazam cînd faceam presupunerea asta? îmi spuneam ca înainte de a lansa în circulatie un nou orb, ca sa zic asa, sefii ierarhici voiau sa-i cunoasca temeinic caracteristicile, conditiile soci­ale si functiile pe care le îndeplinise, gradul de inteligenta sau de prostie: un bun sef al unei retele de spionaj nu încredin­teaza unui agent o misiune fara un examen prealabil al cali­tatilor si defectelor sale. si e evident ca nu e nevoie de ace­leasi calitati pentru a trece prin vagoanele metroului cerînd tabut, ca pentru a sta de veghe într-un loc atît de important Precum Centrul Naval (ca orbul acela înalt, de vreo saizeci "6 ani, care sta vesnic tacut cu niste creioane în mîna si care, P^{rm toa}ta atitudinea lui, pare un gentleman englez, scapatat Pnntr-un înfricosator joc al soartei). Exista, dupa cum am mai P^us, orbi si orbi. si chiar daca au cu totii un atribut comun

303

iii

esential, care le confera acel minim de particularitati _Sp_e ■ fice, nu trebuie sa simplificam problema pîna la a crede toti sînt la fel de ageri si de inteligenti. Exista orbi care s" ^ folositi numai în actiuni de soc. Exista printre ei unii buni 1 fie doar un fel de docheri sau jandarmi. si exista si unii as manatori cu Kierkegaard sau Proust. si apoi, nu se poate sti cum va evolua un om intrat în secta cea sacra din cau^j j boala sau de accident, deoarece, ca si în razboi, survin su prize de necrezut. si tot asa cum nimeni nu ar fi putut pre vedea ca dintr-un functionaras timid de la o banca din Bos ton o sa iasa un erou de la Guadalcanal, tot asa nu se poate prezice prin ce surprinzatoare metode îl poate înalta cecita­tea pe scara ierarhica pe un hamal sau pe un tipograf: se spu­ne ca unul dintre cei patru ierarhi care conduc secta pe plan mondial (si care îsi au sediul pe undeva prin Pirinei, într-una din pesterile extrem de adînci pe care un grup de speologi a încercat sa le studieze în 1950, totul sfîrsindu-se printr-un dezastru fatal) nu e orb din nastere si ca, si asta e lucrul cel mai uimitor, înainte de a orbi fusese un simplu jocheu pe hi­podromul din Milano, unde-si pierduse vederea în timpul unei cazaturi. Asta e o informatie de a nu stiu cîta mîna, cum era si de presupus, cu toate ca socotesc foarte putin probabil ca unul care nu e orb din nastere s-ar putea numara printre cei din conducere, am repetat toate astea numai cu scopul de a arata cît de neverosimil e faptul ca un individ ar putea sa parvina la ceva în urma unei orbiri. Sistemul de promo­vare e atît de ezoteric încît, pe deasupra, ma îndoiesc ca ar putea cunoaste cineva vreodata identitatea Tetraierarhilor. Ceea ce se întîmpla e ca în lumea orbilor se soptesc si se dau în vileag informatii nu totdeauna adevarate: în parte, poate ca se întîmpla asa pentru ca ei mai pastreaza înclinatia aceea spre bîrfa si clevetire, proprie speciei umane, si care atinge în cazul lor proportii patologice. Pe de alta parte, si asta e o ipoteza de-a mea, se întîmpla din pricina ca sefii ierarhici se folosesc de informatiile gresite pentru a mentine misterul si echivocul, doua arme puternice în cadrul oricarei organizatii de acest fel. Dar, oricum ar fi, pentru ca un lucru sa para ve­rosimil, trebuie sa fie cel putin posibil în principiu, si asta e de ajuns pentru a dovedi, ca în cazul fostului jocheu, în ^ce

304

a cecitatea poate face sa se dezvolte personalitatea unui

"^id obisnuit.

rcîndu-ne la problema noastra, mi-am închipuit ca ^Ie­ri sa fie dus chiar de la prima iesire la una din societa-^s'^aS t_erice, la una din institutiile acelea în care orbii se folo-j_p j^te vazatori amarîti sau de cucoanele cu inima buna ⁵⁶⁵ creier de musca, slujindu-se de cele mai josnice si mai f, ■ subterfugii ale demagogiei sentimentale. Am intuit, ^ie . _c% cea dintîi iesire a lui Iglesias ar putea sa ma intro-, x dintr-o data în vreo ascunzatoare secreta, cu toate peri-olele ce le implica un asemenea lucru dar si cu formidabilele nosibilitati pe care le-ar putea oferi. Asa ca în dupa-amiaza aceea, cînd m-am asezat la o masa la cafenea, luasem deja toa­te masurile care mi se parusera necesare pentru o asemenea calatorie. O sa spuneti, poate, ca e cu putinta sa iei masuri logice în vederea unei calatorii în muntii Cordobei, dar nu ve­deti cum, în afara de cazul ca ai fi nebun, poti lua masuri rezo­nabile pentru a explora universul orbilor. Adevarul e ca aces­te masuri grozave au fost, de fapt, vreo doua sau trei lucruri relativ logice: o lanterna, ceva alimente concentrate si alte cî-teva lucruri de genul asta. Am hotarît ca, asa cum fac înota­torii de fond, cel mai bine era sa iau, ca aliment concentrat, ciocolata.

înarmat cu lanterna mea de buzunar, cu ciocolata si cu un baston alb, despre care m-am gîndit în ultima clipa ca s-ar putea sa-mi fie util (ca uniforma inamicului pentru o patru­la), am asteptat cu nervii încordati la maximum iesirea lui Iglesias însotit de individul cel maruntel. Ramînea, desigur, si posibilitatea ca tipograful, ca un spaniol ce era, sa refuze sa-1 însoteasca pe individul respectiv, hotarîndu-se sa ramîna mîndru în singuratatea lui; în acest caz, tot edificiul pe care-l ridicasem s-ar fi prabusit ca un castel de carti de joc; si echi­pamentul meu (ciocolata, lanterna si bastonul alb) s-ar fi trans-torrnat automat într-un grotesc echipament de nebun.

Dar Iglesias coborî!

domnul cel scund îi tot spunea ceva cu entuziasm si tipo­graful îl asculta cu aerul lui de hidalgo în mizerie care nu s-a ⁿjosit si nu o sa se înjoseasca niciodata. Se misca stîngaci si astonul alb pe care i-1 adusese celalalt era înca mînuit cu ti-

305

miditate, îl tinea deodata suspendat în aer, cale de cîtiva p_as-asemenea unuia care duce un termos.

Cîte mai avea înca de învatat pentru a-si termina cia! Faptul ca îmi confirmasera calculele m-a facut sa-mi ma vin în fire si am luat-o cu destul aplomb pe urmele lor.

Nici o clipa domnul cel maruntel nu dadu vreun semn ca ar fi observat ca e urmarit, ceea ce îmi mari si mai mult senti­mentul de orgoliu pentru faptul ca lucrurile se desfasurau asa cum calculasem eu în decursul atîtor ani de asteptare si de studii preliminare. Pentru ca, nu stiu daca am mai spus de la tentativa mea nereusita cu orbul din metrou la Palerrno mi-am dedicat aproape tot timpul observarii sistematice si minutioase a activitatii vizibile a tuturor orbilor pe care îi întîî-nisem pe strazile din Buenos Aires. In acest interval de trei ani am cumparat sute de reviste inutile, am cumparat si am aruncat sute de duzini de balene, am cumparat mii de cre­ioane si de cartulii de tot felul, am asistat la concerte date de orbi, am învatat sistemul Braille si am stat zile întregi în bi­blioteca. Se întelege ca activitatea asta era plina de imense primejdii, caci, daca as fi fost banuit, toate planurile mi-ar fi fost date peste cap, pe lînga faptul ca îmi primejduiam chiar viata; dar toate erau inevitabile si, pîna la un anumit punct, paradoxal, constituiau unica mea posibilitate de salvare în fata pericolelor: era mai mult sau mai putin la fel ca antrena­mentul pe care îl fac, punîndu-si viata în pericol, soldatii an­trenati pentru deminari, care în momentul culminant al antre­namentului lor trebuie sa înfrunte tocmai pericolele pe care sînt destinati sa le evite.

Desigur ca nu eram atît de nebun încît sa fi înfruntat aceste riscuri fara niste precautii elementare: îmi schimbam hainele, îmi puneam mustati sau barbi false, purtam ochelari negri, îmi schimbam vocea.

Asa am întreprins multe cercetari în acesti trei ani. si mul­tumita acestei aride munci preliminare mi-a fost posibil sa patrund în domeniul secret.

Pentru ca în aceste zile de dinaintea mortii mele nu ma¹ am nici o îndoiala ca soarta mi-a fost hotarîta poate chiar de la începutul cercetarilor, din ziua aceea nefericita în care 1-a⁰"¹ urmarit pe orbul din metrou de-a lungul mai multor curse

306

Piata Mayo si Palermo. si uneori ma gîndesc ca tocmai

'A ma credeam mai viclean si cînd ma bucuram cu mai mul-

^ fatuare de ceea ce credeam ca este suprema mea abilitate,

^ mai atunci eram mai supravegheat si mergeam spre pro-

. mea pierzanie. Pîna acolo încît am ajuns sa o banuiesc P" * j p_e biata vaduva a lui Etchepareborda. Cît de tenebros P _cornjca mi se pare astazi ideea ca acea mis-en-scene cu bibe-1 uri si cu bambi uriasi, cu fotografii trucate de menaj mic-bur-hez în vacanta, cu pasnice vederi din Proventa; ca, în fine, toate lucrurile la care, în aroganta mea, îmi permiteam sa ma uit zîmbind neobservat, nu ar fi fost decît o bataie de joc, o tenebros de comica mise-en-scenel

Totusi acestea nu sînt decît niste presupuneri, or eu mi-am propus sa vorbesc de FAPTE. Sa ne întoarcem, deci, la eveni­mente, asa cum s-au desfasurat ele.

în zilele care precedasera iesirea lui Iglesias studiasem, ca într-o partida de sah, toate variantele posibile ale acestei ie­siri, deoarece trebuia sa fiu pregatit pentru oricare dintre ele. De exemplu, se putea foarte bine ca indivizii sa vina sa-1 ia cu un taxi sau cu o masina particulara. Cum nu era sa pierd cea mai buna ocazie din viata mea din cauza ca as fi omis un lucru atît de usor de prevazut, am parcat în apropiere o ca­mioneta de care mi-a facut rost R., unul din asociatii mei în falsificarea banilor. Dar cînd am vazut ca emisarul care se­mana cu Pierre Fresnay venea pe jos, am înteles ca precautia mea era inutila. Ramînea, desigur, posibilitatea ca acesta sa se urce pe urma într-un taxi împreuna cu Iglesias, si cu toate ca în timpul zilei în Buenos Aires e tot atît de greu sa faci rost de un taxi ca de un mamut, am fost atent la posibilitatea asta cînd i-am vazut plecînd. Dar nu au ramas în fata portii ca oa­menii care asteapta sa treaca un taxi; dimpotriva, fara sa arun­ce macar o privire în dreapta sau în stînga, maruntelul îl lua de brat pe tipograf, ducîndu-1 spre Bartolome Mitre: era evi­dent ca aveau sa mearga acolo unde trebuiau sa mearga cu ^miJloace de transport în comun.

Mai ramînea desigur si posibilitatea ca celalalt, grasanul

<a CADE, sa-i astepte undeva cu o masina, dar nu mi se " ^rea logic, deoarece nu vedeam nici un motiv pentru care ^nu i-ar fi asteptat chiar în strada Paso. Pe de alta parte, mi

307

se parea destul de adecvat transportul cu autobuzul, întrur't probabil, nu voiau sa-i dea proaspatului orb senzatia im ' diata ca sînt o secta atotputernica: umilinta procedeelor, chi_a si saracia resurselor, sînt o arma eficace în sînul unei societati crude si egoiste, dar înclinata spre sentimentalism. si de f_arJt cuvîntul "dar" trebuie înlocuit cu simpla conjunctie "si"

I-am urmarit de la o distanta prudenta.

Cînd au ajuns la colt au luat-o spre stînga, mergînd spr_e Pueyrredon. Acolo s-au oprit în fata unei tablite care indica liniile de transport. Era o coada de cîteva persoane, barbati si femei. Dar la initiativa unui domn cu mapa si ochelari, un tip care parea onorabil, dar care am intuit ca era de o nerusi­nare implacabila, toti îl lasara în fata pe "bietul orb".

si asa se refacu coada în urma celor doi.

Pe tablita erau marcate trei numere, care erau pentru mine cheia initiala a unei mari enigme: nu mai erau numerele auto­buzelor care mergeau la Retiro si la Facultatea de drept, la Spital sau la Belgrano, ci spre portile Necunoscutului.

Se urcara în autobuzul ce mergea la Belgrano iar eu, în ur­ma lor, am lasat sa se urce înaintea mea cîteva persoane care trebuiau sa ma izoleze de ei.

Cînd autobuzul a ajuns la Cabildo, am început sa ma în­treb unde anume or sa coboare la Belgrano. Autobuzul mer­gea fara ca maruntelul sa dea vreun semn ca vrea sa coboare. Pîna cînd, la Virrey del Pino, ceru sa li se faca loc si se asezara în fata usii de coborîre. Am coborît pe strada Sucre. Am mers pe Sucre pîna la Obligado si apoi pe Obligado drept spre nord, pîna la Juramento, apoi pîna la Cuba si apoi iar spre nord, pe strada Cuba; cînd au ajuns la Monroe s-au reîntors la Obli­gado si apoi la piateta prin care trecusera mai înainte, piateta aceea dintre Echeverria si Obligado.

Era evident: încercau sa scape de urmarire. Dar de cine. De mine, de vreun alt individ care, ca si mine, ar fi mers pe urmele lor? Ipoteza nu trebuia înlaturata, deoarece, desigur» nu eu sînt acela care a încercat primul sa patrunda în lumea secreta. E probabil ca în decursul istoriei or fi fost multi sh în orice caz, eu îi suspectez pe doi: unul e Strindberg, care platit cu nebunia, iar celalalt Rimbaud, pe care au începu sa-1 urmareasca înca înainte de calatoria în Africa, asa cu

308

_te deduce dintr-o scrisoare pe care poetul a trimis-o su-^seP°f . _gj p_e care Jacques Riviere o interpreteaza gresit. ^rOt^ _oUtea presupune si ca încercau sa-1 faca sa se rataceas-Telesias, cunoscut fiind simtul de orientare extrem de ^ca " _are îi dobîndeste omul din momentul în care îsi pier-Eîederea. Dar cu ce scop?

Oricum ar fi fost, dupa ce trecura de doua ori prin acelasi

au ajuns în piateta unde se afla biserica Inmaculada Con-

ocion- O clipa am crezut ca vor intra acolo si de îndata m-am

"ndit la cripte si la vreun pact secret între cele doua organi-

atii Dar nu, se îndreptara spre acel colt ciudat din Buenos

Aires format de un sir de case vechi cu doua etaje, tangente

la cercul alcatuit de biserica.

Intrara pe una din portile ce dau spre etajele superioare si începura sa urce vechea si sordida scara de lemn.

XIX

Aici începea etapa cea mai anevoioasa si mai ris­canta a cercetarilor mele.

M-am oprit în piata stînd sa ma gîndesc la urmatorii pasi pe care as fi putut si ar fi trebuit sa-i fac.

Era evident ca nu puteam sa-i urmez imediat, avînd în ve­dere caracteristicile periculoase ale sectei. Ramîneau doua po­sibilitati: ori sa astept ca ei sa iasa si apoi, o data ce s-ar fi în­departat, sa urc si sa cercetez ce o sa pot, ori sa urc dupa un rastimp, prudent, fara sa mai astept sa coboare ei.

Desi aceasta a doua varianta era mai riscanta, oferea mai multe perspective, cu avantajul ca, daca nu obtineam nimic clar din inspectia mea, îmi ramînea oricum cealalta posibili­tate, de a-i astepta sa iasa, stînd pe vreo banca din piata. Am asteptat vreo zece minute si am început sa urc cu grija. Desi ^rebuia sa-mi închipui ca demersul, sau prezentarea, sau ce

o rost, a lui Iglesias nu putea fi o chestiune de minute ci de ^re> ori eu aveam o idee cu totul gresita despre ceea ce era ^rganizatia aceea. Scara era murdara si subreda, fiind vorba

una din casele acelea foarte vechi, care pe vremuri fuse-- ^a cu pretentii, dar care acuma, neîngrijite si murdare, sînt

309

în general case de închiriat: prea mari pentru o singura fami­lie saraca si excesiv de infecte pentru o familie cît de cît onora­bila. si ma gîndeam la toate astea deoarece daca maghernita era de închiriat, problema se complica într-o forma aproape labirintica: pe cine or fi cautat si în care dintre apartamente? Pe de alta parte, mi se parea neverosimil ca seful, sau infor­matorul sefului cel mare sa traiasca într-o conditie atît de umi­la si chiar mizera.

Pe cînd urcam scarile, gîndurile astea ma umpleau de ama­raciune si de incertitudine, fiind dezamagitor ca dupa atîtia ani de asteptare sa ajungi doar la intrarea unui labirint.

Din fericire, am tendinta de a ma gîndi totdeauna la ceea ce e mai rau. Spun "din fericire" deoarece în felul acesta pre­gatirile mele sînt mai eficace decît problemele pe care realita­tea mi le pune apoi în fata, si fiind pregatit pentru ceva si mai rau, realitatea mi se pare mai putin neagra decît prevazusem.

Cel putin asa s-a întîmplat în ceea ce priveste casa de care era vorba în momentul acela. Cît despre cealalta problema, pentru prima data în viata mea a fost mai rau decît ma as­teptam.

Cînd am ajuns pe palierul de la etajul întîi, am vazut ca nu era decît o singura usa si ca scara sfîrsea chiar acolo; nu exis­ta nici mansarda, nici nu era vorba de doua apartamente cu o singura intrare; ce mai, problema era cît se poate de simpla.

Am ramas o vreme în fata usii închise, atent la cel mai mic zgomot de pasi si gata sa cobor de îndata ce ar fi fost nevoie. Mizînd totul pe o carte, mi-am lipit urechea de crapatura usii si am încercat sa aud ceva, dar nu se auzea nimic.

Apartamentul parea nelocuit.

Nu-mi ramînea altceva de facut decît sa astept în piata.

Am coborît si, asezîndu-ma pe o banca, m-am hotarît sa-rm folosesc timpul studiind cu atentie locul.

Am mai spus ca era o cladire ciudata, pentru ca se întin­dea pe cîteva zeci de metri si era ca o dreapta tangenta la cer­cul pe care îl formeaza cladirea bisericii. Partea din mijlo^c; cea care e în contact direct cu biserica, îi apartine desigur si presupun ca adaposteste sacristia si unele dependinte ecle­ziastice. Dar restul cladirii, la dreapta si la stînga, e locuit de familii, dupa cum aratau glastrele cu flori în balcoane si rufele

310

i t'nse la uscat, canarii, etcetera. Desigur, n-am putut sa nu ^v, erv ca ferestrele care corespundeau apartamentului orbi-° nareau oarecum diferite: nu aratau prin nimic ca acolo fi trait oameni si, pe deasupra, mai erau si închise. O sa uneti, poate, ca orbii nu au nevoie de lumina. Dar de aer? Pe de alta parte, aceste indicii confirmau parerea pe care mi-o facusem ascultînd la usa, acolo sus. Pe cînd pîndeam iesirea _celor doi, ma tot muncea gîndul la faptul asta ciudat si dupa re l-am tot sucit în minte, am ajuns la o concluzie surprin­zatoare, dar imposibil de combatut: în apartamentul acela nu locuia nimeni.

Si spun ca era surprinzatoare pentru ca, daca acolo nu lo­cuia nimeni, de ce intrasera acolo Iglesias cu omuletul care semana cu Pierre Fresnay? Nu puteai deduce decît un sigur lucru: apartamentul servea doar ca intrare spre altceva. si spu­neam "altceva" deoarece daca se putea sa fie vorba de un alt apartament, poate apartamentul vecin, de care sa fie legat printr-o usa interioara, putea fi vorba si de "altceva" mai greu de imaginat, de vreme ce tinea de lumea orbilor. Vreun pasaj interior si secret înspre subterane? Nu era exclus.

în sfîrsit, mi-am spus ca nu avea nici un rost sa-mi mai chi­nuiesc creierul, o data ce mai tîrziu, dupa ce vor fi plecat ei, puteam avea ocazia sa examinez mai în profunzime problema. Prevazusem ca prezentarea lui Iglesias o sa fie ceva com­plicat si ca o sa dureze mult, dar probabil ca a fost mai com­plicat decît crezusem, pentru ca a iesit abia pe la doua noap­tea. Pe la miezul noptii, dupa opt ore de asteptare atenta, cînd întunericul facea si mai misterios coltul acela straniu din Bue-nos Aires, mi se strînsese inima ca si cum as fi început sa ba­nuiesc ca era vorba de vreo initiere abjecta, facuta în ascun­zatori subterane, prin cripte pline de umezeala, stapînite de ^yreun sacerdot tenebros si orb. si era ca si cum ceremoniile ^astea mohorîte ar fi prevestit zilele care ma asteptau. °ra doua noaptea!

Mi s-a parut ca mersul lui Iglesias era mai nesigur decît

wtrare si am avut senzatia ca ceva enorm îi întuneca spiri-

■ Dar poate ca totul o fi fost doar o impresie a mea, deter-

sta de un complex lugubru de împrejurari: ideile mele

P^re secta, lumina cadaverica din piata, cupola imensa a

311

bisericii si, mai ales, lumina înselatoare proiectata pe de becul murdar atîrnat deasupra intrarii.

Am asteptat sa plece, m-am uitat cum se îndreptau sp_r Cabildo si, cînd am fost sigur ca n-o sa se mai întoarca, am alergat spre casa.

în linistea diminetii, zgomotul pasilor mei parea înspai-mîntator si fiecare scîrtîit al scarii subrezite de vreme ma fa­cea sa arunc o privire în spate.

Cînd am ajuns pe palier ma astepta cea mai mare surprizj dintre cele pe care le avusesem pîna atunci: de usa atîrna un lacat! Numai la asta nu ma gîndisem.

Dezamagirea ma coplesi si a trebuit sa ma asez pe prima treapta a scarii aleia blestemate. Am ramas asa o buna bucata de vreme. Eram distrus. Dar deodata mintea a început sa-mi functioneze si am imaginat mai multe ipoteze:

Ei tocmai iesisera si nimeni nu mai iesise în urma lor, asa ca lacatul fusese scos la intrare si pus la loc dupa ce iesisera, de catre cel care semana cu Pierre Fresnay. Asa ca, daca în apar­tamentul acela locuia cineva sau daca apartamentul dadea, printr-un pasaj secret, spre "ceva" locuit, în nici un caz fiin­tele acelea nu intrau si nu ieseau pe usa pe care o aveam în fata ochilor. Deci acest "ceva", apartament, casa, subteran sau ce-o fi fost, mai avea una sau mai multe iesiri, probabil în alte zone ale cartierului sau ale orasului. Usa închisa cu la­cat era rezervata, oare, pentru mesagerul sau intermediarul cel maruntel? Asa o fi fost: pentru el si pentru alti indivizi care se ocupau cu aceeasi treaba, si fiecare dintre ei avea, de­sigur, o cheie.

Toate astea au confirmat presupunerea pe are o facusem pe cînd observam casa din piateta: acolo nu locuia nimeni. si din momentul acela puteam considera ca sigura o conclu­zie importanta pentru etapele viitoare: apartamentul acela nu era decît o trecere spre ALTUNDEVA.

Dar ce ar fi putut fi acel "altundeva"? Aici nu ma mai aju­ta închipuirea si singurul lucru ce-mi mai ramînea de facut era sa fortez lacatul si o data ajuns în apartamentul misterios, sa vad unde ar fi putut duce. îmi trebuia un speraclu sau ur­ma pur si simplu sa sparg lacatul cu un cleste sau sa-1 forte² prin alte metode.

312

atît de nerabdator, încît nu mai puteam astepta o alta

Am renuntat la ideea de a sparge lacatul, gîndindu-ma la

^Z1  motul pe care l-as fi facut, si m-am gîndit ca cel mai bine

^Z^f fost sa recurg la ajutorul uneia dintre cunostintele mele.

a    roborît, m-am dus pîna la Cabildo si am asteptat sa trea-

i un taxi; la ora asta din noapte erau destul de dese. Noro-1 narea ca e de partea mea: dupa cîteva minute am izbutit

" iau unul si i-am spus soferului sa ma duca în strada Paso. O data ajuns acolo, m-am urcat în camioneta si m-am dus la Floresta, unde locuia F. I-am explicat tipînd (era vestit pentru somnul lui greu) ca trebuia sa deschid un lacat chiar în noap­tea aceea. Cînd s-a trezit si m-a întrebat despre ce fel de încu­ietoare era vorba, aproape ca s-a trîntit din nou în pat, de in­dignat ce era. Sa-1 trezesti pe el ca sa deschida un lacat era ca si cum l-ai fi consultat pe Stavisky pentru o gainarie de o mie de franci. L-am zgîltîit, l-am amenintat si pîna la urma am izbutit sa-1 tîrasc pîna la camioneta; gonind de parca organi­zatia ar fi fost în pericol sa se prabuseasca în noaptea aceea chiar, am ajuns în vreo jumatate de ora în piateta Belgrano. Am oprit camioneta în strada Echeverria si, dupa ce ne-am convins ca nu se afla nimeni prin preajma, am coborît cu F. si ne-am îndreptat spre casa cu pricina.

Nu-i trebui nici un minut ca sa deschida lacatul, dupa care i-am spus sa se întoarca singur în Floresta, deoarece eu ur­mam sa întîrzii mult în casa aceea. Deveni si mai furios, dar l-am convins ca era vorba de ceva foarte important pentru mine si ca, în orice caz, în Cabildo era destul de usor sa ga­sesti un taxi. A respins cu demnitate banii pe care am vrut sa i-i dau pentru taxi si a plecat fara sa ma salute.

Trebuie sa spun ca, pe cînd ma îndreptam cu masina spre strada Paso, ma tot muncea o întrebare: de ce nu era nici un wcat acolo cînd urcasem prima data? Dar era logic sa nu fie, deoarece cei doi intrasera si nu poti pune un lacat pe partea dm afara a usii. Dar daca intrarea aceea era atît de importan-^a> cum torul lasa sa se întrevada, de ce o lasau deschisa pen-

^{u or}i^ce intrus? M-am gîndit ca totul se explica daca omule-- t dupa ce intra, tragea un zavor sau punea un drug din ^teri

313

Cum era de asteptat, înauntru domnea un întuneric desa vîrsit si o tacere de moarte. Usa se deschise cu niste zgomote care mi se parura îngrozitoare. Am luminat cu lanterna p_ar. tea de jos a usii si am vazut cu satisfactie ca avea un zavor de bronz si ca nu era ruginit, de unde se vedea ca era folosit

Presupunerea mea despre închizatoarea interioara se con­firma si se confirma în acelasi timp si ipoteza mea (de temut) ca usa aceea nu putea ramîne deschisa nici un moment.

Multa vreme dupa aceea, pe cînd ma gîndeam la toate as­tea, m-am întrebat de ce, daca era atît de importanta, era în­chisa cu un lacat pe care F. îl putea deschide în mai putin de un minut. Lucrul, destul de batator la ochi, putea avea o sin­gura explicatie: prin asta voiau sa faca în asa fel încît casa sa para o casa obisnuita care, dintr-un motiv sau altul, era ne­locuita.

Chiar daca eram convins ca nu locuia nimeni acolo, am in­trat cu grija si am început sa luminez cu lanterna peretii pri­mei încaperi. Nu sînt las, dar oricine în locul meu ar fi simtit aceeasi teama în momentul în care strabateam încet si cu grija apartamentul acela gol si cu peretii coscoviti, cufundat în în­tuneric. si, lucru semnificativ, pipaiam peretii cu bastonul alb, ca un orb adevarat! Pîna atunci nu ma gîndisem la sem­nul acela nelinistitor, desi totdeauna am crezut ca nu poti lup­ta ani de zile împotriva unui dusman puternic fara sa sfîrsesti prin a semana cu el. Caci daca dusmanul inventeaza mitra­liera, mai devreme sau mai tîrziu, daca nu vrem sa disparem, trebuie sa o inventam si sa o folosim si noi, si ceea ce e valabil pentru un lucru grosolan si fizic cum e o arma de lupta, e va­labil, din motive mai adînci si mai subtile, si pentru armele psihologice si spirituale: mimica, felul de a zîmbi, felul de a te misca si de a trada, felul de a conversa si felul de a simti si de a trai; de aceea se întîmpla atît de des ca barbatul si so­tia sa sfîrseasca prin a semana unul cu altul.

într-adevar, încetul cu încetul dobîndisem multe din de­fectele si din calitatile speciei blestemate. si, cum se întîmpla aproape întotdeauna, explorarea universului orbilor fusese, si de asta încep sa-mi dau seama acuma, explorarea proprie¹ mele lumi întunecate.

314

lumina lanternei am vazut de îndata ca în prima înca- se afla nimic: nici un fel de mobila, nici macar vreo a _uj_tata; peste tot praf, podelele gaurite si peretii sco-fcu resturile putrezite si atîrnînd ale unui tapet vechi si ' _ntios. Examenul asta m-a linistit destul de mult, întrucît P^r_w fx_c'_ea sa presupun ceea ce prevazusem înca în piateta: ¹¹¹ era nelocuita. Am strabatut mai cu curaj si mai repede ^c, _encjintele si mi s-a întarit aceasta prima impresie. Am în-Ies de ce nu trebuiau sa fie prea prevazatori cu usa de la in-| . jaca din întîmplare vreun hot ar fi fortat broasca, ar fi iesit imediat dezamagit.

Cu mine era altceva, pentru ca eu stiam ca aceasta casa nu era un tel ci doar un mijloc.

în caz contrariu, trebuia sa presupun ca omuletul insig­nifiant care îl cautase pe Iglesias era vreun ticnit care 1-a carat pe spaniol pîna în vizuina asta unde, într-un întuneric desa-vîrsit si fara sa aiba macar pe ce se aseza, îi vorbise timp de zece ore despre lucruri care, oricît ar fi fost de îngrozitoare, puteau fi spuse chiar în camera tipografului.

Trebuia cautata iesirea spre alte locuri. Cel mai simplu era sa te gîndesti la o usa, vizibila sau secreta, care sa dea înspre apartamentul de alaturi; a doua varianta, mai putin simpla (dar nu si mai putin probabila, pentru ca de ce ar trebui sa fie simplu ceva care are legatura cu fiinte atît de monstruoa­se?), cea de a doua varianta, deci, era sa presupui ca usa aceea, vizibila sau secreta, dadea spre un pasaj care ducea spre sub­terane sau înspre locuri mai departate si mai periculoase. Ori­cum, acum sarcina mea era sa descopar usa secreta.

Am verificat mai întîi toate usile vizibile: toate, fara excep­tie, dadeau înspre camere sau dependinte. Cum era de pre­vazut, usa era invizibila, sau cel putin invizibila la prima vedere.

Mi-am adus aminte de situatii din filme sau din cartile de aventuri: orice tablou sau rama a unui tablou putea fi o usa secreta. Cum în casa parasita nu era nici un tablou, nu tre­buia sa-mi mai pierd vremea cu asta.

Am cercetat, în fiecare încapere, peretii scorojiti, ca sa vad

 p

^m vreun colt, într-o stucatura sau plinta, nu era ascuns n buton electric sau vreun mecanism de felul acesta. Nimic.

315

Am examinat cu mai multa atentie dependintele care, pjy natura lor, au mai multe particularitati: baia si bucataria Desi darapanate, ofereau într-adevar posibilitati multiple p_e care nu le puteai gasi în celelalte încaperi. Closetul, fara ca­pac, nu promitea perspective mai mari, totusi am încercat sa rotesc vechile balamale ale capacului inexistent, apoi am tras de lant, am scos busonul sifonului, am rasucit tot soiul de robinete, am încercat sa ridic vechea cada, etcetera. Unei ana­lize asemanatoare am supus si bucataria, dar fara nici un rezultat.

Examenul fusese atît de amanuntit încît, daca nu as fi stiut ca cei doi fusesera acolo chiar în seara aceea, as fi abando­nat totul.

M-am asezat dezamagit, pe vechea masina de gatit cu gaz. stiam din experiente anterioare ca o data ajuns la un anumit punct nu mai merita sa repeti aceleasi rationamente deoa­rece se formeaza un fel de fagas care te împiedica sa gasesti alte solutii.

M-am trezit mîncînd bomboane de ciocolata, ceea ce ar fi fost cît se poate de comic pentru orice spectator ascuns pe acolo si nevazut pentru mine. si aproape ca rîdeam în sinea mea, imaginîndu-mi scena, cînd m-am înfiorat: de fapc cine îmi garanta ca CINEVA nu ma priveste cu adevarat din vreun colt invizibil?

Erau tavane gaurite, pereti scorojiti care puteau ascunde orificii prin care sa fii pîndit din casa vecina. M-a cuprins din nou groaza si pentru cîteva minute am stins lanterna, ca si cum precautia asta tardiva ar fi putut sa-mi fie de vreun aju­tor, în întuneric, încercînd sa ghicesc sensul celui mai mic scîrtîit, am fost totusi suficient de lucid ca sa-mi dau seama ca precautia mea nu numai ca era inutila, dar ca se întorcea chiar împotriva mea, deoarece fara lumina eram mai neaju­torat decît cu ea. Am aprins deci din nou lanterna pe care avusesem prevederea sa o iau cu mine si, mai nervos dec» înainte, am încercat sa ma gîndesc la secretul pe care trebuia sa-1 lamuresc.

Obsedat de ideea ca puteau exista crapaturi în dosul ca rora cineva sa stea la pînda, am început sa examinez la lff¹¹ na lanternei plafoanele casei parasite: avea tavanul cu

316

. la obisnuita aplicata pe rama de lemn si, într-adevar, ca­zusera din el bucati mari.

 ca se putea ca prin astfel de crapaturi sa fii urmarit

 d

Sieu          p

,  _o persoana sau de mai multe, dar, în orice caz, nici în ta­ri nu se vedea ceva care sa semene cu o intrare sau cu o cale ■ _acces. Pe deasupra, pentru asta ar fi fost nevoie de o scara i nu o vedeam nicaieri în apartament. In afara de cazul cînd, data folosita, scara ar fi fost trasa sus: una din acele scari de frînghie. Ma tot uitam la tavan, gîndindu-ma la varianta de care va vorbeam cînd, în sfîrsit, am gasit solutia: dusu­meaua! Era solutia cea mai simpla si, cum se întîmpla ade­sea, ultima care ne trece prin cap.

XX

Din ce în ce mai încordat, am început sa luminez metru cu metru dusumeaua, pîna am dat peste ceea ce era inevitabil: o linie imperceptibila, în forma de patrat, marca, fara nici o îndoiala, o trapa care ducea spre subterane. Sigur, cui i-ar fi trecut prin minte ca într-un apartament de la etajul întîi ar fi putut exista o intrare în subteran? într-un fel se con­firma ideea mea de mai înainte ca apartamentul comunica printr-o usa invizibila cu cel de alaturi; dar cine si-ar fi închi­puit ca era vorba de cel de jos? Eram atît de agitat în clipa aceea, încît nici nu m-am gîndit la ceva ce poate ca, altfel, m-ar n racut sa fug îngrozit: zgomotul pe care îl facusem tot um-Wind de colo-colo prin casa. Cum ar fi putut trece neobser­vat de catre orbi, nici mai mult nici mai putin decît de orbii ^care locuiau dedesubt? Faptul ca nu ma gîndisem la asta mi-a Permis sa-mi duc cautarile pîna la capat; pentru ca nu întot-

eauna adevarul este cel care ne duce la o mare descoperire.

' ^sP^un toate astea ca sa dau un exemplu tipic de greseala si

neatentie, din acelea survenite adesea în timpul cercetari-

^r rnele, cu toate ca mintea îmi lucra tot timpul cu febrilitate. ^cred ca în cautarile de felul acesta exista ceva mai puter-

^c care ne conduce pasii, o intuitie tot atît de inexplicabila

Pecîtd

^e sigura ca modalitatea de a vedea a somnambulilor,

317

care le permite sa mearga drept spre tinta. Spre inexplicabil lor tinta.

Trapa era închisa atît de ermetic, încît nici nu se punea pro­blema sa o poti deschide fara ajutorul vreunui instrument subtire si solid. Era evident ca se deschidea de jos si ca o des­chideau la o ora convenita dinainte cu emisarul respectiv. Mg apuca disperarea la gîndul ca totul trebuia facut chiar în noap­tea aceea, deoarece a doua zi cineva ar fi putut observa ca la­catul fusese fortat si ar fi fost mai greu, daca nu chiar impo­sibil. Ce era de facut? Nu aveam la mine nimic cu care sa pot opera. Am trecut în revista ce aveam la îndemîna: numai în bucatarie sau în baie as fi putut gasi ceva de care sa ma folo­sesc. Am zburat spre bucatarie si nu am gasit nimic ca lumea. Pe urma m-am dus în baie si am ajuns la concluzia ca bratul flotorului era un instrument mai mult sau mai putin eficace. Am scos flotorul, l-am fortat pîna l-am dezlipit si am alergat în camera în care descoperisem trapa. Dupa ce am muncit mai bine de o ora, am reusit sa tocesc destul de mult una din­tre margini, folosindu-ma de marginile neregulate pe care le lasase sudura. Pe urma, am vîrît bratul de fier pe gaura res­pectiva si, cu grija, m-am folosit de el ca de o pîrghie. Dupa cîteva încercari neizbutite, ceea ce m-a facut sa disper si mai mult, am reusit în sfîrsit sa ridic suficient de mult trapa ca sa pot duce la capat operatia, folosindu-ma de propriile mele mîini. Am scos capacul cu cea mai mare grija si l-am pus deo­parte, dupa care am luminat cu lanterna în interior: asa cum îmi închipuisem, deschizatura nu dadea spre apartamentul de jos, ci spre o scara lunga, în spirala, pe care am început sa cobor.

Am ajuns astfel la o pivnita veche, situata sub apartamen­tul de la parter, pivnita care apartinuse, cum era si normal celor din apartamentul de la parter si care, în urma vreunui aranjament al stapînilor initiali ai unuia sau ai celuilalt apar­tament, ajunsese sa faca parte din apartamentul de sus, p^riri mijlocirea scarii aceleia nefiresti si imprevizibile.

Pivnita era o pivnita tipica, asa cum se gasesc atîtea su casele din Buenos Aires, dar absolut goala si tot atît de para' sita ca apartamentul de care apartinea. Sa ma fi înselat- 3 fi gasit, cu mare truda, o cale care nu ducea nicaieri? Oicun¹

318

tudiez atent, la fel de atent cum studiasem tot aparta-

% tusi nu era prea mult de cercetat: peretii de ciment erau ; si nu ofereau multe perspective interesante. Exista o ?⁶ - truica cu gratii care dadea, cum se întîmpla adesea, spre da' pri^{n ea} razbatea lumina din piateta. Pe urma pivnita n _ea o cotitura (era în forma de L) si, luminînd cu lanterna

Irul respectiv (la prima vedere îmi scapase), am vazut o alta f reastra cu gratii, dar mai mare, care dadea, spre ce oare? Sore pivnita casei de alaturi? Cum nu mai exista vreo alta ie­sire nici vreo alta combinatie posibila, mi-am spus ca, poate, eratiile puteau fi miscate si ca, eventual, asta putea fi faimoa­sa iesire pe care o cautam. Am apucat cu mîinile de doua din barele de la extremitati si am vazut ca, într-adevar, ceda cu usurinta; inima a început din nou sa-mi bata de-mi spargea pieptul.

Am dat deoparte falsul grilaj si am luminat cu lanterna: nu dadea spre pivnita casei de alaturi ci spre un coridor care, pîna acolo unde puteam lumina cu lanterna, nu avea capat. Dar mi-am zis ca, desigur, lumina e prea slaba.

Dupa vreo doua sute de metri, coridorul o lua la dreapta si la cotul respectiv începea o scara cu douasprezece trepte (le-am numarat ca sa socotesc cît urc) si tocmai eram absorbit în operatia asta cînd am vazut surprins ca palierul pe care se termina scara dadea spre o usa, mai bine-zis spre o usita, pe care nu puteai intra decît aplecat.

Am fost nu numai surprins, dar si contrariat în momentul cînd mi-am spus ca usa asta îmi închidea pentru noaptea aceea calea spre intrarea-cheie si poate ca zicînd pentru noaptea aceea spuneam, de fapt, pentru totdeauna, deoarece, dupa ^Ce_v ^{usem m ace}l fals apartament, orbii vor lua în ziua ur­catoare masuri de securitate si îmi va fi imposibil sa mai re-^Vln acolo. Am blestemat nerabdarea mea dintotdeauna, care ^ma facuse sa-1 expediez înainte de vreme pe E, întrucît, daca ^era 'i^mpede ca nu aveam sa-1 fac partas la planurile mele (pe

^re desigur ca le-ar fi considerat nebunesti), i-as fi putut cere ,   ^ boteasca pîna într-un loc unde împrejurarile ar fi ara-

^{ca nu} mai aveam absoluta nevoie de el. De exemplu acuma: ^{Um nai}ba o sa deschid usa aceea?

319

M-am oprit pe palier, meditînd în tacere: o fi fost intrarea în casa sau în apartamentul a carui existenta o prevazusem înca pe cînd ma aflam în piateta? Douasprezece trepte, d_e douazeci de centimetri fiecare, însemnau cam vreo trei metri Asa ca apartamentul era chiar la nivelul strazii si era aproape sigur ca avea o intrare normala prin vreuna din strazile ve­cine; se putea sa fie un local comercial ca oricare altul. M_u stiu de ce m-am gîndit ca ar putea fi casa vreunei croitorese sau modiste.

într-adevar, cine ar fi putut banui ca atelierul unei modiste este intrarea în marele labirint? Faptul ca maruntelul care se­mana cu Pierre Fresnay nu intrase totusi pe poarta principala era de asteptat: ce-ar fi putut cauta doi barbati, dintre care unul orb, în casa unei modiste? O data, hai sa zicem ca vizita s-ar fi putut face fara sa atraga atentia. Dar daca s-ar fi repe­tat, lumea ar fi început sa se gîndeasca la cine stie ce, si cred ca loja nu ignora posibilitatea ca printre atîta "lume" sa se gaseasca si unul ca mine. De aceea mentinerea unei locuinte nefolosite care sa serveasca de intrare era un fapt rational.

Ma gîndeam la toate astea pe cînd asteptam în fata usitei misterioase. Nu se auzea nici un zgomot, dar avînd în vede­re cît era ceasul, sigur ca modista trebuia sa fie cufundata în somn: era patru si jumatate dimineata.

Totul sfîrsea în neant. si asa cum se întîmpla cînd o lovi­tura de stat da gres si revolutionarii sînt calificati drept ban­diti si facuti de rîsul lumii, eu însumi ma vedeam în lumina cea mai caraghioasa: m-am uitat la bastonul meu alb si mi-am spus în sinea mea: "Mare si caraghios idiot mai sînt!" Un bar­bat în puterea vîrstei care îl citise pe Hegel si care participase la atacul unei banci, se afla acum într-o pivnita din Buenos Aires, la patru si jumatate dimineata, în fata unei usite care dadea probabil spre apartamentul unei pseudomodiste afla^te în serviciul unei loji secrete. Nu era de rîsul lumii? si basto­nul alb, la care ma tot uitam luminîndu-1 cu lanterna, cu p^ia cerea stranie pe care o încerci cînd te tot palpezi într-un io care te doare, dadea o nota si mai extravaganta întregii situa,

"E-n regula - mi-am spus - s-a terminat".

si era gata sa strabat înca o data incomodul drum de toarcere cînd mi-a trecut prin cap ca, poate, usa n-o n »

320

hisâ cu cheia. Ideea asta a trezit în mine o noua si plina !f^C neranta însufletire, deoarece arunci nu mi-a venit în min-

oncluz'ia impusa de împrejurarea aceea în aparenta favo-^te_bjj_a; concluzia atroce ca ma asteptau.

M-am întors la usita si, luminînd-o cu lanterna, o clipa m-a taDÎnit îndoiala: "Nu, nu se poate - mi-am spus. Usa asta trebuie sa fie deschisa numai cînd îl asteapta pe vreun orb adus de emisarul lor".

Totusi, o presimtire care ma facea sa tremur mi-a împins mîna spre clanta. Am apasat si am împins.

Usa nu era încuiata!

XXI

M-am aplecat cît sa pot trece pe usita si am intrat în camera. Apoi, îndreptîndu-mi spinarea, am ridicat lan­terna ca sa vad unde sînt.

M-a luat cu frig si m-am cutremurat: în fasciculul de lu­mina aparuse în fata mea un chip.

Ma privea o oarba. Era o aratare venita din iad, dar din-tr-un iad înghetat si negru.

Era limpede ca nu venise în fata usitei secrete alarmata de slabele zgomote ce le-ar fi putut produce intrarea mea. Nu; era gata îmbracata si era evident ca ma AsTEPTA.

Nu stiu cîta vreme am ramas împietrit în fata privirii ace­leia înfricosatoare si înghetate de meduza, înainte de a lesina.

Nu mai lesinasem niciodata si, mai tîrziu, m-am întrebat

daca atunci am lesinat de frica sau din cauza puterilor ma-

8^Jce ale oarbei, întrucît acum mi se pare evident ca acel soi

e preoteasa avea puterea sa dezlantuie sau sa invoce forte

demoniace.

^e

 nu a fost chiar un lesin, în care sa-mi fi pierdut cu otul cunostinta ci, mai degraba, cînd am cazut jos (desi ar fi uit sa spun cînd "m-am prabusit"), m-a cuprins un fel de opealâ, o oboseala care mi-a paralizat de îndata toti mus-^L *',^{Ca atund} cînd esti foarte bolnav de gripa.

fyjj    j        .                                   or

tar   I °^{uc anun}te cum tîmplele îmi zvîcneau din ce în ce mai Ptfia cînd, la un moment dat, am crezut ca teasta ar putea

321

sa-mi explodeze ca un cazan sub o presiune de mii de  tm sfere. Un fel de febra îmi cuprindea tot corpul, ca un lich'd fierbinte pe care îl torni într-un vas, în timp ce o straluci»-fosforescenta facea ca Oarba sa fie din ce în ce mai vizibila în întuneric.

Pîna în clipa cînd mi s-a parut ca o explozie îmi spa_re timpanele si am cazut sau, cum am mai spus, m-am prabusit fara cunostinta pe podeaua camerei în care intrasem.

XXII

N-am mai vazut nimic, dar parca m-am trezit în mij­locul unei realitati care mi se paru, sau mi se pare acuma, mai intensa decît cealalta, o realitate avînd forta înfricosatoare a halucinatiilor cînd esti cuprins de febra.

Se facea ca eram într-o barca, alunecînd pe un lac imens, cu ape linistite, negre, si fara fund. Tacerea era uimitoare si, în acelasi timp, nelinistitoare, pentru ca banuiam ca în pen­umbra aceea (nu era lumina soarelui ci doar luminozitatea fantastica cernuta de soarele nocturn), nu eram singur ci pa­zit si urmarit de fiinte pe care nu le puteam vedea dar care se aflau, fara îndoiala, în afara razei privirii mele. Ce astep­tau de la mine, si, mai ales, ce ma astepta pe întinderea aceea de ape statute si lugubre?

Nu mai puteam rationa, desi aveam un fel de constiinta vaga si ma stapînea o amintire apasatoare a copilariei. Pasari carora le scosesem ochii în anii aceia sîngerosi zburau în înal-turi, plutind pe deasupra mea ca si cum mi-ar fi strajuit dru­mul; fara sa-mi dau seama, deoarece eram lipsit de ratiune, vîsleam într-o directie care se parea ca e directia în care soa­rele acela nocturn va apune peste cîteva ore sau secole. Mi se parea ca aud fîlfîitul greoi al aripilor lor mari, ca si cum pasa­rile din timpul copilariei mele s-ar fi transformat în enormi pterodactili sau în lilieci uriasi. Mai sus si în spatele meu, cum ar veni spre rasaritul acelei imense mari negre, presimteanj ca era un batrîn care, plin de resentimente, îmi urmarea si^e drumul: avea doar un singur ochi, enorm, în mijlocul frunW' ca un ciclop, si era atît de mare încît capul îi era mai mu

322

mai putin la zenit, pe cînd trupul îi cobora pîna la linia ^SaU ntului. Prezenta lui, pe care o simteam, într-un mod °^nZ _pe intolerabil, atît de intens încît as fi putut sa ma în-^aP^r   : _mg facea sa-mi mentin nu numai trupul ci si fata în

directia opusa.

Totul e sa ajung la mal înainte de apusul soarelui", m-am

zit eu gîndindu-ma sau spunîndu-mi în gînd. Vîsleam în-

_aColo, dar înaintam tot atît de încet ca într-un cosmar. Vîs-1 le se cufundau în apa neagra si mocirloasa si îi auzeam cli-

citul g_reoi. Frunze mari care pluteau pe apa si flori care semanau cu victorios regias, dar lugubre si putrezite, se da-' deau în laturi la fiecare lovitura de vîsla. încercam sa ma con­centrez asupra muncii mele trudnice, nevrînd nici macar sa-mi închipui cum arata si cît de oribili trebuie sa fi fost monstrii care, eram sigur, populau apele acelea fara fund si infecte: cu privirea atintita spre apus, sau spre ceea ce îmi închipu­iam eu ca e apusul, ma multumeam, cu teama si cu încapatî-nare, sa vîslesc într-acolo, încercînd sa ajung înainte ca soa­rele sa apuna.

înaintam îngrozitor de greu si de încet. Soarele cobora la fel de încet spre apus si îndîrjirea cu care trageam la ramele grele si foarte lente izvora din acelasi gînd obsedant: sa ajung r   înainte de asfintit.

Astrul se apropia de linia orizontului cînd am simtit ca bar­ca mea atinge fundul. Am lasat vîslele din mîna si m-am re­pezit spre prova. Am sarit jos din barca si, mergînd prin apa mocirloasa care îmi ajungea pîna la genunchi, m-am îndrep­tat spre malul ce se zarea în semiîntuneric. Deodata am sim­tit ca ma aflam pe ceva ce s-ar fi putut numi uscat, dar care, de fapt, era o mlastina prin care era tot atît de greu sa treci Pe cit de greu fusese mersul cu barca: trebuia sa fac un efort Uttens ca sa-mi scot picioarele din noroi si sa înaintez. Dar cu toate piedicile, eram atît de disperat încît am înaintat, încet ar din ce în ce mai departe. si tot asa cum înainte eram sta-PWit de ideea ca trebuie sa ajung pe uscat, acuma ma stapî-

^a ideea ca trebuie sa ajung la un munte pe care abia îl za-

^eam' t°t spre apus. "Acolo e grota", îmi aduc aminte ca îmi

puneam. Ce fel de grota? si de ce trebuia sa ajung pîna la

. Atunci nu mi-am pus nici una din aceste întrebari si acum

323

■

n-as putea raspunde la nici una dintre ele. stiam doar ca t buia sa ajung si ca, fie ce-o fi, trebuia sa patrund în grota. Sin/ team în continuare în spatele meu uriasa prezenta a necu noscutului aceluia. Cu unicul lui ochi, deschis fara încetar cu fulgere de ura, parea ca pîndeste si chiar ca dirijeaza _c' un perfid agent de circulatie, drumul meu spre apus. Brate] lui deschise îmbratisau tot cerul din spatele meu si parea ca se sprijina cu mîinile pe nord si pe sud, ocupînd astfel toata jumatatea din spate a boltii. Ma aflam într-o asemenea situ­atie încît nu puteam face altceva decît sa merg spre apus si în cadrul realitatii aceleia dementiale parca vedeam în acest fapt o solutie logica si rezonabila. Eram stapînit de ideea ca trebuie sa fug de privirea lui, sa ma ascund în grota, unde stiam ca, în sfîrsit ochii lui vor deveni neputinciosi. Am mers astfel o vreme care mi s-a parut un an. Astrul cobora din ce în ce mai mult si, cu toate ca muntele era mai aproape, dis­tanta ramînea înfricosatoare. Ultima bucata de drum am par­curs-o luptîndu-ma cu oboseala, cu teama si cu disperarea. In spatele meu simteam zîmbetul sinistru al Omului. Deasu­pra, zborul greu al pterodactililor care pluteau si uneori chiar ma atingeau cu aripile.

si groaza mea provenea nu numai din contactul cu cor­purile lor gelatinoase si reci, ci si din posibilitatea ca, pîna la urma, sa nu se arunce asupra mea si sa-mi scoata ochii cu ciocurile lor înzestrate cu dinti. Banuiam ca voiau sa ma lase sa ma epuizez într-un efort inutil, ce avea sa dureze ani în sir de mers stupid si istovitor pentru ca, în clipa în care o sa cred ca am ajuns la liman, sa-mi smulga o data cu ochii si spe­ranta nesabuita.

Am început sa am senzatia asta cînd ajunsesem aproape de capatul cursei, ca si cum totul ar fi fost planuit în asa fel încît sa-mi pricinuiasca cît mai mult rau cu putinta. "P^en" tru ca - îmi spuneam eu lucid - daca mi-ar fi scos ochn de la început, n-as mai fi avut nici o speranta si n-as fi ap^u" cat-o pe drumul asta extrem de greu peste mari necunoscute si prin mlastini puturoase."

Am simtit ca, pe cînd ma gîndeam la toate astea, mutra Batrînului iradia un fel de bucurie feroce. Am înteles ca totu era asa cum îmi închipuisem eu si ca acum ma astepta ce

324

mplita  i

mpl dintre calamitatile acelui mars. N-am vrut, to--¹ s ma uit în sus, dar, de fapt, nici nu era nevoie: auzeam , tusi/ g_rjt_{e cu} ciocul lor enorm si ascutit pluteau din ce în cum p^ _{a a}p_e tjg capul meu; auzeam cum bateau greu din ^Ce ' aripi care trebuie sa fi avut vreo cîtiva metri, si simteam ^ⁿP j_ncj î_n cînd cum îmi atingeau în fuga, usor dar gretos, parul si obrazul.                                       _

Mai lipsea putin, foarte putin, pina sa ajung la grota pe re o întrezaream în penumbra fosforescenta. Eram acope-.. j_{e m}îiul lipicios si ma tîram pe brînci. Atingeam cu mîi-nile si înlaturam cu scîrba multimea de vipere ce se agitau în mlastina fara sfîrsit, dar eram atît de îngrozit de ceea ce stiam ca ma asteapta de acum înainte, încît aceasta primej­die era aproape de dispretuit.

pîna la urma oboseala fu mai tare ca disperarea si am cazut la pamînt.

Am încercat sa-mi tin capul deasupra noroiului, ridicîn-du-mi crestetul spre pestera, pe cînd restul trupului mi se afunda în apele puturoase. "Trebuie sa respir", mi-am spus.

Dar tot eu mi-am spus: "Daca-mi tin capul la suprafata, o sa poata ajunge la ochii mei!"

si ma gîndeam la toate astea ca si cum as fi fost blestemat si condamnat la operatia aceea oribila, ca si cum m-as fi pre­tat de bunavoie la ritul acela atroce si, dupa cîte mi se parea, inevitabil.

Cufundat în noroi, cu inima zbatîndu-mi-se agitata în mij­locul smîrcului gretos ce ma înconjura, privind înainte si în sus, am vazut pasarile uriase plutind încet deasupra capului ^meu. Am vazut una din ele coborînd luînd-o, gigantica si aproape de mine, spre apus, apoi întorcîndu-se si lasîndu-se, ^cu un plescait sec, pe noroi în fata capului meu. Avea ciocul V  ^Scu£it ca un pumnal, expresia abstracta pe care o au orbii, P^fru ca nu avea ochi: îi puteam vedea orbitele goale. Parea ⁰ divinitate antica în clipa de dinaintea sacrificiului. Am. simtit cum ciocul ei îmi intra în ochiul stîng si, pentru ^CJlpa, rezistenta elastica a pupilei, apoi ciocul patrunzînd ^r ?^J dureros, pe cînd lichidul începea sa mi se scurga pe ^{aZi m} virtutea unui mecanism pe care nu reusesc înca sa-1

325

înteleg, fiindca nu are nici o logica, îmi tineam capul în _a easi pozitie, ca si cum as fi vrut sa-i usurez sarcina aceea versa, asa cum, desi ne doare, stam mai departe cu gura ca cata în fata dentistului.

si în vreme ce simteam ca apa din ochi si sîngele mi _s scurg pe obrazul stîng, îmi spuneam: "Acum o sa trebuiasca sa îndur asta si la celalalt ochi". Calm, cred ca fara ura, l_Ucru care îmi amintesc ca m-a mirat, pasarea sfîrsi cu ochiul sting si apoi, dîndu-se putin înapoi, ciocul ei facu aceeasi operatie si cu ochiul meu drept. si iarasi am simtit scurta rezistenta elastica a ochiului, apoi patrunderea aspra si dureroasa, si din nou scurgerea pe obraz a lichidului cristalin si a sîngelui-lichide pe care le distingeam perfect, deoarece cristalinul era apos si rece, pe cînd sîngele era cald si vîscos.

Apoi pasarea cea mare îsi lua zborul si o urmara si cele­lalte, pentru ca am auzit cum fîlfîitul aripilor se îndeparta de mine. "Ce-a fost mai greu a trecut", mi-am spus.

Nu mai vedeam nimic dar, cu toata durerea groaznica si cu toata scîrba pe care, ciudat, o simteam fata de mine însumi, n-am renuntat la planul meu de a ma tîrî pîna la pestera.

Ceea ce am si facut, cu chiu cu vai.

încetul cu încetul, eforturile mele au fost rasplatite: mlasti­na disparea treptat de sub mîinile si picioarele mele si, deo­data, tacerea aceea deosebita, senzatia de loc închis si, în ace­lasi timp, de securitate, m-au facut sa simt ca pîna la urma intrasem în pestera. si m-am prabusit în somn.

XXIII

Cînd mi-am venit în fire, eram stapînit de o obo­seala extraordinara, ca si cum, în somn, as fi dus la capat cine stie ce munci colosale.

Zaceam pe pamînt si nu izbuteam sa pricep unde ma aflam-Cu capul greu, priveam de jur împrejur, încercînd sa-mi aduc aminte: mi-am zis ca, poate, ca si cu alte ocazii, oi fi venit be^a acasa si oi fi cazut fara cunostinta. Pe undeva strabatea o p^a lida lumina de început de ziua. Am încercat sa ridic capul s m-am uitat, greoi si încet, la spatiul din jurul meu.

326

4

ata oboseala, aproape ca am sarit în picioare: Oarba!

r    iteza fulgerului mi-am adus aminte de cele petrecute:

s individul care semana cu Pierre Fresnay, piateta Bel-

^S   nasajul secret. Stînd în capul oaselor, faceam eforturi

8^ra   Menesti ca sa ma scol de tot, judecam cu o viteza fan-

f a situatia în care ma aflam si posibilitatea de a iesi din ^WS Am reusit sa ma ridic în picioare. ^e'^lOarba statea mai departe, în aceeasi atitudine hieratica I  care o vazusem la început, cînd ridicasem lanterna spre

Fusesem pur si simplu victima unei iluzii? Cosmarul meu începuse în clipa cînd cazusem jos?

în lumina zorilor am încercat sa fac o schita rapida a locu­lui¹ era o încapere normala, cu un pat, o masa (oare de lu­cru?), cîteva scaune, o sofa, o combina muzicala. Am vazut ca nu erau nici tablouri, nici fotografii, ceea ce confirma ca era locuita de orbi. Usa prin care intra lumina diminetii dadea, desigur, spre o camera cu iesire spre strada, care ar fi putut fi ceea ce, în timpul cugetarilor mele anterioare, presupuse-sem ca ar fi un atelier de croitorie. Mai era o usa laterala, care probabil ca dadea în baie. M-am uitat înapoi: da, acolo era usita. Aproape ca as fi vrut sa nu existe, înlr-afît intrarea aceea absurda si mititica ma îngrozea.

Toate astea or fi durat cîteva secunde.

Oarba statea tacuta în fata mea.

Doua lucruri m-au facut sa ma simt si mai îngrijorat: fap­tul ca, si acum îmi aduceam aminte cu o luciditate înspaimîn-tatoare, ea ma asteptase în fata usitei închise pe care intrasem, si faptul ca nu puteam pricepe de ce era atît de nemiscata, enigmatica si amenintatoare.

Ma întrebam ce-as fi putut face si ce cuvinte as fi putut ros-fy cît mai putin aiurea si cît mai credibile.

~~ Iertati-ma - am bîlbîit - am intrat cu gîndul sa fur, ^arr> lesinat în clipa cînd v-am vazut...

Vorbind, îmi dadeam seama cît de absurde erau cuvintele ^e e. Poate ca i-as fi putut convinge pe locuitorii normali din-

° ^J°cuinta normala, dar cum as fi putut convinge cu ase-

f^nea aiureli pe Oarba din fata mea? O oarba care, evident, ^ma AsTEPTASE?

^{1 s}-a parut ca surprind pe fata ei o expresie ironica.

327

Apoi pleca pe usa deschisa. O trase dupa ea si am au ■ zgomotul cheii.

Am ramas în întuneric. Pe pipaite, disperat, am alergat sn usa si am apasat pe clanta, fara nici un rezultat. Apoi, pj_D-ind peretii, am ajuns la cealalta usa, care era mai la dreapt dar nici asta nu mi-a slujit la nimic deoarece, cum e usor d' presupus, era si ea închisa cu cheia.

Am ramas sprijinit de perete, abatut si stapînit de teama si nesiguranta. O multime de idei mi se învalmaseau în minte-

Cazusem într-o cursa din care nu mai puteam scapa.

Oarba se dusese sa-i caute pe Ceilalti: acum aveau sa hota­rasca ce sa faca cu mine.

Oarba ma asteptase; deci stiau de venirea mea: de cînd?

stiau din ziua precedenta: o legatura electrica le permitea sa supravegheze de la distanta deschiderea usii cu lacat.

stiau din momentul în care Iglesias dobîndise puterile su­pranaturale ale lojei si, deci, din momentul cînd a putut sa-mi patrunda planurile secrete.

stiau de mai înainte: îmi dadeam seama ca în planurile mele anterioare se strecurase o mare greseala, pentru ca uitasem (oare?) într-un mod inexplicabil ca, în momentul cînd iesise din spital, Iglesias fusese dus la o pensiune pe care mi-o indi­case un infirmier spaniol, pensiune în care, zicea el, o sa fie îngrijit foarte bine.

In clipa aceea de luciditate am avut certitudinea, în acelasi timp grotesca si atroce ca, cu cît ma credeam eu mai viclean, cu atît secta ma supraveghea mai îndeaproape, nici mai mult nici mai putin decît prin madam Etchepareborda! Cît de bur-lesca mi se paru atunci ideea cu bibelourile acelea ieftine, cu ilustratele din Proventa si fotografiile trucate cu casnicia fa­miliei Etchepareborda! Totul nu fusese decît o prodigioasa înscenare! M-am gîndit cu rusine ca nici macar nu conside­rasera necesar sa ma duca de nas cu ceva mai subtil. Sau po^a" te ca, pe lînga faptul ca voiau sa ma pacaleasca, voiau sa-n¹¹ si raneasca orgoliul propriu, pacalindu-ma în asa fel îdt mai tîrziu, sa ma faca sa rîd eu singur de mine.

328

XXIV

Nu mai s^{nu crte ore am} ramas în închisoarea aceea,

' hineric, chinuit de nesiguranta. si culmea, am început Pf^l j_mpresia ca nu mai am aer, ceea ce, pe de o parte, era ^Sa c o data ce blestemata aia de camera nu avea alta venti-îri decît pe lînga canaturile usilor: se simtea ca macar pe ^a b usa ce da în prima odaie se strecura un foarte slab curent j _er o fi de ajuns ca sa oxigeneze aerul din camera? Se area ca nu, caci simteam din ce în ce mai mult ca ma sufoc. Desi ma gîndeam ca s-ar fi putut sa ma simt asa din motive psihologice.

Dar daca cei din secta urmareau sa ma îngroape de viu în camera aceea închisa?

Mi-am adus aminte deodata de una din întîmplarile au­zite în cursul cercetarilor mele îndelungate. în casa lui Echa­gue, pe strada Guido, pe cînd mai traia batrînul, una dintre servitoare era exploatata de un orb care în zilele de sarbatoa­re o punea sa lucreze în Parcul Retiro. In 1935 intra ca portar un spaniol tînar si aprins la fire care se îndragosti de fata si pîna la urma izbuti sa o îndeparteze de proxenet. Fata trai luni de zile stapînita de groaza, pîna cînd, încetul cu încetul, si asa cum voia s-o faca sa creada tînarul, îsi dadu seama ca, de fapt, cel care o exploatase n-ar fi putut s-o pedepseasca decît în mod teoretic. Trecura astfel doi ani. La întîi ianuarie 1937familia Echague îsi parasea locuinta, cu catel, cu purcel, ca sa mearga la mosie, unde voiau sa-si petreaca lunile de vara. Iesisera toti din casa, în afara de portar si de servitoa­re, care locuiau sus; dar batrînul Juan, servitorul care facea uneori pe majordomul, crezînd ca iesisera si ei, a întrerupt curentul electric si a iesit, închizînd cu cheia poarta mare de ^{a lnt}rare. Dar tocmai în momentul în care Juan întrerupea curentul, portarul si nevasta-sa coborau cu ascensorul. Cînd, ^rei luni mai tîrziu, familia Echague s-a întors, au gasit în scensor scheletele portarului si servitoarei, care se conve­nea vor ramîne la Buenos Aires pe timpul vacantei.

<-ind Echague îmi povestise toate astea, eram înca departe ^{e a} presupune ca într-o zi o sa ma apuc de cercetarile mele

P^re orbi. La cîtiva ani dupa aceea, examinînd retrospectiv

329

toate informatiile ce puteau avea vreo legatura cu secta, mi adus aminte de proxenetul orb si am avut convingerea ca e sodul de care va vorbeam, în aparenta datorat întâmplarii e " de fapt pus la cale si înfaptuit în mod constient de catre r ■ din secta. Totusi, cum s-ar fi putut dovedi vreodata? Am v₀ bit cu Echague si i-am împartasit banuielile mele. M-a priv> mirat si, cred eu, cu oarecare ironie în ochii lui mici de mon gol. Totusi, în aparenta, a parut ca nu exclude posibilitatea si mi-a spus:

- si cum crezi ca am putea dovedi ceva?

- stii unde locuieste Juan?

- Se poate afla prin Gonzâlez. Cred ca mentine legatura cu el.

- Bine, si tine minte ce-ti spun eu: omul asta ar avea mul­te de spus.

El stia ca cei doi sînt sus. Ba mai mult: a pîndit momen­tul în care au pus ascensorul în functiune, si cînd a socotit ca ajunsese între doua etaje (totul fusese calculat cu ceasul în mîna, în timpul unor experiente anterioare), întrerupsese cu­rentul si, printr-un strigat sau printr-un semn oarecare, 1-a anuntat pe celalalt care, mai mult ca sigur, astepta cu rnîna pe cheie.

- Pe celalalt? Care celalalt?

- De unde-i fi vrînd sa stiu? Celalalt, oricare alt membru al bandei, nu neaparat un slujitor din casa ta. Desi s-ar putea sa fi fost Gonzâlez asta.

- Deci dumneata crezi ca Juan facea parte dintr-o banda, o banda care ar avea legaturi sau ar fi condusa de orbi?

- Nu am nici cea mai mica îndoiala. încearca sa afli ceva despre el si o sa vezi.

Ma privi din nou cu o ironie ascunsa, dar nu zise nimic; în afara de faptul ca o sa faca cercetari.

La cîtva timp dupa aceea l-am chemat la telefon si 1-a¹^ întrebat daca avea vreo noutate. Mi-a raspuns ca vrea sa ma vada si ne-am întîlnit într-un bar. Cînd a venit nu mai avea aceeasi expresie ca altadata: ma privea uimit.

- Ei, ce-i cu Juan ala? - întrebai.

- Gonzâlez pastra legatura cu el. I-am explicat ca voia sa-1 întîlnesc pe Juan. într-un fel care mi s-a parut cam su

330

i-a spus ca era multa vreme de cînd nu-1 mai vazuse, p^eC '" încerca sa-1 gaseasca la un domiciliu pe care, nu era da^rca. parea ca urma sa-1 paraseasca. M-a întrebat daca ^S'^^U ' rba de ceva important si urgent. Mi s-a parut ca ma în-^era, " _oarecum nelinistit. De asta nu mi-am dat seama pe loc, ^tfe a mai tîrziu, cînd mi-am reamintit scena. Am fost des-^C1 de imprudent: i-am spus ca dintotdeauna voisem sa sta-ivi se precis conditiile în care se întîmplase povestea cu as-sorul si ma gîndeam ca poate Juan mi-ar mai putea da ■ te informatii. Gonzâlez ma asculta cu o figura de nepa-tnms cum sa-ti spun eu... ca a unui jucator de pocher. Adica mi s-a parut ca fata lui era excesiv de impasibila. Tot mai tîr­ziu mi-am dat seama si de asta. Din nefericire. Pentru ca, daca m-as fi gîndit pe loc, l-as fi dus într-un loc linistit, l-as fi luat de guler si cu cîtiva pumni scoteam totul de la el. în fine, nu mai are rost sa-ti povestesc sfîrsitul.

- Care e sfîrsitul?

Echague bau si restul de cafea si adauga:

- Nimic altceva decît ca niciodata nu l-am mai vazut pe Gonzâlez. A disparut din cofetaria în care lucra. Sigur ca, daca ai vreun interes în toate astea, putem face cercetari prin poli­tie, sa dam de el si sa încercam sa-i întîlnim pe amîndoi.

- Nici sa nu te gîndesti. Asta e tot ce voiam sa stiu. Restul pot sa mi-1 închipui si singur.

Acum îmi aduceam aminte de toate. si cum, de felul meu, am mereu tendinta sa-mi închipui niste lucruri oribile, îmi închipuiam amanuntele. Mai întîi, usoara surpriza a porta­rului cînd vede ca ascensorul se opreste. Apasa din nou pe buton, o data, de mai multe ori, deschide si închide usa cabi­nei. Apoi striga spre cei de jos, ca Juan sa închida usa de jos, ^daca cumva e deschisa. Nu raspunde nimeni. Striga mai tare (stie ca Juan e jos, asteptînd da iasa toti), dar nu-i raspunde rumeni. Striga de mai multe ori, din ce în ce mai tare si pîna

urma e cuprins de frica. Trece o vreme în care el si nevas-^s se uita unul la altul, întrebîndu-se ce s-o fi întîmplat. i ti    d                                                amîndoi deo-

poi striga din nou, si striga si ea si apoi striga ^a- Dupa ce se mai sfatuiesc, asteapta o vreme. "S-o fi dus oaleta, o fi alaturi, vorbind cu Dombrowski (portarul po-^ez de la casa de alaturi), o fi mers prin casa, sa vada daca

331

',

n-o mai fi ramas ceva etc." Trec vreo cincisprezece minute ' apoi încep sa strige din nou: nimic. Ţipa vreme de cinci sa zece minute: nimic. Asteapta, acum tot mai îngrijorati, alt" bucata de vreme, privindu-se unul pe altul din ce în ce ma' înspaimîntati si mai îngrijorati. Nici unul dintre ei nu vrea sa spuna ca situatia e disperata, dar încep sa se gîndeasca ca or fi plecat cu totii si or fi întrerupt curentul. Atunci încep sa tipe mai întîi unul, apoi celalalt, pe urma amîndoi împre­una: la început cît puteau de tare, apoi scotînd urlete de groa­za, apoi urlete de animale înnebunite si urmarite de fiare. Ur­letele acestea se prelungesc vreme de cîteva ore, pîna cînd încet-încet, încep sa slabeasca: sînt ragusiti, sînt secatuiti din pricina efortului fizic si al groazei. Acum scot gemete din ce în ce mai slabe, plîng si lovesc din ce în ce mai slab în pere­tele masiv dintre etaje. Poti sa-ti imaginezi alte scene care s-or mai fi petrecut dupa aceea: probabil ca o vreme au fost ca uluiti, stînd amîndoi în întuneric, tacuti si ca prostiti. Apoi poate ca au vorbit între ei, dîndu-si reciproc cîte o idee si chiar nutrind cîte o palida speranta: Juan o sa se întoarca, s-o fi dus pîna la colt sa bea un pahar; Juan o fi uitat vreun obiect în casa si o sa se întoarca sa-1 ia: chemînd ascensorul, o sa dea peste ei, care o sa-1 întîmpine plîngînd si spunîndu-i: "Daca ai sti, Juan, prin ce spaima am trecut". si apoi, toti trei, vor­bind de cosmarul care trecuse, o sa mearga pe strada rîzînd de fiecare prostie ce s-ar întîmpla s-o vada în drum, atît de mare le-ar fi fost bucuria. Dar Juan nu se mai întoarce. Nu s-a dus nici la crîsma din colt si nu a ramas nici la taifas cu portarul polonez de alaturi; ceea ce e sigur e ca vremea tre­ce si ca nu se mai întîmpla nimic în casa aceea tacuta si pus-

'a                                                                                                                ■*                                                                                                                                                                                       ,                      ^

tie. în vremea asta si-au mai venit în putere si încep iar ^sa tipe, apoi din nou urlete, si iar urlete, pentru a sfîrsi, cum e de presupus, cu gemete din ce în ce mai lipsite de vlaga. Poa" te ca atunci or fi cazut jos în ascensor, spunîndu-si ca e impO" sibil sa se întîmple o asemenea oroare: asta e ceva tipic p^en* tru fiintele omenesti cînd li se întîmpla ceva îngrozitor. îsi t°_u spun: "asta nu se poate întîmpla, nu se poate!" Dar uite c se poate, si din nou încep sa fie devorati de groaza. Probat» ca atunci începe o noua serie de tipete si de urlete. Dar la bun? Juan trebuie sa fie în drum spre ferma, pentru ca el me^r

332

reuna cu stapînii, trenul pleaca la zece seara. Asa ca ^{e 1}   ¥ _nU rnai slujesc la nimic, dar asa e omul, mereu îsi mai  _re0 speranta fara sens în tipete si în urlete, cum s-a P^ⁿ   *  cazul multor catastrofe; asa ca, adunîndu-si slabele ^vaZ _rj _ce i_e mai ramîn, tipa din nou si mugesc, pentru a sfîrsi, P^U     j înainte, prin gemete. Sigur ca asta nu poate dura la

 îi   id

 j              p

_nif vine o clipa în care îsi pierd orice speranta si atunci, "hiar daca o sa vi se para grotesc, se gîndesc sa manînce. si

dica de ce sa manînce? Ca sa-si prelungeasca chinul? In cus­ca aia, pe întuneric, trîntiti pe jos (se simt, se ating), se gîn­desc amîndoi la acelasi lucru oribil: ce-or sa manînce în clipa cînd foamea va deveni de neîndurat? Timpul trece si se gîn­desc si la moarte, care o sa vina si ea peste cîteva zile. Cum o sa fie? Cum e moartea prin înfometare? Se gîndesc la tim­purile de altadata, la amintiri din vremurile fericite. în mo­mentul acela, ei i se pare ca era fericita pe cînd facea trotuarul prin Parcul Retiro: era plin de soare, uneori baietii, marinari sau militari în termen, erau buni si draguti; în fine, tot soiul de scene din viata, care totdeauna par atît de minunate în cli­pa mortii desi, de fapt, au fost sordide. El trebuie sa-si aduca aminte de copilarie de vremurile petrecute undeva prin Gali-cia, îsi aduce aminte de cîntece, de dansurile din satul lui. Cît de departe erau acum toate astea! Din nou, el sau ea, sau amîndoi împreuna, îsi spun: "Dar nu se poate sa fie adeva­rat! Nu se întîmpla asemenea lucruri. Cum sa se întîmple asa ceva?" Probabil ca au ajuns la o noua serie de tipete, atît doar ca sînt mai putin energice si dureaza mai putin decît cele dina­inte. Apoi se întorc iarasi la gîndurile si la amintirile lor, la Calicia, si la vremurile fericite ale prostitutiei. în sfîrsit, la ce

^{un s}a mai continuam descrierea asta minutioasa? Oricine poate sa reconstituie scena, daca are cît de cît imaginatie: le ^e om ce în ce mai foame, se banuiesc reciproc, se bat, îsi re-P^roseaza lucruri din trecut. Poate ca el vrea s-o manînce pe

ervitoare si, ca sa aiba constiinta linistita, începe sa-i repro-

e timpurile cînd era prostituata: nu-i era rusine? nu se

gindea ca ceea ce facea era josnic?, etcetera.

de f    ^{6 astea m} timp ce se gîndeste (asta dupa o zi sau doua

₀   ^Oarne) ca ar putea sa manînce, fara sa o omoare cu totul,

^rte din ea: ar putea sa-i smulga vreo doua degete, sau

333

sa-i manînce o ureche. Cel care vrea sa reconstituie scena trebuie sa uite ca, pe lînga toate astea, cei doi mai trebuie sa  ■ faca acolo si nevoile, încît locul devine din ce în ce mai rrm ' dar, mai sordid, mai abominabil. Dar, cu toate astea, le e di ce în ce mai foame si mai sete. Setea poate fi potolita cu urin pe care o aduna în causul mîinii ca s-o bea pe urma, ceea c a fost dovedit în diverse împrejurari. Dar foamea? S-a dove­dit si faptul ca nimeni nu manînca propriu-i trup daca are în preajma o alta fiinta omeneasca. Va aduceti aminte de con­tele Ugolino, care a fost închis împreuna cu copiii lui? în sffr-sit, e probabil, ba nu, e sigur, ca dupa vreo patru zile, poate mai putin, de stat în închisoarea aceea împutita si neome­neasca, de ura reciproca si crescînda, cel mai tare sa încerce sa-1 manînce pe cel mai slab. în cazul nostru, portarul o ma­nînca pe servitoare, poate la început pe bucatele, începînd cu degetele, dupa ce o fi lovit-o cu ceva în cap sau o fi izbit-o de peretii ascensorului, pîna cînd o manînca de tot.

Doua amanunte confirma reconstituirea facuta de mine: vesmintele ei, rupte în fîsii, zaceau pe jos, printre excremen­te; tot acolo erau si mai multe oase ale ei, ca si cum ar fi fost aruncate unul cîte unul de catre servitorul canibal. Asta pe cînd cadavrul lui, putrezit si în parte numai schelet, era cazut într-o rîna, dar era întreg.

Prada de pe acum deznadejdii, am mers înca si mai de­parte si mi-am închipuit ca, probabil, soarta îmi fusese pe­cetluita de cînd cu aventura cu orbul cu balenele; si ca timp de trei ani crezusem ca-i urmaresc eu pe orbi, cînd, de fapt, ei erau cei care ma urmareau pe mine. Mi-am închipuit ca cercetarile pe care le dusesem la bun sfîrsit nu le facusem de bunav oie, nu erau produsul faimoasei mele libertati, ci rolul fatalitatii, pentru ca eu eram predestinat sa merg pe urmele orbilor, pasind astfel spre propria mea moarte, sau spre ceva si mai rau decît moartea. In fond, ce stiam eu despre ceea ce ma mai astepta? Oare cosmarul pe care tocmai l-am avut nu  era o premonitie? Oare o sa-mi scoata ochii? Nu erau uria­sele pasari simboluri ale cumplitei si efectivei operatii ce m^a astepta?

si, apoi, în copilarie eu scosesem de multe ori ochii pisicuO si pasarilor. Nu cumva eram condamnat înca din copilari-

334

XXV

Ceea ce v-am povestit aici, precum si alte amintiri de cercetarile mele despre orbi, mi-au ocupat ziua aceea.

.   timP îⁿ timp îmi aminteam iar de Oarba, de disparitia

.  . de faptul ca ma închisese acolo. Gîndindu-ma la drama

^e ' _ascensor, mi-am spus, la un moment dat, ca pedeapsa

a ar putea sa constea în moartea prin înfometare în înca-

rea aceea necunoscuta; apoi, însa, am înteles ca asta ar fi fost o pedeapsa blînda în comparatie cu ceea ce suferisera cei doi în ascensor. Sa mor de foame pe întuneric? Sa fim se­riosi-' Aproape ca mi-a venit sa rîd de speranta mea nesabuita.

Pe and ma gîndeam la cîte si mai cîte, mi s-a parut ca aud voci înabusite dincolo de una dintre usi. M-am ridicat cu ba-eare de seama si m-am apropiat de usa, usa care dadea pro­babil spre camera din fata. Precaut, mi-am lipit urechea de gaura cheii: nimic. Apoi, pipaind peretii, am ajuns la cealalta usa si am repetat operatia. Mi s-a parut ca, de fapt, cei care vorbeau taceau în clipa cînd eu îmi lipeam urechea de usa. Fara îndoiala ca simtisera ca ma apropii, cu toata grija mea. Am stat totusi multa vreme atent, cu urechea lipita de gaura cheii. Dar mi-a fost imposibil sa aud cea mai mica soapta, sau macar vreo miscare. Am presupus ca în camera cealalta se adunase Consiliul Orbilor si ca asteptau nemiscati sa renunt la intentiile mele prostesti. întelegînd ca n-o sa fac nimic spio-nîndu-i, în afara poate de a-i înfuria si mai mult, am facut cale întoarsa, de data asta mergînd cu mai putina grija, deoarece presupuneam ca, oricum, ma recunoscusera. M-am întins în pat si m-am hotarît sa fumez. Ce altceva as fi putut face? stiam ca, oricum, conciliabulul acela secret însemna ca în curînd o sa hotarasca ceva în legatura cu mine.

¹ ma în clipa aceea rezistasem dorintei de a fuma, ca sa nu

^c°nsum oxigenul care, dupa socotelile mele, venea cu slabul

urent de aer intrat prin crapaturi. Dar, mi-am spus, ce alt-

^va mai bun mi s-ar fi putut întîmpla, în situatia în care eram, |      ^s^ mor asfixiat cu fum de tigara? si din clipa aceea am

^eput sa fumez ca un horn, rezultatul fiind ca aerul deveni ^{m c}e în ce mai rarefiat.

335

Meditam, depanam amintiri. Mai ales despre razbun-de-ale Sectei. Am reanalizat cazul Castel, caz care deveni celebru, nu numai din pricina oamenilor implicati, ci si h-⁶ pricina ca asasinul trimisese unei edituri o cronica a fapt_e]₀ pe care o scrisese la balamuc. Cazul m-a interesat foarte mult din doua motive: o cunosteam pe Marfa Iribarne si stiam r sotul ei era orb. Va închipuiti cît de mult as fi vrut sa-1 curios pe Castel, dar era usor de presupus ca mi-a fost teama s-n fac, întrucît asta însemna, de fapt, sa ma bag în gura lupului Ce altceva îmi ramînea de facut decît sa citesc si sa studiez cu atentie cronica pe care o scrisese? "Am fost dintotdeauna împotriva orbilor", marturiseste el. Cînd am citit prima data documentul acela, pur si simplu m-am îngrozit, pentru ca vorbea de pielea rece, de mîinile umede si de celelalte carac­teristici ale speciei, pe care le observasem si eu si care ma ob­sedau, cum ar fi tendinta de a trai în pesteri sau în locuri în­tunecoase. Pîna si titlul cronicii ma înspaimînta, atît era de semnificativ: "Tunelul".

în primul moment am vrut sa alerg la balamuc si sa-1 în­treb pe pictor pîna unde ajunsese cu cercetarile lui. Dar pe urma am înteles ca ideea mea era tot atît de periculoasa ca si aceea de a cerceta un depozit de praf de pusca, pe întuneric, aprinzînd un chibrit.

Fara nici un fel de îndoiala, crima lui Castel era rezulta­tul inexorabil al unei razbunari a Sectei. Dar, cum se petrecu­sera exact lucrurile? Ani de zile m-am tot chinuit sa le anali­zez planul, dar nu am putut trece de ambiguitatea aceea tipica a oricarui lucru pus la cale de orbi. Expun aici concluziile la care am ajuns, concluzii care, la un moment dat, se ramifica asemenea coridoarelor unui labirint:

Castel era un om foarte cunoscut printre intelectualii din Buenos Aires si de aceea parerile lui despre orice lucru tre­buie sa fi fost notorii. E aproape imposibil ca obsesia lui pen* tru orbi sa nu se fi manifestat în vreun fel. Secta a hotarît sa-l pedepseasca folosindu-se de Allende, sotul Mariei Iribarne-

Allende îi porunceste propriei lui sotii sa mearga la galer^)a unde Castel îsi expunea ultimele tablouri. Aceasta arata rrai interes pentru unul dintre ele si ramîne în fata lui într-o ti dine de extaz, suficient timp pentru ca pictorul s-o  b

336

tudieze, dupa care ea dispare. Dispare... E un fel de si ^s'° Cum se întîmpla totdeauna cînd e vorba de Secta, 3 ^SP " _torul e de fapt cel urmarit, dar procedînd în asa fel ^UrI^ mai devreme sau mai tîrziu, victima sa-i cada în mîini. ^"V 1 o întîlneste pîna la urma pe Marfa, se îndragosteste a a nebuneste (si prosteste), o "urmareste" peste tot si ajun-hiar si acasa la ea, unde chiar sotul Mariei îi transmite o ^ 'soare de dragoste de la ea. E un fapt-cheie: cum se poate ' plica o asemenea atitudine la un sot, altfel decît prin scopul ^Snistru pe care Secta îl avea în vedere? Va aduceti aminte ca. pe Castel 1-a framîntat mult faptul acesta inexplicabil. Ceea

_a urmat nu mai merita sa fie povestit: ajunge sa spunem ca pictorul Castel e înnebunit de gelozie, o omoara pîna la urma pe Marfa si e închis într-un ospiciu, locul cel mai indicat pentru ca planul Sectei sa ramîna necunoscut pentru totdea­una, fara nici o primejdie de a fi dat în vileag. Cine o sa crea­da în argumentele unui nebun?

Pîna aici totul e foarte clar. Ambiguitatea si labirintul ur­meaza de acum înainte, deoarece apar urmatoarele combi­natii posibile:

1. Moartea Marfei era hotarîta dinainte, pentru ca astfel Castel sa fie închis, dar era un plan pe care Allende, care îsi iubea cu adevarat sotia, nu-1 cunostea. De aici cuvîntul "ne­bunie" si disperarea acestuia în scena finala.

2. Moartea Marfei era hotarîta si Allende cunostea aceasta hotarîre. Aici se deschid doua subposibilitati:

A. Era acceptata cu resemnare, pentru ca, desi îsi iubea so­tia, trebuia sa plateasca pentru o vina anterioara orbirii lui, vina pe care nu o cunoastem si pe care o platise în parte cînd fusese orbit de Secta.

B- Hotarîrea era acceptata cu satisfactie de Allende, care

"^{u nur}fiai ca nu-si iubea sotia, dar chiar o ura si spera sa se

razbune astfel pentru faptul ca-1 înselase de nenumarate ori.

^ar cum se împaca varianta asta cu disperarea finala a lui

Jende? Foarte simplu: totul nu era decît teatru, facut de

_Sf  ^U y^m"' si chiar teatru impus de Secta, care urmarea sa

M^ ^Urme'^e întortocheatei sale razbunari.

.^{ai e}*ista alte cîteva variante ale variantelor, care nu mai

^{a sa} l^e expun, caci fiecare poate sa le descopere singur,

337

asa, ca un exercitiu; exercitiu pe de alta parte folositor, p_etlt ca niciodata nu poti sti cînd cazi într-unui din comp]j_ca. , mecanisme ale Sectei.

în ceea ce ma priveste, episodul de care vorbeam, care s petrecut la putina vreme dupa aventura mea cu tipu] _Car vindea balene, a sfîrsit prin a ma speria. Eram înspaimînt la culme si m-am hotarît sa pun nu numai timpul, dar si sp_a tiul între mine si ei: am plecat din tara. Lucru care multora dintre cei ce vor citi aceste memorii li se va parea poate exa gerat. întotdeauna m-a facut sa rîd lipsa de imaginatie a aces­tor domni, care cred ca, pentru a ajunge la un adevar, faptele trebuie sa "pastreze proportiile cuvenite". Acesti pitici îsi în­chipuie (au si ei imaginatie, desigur, dar o imaginatie pitica) ca realitatea nu depaseste statura lor, si ca nici nu e mai com­plexa decît creierul lor de musca. Acesti indivizi, care spun despre ei însisi ca ar fi "realisti", pentru ca nu sînt capabili sa vada mai departe de vîrful nasului, confunda Realitatea cu un Cerc-cu-Diametrul-de-Doi-Metri care îsi are centrul în capatîna lor modesta. Niste bieti provinciali care rîd de ceea ce nu pot întelege si nu cred nimic din ceea ce ar putea fi în afara faimosului lor cerc. Cu siretenia tipica a taranului, îi dau la o parte tot timpul pe nebunii care vin la ei cu planuri pen­tru descoperirea Americii, dar cumpara o cutie de scrisori de îndata ce ajung la oras. si au tendinta sa considere logic (alt cuvintel care le place!) ceea ce e pur si simplu un fapt care tine de psihologie. Obisnuitul se transforma astfel în rezona­bil, mecanism prin care se ajunge ca eschimosului sa i se para rezonabil sa-si ofere nevasta primului venit, pe cînd unui european i se pare mai degraba o nebunie. Acest soi de pier-de-vara au refuzat rînd pe rînd existenta antipozilor, a mitra­lierei, a microbilor, a undelor hertiene. Niste realisti care s-au individualizat prin faptul ca au refuzat (de obicei prin ns, iⁿ mod energic, ajungînd chiar pîna la închisoare si balamuc] viitoare realitati.

Asta ca sa nu mai zic nimic de celalalt aforism supr^e11' "pastrînd proportiile cuvenite". Ca si cum în istoria ome rii s-ar fi întîmplat ceva important care sa nu fie o exagera de la Imperiul Roman pîna la Dostoievski.

338

t  fine sa ne lasam de fleacuri si sa ne întoarcem la singura x are ar trebui sa intereseze omenirea.

a    hotarît sa plec din tara. La început intentionam s-o iau Delta, ca sa plec de acolo cu vreuna din barcile contra-3P  lojilor cu care era în legatura R, dar pe urma mi-am spus jj/Vi felul acesta n-o sa pot ajunge mai departe de Uruguay. n   i nu puteam face altceva decît sa-mi scot un pasaport fals. dat pîna la urma de asa-numitul Turquito Nassif si am btinut un pasaport pe numele de Federico Ferrari Hardoy,

_asaport care, împreuna cu multe altele furate de banda lui Turquito, îsi astepta destinul definitiv. L-am ales pe acesta de­oarece, pe vremuri, avusesem unele neplaceri cu Ferrari, si _aSa aveam prilejul sa fac niste ispravi în numele lui.

Cu toate ca îmi procurasem acte, am considerat ca e mai bine sa merg mai întîi la Montevideo prin Delta, cu barca unor contrabandisti. Am ajuns astfel pîna la Carmelo si de acolo, cu autobuzul, pîna la Colonia. Cu un alt autobuz, am ajuns pîna la urma la Montevideo.

Mi-am vizat pasaportul la consulatul Argentinei si mi-am rezervat un loc la Air France pentru doua zile mai tîrziu. Ce puteam face în cele doua zile de asteptare? Eram nervos, ne­linistit. Am luat-o pe Strada 18 Iulie, am intrat într-o librarie, am baut mai multe cafele si coniacuri ca sa lupt cu frigul pu­ternic. Dar ziua trecea exasperant de încet: nu mai speram sa ajung clipa în care sa pun oceanul între mine si tipul care vindea balene.

Bineînteles, nu voiam sa vad nici un cunoscut. Dar, din ne­fericire (nu din întîmplare, ci din nefericire, din neglijenta, deoarece ar fi trebuit sa petrec zilele acelea într-o parte a ora-sului unde sa nu existe nici cea mai mica posibilitate sa dau Peste cunoscuti), în cafeneaua Tupi-Nambâ, prezenta mi-a fost descoperita de Bayce si de o fata blonda, pictorita, pe care o unoscusem tot la Montevideo, pe vremuri. Inpreuna cu ei .   ^{Un a}l treilea, în blue-jeans si cu bocanci: un barbat tînar -¹ slab, cu aer de intelectual si pe care mi se parea ca-1 mai cunoscusem undeva.

^ra ^evitabil: Bayce se apropie si ma invita la masa lor,

y    f,^{am sa}lutat-o pe Lily si am început sa ma întretin cu

^m bocanci. I-am spus ca mi se parea cunoscut. Nu fusese

339

niciodata la Valparaiso? Nu era cumva arhitect? Ba da e arhitect, dar nu fusese niciodata la Valparaiso.

Eram intrigat. Dupa cum întelegeti, desigur, era ceva su_s pect, pentru ca prea se potriveau toate: nu numai ca mi _Sp parea cunoscut, dar ghicisem si ce meserie avea. Oare o fi _ne_ gînd ca ar fi fost la Valparaiso numai ca sa evite vreo conclu­zie periculoasa din partea mea?

Eram atît de preocupat si de îngrijorat (gînditi-va ca episo­dul cu omul cu balene se petrecuse doar cu cîteva zile înainte) încît îmi fu imposibil sa urmaresc cu adevarat ce se discuta S-a vorbit de Peron (cînd nu se vorbeste de el!), de arhitec­tura, de nu mai stiu care teorie si de arta moderna. Arhitectul avea cu el un exemplar din Domus. Au laudat un cocos din ceramica pe care, cu tot zbuciumul meu, a trebuit sa-1 privesc: era facut de un italian, unul Durelli sau Fratelli (la urma ur­mei ce importanta are?) care îl plagiase si el, în mod sigur, dupa un neamt pe nume Staudt, care la rîndul lui îl plagiase dupa Picasso, care la rîndul lui îl plagiase dupa vreun negri-sor din Africa, singurul care nu cîstigase dolari de pe urma cocosului.

îmi tot spargeam capul gîndindu-ma la arhitect: de ce îl priveam, de ce mi se parea mai cunoscut. îl chema Capurro. Dar o fi oare numele lui adevarat? Ce prostie! Doar era din Montevideo, Bayce si Lily erau prietenii lui, cum ar fi putut sa-si dea un nume fals? Dar, la urma urmei, nu asta conta: nu­mele lui putea fi, si sigur ca era, acela, dar oare mintea cînd spunea ca nu fusese la Valparaiso? si daca era asa, ce voia sa ascunda? Am încercat sa-mi amintesc cît se poate de re­pede daca printre cei pe care îi cunoscusem la Valparaiso era vreunul care sa fi facut vreo aluzie directa la orbi. Era semn¹" ficativ, de exemplu, faptul ca pe individ îl interesau mai ales cocosii, cînd e stiut ca nici unul dintre cocosii de lupta nu scapa de orbire. Nu, nu-mi aminteam nimic. si dintr-o data m-am gîndit ca, poate, nu-1 cunoscusem la Valparaiso, ci l^a Tucumân.

- N-ati fost niciodata la Tucumân? - l-am întrebat, ca du¹

senin.

340

La Tucumân? Nu, niciodata. Am fost, desigur, de multe . i_a Buenos Aires, dar nu am fost niciodata la Tucuman.

Dar de ce? __ISfimic, nu-i nimic. Mi se pare ca va cunosc si ma tot gîn-

j_esC de unde.

__par bine, omule, cel mai probabil e ca l-ai cunoscut aici,

1 Montevideo, cu vreo alta ocazie! - spuse Bayce, rîzînd de chinul meu.

Am facut semn ca nu si m-am cufundat iar în gînduri, pe cînd ei vorbeau mai departe despre cocosul acela.

I-am parasit sub un pretext oarecare si am plecat spre o alta cafenea, întorcînd pe toate partile problema arhitectului.

Am încercat sa-mi aduc aminte cum îi cunoscusem pe cei din Tucumân, oameni de care ma foloseam, ca întotdeauna, pentru a-mi camufla adevaratele activitati. Era si normal: nu era sa ma las vazut în tovarasia unor falsificatori de prin par­tea locului sau a unor tîlhari din provincie. Am chemat-o la telefon pe o fata de la arhitectura, cu care ma culcasem pe vremuri.

M-am dus s-o vad. între timp progresase. Preda la facul­tate si colabora cu un grup de tineri arhitecti care construiau la Tucuman o cladire pe care mi-a si aratat-o mai tîrziu: o fa­brica, o scoala, sau un sanatoriu. Nu mai tin minte, pentru ca, dupa cum stiti, acuma toate seamana între ele. în cladirile de felul asta poti instala la fel de bine un strung sau o mater­nitate. Asta se cheama la ei functionalism.

si, cum spuneam, prietena mea prosperase. Nu mai traia, ca la Buenos Aires, într-o camaruta de student. Locuia în­tr-un apartament modern si potrivit cu personalitatea ei. în momentul cînd servitoarea veni sa-mi deschida usa, fu cît pe ^ sa fac cale întoarsa, spunîndu-mi ca acolo nu locuia nimeni.

e cum mi-am coborît privirea, m-a frapat mobila: toata era oarte joasa, ca pentru crocodili. De la cincizeci de centimetri

sus apartamentul era absolut gol. Totusi, am vazut ca pe

ui dmtre peretii aceia uriasi atîrna un tablou, unul singur,

ut de vreun prieten al Gabrielei: pe un fond neted si de în fk¹ °^a °^^u* ^aparea, trasa cu rigla, o linie dreapta verticala, un " ^asfxU/ ?i'^{cu vre}o cincizeci de centimetri mai la dreapta, de culoarea ocrului.

341

Ne-am asezat pe jos, cît se poate de incomod; Gabriel tîrî pîna la o masuta înalta de vreo douazeci de centirnet ⁶ ca sa serveasca cafea în niste cescute de lut fara toarta. P_{e c}t ^x' îmi frigeam degetele, îmi spuneam ca fara vreo jumatate d duzina de paharele cu whisky mi-ar fi imposibil sa aju_nR; frigiderul acela la temperatura necesara ca sa ma pot cul_c cu Gabriela. Ma si împacasem cu soarta, cînd venira nist prieteni de-ai el. Cînd i-am vazut mai de aproape, mi-am dat seama ca unul dintre ei era femeie, desi purta si ea blue-jeans Ceilalti doi erau arhitecti: unul era sotul femeii în pantaloni si celalalt era, dupa cîte se parea, prietenul sau amantul Ga-brielei. Toti erau echipati cu blue-jeans si purtau bocanci tip Patria, aia pe care-i purtau pe vremuri militarii în termen dar care cred ca astazi sînt facuti anume, de comanda, pentru a-i aproviziona pe cei de la Facultatea de Arhitectura.

Vorbira o vreme în jargonul lor, jargon în care amestecau din cînd în cînd putina psihanaliza, în asa fel încît se parea ca se extaziaza în egala masura în fata unei spirale logarit-mice de Max Bill ca si în fata sadismului anobucal al unui prieten care se supunea unei analize chiar în zilele acelea.

si în timp ce încercam sa-mi reamintesc, s-a facut lumina. Nu, sigur ca numai obsesiile mele ma facusera sa cred ca îl cunoscusem pe Capurro la Valparaiso sau la Tucumân. Seîn-tîmpla, de fapt, ca toti semanau între ei, si era foarte greu sa-i deosebesti, mai ales daca îi vedeai de departe sau în umbra sau, ca în cazul meu, daca erai stapînit de o emotie violenta.

Linistindu-ma în privinta lui Capurro, mi-am petrecut mai placut timpul ce-mi ramînea la dispozitie: am intrat la un ci­nema, apoi într-un bar de cartier si, pîna la urma, m-am în­chis în camera la hotel. în ziua urmatoare, cînd avionul a de­colat de pe Carrasco, am început sa respir linistit.

Cînd am ajuns la Orly era o caldura înabusitoare (era în august). Transpiram, respiram greu. Unul dintre functionari, care îmi controla pasaportul, unul dintre francezii aceia care gesticuleaza cu o exuberanta pe care ei o atribuie celor di¹¹ America Latina, mi-a spus, cu un amestec de ironie si de con descendenta:

- Dar dumneavoastra trebuie sa fiti obisnuiti cu ches si mai rele pe acolo, nu?

342

.  foarte bine: francezii sînt oameni grozav de logici nismul mintal al acelui Descartes de la Serviciul Va-

 nis

^ imbatabil; Marsilia era în sud si pe acolo e cald. Bue-^ A'res etntilt mai la sud si, deci, acolo trebuie sa domneas-£J^f.. jTg_ura infernala. Ceea ce demonstreaza la ce dementa ^ca° .>.-- duce logica: printr-un rationament corect poate fi Sintat Polul Sud.

am linistit (magulindu-1), confirmînd prin asta cit de sa-

.  _ra i-am spus ca la Buenos Aires lumea umbla în chiloti

\ ^_aie sj ca de îndata ce ne îmbracam ne e cam prea cald.

Drept care functionarul mi-a pus cu placere stampila si mi-a

dat înapoi pasaportul, zîmbind: Allcz-yl Mai civilizati-va si

voi putin!

Nu stabilisem nici un plan precis pentru Paris, dar mi s-a parut ca e prudent sa iau doua hotarîri: mai întîi, sa intru în legatura cu prietenii lui F., pentru cazul ca as ramîne în pana de bani; apoi, sa fac sa mi se piarda urma, frecventîndu-i, ca de obicei, pe prietenii mei (?) din Montparnasse si din Car­tierul Latin: adunatura aceea de catalani, de italieni, de evrei polonezi si de evrei români care formeaza scoala din Paris.

Locuiam într-o Maison Meublee din strada Sommerard, unde mai statusem înainte de razboi. Dar stapîna nu mai era Madame Pinard. Vreo alta grasana si-o fi luat în locul ei sar­cina de a veghea de la Concicrgerie intrarea si iesirea studenti­lor, a artistilor ratati si a proxenetilor care alcatuiesc nu numai populatia acelei case, ci si o materie nesecata pentru Murmu­rele si pentru Filozofia Existentei portaresei.

Am închiriat o camaruta la etajul trei, dupa care m-am dus sa-i caut pe cei pe care îi cunosteam.

M-am îndreptat spre Dome. N-am vazut pe nimeni. Mi s-a ^spus ca tipii îsi faceau veacul prin alte cafenele. Mi s-a spus ote ceva despre Dominguez. M-am dus sa-1 caut la atelierul ^U1' ^care era acum situat în Grande Chaumiere.

L>ar, dupa cum ati putut sa va dati seama, nu se poate sa

^c eu ceva fara ca pîna la urma sa ajung la Domeniul Inter-

^s' oa mai mult, se pare ca un instinct infailibil îmi îndreapta  rv mod inevitabil înspre el. "Asta", zise Dominguez ara-

1"d^ °P^mz^' "^e portretul unei oarbe care face pe mode-*îse. Ii placeau anumite perversitati.

343

A trebuit sa ma asez pe un scaun.

- Ce-i cu tine? - ma întreba el. Ai palit. Mi-a adus niste coniac.

- Stau prost cu stomacul - am pretins eu.

Am plecat hotarît sa nu ma mai întorc la atelier. Dar a dou_a zi am înteles ca era lucrul cel mai prost pe care l-as putea fa_Ce dupa cum reiese din rationamentul urmator:

1. Pe Dominguez o sa-1 surprinda disparitia mea.

2.0 sa încerce sa-si aminteasca de vreun lucru care ar pu­tea sa explice aceasta disparitie. Nu era decît unul: faptul ca aproape lesinasem cînd vazusem pînza cu oarba.

3. Faptul era atît de iesit din comun, încît nu se poate sa nu vorbeasca despre asta cu toata lumea si, mai ales, cu oar­ba. Era un rationament foarte posibil. înfricosator de posibil, deoarece din el deriva urmatoarele:

4. Oarba o sa-i puna întrebari despre mine.

5. O sa afle cum ma cheama, de unde vin, etcetera.

6. O sa comunice imediat Sectei.

Urmarea era evidenta: viata o sa-mi fie din nou în pericol si va trebui sa fug din Paris, poate spre Africa sau spre Gro­enlanda.

Sigur ca v-ati si închipuit ce am facut, ceea ce ar fi facut orice om inteligent: nu ma puteam ascunde altfel decît în-torcîndu-ma la atelierul lui Dominguez, ca si cum nu s-ar fi întîmplat nimic, înfruntînd riscul de a ma întîlni cu oarba.

Dupa o lunga si costisitoare calatorie, ma reîntîlneam cu Destinul meu.

XXVI

Sînt de o uluitoare luciditate în aceste clipe de dina­intea mortii.

Notez în graba cîteva puncte pe care as vrea sa le analize² daca au sa-mi lase timpul s-o fac:

Orbii leprosi.

Intîmplare în Clichy, spionaj într-o librarie.

Tunel între cripta lui Saint-Julien Le Pauvre si cimitirul 1 e Lachaise, Jean-Pierre, ochiul.

344

XXVII

Mania persecutiei! Mereu realistii, faimosii supusi p_Ortiilor cuvenite". Cînd au sa-mi dea foc, abia atunci ^al" a se convinga; ca si cum ar trebui sa masori cu metrul dia-³   trul soarelui, pentru a-i crede pe astrofizicieni. Aceste hîrtii vor servi drept marturie. Vanitate post mortem? Poate: vanitatea e atît de fantastica, tît de putin "realista", încît ne face sa ne preocupam de ceea _{ce S}e va spune despre noi o data morti si îngropati. Asta ar fi un fel de dovada a nemuririi sufletului?

XXVIII

Pe cinstea mea! Ce adunatura de canalii! Ca sa crea­da ceva au nevoie ca cineva sa fie ars de viu.

XXIX

M-am întors deci, la atelier. Acum, ca ma hotarîsem, eram stapînit de o nerabdare extraordinara. De îndata ce am ajuns, l-am pus sa-mi vorbeasca despre oarba. Dar Domin-guez era beat si a început sa ma înjure, cum racea de obicei cînd îsi pierdea controlul. Cocosat, brutal, urias, sub influ­enta alcoolului se transforma într-un monstru de temut.

In ziua urmatoare picta mai departe linistit, cu acelasi aer bovin.

L-am întrebat despre oarba, i-am spus ca era curios s-o ob-

^servi, dar fara ca ea sa stie. Ma întorceam, deci, la cercetarile

^e' dar cu mult mai repede decît prevazusem, pentru ca,

^lcum, cincisprezece mii de kilometri echivaleaza cu vreo

¹ ani. Asa gîndeam, ca un prost, în momentul acela. Nu

! trebuie sa spun ca nu i-am relatat lui Dominguez nimic

,^P^re gîndurile mele secrete. I-am spus ca e vorba de o sim-

^{a Cu}riozitate, de o curiozitate morbida.

345

Mi-a raspuns ca puteam sa ma instalez si sa ascult

si sj

vad tot ce poftesc. Presupun ca stiti care-i structura atelj_e lui unui pictor: un fel de sopron, destul de înalt, în a car ■ parte inferioara artistul îsi tine sevaletul, dulapurile cu vn selele, un pat mizerabil pentru modelul care-i pozeaza, m_e^ si scaune la care se poate sta sau mînca, etcetera; si într-o p_ar te, cam la vreo doi metri înaltime, o platforma cu patul în car doarme. Acela avea sa fie observatorul meu: nici daca l-ar fi construit cineva anume, n-ar fi putut sa fie mai potrivit p_en. tru ce-mi trebuia.

Entuziasmat de perspectiva, am vorbit cu Dominguez de­spre vechii prieteni, în asteptarea oarbei. Ne-am adus aminte de Matta, care era la New York, de Esteban Frances, de Bre­ton, de Tristan Tzara, de Peret. Ce facea oare Marcelle Ferry?* Pîna cînd un ciocanit în usa anunta sosirea modelului. Am dat fuga spre paravanul dupa care Dominguez îsi avea pa­tul, rascolit si murdar ca întotdeauna. De la locul meu, în ta­cere, ma pregateam sa asist la ceva deosebit, deoarece Do­minguez ma avertizase ca uneori "nu avea încotro" si trebuia sa faca dragoste cu ea, atît de libidinoasa era oarba.

Mi s-a facut pielea de gaina de îndata ce am vazut-o în ca­drul usii. Dumnezeule, niciodata nu am putut asista fara sa ma înfior astfel, la aparitia unui orb!

Era de statura potrivita, mai degraba scunda, dar din mis­carile ei se vedea ca e o pisica în calduri. Se îndrepta fara aju­torul nimanui spre patul de care va vorbeam si se dezbraca.

Avea un corp atragator, delicat, dar mai atragatoare erau miscarile ei feline.

Dominguez picta si ea îl vorbea de rau pe barbatul ei, ceea ce nu mi se paru deosebit de interesant, pîna în clipa cînd am înteles ca si sotul ei era orb: una din fisurile pe care le cautam eu întotdeauna! O natiune dusmana îti ofera, vazuta de de­parte, o priveliste dura si fara fisuri, un bloc compact în care ni se pare ca nu vom putea patrunde niciodata. Dar în sînu ei exista uri, resentimente, dorinte de razbunare; altfel spi°

* îmi aduc perfect de bine aminte ca nu l-am întrebat atunci de Vie Brauner: Destinul ne orbeste!

346

fi aproape imposibil si colaborationismul în tarile ^{najU a}_te aproape de nepracticat. °^Cn   ieur nu m-am napustit cu bucurie asupra fisurii res-

tive. Mai întîi trebuia sa verific: P^eC r-)aca într-adevar femeia nu stia ca exist si ca sînt acolo;

f{ r)_aca îsi ura cu adevarat barbatul (putea fi doar o strata­gema buna de pescuit spionii);

) Daca barbatul ei era si el orb cu adevarat.

Tumultul ce se produse în capul meu cînd am aflat de ura f meii se amesteca cu tumultul dezlantuit în simturile mele 1 vederea scenei care a urmat. Pervers si sadic cum era, Do-mineuez îi facea tot felul de porcarii femeii aceleia, profitînd de faptul ca era oarba; asa ca ea îl cauta de colo-colo, pe pipa­ite. Ba Dominguez îmi facu si mie semn sa vin sa colaborez cu el, dar cum eu trebuia sa am grija de prilejul acela ca de o comoara, nu era sa-1 pierd pentru o simpla satisfactie sexu­ala. Am urmarit, deci, comedia, care degenera într-o sumbra si chiar înspaimântatoare lupta sexuala între doua fiinte sta-pînite de diavol care tipau, muscau si sfîsiau cu unghiile.

Nu, nu mai încapea nici o îndoiala ca era asa cum îi era fi­rea. Lucru important pentru cercetarile mele ulterioare. si cu toate ca stiu ca o femeie e în stare sa minta cu sînge rece pîna si în momentele cele mai pline de patima, eram înclinat sa cred ca nu mintea nici atunci cînd vorbea de barbatul ei orb. Dar trebuia sa ma asigur.

Cînd, în sfîrsit, se potolira, în haosul din atelier (pentru ca nu numai ca tipau si urlau, dar Dominguez o facea sa-1 ur­mareasca peste tot, atîtînd-o cu insulte, cu mascari de tot fe­lul), ramasera multa vreme fara sa scoata o vorba. Apoi ea se îmbraca si spuse "Pe mîine", de parca ar fi fost o functionara care merge acasa. Dominguez nici macar nu catadicsi sa-i ras-Punda, ramînînd gol si somnoros în patul lui urias. Eu, în-"Un mod oarecum grotesc, stateam mai departe în locul meu ^{e ob}servatie. Pîna la urma m-am hotarît sa ies la vedere. a   l^ fr^bat daca era sigur ca barbatul femeii era si el orb,

ca ii vazuse vreodata. si, de asemenea, daca era adevarat

** uraste chiar asa cum se parea.

rept orice raspuns, Dominguez îmi zise ca una din tor-^e pe care le nascocise individa era aceea de a-si duce

347

J

amantii în camera unde locuia cu tipul respectiv si sa se r ce cu ei în fata lui. Cum mie faptul nu mi se parea cu putinta mi-a explicat ca asemenea combinatie era posibila deoare ' tipul nu era numai orb, ci si paralitic. Statea pe un scaun rotile si asista la tortura organizata de ea.

- Cum vine asta? - l-am întrebat eu. Nici macar nu-i _Ur mareste miscînd scaunul prin casa?

Cascînd cu gura lui de rinocer, Dominguez îmi facu semn ca nu. Orbul era paralitic de-a binelea si nu putea face altce­va decît sa-si miste doua degete de la mîna dreapta si sa scoata cîte un geamat. Cînd scena ajungea Ia punctul culminant, or­bul, înnebunit, reusea sa-si miste întrucîtva falangele si sa miste o limba încleiata scotînd mici tipete.

De ce îl ura într-atîta? Dominguez nu stia.

XXX

Dar sa ne întoarcem la model. si acum ma mai cu­tremur cînd îmi aduc aminte de legatura aceea trecatoare cu oarba, pentru ca niciodata nu am fost mai aproape de pra­pastie ca atunci. Cît de multa lipsa de prevedere si cîta stupi­zenie mai erau înca în mintea mea! si cînd te gîndesti ca eu credeam ca sînt ca un linx, ca nu faceam un pas fara sa son­dez terenul în prealabil, ca ma credeam un om care gîndeste adînc si aproape fara sa greseasca. Bietul de mine!

Nu mi-a fost greu sa intru în relatii cu oarba. (Ar trebui sa spui, idiotule ce esti, "nu mi-a fost greu sa ma las dus de nas"-) Am întîlnit-o în atelierul lui Dominguez, am iesit împreuna, am vorbit despre vreme, despre Argentina si despre Domin­guez. Nu stia, desigur, ca eu fusesem de fata, în observatorul meu, cu o zi înainte. îmi spuse:

- E un tip mare. îl iubesc ca pe un frate.

Ceea ce dovedea doua lucruri: unu, ca nu stia ca fusesem în observator; si doi, ca era o mincinoasa. Drept care trebuia sa fiu atent la orice urma sa-mi spuna: totul trebuia examina cu atentie si trecut prin sita. Trebuia sa treaca vreme, scur ca durata, dar considerabila calitativ pentru a întelege sau banui ca prima mea concluzie era îndoielnica. Sa fi fost la nu]

348

itia ei, sau acel al saselea simt care le permite sa ghi-l°^{c in}. _cj_nd mai e cineva de fata? Sa fi fost complice cu Do-^ceaS _z? o sa va spun mai tîrziu. Lasati-ma acum sa descriu "Sau desfasurat faptele.

c t tot atît de lipsit de mila fata de mine ca si fata de res-menilor. Chiar si acuma ma întreb daca numai faptul ^iu, _{a o}bseda Secta m-a împins la aventura aceea cu Louise. îvT întreb/ de exemplu, daca as fi ajuns sa ma culc cu o oarba ""Ibîîakî înfatisare. Asta ar fi însemnat cu adevarat un spirit tiintific! Ca astronomii care, tremurînd de frig sub cupolele deschise, petrec lungi nopti de iarna notîndu-si pozitia stele­lor culcati pe paturi de lemn. Pentru ca daca ar fi confortabile, ar adormi si ei nu urmaresc un vis ci adevarul. Pe cînd eu, fimta imperfecta si lubrica, m-am lasat tîrît în situatii în care primejdia ma pîndea la fiecare pas, neluînd în seama marile obiective transcendente de care ma ocupam de ani de zile.

îmi este totusi imposibil sa discern acum ceea ce a fost o autentica dorinta de a cerceta de ceea ce a fost doar compla­cerea într-o situatie morbida. Deoarece îmi spun ca si faptul ca m-am complacut în situatia aceea îmi era util, putîndu-ma ajuta sa patrund si mai adînc în secretele Sectei. Intrucît, din moment ce ea stapîneste lumea folosindu-se de fortele întu­nericului, ce altceva poti face mai bine decît sa te cufunzi în atrocitatile carnii si ale spiritului, pentru a studia limitele, con­tururile, dimensiunile pe care le ating aceste forte? Nu va spun aici niste lucruri de care acum as fi absolut sigur, ci vorbesc doar cu mine însumi, încercînd sa aflu, fara nici o mila pentru slabiciunile mele, în ce masura am cedat în acele zile acestor slabiciuni si în ce masura am avut curajul si îndrazneala de a ma apropia si chiar de a ma cufunda în groapa adevarului. ^u ferita sa dau amanunte despre relatiile scîrboase pe

^re le-am avut cu oarba, deoarece asta n-ar adauga nimic im-rj r ant la Darea de Seama pe care vreau sa o las cercetato-

°r de mai tîrziu. Dare de Seama care vreau sa aiba cu acest ? descrieri aceeasi legatura care exista între o geografie lis ° °^^lc^ ^a Africii Centrale si descrierea unui act de caniba­li ' ^~^{n s}a spun doar ca, daca as trai chiar cinci mii de ani, ^ii^mPPsibil sa uit pîna la moarte acele dupa-amieze l           anonima, care te învaluia din toate

349

partile ca o caracatita, înceata si minutioasa ca un melc ra­dioasa si perversa ca o vipera uriasa, electrica si deliranta o pisica, noaptea. Asta pe cînd celalalt, în fotoliul lui de p_ar ^a litic, impunator si patetic, îsi tot misca cele doua degete d la mîna dreapta, în vreme ce cu limba lui de cîrpa rnormâ' cine stie ce blesteme, cine stie ce tulburi (si inutile) arneni tari. Pîna cînd vampirul, dupa ce îmi sugea tot sîngele rn" lasa, preschimbat într-o molusca scîrboasa si informa.

Dar sa lasam acest aspect al problemei si sa examinam fan. tele care au importanta pentru Darea de Seama, indicatiile pe care le pot ele oferi asupra universului interzis.

Evident, sarcina mea principala era sa verific daca ura oar­bei fata de sotul ei era adevarata si cît era de adînca, deoa­rece, dupa cum am mai spus, fisura asta era una din posibili­tatile pe care le cautasem întotdeauna. E inutil sa mai spun ca nu am întrebat-o direct pe Louise, caci un asemenea intero­gatoriu i-ar fi atras atentia si ar fi facut-o banuitoare; conclu­ziile au fost rezultatul unor lungi conversatii despre viata în general, dupa ce am analizat ulterior, în camera mea, raspun­surile, comentariile, tacerile sau reticentele ei. In acest fel am dedus, pornind de la o baza pe care o consideram solida, ca individul acela era cu adevarat sotul ei si ca se urau exact atî-ta cît reiesea din ideea ei perversa de a face dragoste în pre­zenta lui.

si am spus "atîta cît reiesea", întrucît sigur ca întîia banu­iala care nu-mi dadea pace era ca totul putea fi o comedie în­scenata cu scopul de a pune mîna pe mine, dupa schema:

a) îl urasc pe sotul ei

b) îi urasc pe orbi în general

c) îmi deschid inima!

Experienta ma îndemna sa ma gîndesc la o cursa atît d ingenioasa, si singura posibilitate de a ajunge la certitudtf¹ era sa cercetez autenticitatea acelui resentiment. Element pe care l-am considerat cel mai convingator a fost felul cu orbise: tipul îsi pierduse vederea la o vîrsta matura, în ⁿ  { ce Louise era oarba din nastere. Am explicat mai înainte orbii îi detesta fara mila pe venetici.

350

tea se petrecuse în felul urmator: se cunoscusera la _a pentru Orbi, se iubisera, începusera sa locuiasca una; pe urma s-au stîrnit tot felul de discutii din cauza *°T  'ei lui, discutii care au culminat prin insulte si batai. S^e       g Louise, Gaston nu avea motive sa fie gelos, o data îl iubea, fiindca era un om cumsecade si capabil. Dar 1 zia lui ajunsese atît de nebuneasca încît, într-o buna zi, 5 _hota_rîse sa se razbune legînd-o pe oarba de pat, aducînd

se

, _{a ace}ea o femeie si facînd dragoste cu ea în prezenta ei. î nuise, cuprinsa de furie, jura sa se razbune, si cîteva zile mai t" iu iesind împreuna din camera (locuiau la etaj si se stie ca în micile hoteluri din Paris ascensorul e folosit numai pen­tru urcare), cînd au ajuns în fata scarii, i-a dat brînci. Gaston se rostogolise pîna la etajul urmator si în urma cazaturii ra­masese paralizat. Cînd îsi revenise, nu-i mai ramasese ne­atins decît extraordinarul simt al auzului.

Neputînd vorbi cu nimeni din afara, neputînd nici vorbi, nici scrie, nimeni nu a putut afla vreodata adevarul si toti au crezut-o pe Louise, cu versiunea caderii, atît de plauzibila cînd era vorba de un orb. Devorat de neputinta de a spune cuiva adevarul si torturat de scenele pe care Louise i le oferea drept razbunare, Gaston parea strîns într-o carapace rigida, pe cînd

0 armata de furnici carnivore îi devorau carnea de fiecare data cînd oarba gemea în pat cu amantii ei.

Dupa ce mi se confirmase ca ura era reala, am vrut sa aflu cîte ceva în plus despre Gaston, pentru ca într-o noapte, pe cmd meditam la cele petrecute în timpul zilei, m-a palit deo­data o banuiala: dar daca tipul respectiv înainte de a orbi fu­sese unul dintre indivizii care de mii de ani încoace, anonimi si cutezatori, lucizi si implacabili, încearca sa patrunda în lu­mea interzisa? Nu se putea oare ca, orbit de catre cei din Secta, ^ca ° prima pedeapsa, sa fi fost dat pe urma pe inimile oarbei "    eia dornice de o razbunare, perpetua si atroce, dupa ce

^{1  v}or fi facut sa se îndragosteasca de ea? Mi        ".

^arn mchipuit o clipa cum m-as simti închis de viu în ca-

Pacea aceea, cu inteligenta intacta, cu dorintele poate exa-

ate, cu auzul extrem de fin, auzind-o pe femeia care ma

unise pe vremuri gemînd si tipînd de placere alaturi de

351

amantii pe care si-i aducea pe rînd. Numai acest soi de oame ■ puteau nascoci o asemenea tortura.

M-am ridicat din pat, nelinistit. în noaptea aceea n-am m ■ putut închide ochii si m-am plimbat ore întregi prin camera fumînd si meditînd. Trebuia sa cercetez în vreun fel oarecar' si posibilitatea asta. Dar ar fi fost cercetarea cea mai periculoa­sa pe care o întreprinsesem vreodata în legatura cu Secta. Era vorba sa descopar în ce masura martirul acela era propria mea prefigurare!

Cînd se crapa de ziua, capul mi se învîrtea. Am facut o baie ca sa-mi mai limpezeasca ideile. Mi-am spus, mai linistit: daca individul acela era pedepsit de Secta, de ce îmi daduse oarba informatia care putea trezi în mine o asemenea banuiala, de ce îmi explicase ca ea îl pedepsea? Putea si ar fi trebuit sa-mi ascunda acest lucru, daca voia sa ma faca sa cad într-o cursa. în ceea ce ma priveste, niciodata nu mi-as fi putut da seama de asta fara ajutorul ei, deoarece numai multumita informa­tiilor ei stiam ca individul auzea si suferea. Ba si mai mult: daca Secta voia sa ma prinda în cursa oarbei, ce nevoie avea sa mi-1 arate pe orb într-o situatie echivoca si, în orice caz, suspecta pentru mine? si apoi, mi-am spus, si Dominguez se culca cu femeia aceea în aceleasi conditii, lucru ce ma fa­cea sa cred ca era vorba de ceva ce nu parea sa intre în sfera mea de cercetare. M-am linistit, dar m-am hotarît sa devin si mai prudent.

Chiar în ziua aceea am pus în aplicare o metoda la care ma gîndisem, dar pe care nu o folosisem pîna atunci: sa ascult pe la usi. Daca ura ei era autentica, era probabil ca îl insulta si în momentele cînd ramîneau singuri.

Am urcat cu ascensorul pîna la etajul cinci, dupa care am coborît cu grija pîna la patru, lasînd sa se scurga cîte cinci minute de la o treapta la alta. Am reusit astfel sa ma apropu de camera si sa-mi lipesc urechea de usa. Am auzit ca Louise vorbea cu un barbat. Asta ma facu atent, întrucît, doar cu o ora mai tîrziu, ma astepta pe mine. Sa fi fost oare capabi a sa stea cu un alt barbat pîna aproape în clipa cînd urma sosesc eu? Nu-mi ramînea decît sa astept.

M-am deplasat cu grija pe palier si m-am asezat într-un asteptînd. Ma gîndeam ca daca cineva ar fi trecut pe

colt, acolo.

352

^u

_am sa cobor si nimeni n-ar fi banuit nimic. Din fericire, P^u     _aceea nu trecea aproape nimeni si am putut astepta

f 1 pîna la ^ora l^{a care} convenisem cu Louise ca o sa vin, r-^S * ra individul sa iasa din camera. M-am gîndit atunci ca, ^a  t_e vreun alt prieten sau cunoscut o fi stînd de vorba cu

ba'în asteptarea mea. Fie ce-o fi, era timpul sa intru. Asa S m-am apropiat si am batut la usa. Mi-a deschis si am intrat. ^C Mai ca n-am lesinat!

în camera nu mai era nimeni. Desigur, nimeni în afara de oarba si de paraliticul care statea în fotoliul lui.

Mi-am închipuit vertiginos comedia sinistra pe care tre­buie sa o fi jucat: un orb pe care îl credeam paralitic si mut, dat de Secta drept sot celeilalte canalii, pentru ca eu sa cad în capcana faimoasei uri de care tot vorbea, a faimoasei fisuri, si a inevitabilei confesiuni.

Am iesit în fuga, pentru ca mintea mea, lucida si exacta cum arareori era, îmi amintea ca, viclean, nu dadusem nima­nui adresa, ca nici macar Dominguez nu stia unde stau; si ca, paralitic sau nu, faptul ca bufonul acela sinistru era orb, o sa-1 împiedice sa ma urmareasca pe scari.

Am traversat într-o suflare bulevardul, am intrat în Jardin de Luxembourg si apoi, tot în fuga, am iesit pe partea cea­lalta. Acolo am luat un taxi si, fara sa mai pierd vremea, m-am gîndit sa merg la hotel, sa-mi iau valiza si s-o sterg din Paris. Dar în timpul drumului, pe cînd ma gîndeam la fel de fel de chestii, mi-a venit în minte ideea ca daca eu nu spusesem ni­manui unde stau era foarte posibil (dar ce spun: era sigur) ca Secta sa ma fi urmarit pîna acolo, tocmai în eventualitatea ca as fi vrut s-o iau din loc pe neasteptate. si apoi ce naiba conta o valiza? Pasaportul si banii erau totdeauna asupra mea. J ^a si mai mult: fara sa stiu exact ce mi s-ar putea întîmpla, _ lunga ^mea experienta în domeniul respectiv ma facuse

wu o masura de precautie pe care acum o socoteam geni-

■ sa am pasaportul vizat pentru doua sau trei tari. Pentru

/ gmditi-va ce s-ar fi întîmplat daca imediat dupa episodul

strada Gay Lussac, Secta ar fi trimis pe cineva sa stea de

²^    ^consulatul Argentinei, ca sa-mi ia urma. înca o data

am fost

cuprins, cu toata nelinistea, de o deosebita senzatie

353

de forta pe care mi-o inspira spiritul meu de prevedere intuitia.                                                                   ^sl

Am luat-o pe Marile Bulevarde si i-am spus soferului ma duca la vreo agentie de voiaj oarecare. Am luat unbil pentru primul avion. M-am gîndit si la faptul ca la aerop₀ ar fi putut fi cineva de paza. Dar mi s-a parut ca Secta o sa-m' piarda urma asteptîndu-ma mai întîi la consulat.

Asa am plecat spre Roma,

¹ i

!

XXXI

Cîte prostii nu facem cu aerul ca gîndim foarte adînc! Desigur, facem un rationament corect, minunat chiar, pe baza premiselor A, B si C. Atîta doar ca nu am tinut cont de pre­misa D. si nici de E si de F. si nici de tot alfabetul latin si cel rusesc luate la un loc. E un mecanism în virtutea caruia acei smecheri inchizitori psihanalisti se considera grozav de mul­tumiti dupa ce au extras niste concluzii foarte corecte pornind de la niste temeiuri scheletice.

Cîte gînduri amare nu m-au cuprins în timpul zborului spre Roma! Am încercat sa pun ordine în ideile, în teoriile mele, în faptele pe care le traisem. Pentru ca nu putem prevedea viitorul decît daca încercam sa descoperim legile trecutului.

Cîte greseli existau în trecut! Cîte inadvertente! si cîta nai­vitate! In momentul acela mi-am dat seama de rolul echivoc al lui Dominguez, amintindu-mi de Victor Brauner. Acum, la cîtiva ani dupa cele petrecute atunci, s-a confirmat ipote­za mea: Dominguez a fost împins spre balamuc si spre sin­ucidere.

Da, în timpul zborului mi-am adus aminte de strania m-tîmplare cu Victor Brauner amintindu-mi si ca, atunci cina ma întîlnisem cu Dominguez, îl întrebasem de toti: de Bre­ton, de Peret, de Esteban Frances, de Matta, de Marcelle Ferry. De toti, în afara de Victor Brauner. Semnificativa "uitare

Am sa va povestesc, pentru eventualitatea ca nu ati sti-^cur;

ecita-

s-au petrecut lucrurile. Pictorul respectiv avea obsesia o tii si pictase mai multe tablouri ale unor oameni cu ochiul sp sau scos. Ba chiar si un autoportret în care avea o orbita go

,ala-

354

deti: cu putin înaintea razboiului, în timpul unei orgii

si^sa _vea loc în atelierul unui pictor din grupul suprarealis-

^care T-)_Ominguez, beat, a aruncat dupa cineva cu un pahar;

ta se daduse la o parte si paharul îi scosese un ochi lui

Victor Brauner.

tr spuneti si dumneavoastra daca poate fi vorba de întîm-

e daca întîmplarea mai are cît de cît vreun sens printre

fi'nte'le omenesti. Dimpotriva, oamenii se îndreapta ca niste

mnambuli spre teluri pe care uneori le intuiesc în mod ne-lar dar de care sînt atrasi ca fluturele de flacara. Asa s-a apro-oiat Brauner de paharul lui Dominguez si de oribirea lui; si asa m-am apropiat eu de Domînguez în 1953, fara sa stiu ca ascultam din nou de chemarea destinului meu. Dintre toti cei pe care as fi putut sa-i vad în acea vara a lui 1953, mi s-a în-tîmplat sa-1 vad doar pe cel care, într-un fel sau altul, avea o legatura cu Secta. Restul e la mintea cocosului: tabloul care m-a atras si m-a facut sa-mi fie teama, oarba care facea pe mo­delul (doar pentru ocazia asta), farsa acelei legaturi cu Do­minguez, felul cum asistasem la ea în mod stupid, din obser­vatorul meu, legatura mea cu oarba, comedia cu paraliticul, etcetera.

Aviz naivilor:

NU EXISTĂ ÎNTÎMPLARE!

si, mai ales, aviz celor care, dupa ce vor fi citit aceasta Dare de Seama se vor hotarî sa continue cercetarile si sa ajunga ceva mai departe decît mine. Un precursor atît de nefericit ^ca Maupassant (care a platit-o cu nebunia), ca Rimbaud (care, desi a fugit în Africa, a sfîrsit si el în delir, macinat de can­grena) si ca atîti alti eroi anonimi pe care nu-i cunoastem si ^care trebuie sa-si fi sfîrsit zilele, fara ca nimeni sa stie, între Gurile vreunui ospiciu, torturati de politiile politice, asfixi-- in hrube întunecoase, înghititi de mlastini, mîncati de fur-^Cl carnivore în Africa, devorati de rechini, castrati si vîn-

^UP sultanilor din Orient sau, ca mine, destinati sa moara Pnn foc.

355

De la Roma am fugit în Egipt si de acolo cu vaporul pîv, în India. Ca si cum Destinul ar fi mers înaintea mea, asteptîn du-ma sa sosesc, la Bombay m-am trezit dintr-o data într-u bordel de oarbe. îngrozit, am fugit spre China si de acolo l_a San Francisco.

Am stat linistit cîteva luni în pensiunea unei italience p_e nume Giovanna. Pîna în momentul cînd m-am hotarît sa ma reîntorc în Argentina, parîndu-mi-se ca nu mi se mai întîm-pla nimic suspect.

O data ajuns în tara, cum stiam la ce ma puteam astepta am ramas în expectativa, pîndind prilejul de a ma alipi de vreo ruda sau vreun cunoscut care ar fi orbit printr-un accident

stiti ce s-a întîmplat pe urma: tipograful Celestino Iglesias, asteptarea accidentului, din nou asteptarea, apartamentul din Belgrano si, în fine, camera închisa ermetic în care am crezut ca o sa ma întîlnesc cu destinul meu definitiv.

XXXII

Nu stiu daca din cauza oboselii, a încordarii în care ma tinea asteptarea de atîtea ore, sau din pricina aerului ace­luia închis, a început sa-mi fie din ce în ce mai somn si pîna la urma am cazut, sau mi se pare acuma ca am cazut, într-un fel de somnolenta tulbure si nelinistita; cosmaruri nesfîrsite, amestecate sau alimentate de amintiri ca povestea cu ascen­sorul sau cea cu Louise.

Ţin minte ca la un moment dat mi s-a parut ca ma sufoc si, disperat, m-am ridicat, m-am napustit spre usi si am în­ceput sa izbesc în ele cu furie. Pe urma mi-am dat jos sacoul apoi si camasa, parîndu-mi-se ca totul ma apasa si ma sufoca.

Pîna în acest punct îmi aduc bine aminte de toate.

In schimb, nu mai stiu daca din cauza izbiturilor si striga" telor mele s-a deschis usa si a aparut Oarba.

O vad si acum, profilata în cadrul usii, într-o lumina car mi se paru fosforescenta: avea ceva hieratic, ceva maiestuos si din atitudinea, si mai ales din figura ei, emana o fascinatie irezistibila. Era ca si cum în cadrul usii deschise, drept si cut, ar fi stat un sarpe cu ochii atintiti spre mine.

356

facut un efort ca sa destram vraja ce ma paraliza: aveam tja (nesabuita, desigur, dar, totusi, logica, daca ne gîndim .j*    ' _mai puteam avea nici o alta speranta), de a ma arunca ^Ca    ra ei, doborînd-o la pamînt, daca era nevoie, si apoi sa ^af    în cautarea unei iesiri spre strada. Dar adevarul e ca abia ^a s puteam tine pe picioare: o moleseala, o oboseala coplesi­re îmi stapînea muschii, o oboseala bolnavicioasa ca atunci î d ai febra mare. si, într-adevar, tîmplele îmi zvîcneau din j_{n ce m}ai tare, pîna cînd, la un moment dat, am crezut ca ₀ sa-mi explodeze capul ca un gazometru.

Un rest de luciditate îmi spunea, totusi, ca daca nu ma folo­seam de ocazia aceea ca sa scap, n-am s-o mai pot face nici­odata.

Mi-am încordat vointa si toate fortele pe care le mai aveam si m-am napustit spre Oarba. Am dat-o în laturi cu violenta si am ajuns în cealalta încapere.

XXXIII

Bîjbîind în semiîntuneric, cautam o iesire oarecare. Am deschis o usa si m-am trezit într-o alta camera, si mai în­tunecoasa decît cea dinainte, unde din nou m-am ciocnit, spre disperarea mea, de mese si scaune. Pipaind peretii, am cautat o alta usa, am deschis-o si m-am pomenit într-un întuneric si mai intens.

îmi aduc aminte ca, prada haosului meu launtric, mi-am zis: "sînt pierdut". si ca si cum as fi cheltuit si energia care uni mai ramasese, m-am prabusit fara speranta: eram, desi­gur, pierdut într-o constructie labirintica, de unde nu voi pu­tea iesi niciodata. Am ramas asa cîteva minute, respirînd greu s^ltranspirînd. "Nu trebuie sa-mi pierd luciditatea", îmi spu-

^eam. Am încercat sa-mi limpezesc gîndurile si abia atunci

^mi"^arn adus aminte ca aveam la mine o bricheta. Am aprins-o

^{1 airi} vazut ca încaperea în care ma gaseam era goala si ca

^ai avea o usa. M-am dus spre ea si am deschis-o: dadea spre

^c°ridor al carui capat nu reuseam sa-1 vad. Dar ce altceva

H   eam face decît sa ma lansez spre acea unica posibilitate

^re îmi mai ramînea? si apoi, doar cîteva momente de gîn-

357

dire mi-au fost de ajuns ca sa înteleg ca ideea mea de mai în inte ca as fi pierdut într-un labirint, era eronata: în nici un _c Secta nu m-ar condamna la o moarte atît de confortabila Am luat-o, deci, pe coridor. înspaimîntat dar încet, pentri ca lumina brichetei era slaba si, pe deasupra, nici nu

 pn

deam decît din cînd în cînd, ca sa nu-i uzez combustibila] înainte de vreme.

Dupa vreo treizeci de pasi, coridorul ajungea la o scara care cobora, asemanatoare celei care ma condusese de la aparta­mentul initial la cel subteran, adica în spirala. Desigur ca tre­cea prin apartamente si prin case, spre subteranele orasului Dupa vreo zece metri, scara nu mai era încolacita ci trecea prin mari spatii deschise dar cu totul întunecate, care puteau fi pivnite sau depozite, desi, la lumina slaba a brichetei mele nu puteam vedea prea departe.

XXXIV

Pe masura ce coboram auzeam zgomotul specific al unei ape curgatoare, si asta ma facu sa cred ca ma apropi­am de unul din canalele subterane care în Buenos Aires for­meaza o imensa si labirintica retea de mii si mii de kilometri, într-adevar, am ajuns în curînd într-unui din tunelele acelea fetide, prin care curgea repede un pîrîu de ape urît mirositoa­re. O lumina îndepartata arata ca în partea înspre care curgeau apele se afla una din acele "guri de scurgere" sau vreo aeri­sire dînd, probabil, spre strada, sau, poate, spre locul de var­sare într-un canal principal. Am hotarît s-o iau într-acolo. Tre­buia sa merg cu grija pe poteca îngusta de pe marginea acestor tunele, întrucît alunecarea aici poate fi nu numai fatala, dar si nespus de scîrboasa.

Totul era puturos si vîscos. Peretii sau zidurile tunelului erau si ei umezi si curgeau pe ei firicele de apa, desigur, in filtratii din straturile superioare ale terenului.

în viata mea ma gîndisem nu o data la reteaua aceea su terana, fara îndoiala datorita tendintei mele de a medita subterane, puturi, tunele, pesteri, caverne, la tot ce,

 "

358

altul, era legat de aceasta realitate subterana si enig-^ ^a *. _sopîrle, serpi, sobolani, libarci, nevastuici si orbi. le'tnatele de canale de scurgere din Buenos Aires! O, _ascunsa si oribila, patrie a murdariei! îmi imaginam, - _saioane elegante, femei frumoase si nespus de deli-^sU ' directori de banca corecti si ponderati învatatori spunîn-!f le copiil°^r ca nu trebuie sa scrie cuvinte urîte pe pereti; îmi ■   aeinam halate albe si scrobite, camasi de noapte din tul

u cu dantele vaporoase, cuvinte poetice spuse iubitei, dis-

rsuri emotionante despre virtutile patriotice. Asta pe cînd ici ios, într-un tumult obscen si pestilential, curgeau ameste­cate menstruatiile acelor iubite romantice, excrementele ace­lor tinere vaporoase îmbracate în voal, prezervativele folosite de directorii corecti, fetusii distrusi a mii de avorturi, restu­rile de mîncare din milioane de case si restaurante, imensa, nemasurata Murdarie din Buenos Aires.

si totul se îndrepta spre Neantul oceanului prin acele con­ducte subterane si secrete ca si cum Cei de Sus ar fi vrut sa uite, ca si cum ar fi vrut sa se prefaca a nu sti aceasta parte din realitatea lor. si era ca si cum niste eroi facuti pe dos, ca mine, ar fi fost sortiti la munca blestemata si infernala de a da socoteala de aceasta realitate.

Exploratori ai Murdariei, martori ai Gunoiului si ai Gîn-durilor Rele!

Da, dintr-o data m-am simtit ca un fel de erou, un erou pe dos, un erou negru si respingator, dar un erou. Un fel de Sieg-fried al tenebrelor, înaintînd în întuneric si în duhoare cu ne­grul meu drapel fîlfîind, zgîltîit de uragane infernale. Dar îna­intînd spre ce? Asta nu reuseam sa disting si nu reusesc sa mteleg nici chiar în aceste momente de dinaintea mortii.

Am ajuns pîna la urma la ceea ce îmi închipuisem ca e o "gura de scurgere", caci de acolo razbatea lumina aceea sla-^{a ca}J

 J ma ajutase sa merg prin canal. Era, într-adevar, gura varsare a canalului prin care venisem într-unui mai mare, ^rs aproape ca mugea. Sus, foarte sus, era o mica deschiza-a laterala, care am socotit ca ar avea cam vreun metru lun-o n^e p_e douazeci de centimetri înaltime. Nici macar nu te ^eai gîndi sa iesi pe acolo, fiindca era prea îngusta si, mai ' ^maccesibila. Dezamagit, am luat-o spre dreapta, urmînd

359

cursul noului canal, mai mare, închipuind u-mi ca în f_t»]_uj, ta, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui sa ajung ]_a g_u    ^s~ varsare cea mai mare, daca nu cumva, din cauza atrriosfe ⁶ grele si puturoase, o sa lesin sau o sa cad în pîrîul îrnpm--/

Dar nu mersesem nici o suta de pasi cînd, cu o imensa bu rie, vazui ca de la poteca îngusta pe care mergeam se îndre ta în sus o scaricica de piatra sau de ciment. Era, fara înd iala, una din iesirile sau intrarile de care se foloseau muncitor" care, din cînd în cînd se vad obligati sa patrunda în vizuinele acelea.

însufletit de perspectica, am urcat scarita. Dupa vreo sase sau sapte trepte cotea spre dreapta. Am urcat din nou, cam tot atîta, si am ajuns la un palier din care se intra într-un nou tunel. Am început sa merg de-a lungul lui, ajungînd pîna la urma la o scarita asemanatoare cu cele de mai înainte dar care, spre marea mea surprindere, cobora.

Cîteva momente am sovait, perplex. Ce trebuia sa fac? Sa ma întorc înapoi, la canalul mare, si sa-mi continui drumul pîna cînd am sa dau peste o scara care urca? Mi se parea ciu­dat ca trebuia sa cobor din nou cînd, logic, ar fi trebuit sa urc. Mi-am imaginat totusi ca scarita anterioara, canalul prin care tocmai trecusem si scarita astalalta, care cobora, erau un fel de pante peste un canal transversal; asa cum se întîmpla în statiile de metrou în care exista corespondenta cu o alta linie. M-am gîndit ca mergînd în aceeasi directie, într-un fel sau într-altul, nu se putea decît sa ajung la suprafata. Asa ca am luat-o din nou la drum: am coborît scara si am luat-o de-a lungul canalului ce începea la capatul ei.

XXXV

Pe masura ce înaintam, canalul se transforma într-o galerie asemanatoare celor dintr-o mina de carbuni-

Am început sa ma simt patruns ele un frig umed si atun mi-am dat seama ca de cîtava vreme mergeam pe un tere umed, desigur din pneina firicelelor de apa ce se scurge în tacere pe peretii din ce în ce mai neregulati si mai crapa. / caci nu mai erau peretii de ciment ai unui tunel construi

360

. ci dupa cîte se parea, peretii unei galerii sapate chiar ^mînt pe sub Buenos Aires.

îⁿ ?     j _era din ce în ce mai rarefiat, sau, poate, era doar o _sie subiectiva, datorita întunericului si îngustimii rune-n£^eaceluia, care parea fara sfîrsit. ivf-am dat seama, de asemenea, ca tunelul nu mai era ori-tal ci cobora în panta lina, desi, fara o regularitate, ca si ^Z m ealeria ar fi fost sapata tinîndu-se seama de facilitatile care le oferea terenul. Cu alte cuvinte, nu mai era vorba de ceva planuit si construit de ingineri, cu masini adecvate; am _maj degraba impresia ca ma gasesc într-o sordida ga­lerie subterana sapata de oameni sau de animale preistorice, folosind, sau poate largind, crapaturile naturale sau albiile pîrîurilor subterane. Lucru confirmat de apa care devenea din ce în ce mai abundenta si mai suparatoare. Uneori clipo­ceam prin noroi pîna ce ajungeam în locuri mai dure si pie­troase. Prin pereti, apa se infiltra din ce în ce mai tare. Galeria devenea din ce în ce mai larga, pîna cînd, deodata, am obser­vat ca dadea într-o cavitate care trebuie sa fi fost enorma, de­oarece pasii mei rasunau ca sub o bolta gigantica. Din neferi­cire, nu puteam vedea nici macar pîna unde se întindea, din cauza luminii foarte slabe pe care o raspîndea bricheta mea. Am observat de asemenea si o ceata formata nu de vapori de apa ci, probabil, dupa cum parea sa indice un miros pu­ternic, produsa de arderea spontana si lenta a unor lemne putrede.

Ma oprisem, intimidat cred de grota sau de bolta aceea ne­lamurita si monstruoasa. Sub picioarele mele simteam solul acoperit de apa, dar nu era o apa statatoare, ci curgea într-o directie care îmi închipuiam ca duce înspre unul din lacurile acelea subterane pe care le exploreaza speologii.

Singuratatea absoluta, imposibilitatea de a distinge mar-

6 nne cavernei si întinderea apelor acelora, care mi se parea

^ensa, aburii sau fumul ce ma ametea, toate îmi sporira groa-

Pina la o limita intolerabila. Ma crezui singur pe lume si-mi

^cu prin minte, ca un fulger, ideea ca scoborîsem pîna la

girule ei. M-am simtit grandios si insignifiant.

i-a fost teama ca, pîna la urma, vaporii de acolo ma vor

P de tot si ma vor face sa cad în apa, murind sufocat

361

tocmai cînd eram pe punctul sa descopar mistrul esential existentei.

Din momentul acela nu mai pot face deosebirea între ce ce mi s-a întîmplat cu adevarat si ceea ce am visat sau m facut sa visez, încît nu mai sînt sigur de nimic; nici macar d ceea ce cred ca s-a întîmplat în anii si chiar în zilele dinainte M-as îndoi azi chiar si de episodul Iglesias, daca nu ar fi _ev^ dent ca si-a pierdut vederea într-un accident la care eu am fost de fata. Dar de toate cele petrecute dupa accident îmi adu_c aminte cu o luciditate febrila, ca si cum ar fi vorba de un cos­mar lung si îngrozitor: pensiunea din strada Paso, doamna Etchepareborda, individul de la CADE, emisarul care sema­na cu Pierre Fresnay, intrarea în casa din Belgrano, Oarba încarcerarea mea în asteptarea verdictului.

Mintea începea sa mi se tulbure si, fiind sigur ca, mai de­vreme sau mai tîrziu, o sa cad fara cunostinta, am fost totusi suficient de destept ca sa ma întorc înapoi, spre un loc unde nivelul apei era mai putin înalt si acolo m-am prabusit, sleit de puteri.

Am auzit atunci, presupun ca în vis, vuietul pîrîului Las Mojarras, cazînd pe lespezile de tuf de la confluenta cu rîul Arrecifes, pe teritoriul fermei de la Capitan Olmos. Eram cul­cat pe spate pe pasune, într-o seara de vara, auzind în depar­tare, ca si cum ar fi fost la foarte mare distanta, glasul mamei mele care, ca de obicei, fredona ceva pe cînd se scalda în pî-rîu. Cîntecul pe care îl auzeam în clipa aceea parea vesel, dar pe urma deveni pentru mine din ce în ce mai nelinistitor: vo­iam sa-1 aud si nu reuseam cu toate eforturile pe care le fa­ceam, si astfel nelinistea mea devenea si mai greu de suportat, deoarece mi se parea ca vorbele erau decisive, erau o pro" blema de viata si de moarte. M-am trezit tipînd: "Nu aud-Nu aud!"

Cum se întîmpla de obicei cînd te trezesti dintr-un cosmar am încercat sa-mi dau seama unde ma aflam si care era siW" atia de fapt. De multe ori, chiar si pe cînd devenisem adu < mi s-a întîmplat sa cred ca ma desteptasem în camera în car copilarisem, acolo, în Capitan Olmos, si îmi trebuiau cite minute lungi si îngrozitoare pentru a reconstitui realita    > adevarata camera în care ma aflam, adevarata epoca a vie,

362

va asemeni zvîcnetelor cuiva care se sufoca, ale cuiva ^£fa terne sa nu fie tîrît din nou de rîul violent si întunecat ^  are abia a izbutit sa scape agatîndu-se de malurile rea-

q- în clipa cînd zbuciumul acelui cîntec sau geamat ajunse

' ctul i_ui _Cel mai nelinistitor, simtii din nou senzatia stra-de mai înainte si încercai cu disperare sa ma agat de ma-le adevaratelor împrejurari în care ma desteptam. Atîta A ar ca acum realitatea era înca si mai neagra, ca si cum m-as fi trezit într-un cosmar invers. si tipetele mele, rostogolite în ecouri stinse sub bolta gigantica a grotei, m-au trezit la reali­tate, în mijlocul tacerii goale si întunecoase (bricheta dispa­ruse în apa cînd cazusem), se repetau pîna se stingeau în de­partare si în întuneric cuvintele pe care le rostisem în clipa cînd ma trezisem.

Cînd ultimul ecou al tipetelor mele amuti, am ramas ca pros­tit o buna bucata de vreme: abia atunci parca eram pe deplin constient de singuratatea mea si de întunericul de nepatruns care ma înconjura. Pîna în momentul acela, adica mai bine-zis pîna în momentul care precedase visul meu din copilarie, tra­isem în viitoarea cercetarilor mele si ma simteam ca si cum as fi fost tîrît în timpul unei inconstiente nebunesti; si teama, chiar si groaza pe care o simtisem pîna în momentul acela, nu fusesera în stare sa ma domine; întreaga mea fiinta parea ca se lansase spre prapastie într-o goana nebuneasca pe care nimeni n-ar mai fi putut-o opri.

Numai în clipa aceea, asezat pe noroi, în centrul unei cavi­tati subpamîntene ale carei contururi nici macar nu le puteam banui, cufundat în întuneric, am început sa am constiinta cla-^ra a crudei si absolutei mele singuratati.

t-a si cum totul ar fi fost o iluzie, îmi aduceam aminte de

"^ultul de deasupra, de cealalta lume, de Buenos Aires, ora-

■ J naotic al papusilor frenetice trase de sfori: totul mi se parea

^CniPuire copilareasca, o închipuire care nu putea fi adeva-

si nu avea nici o importanta. Realitatea era cea de acolo.

'    ⁿgur, pe culmea universului, cum am mai explicat, ma

za   ^eam §^raru^i°^s si neînsemnat. Nu mai stiu cîta vreme am

coplesit de stupoarea ce ma coplesise.

363

^Y

*

Dar tacerea nu era o tacere lina si abstracta, ci încetul dobîndi complexitatea pe care o dobîndeste cînd iesti în ea multa vreme cu sufletul la gura. si atunci îti jgj *

ma ca e plina de mici neregularitati, de sunete la început perceptibile, zgomote stinse, trosnituri misterioase. si a_sa în clipa cînd privesti cu rabdare petele de pe un perete um j începi sa distingi figuri, animale, mostri mitologici, tot as în tacerea adînca a acelei pesteri urechea ciulita descopere' contururi si desena figuri ce dobîndeau încetul cu încetul un sens: vuietul caracteristic al unei cascade îndepartate; vocile soptite ale unor oameni ce nu voiau sa fie auziti; susotitul unor fiinte care erau, poate, foarte aproape; rugaciuni enigmatice si întretaiate; tipetele unor pasari de noapte. O infinitate de zgomote si de indicii, în fine, care dadeau nastere la noi spai­me si sperante nesabuite. Poate ca, asa cum în petele de ume­zeala Leonardo nu inventa chipuri si fiinte monstruoase ci le descoperea, tot asa nu trebuie sa se creada ca imaginatia mea nelinistita si teama ma faceau sa aud în aceste ascunzisuri la­birintice zgomote semnificative de voci stinse, de rugaciune, de batai de aripi, sau tipete ale unor pasari uriase. Nu, teama, imaginatia, îndelunga si tematoarea mea ucenicie în ce pri­veste Secta, ascutirea simturilor si a inteligentei mele în timpul unor lungi ani de cautari îmi permiteau sa descopar voci si structuri maligne care pentru un altul ar fi trecut neobservate, înca din frageda copilarie am vazut primele prefigurari ale acelei lumi perverse în cosmarurile si în halucinatiile mele. Tot ce am facut si am vazut pe urma în viata a fost legat în­tr-un mod sau altul de trama aceea secreta, si lucruri care pen­tru oamenii obisnuiti nu însemnau nimic îmi sareau în ochi cu contururile lor exacte, la fel ca în desenele pentru copii m care trebuie sa descoperi un balaur ascuns printre arbori si pîrîiase. si astfel, pe cînd ceilalti copii treceau în fuga, oblig'¹?¹ de profesori plictisiti, peste paginile din Homer eu, care sco­sesem ochii pasarilor, m-am cutremurat pentru întîia data pasajul în care omul acela descrie, cu o forta înspaimîntato» re si cu o precizie aproape mecanica, cu o perversitate de noscator si cu un cinism razbunator, scena în care Uly^sS ■ tovarasii lui sparg si ard ochiul urias al Ciclopului cu unp încins. Homer nu era orb? si într-o alta zi, deschizînd la u"¹

364

mare volum despre mitologie pe care îl avea mama, P'^ar6 ' d degetul într-un loc oarecare de pe pagina, am citit: sipu¹¹ Ţ:_resias, drept pedeapsa pentru ca am vazut-o si am «s^{1 e} ' _g Atena pe cînd se scalda, am fost orbit; dar cuprin­de"'¹ îjg Zeita mi-a dat darul de a pricepe graiul pasarilor ^sa f ri_Ce; si de aceea îti spun ca tu, Oedip, desi nu o stii, esti P^r0 ,      ' _sj-_a ucis tatal si s-a casatorit cu mama sa, si pentru

⁰⁰¹   «.o wpi' fi pedepsit". Si pentru ca nu am crezut niciodata aceasta vei    ^      r         -   r         _

■ * tîmplare, nici macar atunci cind eram copil, jocul acela, ' a ce faceam crezînd ca ma joc, mi se paru o prevestire. si ■ iodata nu mi-a mai iesit din minte sfîrsitul lui Oedip, îm-ungîndu-si ochii cu un ac dupa ce auzise cuvintele lui Tire-ias si asistase la spînzurarea mamei lui. Cum nu am putut sa-mi scot din minte ideea, din ce în ce mai puternica si mai fundamentala ca orbii conduc lumea: prin cosmaruri si prin halucinatii, prin ciume si prin vrajitoare, prin ghicitori si prin pasari, prin serpi si, în general, prin toti monstrii întunericu­lui si ai cavernelor. Asa am deslusit eu, dincolo de aparente, lumea aceea abominabila. si asa mi-am pregatit simturile, exa-cerbîndu-le prin pasiune si prin teama, prin speranta si prin frica, pentru a vedea pîna la urma marile forte ale întuneri­cului, asa cum misticii ajung sa-i vada pe zeii luminii si ai bu­natatii. si eu, misticul Gunoiului si al Infernului, pot si tre­buie sa spun: CREDEŢI ÎN MINE!

Asa ca, în caverna aceea uriasa, întrevedeam în sfîrsit sub­urbiile lumii interzise, lume în care, în afara de orbi, trebuie sa fi patruns putini muritori, lume a carei descoperire se pla­teste cu pedepse teribile si despre care nici o marturie nu a ajuns înca în mod cert în mîinile oamenilor ce-si traiesc acolo sus visul lor candid; oameni care dispretuiesc sau dau din umeri în fata semnelor ce ar trebui sa-i trezeasca: un vis, o JZiune trecatoare, povestea vreunui copil sau a vreunui ne-un- Oameni care citesc doar asa, ca sa le treaca timpul, po-stirii_e trunchiate ale unora dintre cei ce au reusit, poate, " P^atrunda în lumea interzisa, scriitori care, pîna la urma, u^nebi

^nebunit ori s-au sinucis (ca Artaud, ca Lautreamont, ca ^aud) si carora nu li s-a acordat ca atare decît amestecul , scendent de admiratie si dispret pe care oamenii mari ^l6siI»t pentru copii.         '    '       ^P   '^P

365

Simteam, asadar, fiinte invizibile miscîndu-se în întu o droaie de reptile uriase, serpi colcaind în noroi ca vi ^ într-un cadavru în putrefactie al unui gigantic animal   ^ lilieci imensi, un fel de pterodactili, pe care îi auzeam a batîd       d di       ii    i           neoi îmi   ti

batînd surd din aripi, si care, uneori, îmi atingeau scî K trupul si chiar fata; si oameni, oameni care, de fapt, au î  °^S tat sa mai fie oameni, fie din cauza contactului prelungit acei monstri subterani, fie chiar din însasi necesitatea d ^ se misca pe terenuri mlastinoase; de aceea mai degraba tîrasc în noroiul si gunoiul îngramadite în vizuinile acele Detalii pe care, cu toate ca nu pot spune ca le-as fi verificat cu propriii mei ochi (din pricina întunericului ce învaluia to­tul), le-am presimtit prin mii de semne care nu ne însala nici­odata: un gîfîit, un anumit fel de a mîrîi, un anumit fel de a plescai în apa.

Multa vreme am stat nemiscat, presimtind prezenta acelor fiinte gretoase si tacute.

Cînd m-am ridicat în picioare, m-am simtit de parca cir-cumvolutiunile creierului mi-ar fi fost pline de pamînt si aco­perite de paienjenis.

Multa vreme am ramas în picioare, clatinîndu-ma, fara sa stiu ce hotarîre sa iau. Pîna cînd am priceput, în sfîrsit, ca tre­buia sa merg înainte, spre regiunea în care mi se parea ca ob­serv o oarecare luminozitate. Atunci am înteles cît de legate între ele trebuie sa fi fost pentru omul primitiv cuvintele lu­mina si speranta.

Terenul pe care mergeam era accidentat: uneori apa uni ajungea pîna la genunchi si alteori abia daca îmbiba pamin-tul, care mi se parea la fel cu fundul lagunelor din pampa co­pilariei mele: mîlos si elastic. Cînd nivelul apei crestea, ni deplasam înspre partea în care scadea, ca sa reusesc sa mez directia ce ma conducea spre luminozitatea aceea partata.

înde-

XXXVI

_Pe masura ce înaintam, lumina devenea din ^ ce mai intensa, pîna ce am înteles ca, de fapt, caverna

366

_{[ c}g ma aflu era un enorm amfiteatru ce se ridica pe iioasa suprafata plana iluminata de o lumina stranie, og^r , _{tfe ro}sietic si violaceu, de un astru cu mult mai mare c^eV"   _oarele nostru, dar a carui stralucire, cadaverica, arata

"T aP^roaP^e ^^{e as}fiⁿti^-

^ca ~ j _am iesit din amfiteatru suficient de mult ca sa cuprind rivirea acel cer necunoscut, am vazut ca luminozitatea ^CU 'enea de la un astru probabil de vreo suta de ori mai mare P 1 nostru, a carui lumina palida arata însa ca era vorba de ^C ui din astrii aproape de moarte, mai scaldînd cu ultimele-i

turi de energie planetele racite si abandonate ale universu-I i sau într-o lumina asemanatoare celei produse, în întune­ricul unei mari încaperi linistite, de un semineu în care lemnele au ars si abia daca mai lumineaza jarul ramas, înconjurat si aproape stins de cenusa: misterioasa stralucire rosietica, în-demnîndu-ne totdeauna, în tacerea noptii, la gînduri nostal­gice si enigmatice: cufundati în strafundul fiintei noastre, me­ditam la trecut, la legende si tinuturi de altadata, la sensul vietii si al mortii pîna cînd, aproape adormiti, plutim parca pe un lac de senzatii imprecise, pe o pluta în deriva ce ne duce pe un ocean acfinc si crepuscular de ape ce abia daca mai traiesc. " ŢHBiial melancoliei!

Coplesit de pustietate si de tacere, am ramas multa vreme nemiscat, contemplînd acel vast teritoriu.

înspre partea ce mi se parea ca e apusul, peste asfintitul violaceu al unui cer vestitor de furtuna dar paralizat, ca si cum o furtuna grandioasa ar fi fost cristalizata de un semn, pe un ter de nori care pareau de vata sfîsiata si rasfirata, îmbibata ^msînge, se profilau niste turnuri stranii de o înaltime colo-

*' darîmate de trecerea mileniilor sau, poate, de aceeasi ca-astrofa care pustiise teritoriul acela funebru. Scheletele unor

8¹ înalti, ale caror spectrale siluete cenusii contrastau cu ro-

^smgeriu al norilor, pareau sa indice ca un incendiu plane-

^r usese începutul sau sfîrsitul acelei catastrofe, rintre marile turnuri se înalta o statuie tot atît de înalta

^a Pip  C" *                                                    '

. 91 in centrul ei ombilical stralucea un far fosforescent, tjn  ^a? fi jurat ca si clipea, daca moartea ce domnea în acel *ip   ^{nU m}'"^ar fi dovedit ca aceasta clipire nu era decît o ilu-^{a Sl}mturilor mele.

367

Am avut certitudinea ca acolo se va încheia lungu] pelerinaj si ca, poate, în puternica reduta în care ma ga_Se ^6U voi întîlni, în sfîrsit, sensul existentei mele.                    -

Spre nord, stepa aceea pustie se sfîrsea cu un lant de mu lunari, un fel de sira a spinarii a unui dragon înspaimîntât Spre marginea meridionala a cîmpiei, în schimb, ieseau în _evi denta cratere stinse, care pesemne ca erau ramasitele uno câni ce pîrjolisera acest tinut cu torentele lor de lava

Ochiul Fosforescent parea ca ma cheama si m-am ndit ca în mod fatal va trebui sa ma îndrept spre statuia uriasa în pîntecele careia clipea.

Dar se parea ca inima mea intrase într-o existenta latenta asemeni celei a reptilelor în lungile luni de iarna: abia mai ba­tea, si am avut senzatia ca se închircise si se încrîncenase în fata acestui peisaj funest. în imperiul acela funebru nu se au­zea nici o voce, nici un sunet, nici un zgomot, nici o trosni­tura, si o nespusa melancolie se înalta ca o bruma din acel tarîm misterios si pustiu.

Am contemplat din nou turnurile, întrebîndu-ma care sa fi fost menirea lor înainte de cataclism. Sa fi fost pe vremuri refugiul unor giganti feroci si mizantropi?

Dar Ochiul Fosforescent continua sa ma cheme si încetul cu încetul atractia lui învinse starea mea de prostratie, pîna cînd începui sa merg spre regiunea turnurilor.

Mi-e imposibil sa va spun cît am mers pentru ca astrul ra-mînea fix pe firmament, m-am dus spre ele si, cu cît ma apro­piam mai mult, cu atît erau mai maiestuoase si misterioase. Le-am numarat: erau douazeci si unu, dispuse într-un peri­metru ce trebuia sa fi fost la fel de mare ca si acela al unui mare oras. Piatra din care erau construite era neagra, asa ca ieseau în evidenta în mod solemn pe cîmpia cenusie si p^{e vl}° laceul acela sfîsiat de nori zdrentuiti de culoare purpurie.

în centrul acelui colosal poligon desluseam de-acum, l^irn pede, statuia Marii Zeitati, teribila si nocturna, cu puteri as pra vietii si a mortii. Turnurile alcatuiau o garda în juru    ■

Era plamadita din piatra verde-ocru, avea trup de feme ; dar aripi si cap de vampir, din bazalt negru lucios. La rn si la picioare avea gheare puternice. Zeitatea nu avea c  t Fosforescenta Ochiului se datora, poate, reflectarii unui

368

fiind cînd intensa, cînd sovaitoare si mai stinsa. Ma-i^flter! 'i_e ce o înconjura oferea vederii resturi calcinate, ca ^{re3 C1} 7eu al groazei: am vazut idoli cu ochi galbeni, în laca-¹¹¹¹⁰¹ "rasite, zeite cu pielea zebrata, imagini ale unei idola-^^Ur\ riturne pline de inscriptii indescifrabile. ^trll                    d         a       a           tia     i

\ ri         p

^lp   ^ tjnut unde se parea ca se practica o singura ceremo-a Mortii- M-am simtit dintr-o data atît de îngrozitor de . gur încît am tipat. si tipatul meu s-a pierdut în acea tacere Voluta. Mi-am continuat drumul, întrucît Ochiul ma chema, pra nici o îndoiala, pîna am ajuns la zidurile poligonale unde

_afla Zeitatea. Am socotit ca erau de înaltimea unei catedrale gotice. Dar turnurile erau mult mai înalte.

EU sTIAM ca trebuia sa existe o intrare prin care sa pot patrunde în incinta. si dupa cîte se parea, numai pentru asta. Mintea mea era ca halucinata de certitudinea absoluta ca toa­te aceste lucruri (turnurile, tinutul acela pustiu, incinta zei­tatii, astrul în declin) asteptasera venirea mea si ca numai din cauza acestei asteptari nu se prabusisera în neant. Asa ca, de îndata ce voi fi patruns în Ochi, totul trebuia sa dispara ca un simulacru milenar.

Dupa ce am mers zile întregi, care m-au sleit de puteri, am dat în sfîrsit de ea.

Din fata portii pornea o scara de piatra care ducea spre Ochiul Fosforescent. Trebuia sa urc mii de trepte. Mi-a fost teama ca ameteala si oboseala m-ar fi putut învinge. Dar fa­natismul si disperarea pusesera stapînire pe mine în mod salbatic si am început urcusul.

^ 0 vreme pe care iarasi nu o pot preciza pentru ca astrul ramînea mereu neclintit, am urcat treptele fara numar si efor­ul meu neomenesc fu masurat în schimb de picioarele mele istruse si de inima sufocata, în mijlocul tacerii. Nimeni, dar

solut nimeni nu ma ajuta prin rugaciuni. si nici macar prin

^a- era o lupta titanica pe care trebuia sa o dau eu singur. . ^{e m}ulte ori am lesinat si chiar mi-am pierdut cunostinta, ^msa trezindu-ma, reluam urcusul.

j       }^u^ Fosforescent devenea din ce în ce mai mare, si acest îmi dadea curaj si ma înspaimînta totodata. si cînd în cad * ^{am a}J^{uns m} f^af^a Lui, oboseala si teama m-au facut sa ⁿ genunchi si am ramas o vreme asa.

369

Atunci, o Voce cavernoasa si imperiala, care parea ca ' din Ochiul acela, glasui: "Acum intra. Acesta e pentru t^ începutul si sfîrsitul".                                                       ^ne

M-am ridicat în picioare si, orbit de stralucirea rosiati * am intrat.

O strafulgerare intensa dar tulbure, specifica luminii f_Osf rescente, care dilueaza si schimba contururile, scalda în 1 mina un lung si extrem de îngust tunel de carne, pe care trebuit sa ma catar tîrîndu-ma pe burta. si strafulgerarea aceea iesea din gura terminala ca dintr-o misterioasa grota subma­rina. Luminozitate produsa poate de alge, luminozitate fan­tomatica, dar puternica, asemanatoare celei care, în noptile tropicale, pe cînd navigam pe Marea Sargaselor, o întrevazu-sem privind cu încapatînare spre adîncurile oceanului; o ar­dere fluorescenta a algelor care, în tacerea gropilor submari­ne, lumineaza regiuni populate de monstri; monstri care nu ies la suprafata decît cu ocazii insolite si de temut, facînd sa fie cuprinsi de consternare membrii echipajelor vapoarelor care au nenorocul fatal de a trece prin preajma lor; se întîm-pla ca echipajele sa înnebuneasca si sa se arunce în apa, astfel încît navele, lasate în voia soartei, ca niste martori muti ai ca­lamitatii, navigheaza în deriva ani si chiar zeci de ani, spec­trale si ambigue, duse de curentii marini si de vînturi, pîna cînd ploile, tifonii, soarele arzator al tropicelor si timpul fac sa le putrezeasca corpul si catargele, pîna cînd totul e mîncat de iod si de sare, de bureti si de pesti, si ultimele resturi dis­par în adîncul oceanului.

Pe masura ce urcam în susul acelui alunecos si sufocant tunel de carne, mi se întîmpla ceva atroce: trupul meu deve­nea trupul unui peste, membrele mi se tranformau în chip scîrbos în înotatoare si pielea mi se acoperea de solzi duri-

Lumina ce se zarea la capatul tunelului se facea din ce in ce mai intensa. si în tacerea surprinzatoare mi se parea ca au din nou tînguirea sau chemarea aceea îndepartata, ceva ca îmi amintea, dar ca într-un vis, de lucruri tare de demult, d n-as fi putut spune care anume.

Ţrupul-meu-peste abia se mai putea strecura prii"¹ S^aU aceea si acum nu mai urcam prin propriile mele puteri, p triî ca nici macar nu puteam sa-mi misc aripioarele: puterm

370

 al^e acelei carni ma strîngeau dar, în acelasi timp, _rtau     nestavilita putere de absorbtie înspre înalt. In  îHma bucata de drum am vazut fiinte care pareau ca ^acea -nvesc, scene din copilarie, sobolani într-un hambar din tan Olmos, bordeluri întunecoase, nebuni care strigau ■ t cuvinte de neînteles, femei care îsi aratau lubric sexul, ^nl Hi rotindu-se în pampa, deasupra unor cai morti, mori de " , j_a f_erma parintilor mei, betivi care scormoneau într-o gra-ada de gunoi si mari pasari razbunatoare, ce se repezeau _cj_Ocurile lor ascutite spre ochii mei. Pîna cînd am intrat în Tera _mare, scufundîndu-ma într-un lichid cald si gelatinos. Atunci mi-am pierdut cunostinta.

XXXVII

Nu mai stiu cîta vreme am ramas fara simtire.

Trezindu-ma încetul cu încetul, nu am înteles unde ma aflam, si nu-mi aminteam nici de pelerinaj, nici de episoa­dele care îl precedasera. Stateam pe spate, într-un pat, si-mi simteam capul greu, ca de fier, si abia daca puteam vedea cu ochii împaienjeniti: am reusit sa întrezaresc doar o slaba fos­forescenta care, încetul cu încetul, mi-am dat seama ca era cea din camera Oarbei de dinainte de fuga mea. Dar o greu­tate de neînvins în toti muschii ma împiedica sa ma misc. în­cetul cu încetul memoria mea paru ca se reorganizeaza, ca o centrala telefonica dupa un cutremur, si începura sa re­apara fragmente din peripetiile prin care trecusem: Celestino Iglesias, patrunderea în apartamentul din Belgrano, culoa­rele subterane, aparitia Oarbei, închiderea în camera, fuga si, !n sfîrsit, mersul spre Zeitate. Abia atunci mi-am dat seama ca fosforescenta care parea ca scalda încaperea aceea era la ^el cu cea din grota sau din pîntecele statuii imense; pe ma-^Ura ce ochii mei desluseau tavanul si peretii, am banuit ca

^a aflam în aceeasi camera din care credeam ca scapasem. toate ca nu îndrazneam sa-mi întorc privirea spre usa, am

ut senzatia ca Oarba era acolo. Asa ca tot pelerinajul meu

ⁿ subterane si prin scursorile Buenos Aires-ului, marsul Prin acea cîmpie planetara si urcusul final spre pînte-

371

cele Zeitatii fusesera o fantasmagorie provocata de vraii Oarbei, la ordinul Sectei. Totusi, mi-era greu sa admit ca ⁶ fi fost asa, deoarece toate acestea aveau forta si precizia m teriala a ceva ce, fara îndoiala, traisem aievea. în clipa acee nu eram nici destul de lucid, nici destul de calm ca sa analize-, faptele, dar acum cred ca acea calatorie spre Zeitate o traisem si ca, în cazul chiar în care trupul meu ar fi iesit din came­ra Oarbei, sufletul meu a strabatut într-adevar acea regiune naucitoare!

Am simtit ca femeia aceea se apropia de patul meu. Mi-o anuntau mai degraba simturile mele exacerbate si instinctul decît pasii ei, care abia se auzeau în tacerea din jur, ca si cum ar fi fost desculta. Nemiscat, aproape împietrit, privind spre tavan, mi-am dat totusi seama ca se apropia. si am închis ochii, ca si cum as fi vrut sa evit actul ce trebuia sa se produca, pîna cînd am simtit-o la picioarele patului, cercetîndu-ma.

Lucru ciudat: aveam senzatia ca venise spre mine în vir­tutea unei chemari obscure dar tenace a propriei mele fiinte. Nici acum, în deplinatatea puterilor mele mentale, nu stiu cum s-ar putea explica asta: era sigur ca eu sînt prizonierul Sectei si ca femeia care era acum lînga mine si cu care urma sa am cea mai tenebroasa dintre legaturi parea sa fie o parte sau începutul pedepsei pe care Secta mi-o harazise, dar si sfir-situl unei lungi urmariri pe care eu, prin propria mea vointa, o dusesem la capat timp de multi ani. O senzatie complexa ma paraliza si ma îmbata totodata, un amestec de teama si nerabdare, de scîrba si de senzualitate maligna pusese stapini-re pe mine. si cînd, în sfîrsit, am fost în stare sa deschid ochii, am vazut ca statea goala în fata mea: din trupul ei parea sa iradieze un fluid electric care ajungea pîna la mine si îmi tre­zea poftele. Cu o speranta pe care ar trebui sa o numesc nea­gra - speranta care trebuie sa existe în Iad -, am vazut cum sarpele acela se pregatea sa se arunce asupra-mi. In întune­ricul noptilor tropicale vazusem desprinzîndu-se de pe ^vl ful catargelor electricitatea spectrala a focurilor Sfînrului Telift tot asa în clipa asta vedeam cum acea fluorescenta magn tica, ce iradia în camera, se desprindea din vîrful degete ei, din par, din gene, din sfîrcurile tremuratoare ale sini ^ nerabdatori ca niste busole de carne vie în apropierea ff¹ &

372

. . puternic care îi atrasese prin teritorii întunecate si de-^netu    pentru ca m-a luminat un fulger puternic si am avut  iia  a          !

Toa revelatia vertiginoasa ca era ea! ° ^CMemiscat, linistit ca o pasare sub privirea care o parali-a am vazut cum se apropia lent si voluptuos. si cînd, .   fîrsit, mi-a atins pielea cu degetele, era ca si cum ar fi fost

descarcare a Marii Raze Negre ce se spune ca salasluieste îr, adîncurile marilor.

Pe urma am pierdut simtul cotidianului, amintirea exac­ta a existentei mele reale si constiinta care determina marile si decisivele diviziuni cu care omul trebuie sa traiasca: cerul si iadul, binele si raul, trupul si sufletul. si, de asemenea, [iiripxitsTeiefnftatea; pentru ca nu stiu si nu voi sti niciodata cît o fi durat acea împreunare, pentru ca în vizuina de aco­lo nu era nici zi, nici noapte, si totul a fost doar un rastimp infinit

" Am asistat la catastrofe si la torturi, mi-am vazut trecu­tul si viitorul (moartea), am avut vîrste geologice, cred ca-mi amintesc un peisaj învolburat, cu ferigi stravechi, bîntuit de pterodactili. O luna tulbure lumina mlastini puturoase prin­tre nisipuri arzatoare.

Cap fiara în calduri am alergat spre o femeie cu pielea nea­gra si cu ochii violeti, care ma astepta urlînd. Corpul ei, îl vad si acum, avea un sex deschis, am patruns cu furie în acel vul­can de carne, care m-a devorat. De îndata ce am iesit, carnu­rile ei sîngerii au jinduit un nou atac. Am alergat spre ea ca un unicorn lasciv, strabatînd smârcuri din care, la trecerea mea, se ridicau corbi ce tipau, si am intrat din nou în acea pestera. i\înd pe rînd, am fost sarpe, peste-spada, caracatita cu tenta­cule care intrau una dupa alta si vampir razbunator, pentru ^a "' ^tQt de atîtea ori, mistuit. Batut de furtuna, printre fulgere, ^am *^ost prostituata, grota si put, vrajitoare. Aerul electrizat

"^a umplut de strigate de lupta si a trebuit sa satisfac iar si

îTaeomta-er, asemenea unui sobolan falie, asemenea unor

Pi 3e carne. Furtuna era din ce în ce mai dezlantuita si mai

uza: jivine convietuiau cu femeia aceea, chiar si sexul îi

^V^^cohi\ de sobolani.

Suduit de fulgere, teritoriul acela arhaic se cutremura. în '   luna exploda în bucati, incendiind paduri uriase, de-

373

clansînd distrugerea totala. Pamîntul se deschise si se scufa da între nisipurile colcaind de crabi. Fiinte mutilate fug_e printre ruine, capete fara ochi umblau bîjbîind, intestine q^U încurcau precum niste liane scîrboase, fetusii erau calcati î picioare în mijlocul zoaielor.

Universul întreg se pravali peste noi.

XXXVIII

Acum nu mai pot sti cît o fi durat acel rastimp. î_n clipa cînd m-am desteptat (e un fel de a spune), am simtit ca abisuri de netrecut ma desparteau pentru totdeauna de acel univers nocturn: abisuri de spatiu si de timp. Orb si surd, ase­menea cuiva care iese la suprafata din adîncurile marii, am iesit din nou la suprafata realitatii de toate zilele. Realitate care ma întreb daca, la urma urmei, e cea adevarata. Pentru ca în clipa în care constiinta mea de toate zilele si-a recapatat fortele si cînd ochii mei au fost în stare sa vada contururile lumii care ma înconjura si, deci, mi-am dat seama ca ma ga­seam în camera mea din Villa Devoto, în unica si cunoscuta mea camera din Villa Devoto, m-am gîndit, cu groaza, ca poa­te un nou si mai de neînteles cosmar începea pentru mine.

Un cosmar care stiu ca trebuie sa se termine cu moartea mea, pentru ca îmi amintesc viitorul de sînge si foc ce mi-a fost dat sa-1 contemplu în magia aceea nebuneasca. Lucru ciu­dat: se pare ca nimeni nu ma mai urmareste. S-a sfîrsit cos­marul din apartamentul din Belgrano. Nu stiu cum se face ca sînt liber, în propria mea locuinta si nimeni (se pare) nu ma pazeste. Secta trebuie sa fie la distante incomensurabile-

Cum am ajuns iarasi acasa la mine? Cum se face ca orbu m-au lasat sa ies din camera aceea înconjurata de un labirint-Nu stiu. Dar stiu ca toate cele ce vi le-am povestit s-au întinv plat punct cu punct. Inclusiv, si mai ales!, întunecatul rastimp de la sfîrsit.

stiu si ca timpul meu e masurat si ca ma asteapta moarte . si, lucru ciudat si de neînteles chiar pentru mine, se par^e moartea ma asteapta oarecum din propria mea vointa, p^e tru ca nimeni nu va veni sa ma caute pîna aici, si voi ti

374

¹¹¹¹

 cel care va merge, care trebuie sa mearga pîna la locul diTurmeaza sa se îndeplineasca profetia. ¹ . i_enja, dorinta de a trai, disperarea, m-au facut sa-mi în-. ~7TT"rnîi de feluri de a fugi, mii de feluri de a scapa de fata­te Dar cum poate cineva sa scape de propriul lui destin? Âsa se încheie, deci, Darea mea de Seama, pe care o pun

. tr-un loc în care Secta sa n-o poata gasi.

^mg _miezul noptii. Ma duc acolo. stiu ca ea ma va astepta.

UN DUMNEZEU NECUNOSCUT

1

în noaptea de 24 iunie, 1955, Martin nu putea sa adoarma. O vedea din nou pe Alejandra ca atunci, prima data, în parc, apropiindu-se de el. Apoi, învalmasite, îi veneau în minte clipe tandre sau îngrozitoare: si iarasi o vedea venind spre el la prima întîlnire, necunoscuta si fabuloasa. Pîna cînd, încetul cu încetul, o moleseala apasatoare puse stapînire pe el si imaginatia începu sa-i hoinareasca în acea regiune ambi­gua. Atunci i se paru ca aude clopote îndepartate si melanco­lice si un geamat nelamurit, ca o chemare neînteleasa. încetul cu încetul geamatul se transforma într-un glas nealinat si abia soptit care îi repeta numele, pe cînd clopotele bateau mereu mai tare, pîna cînd, la sfîrsit, batura cu o adevarata furie. Ce­rul, cerul acela din visul lui, parea acum iluminat de reflexele rosietice ale unui incendiu. si arunci o vazu pe Alejandra îna-intînd spre el în noaptea luminata de flacari, cu fata supta si cu bratele întinse înainte, miscîndu-si buzele ca si cum ar fi repetat, muta si deznadajduita, chemarea aceea. Alejandra! tipa Martin, trezindu-se. Aprinzînd lumina, tremurînd, se vazu singur în camera.

Era ora trei noaptea.

O vreme ramase fara sa stie ce sa creada sau sa faca. Pîna ^a urma începu sa se îmbrace, si pe masura ce se îmbraca de-6nea si mai nervos, pîna cînd se trezi napustindu-se în stra-^a si alergînd spre casa familiei Olmos.

-^l cind, de departe, zari pe cerul înnorat reflexele unui in-

■      ^lu, nu mai avu nici o îndoiala. Alergînd cu disperare,

si sa ajunga pîna în fata casei, prabusindu-se în mijlocul

-^lrnii adunate. Cînd îsi recapata cunostinta, în casa unor

379

vecini, alerga din nou spre casa Olmos, dar politia ridi deja cadavrele în vreme ce pompierii faceau ultimele eforh ⁶ pentru a localiza incendiul în Mirador.                          ^ri

Din noaptea aceea Martin îsi aducea aminte doar de f_an). razlete si fara legatura între ele: ideea pe care poate sa o aiVr un idiot despre o catastrofa. Dar se pare ca lucrurile se p_et_r cusera astfel:

Spre doua noaptea, cineva care cobora (dupa cum a decla rat mai tîrziu) pe strada Patricio spre Riachuelo, vazu fum Mai tîrziu s-a constatat, ca întotdeauna, ca mai multi vazu­sera fum sau foc si li se paruse ca e ceva suspect. O batrîna care locuia într-o casa din apropiere declara: "Dorm putin asa ca am simtit miros de fum si l-am trezit pe fiul meu care lucreaza la TAMET si care doarme în aceeasi încapere si are somnul greu, dar mi-a spus sa-1 las în pace", adaugind, cu orgoliul cu care cei mai multi dintre oameni, mai ales batrî-nii - gîndea Bruno - îl pun în povestirea unor boli grave sau ale unor calamitati aducatoare de moarte "si acuma ve­deti ca aveam dreptate".

Pe cînd încercau sa stinga focul în Mirador, dupa ce sco­sesera cadavrele celor doi, al Alejandrei si al tatalui ei, politia îl scosese din casa pe batrînul don Pancho înfasurat într-o pa­tura, chiar în fotoliul lui pe rotile. Dar nebunul? Dar Justina?, se întreba lumea. însa tocmai în clipa aceea vazura cum e scos din casa un barbat cu parul carunt si cu capul alungit în for­ma de dirijabil; avea în mîna un clarinet si parea oarecum vesel. Cît despre batrîna servitoare indiana, ea îsi pastra fi­gura impasibila dintotdeauna.

Se tipa sa se elibereze strada. Unii vecini dadeau ajutor pompierilor si politiei, scotînd mobile si haine. Era multa mis­care si puteai remarca euforia cu care oamenii urmaresc ca­tastrofele care îi scot pentru o clipa din existenta lor cenusie si banala.

Bruno nu-si mai putu aminti nici un alt lucru demn mentionat din cele petrecute în acea noapte.

380

II

în ziua urmatoare, Esther Milberg îl chema la tele-Bruno ca sa-i spuna ca tocmai citise în La Razdn vestea nicata de politie (desigur ca ziarele de dimineata nu avu-^C°  ra timpul sa o includa). Bruno nu stia nimic: Martin rata-'      _un nebun pe strazile din Buenos Aires si înca nu ajun­sese la el.

La început, lui Bruno nu-i veni sa faca nimic. Apoi, cu toa­ca nu mai avea nici un rost, alerga la Barracas sa vada restu-le incendiului. Un agent de politie îl împiedica sa se apropie de casa. întreba de batrînul Olmos, de servitoare, de nebun. Cu cele spuse de agent si cu informatiile obtinute dupa aceea, ajunse la concluzia ca cei din familia Acevedo luasera hota-rîri rapide, indignati si speriati nu de faptul însusi ci de zia­rele de seara (întrucît, presupuse el, pe cei din familia Ace­vedo nu putea sa-i surprinda nimic din partea acelei familii de nebuni si de degenerati), caci ziarele proiectau un val de scandal si de bîrfa asupra întregii familii, desi era vorba doar de o înrudire îndepartata. Astfel ca ei, ramura bogata si cu mintea întreaga, care actionasera întotdeauna cu eficacitate pentru ca partea aceea din familia lor, de care nu le placea sa auda, sa ramîna în anonimat (pîna acolo încît putini erau cei care în Buenos Aires mai stiau de supravietuirea lor, si mai ales de faptul ca erau rude cu ei), se trezeau deodata cu un asemenea scandal la rubrica de fapte diverse. De aceea (îsi spunea în continuare Bruno), se grabisera sa-i scoata din casa pe don Pancho, pe Bebe, si chiar si pe Justina, ca sa nu ■nai ramîna nici o urma si cu scopul ca ziaristii sa nu poata obtine informatii de la fiintele acelea iresponsabile. Deoarece ^nu Putea fi în nici un caz vorba de afectiune sau de compati-^tfe, lucru înteles de cei care, ca Bruno, cunosteau ura nutri-^{e ce}i din familia Acevedo fata de jalnicele vestigii ale unui ^tre5ut stralucit.

n aceeasi seara, cînd se întoarse acasa, afla ca îl cautase

-'   iatu] acela slabut", dupa expresia plina de repros a lui Pepa

^ea ca mereu îl face raspunzator pe Bruno de defectele

_a     ^er"lor sai), care acum mai parea si cu mintea ratacita. si

"mai" îl fg_cu p_e Bruno sa zîmbeasca, în ciuda lucrurilor

381

groaznice petrecute, deoarece indica o serie de defecte p_{e c} menajera le descoperise unul dupa altul la sarmanul Mart/⁶ pîna cînd ajunsese la aceasta ultima si nenorocita conditie H' "ratacit", cuvînt ce corespundea situatiei reale si înspaimîr,⁶ tatoare a spiritului lui: ca un copil pierdut noaptea într-o na dure, tremurînd si speriat. Cum ar fi putut sa-1 surprinda fan tul ca venise sa-1 caute? Cu toate ca era atît de rezervat, într-atît încît niciodata nu-1 auzise rostind o fraza întreaga despre ceva si cu atît mai putin despre Alejandra, cum ar fi putut sa nu recurga la el, singura fiinta asupra careia putea sa-si descarce o parte din durere si, poate, singurul om de la care putea as­tepta o explicatie, o consolare sau un sprijin? Bruno stia, de­sigur, ce fel de relatii existasera între ei, nu pentru ca Alejandra i-ar fi spus ceva (nu era genul de fata care sa faca asemenea confidente), ci pentru ca baiatul acela cautase în preajma lui un fel de refugiu tacut, din pricina cuvintelor pe care din cînd în cînd le bîlbîia despre Alejandra dar, mai ales, din cauza setei nepotolite, proprie tuturor îndragostitilor, de a asculta tot ce, într-un fel sau altul, poate avea vreo legatura cu fiinta iubita; si asta ignorînd ca-1 întreba sau asculta pe unul care si el avusese sentimente de dragoste pentru Alejandra (chiar daca nu fusese decît o reverberatie sau o palida proiectie de moment a celeilalte iubiri, a adevaratei lui iubiri, pentru Geor-gina). Dar daca stia sau intuia ca Martin continua sa aiba un anumit gen de relatii cu Alejandra (si expresia "un anumit fel" era inevitabila cînd era vorba de ea), nu cunostea deta­liile acelei legaturi de dragoste pe care Bruno o urmarise cu uimire; pentru ca, desi Martin era un baiat în multe privinte exceptional, era pur si simplu un baiat, aproape un adolescent, pe cînd Alejandra, cu toate ca nu avea decît cu un an mai mult ca el, avea o experienta înspaimîntator de bogata si aproape milenara. Uimire care dovedea (îsi spunea Bruno), ca în su flerul lui se încapatîna sa existe o candoare de nestins, pentru ca stia foarte bine (cu mintea, nu cu sufletul) ca nimic din ce^e ce se refera la vreo fiinta omeneasca n-ar trebui sa ne ie ca, mai ales din pricina ca, asa cum spune Proust, un "cu

 "    în

 p                           p

ca" înseamna aproape întotdeauna un "pentru ca" neînt si desigur ca tocmai acea prapastie dintre vîrsta spiritua experienta fiecaruia, în ce priveste josnicia lumii, putea s

 te

 itua  sa

382

II e apr°P^{ierea une}* ^^emei^ca Alejandra de un pusti ca Mar-P   Tntuitia îi fu confirmata treptat, dupa moartea Alejandrei ^iupa incendiu, pe masura ce afla amanuntele acelea necla-dar maniace si uneori minutioase, despre relatiile baiatu­le ' cu Alejandra. Amanunte maniace si minutioase nu pen-ca Martin ar fi fost anormal, un fel de nebun, ci pentru K mlastina halucinanta în care se zbatuse întotdeauna spiri-i Alejandrei îl obliga sa faca aceasta analiza aproape ca un aranoic; fiindca durerea pricinuita de o iubire care întîm-oina piedici, si mai ales piedici nelamurite si inexplicabile, e întotdeauna un motiv mai mult decît suficient (îsi spunea Bruno) pentru ca omul cel mai întreg la minte sa simta si sa actioneze ca un alienat. Desigur ca nu-i povesti nimic în pri­ma noapte de dupa incendiu, cînd ajunse la el, dupa ce um­blase pe strazile din Buenos Aires, aproape idiotizat de crima si de incendiu; ci dupa aceea, în acele putine zile si nopti care au urmat, pîna cînd îi veni nefericita idee de a se gîndi la Bor-denave; acele zile si nopti în care se aseza alaturi de el, une­ori fara sa scoata o vorba ceasuri întregi, iar alteori vorbind de parca i s-ar fi injectat un ser al adevarului, sau, cu un ter­men mai potrivit, unul din drogurile acelea care stîrnesc ima­gini tumultuoase si delirante din zonele cele mai adînci si mai de nepatruns ale fiintei omenesti. si, de asemenea, cîtiva ani dupa aceea, cînd se va reîntoarce din sudul acela îndepartat, in virtutea dorintei specifice oamenilor de a se agata de orice ramasita a trupului si a sufletului ce le-au ramas pe undeva de izbeliste: de la o fiinta pe care au iubit-o mult în acel soi de nemurire incerta si zdrentuita pe care ti-o ofera tablourile, cuvintele spuse odata cuiva, amintirea unei expresii pe care cineva n-a uitat-o, sau spune ca n-a uitat-o, si pîna si obiec­te marunte care, în acest fel, ajung sa aiba o valoare simbo-^lca si nemasurat de mare (o cutie de chibrituri, un bilet de ^merna); obiecte sau cuvinte care izbutesc atunci minunea de ^ne race sa simtim prezent spiritul acela, cu toate ca este rata-^Or' insesizabil si atît de prezent, încît te apuca disperarea, c   ^as^{a cu}m o unda de parfum sau un fragment muzical te sa retraiesti o amintire scumpa; o melodie care n-are de fie ^{a     n}^^ci renumita, nici profunda, ci poate foarte bine sa " modesta, poate chiar vulgara, care în vremurile mi-

383

nunate ne-a facut sa rîdem tocmai pentru ca era vulg_arg  , care acuma, înnobilata de moarte si de despartirea eterna   ^r se pare emotionanta si adînca.                                     ' ^J

- Pentru ca dumneata - îi zise Martin cu prilejul acel . reîntoarceri, ridicîndu-si pentru o clipa privirea pe care pî_n-atunci o tinuse cu încapatînare în pamînt, cu acel gest de f nerete si, desigur si din copilarie care nu se va schimba si car aidoma amprentelor digitale, te însotesc pîna la moarte -J pentru ca si dumneata ai iubit-o, nu-i asa?

Concluzia la care, în sfîrsit! ajunsese acolo, în sud, în timpul unor nespus de lungi si tacute nopti de meditatie. Bruno, ri-dicînd din umeri, ramase tacut. Caci ce i-ar fi putut raspun­de? si cum i-ar fi putut explica dragostea pentru Georgina si acel soi de miraj al copilariei? si asta mai ales din pricina ca nici macar nu era sigur ca fusese asa, sau cel putin nu era sigur în sensul în care si-o putea închipui Martin. Asa ca nu-i raspunse si se multumi sa-1 priveasca în asa fel încît Martin sa nu poata ghici raspunsul, gîndindu-se ca, dupa atîtia ani de tacere si de departare, dupa ani de meditatie în singura­tate, baiatul acela stoic mai simtea totusi nevoia de a-i destai­nui cuiva povestea lui; si asta fiindca înca, înca! mai spera sa gaseasca cheia acelei tragice si minunate nepotriviri, su-punîndu-se dorintei nelinistite dar candide a oamenilor de a gasi presupusa cheie; desi, daca exista, asemenea chei tre­buie sa fie la fel de nelamurite si, totodata, la fel de nepatrun­se ca evenimentele pe care pretind sa le lamureasca. Dar în acea prima noapte de dupa incendiu, Martin parea un nau­fragiat care si-a pierdut memoria. Ratacise pe strazi si dno ajunsese la Bruno nici macar nu mai stiu ce sa-i spuna. II ve­dea pe Bruno fumînd, asteptînd, privindu-1, întelegîndu-1-»' si? Alejandra era moarta, moarta cu adevarat, de o moarte îngrozitoare, în flacari, si totul era acum inutil si, într-un anu mit fel, fantastic. si cînd se hotarî sa plece, Bruno îl apuca mîna si îi spuse ceva, dar nu auzi bine, sau, in orice caz, & tîrziu nu fu în stare sa-si aminteasca ce anume. Apoi ra mai departe pe strazi, ca un somnambul, trecînd iar prin rile unde ea ar fi putut parca sa apara din clipa în     P

Dar, încetul cu încetul, Bruno reusi sa afle cîte ceva,

 î

peie, cu prilejul celorlalte întîlniri, în timpul acelor

 a,  înti

384

rde si uneori insuportabile. Martin vorbea deodata ca

 t

 furtuna. Urmele fragile ale închipuirilor lui. Cauta

rde si un             p

utomat, spunea lucruri fara nici o legatura între ele, pa-¹⁰¹ _{a caU}te ceva în genul unei urme pe nisipul unei plaje ma-^t de furtuna Urmele fragile ale închipuirilor lui Cauta

¹⁰¹

 d

y. ia sensul ascuns. si Bruno ar fi putut sti, trebuia sa stie: ° cunostea el familia Olmos înca din copilarie? n-o stia pe Aleiandra aproape de cînd se nascuse? oare nu fusese prie­ten sau asa ceva, cu Fernando? Pentru ca el, Martin, nu mai "ntelegea nimic: absentele ei, prietenii aceia ciudati, Fernan­do Ce naiba! si Bruno se multumea sa-1 priveasca, sa-1 înte­leaga si desigur, sa-1 compatimeasca. Bruno afla cea mai mare parte dintre faptele decisive doar cu prilejul reîntoarcerii lui Martin din locurile acelea îndepartate unde se înmormîntase, atunci cînd se parea ca timpul îi sedimentase durerea în adîn-cul sufletului, durere ce paru ca-1 asalteaza iar din pricina agitatiei si a tulburarii stîrnite în el de reîntîlnirea cu fiinte si lucruri strîns legate de tragedia de atunci. si cu toate ca trupul Alejandrei putrezise si se facuse tarîna, baiatul acela, care acum era un barbat în toata puterea cuvîntului, era totusi obsedat de dragostea lui, si cine stie cîti ani de aci înainte o sa fie la fel (probabil pîna la moarte); ceea ce, dupa parerea lui Bruno, era oarecum o dovada a nemuririi sufletului.

El "trebuia" sa stie, îsi spunea Bruno în sinea lui, cu o tris­ta ironie. Desigur, ca "stia". Dar în ce masura, si cum, la ce nivel al cunoasterii? Caci, la urma urmei, oare ce stim noi de­spre tainele cele de pe urma ale fiintelor omenesti, chiar si ale celor mai apropiate noua? îsi aducea aminte cum arata atunci, ■n prima noapte, cînd venise la el; i se parea ca e unul din co-P'ii fotografiati în ziare dupa cutremure nocturne sau dera-'en de trenuri, asezati pe vreo boccea de haine sau pe vreun ^morman de ruine, cu ochii secati de lacrimi si îmbatrînifi brusc Prin puterea pe care o au catastrofele de a devasta, în cîteva ^easuri, trupul si sufletul omului, asa cum nu izbutesc s-o faca U/ bolile, dezamagirile si moartea celor dragi. Apoi, peste ^ea ^ohorîta imagine suprapunea altele în care parea ase-^er>ea invalizilor ce, cu timpul se ridica din propriile lor rui-' proptindu-se în cîrje, acum departe de razboiul în care rjj ~ ^aP^{e c}^ *$i pierdusera viata, dar nemaiputînd fi ce fusese-^ainte, deoarece acum sînt pentru totdeauna împovarati

385

de experienta ororii si a mortii. îl vedea cu bratele atvrnînd cu privirea atintita într-un punct care de obicei ramînea î' spatele lui Bruno si ceva mai la dreapta de capul lui. Pa_re ca-si scormoneste memoria cu o mcrîncenare muta si dure­roasa, asemenea unui ranic de moarte care încearca sa-si scoa­ta din carnea sfîrsiata, cu o grija infinita, sageata înveninata "Cît de singur el", îsi spunea atunci Bruno.

- Nu mai stiu nimic. Nu mai pricep nimic! - izbucnea el pe neasteptate. Toata povestea cu Alejandra era...

si lasa fraza neterminata, ridicîndu-si capul pe care îl tinu­se plecat în jos si privindu-1 în sfîrsit pe Bruno, dar ca si cum, cu toate astea, nu l-ar fi vazut.

- Adica... - îngaima el, cautîndu-si cuvintele cu o înca­patînata febrilitate, ca si cum i-ar fi fost teama ca n-ar putea spune exact ce însemna "povestea aceea cu Alejandra"; la care Bruno, cu douazeci si cinci de ani mai în vîrsta, putea adau­ga cu usurinta "povestea aceea, în acelasi timp minunata si sinistra".

- stii... - murmura Martin - frîngîndu-si dureros de­getele - n-am avut niste relatii limpezi... n-am priceput nici­odata ...

îsi scotea faimosul lui briceag alb, îl examina, îl deschidea.

- De multe ori am crezut ca era ceva ca o înlantuire de fulgere, ca...

si cauta o comparatie.

- Ca explozia unei sonde, asta e... ca explozia unei sonde într-o noapte întunecoasa si furtunoasa...

Se uita din nou tinta la Bruno, dar cu siguranta ca privea spre propria lui Iunie interioara, obsedat de viziunea aceea-Cu ocazia aceea adauga, dupa ce se gîndise o vreme:

- Desi uneori... foarte rar, desigur... mi se parea ca s odihnea oarecum alaturi de mine.

Era un fel de odihna (gîndea Bruno) ca aceea a soldati într-o zanoaga sau într-un adapost improvizat în timp ce u"¹ inteaza pe un teritoriu necunoscut si întunecos, în mi]'⁰ unui potop de gloante.

- N-as putea spune nici un fel de sentimente. ..

386

. .

 din nou privirea, dar de data asta îl privi cu ade-

 j

" at ca si cum i-ar fi cerut o solutie, dar cum Bruno nu spu-n'irnic, si-o pleca din nou, uitîndu-se la briceagul alb.

Desigur - murmura el - nu putea sa dureze. Era ca -  razboi, cînd se traieste doar clipa prezenta... asa presu-^    pentru ca viitorul e nesigur, si totdeauna îngrozitor... Porni sa-i explice ca tocmai din frenezia aceea puteai ghici a va urma o catastrofa, asa cum poti sa-ti închipui ce-o sa se întâmple cu un tren al carui mecanic a înnebunit. îl îngrijora, dar în acelasi timp îl atragea. Se uita iar la Bruno.

Si atunci Bruno, atît ca sa spuna ceva, cît si ca sa umple golul acela, spuse: - Da, înteleg. Dar oare ce întelegea? Ce anume?

III

Moartea lui Fernando (mi-a spus Bruno) m-a facut sa ma gîndesc din nou nu numai la viata lui, ci si la a mea, de uncie reiese în ce chip si în ce masura îmi tulburase existen­ta, la fel ca pe a Georginei, si ca pe a multor barbati si femei. Lumea ma întreaba, ma încolteste: "dumneavoastra, care l-ati cunoscut îndeaproape". Dar cuvintele "cunoscut" si "în­deaproape", atunci cînd e vorba de Vidai, n-au practic nici o valoare. E adevarat ca am fost în preajma lui în trei sau patru momente decisive si ca l-am cunoscut în parte: partea aceea din personalitatea lui care, ca si luna, era întoarsa înspre noi. ^adevarat si ca am facut unele presupuneri în legatura cu ^moartea lui, ipoteze pe care, totusi, nu sînt înclinat sa le îm-Partasesc si altora, într-atît de mare e posibilitatea de a te în-sela în privinta lui.

Ant fost (fizic) în apropierea lui Fernando în cîteva mo-^ente din viata lui: în timpul copilariei, la Capitan Olmos, ^am P^rin 1923; doi ani mai tîrziu, în casa din Barracas, dupa «^ica-sa murise si bunicul lui îl adusese acolo; apoi în 1930, în k ^acum baieti mari, participam la miscarea anarhista si,  ⁰*'^cu ocazia unor întîlniri fugare, în anii din urma. Dar ul timp era cu totul strain de viata mea si, într-un anu-

în k î    j⁰

387

mit sens, strain de viata tuturor (desi, bineînteles nu

sid_ea

Alejandrei). Ajunsese cu adevarat ceea ce se cheama sau s putea denumi un alienat, o fiinta straina de ceea ce num; ^r poate cu naivitate "lume". îmi aduc aminte si acum de zi ' cînd, nu demult, l-am vazut mergînd ca un somnambul n strada Reconquista parînd ca nu ma vede, sau prefacîndu-s ca nu ma vede, ambele atitudini fiind la fel de posibile cînd e vorba de el si asta dupa ce vreme de peste douazeci de an' nu ne mai vazusem, pricina pentru care un om obisnuit ar fi gasit atîtea motive de a se opri si de a sta de vorba. si daca m-a vazut, ceea ce e posibil, de ce s-a facut ca nu ma vede? La o asemenea întrebare nu se poate raspunde doar într-un singur fel, cînd e vorba de Vidai. Unul dintre raspunsurile posibile este acela ca trecea printr-una din perioadele în care suferea de mania persecutiei si ca ar fi evitat sa intre în vorba cu mine nu în ciuda faptului ca eram o veche cunostinta de-a lui, ci tocmai din pricina acestui fapt.

Dar vaste spatii ale vietii lui îmi sînt cu desavîrsire necu­noscute. stiu, desigur, ca a calatorit prin multe tari, cu toate ca, fiind vorba de Fernando, ar fi mai potrivit sa spunem ca "a fugit" prin diverse tari. Exista urme ale acestor calatorii, ale acestor explorari. Exista urme ale trecerii lui în amintirea unor persoane care l-au vazut sau au auzit vorbindu-se de el: Lea Lublin 1-a întîlnit o data la Dome; Castagnino 1-a vazut mîncînd într-o crama din apropiere de Piazza di Spagna, cu toate ca de îndata ce vazuse ca e recunoscut se ascunsese în dosul unui ziar, ca si cum ar fi citit cu mare atentie si ar fi fost foarte miop; Bayce a confirmat un fragment din Darea de Seama; 1-a întîlnit la cafeneaua Tupi-Nambâ din Montevideo. si asa mai departe. Caci nu stim nimic clar si coerent despre calatoriile lui, si si mai putin despre acele expeditii prin insu­lele din Pacific si în Tibet. Gonzalo Rojas mi-a spus ca o data cineva vorbise despre un argentinian "asa si asa" care ceruse la Valparaîso informatii cu privire la îmbarcarea pe o goele a ce facea periodic curse spre insula Juan Fernândez; potrivi celor spuse de el si explicatiilor mele, am ajuns la concluZJ ca era vorba de Fernando Vidai. Ce-o fi vrut sa faca în insu aceea? stim ca era în legatura cu teosofi, spiritisti si ^oame, preocupati de magia neagra; dar marturia unor oameni

388

1 acestora trebuie privita cu rezerve. Din toate episoadele ^s°^lU   _e gjngurul care poate fi considerat caz real eîntîlnirea d'l'eff/ la Paris, si asta datorita faptului ca se batusera

rurdl

^CU   usesera de-a face cu politia. Poate ca o sa invocati cele 5*        t de el în faimoasa lui Dare de Seama. Eu cred ca nu

 fi considerate drept o reflectare fotografica a realitatii, desi, f tŢ.jjn sens mai adînc, pot fi socotite autentice. Par sa ne dez-;iuie momentele lui de halucinatie si delir, momente care, 1 o adica, poate ca au cuprins în întregime ultima etapa a vie­ri lui, perioadele cînd se claustra sau disparea. Citind aceste nagini/ mi se pare uneori ca Vidai, cufundîndu-se în adîncu-rile infernului, ar flutura o batista în semn de ramas bun, ase­meni cuiva care, într-un delir, rosteste cuvinte ironice de adio; sau poate, strigate disperate de ajutor, mascate si ascunse de laudarosenie si orgoliu.

Toate acestea încerc sa ti le povestesc de la început, însa ma vad ispitit uneori sa-ti spun generalitati. Ba chiar îmi e cu neputinta sa ma gîndesc la ceva important privind pro­pria-mi viata fara a avea în vreun fel legatura cu viata tumul­tuoasa a lui Fernando. Spiritul lui continua sa-1 domine pe al meu, chiar si acum dupa moartea sa. Dar nu ma interesea­za: nu îmi propun sa ma apar de ideile lui care mi-au facut si mi-au desfacut viata, nu însa si pe a lui: asemenea exper­tilor în explozive care pot amorsa si dezamorsa fara riscuri o bomba. Nu-mi voi mai face, asadar, acest tip de scrupule, dupa cum nu voi face nici aceste inutile reflectii laterale. Pe de alta parte, ma consider destul de drept pentru a admite ca îmi era superior. Respectul meu era atît de firesc, încît sim­team chiar o liniste si o anume voluptate în a-1 recunoaste, vi cu toate acestea, nu l-am iubit niciodata, desi uneori sim­team pentru el admiratie. Detestîndu-1, nu mi-a fost indife-^ferit niciodata. Nu era un om ca aceia pe care-i lasam sa treaca Pe linga noi, cu nepasare: ne farmeca pe loc sau ne dezgusta, ^-1"^m general si una si alta. Avea în el un fel de forta magneti-^a' care putea sa fie de atractie sau de respingere, iar cînd in-^u in sfera lui de influenta indivizi contemplativi sau sova-

^1C1 ca mine, erau zdruncinati, precum niste busole mici tra în regiuni zguduite de furtuni magnetice. si culmea,

^ individ schimbator, care trecea de la entuziasmele cele

389

mai înflacarate la cele mai adînci deprimari. Era una din tele lui contradictii. Odata rationa cu o logica de fier si ₀H te pomeneai ca e un aiurit, care, cu acelasi aer de rigoare a' ge sa spuna prostii la care nici nu te astepti, prostii ce W ■■ pareau, însa, concluzii normale si adevarate. Odata îi r>u ' sa vorbeasca si era sclipitor, si altadata devenea un sineu tic caruia nimeni nu cuteza sa-i spuna o vorba macar. Am m tionat, cred, cuvîntul "desfrîu" printre cele ce i-ar fi putut c racteriza felul de a fi; si cu toate acestea, au existat moment în viata lui cînd s-a daruit unui ascetism naprasnic si necruta tor. Uneori era contemplativ, alteori se dedica unei activitati frenetice. Eu l-am vazut, copil fiind, la Capitan Olmos, savîî-sind acte de neînchipuita cruzime asupra unor vietati nevi­novate, ca apoi sa faca gesturi de mare gingasie care erau to­tal incompatibile. Simula? Era un spectacol pe care îl dadea în fata mea, mînat de ironie, de cinism? Nu stiu. Erau mo­mente în care parea ca se admira cu un narcisism dezgusta­tor, dupa care numaidecît emitea în legatura cu sine parerile cele mai depreciative. Lua apararea Americii iar apoi îsi ba­tea joc de indigenisti. Cînd, înselat de vorbele usturatoare sau de ironia lui la adresa marilor nostri oameni, cineva venea cu o minuscula contributie, era numaidecît anihilat printr-o ironie contrara. Asadar, era tocmai pe dos în comparatie cu ce se apreciaza ca este un om echilibrat, sau pur si simplu în comparatie cu ce se considera a fi astfel, daca ceea ce-1 deose­beste pe un om de un individ este o anume duritate, o anu­me persistenta si coerenta a ideilor si sentimentelor, caci în el nu exista nici un fel de coerenta, dincolo de obsesii, care erau riguroase si permanente. Era perfect opus unui filozof, unui om care gîndeste si dezvolta un sistem precum un edi­ficiu armonios; era într-un anume fel un terorist al ideilor, un soi de antifilozof. Nici fata lui nu ramînea identica cu sine însasi. Adevarul e ca m-am gîndit întotdeauna ca în el locu­iau mai multi oameni. si cu toate ca neîndoielnic era o cana­lie, as îndrazni sa afirm ca avea totusi în el un soi de puritate» chiar daca aceasta era o puritate infernala. Era un fel de stm al infernului. Odata l-am auzit spunînd, tocmai, ca în infe _ ca si în cer, exista o ierarhie cu mai multe trepte, de la sara si pacatosi mediocri (mic-burghezii infernului, spunea) p

390

Hi perversi si disperati, monstrii negri care aveau drep­te ^  _{e aS}eze de-a dreapta Satanei; si e posibil ca fara sa o a pxplicit sa fi marturisit în clipa aceea o apreciere asu-Za propri^ei conditii.

NTebunii, ca si geniile, se înalta, adeseori în mod fatal, pe 'tarile tarii sau timpului lor, intrînd pe pamîntul nimanui, d _si magic, delirant si tumultuos, pe care bunii cetateni t  ovesc cu sentimente nestatornice; de la spaima si pîna la a de la dispretul aparent si pîna la un anumit soi de înfri-osatâ admiratie. si cu toate acestea, acesti indivizi exceptio-aii acesti oameni în afara legii si a tarii, pastreaza, dupa pa­rerea mea, multe din atributele pamîntului pe care s-au nascut si a oamenilor care pîna deunazi au fost semenii lor, desi de­formate parca de un sistem de proiectie monstruos facut cu lentile distorsionate si amplificatoare uriase. Ce alt nebun pu­tea fi Quijote daca nu un nebun spaniol? si cu toate ca statu­ra lui iesita din comun si dementa lui îl universalizeaza si în­tr-un fel îl fac sa fie înteles si admirat de toti oamenii din hune, în el exista trasaturi pe care numai aceasta tara i le putea da, tara, în acelasi timp brutal de realista si magic de nesabuita, precum Spania. Dincolo de asta, avea multe din trasaturile unui argentinian acest Fernando Vidai. O buna parte din con­tradictiile lui erau, evident, consecintele naturii lui individu­ale, a mostenirii lui bolnave, si s-ar fi putut manifesta oriunde în lume. Altele, însa, cred ca erau produsul conditiei lui de argentinian. si, desi apartinea, dinspre mama, unei vechi fa­milii, nu era, cu toate acestea, cum era de presupus, expresia unilaterala si simpla a ceea ce se cheama acum oligarhia na­tionala sau cel putin nu avea aceste trasaturi pe care lumea de pe strada vrea sa le gaseasca în acesti oameni tot asa si cu ^aceeasi superficialitate cu care si-i închipuie invariabil fleg-^mahci pe englezi, fiind caraghios de descumpaniti cînd li se ^mentioneaza indivizi ca Churchill. Cert este ca aceste varian-^e ce-1 îndepartau de la norma puteau fi datorate pe de o par-^ mostenirii paterne iar pe de alta parte faptului ca familia ^m°s era întrucîtva excentrica si degenerata (cu toate ca si ^a e ceva pur national în multe din vechile familii). Aceasta iue scapatata dadea impresia ca e alcatuita din fantasme ^ somnambuli cu mintile ratacite, în mijlocul unei rea-

391

litati brutale, care nu vedeau, nu auzeau si nici nu pricep ceea ce în mod curios si chiar comic le dadea dintr-o data av ' tajuî paradoxal de a strapunge zidul extrem de dur al realii" tii, de parca nici nu exista. Insa Fernando nu apartinea cu t tul acestei familii, întrucît poseda, chiar daca numai uneo ' în accese de furie, o energie frenetica, pe care însa o folos ' întotdeauna în scopuri distructive, aceasta fiind o trasatui* mostenita fara îndoiala de la tatal sau, spirit inferior darîn zestrat cu o forta violenta si tenebroasa, forta pe care i-a trarts mis-o fiului, în ciuda faptului ca acesta 1-a urît si 1-a renegat ba poate ca 1-a urît si 1-a renegat tocmai fiindca descoperea în sine însusi atributele omului pe care-1 detesta atît de mult si care, de mic copil, a încercat sa-I învenineze. Aceasta injec­tare cu sînge de Vidai în vechea familie a produs în fiinta lui Fernando, iar mai tîrziu în Alejandra, o violenta reactie, asa cum banuiesc ca se întîmpla, în unele plante bolnavicioase sau plapînde cînd anumiti stimuli malefici exteriori dezvol­ta cancere ce cuprind pîna la urma si nimicesc totul cu mon­struoasa lor vitalitate. Asa s-a întîmplat si cu aceasta veche stirpe, atît de generoasa si de înduiosator de caraghioasa prin lipsa ei totala de realism. Pîna într-atît, încît continuau sa lo­cuiasca în vechea casa, în acele ramasite din Barracas, unde stramosii lor îsi avusesera ferma si unde acum, închisi între darapanaturi, supravietuiau înconjurati de fabrici si casute cu chiriasi, si unde strabunicul motaia tînjind dupa vechile virtuti, spulberate de zilele grele ale timpului nostru. La fel cum un vuiet haotic si asurzitor spulbera o balada dulce si plina de candoare despre vremuri de odinioara.

în felul meu am fost si eu îndragostit de Alejandra, pîna în clipa cînd am înteles ca, de fapt, o iubisem pe mama ei, pe Georgina, care, respingîndu-ma, ma facuse sa ma îndrept spre fiica-sa. Timpul m-a facut sa-mi recunosc greseala si atunci m-am reîntors la prima (si inutila) mea pasiune, pasiune care presupun ca va dura atît timp cît va trai Georgina, atît timp cît voi avea o cît de mica speranta de a o avea alaturi de mm■ . Pentru ca, oricît ati fi de uimiti, înca traieste si nu a niu^rl' asa cum credea Alejandra... sau cum se prefacea a crede-' jandra avea multe motive sa-si urasca mama, avînd in ^v dere temperamentul ei si conceptia ei despre viata, si^lTlU

392

.    _{ca s}-o dea drept moarta. Dar ma grabesc sa va asigur ^Apsi dupa cele ce vi le-am spus, ati putea sa va închipuiti

stie ce, Georgina e o femeie foarte cumsecade si, pe de ^c " _parte, incapabila sa faca rau cuiva, si cu atît mai putin c- i ei Atunci, de ce o ura atît de mult Alejandra si de ce o orîse, practic, în mintea ei, înca din copilarie? si de ce traia f rgina departe de ea si, în general, de toata familia Olmos? m_u stiu daca o sa va pot lamuri asupra acestor probleme si ici asupra altora ce s-au ivit în legatura cu familia Olmos si care au cîntarit atît de greu în viata mea si cîntaresc azi în via­ta baiatului astuia. Va marturisesc ca-mi propusesem sa nu va destainui nimic despre dragostea mea pentru Georgina, pentru ca... în sfîrsit, sa spunem pentru ca nu-mi place sa vorbesc despre mine însumi. Dar acum îmi dau seama ca mi-ar fi imposibil sa lamuresc unele laturi ale personalitatii lui Fer­nando, fara sa va spun cît de cît ceva despre Georgina. V-am spus ca era vara cu Femando? Da, era fiica lui Patricio Olmos, sora cu Bebe, nebunul cu clarinetul. si Ana Maria, mama lui Fernando, era sora cu Patricio Olmos, întelegeti? Asa ca Fer­nando si Georgina erau veri primari si, pe deasupra, acest lu­cru e deosebit de important, Georgina semana extraordinar cu Ana Maria: nu numai la înfatisare, ca Alejandra, ci mai ales prin caracter: era un fel de chintesenta a familiei Olmos, fara sa se fi contaminat cu sîngele violent si raufacator al lui Vi­dai, rafinata si blajina, timida si un pic ireala, cu o senzuali­tate delicata si profund feminina. Cît despre relatiile ei cu Fernando...

Sa ne imaginam într-o piesa o femeie frumoasa care ne atra­ge prin expresia ei grava, prin seriozitate si printr-o frumu­sete interiorizata, dar care slujeste drept medium sau subiect ^mtr-o sedinta de hipnotism sau de telepatie realizata de un jndivid puternic si funest. Cu totii ana asistat macar o data ^a unul din acest soi de spectacole si toti am observat cum o semenea femeie asculta ca im automat de ordinele si de sim-".  ^e Priviri ale hipnotizatorului. Am observat cu totii pri-^ea aceea goala, oarecum ca de orb, pe care o au victimele Perimentului. Sa ne închipuim ca aceasta femeie ne atrage l_ei        irezistibil si ca, pîna la un anumit punct, în interva-

^ei de luciditate sau cînd îsi revine pe deplin, are o oare-

393

care înclinatie pentru noi. Ce putem face atunci cînd e sub sta pînirea hipnotizatorului? Putem doar sa devenim dispe_rar si tristi.

Cam asa se petreceau lucrurile cu mine si cu Georgi_na <;■ doar în unele momente exceptionale mi se parea ca forta acee malefica cedeaza si atunci (o, clipe minunate, fragile si t_re catoare!) îsi apleca si ea capul pe pieptul meu, plîngînd. Dar cît de precare erau acele clipe de fericire! în curînd era din nou sub stapînirea vrajii si atunci totul era inutil: îmi miscam mîinile prin fata ochilor ei, îi vorbeam, o luam de brat, dar nu ma vedea, nu ma auzea si nu ma simtea în nici un fel ca as fi lînga ea.

Cît despre Fernando, oare el o iubea? In ce fel? N-as putea sa va spun nimic sigur. Mai întîi de toate cred ca el nu a iubit niciodata pe nimeni. In afara de asta, era atît de convins de superioritatea lui, încît nici macar nu era gelos; cînd vedea pe cineva în preajma ei, avea cel mult o expresie impenetra­bila de ironie sau de dispret. stia, pe de alta parte, ca era su­ficient un gest de-al lui pentru a distruge orice sentiment ce s-ar fi înfiripat, asa cum e de ajuns o mica lovitura cu degetul pentru a darîma un castel de carti de joc construit cu truda si cu respiratia parca oprita. si ea parea sa astepte gestul lui Fernando cu nerabdare, ca si cum ar fi fost cel mai mare gest de dragoste din partea lui.

Era invulnerabil. îmi aduc aminte, de exemplu, cum a fost cînd s-a însurat. Dar desigur ca dumneavoastra nu aveti de unde sa stiti. si o sa aveti un motiv de uimire în plus. Nu numai pentru ca s-a însurat, ci pentru ca nu s-a însurat cu ve-risoara lui. De fapt, daca ne gîndim bine, e aproape de necon­ceput ca s-ar fi putut casatori cu ea si, în orice caz, asta chiar ca ar fi fost ceva uimitor. Nu, cu Georgina a avut legaturi clan­destine, deoarce pe vremea aceea nu avea acces în casa ram liei Olmos, si nu ma îndoiesc ca, în ciuda bunatatii lui, «on Patricio l-ar fi omorît. Iar cînd Georgina o nascu pe Al dra... în sfîrsit, ar trebui mult ca sa va explic totul si, îⁿ _a de asta, nici n-ar avea rost s-o fac. Ajunge, poate, sa ^sP^un ,■_ a fugit de acasa; desigur ca o facuse mai degraba din tin"¹¹ tate si rusine, întrucît nici don Patricio, nici sotia lui, N

 ¹

Elena, n-ar fi fost în stare sa se poarte josnic cu ea; dar a p

 ¹

394

disparut cu putin înainte de a o naste pe Alejandra, si as ^a tea chiar sa zic, asa cum se zice adesea, ca a înghitit-o pa-P Ltui, De ce a parasit-o totusi pe Alejandra cînd aceasta nu

ea decît zece ani, de ce fetita a fost crescuta apoi de bunici

s  rasa din Barracas, de ce Georgina nu s-a mai întors nici-

data acolo, toate astea m-ar împinge prea departe, dar, poa-

_cg ati izbuti sa ma întelegeti în parte daca v-ati aminti de

_a d_e ura de moarte si din ce în ce mai mare pe care Alejan­dra o nutrea fata de maica-sa pe masura ce crestea. Dar sa re­venim la ce va spuneam: casatoria lui Fernando. Oricine ar putea fi surprins ca nihilistul acela, teroristul moral care îsi batea joc de orice sentimente si idei burgheze ar putea sa se casatoreasca. Dar ar fi si mai surprins daca ar afla cum s-a însurat. si cu cine... Era o fetiscana de saisprezece ani, foarte frumoasa si cu multa avere. Lui Fernando îi placeau femeile frumoase si senzuale dar le si dispretuia în aceeasi masura, îi placeau însa si mai mult cînd erau la o vîrsta frageda. Nu cunosc amanunte, caci pe vremea aceea nu ne mai vedeam; si chiar daca ne-am fi vazut mai des, tot n-as fi aflat prea mul­te, întrucît era un om care-si putea duce foarte linistit viata pe mai multe planuri. Dar am auzit si eu ce spunea lumea, si o fi fost si o parte de adevar în asta, un adevar îndoielnic, ca tot ce avea vreo legatura cu faptele sau cu ideile lui Fernan­do. Mi s-a spus, desigur, ca jinduise la averea fetei, caci ea era o fiinta nestiutoare pe care o zapacise un actor ca el; altii mai spuneau ca avusese legaturi cu mama fetei (unii ziceau ca îna-^lr>te, altii ca în timpul casatoriei, altii ca dupa casatorie), o evreica poloneza de vreo patruzeci de ani, cu veleitati inte­lectuale, care o ducea greu cu barbatul ei, un oarecare domn ^zenfeld, mare textilist. Se spune ca pe cînd Fernando se în-^CUrcase cu mama fetei, fata ramasese însarcinata si ca de aceea, "^{nu a a}vut alta solutie decît sa se casatoreasca", fraza care

■a facut sa ma prapadesc de rîs, caci prea era caraghios sa

P^ui asa ceva despre Fernando. Altii, care se considerau mai

°ⁿzati, întrucît jucau canasta în casa din San Isidro, susti-

_c^^aU ? ^^ntre personajele comediei grotesti de acolo se petre-

era violente scene de gelozie, nelipsind nici amenintarile,

(asta iarasi ma amuza grozav) Fernando pretextase ca

^e Putea însura cu doamna Szenfeld, nici chiar daca ar fi

395

divortat, findca el facea parte dintr-o familie catolica, da -

schimb, considera de datoria lui sa se însoare cu fata cu '^l

^u

se încurcase.

Va închipuiti, desigur, ca unuia care-1 cunostea ca min_e Fernando, toate zvonurile astea nu puteau decît sa-mi p_r- . nuiasca un soi de amuzament dureros; dar era limpede ca u sîmbure de adevar exista în tot ce se spunea, asa cum totde una se întîmpla cu legendele cele mai fantastice. Pîna una-alt faptele erau fapte; Fernando se însura cu o evreica de saisp_re' zece ani; beneficie cîtiva ani de o frumoasa casa din Martine? cumparata si daruita de domnul Szenfeld; risipi banii pe care fara îndoiala ca-i obtinuse în urma casatoriei si, în sfîrsit, pier­du si casa, dupa care o parasi pe fata.

Astea sînt faptele.

Cît despre interpretarile si zvonurile carora le-au dat nas­tere, ar fi multe de spus. Poate ca n-ar fi de prisos sa va spun ce cred eu, caci toate cele întîmplate arunca o oarecare lumi­na asupra personalitatii lui Fernando, macar ca nu mai mul­ta decît lumina pe care o poate arunca asupra esentei diavolu­lui unele dintre ticalosiile lui tragicomice. Ciudat lucru: pentru prima data îmi vine în minte cuvîntul tragicomic cînd e vor­ba de Fernando, dar cred ca i se potriveste. Fernando era o personalitate fundamental tragica, dar unele momente din viata lui sînt la limita umorului, desi e vorba de un umor ne­gru. Sînt sigur, de exemplu, ca în toata povestea cu însura­toarea daduse frîu liber acceselor lui de umor negru, punînd la cale unul dintre spectacolele de un comic infernal care îl amuzau atît de mult. Acea fraza despre doamnele ce jucau canasta, de pilda, fraza lui despre familia catolica si imposibi­litatea de a se casatori cu o femeie divortata. Cele spuse erau de doua ori extravagante, întrucît pe lînga faptul ca lua în de-rîdere catolicismul familiei lui si catolicismul în general p^re" cum îsi batea joc de toti si de orice principiu sau fundament al societatii, le mai si spunea pe toate mamei fetei, cu care de asemenea întretinea relatii intime. Obiceiul asta de a ames­teca "respectabilul" cu indecentul era una din specialitati lui Fernando. La fel cu argumentul pe care se spune ca 1-aⁱⁿ vocat ca sa ramîna cu frumoasa casa din Martinez: "A paras domiciliul conjugal". Cînd, de fapt, fata o fi fugit înspain'^uri

396

. j^ai degraba, alungata prin vreun mijloc diabolic. Una H's'tractiile favorite ale lui Fernando era sa aduca acasa &ⁿ . ^ _mod vizibil amante de-ale lui, convingînd-o pe fetita (-oiterea lui de convingere era aproape nelimitata) sa le ^aia easca si sa le copleseasca pe toate cu atentii; dar, fara fj ■_a^_l/ gradînd experienta, asa încît încetul cu încetul fata ^ oboseasca si, pîna la urma sa fuga de acasa, adica exact ^S urmarea el. Cum o fi facut ca sa ramîna cu casa, nu stiu; , _crecj _ca aranjase totul cu mama fetei (care îl mai iubea si, , j _era geloasa pe fata ei) si cu domnul Szenfeld. în ce fel fi ajuns Szenfeld prieten cu un om despre care se spunea ca ar fi amantul nevestei sale, cum se poate ca prietenia sau slabiciunea asta sa fi ajuns pîna acolo încît un afacerist ca el sa-i faca o casa somptuoasa cadou unui individ care nu nu­mai ca era amantul sotiei lui, dar îi mai facea nefericita si fata, totul va ramîne pentru totdeauna unul din misterele întune­catei personalitati a lui Vidai. Dar sînt încredintat ca pentru a ajunge la toate astea întreprinsese una din operatiile lui ex­trem de subtile, vreo uneltire aidoma celor puse la cale de sefii de state machiavelici împotriva partidelor din opozitie, în­vrajbite, la rîndul lor, între ele. Cred ca lucrurile se petreceau în felul urmator: Szenfeld îsi ura sotia, care îl însela nu nu­mai cu Fernando, ci si, înaintea acestuia, cu un asociat al sau, un oarecare Shapiro. Se poate sa fi încercat o vie satisfactie aflînd ca cineva o umilise pe femeia aceea pedanta, care ade­sea îl dispretuia; si de la o asemenea satisfactie pîna la admi­ratie si chiar la afectiune nu era decît un pas, daca tinem sea­ma si de talentul lui Fernando de a cuceri pe cineva atunci cînd si-o punea în cap, talent favorizat de totala lui lipsa de sinceritate si de onestitate; pentru ca fiintele sincere si oneste ⁿu reusesc niciodata sa încînte pe cineva în masura în care Jzbutesc s-o faca cinicii si fatarnicii, datorita faptului ca nu pot ^{Sa nu}-si arate nemultumirea fata de miile de neplaceri ce se ^lvesc între oameni, chiar si între cei mai cumsecade. si dato­ra/ in fond, aceluiasi mecanism în virtutea caruia minciuna - ^totdeauna mai placuta decît adevarul, deoarece adevarul Pocit de cusururile pe care le au pîna si fiintele cele mai apro-P ate de perfectiune, si carora am vrea cel mai mult sa le facem P'acere si sa le multumim. Pe de alta parte, domnul Szenfeld

397

o fi fost si mai satisfacut aflînd ca sotia lui suferea din p_rj_c; ca se simtea jignita în amorul ei propriu, în urma unor f_aD).^a avînd o legatura vadita cu vîrsta, o data ce Fernando o înse] cu o fata tînara si frumoasa. si, în sfîrsit (element care, de as menea o fi intervenit), datorita faptului ca din toata treaba ast cel ce pierdea nu era el, Szenfeld, întrucît, oricum, el era încor norat mai dinainte, ci domnul Shapiro, care, fiind cel cu care îl însela nevasta, trebuia sa fie mult mai sensibil dar si _ma; vulnerabil la asemenea lucruri. si faptul ca era învins pe acest teren, singurul domeniu în care era superior asociatului lui (caci Szenfeld, oricare ar fi fost cusururile lui ca sot, era recu­noscut ca fiind foarte priceput în afaceri) îl punea pe Shapiro într-o situatie atît de umilitoare încît, prin contrast, Szenfeld devenea mai puternic. si asa trebuie sa se fi petrecut lucru­rile, fiindca nu numai ca întreprinderile textile primira im­pulsul unor noi si îndraznete operatii, dar, dupa casatoria lui Fernando, toata lumea afla de simpatia aproape protectoare cu care îsi trata asociatul în fata unor terte persoane.

Cît despre Georgina, am sa va povestesc ceva caracteristic. Casatoria lui Fernando avusese loc în '51. în perioada aceea am întîlnit-o pe strada Maipii, în apropiere de Avenida; lu­cru extrem de rar, pentru ca nu venea niciodata în centru. Tre­cusera vreo zece ani de cînd n-o mai vazusem. La patruzeci de ani, era stinsa si îmbatrînita, trista, mai tacuta ca niciodata; si, cu toate ca întotdeauna fusese rezervata si tacuta, în mo­mentul acela tacerea ei era aproape intolerabila. Ducea în mina un pachet. Ca de obicei, am fost cuprins de o puternica emo­tie. Unde statuse închisa în toti acesti ani? Prin ce locuri absur­de îsi traia drama? Ce facuse în tot acest timp? La ce se gîno^ se, cîte îndurase? As fi vrut s-o întreb, dar stiam ca e inutil si ca, daca era greu sa legi cu ea o conversatie, era cu totul im­posibil sa scoti de la ea o vorba în legatura cu probleme înn* me. Georgina mi s-a parut întotdeauna ca e aidoma uneia duj casele alea din vreun cartier izolat care stau mai tot timp închise si tacute, case locuite de persoane importante si ^eruo matice: poate doi frati burlaci, poate vreun singuratic car suferit o tragedie, vreun artist ratat sau necunoscut si n"¹¹² trop cu un canar si o pisica; niste case despre care nu s nimic si care se deschid doar la anumite ore, aproape p^e

398

_rvate, doar pentru a se primi alimente; nu patrund în

- vînzatorii si baietii de pravalie ci numai lucrurile pe care ^Ca duc si care sînt trase înauntru dindaratul unei usi abia în-

deschise de bratul locatarului singuratic. Case în care seara

aprinde de obicei o singura lumina, poate într-un fel de bu-^S" tarie în care fiinta singuratica manînca si locuieste totoda­ta ■ mai tîrziu lumina se muta într-o alta încapere, în care pro-habil ca doarme sau citeste ori se îndeletniceste cu vreo treaba iurita, cum ar fi abtibildurile. Lumina însingurata care m-a facut întotdeauna sa ma întreb, ca fiinta curioasa ce sînt si ca _om care traieste din presupuneri: cine o fi barbatul acela, fe­meia aceea, sau cine or fi cele doua fete batrîne care stau îm­preuna? Sau din ce-o fi traind? O fi avînd vreo renta, o fi pri­mit vreo mostenire? De ce nu iese niciodata? si de ce lumina ramîne aprinsa pîna la ore tîrzii din noapte? O fi citind? O fi scriind? Ori o fi una din fiintele singuratice si fricoase care îndura singuratatea doar ajutata de acest mare dusman al fan­tasmelor reale sau închipuite, care este lumina?

A trebuit s-o apuc de brat si aproape s-o scutur, ca sa ma recunoasca. Parea ca umbla pe jumatate adormita. si era de mirare ca mai ramînea vie în mijlocul circulatiei haotice din Buenos Aires.

Un zîmbet aparu pe fata obosita, ca lumina suava cernuta de o luminare într-o camera întunecoasa, tacuta si trista.

- Hai - i-am zis, cerîndu-i sa vina cu mine la London.

Ne-am asezat si mi-am pus mîna pe mîna ei. Cît de consu­mata o gaseam! Totusi nu stiam ce sa-i spun si ce s-o întreb, pentru ca nu puteam s-o întreb despre ceea ce ma interesa cu adevarat, cît despre alte lucruri, la ce bun s-o fi întrebat? Ma ^multumeam s-o contemplu, asa cum contempli peisaje din alte vremuri, privind cu duiosie si melancolie amprenta lasa-^a de trecerea timpului pe fata ei: arbori cazuti, case darîmate, ame coclite, plante necunoscute, balarii în gradina de alta-

^a|^, praf pe mobilele ce mai ramasesera. . ^uar, neputîndu-ma stapîni, cu un amestec abominabil de ^r°nie si d_e ciuda, i-am spus:

~~ si zi, Fernando s-a însurat.

f°st un atac condamnabil din partea mea, desi o facu-^lriconstient si mai tîrziu mi-a parut rau.

399

Din ochii Georginei cursera încet si abia perceptibil d lacrimi. Parca un om ajuns la un pas de moarte, din p_rj -^Ua torturilor si a foamei, ar fi facut, cu greu, o ultima si neîns   ^a nata marturisire, abia murmurata, în urma unei ultime Io ■ turi brutale.

E ciudat ca nu-mi face deloc cinste faptul ca în moment acela, în loc de a încerca s-o dreg în vreun fel, am rabufr,-. cu naduf:

- si înca mai si plîngi!

Pentru o secunda am vazut în ochii ei o strafulgerare care semana cu cea de odinioara cum seamana o amintire cu rea­litatea.

- îti interzic sa-1 judeci pe Fernando - mi-a spus. Mi-am retras mîna.

Am ramas tacuti. Ne-am baut cafeaua în tacere. Apoi a spus'

- Trebuie sa plec.

Vechea durere ma cuprinsese din nou, durerea care statu­se adormita de-a lungul atîtor ani de renuntari. Cine stie cînd urma s-o mai vad!

Ne-am despartit în tacere. Dar dupa ce se departase cîtiva pasi, s-a oprit o clipa, s-a întors pe jumatate, aproape cu timi­ditate, si mi s-a parut ca în privirea ei vad durere, duiosie si disperare. Am vrut sa alerg spre ea si sa-i sarut fata vesteji­ta, ochii plînsi, gura strîmbata de amaraciune, si s-o rog, sa-i cer sa ne mai vedem, sa-mi îngaduie sa-i stau în preajma. Dar m-am stapînit. stiam ca nu era decît o utopie si ca destinele noastre îsi vor urma drumul fara sa se întîlneasca, pîna la moarte.

Putin timp dupa întîlnirea aceea întîmplâtoare, Fernando s-a despartit de sotia lui. Am aflat ca frumoasa casa din Ma^r' tinez, faimosul dar al domnului Szenfeld, fusese vînduta a licitatie si ca Fermndo locuia acum într-o casuta din Vil a Devoto.

Este probabil ca în intervalul acela s-au petrecut multe , ca vînzarea la licitatie a fost urmarea unor tumultuoase vid

tudini din viata lui Fernando, deoarece pe atunci juca la leta la Mar del Plata, pierzînd sume imense. Mi s-a spus, ^ asemenea, ca se bagase în niste afaceri cu terenuri, p^{e ll1} °. aerodromul de la Ezeiza, desi se poate sa fie vorba doa

400

te apocrifa lansata de prietenii familiei Szenfeld. Ceea °    sigur e ca pîna la urma a trebuit sa se multumeasca cu ^Cf   fg foarte modesta din Villa Devoto în care, de altfel, a ^caS ₂g_sita ascunsa Darea de Scama despre Orbi. Am mai spus ca Szenfeld 1-a ajutat. Acum cred ca ar fi mai trivit sa spun ca "îl premiase" cu ocazia incredibilei lui ca­satorii-Cazuse, ca multi altii, în mrejele lui Fernando, într-atît încît

1 a ajutat ulterior în diverse speculatii si 1-a scos din încurca­turi pe vremea pe cînd juca la ruleta. Oricum, din motive pe care nu le cunosc, paradoxala lui prietenie cu domnul Szen­feld a luat sfîrsit sau a trebuit sa ia sfîrsit, caci altfel nu-mi pot explica mizeria în care ajunsese pîna la urma.

Ultima data cînd l-am întîlnit pe strada (nu ma refer la în-tîlnirea din cartierul Constitucion, cînd s-a prefacut ca nu ma cunoaste, sau poate ca nu m-a vazut, distrat cum era în ulti­ma lui perioada a maniei cu orbii) era însotit de un tip foarte înalt, blond, cu o înfatisare extrem de dura si nemiloasa. Cum aproape ca m-am napustit peste el, n-a putut sa ma evite si am schimbat cîteva cuvinte, pe cînd tipul cu care era se înde­partase de noi si se uita spre strada, dupa ce Fernando mi-1 prezentase (avea un nume nemtesc, de care nu-mi mai aduc aminte). Cîteva luni mai tîrziu i-arn vazut fotografia în La Ra-zon, la rubrica criminalistica; era imposibil sa-i uiti chipul as­pru, buzele subtiri si strînse. Figura printre alti indivizi cau­tati de politie, banuiti de a fi atacat Banco de Galicia, sucursala Flores. Fusese un atac perfect, realizat, dupa parerea politiei, de oameni care facusera parte din grupuri de comando în hrnpul razboiului. Individul de care vorbeam era polonez si tacuse parte din trupele de comando ale lui Anders. Nu-1 che-^ma asa cum îmi spusese Fernando. Aceasta duplicitate m-a convins ca politia nu se însela. In-^Jdul uneltea ceva în ziua cînd îl vazusem. Oare Fernando ⁰ n avut vreo legatura cu atacul? Foarte probabil. înca de tînar ^c°ndusese banda de tâlhari din Avellaneda si, pe de alta parte, ^lr>d în vedere situatia economica precara în care se gasea, ^a rnai mult decît probabil ca se întorsese la vechea lui pasi-^e- atacarea unei banci. Era o metoda care i se parea ideala

401

pentru a pune mîna dintr-o data pe o mare suma de ban' în acelasi timp faptul avea pentru el o valoare simbolica

- Banca - îmi spunea el nu o data pe cînd eram tineri scrisa asa cu majuscule, e templul spiritului burghez.

Oricum, numele lui nu figura printre cei urmariti de polin

în timpul ultimilor doi ani nu l-am mai vazut, pentru ca era absorbit, dupa cum rezulta din paginile stranii p_{e car} ni le-a lasat, de cercetarea aceea absurda a lumii subterane De cînd îl stiu fusese obsedat de orbi si de orbire.

îmi aduc aminte de o întîmplare caracteristica petrecuta la Capitan Olmos, cu putin înainte de moarte mamei lui. Prinsese o vrabie si a dus-o în camera lui de sus, micul lui fort cum îi spunea, si i-a scos ochii cu un ac. Apoi i-a dat drumul, si pa­sarea, înnebunita de durere si de frica, se izbea îngrozita de pereti, fara sa reuseasca sa iasa pe fereastra. Pe mine, care în­cercasem sa-1 opresc, m-a apucat greata. Am crezut ca o sa lesin pe cînd coboram scarile si a trebuit sa ma tin multa vre­me de balustrada înainte de a-mi reveni: asta în timp ce sus, îl auzeam pe Fernando rîzîndu-si de mine.

si cu toate ca îmi spusese de mai multe ori ca le scoate ochii pasarilor si altor animale, era pentru întîia oara ca-1 vazusem facînd-o cu adevarat. si pentru ultima. N-am sa pot uita nici­odata senzatia înspaimîntatoare din dimineata aceea.

Din pricina acelei întîmplari nu m-am mai dus pe la ei si nici la ferma, lipsindu-ma de lucrul cel mai important pentru mine: s-o vad si s-o aud pe mama lui. Dar, daca ma gîndesc bine, am procedat astfel deoarece nu puteam suferi gîndul ca era mama unui copil ca Fernando. si sotia unui individ ca Juan Carlos Vidai, personaj de care si acum îmi aduc amin­te cu scîrba.

Fernando îsi ura tatal. Pe vremea aceea avea vreo doispre­zece ani, era brunet si aspru ca el. si cu toate ca-1 ura, îi sema­na în unele privinte, nu numai fizic, ci si ca fire. Avea unele trasaturi tipice ale familiei Olmos: ochii verzi, pometii iesi,¹ în afara. Restul venea de la tatal lui. Cu timpul, faptul ca se­mana cu tatal lui îl deranja din ce în ce mai mult si ^cre " era una din cauzele brustelor accese de ura împotriva lui in susi. Pîna si violenta, senzualitatea lui plina de cruzime, t° te le mostenise de la tatal sau.

402

îmi^era fr^{ica c}'^{e e}"' ^^tatea li^ms^nt si deodata avea accese de

. _oarba. Avea un rîs aspru. Poate din dorinta de a fi altfel a   ît tatal lui, care era afemeiat si betiv, vreme de ani de zile,

cînd era tînar, n-a pus pic de alcool în gura si de multe ori i _m vazut supunîndu-se unui ascetism surprinzator, ca si cum " fi vrut sa se umileasca. Perioade pe care le întrerupea, la-"ndu-se prada unor destrabalari sadice, în timpul carora se folosea de femei pentru un fel de satisfactie infernala, dispre-tuindu-se în acelasi timp si alungîndu-le apoi cu o violenta ironica, de parca ele ar fi fost vinovate de imperfectiunea lui. Qi toate prefacatoriile si maimutarelile lui, era singuratic si stoic, nu avea prieteni, nu-si dorea si nici nu putea sa aiba. Cred ca nu a iubit-o decît pe mama lui, desi îmi vine greu sa cred ca baiatul acela ar fi putut iubi pe cineva, daca prin asta întelegem o forma de afectiune, de tandrete sau de dragoste. Se poate sa nu fi simtit pentru maica-sa decît o pasiune bol­navicioasa si isterica. îmi aduc aminte de o întîmplare: pic­tasem o acuarela cu un cal baltat pe care îl chema Fritz si pe care Ana Maria îl încaleca adesea si-1 îndragea grozav. Ei i-a placut mult tabloul si m-a sarutat cu foc; atunci Fernando a venit spre mine gata sa sara la bataie; cum ea ne-a despartit si 1-a certat, Fernando a disparut si, cînd l-am întîlnit din nou, lînga pîrîul în care obisnuia sa se scalde, am încercat sa ma împac cu el; m-a ascultat în tacere, rozîndu-si unghiile, cum facea de obicei cînd nu era în apele lui, si deodata a sarit asu­pra mea cu un briceag deschis. Am luptat cu disperare, fara sa înteleg ce-i venise si cum am reusit sa-i smulg briceagul si sa i-1 arunc departe, s-a îndepartat de mine, si-a ridicat arma "^e jos si, în vreme ce eu îl priveam uluit, deoarece îmi închi­puiam ca o sa ma atace din nou, si-a înfipt briceagul în pro-Pⁿa lui mîna. Au trebuit sa treaca ani de zile pîna sa înteleg ^Ce fel de orgoliu îl determinase sa procedeze asa.

La putina vreme dupa aceea s-a petrecut povestea cu vra­ja si                                               1     d

ja

 si nu m-am mai dus niciodata sa-1 vad, n-am mai trecut

j                                                                                             ,

. ^C1 pe la casa, nici pe la ferma lui. Aveam doisprezece ani si

rria, putina vreme dupa aceea, muri Ana Maria: dupa unii, ^ Pricina necazurilor, dupa altii, s-ar fi sinucis cu barbiturice.

. Au trecut trei ani pîna l-am vazut din nou. Aveam doar ^Clsprezece ani si singur, în pensiunea din Buenos Aires,

403

ma întorceam adesea cu gîndul la Capitan Olmos, în tirrm duminicilor lungi în care nu aveam ce face. Cred ca v-am m ' spus ca n-am cunoscut-o pe mama, care murise pe cînd eu _n aveam decît doi ani. Nu e, deci, de mirare ca pentru mine Ca pitân Olmos însemna înainte de toate Ana Marîa. O vedeam la ferma, în serile acelea de vara, recitînd în frantuzeste ver­suri pe care eu nu le întelegeam dar care ma faceau prin vo­cea grava a Anei Maria, sa încerc o voluptate subtila. "Sînt acolo", îmi spuneam, "sînt acolo". si în pluralul acela, ca în­tr-o candida autoînselare cu conjugarea, în adîncul sufletului si a vointei mele, o includeam si pe ea: ca si cum în casa ve­che din Barracas, pe care o cunosteam de parca as fi vazut-o (atît de mult îmi vorbise despre ea Ana Maria) sufletul ei ar fi supravietuit într-un fel oarecare; ca si cum în fiul ei, în res­pingatorul ei fiu, în Georgina, în tatal si în surorile ei, prefigu­rata sau desfigurata, s-ar fi putut filigrana ceva din Ana Maria. si ma învîrteam în jurul casei lor, fara sa îndraznesc vreodata sa bat la usa. Pîna cînd, într-o zi, m-am întîlnit cu Fernando, care venea spre casa, si n-am vrut sau n-am putut sa-1 evit.

- Tu? - se mira el, cu un zîmbet dispretuitor.

Ca întotdeauna, încercam în prezenta lui un sentiment de vinovatie pe care nu puteam sa mi-1 explic.

Ce faceam acolo? Ochii lui patrunzatori si rai ma împie­dicau sa mint. si apoi, nici nu avea rost. Era evident ca tot da­deam tîrcoale casei. si m-am simtit ca un delincvent începa­tor si stîngaci, tot atît de incapabil de a vorbi de sentimentele mele, de dorul care ma mistuia, pe cît eram de incapabil de a scrie un poem romantic de dragoste printre cadavrele din-tr-o sala de disectie. si tacînd rusinat, l-am lasat pe Fernando sa ma ia cu el, parca facîndu-mi o pomana, caci macar în te­lul acesta vedeam casa. si în seara aceea, pe cînd traversam parcul, am simtit un puternic miros de iasomie aidoma celui cie acasa, care pentru mine va fi întotdeauna "de-acasa de mine" cu pronumele pronuntat dialectal si care totdeauna însemna: departare, mama, duiosie, niciodata. în Mirador mi s parut ca zaresc fata unei batrîne, un fel de fantoma, care privea din umbra si care s-a retras în tacere. Corpul princip | al cladirii e legat de cel în care se afla Miradorul printr-o g lerie acoperita, în asa fel încît închipuie un fel de penins

404

r rpul acesta mai mic era compus la parter din doua camere

° odinioara fusesera ocupate, fara îndoiala, de o parte din

^C rvitori (care, cum am vazut mai pe urma, în timpul probei

f _care rri'^a supus Fernando, era un depozit de vechituri comu-

vînd cu etajul printr-o scara de lemn) si dintr-o scara meta-

l'ca în spirala care urca prin partea exterioara pîna la terasa

dadea în Mirador. Terasa acoperea cele doua camere mari de care am vorbit si era înconjurata, la fel ca multe alte con­structii din vremea aceea, de o balustrada înca de pe atunci pe jumatate darîmata. Fara sa scoata o vorba, Fernando a luat-o pe coridorul acela si a intrat într-una din cele doua camere. A aprins lumina si mi-am dat seama ca trebuia sa fie camera lui: era mobilata cu un pat, o straveche masa de sufragerie care-i servea de birou, o comoda si alte cîteva mobile despe­recheate, dupa cîte se pare inutile, pastrate probabil acolo de­oarece nu aveau unde le pune, întrucît casa suferise o serie de transformari. Abia intrasem, cînd pe usa care comunica cu a doua camera aparu un pusti care mi-a produs instinctiv re­pulsie. Fara sa salute sau sa dea vreo explicatie, 1-a întrebat: "L-ai adus?", iar Fernando i-a raspuns sec: "nu". L-am privit uimit: avea vreo paisprezece ani, un cap enorm, alungit ca o minge de rugby, o piele ca de fildes, parul lins si cu firul sub­tire, maxilarul proeminent, un nas ascutit si niste ochi stralu­citori care mi-au stîrnit o repulsie instinctiva: repulsia pe care am simti-o, poate, fata de o fiinta de pe o alta planeta, aproa­pe identica cu noi, dar avînd totusi diferenta de care ne te­mem în mod nelamurit.

Fernando n a zis nimic, în timp ce celalalt, privindu-1 cu ochii lui stralucitori, ducea la gura un flaut sau un clarinet, ^cepînd apoi sa însaileze un fel de fraza muzicala. Fernan-

; ^mtr-un colt, rascolea un vraf prafuit de Tit-bits parînd ca ^{Voxa s}a gaseasca ceva anume, ignorîndu-ma, ca si cum as fi °st unul de-al casei. Pîna la urma puse deoparte un numar

^re avea pe coperta un erou din Dreptatea înaripata. Cînd l-am

zut ca voia sa iasa si ca aproape uitase de mine, m-am sim--   oarte prost: nu puteam iesi cu el, ca doi prieteni, pentru

^nu ma invitase sa intru si nici acuma nu ma invita sa-1 art° ^^{ar n}'^c*^nu P^{ut:eam sa} ramîn în camera aceea si cu ^mai putin cu baiatul acela straniu care cînta din clarinet.

405

».

Pentru o clipa m-am simtit fiinta cea mai nefericita si m_a dicola de pe pamînt. Pe de alta parte, acum îmi dau seam'" ca Fernando proceda asa în mod deliberat, pur si simp]_u a-^ perversitate.

De aceea, cînd si-a facut aparitia o fetita roscovana care mi-zîmbit, m-am simtit extrem de usurat. Fara sa ma salute, zîm bind ironic, Fernando a plecat cu revista lui si eu am rama cu Georgina: se schimbase destul de mult; nu mai era fetita slabuta pe care o cunoscusem la Capitan Olmos cînd murise Ana Maria. Avea acum vreo paisprezece sau cincisprezece ani si se apropia de împlinirea ei fizica, asa cum schita facuta la repezeala de un pictor se apropie de opera sa finala. Poate ca din pricina ca începusera sa i se ghiceasca sînii sub tricou am rosit si am plecat capul.

- Nu 1-a adus - spuse Bebe cu clarinetul în mîna.

- Nu-i nimic, o sa-1 aduca altadata - spuse ea pe tonul unei mame care vrea sa-si pacaleasca copilul.

- Cînd? - insista Bebe.

- Curînd.

- Bine, dar cînd?

- Ţi-am spus ca în curînd, o sa vezi. Acum stai aici si cînta la clarinet. Bine?

îl lua usurel de brat si-1 duse în cealalta camera în timp ce îmi spunea mie: "Hai, Bruno". Am plecat dupa ei si am in­trat: era probabil camera în care dormeau cei doi frati si era cu totul altfel decît camera lui Fernando, cu toate ca mobilele erau tot atît de vechi si de darapanate ca si celelalte; se sim­tea însa ceva, o tonalitate delicata si feminina.

îl duse pîna la un scaun, îl facu sa se aseze si-i spuse:

- Acum stai aici si cînta. Bine?

Apoi, ca o doamna care îsi întretine musafirii dupa ce a da cîteva porunci prin casa, îmi arata lucrurile ei: un ghergrte la care broda o batista pentru tatal ei, o papusa mare si neagra pe care o chema Elvira si pe care, noaptea, o culca alatun ea, o colectie de poze ale unor actori si actrite de film p^rinS cu pioneze în perete: Valentino îmbracat în seic, Foia N^eS ' Gloria Swanson în Cele zece porunci, William Duncan, 1 ^e White. Am discutat despre meritele si defectele fiecaruia tre ei si filmele în care jucau, în timp ce Bebe repeta acee ,

406

x la clarinet. Ei îi placea cel mai mult Rudolf Valentino;

înclinam spre Eddie Polo, desi eram de acord ca Valentino ⁶   un foarte mare actor. Cît despre filme, eu eram entuzias-

at de Urma polipului, dar Georgina zicea, si eu îi dadeam ,_reptate, ca era prea de groaza pentru ea si ca, în momentele rele mai încordate, se uita în alte parte.

Bebe se opri din cîntat si ne privi cu ochii lui fierbinti.

__Cînta, Bebe - îl îndemna ea mecanic, în timp ce se apu­case sa lucreze la gherghef.

Dar Bebe continua sa ma priveasca în tacere.

- Bine, atunci arata-i lui Bruno colectia ta de figurine. Bebe se lumina la fata si, lasînd la o parte clarinetul, entu­ziasmat, scoase de sub pat o cutie de pantofi.

- Arata-i, Bebe - repeta ea serioasa, uitîndu-se mai de­parte la ghergheful ei, cu felul acela mecanic de a vorbi al ma­melor care spun ceva copiilor în vreme ce sînt absorbite de treburile importante ale gospodariei.

Bebe se aseza lînga mine si îmi arata comoara lui.

Asa a fost prima mea întîlnire cu Georgina, acasa la ea: pe urma, în timpul celor doua sau trei întîlniri pe care le-am mai avut, am fost foarte mirat vazînd cum, în prezenta lui Fer-nando, devenea o fiinta lipsita de aparare. Ceea ce e ciudat e ca niciodata n-am trecut de acele doua camere aproape pe­riferice ale casei (în afara de experienta îngrozitoare pe care am trait-o în Mirador si de care o sa va vorbesc îndata) si de contactul cu cei trei copii, acele trei fiinte atît de diferite si de stranii: o fata fermecatoare, plina de delicatete si feminitate, dar subjugata de o fiinta infernala, un înapoiat mintal sau ceva ^m genul asta, si un demon. Despre ceilalti din casa stiam doar 'ucruri nesigure si sporadice, dar, în timpul putinelor vizite Pe care le-am facut n-am vazut nimic din cele ce se petreceau dincolo de peretii cladirii principale, si timiditatea mea din ^Vremea aceea m-a împiedicat s-o întreb pe Georgina (singura Pe care as fi putut s-o întreb) cum o mai duceau parintii ei,

^amsa Maria Teresa si bunicul Pancho. Dupa cîte se parea,

¹ trei copii traiau independenti în cele doua camere din fund, ^ut> stapînirea lui Fernando.

^aca as fi fost mai mare, m-ar fi surprins independenta

^Care o aveau fata de restul familiei. Dar daca as fi avut ceva

407

mai multa experienta de viata, nu m-as mai fi mirat Qh ani mai tîrziu, cam prin 1930, i-am cunoscut pe ceilalti d^ casa, si acum înteleg ca din partea unor asemenea fiinte ori lucru petrecut în casa din strada Rîo Cuarto nu mai n_ut sa te surprinda. Cred ca v-am mai spus ca toti cei din farm]' Olmos (desigur, cu exceptia lui Fernando si a fiicei lui, pen tru motivele pe care le-au expus mai sus) sufereau de un f_ei de rupere de realitate, pareau ca nu-i intereseaza realitate brutala a lumii care-i înconjura: din ce în ce mai saraci, fara sa faca nimic ca lumea sa cîstige bani sau cel putin ca sa men­tina ce le mai ramasese din averea de altadata, lipsiti de sim­tul proportiilor si de simt politic, traind într-un loc despre care rudele lor mai îndepartate vorbeau cu rautate si ironie; din ce în ce mai departe de clasa lor, îti dadeau impresia ca repre­zinta sfîrsitul nebunesc al unui oras cosmopolit si mercanti-lizat, dur si nemilos. si îsi pastrau, evident fara sa-si dea seama, stravechile virtuti creole, pe care celelalte familii le aruncasera ca pe un balast, ca sa nu se duca de rîpa: erau ospitalieri, ge­nerosi, patriarhali fara afectare si aristocrati plini de modes­tie. si nu e exclus ca resentimentele rudelor lor mai îndepar­tate si mai bogate sa-si fi avut izvorul în faptul ca nu stiusera sa pastreze aceste virtuti si intrasera în procesul de mercan­til izare si de înrobire fata de lucrurile materiale prin care tara începuse sa treaca pe la sfîrsitul secolului trecut. si asa cum unii vinovati sînt cuprinsi uneori de ura fata de fiinte nevino­vate, tot asa si bietii Olmos, izolati în mod nevinovat si aproa­pe comic în stravechiul conac din Barracas, erau tinta resen­timentelor rudelor: pentru ca locuiau într-un cartier devenit acum plebeu, în loc sa emigreze în Cartierul de Nord sau in San Isidro; pentru ca beau în continuare mate în loc de ceai, pentru ca erau saraci si nu aveau unde sa se întinda sa moa­ra; si pentru ca aveau relatii cu oameni de conditie modesta si lipsiti de traditie. Daca adaugam ca cei din familia Olmos nu faceau nimic din toate astea în mod deliberat si ca toa aceste virtuti, care li se pareau celorlalti defecte ce meritai¹ sa stîrneasca indignarea, erau practicate de ei cu o nevino vata simplitate, e usor de înteles ca familia aceasta a fost pe tru mine, ca si pentru altii, un simbol emotionant si nie

408

iv a ceva care disparea de pe meleagurile noastre pentru ^C° u se mai întoarce niciodata.

^a în seara aceea, cînd am iesit din casa si eram pe punctul închide poarta grilajul ui, m-am uitat, nu stiu nici eu de spre Mirador. Fereastra era luminata slab si mi s-a parut -întrezaresc figura unei femei stînd la pînda.

Am ezitat mult înainte de a reveni în casa lor: prezenta lui c nando _ma facea sa sovai, în schimb a Georginei ma facea _sj visez si doream s-o vad din nou. Luptam între cele doua impulsuri contrarii si nu ma hotarâm sa ma duc. Dar pîna la urma a fost mai puternica dorinta de a o revedea pe Geor-dna. Ma gîndisem la multe în acest timp si ma întorceam cu dorinta de a verifica unele lucruri si, daca se putea, sa-i cunosc parintii- "S-ar putea", îmi spuneam eu, ca sa-mi mai fac curaj, "ca Fernando sa nu fie acasa". Presupuneam ca o fi avînd prie­teni sau cunoscuti, deoarece îmi aminteam ca alesese un nu­mar din Tit-bits si ca plecase, de unde deduceam ca nu putea face altceva decît sa se întîlneasca la alti baieti; si desi îl cu­nosteam acum destul de bine pe Fernando pentru a intui, chiar si de la vîrsta aceea, ca el nu putea avea prieteni, nu era to­tusi exclus sa întretina un anumit gen de relatii cu alti baieti: mai tîrziu urma sa vada ca aveam dreptate si, desi cu reticente, Georgina mi-a marturisit ca varul ei conducea o banda de go­lani inspirata dupa unele filme sau seriale ca Misterele din New York si Moneda rupta, banda care îsi avea juramintele ei secre­te, era înarmata cu boxuri si avea niste scopuri cam necurate. Cînd ma gîndesc la asta acum, în perspectiva, constat ca ban­da aceea era un fel de repetitie generala pentru cea pe care urma s-o întemeieze mai tîrziu, prin 1930, o banda de ucigasi. M-am postat la coltul dintre Rîo Cuarto si Isabel la Cato-^{Ica mc}a de pe la amiaza. Ma gîndeam: dupa-amiaza poate ^sa iasa sau nu; daca pleaca de acasa, am sa intru chiar daca ^e «rziu.

"a dati seama cît de mult doream s-o revad pe Georgina,

^aca am asteptat la colt de la unu pîna la sapte. Pe la sapte

"^arn vazut pe Fernando pierind de acasa si am alergat pe

^Sabel la Catolica aproape pîna la celalalt colt, la o distanta

■ ^estul de mare ca sa ma pot piti în caz ca ar fi luat-o pe ace-

9¹ strada, sau ca sa ma pot întoarce, în caz ca el mergea mai

409

departe de Rio Cuarto. Asa se si întîmpla: trecu mai dep_art-Atunci am luat-o la fuga spre casa.

Sînt sigur ca Georgina s-a bucurat cînd m-a vazut. De alt fel, insistase sa mai vin.

Am întrebat-o despre familia ei. Mi-a vorbit despre mam si despre tatal ei. De asemenea despre matusa Maria Teresa care traia prorocind mereu catastrofe si nenorociri. si despre bunicul Pancho.

- Cel care traieste acolo, sus? - am întrebat eu mintind pentru ca simteam ca "acolo sus" se ascundea un mister '

Georgina paru surprinsa.

- Acolo sus?

- Da, în Mirador.

- Nu, bunicul nu sta acolo - raspunse ea evaziv.

- Dar cineva locuieste acolo - am insistat eu. Mi s-a parut ca-i vine greu sa vorbeasca.

- Mi s-a parut ca vad pe cineva rîndul trecut.

- Acolo sta Escolâstica - mi-a raspuns ea fara chef.

- Escolâstica? - m-am mirat eu.

- Da, pe vremuri puneau nume din astea. .- Dar nu coboara niciodata.

- Nu.

- De ce? Dadu din umeri. Am privit-o atent.

- Mi se pare ca l-am auzit pe Fernando spunînd ceva.

- Ceva? Ceva despre ce? Cînd?

- Despre o nebuna. Acolo, în Capitan Olmos. Rosi si pleca capul în jos.

- Ţi-a spus el asta? Ţi-a spus ca Escolâstica e nebuna.

- Nu, a spus ceva despre o nebuna. Ea e?

- Nu stiu daca e nebuna. Eu n-am vorbit niciodata cu ea.

- N-ai vorbit niciodata cu ea? - am întrebat eu uimit-

- Nu, niciodata.

- si de ce?

- Nu ti-am spus ca nu coboara niciodata?

- Dar tu nu urci niciodata acolo?

- Nu. Niciodata. Nu-mi luam ochii de la ea.

410

___ Cîti ani are?

^. Optzeci si patru de ani.

__ E bunica ta?

--Nu.

_. Strabunica?

- Nu.

__Atunci ce fel de ruda e cu voi?

__£ o matusa de-a doua a bunicului. Fiica Comandan­tului Acevedo.

__ si de cînd locuieste acolo? Georgina ma privi: stia ca n-o sa-mi vina sa cred.

- Din 1853.

- Fara sa coboare niciodata?

- Fara.

- De ce?

Dadu iarasi din umeri.

- Cred ca din cauza capului.

- A capului? Care cap?

- Capul tatalui ei, al Comandantului Acevedo. I l-au arun­cat pe fereastra.

- Pe fereastra? Cine?

- Cei din Mazorca. Atunci ea a luat capul si a fugit.

- Cu capul? Unde?

- Acolo, în Mirador. si de atunci n-a mai coborît nici­odata.

- si de aia a înnebunit?

- Nu stiu. Nu stiu daca e nebuna. N-am urcat niciodata la ea.

- Nici Fernando? 7- Fernando a urcat.

In clipa aceea am vazut cu teama si descurajare ca se în­torcea Fernando. Desigur ca iesise doar pentru o treaba cu ^care ispravise foarte repede.

Aha, te-ai întors - se multumi el sa spuna, privindu-ma ^cu ochii lui patrunzatori, ca si cum ar fi încercat sa vada care ^Smt motivele noii mele vizite.

uin clipa în care intrase varul ei, Georgina parca era alta. ^robabil ca data trecuta eram prea nervos ca sa-mi dau sea-^a ce influenta avea prezenta lui Fernando asupra felului ei

411

de a fi. Devenea foarte timida, nu mai spunea nimic, mise* rile îi erau stîngace si cînd trebuia sa raspunda ceva la o î trebare pe care i-o puneam, se uita cu coada ochiului la Fe nando. Pe de alta parte, acesta se instalase în pat si ne prive de acolo, rozîndu-si unghiile cu înversunare. Situatia deve­nise foarte neplacuta pîna cînd, deodata, el ne propuse sa nas­cocim vreun joc, pentru ca, dupa cum spunea, era foarte pli_c. tisit. Dar privirea lui nu trada plictiseala ci ceva înca nelamurit pentru mine.

Georgina îl privi cu teama, dar îsi apleca pe urma capul ca si cum ar fi asteptat verdictul lui.

Fernando se aseza pe pat si parea sa-si framînte mintea, uitîndu-se mereu la noi si rozîndu-si unghiile.

- Unde e Bebe? - întreba el, în sfîrsit.

- E cu mama.

- Adu-1 si pe el.

Georgina se duse sa-i îndeplineasca ordinul. Am stat fara sa scoatem o vorba, pîna s-a întors împreuna cu Bebe, nedes­partit de clarinetul lui.

Fernando ne-a explicat jocul: ei trei urmau sa se ascunda în diferite locuri din cele doua camere, din magazia de lemne sau din gradina (era deja întuneric). Eu trebuia sa-i gasesc si sa-i recunosc fara sa vorbesc nici sa întreb nimic, numai pi-paindu-le fata.

- Dar de ce? - am întrebat eu uimit.

- O sa-ti explic mai pe urma. Daca reusesti, o sa-ti dau un premiu, zise el cu un rîs sec.

îmi era teama ca-si bate joc de mine, ca odinioara la Capi-tân Olmos. Dar îmi era frica sa refuz, pentru ca, în asemenea cazuri, spunea totdeauna ca refuz numai din lasitate, desi eu stiam ca jocurile lui ascund de obicei ceva de groaza. D^ar' ma întrebam, ce-o mai fi planuit de data asta? Parea mai de­graba o gluma proasta, ca si cum ar fi vrut sa ma fac de risui celorlalti. M-am uitat la Georgina, cautînd parca pe chip^{ul e} vreun indiciu, un sfat. Dar Georgina nu mai era cea dinarn fata livida si ochii mari pe care îi facea dovedeau ca era oa cum fascinata sau îngrozita, sau una si alta, deodata.

Fernando stinse luminile, se ascunsera, si eu, pe pip^a1^ ' începui sa-i caut. Pe Bebe l-am gasit repede, asezat nevrno

412

natul lui. Dar Fernando stabilise ca trebuia sa-i gasesc si s4 recunosc cel putin pe doi dintre eL ^S în camera aceea nu mai era nimeni. îmi mai ramînea de "utat în cealalta si în magazia de lemne. Cu grija, izbindu-ma "nd de un lucru, cînd de altul, am strabatut camera lui Fer-ando, pîna cînd mi s-a parut ca aud, în mijlocul tacerii care

facuse, respiratia unuia dintre cei doi care mai ramasesera. M-am rugat lui Dumnezeu sa nu fie Fernando, pentru ca, nu stiu de ce, dar mi se parea oribil sa dau peste el asa, în întu­neric încet, cu urechea ciulita, m-am îndreptat spre locul de unde parea ca vine zgomotul acela slab. M-am ciocnit de un scaun. Cu bratele întinse înainte, pipaind mereu în dreapta si în stînga, am ajuns la unul din pereti: umed, prafuit, cu tape­tul dezlipit. Ţinîndu-ma de perete, m-am deplasat spre dreap­ta, spre locul de unde mi se parea ca vine ecoul stins al unei respiratii. Am dat mai întîi cu mîinile de un dulap, apoi am simtit cu genunchii patul lui Fernando. M-am aplecat si am pipait sa vad daca era cineva în pat, dar nu era nimeni. Urma­rind apoi marginea patului, tot înspre dreapta, am dat mai întîi peste noptiera, apoi din nou peste peretele scorojit. Acum eram sigur: respiratia se auzea mai limpede, era ca un gîfîit usor, dar nervos, desigur din pricina ca ma apropiasem eu. Inima îmi batea fara motiv, ca si cum ar fi fost pe punctul de a descoperi un secret teribil. înaintam aproape pe nesimtite, foarte încet. Pîna cînd mîna mea dreapta întîlni trupul cuiva. Mi-am retras-o, ca si cum as fi atins un fier încins, deoarece rm-am dat îndata seama ca era Georgina.

- Fernando - am spus eu încet, mintind parca rusinat.

Dar nu mi-a raspuns. Temator dar plin de dorinte, am ri­dicat mîna la înaltimea fetei ei. I-am simtit obrajii, apoi gura, buzele strînse si tremuratoare.

~~~ Fernando - am mintit eu din nou, înrosindu-ma, ca si ^Cum ar fi putut sa ma vada.

Nu mi-a raspuns si ma întreb si acum de ce. Dar în momen-

^ ^acela mi s-a parut ca era un fel de a ma autoriza sa cer-

^z mai departe pentru ca, daca ar fi fost sa ne luam dupa

Salil pe care le fixase Fernando, ar fi trebuit sa spuna ca  înselat. Era ca si cum as fi comis un furt, dar un furt

"

^s

 cu acordul victimei, ceea ce ma mira si acum.

413

încet, tremurînd, mîna mi-a întîrziat pe obrajii, p_e b_u si pe ochii ei, ca un fel de semn de recunoastere, ca o m" ^? gîiere rusinata (nu mai stiu daca v-am spus ca în acesti d " ani Georgina facuse un salt si ca, adolescenta de acum în_c * puse sa semene cu Ana Maria). Respiratia îi deveni foarte as' tata ca si cum ar fi facut un efort urias. La un moment dat mai ca n-am strigat "Georgina!", pentru ca apoi sa ies în fug*' disperat. Dar m-am stapînit si am întîrziat mai departe cu mîna pe fata ei, fara ca ea sa faca ceva pentru a se îndeparta într-un fel care poate ca m-a determinat sa sper ca un smintit vreme de atîtia ani, pîna în ziua de astazi.

- Georgina - am rostit într-un sfîrsit, ragusit, abia auzit Iar ea, gata-gata sa izbucneasca în lacrimi, exclama cu voce

înceata:

- Ajunge, lasa-ma-n pace! si fugi spre usa.

Am iesit si eu dupa ea, greoi si stîngaci, simtind ca se pe­trecuse ceva extrem de tulbure si de nelamurit, un lucru pe care nu stiam cum. sa-1 interpretez. Picioarele îmi tremurau, parca m-as fi aflat într-o mare primejdie. Cînd am intrat în camera cealalta, în care aprinsesera lumina, nu l-am mai ga­sit decît pe Bebe. Georgina disparuse. Aproape imediat sosi Fernando, care m-a scrutat cu privirea lui sumbra, ca si cum focul pervers ce-1 mistuia ar fi ars acum în întuneric.

- Ai cîstigat - spuse el cu o voce categorica si seaca. Ca premiu, mîine o sa ai dreptul sa treci o proba mai importanta.

Am înteles ca era timpul sa plec si ca Georgina nu va mai aparea. Bebe, cu clarinetul în mîna si cu gura cascata, ma pri­vea cu ochii lui stralucitori, de nebun.

- E-n regula, am zis eu iesind.

- Mîine, noaptea la unsprezece, dupa ce mîncam - a P^re" cizat Fernando.

Toata noaptea m-am gîndit la cele petrecute si la ^ceef ^c putea sa mi se întîmple în ziua urmatoare. Ma înspainun ideea ca Fernando ar putea sa mearga mai departe pe druniu pe care o apucase, desi nu întelegeam ce urmarea, cu

 Oe

 to

pe care o apucase, desi nu întelegeam ce urmare, ca întelesesem ca o sa se foloseasca de Georgina. Oare <-^e Georgina nu spusese nimic atunci cînd întrebasem dac e Fernando? De ce ramasese tacuta, ca si cum i-ar fi pl^acU

414

_am? A doua zi, la ora unsprezece fix, eram în camera lui

arvdo. Ma asteptau, eJ si Georgina. Am vazut în ochii Geor-

_ei o asteptare îngrozita, accentuata si mai mult de paloa-

marmoreana a fetei. Ca un sef care da dispozitii unei pa-

^f   ie cu o precizie rece, Fernando mi-a spus:

'^ici sus, în Mirador, sta batrîna Escolâstica. La ora asta

. _{r c}g doarme. Ai sa intri la ea cu lanterna, ai sa mergi pîna la comoda din partea opusa celei unde se afla patul, ai sa des-hizi al doilea sertar de sus, ai sa cauti o cutie de palarii si o _s-o aduci aici.

Cu o voce mormîntala, uitîndu-se în pamînt, Georgina îl implora:

__Capul! Nu, Fernando! Orice altceva, dar capul nu!

Fernando facu un gest de dispret.

- Ce importanta poate avea un alt lucru. Vreau capul!

Eu, gata sa lesin, mi-am adus aminte de cele spuse de Geor­gina. Era cu neputinta sa fie asa, asemenea lucruri nu se pe­treceau niciodata cu adevarat. si, la urma urmei, de ce-as fi facut asta? Cine ma poate obliga?

- si de ce trebuie sa fac asta? Cine ma poate sili?

- Cum de ce? De ce urca oamenii pe Aconcagua? Faptul de a urca pe Aconcagua nu are nici o utilitate practica, Bruno. Ori oi fi vreun las?

Am înteles ca nu puteam da înapoi.

- Foarte bine. Da-mi lanterna si spune-mi pe unde se urca în Mirador.

Fernando îmi dadu lanterna si se pregati sa-mi arate pe unde sa urc.

:,    O clipa - am mai zis. Dar daca batrîna se scoala? Poate sa se trezeasca, sa tipe. Ce fac atunci?

Batrîna aproape ca nu mai vede si nu aude deloc si aproa-Pe ca nu se mai poate misca. Nu-ti face nici o grija în privinta ^s 3- Cel mai rau lucru care se poate întîmpla este sa te întorci ^{ra c}ap, dar cred ca esti destul de viteaz ca sa-1 aduci. Am mai spus ca sub Mirador se afla un depozit de vechi-^r' de unde puteai urca pe o straveche scara de lemn. ^ernando m-a dus pîna la depozitul cu pricina, care nici ^Car nu era luminat, si mi-a spus:

415

- Cînd ajungi sus, o sa dai de o usa care nu are che' deschizi si intri în Mirador. Noi doi te asteptam în cam

mea.

Pleca si eu am ramas cu lanterna în mîna în depozitul a întunecos, ascultîndu-mi bataile îngrijorate ale inimii. Di   -ce am mai stat cîteva clipe si m-am întrebat ce nebunie facea si ce altceva daca nu propriul meu orgoliu ma facea sa n am pus piciorul pe prima treapta. în timp ce urcam mi se fa' cea din ce în ce mai frica si urcam atît de încet, încît îmi er rusine de mine. Dar am urcat.

într-adevar, la capatul scarii era un mic palier si o usa ce dadea spre camera batrînei nebune. stiam ca era aproape in­valida, si, totusi, îmi era atît de frica, încît transpiram din plin si ma temeam ca o sa vomez. Pe deasupra, mi-am dat seama ca puteam îngrozitor. Dar acum nu mai puteam da înapoi si, deci, cel mai bine era sa merg înainte, cît mai repede. Am apasat pe clanta încet, încercînd sa nu fac nici cel mai mic zgo­mot, pentru ca, oricum, totul era mai putin oribil daca nebu­na nu se trezea. Usa se deschise cu un scîrtîit care mi se paru îngrozitor. în camera domnea un întuneric de-ti puteai baga degetele în ochi. O clipa am ezitat sa luminez cu lanterna pa­tul în care dormea baba, ca sa vad daca doarme, fiindu-mi frica sa n-o trezesc tocmai cu lumina. Dar cum puteam pa­trunde într-o camera necunoscuta, în care era închisa o nebu­na, fara sa verific cel putin daca dormea sau statea si se uita la mine? Cu un amestec de scîrba si de teama, am aprins lan­terna si am plimbat lumina în jurul camerei, cautînd patul.

Aproape ca am lesinat. Baba nu dormea, ci statea în pi­cioare, lînga patul ei si ma privea cu ochii deschisi si speriati-Era o batrînica aproape mumificata, maruntica, numai pi&^e si os, aproape un schelet viu. si-a miscat buzele uscate spu-nînd ceva care mi s-a parut ca se referea la Mazorca, dar n-as putea fi sigur, deoarece, de îndata ce i-am vazut chipul în in tuneric, am fugit spre usa si am coborît în goana scarile. Aju^ în camera lui Fernando, am lesinat.                             . .

Cînd m-am trezit, Georgina îmi tinea capul în mîinilc din ochi i se scurgeau lacrimi mari. A trebuit sa treaca o me pîna sa-mi aduc aminte ce se întîmplase si atunci m-a plesit o rusine îngrozitoare. Eram singur, cu Georgina. £

416

r ca Fernando plecase, facînd vreo ironie plina de venin Segatura cu vitejia mea.

J- Era treaza - am bolborosit.

^_e01-gina nu spunea nimic: se multumea sa plînga în tacere.

Cei doi veri începura sa fie pentru mine un mister de ne-

"truns, care ma atragea si ma înspaimînta în acelasi timp. P au ca doi slujitori ai unui cult necunoscut, a carui semnifi-atie nu reuseam s-o patrund si de la care te puteai astepta la lucruri îngrozitoare. Cînd mi se parea ca Fernando îsi batea joc de mine, cînd mi se parea ca pregateste vreo cursa sinis­tra Cei doi traiau izolati de restul casei, singuratici, ca un rege cu un singur supus, mai bine-zis ca un mare preot cu unicul lui credincios, si ca si cum, de cînd sosisem eu, devenisem uni­ca victima a acelui cult tenebros. Fernando îi dispretuia pe ceilalti sau îi ignora orgolios, în timp ce de la mine voia ceva, un lucru pe care nu-1 puteam întelege bine, ceva care cred ca era legat de sentimente tulburi, de emotii sumbre si de vo­luptati asemeni celora pe care trebuie sa le fi încercat preotii azteci în clipa cînd sus, pe piramidele sacre, scoteau din piep­tul celor sacrificati inima calda, care mai palpita înca. si, lucru ce mi se parea si mai ciudat, încercam si eu un fel de senzua­litate nelamurita supunîndu-ma sacrificiului la care Geor-gina participa ca o hierofanta îngrozita.

Pentru ca cele petrecute pîna atunci nu erau decît începu­tul. Am mai participat la multe alte ritualuri stranii si per­verse pîna în clipa cînd am fugit, pîna cînd am înteles, cu o teama dureroasa, ca biata Georgina executa orbeste, ca hip­notizata, ordinele lui Fernando.

Ma muncesc si acum, dupa treizeci de ani, sa pricep ce fel de relatii existau între ei, dar nu reusesc. Erau ca doua lumi °puse si totusi legate strîns printr-un nod de neînteles, dar puternic. Fernando o domina, dar n-as putea spune ca numai ¹¹¹¹ fel de teama sacra o lega de Fernando: uneori mi se parea

Georgina simtea pentru el un fel de mila. Mila pentru un

^°nstru ca Fernando? Da. Ea fugea de multe ori de actele lui

'avolesti si am vazut-o chiar plîngînd singura în vreun col-

. sor ascuns al casei din Barracas. Dar îmi aduc aminte si cum

^aPara ca o mama energica atunci cînd ziceam ceva despre

. vNu-ti închipui cit de mult sufera", îmi spunea. Acum, cînd

417

îi pot judeca la rece personalitatea si multe dintre acte! care le-a facut, admit ca, într-adevar, Fernando era lipsit-h acea indiferenta rece care se spune ca-i caracterizeaza p_e   ⁶ minalii înnascuti; am mai spus ca îti facea mai degraba i presia ca în el se da o lupta haotica si disperata. Dar trebu' sa marturisesc ca eu nu am un suflet destul de mare ca sa n compatimi pe cineva ca Fernando. în schimb, Georgin_a ave un asemenea suflet.

Ce suferinte îndura? o sa ma întrebati. Multe si de toate felurile: fizice, mintale si chiar spirituale. Cele fizice si min­tale erau evidente. Avea halucinatii, avea niste vise îngrozitoa­re si îsi pierdea cunostinta cînd nici nu te asteptai. L-am va­zut cum, chiar daca nu lesina, devenea absent, ca si cum n-ar mai fi vazut sau auzit nimic din cele ce-1 înconjurau. "O sa-i treaca", spunea atunci Georgina, care îl urmarea cu îngrijo­rare. Alteori (îmi povestea Georgina) îi spunea: "Te vad, stiu ca sînt aici lînga tine, dar stiu ca sînt si în alta parte, foarte departe, închis într-o camera întunecoasa. Ma cauta ca sa-mi scoata ochii si sa ma omoare". Trecea de la exaltarea cea mai violenta la pasivitatea si melancolia cea mai absoluta: atunci devenea, dupa cum spunea Georgina, fiinta cea mai neajuto­rata si mai nenorocita din lume si, ca un copilas, i se ghemuia în poala.

13ineînteles ca eu nu l-am vazut niciodata într-o postura atît de umilitoare, si cred ca daca l-as fi vazut, Fernando ar fi fost în stare sa ma omoare. Dar mi-a spus Georgina si Geor­gina nu minte niciodata si cred ca, desi era un maestru al pre­facatoriei, Fernando nu simula în prezenta ei.

Eu n-am vazut la el decît lucruri neplacute. Se considera mai presus de societate si de legi. "Legea e facuta pentru pra­paditi", spunea. Nu reusesc sa pricep de ce îl pasionau banii/ dar cred ca vedea în ei mai mult decît vad oamenii normali' Vedea în ei ceva magic si diavolesc si poate ca de aceea îi p^la cea sa vorbeasca despre bani ca despre "aur". Poate ca de ai îi venea si înclinatia pentru alchimie si magie. Dar si mai m° bid era în tot ce avea, direct sau indirect, vreo legatura cu or Prima data cînd l-am vazut chiar eu într-o asemenea situa, < eram înca la Capitan Olmos. Mergeam spre casa lui si^era pe strada Mitre cînd l-am zarit venind spre noi pe orbul c

418

pe tobosarul în fanfara satului. Fernando aproape ca l «nat, a trebuit sa ma apuce de brat si atunci am simtit ca ^a mura ca zguduit de friguri; fata îi devenise alba si rigida unui mort. I-a trebuit multa vreme ca sa-si revina, a fost voit sa se aseze pe marginea trotuarului, iar pe urma a fost rnrins de un acces de furie împotriva mea, insultîndu-ma _un isteric, pentru ca-1 tinusem de brat sa nu cada. într-o zi din iarna anului 1925 s-a încheiat si perioada aceea halucinanta din viata mea. Cînd am intrat în camera Georgi-nei, a^m gasit-o plîngînd în pat. M-am grabit s-o mîngîi, s-o întreb ce se întîmplase, dar ea se încapatîna sa repete mereu: Vreau sa pleci, Bruno, si sa nu mai vii niciodata. Pentru nu-niele lui Dumnezeu, du-te!" Cunoscusem doua Georgine: una, dulce si feminina, ca mama ei; cealalta, stapînita de Fernan­do. Acum vedeam o Georgina distrusa si lipsita de aparare, terorizata si prabusita, care îmi cerea sa plec si sa nu ma mai întorc niciodata. De ce? Care era adevarul înspaimîntator pe care voia sa mi-1 ascunda? Nu mi-a spus niciodata, desi mai tîrziu, cînd am mai îmbatrînit si am dobîndit mai multa ex­perienta, am banuit ce se întîmplase si banuiala mea s-a ade­verit. Dar nenorocirea cea mai mare nu era nici teroarea la care era supusa Georgina si nici distrugerea unui suflet delicat si tandru de catre spiritul satanic al lui Fernando: nenoroci­rea cea mai mare era ca ea îl iubea.

Am insistat ca un caraghios, dar am sfîrsit prin a întelege ca nu mai puteam si nici nu mai trebuia sa fac nimic în acel coltisor de lume, care parea ca ascunde un secret funest. Nu l-am mai vazut pe Fernando pîna prin 1930. întotdeauna e usor sa profetesti trecutul, spunea el pe un ron muscator. Acum, cînd au trecut aproape treizeci de ani, tfuci întîmplari petrecute pe vremea aceea, la prima vedere ^mmore si nevoind sa spuna mai mult, se fac întelese altfel: *■^ca si cum as fi citit un roman voluminos si, în clipa cînd estinele sînt fixate pentru totdeauna, asa cum face moar­ta în viata de toate zilele, dobîndesc un înteles profund si ^esea tragic cuvinte atît de banale ca "Aliosa Karamazov ^a al treilea fiu al unui proprietar rural din districtul nostru". ^ Poti sti niciodata, pîna în clipa din urma, daca ceea ce ti ^tîla într-o zi face parte din istorie sau e o simpla în-

419

tîmplare, daca e totul (oricît ar putea sa para de banal) s nimic (oricît ar putea sa fie de dureros). Fapte marunte m- ^U adus din nou în calea lui Fernando, dupa ce nu-1 vazuse vreme de cîtiva ani, ca si cum el ar fi facut în mod inevitab"] parte din destinul meu si ca si cum toate eforturile mele d a ma îndeparta de el ar fi fost zadarnice. Ma gîndesc la vre murile de atunci, atît de îndepartate si cuvintele care îmi vin în minte sînt cuvinte ca sah, Capablanca si Alehin, Al. Jolson Cîntînd în ploaie, Sacco si Vanzetti, Sandino si Nicaragua. Stra­niu si melancolic amestec! Dar ce cuvinte legate de aminti­rea tineretii noastre nu sînt ciudate si melancolice? Tot ceea ce pot sugera aceste cuvinte avea sa culmineze cu o perioada dura dar fascinanta în care viata tarii si propria noastra exis­tenta treceau printr-o schimbare radicala. Moment legat toc­mai de prezenta lui Fernando, de parca el ar fi fost un simbol obscur al acelei perioade din viata mea si totodata cauza cea mai temeinica a schimbarilor mele. Fiindca în acel an 1930 viata mea a intrat în unul din momentele ei de criza, adica de proces de constiinta, si totul a început sa tremure sub pi­cioarele mele, întelesul vietii mele, întelesul tarii mele si înte­lesul rasei umane în general: fiindca atunci cînd ne judecam propria viata, în mod inevitabil supunem judecatii întreaga omenire. Desi s-ar putea spune la fel de bine ca atunci cînd începem sa judecam întreaga omenire o facem pentru ca scru­tam în realitate în adîncul propriei noastre constiinte.

Au fost ani dramatici si plini de exaltare.

Ma gîndesc de exemplu la Carlos, al carui nume adevarat nu l-am stiut niciodata. îl vad si acum si înca ma mai emo­tioneaza cînd îl vad aplecat cu îndîrjire deasupra editiilor ace­lora ieftine, de treizeci sau patruzeci de centime, miscîndu-si buzele cu o greutate extraordinara, cu pumnii strînsi la p^iePj ca un copil disperat care, transpirînd din greu, cu truda, cau si pîna la urma dezgroapa un cufar în care i s-a spus ca se a cheia existentei lui nefericite, sensul critic al suferintelor de tînar muncitor. Patria! Patria cui? Venisera cu milio^ane ^ din vagaunile Spaniei, din satele mizere ale Italiei, din  ^x nei. Patria din toate colturile lumii, stînd claie peste grama ^ prin pivnite, dar visînd: acolo îi asteapta libertatea, acolo vor mai fi vite de povara. America! Ţara de vis, unde

420

asesti aruncati pe strada. Apoi munca grea, salariile de ^U verie, umilinta si durerea, dorul de tara si regretele. Erau ⁰¹ niste copii ademeniti cu povesti cu zîne si dusi în sclavie. a atunci ei si fiii lor îsi îndreptau privirile spre alte utopii, ' _re pamînturi ale fagaduintei despre care vorbeau niste carti Ime de violenta si, în acelasi timp, pline de duiosie pentru pentru cei în mizerie; carti care le vorbeau despre pamînt /libertate si îi îndemnau la revolta. si mult sînge a curs pe strazile din Buenos Aires pe vremea aceea, si multi barbati «i femei, ba chiar si copii ai acestor nefericiti au murit în 1905, în 1908 si în 1910. Centenarul Patriei! Patria cui?, se întreba Carlos cu o schima ironica si îndurerata. Nu exista nici o pa­trie. Nu aflasem înca? Exista o lume a stapînilor si o lume a sclavilor. Pîine si libertate!, strigau muncitorii veniti din toate colturile lumii, în timp ce stapînii, speriati si furiosi, trimi­teau politia si armata împotriva multimii furioase. si asa se ajungea la mai mult sînge si apoi la mai multe greve si demon­stratii si din nou la atentate cu bombe. si pe cînd baiatul pa­tronului studia în vreun liceu din Elvetia, din Anglia sau din Franta, baiatul muncitorului aceluia fara nume lucra în depo­zitele frigorifice pentru cincizeci de centime pe zi, se întorcea tuberculos în camera neîncalzita si, pîna la urma, îsi traia ago­nia în spitale anonime si sordide. si pe cînd baiatul patro­nului îl citea pe Keats sau pe Baudelaire, celalalt descifra cu greu, cum facea acum Carlos, vreun text din Malatesta sau Bakunin; si un copil oarecare pe nume Robert Arlt, învata în strada sensul existentei umane. Pîna în momentul cînd a iz­bucnit Marea Revolutie! Vîrsta de aur era aproape. Sculati, ^voi oropsiti ai vietii! Apocalipsul celor Puternici. si noi gene­ratii de tineri saraci si de studenti nelinistiti sau nonconfor-i l-au citit pe Marx si pe Lenin, pe Gorki si pe Kropotkin.  nul dintre ei era acel Carlos, pe care parca îl vad si acuma, ^^a ?i ^cum ar fi fost în fata mea, ca si cum n-ar fi trecut treizeci ^e ani de atunci, silabisind cartile acelea, cu încapatînare si *"^le- Azi îmi apare ca un simbol al zbuciumului din '30 cînd, data cu prabusirea templelor de pe Wall Street, religia Pro-j ^esului Nelimitat se apropia de sfîrsit. Se prabuseau banci Purtatoare, mari firme industriale, milionarii se sinucideau ^Zecile. si criza acelei arogante religii laice se extindea în

421

maree violente pîna în regiunile cele mai îndepartate planetei.                                                                        ^e

si aici a cazut Yrigoyen, la Puerto Nuevo a început sa rascoale o lume de fosti oameni, siruri lungi asteptau la _Ca ⁶ tinele pentru saraci, contopisti fara slujba ascultau extaziati în Marzotto triste si incredibile tangouri de Discepolo, Sca labrini scria un manual al locuitorului singuratic din Bueno Aires, Barcelo pusese stapînire pe Avellaneda cu bordelurile si tripourile lui. Era ceasul barului cu jocuri mecanice si al escrocilor.

Mizeria si necredinta puneau artagoase stapînire pe ora­sul babilonic. Ticalosi, tîlhari singuratici, saloane cu oglinzi si trageri la tinta, betivi si vagabonzi, indivizi fara ocupatie cersetori, tîrfe de trei parale. si ca trimisi meteorici ai Pedep­sei si Sperantei, barbatii si tinerii aceia care se întruneau prin cocioabe pentru a pregati Revolutia Sociala.

Carlos, cel de pe vremea aceea.

A fost una din verigile care m-a condus din nou spre Fer­nando, desi pe urma m-a îndepartat de el asa cum se îndepar­teaza un sfînt de un demon. Poate ca-1 cunoasteti chiar si dum­neavoastra, caci avea legaturi cu grupul anarhist din La Plata si chiar acum mi se pare ca l-am pomenit cu o ocazie oarecare. Cred ca experienta lui amara cu Fernando 1-a îndepartat de anarhism si 1-a îndreptat spre miscarea comunista; cu toate ca, dupa cum va puteti lesne închipui, nu se putea ca simpla lui adeziune la miscarea comunista sa-i schimbe mentalita­tea, care a ramas aceeasi; mentalitate care explica excluderea lui din miscarea comunista sub acuzatia de terorism. N-am mai stiut nimic despre el pîna în 1938, în iarna aceea din 1938, cînd începusera sa soseasca la Paris, în mod ilegal, barbatii si femeile care izbutisera sa treaca Pirienii dupa înfrîngerea Spaniei. Paulina, biata Paulina pe care am ascuns-o de mai multe ori în camera mea din Rue des Ecoles, mi-a povesti cum a murit Carlos în acelasi tanc cu Etchebehere, un alt ar­gentinian. Cum, devenise trotkist? Paulina nu stia: îl vazuse o singura data: posac si singuratic ca întotdeauna, stoic, nepatruns.

Carlos era un spirit religios si pur. Atunci cum putea ^ accepte pe comunistii de felul lui Cramer? Cum putea sa

422

_epte si sa-i înteleaga pe oameni în general? întruparea, ^a "catul originar, caderea, cum putea admite fiinta aceea atît a pura aceasta impura conditie umana? Dar e ciudat mai ales $ fiinte care într-un fel nu sînt umane pot exercita o influenta tît de mare asupra celor care sînt pur si simplu umani. Chiar _u însumi am fost atras spre comunism prin simpla lui pre­zenta si puritate si îndepartarea lui m-a facut sa ma îndepar­tez si eu, poate pentru ca eram abia un adolescent, care nu reuseam înca sa accept aspra realitate. Ma îndoiesc ca la ora actuala i-as mai judeca cu aceeasi asprime pe militantii de fe­lul lui Crâmer, luptele lui pentru puterea personala, meschi­nariile, ipocrizia si josniciile lui. Caci cîti oameni ar avea drep­tul s-o faca? si unde, pentru numele lui Dumnezeu, ai putea gasi oameni feriti de aceasta josnicie decît, poate, în dome­niile aproape straine de conditia umana, ale adolescentei, sfin­teniei sau nebuniei?

Ca un mesager, care nu cunoaste cuprinsul scrisorii pe care o duce, tînarul acela necunoscut avea sa fie cel ce m-a adus din nou în drumul lui Fernando.

în ultimele zile ale lui ianuarie 1930, cînd, întors din va­canta petrecuta la Capitan Olmos, am venit sa ma înscriu la Facultatea de Drept, de îndata ce m-am instalat la pensiunea din strada Cagallo, aproape mecanic, prin puterea obisnuin­tei, m-am îndreptat spre cafeneaua La Academia. De ce ma du­ceam acolo? Ca sa-i vad pe Castellanos, pe Alonso, ca sa urma­resc interminabilele partide de sah. Ca sa vad ceea ce vedeam totdeauna acolo. Pentru ca nu ajunsesem înca la vîrsta la care întelegi ca, de fapt, obisnuinta e înselatoare si ca mersul nos­tru mecanic nu ne duce totdeauna spre aceeasi realitate: pen­tru ca înca nu stiam ca realitatea e plina de surprize si, avînd in vedere felul de a fi a 1 oamenilor, pîna la urma devine tragica. Alonso juca cu un tip pe care nu-1 mai vazusem si care se-^mana cu Emil Ludwig. II chema Max Steinberg. O sa para ^ciudat ca oameni necunoscuti si, dupa cîte se pare, întîlniti din întîmplare, aveau sa ma conduca spre cineva care se nas-°^^se în satul meu, spre cineva care facea parte dintr-o familie ht de strîns legata de a noastra. într-o asemenea situatie ar ^bui sa admitem una din axiomele de maniac ale lui Fernan- exista întîmplare, ci destin. Nu gasesti decît ceea ce

do:

423

cauti si nu cauti decît ceea ce, într-un fel sau altul, sta nV în cel mai ascuns coltisor al inimii tale. Caci, altfel, cum face ca întîlnirea cu o anumita persoana nu are aceleasi efp i-⁶ asupra a doi oameni diferiti? De ce pe unul întîlnirea cu revolutie îl determina sa devina revolutionar, iar pe un alb i îl lasa indiferent? Se pare, deci, ca omul sfîrseste prin a se în tîlni cu cine trebuia sa se întîlneasca, întîmplarii revenindu ' un rol foarte modest. Asa ca întîlnirile din viata, cele ce ni s par ciudate, ca reîntîmirea mea cu Fernando, nu sînt decît re­zultatul acestor forte care ne apropie trecînd peste multimea indiferenta, asa cum pilitura de fier se orienteaza de la dis­tanta între polii unui magnet puternic; miscare ce ar constitui motiv de mirare pentru pilitura, daca ar fi cît de cît constien­ta de actele ei, fara a-i fi proprie, totusi, o cunoastere deplina si totala a realitatii. Asa ca ne îndreptam ca niste somnam­buli, dar avînd si siguranta somnambulilor, spre fiintele care, într-un fel, ne sînt destinate dintotdeauna. si m-am. gîndit la toate acestea deoarece eram pe punctul de a va spune, cu cîte-va rînduri mai sus, ca pîna în clipa cînd l-am vazut pe Carlos, viata mea fusese cea a unui student oarecare: cu problemele si iluziile tipice, cu glumele din aula sau de la pensiune, cu primele iubiri si cu îndrazneala si timiditatea începutului. Dar înainte de a scrie aceste cuvinte mi-am dat seama ca nu era deloc sigur ca asa era situatia, ca eram pe cale de a prezenta într-o lumina falsa perioada de dinainte de întîlnire, si ca ideea falsa pe care si-ar face-o lumea ar fi înca si mai surprinzatoa­re decît a fost în realitate întîlnirea mea cu Fernando. Mirarea noastra scade si de obicei dispare daca privim în adîncime împrejurarile în care s-a petrecut faptul în aparenta neobisnuit Astfel ca, pîna la urma, pare ca face parte din lumea simpla a închipuirilor, ca rezultat al miopiei, amortelii si nebagam de seama. într-adevar, în cei cinci ani care trecusera, eu tra­isem cu obsesia acelei familii si nu izbuteam sa-i alung a¹¹¹ amintire nici pe Ana Maria, nici pe Georgina, nici pe Fernano continuau sa traiasca în strafundul fiintei mele si îmi apare adesea în vis. Acum îmi aduc aminte si ca, înca din timp întîlnirilor noastre din 1925, l-am auzit de mai multe ori p Fernando ca planuia sa formeze cu timpul o banda de si teroristi. Iar acum cred ca ideea lui, care atunci mi se p

424

buneasca, mi-a ramas întiparita în memorie si poate ca la f _ceput apropierea mea de anarhisti a fost determinata, fara \, _mj dau seama, ca atîtea alte miscari ale spiritului meu, de ■rleile si obsesiile Iui Femando. V-am mai explicat ca omul aces-

a exercitat asupra multor tineri si tinere o influenta irezisti­bila si adesea periculoasa, pentru ca ideile si chiar maniile lui -au raspîndit la o multime de oameni ce apareau, din aceas­ta pricina, ca niste caricaturi neclare si ieftine ale acelui demon. Veti întelege, astfel, cele sustinute mai înainte: faptul ca reîn-tjjriirea mea cu el n-a fost atît de surprinzatoare, pentru ca din­tre toate persoanele pe care le întîlneam le îndepartam fara sa-mi dau seama pe cele care nu ma apropiau de Fernando, si în momentul cînd mi-am dat seama ca Max si Carlos aparti­neau unui grup de anarhisti, m-am legat imediat de ei; si cum aceste grupuri, la noi sau în oricare parte a lumii, sînt foarte putin numeroase si întotdeauna legate între ele, fie chiar si prin incompatibilitate sau dezaprobare, cum s-a întîmplat în cazul acesta, trebuia, în mod inevitabil, sa ma întîlnesc cu Fer­nando. O sa ma întrebati de ce nu l-am cautat pe Fernando în casa lui din Barracas, daca asta voiam; dar la asta va trebui sa raspund ca faptul de a-1 întîlni pe Fernando nu era în nici un caz un tel constient, ci o obsesie aproape de nemarturisit; dimpotriva, niciodata ratiunea sau constiinta nu m-ar fi lasat si cu atît mai putin îndemnat sa-1 caut pe individul acela care nu putea sa-mi aduca, cum mi-a si adus, decît tulburare si durere.

Au fost si alti factori ce au înlesnit acea miscare inconsti­enta. Cred ca am spus deja ca mi-am pierdut mama de tim-puriu si ca, pe deasupra, m-au trimis sa învat într-un mare ^oras departe de casa. Eram singur, eram timid si din nenoro­cire aveam o sensibilitate pacatoasa. Ce putea sa-mi para lu-^mea altceva decît un haos plin de rautate, de nedreptate si ^e suferinta? Cum era sa nu ma refugiez în singuratate si în umile îndepartate ale fanteziei si ale romanului? E aproape ^ePrisos sa-ti spun ca-1 adoram pe Schiller si pe banditii lui, P^e ^-hateaubriand si pe eroii lui americani, pe Goetz von Ber-cningen. Eram pregatit sa-i citesc pe rusi si poate ca i-as fi

"înca de pe-atunci daca în loc sa fiu copil de burghezi as

^Ost, ca atîtia alti baieti pe care i-am cunoscut mai tîrziu, fiu

425

de muncitor sau de oameni saraci; fiindca pentru baietii ac ' Revolutia Rusa era marele eveniment al timpului nostru m^' rea speranta, si era mai usor sa întîlnesc tineri care îl _ci't_e pe Gorki decît tineri care îl citeau pe Mansilla sau pe Can s Iata una din contradictiile formarii noastre si una din fapt 1 care atîta vreme au sapat abisuri între noi si propria noast s tara; pentru a lua contact cu o realitate am fost înstrainati d alta. Dar ce e tara noastra, daca nu o serie de înstrainari? Ori cum, asa mi-am terminat bacalaureatul în 1929. Mi-aduc amin. te si acum, acele cîteva zile de dupa terminarea examenelor cînd colegiul a ramas în acea pustietate melancolica atît de caracteristica si de totala, în care ramîn colegiile dupa ce ba­ietii se împrastie în vacanta mare. Am simtit atunci nevoia de a vedea pentru ultima oara locul în care au trecut cinci ani ce nu se vor mai întoarce niciodata. M-am dus în gradina si m-am asezat la marginea unui strat si am ramas pe gînduri un lung rastimp. Apoi m-am ridicat si m-am apropiat de co­pacul pe care îmi scrijelisem initialele cu cîtiva ani în urma, pe cînd eram un copil: B. B. 1924. Cît de singur eram pe arunci! Cît de oropsit si de trist, un copil de la tara, într-un oras strain si monstruos!

Cîteva zile mai tîrziu plecam la Capitan Olmos. Avea sa fie ultima vacanta petrecuta în satul meu. Taica-meu îmbatrî-nise dar era tot aspru si necrutator. Ma simteam departe de el si de fratii mei, aveam sufletul framîntat de impulsuri vagi, dar toate dorintele mele erau nesigure si tulburi. Intuiam ca avea sa se întîmple ceva dar nu izbuteam sa înteleg ce anu­me, chiar daca visurile si gîndurile mele obsesive care se în­torceau mereu spre casa familiei Vidai ar fi putut sa-mi dea de înteles. în orice caz, mi-am petrecut acea vacanta vazin-du-mi satul fara a-l vedea. Am avut nevoie sa treaca multi ani, sa primesc multe lovituri, sa-mi pierd mari iluzii si sa cu­nosc o multime de oameni pentru a-mi putea recupera într-un anume fel tatal si satul natal; caci întotdeauna drumul spr^e ceea ce avem mai intim în noi e un lung periplu ce trecep^r' oameni si universuri. Astfel, urma sa-mi recuperez tatal. Ins , asa cum se întîmpla aproape întotdeauna, era prea tîrziu. fa pe atunci as fi banuit ca îl vedeam teafar pentru ultima oar daca as fi stiut ca peste douazeci si cinci de ani aveam sa

426

i preschimbat într-o gramada murdara de oase si viscere f p_Utrefactie, privindu-ma cu mîhnire din adîncul unor ochi

roape înstrainati de lumea aceasta, as fi încercat sa îl înte-

e pe omul acesta aspru dar bun, aprig dar naiv, violent dar

m- însa întotdeauna întelegem prea tîrziu fiintele cele mai

"opiate noua iar cînd începem sa învatam aceasta grea me-

erie de a trai, ne e dat sa murim, fiind morti, mai ales, cei

carora ar fi f°^st^ce^^ma^ important sa le daruim întelepciunea

noastra.

Cînd m-am întors la Buenos Aires habar nu aveam ce voi studia- Voiam totul sau poate nu voiam nimic. îmi placea sa pictez, scriam povestiri si poezii. însa era aceasta o profesie? Puteai sa le spui serios oamenilor ca vrei sa te dedici picturii sau scrisului? Nu erau acestea mai degraba niste distractii de om fara capatîi si fara raspundere? Toti ceilalti pareau atît de solizi, intrati în facultati de medicina sau de constructii, studiind cum se vindeca o scarlatina sau cum se ridica un pod, încît eu însumi nu ma luam în serios. Dintr-un fel de pudoa­re, asadar, am intrat la Facultatea de Drept, desi în sinea mea eram convins ca nu voi fi niciodata în stare sa lucrez ca avocat.

Ma îndepartez de ceea ce vrei sa afli, însa mi-e cu nepu­tinta sa vorbesc de fiintele care au însemnat cel mai mult pen­tru mine fara a ma referi la sentimentele mele de atunci. Cum altfel ar fi putut sa însemne atît de mult pentru mine aceste fiinte, daca nu tocmai din cauza propriilor mele nelinisti si sentimente?

Asa încît revin la Max.

In timp ce terminau partida, îl cercetam cu curiozitate. Era un evreu din aceia blînzi si lenesi, cu tendinta de îngrasare. Avea nasul acvilin si gros, dar în ansamblu, fata lui, cu frun­tea înalta, era de o calma noblete. si o anume seninatate con­templativa si reflexiva o facea mai potrivita pentru un om matur, trecut prin multe. Era îmbracat neglijent, îi lipseau nas­turi, cravata avea nodul facut prost, totul era pus pe el la voia ^tîmplarii, parca pur si simplu din obligatia de a nu umbla gol p_{e s}t_raci>} jyiai tîrziu mi-am dat seama ca nu avea nici ur-^ma de simt practic, nici cea mai mica idee de cum sa-si chiver-

^Seasca banii: la numai cîteva zile dupa ce-si primea leafa pe ^are o cheltuia una-doua, era nevoit sa amaneteze carti, haine

427

si un inel primit în dar de la maica-sa, cu care se ducea j_n riabil, la casa de ajutor reciproc. Cînd i-am cunoscut farnil' * am vazut ca si taica-sau era la fel de blajin dar si la fel d_e ^a/ sabuit ca el. si atît tatal cît si fiul erau astfel niste exernnl" nimicitoare pentru cei ce aveau o imagine conventionala h spre evreu. Amîndoi erau lipsiti de simt practic, erau smintit; (usor, senin smintiti), erau pasnici si buni prieteni, contem plativi si trîndavi, dezinteresati si categoric inapti sa cîsti-ge bani, sentimentali si absurzi. Mai tîrziu, cînd am început sa-1 vad la pensiune, mi-am dat seama de dezordinea în care traia: se cvilca atunci cînd se nimerea si mînca orice chiar în pat, drept care avea pe noptiera uriase sandvisuri cu salam sau cu brînza. Mai avea acolo un încalzitor si un ceai de mate din care sorbea la nesfîrsit, fara a se clinti din pat, iar între doua ceaiuri fuma. în acel pat mizerabil si infect, juca pe ju­matate dezbracat, cu sahul lui de buzunar, partide celebre, consultînd în fiecare clipa carti si reviste specializate.

Prin tînarul acela l-am cunoscut pe Carlos: era ca si cum, trecînd peste un pod de guma care ameninta sa se prabuseas­ca în fiece moment, as fi ajuns pe un teritoriu foarte tare si mineral, un continent de bazalt, cu vulcani formidabili, gata sa erupa. Cu anii mi-am dat seama cît de des se întîmpla ca unii oameni sa nu fie decît poduri de trecere pentru doua fiin­te care pe urma vor fi unite printr-o legatura adînca si deci­siva: ca podurile fragile aruncate de armate peste prapastii si care sînt strînse dupa trecerea trupelor.

L-am întîlnit într-o noapte în camera lui Max. La venirea mea au tacut. Mi-a fost prezentat, dar n-am reusit sa-i retin decît numele. Cred ca avea un prenume italian. Era un baiat foarte slab, cu ochii iesiti în afara. Avea ceva aspru în înfati­sare si în mîini, si mi s-a parut extrem de stapînit si de concen­tra t. Parea ca suferise mult si, cu toate ca se vedea ca e sarac, în sufletul lui trebuiau sa existe, desigur, alte motive de îngri­jorare si suferinta. Mai tîrziu, cînd, datorita faptului ca avea legaturi cu Fernando, mi se trezise un interes enorm pentru el, ma gîndeam la el si mi se parea ca era numai suflet, ca si cum carnea i-ar fi fost calcinata de febra; ca si cum trupu , chinuit si ars, i s-ar fi redus la un minim de oase si de p^{ie e} si la cîtiva muschi, putini dar foarte puternici, de care av

428

voie pentru a se misca si pentru a suporta tensiunea exis-¹¹"fpi oe care o ducea. Nu vorbea, si ochii îi ardeau dintr-o

nte pe

f Jj de focul indignarii, în timp ce buzele, ca taiate cu cutitul ' fata rigida, se pregateau sa se închida peste secrete mari «i nelinistitoare.

' pe vremea aceea ma uimeau relatiile dintre Max si Carlos: era ca si cum ai taia o bucata de unt cu un cutit ascutit de otel. A_Clim înteleg însa ca Max avea anumite calitati care îl faceau potrivit pentru prietenia aceea atît de curioasa în aparenta: marea lui bunatate, care trebuia sa domoleasca marea tensi­une spirituala a lui Carlos, asa cum apa potoleste setea cuiva care a trecut prin mari deserturi, si chiar blîndetea lui care îi îngaduia sa uneasca oameni atît de diferiti si de aspri ca Fer-nando si Carlos, fara sa se produca ciocniri prea puternice, ca un amortizor. si apoi, care politie din lume ar fi crezut ca unul ca Max ar fi putut avea legaturi cu niste anarhisti si banditi? Aceasta, în ceea ce-1 priveste pe Carlos. Cît despre Fernan-do, mai întîi am banuit, iar pe urma am avut dovada unui motiv mult mai sordid: mama lui Max. Nu stiu daca ti-am spus ca avea o ciudata înclinatie spre doua tipuri de femei: fetele foarte tinere si femeile mature. si cum capacitatea lui de simulare era nesfîrsita, putea sa seduca la fel de bine o fe­tiscana careia îi place sa umble cu cineva de mîna, ca si o fe­meie, cu o vasta si în general amara cunoastere a barbatilor pe care obisnuieste sa-i aiba. Daca un om are chipul cel mai autentic atunci cînd se afla în singuratate, tot astfel, chipul cel mai autentic al lui Fernando era neiertator si crud, croit parca din cutit: însa, asa cum un vînzator de pravalie în toiul unei nenorociri poate (si trebuie), în ciuda celor petrecute, sa-si compuna o figura placuta în fata cumparatorului, tot astfel, fernando era capabil sa-si organizeze pe suprafata fetei cea ^mai desavîrsita imitatie de duiosie, întelegere, romantism sau candoare, în functie de client. îl ajuta un dispret total fata de ^rasa umana si în special fata de femeie, iar în aceasta come­le sinistra cred ca a gasit nu numai cel mai bun sistem pen-^ru a-si satisface desfrîul, ci si un mod de a se dispretui pe ¹¹¹⁶ însusi. Facea bascalie de teoriile simpliste asupra femeii, ^are sînt niste locuri comune: atît de cei ce cred ca femeia e ^antica si trebuie sa fie cucerita cu plimbari sub clar de

429

luna, cît si de cei ce îsi închipuie ca trebuie sa fie maltrat Dupa parerea lui sînt femei carora le trebuie un buchef rf" flori, femei carora le trebuie o scatoalca si femei (adeseori    ⁶ leasi, in functie de împrejurari), carora le trebuie si una si ah ' însa, mai devreme sau mai tîrziu, le maltrata pe toate, une   ■ într-un mod care era la fel de crud ca si gestul de a casca ^A momentul culminant al unui act sexual.

Mama luiMax va fi avut pe atunci vreo patruzeci de an' si în ciuda faptului ca era evreica, era genul absolut slav cu toate ca era bruneta. Nu stiu daca era frumoasa, stiu însa ca era fermecatoare: începînd cu ochii adînci, ce pareau mistuiti de focul patimii, si sfîrsind cu propria-i viata. Inutil sa-ti mai spun, asadar, ca Max nu avea nimic în el care sa aminteasca de maica-sa: mostenise, în schimb, atributele fizice si spiri­tuale ale tatalui sau.

Nadia era fascinanta, sau poate ca pe mine m-a fascinat cu povestea vietii ei. Maica-sa fusese studenta la medicina la Sankt Petersburg, împreuna cu Vera Figner, una din fonda­toarele miscarii Pamînt si libertate. Ca atîtia altii, si-a întrerupt studiile pentru a face propaganda revolutionara în rîndul ta­ranilor iar în cele din urma a reusit sa fuga în momentul în care, datorita unei serii de atentate, tarismul a decis sa înabu­se miscarea. S-a alaturat grupurilor de la Zurich, a cunoscut un tînar deportat, cu numele de Isaiev, si din însotirea lor s-a nascut Nadia. A avut o copilarie si o adolescenta zbuciumate, mutîndu-se dintr-o tara în alta a Europei, pîna cînd s-au întors în Elvetia, unde Nadia s-a casatorit cu un student cronic la medicina care se chema Steinberg. Au venit în Argentina, ea a studiat medicina si, zbatîndu-se din rasputeri, si-a educat si si-a hranit familia.

Cu fata ei ca de tataroaica, parul de un negru stralucitor si drept, cam nepieptanat si dat pe spate, unde si-1 purta prins într-un coc, Nadia parea ca a pogorît dintr-un film rusesc

- Dar ce fel de evreica esti dumneata? - am îndrazni sa o întreb într-o zi.

- Ne tragem din pogromuri - îmi spuse zîmbind.

si cu toate acestea, cîtiva ani mai tîrziu, dupa ce-mi îmbo­gatisem experienta în privinta evreilor, am observat cum a tr-o data Nadia ridica din umeri sau îsi misca mîna cu un §

430

_reCtifica subtil dar cu repeziciune masca slava. Iar atunci

^C -am d^ai seama ca aceste semne le gaseai uneori la evrei pre-

Steinberg: fete slave sau tataresti, ceaiul în vechi samo-

re de familie, admiratia pentru Puskin sau Gogol sau Dos-

■_eVS]<i (pe care îi citeau în ruseste); si brusc, o data ce te-ai

hisnuit cu ei, precum si cu penumbra unei încaperi prost lu­minate, de sub trasaturile evidente si stiute de toata lumea, începeau sa se-nfiripe semnele rasei milenare; semne nu tot­deauna fizice, adeseori imperceptibile însusiri ale surîsului sau ale vocii, daca nu ale gîndului sau ale faptei. si astfel, în plina figura foarte slava, se furisa dintr-o data un zîmbetplin de tristete, dupa cum dintr-o deghizare puternica am vedea rasarind la urma o fata plapînda care se teme sa nu fie luata cu asalt. Alteori observam acel fel de a ridica din umeri al Na-diei, ce implica o oarecare neîncredere ironica fata de lumea gohim^l-ilor, o oarecare dureroasa dezamagire si tacita amin­tire despre întîmplari tragice. Iar acele trasaturi fizice sau sem­ne spirituale ce se iveau cu subtilitate pe chipul slav aseme­nea liniilor celor mai fine si mai delicate pe care desenatorul le înmulteste pe schema de baza, sfîrseau prin a se manifes­ta în acea forma specifica pe care evreul o da rationamentelor sale si care, contrar a ceea ce presupunem cei mai multi din­tre noi, are prea putina legatura cu un rationalism riguros; caci în vreme ce logica se bazeaza pe afirmatia ca A e A, un evreu prefera sa afirme întrebînd de ce A nu trebuie sa fie A, ridicînd din umeri si refuzînd parca orice responsabilitate asu-pra acestei probleme, fiindca nu se stie niciodata cum si de ce poate începe o prigoana. Iar aceasta ridicare din umeri, aceasta miscare a mîinilor, aceasta încruntare a fruntii, cernesc, deformeaza si rastalmacesc legea identitatii cu sentimente confuze, cu adînci ironii, cu vagi si tacute comentarii ce-1 în­departeaza pe evreu de rationalismul pur, cît o analiza prous-

^lana a sentimentelor de un tratat de psihologie.

Oricum, prin Nadia am învatat sa iubesc si sa admir acest ^ast teritoriu de betivi si de nihilisti, sarlatani si tuberculosi,

^lr°crati si generali care era Rusia tarista.

*n ebraica, cei care nu sînt evrei (n.t.).

431

Max intrase în legatura cu Fernando în 1928, într-o sî bata seara, într-un ateneu din Avellaneda numit Amanec în care Gonzalez Pacheco tinea o conferinta despre "Ana ' hism si violenta". Pe vremea aceea tema era dezbatuta cu a doare, mai ales dupa atacurile si atentatele lui Di Giovarm' Dezbaterile respective erau foarte periculoase, deoarece buna parte din cei prezenti erau înarmati si pentru ca anar­histii erau divizati în factiuni ce se urau de moarle. Pentru ca e o eroare sa-ti închipui, asa cum presupun adesea cei care vad o miscare revolutionara de departe sau din afara, ca toti cei care fac parte din ea sînt oameni de acelasi fel; este o eroa­re de perspectiva, la fel ca si aceea pe care o facem atunci cînd atribuim caracteristici bine definite unuia care s-ar putea numi un Englez cu majuscula, punînd nestiutori în aceeasi cutiuta pe frumosul Brummell si pe un hamal din portul Liverpool; sau cînd spunem ca toti japonezii sînt la fel, ignorînd sau ne-observînd diferentele individuale, în virtutea unui mecanism psihologic care ne face sa observam din afara mai ales trasa­turile comune (pentru ca sînt cele care ies mai întîi în eviden­ta si în mod superficial); proces ce se inverseaza, facîndu-ne sa observam diferentele în momentul cînd patrundem înla-untrul acestei comunitati (fiindca atunci ceea ce conteaza sînt trasaturile distinctive).

Dar gama era infinita. îl gaseai acolo pe tolstoianul care nu mînca deloc carne din pricina ca era dusmanul oricarei rnorti prin violenta, si care foarte adesea era esperantist si teosot; si pe partizanul violentei, fie ea si în formele cele mai nelamu­rite, fie pentru ca sustinea ca Statul poate fi combatut numai prin intermediul fortei, fie, ca în cazul lui Podesta, din p^nC1" na ca-si manifesta astfel instinctele sadice. Gaseai intelectua i

sau studenti care ajungeau la miscare prin Stirner si sche, ca Fernando, în general extrem de individualisti si a^s ciali, care pîna la urma au sprijinit adesea fascismul; si^niun tori aproape analfabeti care se apropiau de miscare în cauta unei sperante instinctive. Gaseai nemultumiti care îsi ^^ars astfel ura împotriva patronului sau a societatii, si care aut deveneau patroni fara mila, daca puneau mîna pe vreo a sau chiar si politisti; si oameni deosebit de curati, plini de p ritate si de grandoare si care, desi erau blînzi si puri,

erau

432

_{e s}a ajunga la atentate si la moarte, ca Simon Rodovitsky, _fmpinsi de un anume spirit justitiar, de dorinta de a ucide pinul pe care îl credeau vinovat de moartea unor femei i copii nevinovati. Gaseai paraziti care o duceau foarte bine e spi^narea anarhistilor, dormind si mîncînd pe gratis în ca-Lle unor tovarasi de la care uneori terminau prin a fura ceva sau pri^{n a} ^^{e uia} nevestele si care, atunci cînd stapînul casei le reprosa ceva, raspundeau cu dispret: "pai ce fel de anar­hist esti dumneata, tovarase?" si mai gaseai muncitori sezo­nieri, care îndrageau viata libera, de pasare, legatura cu soa­rele si cîmpia, care plecau cu bocceluta pe umar sa strabata tinuturile, predicînd bunavestire, lucrîiid la vreun seceris, re-parînd vreo moara sau vreun plug, iar noaptea_/ în sopronul peonilor, învatîndu-i pe analfabeti sa scrie si sa citeasca, sau explicîndu-le în cuvinte simple dar fierbinti cum va veni so­cietatea noua, în care nu va mai fi nici umilire, nici durere, nici mizerie pentru saraci, sau citindti-le cîteva pagini dintr-o carte pe care o purtau în bocceluta: pagini din Malatesta, ta­ranilor italieni, sau de Bakunin, în timp ce interlocutorii lor tacuti, stînd pe vine si bînd mate, sau pe vreun butoi de ben­zina, istoviti de munca din zori si pîna noaptea tîrziu, adu-cîndu-si poate aminte de vreun stravechi sat italian sau polo­nez, se lasau furati pe jumatate de visul acela minunat, dorind sa fie aievea dar (împinsi de dura realitate de fiecare zi), ima-ginîndu-si cît era de imposibil, la fel cum cei napaditi de ne­cazuri viseaza, totusi, cîteodata, la paradisul final; si uneori, printre acei peoni, vreun creol, care îsi spunea ca Dumnezeu a facut cîmpul si cerul cu stelele la fel pentru toti, unul din creolii aceia care au nostalgia stravechii si mîndrei vieti libere din pampasul fara garduri de sîrma, taranul individualist si ^stoic, adopta pîna la urma învatatura acelor oameni cu nume ^rare si îmbratisa pentru totdeauna doctrina sperantei.

si cînd în acea seara a anului 1928 vin pantofar tolstoian

^Sustinu ca nimeni nu avea dreptul de a ucide si cu atît mai

P^utin în numele anarhismului; si ca pîna si viata animalelor

^er?> sfînta, motiv pentru care el se hranea cu zarzavaturi, un

.nar necunoscut, de vreo saptesprezece ani, înalt si brunet,

^u ochii verzi si cu o figura ironica si dura, raspunse:

433

- E posibil ca, mîncînd laptuci, sa va îmbunatatiti f_u donarea intestinelor, dar mi-e foarte greu sa cred ca veti re ^C-sa rasturnati societatea burgheza.                                  "

Toti privira spre tînarul necunoscut.

si un alt tolstoian sari în apararea celui dintîi, povestind legenda care spune ca Buddha s-a lasat mîncat de un tig_r ce voia sa-si potoleasca foamea. Dar un partizan al violente' drepte întreba ce ar fi facut Buddha daca tigrul nu s-ar fi na­pustit spre el, ci asupra unui copil fara aparare. Dupa care dis­cutia deveni furtunoasa, sarcastica, prosteasca, candida sau brutala, dupa temperamentul celui care vorbea. Expusera din nou aceleasi argumente si îsi amintira de aceleasi lucruri: oare nu era îndreptatit Rodovitsky sa-1 omoare pe seful politiei care se facuse vinovat de masacrul de la 1 mai 1909? Nu cereau razbunare cei opt morti si cei patruzeci de raniti? Nu erau fe­mei si copii printre cei sacrificati? Ba da. Statul Burghez îsi apara fara mila privilegiile, înarmat pîna în dinti, nu ierta nici viata, nici libertatea, dreptatea sau onoarea nu existau pentru acesti despoti care nu urmareau decît sa-si pastreze privile­giile. Dar inocentii care erau ucisi uneori de bombele anahisti-lor? si apoi, se putea oare ajunge la o societate mai buna prin violenta si razbunare? Nu erau anarhistii adevaratii depozi­tari ai celor mai de pret valori umane: dreptatea si libertatea, fratia si respectul oricarei fiinte vii? si apoi, era admisibil ca în numele acestor principii sa fie ucisi simpli functionari de banca sau din casele de comert, care, la urma urmei, erau ne­vinovati, si sa fie masacrati pentru a obtine bani care, culmea, mai erau folositi si în scopuri îndoielnice? Moment în care discutia se curma într-un vacarm de înjuraturi, de tipete si, pîna la urma, de arme. Tumult pe care cu greu a reusit sa-1 opreasca Gonzalez Pacheco, recurgînd la talentul lui orato­ric si amintindu-le anarhistilor prezenti ca în felul acesta jus­tificau cele mai grave acuzatii ale burgheziei.

în astfel de împrejurari, îmi povesti Max, îl întîlnise el p^e Fernando. I-a atras atentia fraza lui epigramatica si fig^ura' Am iesit împreuna cu el si cu un altul, pe nume Podesta, p^e care l-am cunoscut mai tîrziu. Asa a fost facut primul pas spi"^e înfiintarea bandei pe care, desigur, voia s-o formeze si s-o c°ⁿ duca acest Podesta, dar pe care în mod inevitabil o va co

434

_ce Fernando. Osvaldo R. Podestâ era un individ care m-a

_zgustat de îndata ce l-am cunoscut: avea în el ceva dubios

"refacut. Avea purtari delicate, aproape efeminate, si era

^ lativ cult, caci ajunsese în anul patru de liceu înainte de

_se alatura bandei lui Di Giovanni. îsi lasa pleoapele în jos

. privea dintr-o parte într-un chip neplacut. Cu timpul mi-am întarit aceasta prima impresie, dupa ce i-am cunoscut evolu-l[x o data cu împuscarea lui Di Giovanni, miscarea fiind ur­marita în deplinatatea legii martiale, dupa asaltul pe care 1-a facut banda lui Fernando asupra casei Braceras, a fugit în Uru-euay cu o salupa de contrabandisti, iar de acolo a plecat în Spania. Acolo a început sa faca acte de banditism sindical, du-cînd o lupta pe viata si pe moarte cu patronatul (au fost trei sute de morti în acesti ani dinaintea razboiului civil), însa, dintr-un motiv anume, pe care nu-1 cunosc, a început sa fie banuit ca lucreaza în complicitate cu politia. Ca proba de sin­ceritate s-a oferit sa-1 omoare pe primul om care urma sa-i fie indicat. I-a fost indicat chiar seful politiei din Barcelona, si Podestâ 1-a ciuruit cu gloante, drept care s-ar parea ca si-a recîstigat încrederea. însa cînd a izbucnit razboiul civil, a co­mis asemenea atrocitati cu banda lui, încît Federatia Anar­hista Iberica a decis sa-1 omoare. Aflînd despre aceasta deci­zie, Podestâ, împreuna cu alti doi prieteni de-ai sai, au încercat sa fuga din portul Tarragona într-o barca cu motor încarcata cu obiecte si bani, însa au fost mitraliati la timp.

Faptul ca unul ca Fernando voia sa aiba în banda lui pe unul ca Podestâ era explicabil. Ceea ce era ciudat era ca un fînar de felul lui Carlos putuse sa se înhaiteze cu ei si numai wocenta lui poate sa explice faptul. si nu trebuie sa uitati ca puterea de convingere a lui Fernando era nelimitata si e cert ^ca nu i-a fost prea greu sa demonstreze ca acela era unicul ^od de a lupta împotriva societatii burgheze. Totusi, se înde-Parta scîrbit de ei în clipa cînd îsi dadu seama ca banii obti-^nuti în timpul atacurilor nu sporeau fondul nici unui sindicat Jinu serveau nici la ajutorarea familiilor sau orfanilor tova­rasilor arestati sau deportati. Caci s-a îndepartat de banda

°cmai cînd a aflat ca Fernando nu-i daduse lui Gatti banii P^romisi pentru evadarea din închisoarea din Montevideo si

^Vadarea, care nu putea fi amînata, a fost organizata cu bani

435

obtinuti urgent din alta parte. Carlos îl aprecia mult pe r (am verificat eu însumi) si întîmplarea respectiva i-_a h   * chis ochii pentru totdeauna. Va mai aduceti aminte de ev darea din penitenciarul din Montevideo, cînd paisp_re2e condamnati au fugit printr-un tunel de peste treizeci de nieh-⁶ sapat sub comanda lui Gatti, care era cunoscut ca "inginerul"' printr-o presupusa carbunarie ridicata în fata închisorii. Gath' lucra în mod stiintific, folosea busola, harti, un mic excava tor electric si un vagonet tras pe sine cu niste funii care evitau zgomotul; pamîntul era strîns în saci în aparenta de carbuni care pe urma erau dusi cu camioanele. Operatiunile acestea complicate si îndelungi cereau multi bani, care proveneau în cea mai mare parte din atacuri asupra unor banci. Dar, dupa cum veti întelege, si dupa cum spunea Fernando cu viclenie, pîna la urma totul era un fel de autofagie: erau atacate banci pentru a-i scapa din închisoare pe anarhistii întemnitati pen­tru niste atacuri anterioare.

Anarhistii aveau doua mari resurse pentru obtinerea fon­durilor: atacul si falsificarea. Ambele justificate filozofic, caci daca dupa unii dintre teoreticienii lor proprietatea este un furt, prin intermediul atacului i se restituia comunitatii ceea ce un individ îsi însusise pe nedrept; iar prin emiterea de bancnote falsificate nu se încerca doar sa se obtina bani pentru evazi­uni si pentru greve, ci, într-un anume fel, mai ales cînd încer­carea se facea la scara mare, sa determine ruinarea fiscului si naruirea natiunii. Era o sarcina subterana care îi captiva si care, pe de alta parte nu le parea grea, data fiind înclinatia multor militanti spre artele grafice. Di Giovanni a organizat un mare atelier tipografic unde au fost tiparite bilete de zece pesetas; iar în acest atelier a lucrat un tipograf spaniol care se chema Celestino Iglesias, om pur si generos, pe care Fer­nando 1-a cunoscut atunci si pe care în ultimii sai ani, dinain­tea mortii, 1-a cautat din nou pentru o falsificare, înainte de accidentul în care a platit pierzîndu-si vederea.

Dar sa ne întoarcem la întîlnirea noastra.

Era în ianuarie 1930. Mersesem împreuna cu Max sa ve dem filmul înalta tradare si cînd am ajuns la bar mai discuta înca despre Emil Jannings si despre avantajele cinematog fului sonor (Max, la fel ca Rene Clair si ca Chaplin se îngroz^e

436

A perspectivele cinematografului sonor). L-am vazut pe Fer-_nClo asteptîndu-1 pe Max asezat la o masuta de lînga cea care se aseza Max de obicei si juca sah. L-am recunoscut

- data, desi acum era un barbat în toata puterea cuvîntului;

trasaturile îi devenisera mai ferme, dar nu se schimbasera, gntru ca era dintre aceia care înca de copii au trasaturi pu-

[ernice, pe care timpul nu face decît sa le accentueze. L-as fi

nutut recunoaste dintr-o mie, atît de adînci si de neuitat erau

trasaturile fetei lui. jslu stiu daca el m-a recunoscut, dar, în orice caz, s-a purtat

ca si cum nu m-ar recunoaste. I-am întins mîna.

- Ah, Bruno - zise el, dîndu-mi mîna, oarecum distrat. Se îndepartara si îi spuse ceva cu voce înceata lui Max. Eu

îi priveam fara sa-mi fi revenit din uimire, uimire care aproa­pe ca ma facuse sa nu mai pot scoate o vorba. Pentru ca, desi mai tîrziu am gasit tot felul de explicatii pentru întîlnirea de atunci, cum v-am mai spus, în clipa aceea faptul ca-1 vedeam mi se parea un fel de miracol. Un miracol întunecat.

Cînd se despartira, se întoarse spre mine si îmi facu semn de ramas bun cu mîna. L-am întrebat pe Max daca vorbise de mine, daca îi spusese de unde ne cunosteam.

- Nu, nu mi-a spus nimic - comenta Max. Desigur, pentru el întîlnirea nu era atît de surprinzatoare:

într-un oras sînt atîtia oameni care se cunosc.

Asa am reintrat în orbita lui Fernando si, desi l-am vazut de putine ori, vorbele, teoriile si ironiile lui au avut o imensa importanta în perioada aceea critica din viata mea. în reali­tate nu am participat niciodata la activitatile secrete ale ban­dei, dar am urmarit cu sufletul la gura, de departe, prin Max sau prin Carlos, semnele existentei sale zbuciumate. în ce masura si în ce fel putea un baiat ca acest Carlos sa participe ^{a a}ctivitatea organizatiei respective nu pricep raci azi, cu nici ^ chip. Cred ca avea un rol secundar, sau era un om de le-Satura, deoarece nici prin temperament, nici prin ideile pe ^Care le avea nu era potrivit pentru actiune si, cu atît mai pu-p Pentru o actiune de acest fel. si ma întreb si azi ce motive ^Or fi determinat pe Max sa se apropie de banda respectiva. ^lri curiozitate? Mostenise ceva sau suferise o influenta, fie

chiar si îndepartata, din partea istoriei familiei lui? Mai

437

zîmbesc si acum cîteodata numai cînd îmi aduc aminte * de nelalocul ei era prezenta lui Max printre ei. Era atît de co descendent, incit ar fi gasit motive chiar pentru a fi priete cu seful politiei din Buenos Aires si, fara îndoiala, ar fi j_Ucat cu el o partida de sah, daca ar fi avut ocazia. Faptul de a-1 v dea printre tipii respectivi era tot atît de ilogic pe cit ar fi _s§ vezi cum cineva îsi citeste linistit ziarul într-un fotoliu, în timn ce totul se darîma din pricina unui cutremur. Printre bandift si teroristii care vorbeau de falsuri, nitroglicerina si tunele Max comenta piesa Le Roi David, pe care Honegger o regiza în momentul acela la teatrul Columb, sau despre Tairrof, care juca la teatrul Odeon; ori analiza îndelung cea mai buna par­tida dintre Capablanca si Alehin. Sau se apuca dintr-o data sa faca spirite de-ale lui, care erau tot atît de nepotrivite prin­tre cei ce-1 înconjurau, ca o cupa de Porto printre bautorii in-veterati de gin.

Incepînd cu data de 2 septembrie, evenimentele se preci­pitara: manifestatii studentesti, împuscaturi, apoi moartea studentului Aguillar, greve si pîna la urma revolutia din 6 si caderea presedintelui Yrigoyen. si cu aceasta (acum o stiu) sfîrsitul unei întregi epoci a acestei tari. De-acum nu vom mai fi niciodata ce-am fost.

Din cauza juntei militare si a instaurarii starii de asediu, toata miscarea suferi teribil: se efectuau descinderi în localu­rile muncitoresti, în cele ale studentilor, muncitorii straini erau deportati, miscarea revolutionara torturata si decimata.

In haosul acesta, l-am pierdut din vedere pe Carlos, dar am banuit ca se ocupa de chestii primejdioase. si cînd, la 1 de­cembrie, am citit în ziare despre atacul asupra casierului de la Braceras, în strada Catamarca, mi-am adus aminte dintr-o data de o lunga plimbare suspecta pe care Carlos o facuse cu cîteva luni mai înainte, sub pretextul ca ar cauta o casa pentru o tipografie clandestina. N-am avut nici o îndoiala ca atacul era opera lui Fernando si mai tîrziu am vazut ca avu sesem dreptate. A fost tocmai ultimul atac la care a participa Carlos, pentru ca atunci s-a convins, în sfîrsit, ca obiective urmarite de Fernando nu aveau nimic comun cu ale lui-? cu toate ca Fernando îsi pusese în gînd sa-1 îndeparteze comunism cu argumente cinice dar distrugatoare, Carlos

438

tra într-o celula a partidului comunist, în Avellaneda. Auzi­sem uneori argumentele lui Fernando, argumente si ironii pe rare Carlos le asculta privind în jos si strîngînd din dinti. înca din vremea aceea Carlos avea legaturi cu multi tineri comu-jysti si începea sa-si dea seama ca miscarea lor avea avantaje considerabile: luptau pentru ceva solid si precis, demonstrau ca terorismul individual era inutil, daca nu chiar periculos, criticau cu argumente serioase o miscare care permisese sa apa­ra bande ca aceea a lui Di Giovanni si, în fine, demonstrau ca împotriva fortei organizate a statului burghez singura eficace era forta organizata a proletariatului, pîna la instaurarea unei dictaturi de clasa în masura sa lupte cu capitalismul inter­national. Dar Fernando nu critica aidoma celorlalti anarhisti formarea unui nou stat, si mai dur, poate, decît cel dinainte, instaurarea unei dictaturi ce ar suprima libertatea individuala în folosul unei comunitati viitoare: nu, îi reprosa mediocritatea si aspiratia lui de a rezolva absolut toate problemele omului prin siderurgie, hidroelectricitate, încaltari si mîncare buna.

Ceea ce era oribil, dupa parerea mea, nu era faptul ca Fer­nando voia sa distruga credinta ce se nastea în Carlos cu ar­gumente sofisticate; ceea ce era grav era ca, de fapt, pe el nu-1 interesau deloc comunismul si anarhismul si se folosea de armele dialecticii numai pentru a distruge o fiinta atît de ne­ajutorata cum era Carlos.

Dar, cum va spuneam, toate astea se întîmplau înainte de atacul de la Braceras. Din momentul acela nu l-am mai vazut pe Carlos pîna în 1934. Cît despre Fernardo, nu l-am mai va­zut decît douazeci de ani mai tîrziu.

în ianuarie 1931, în urma unui denunt, politia 1-a surprins Pe Di Giovanni într-o tipografie clandestina. Urmarit de-a lun-8^U1 strazilor din centru si pe traseele de pe acoperisurile cî-torva case, încercuit cu focuri de arma, a fost în cele din urma ^Capturat. în zorii zilei de întîi februarie a fost împuscat la fel £^a si camaradul sau Scarfo. Au murit strigînd: Traiasca Anar-toa! Dar în realitate, acele strigate par a fi vestit ca ea a murit Pentru totdeauna în aceasta parte a lumii.

si ca, împreuna cu ea, s-au sfîrsit multe lucruri. I Reîntîlnirea cu Fernando, precum si criza prin care treceam -¹ care ma facea sa ma simt înca si mai singur decît în timpul

439

ultimilor ani de liceu, nascusera în mine dorinta pu terni -aproape de neîndurat, de a ma întoarce "la Vidali".

Am fost totdeauna un contemplativ si deodata m-am tr zit în mijlocul torentului, asa cum un rîu de munte cu ape] umflate tîraste multe lucruri care doar cu cîteva clipe mai îna inte contemplau placid lumea. Poate ca tocmai de aceea, acum ca au trecut anii, vremurile de atunci mi se par ireale ca u_n vis, tot atît de seducatoare (dar la fel de straine) ca lumea unui roman.

Avînd dintr-o data încurcaturi cu politia si din cauza lega­turilor mele cu Carlos si fiind perchezitionat acasa, a trebuit sa ma refugiez într-o pensiune unde locuia Ortega, un stu­dent de la politehnica, care încercase sa ma atraga spre comu­nism. Locuia pe linga Constitucion, pe strada Brasil, în pen­siunea unei vaduve spaniole care îl adora. Deci nu i-a fost greu sa ma adaposteasca o vreme. si scotînd boarfele dintr-o camaruta ce dadea spre strada Lima, mi-a pus în ea o saltea.

în noaptea aceea am avut un somn nelinistit. Cînd m-am trezit, aproape ca m-am speriat: în zori, nu mi-am amintit ime­diat ce se întîmplase în ziua precenta si pîna cînd sa-mi vin în fire pe deplin am privit surprins realitatea confuza ce ma înconjura. Pentru ca nu ne trezim dintr-o data, ci în cursul unui proces complex si lent în care recunoastem lumea din care am plecat, asa cum se întîmpla cu omul întors dintr-o îndelun­gata calatorie peste continente îndepartate, cu contururi ster­se în care noi, dupa secole de existenta obscura, ne-am pierdut amintirea existentei anterioare, din care nu ne mai amintim decît crîmpeie incoerente. si dupa un timp nemasurat de lung, zorii încep sa lumineze blînd iesirea din labirinturile acelea de groaza si atunci alergam cu însetare spre viata de fiecare zi. si ajungem la capatul somnului ca niste naufragiati care izbutesc sa atinga plaja dupa o lunga lupta cu furtuna. si aco­lo, pe jumatate inconstienti, dar linistindu-ne încetul cu în­cetul, începem sa recunoastem plini de recunostinta unele din atributele vietii cotidiene, universul linistit si confortabil a^ civilizatiei. Antoine de Saint-Exupery povesteste cum, dup o lunga lupta cu elementele, pierdut în Atlatic, cînd el si ^ _ canicul lui aproape ca nu mai aveau nici o speranta de a aj ge pe pamînt, au zarit o luminita pe coasta africana si >-^u

440

litru de combustibil au ajuns, în fine, pe coasta mult Horita: si în clipa aceea cafeaua cu lapte bauta într-o coliba fost semnul modest dar transcendental al contactului cu în-tsgaga viata, mica dar minunata reîntîlnire cu existenta. La fel cînd ne întoarcem din lumea somnului, o masuta oarecare,

pereche de pantofi stricati, o simpla lampa familiara, sînt lumini emotionante de pe coasta la care vrem sa ajungem, în­seamna pentru noi siguranta. De aceea ne speriem cînd unul din aceste fragmente ale realitatii pe care începem sa le dis­tingem nu este cel pe care îl asteptam; masuta cunoscuta, pe­rechea de pantofi uzati, veioza cunoscuta. Asa cum ni se în-tîmpla cînd ne trezim dintr-o data într-o camera necunoscuta, într-o încapere rece si goala dintr-un hotel anonim, sau în ca­mera în care jocul hazardului ne-a aruncat noaptea trecuta.

încetul cu încetul am înteles ca nu eram în camera mea si mi-am amintit de ziua precedenta, de perchezitii si de poli­tie. Acum, la lumina zilei, ziua de ieri mi se parea o zi aiurita si cu totul straina de spiritul meu. Am observat înca o data ca evenimentele îi ating cu violenta lor irationala pîna si pe cei mai nepotriviti pentru asta. Printr-o serie de ciudate în­lantuiri eu, care cred ca m-am nascut pentru contemplare si pentru meditatia pasiva, m-am trezit în viitoarea unor eveni­mente tulburi si chiar deosebit de primejdioase.

M-am sculat, am deschis fereastra si am privit în jos spre orasul indiferent.

Ma simteam singur si descumpanit. Viata mi se parea com­plicata si agresiva.

Ortega aparu cu optimismul lui sanatos dintotdeauna, racind glume pe seama anarhistilor. si înainte de a pleca la facultate, mi-a lasat o opera a lui Lenin pe care mi-o recoman­da s-o citesc, pentru ca în ea se facea o critica definitiva a te­rorismului. Eu, care sub influenta Nadiei, citisem memoriile Verei Figner, îngropata de vie în carcerele tarului în urma unui ^atentat, n-am putut citi cu simpatie analiza aceea necruta­toare si ironica. "Disperare mic-burgheza." Cît de grotesti apa-^reau acei romantici în lumina implacabila a teoreticianului ^^arxist! Cu anii, am înteles ca realitatea era mai aproape de

^!riin decît de Vera Figner, dar inima mea a ramas întotdea-credincioasa acelor eroi candizi si putin trasniti.

441

Dintr-o data parca timpul se împietrise pentru mine n tega îmi recomandase sa nu parasesc pensiunea timp de cît va zile pîna o sa vad cum se desfasoara evenimentele D dupa trei zile n-am mai rezistat si am început sa ies, presu punînd ca politiei îi era cu neputinta sa-1 recunoasca pe m-, tînar fara antecedente. La amiaza, am intrat într-unui din ba­rurile automate de pe Constitucion si am mîncat. Mi se parea straniu sa întîlnesc pe strazi atîta lume fara probleme si lip­sita de ocupatie. în camaruta mea citeam opere revolutionare si mi se parea ca lumea putea sa explodeze dintr-un moment într-altul, apoi, iesind în strada, vedeam ca toate îsi urmeaza pasnic cursul: functionarii mergeau la slujba, vînzatorii îsi ve­deau de vînzare, si puteai vedea chiar si oameni asezati pe bancile din piata, stînd lenesi si asteptînd sa treaca orele: ega­le si monotone. înca o data, si nu va fi ultima, ma simteam oarecum strain de lume, ca si cum m-as fi trezit în ea pe ne­asteptate si nu i-as cunoaste legile si sensul. Mergînd la în-tîmplare pe strazile din Buenos Aires, priveam oamenii, ma asezam pe o banca din piata Constitucion si meditam. Apoi ma întorceam în camaruta mea si ma simteam mai singur ca niciodata. si numai cufundîndu-ma în carti mi se parea ca în­tîlnesc din nou realitatea, ca si cum existenta aceea din strada ar fi fost doar un fel de somn adînc al unor oameni hipnoti­zati. Trebuiau sa mai treaca multi ani ca sa înteleg ca pe acele strazi, în piete, si chiar si în magazinele si birourile din Bue­nos Aires, erau mii de oameni care gîndeau si simteau mai mult sau mai putin ceea ce simteam eu în momentul acela, oameni nelinistiti si singuri, oameni care meditau asupra sen­sului si nonsensului vietii, oameni care aveau senzatia ca vaci o lume adormita în jurul lor, o lume de oameni hipnotizati si transformati în automate.

si în coltul acela singuratic am început sa scriu povestiri-Acum îmi dau seama ca scriam de fiecare data cînd ma sim­team nefericit, cînd ma simteam singur sau nepotrivit cu W mea în care se întîmplase sa ma nasc. si ma gîndesc daca n va fi vesnic asa, daca arta aceasta, încordata si dezmatata, n se va naste mereu din înstrainarea noastra, din angoasa si n multumirea noastra. Un fel de tentativa de reconciliere universul acestor fragile, nelinistite si pline de dorinti crea

442

cate sînt fiintele umane. Pentru ca animalele nu au nevoie j_{e a}sa ceva: le ajunge faptul ca traiesc. Pentru ca viata lor se scurge armonios, multumindu-se cu necesitatile atavice. si o pasare se multumeste cu cîteva seminte sau niste viermi, cu un copac în care sa-si faca cuibul, cu mari spatii pentru zbor; si viata i se scurge de la nastere pîna la moarte în ritmul fericit care nu e tulburat niciodata nici de disperarea meta­fizica, nici de nebunie. Pe cînd omul, ridicîndu-se pe labele dinapoi si prefacînd în secure prima piatra ascutita, a pus ba­zele grandorii si, în acelasi timp, ale angoasei lui; pentru ca va înalta cu mîinile si cu uneltele faurite de mîinile lui aceas­ta constructie atît de impunatoare si de ciudata care se numes­te cultura si va purcede astfel la marea lui sfîsiere, caci va fi încetat sa mai fie un simplu animal, fara sa fie înca nici Dum­nezeul pe care i-1 sugereaza spiritul. Va fi o fiinta duala si ne­fericita, care se misca si traieste între pamîntul animalelor si cerul zeilor lui, care si-a pierdut paradisul pamîntean al ino­centei, fara sa ajunga la paradisul ceresc al mîntuirii. O fiinta suferinda si cu mintea bolnava care-si va pune pentru întîia oara problema sensului vietii. Asa ca mîinile, si apoi securea, focul, si apoi stiinta si tehnica vor sapa tot mai adînc prapas­tia care îl desparte de rangul lui originar si de fericirea lui zoo­logica. si orasul va fi pîna la urma etapa ultima a goanei lui nebunesti, expresia maxima a orgoliului sau si forma cea mai avansata a alienarii. si atunci, oameni nemultumiti, putin orbi si oarecum nebuni încearca sa regaseasca pe dibuite acea ar­monie pierduta a misterului si a sîngelui, pictînd sau descri­ind o realitate deosebita de cea care, din nefericire, îi încon­joara, o realitate care pare adesea fantastica si nebuneasca dar care, ciudat, se adevereste a fi, pîna la urma, mai adînca si mai adevarata decît cea de toate zilele. si astfel, visînd putin pen-^tru toti, aceste fiinte fragile reusesc sa se ridice deasupra ne­fericirii individuale, transformîndu-se în interpreti si chiar în salvatori (îndurerati) ai destinului colectiv.

Dar nefericirea mea a fost dintotdeauna îndoita, deoarece

^aptul ca sînt debil, un spirit contemplativ si nehotarît, abu-

^C' m-a împiedicat mereu sa ajung la acea noua ordine, acest

°u cosmos care este opera de arta si am sfîrsit întotdeauna

P^ru\ a cadea de pe schelele constructiei mult dorite, care m-ar

I

443

salva. Dar dupa cadere, zdrobit si înca si mai trist ca înaint am pornit în cautarea simplelor fiinte omenesti.

Asa si atunci: tot ceea ce faceam nu erau decît niste intenti¹ stîngace si ratate si, o data si înca o data, la fiecare esec, ca d fiecare data cînd m-am simtit singur si dezorientat, auzeam în linistea singuratatii mele, acolo, în strafundurile fiintei amestecat cu ecourile neclare ale unei mame fantomatice de care abia îmi mai aduceam aminte, ecoul Anei Maria, unica mea apropiere de o mama în carne si oase pe care o cunoscu­sem. Era ca ecoul clopotelor catedralei scufundate din poveste pe care furtuna si vîntul le fac sa dangane. si ca întotdeauna cînd viata mi se întuneca, dangatul acela îndepartat începea sa se auda mai tare, ca o chemare, ca si cum ar fi spus "nu uita ca sînt mereu aici, ca poti veni oricînd lînga mine". si deo­data, într-una din acele zile, intensitatea chemarii crescu pîna ajunse irezistibila. si atunci am sarit din patul în care îmi pe­treceam multe ceasuri de meditatie inutila, si am alergat sta-pînit subit de ideea angoasanta ca ar fi trebuit sa sosesc mai demult, mult mai demult, pentru a recupera ceea ce mai ra-mînea din copilarie, din rîu, din serile petrecute odinioara la ferma, din Ana Maria. Din Ana Maria.

Ma înselam, pentru ca nu întotdeauna obsesiile noastre ne duc la adevar. Acea noua întîlnire cu Georgina a fost într-un fel o despartire si începutul unei noi nenorociri care, într-un fel, a durat pîna acum si va continua, desigur, pîna la moar­tea mea. Dar asta e o alta poveste, nu cea care va intereseaza.

Da, desigur: am vazut-o de multe ori, m-am plimbat cu ea pe strazi, a fost buna cu mine. Dar cine a spus ca numai cei rai ne pot face sa suferim?

Nu numai ca era tacuta, dar vorbea retinut, ca si cum ar fi fost mereu stapînita de teama. Nu din vorbele ei am aflat cum era în acel moment al vietii ei si prin ce suferinte trecea. Am aflat din ceea ce picta. V-am spus ca picta de pe cînd era o fetita? Sa nu credeti ca tablourile ei mi-au spus ceva în mo direct, pentru ca în ele nici macar nu apareau figuri de o meni, si cu atît mai putin vreo întîmplare. Erau naturi mo te: un scaun lînga fereastra, un ghiveci cu flori. Dar, ce rnir col se întîmpla cînd cineva spune "scaun" sau "fereastra s

444

ceas"/ cuvinte care deseneaza simple obiecte din lumea rece "i indiferenta ce ne înconjoara si, totusi, deodata transmit prin e\e ceva misterios si inefabil, ceva ca o cheie, ca un mesaj pa­tetic al unui coltisor ascuns al sufletului. Spunem "scaun", dar de fapt nu vrem sa spunem "scaun" si lumea ne întelege. Sau înteleg cel putin aceia carora mesajul le este destinat în _mOd direct, mesaj criptic care trece neatins prin multimile in­diferente si ostile. Asa ca perechea asta de saboti, pînza, scau­nul/ nu vor sa spuna nici saboti, nici pînza ponosita, nici scaun de paie, ci Van Gagh, Vincent (mai ales Vincent): dorintele, nelinistea, singuratatea lui; asa ca sînt mai degraba un auto­portret, descrierea nazuintelor lui celor mai ascunse si mai dureroase. Slujindu-se de obiectele acelea straine si indiferen­te, obiectele din lumea teapana si rece de dinafara noastra, care probabil ca exista înaintea noastra si e foarte probabil ca va continua sa existe, indiferenta si rece, cînd vom fi morti, ca si cum aceste obiecte nu ar fi decît punti tremuratoare si trecatoare (cum sînt cuvintele pentru poet) pentru a salva pra­pastia ce vesnic se casca între om si univers; ca si cum ar fi simboluri ale realitatii adînci si ascunse pe care o reflecta; in­diferente, si obiective si cenusii pentru cei care nu sînt în stare sa priceapa cheia, dar calde si tensionate si pline de tainice gînduri pentru cei care o cunosc. Pentru ca în realitate aceste obiecte pictate nu sînt obiecte din universul acela indiferent, ci obiecte create de fiinta singuratica si disperata, dornica de 3 spune ceva, care face cu obiectele ceea ce sufletul face cu trupul: impregnîndu-1 de dorintele si sentimentele lui, ma-nifestîndu-se prin cutele pielii, prin stralucirea ochilor, prin zunbete si prin coltul buzelor: ca un spirit care cauta sa se ma­nifeste (cu disperare) printr-un corp strain, uneori grosolan ®^e strain, ca acela al unei isterice sau al unui medium profe-^si°nal si rece.

Asa cum am putut si eu afla ce se petrecea în ungherul ^Cel rnai ascuns si pentru mine cel mai dorit, al sufletului ^Ge°rginei.

£*^e ce, Doamne, Dumnezeule? De ce?

445

IV

Cîteva zile s-a tot învîrtit prin jurul casei, în spera ta ca vor ridica paza. Se multumea sa priveasca de depart camera în care cunoscute extazul si disperarea: un schelet în negrit de flacari, de care scara în spirala încerca sa se apropie ca într-un contorsionat si patetic gest de rugaciune.

Iar cînd se înnopta, pe peretii abia luminati de focul din colt, se cascau gaurile lasate de usa si de fereastra aidoma orbitelor unei teste arse.

Ce cauta, de ce voia sa intre? N-ar fi putut spune. Dar as­teapta cu rabdare ca paza aceea inutila sa fie retrasa si chiar în noaptea aceea sari grilajul si intra. Luminîndu-si calea cu o lanterna, facu din nou acelasi drum pe care cu un mileniu înainte îl parcursese împreuna cu ea, pentru întîia oara, în­tr-o seara de vara: înconjura casa si se îndrepta spre Mirador. Tot coridorul si cele doua camere de sub Mirador, si maga­zia, nu mai erau decît niste pereti negri si acoperiti cu cenusa.

Noaptea era rece si înnorata, linistea de dinaintea zorilor adînca. Se auzi sirena îndepartata a unui vapor si apoi dom­ni iarasi tacerea. O vreme, Martin ramase nemiscat, dar zbu­ciumat. Atunci (dar nu putea fi decît un rezultat al închipuirii lui încordate) auzi slab dar limpede vocea Alejandrei rostind doar "Martin". Distrus, tînarul se sprijini de perete si ramase astfel multa vreme.

într-un tîrziu putu sa-si învinga slabiciunea si o lua spre casa. Simtea nevoia de a intra, de a vedea înca o data camera în care locuise bunicul, loc în care se cristalizase într-un fel spiritul celor din familia Olmos, unde din vechi tablouri vor privi totdeauna ochii prevestitori ai stramosilor Alejandrei.

Vestibulul era închis cu cheia. Se întoarse înapoi si observa ca una din usi era închisa cu lant si lacat. Cauta printre ruine un drug potrivit si forta cu ajutorul lui unul din belciugele prin care trecea lantul: nu-i fu greu, lemnul vechi era putre . Intra pe acolo si, la lumina lanternei, totul parea si mai absur , totul semana si mai mult cu un magazin de mobile de ocazie-

Camera batrînului ramasese la fel, nu lipsea decît ro liul pe rotile: erau acolo vechea lampa cu petrol, portre

446

, ulei ale doamnelor, cu piepteni mari în par si ale domnilor ictati de Pueyrredon, consola, oglinda venetiana.

Cauta miniatura lui Trinidad Arias si privi din nou chipul femeii aceleia frumoase ale carei trasaturi indiene pareau mur­murul secret al trasaturilor AJejandrei, un murmur linistit prin­tre conversatiile englezilor si ale conchistadorilor spanioli.

I se paru ca intra într-o lume de vis, ca în noaptea de de­mult, cînd intrase cu Alejandra în aceeasi locuinta; im vis îna­busit acuma de foc si de moarte. Din perete pareau ca-1 privesc domnul acela si doamna cu pieptenele. Sufletele de razboi­nici, de nebuni, de consilieri comunali si de preoti patrunse­sera pe nesimtite în camera si îsi spuneau parca povesti cu cuceriri si batalii.

si mai ales spiritul lui Celedonio Olmos, bunicul bunicu­lui Alejandrei. Chiar aici, poate chiar în acest fotoliu, si-a adus aminte la batrînete de ultima retragere, cea de la sfîrsit, care nu are nici o importanta pentru oamenii cu mintea întreaga, dupa dezastrul de la Famailla, dupa distrugerea fortelor Le­giunii de catre armata lui Oribe, divizate de înfrîngere si tra­dare, înnebunite de disperare.

Acum se îndreapta spre Salta pe carari necunoscute. Sînt numai sase sute de învinsi. si totusi el, Lavalle, mai crede înca în ceva, pentru ca el întotdeauna pare sa creada în ceva, chiar daca, asa cum crede Iriarte, asa cum murmura comandantii Ocampo si Hornos, crede în himere si fantasme. Pe cine vrea sa mai înfrunte cu acesti învinsi? si totusi o tine înainte, cu palaria lui de pai si cu cocarda albastra (care de fapt nu mai e albastra si nu mai e nicicum) si cu poncho-ul sau albastru (care de fapt nici el nu mai e albastru, pen-<^ru ca încetul cu încetul a împrumutat culoarea pamîntului), si-i ^trecprin minte cine stie ce tentative nebunesti. Desi poate ca în-cearca sa nu se lase prada disperarii si mortii.

Stegarul Celedonio Olmos se lupta pe calul sau pentru a-si în-F'na cei optsprezece ani, pentru ca simte ca anii lui sînt pe margi-'!^etl "ⁿei prapastii si ca poate cadea în orice moment în mari adîncuri, ^ln evi nemasurati. înca pe cal, istovit, cu bratul ranit, îl vede în Wpe seful Ud si alaturi pe colonelul Pederncra, gînditor si posac, ■ ^upta pentru a apara turnurile acelea, turnurile limpezi si înalte ^m timpul adolescentei, cuvintele stralucitoare care, cu litere de-o

447

schioapa, îti arata granita dintre bine si rau, acele orgolioase sai r ncle ale absolutului. Se mai apara înca în aceste turnuri, p_ent ca dupa opt sute de leghe de înfrîngeri si de tradari, de mîrsavii ■ de certuri, totul a devenit neclar. Urmarit de dusman, sîngerînn si cuprins de disperare, cu sabia în mina, a urcat una cîte una sca rile acestor turnuri odinioara stralucitoare iar acum murdarite d sînge si de minciuna, de înfrîngere si îndoiala. si ccdînd scump fi> care treapta, îsi priveste camarazii, si le cere mult ajutor celor care se lupta la fel ca el: Frias, poate Lacasa. îl aude pe Lacasa ca-i spune lui Billinghurst: "Ne vor parasi, sînt sigur", privind spre coman­dantii escadroanelor din Corrente.

"Sînt gata sa ne tradeze", îsi spun cei din escadronul din Buenos Aires.

Da, Hornos si Ocampo, care calaresc împreuna. si ceilalti îi pri­vesc si îi banuiesc de tradare sau de intentia de a-i parasi. si cînd Hornos se desparte de tovarasul lui si se apropie de general, toti au acelasi ghid, Lavalle ordona popas si vorbesc între ci. Ce vorbesc, despre ce discuta? si apoi, cînd marsul reîncepe, se aud zvonuri contradictorii si teribile: i-au adus învinuiri, au vrut sa-l convinga de ceva, l-au anuntat ca-l parasesc. si se mai spune ca Lavalle ar fi spus: "Daca nu as mai avea nici o speranta, n-as încerca sa conti­nui lupta, dar guvernele de la Salta si Jujuy ne vor ajuta, ne vor da oameni si munitii, ne vom întari în munti; Oribe va trebui sa-si ocupe o mare parte din armata cu noi, Lamadrid va rezista la Cuyo".

si atunci, cînd cineva sopteste "Lavalle a înnebunit de tot", ste­garul Celedonio Olmos scoate sabia sa apere acea ultima parte din turn si se napusteste spre cel care vorbise dar îl opresc prietenii, iar celalalt e facut sa iaca si e bestelit, pentru ca mai presus de tonte (spuneau), mai presus de toate trebuie sa ramîna uniti si sa evite ca generalul sa vada sau sa auda ceva. "Era ca si cum (se gînden Frias) ca si cum generalul ar fi dormit iar ei i-arfi pazit st""""; somnul lui plin de himere. Ca si cum generalul ar fi fost un copi_ nebun, dar pur si iubit iar ei ar fi fost fratii lui mai mari, tatal ? mama lui, si i-ar fi vevlieat somnul".

si Frias si Lacasa si Olmos privesc spre seful lor, temuw ca s-a trezit, dar acesta, din fericire, doarme mai departe, /'"-sosa, sergentul lui, sergentul invariabil si etern, imun /<? t^ocl   " terile pamîntului si ale oamenilor, stoic si întotdeauna tacu ■

448

pîna cînd acel vis al ajutoarelor, al rezistentei, visul acela cu cai ciQQtneni nou înrolati e întrerupt în mod brutal la Salta: populatia (_uqit, strazile sînt stapînite de panica. Oribe e la voua leghe de oras si nu se mai poate face nimic.

"Vedeti ce se întîmpla, domnule general?", îi spune Hornos.

Si Ocampo îi spune: "Noi, cei ce am ramas din divizia din Corrente, 0i hotarît sa trecem peste rîul Chaco si sa ne punem sub comanda generalului Paz".

Se asterne înserarea peste orasul cuprins de panica.

Lavalle sta cu capul plecat si nu raspunde nimic.

Cum, tot mai viseaza? Comandantii Hornos si Ocampo se uita unul la altul. Dar, într-un sfîrsit, Lavalle raspunde:

- Datoria noastra este sa ne aparam prietenii în aceste provin­cii. si daca prietenii nostri se retrag spre Bolivia, noi trebuie sa fim cei din urma care se retrag, trebuie sa le acoperim spatele. Trebuie sa fini cei din urma care parasesc teritoriul patriei.

Comandantii Hornos si Ocampo se privesc din nou si amîndoi se gîndesc la acelasi lucru: "E nebun". Cu ce forte ar putea sa aco­pere retragerea de care vorbeste, cum?

Lavalle, cu ochii atintiti spre orizont, fara sa auda pe nimeni, repeta:

- Cei din urma.

Comandantii Hornos si Ocampo îsi spun: "E mînat de orgoliu, de blestematul lui de orgoliu si poate de resentimentul împotriva generalului Paz¹." îi spun amîtidoi:

- Domnule general, ne parc rau. Escadroanele noastre se vor uni cu fortele generalului Paz.

Lavalle îi priveste, apoi îsi pleaca capul. Cutele i se adînccsc în fiecare clipa, ani de viata si de moarte se asaza peste sufletul lui. Cînd ^l?i ridica fruntea si îi priveste din nou e de pe acum un mosneag.

- Bine, comandanti. Va urez noroc. Sadea Dumnezeu ca gene-^ralul Paz sa poata continua pîna la sfîrsit aceasta lupta pentru care ^eu nu mai sînt bun.

Resturile diviziei lui Hornos se îndeparteaza în galop, privite P tacere de cei doua sute de oameni care au ramas alaturi de gene-Wul lor. Au inimile strînse si un singurgînd: "Acum totul e pier-

^ut ■ Nu le mai ramîne decît sa astepte moartea alaturi de seful ^ ?i cînd Lavalle le spune: "Veti vedea ca vom rezista, o sa ducem

ⁿ razboi de gherila în munti", ei ramîn tacuti, privind în jos. "Dco-

449

catndata sa ne îndreptam spre Jujuy." si oamenii aceia, care st' ca nu are nici un sens sa mearga spre Jujuy, care stiu ca singur fel în care si-ar mai putea salva macar vietile este s-o ia spre Bolim raspund: "Am înteles, domnule general". Pentru ca, cine ar fit' stare safr'mga ultimele visuri ale generalului copil?

Marsaluiesc într-acolo. Nu mai sînt nici macar doua sute. Se fa dreapta pe soseaua nationala spre orasul Jujuy. Pe soseaua nationala

V

Del Castillo, îi spuse. Alejandra, îi spuse. Ce? Cum? Erau cuvinte disperate, incoerente, dar pîna la urma cuvinte ca "moarte", "incendiu" îl facura sa se mire pe omul din fata lui. si cu toate ca simtea ca faptul de a vorbi cu el despre Ale­jandra înseamna sa încerci sa cauti o piatra pretioasa prin noroi si excremente, îi spuse. Bine, era în regula. si cînd sosi Borde-nave îl privi cu niste ochi întrebatori în care se citea dezorien­tarea si teama: era un Bordenave foarte deosebit de cel pe care îl cunoscuse prima data.

Nu putea scoate o vorba. Bea - îl sfatui. Avea gura uscata si se simtea atît de slabit. As vrea sa vorbesc de... Dar se opri fara sa stie cum sa continue, privind paharul gol. Bea.

îsi dadu deodata seama ca totul era inutil si josnic. Despre ce ar fi putut vorbi? Din cauza alcoolului capul i se învîrtea si lumea devenea tot mai tulbure. Alejandra - rosti altcine­va. Da, totul devenea haotic. Pîna si individul acela se schim­base: i se parea plin de bunavointa, aproape tandru. Vreme de multi ani analiza momentul acela ambiguu si, mai tîrziu, cînd se întoarse din sud, vorbi despre el cu Bruno. si Bruno îsi spuse ca, maltratînd-o pe Alejandra, Bordenave nu se raz­buna numai pe el însusi ci îl razbuna si pe Martin, ca banditii din Calabria care furau de la bogati pentru a-i ajuta pe saraci-Dar, un moment, înca nu era totul clar. Mai întîi de toate, de ce trebuia el sa se razbune pe Alejandra? Ce-i facuse, pri^{n ce} îl jignise, insultase sau umilise? Un cuvînt pe care Martin s¹" amintea din valmaseala aceea era foarte semnificativ: vorbis de dispret. Dar lui Bruno i se paru ca era mai degraba ura -resentiment fata de ea: si nimeni nu dispretuieste o fiinta p

450

care o uraste, întrucît dispretuiesti pe cineva care ti-e inferior «i simti ura fata de fiinte care îti sînt superioare. De aceea Bor-j_enave a maltratat-o, sau o maltrata (era greu sa determini rjmp^ul exact al verbului rationînd cu atît de putine elemen­te) pentru a-si satisface o secreta ranchiuna. Ranchiuna sau sentiment foarte caracteristic pentru un anumit tip de argen­tinian care vede în femeie un dusman si nu-i iarta niciodata un gest de dispret sau o umilinta; dispret sau umilire foarte usor de imaginat cunoscîndu-i pe cei doi, pentru ca era aproa­pe sigur ca Bordenave era destul de destept sau avea destula intuitie ca sa poata întelege superioritatea Alejandrei, si era destul de argentinian pentru a se simti umilit din pricina ca nu putea sa posede decît trupul ei, simtindu-se depasit, iro­nizat si dispretuit de-a dreptul de ceea ce îi era inaccesibil în spiritul Alejandrei. si de ideea, înca si mai exasperanta, ca ea se folosea de el cum cu siguranta ca se mai folosea si de multi altii, ca de un simplu instrument: se pare ca un instrument al unei razbunari stranii pe care nu a reusit s-o priceapa nici­odata. Motive pentru care era, poate, înclinat sa-1 priveasca cu simpatie pe Martin, nu numai pentru ca nu-1 considera un rival, nu numai din solidaritate în fata dusmanului co­mun, ci si din pricina ca, ranindu-1 pe un tînar atît de lipsit de aparare ca Martin, Alejandra devenea si mai vulnerabila, într-atît încît putea fi atacata chiar si de Bordenave. Era ca si cum, urîndu-1 pe un bogat pentru averea lui si întelegînd ca era un sentiment josnic si dezonorant, ai afla unul din de­fectele lui cele mai josnice (de exemplu faptul ca era mes­chin) pentru a-1 urî fara nici un fel de scrupule. Dar în clipa aceea nu se mai gîndi la nimic din toate astea, ci mult mai tîrziu. Era ca si cum i-ar fi smuls inima din piept si i-ar fi zdro­bit-o cu o piatra; sau ca si cum i-ar fi scos-o cu un cutit stirb si apoi i-ar fi sfîsiat-o cu unghiile. Sentimentele învalmasite, senzatia ca nimic nu mai are sens, scîrba, confirmarea ime­diata a faptului ca omul acela fusese amantul Alejandrei, to-hd îl facea sa nu poata vorbi. Bordenave îl privi perplex. Dar ^Ce rost mai are, la urma urmei? Oricum, ea a murit - spuse. Martin statea în continuare cu capul în jos.

Da, la urma urmei, de ce voia sa stie, de unde dorinta asta ^a°surda de a merge pîna la capat? Martin nu stia, si chiar daca

451

ar fi intuit cauza n-ar fi putut s-o explice în cuvinte. Dar r îi dadea ghies, fara nici un rost. Bordenave se uita la el, ng ca masoara ceva, parca ar fi calculat doza unui drog însna' mîntator de puternic.

- Bea - îl îndemna el - dîndu-i coniac, te simti rau si ca si cum deodata i-ar fi venit o inspiratie, îsi spuse: d_a vreau sa ma îmbat, vreau sa mor", în timp ce-1 auzea pe Bor­denave spunîndu-i ceva în genul "stii, la etajul celalalt, sus" privindu-1 grijuliu în timp ce mai bea din coniac. Totul înce­pu sa se învîrta o data cu el, îi veni greata, picioarele i se mu-iasera. Stomacul, gol înca din noaptea incendiului, paru ca se umple cu ceva cald si respingator. si în timp ce suia cu mari eforturi spre acel loc infam, uitîndu-se pe fereastra mare din fata lui, vazu, ca într-un vis, rîul. si cu o senzatiei de mila fata de el însusi si de ridicol, îsi spuse "rîul nostru". Se vedea mic ca un pusti si era trist. Un parfum puternic îi spori senzatia de voma, dorinta de a voma pe jos printre toate pernele ace­lea, în timp ce Bordenave deschidea dulapiorul acela care de­venea deodata o mobila combinata si spunea "foarte util", adaugînd ceva despre secret si comentînd "banditii, închi-puiti-va si documentele astea", ceva în genul unei capcane si i se paru ca aude ceva despre afaceri, individul celalalt era un tip extrem de important, care pe el, Bordenave, îl interesa mult din cauza evenimentelor de la fabrica de aluminiu (si în acelasi timp, se gîndea Bruno, cine stie ce fel de razbunare punea la cale împotriva Alejandrei, razbunare întortocheata si masochista, totusi, razbunare), si fiindca trebuia sa afle, de vreme ce tinea atîta la asta, era bine sa stie ca ea simtea o pla­cere extrem de mare cînd se culca pentru bani, în timp ce pu­nea în functiune aparatul fara ca el, Martin, sa-i poata spune lui Bordenave sa opreasca masinaria aia oribila, asa încît tre­bui sa auda cuvinte si tipete si gemete, într-un amestec in-spaimîntator, întunecat si josnic. Dar în momentul acela o forta supraomeneasca îi îngadui sa reactioneze si sa coboa­re alergînd, de parca l-ar fi urmarit cineva, împiedicîndu-se, cazînd, ridicîndu-se din nou si ajungînd, în sfîrsit, în strada/ unde aerul rece si burnita îl trezira în fine din infernul ace a respingator la o moarte de gheata. si începu sa umble aga '

452

un trup fara suflet si fara piele, calcînd peste cioburi de ricla si îmbrîncit de o multime implacabila.

j^u mai sînt nici macar doua sute de oameni si nici nu mai sînt cgldati'- sînt niste fiinte distruse si murdare si multi dintre ei nu mai stiu nici macar de ce mai lupta si pentru ce. Stegarul Celedonio Olmos, ca toti ceilalti, calareste posomorit si tacut, amintindu-si ie tatal lui, Capitanul Olmos, si de fratele lui, cazuti la Quebracho fferrado.

Opt sute de leghe de înfrîngeri. Nu mai întelege nimic si cuvin­tele rautacioase ale lui Iriarte îi vin mereu în minte: generalul ne­bun, omul care nu stie ce vrea. Nu-l parasise Solana Sotomayor pe Brizuela de dragul lui Lavalle? îl vedea în fata ochilor pe Brizuela: latos, beat, înconjurat de cîini. Nici un trimis de-al lui Lavalle! Sa nu se apropie! si nu merge chiar acum alaturi de el tînara aceea? Nu mai întelege nimic. si totul era atît de limpede cu doi ani înainte: libertatea sau Moartea. Dar acum...

Lumea s~a preschimbat într-un haos. si se gîndeste la mama lui, la copilarie. Dar iarasi îi apare în fata figura brigadierului Brizuela: o papusa galacioasa din cîrpe murdare. Dulaii îl înconjoara, tur­bati. si apoi iarasi încearca sa-si aduca aminte de copilarie.

Mergea fara sa vada nimic în jur, în timp ce crîmpeie de gînduri îi erau mereu întrerupte de emotii violente, asa cum cladirile distruse de un cutremur sînt zgîltîite de o noua zvîc-nire a pamîntului.

Se urca într-un autobuz si senzatia ca lumea nu avea nici un sens îi aparu cu si mai multa putere: un autobuz care mer­gea atît de decis si de rapid spre o directie care pe el nu-l in­teresa, un mecanism atît de precis, atît de eficace din punct de vedere tehnic, care îl ducea pe el, pe el care nu avea nici ⁰ tinta, care nu mai credea în nimic, nu mai astepta nimic si ⁿⁱci nu mai avea nevoie sa mearga nicaieri; un haos trans­portat cu orare exacte, cu tarife, cu controlori, cu regulamente de tranzit. si, ca un caraghios, aruncase injectiile pentru ini-^a, ori a-1 cauta acum pe Pablo pentru asta era ca si cum te-ai r^ce la dans pentru a da peste Dumnezeu ori peste Dracu!

ar trenul, pasajul de nivel din strada Dorrego, poate acolo,

°ar o clipa si gata, îsi aducea aminte atunci de multime, ce

453

se întîmpla, unde, nu se putea ajunge pîna în centrul gloat ' se auzea ce oroare, cineva îl smuci cu brutalitate, ce sperant"' ce spune, s-a tras cu un scop si un altul care striga: aici se ved ' un pantof cu un picior. Ori poate apa, podul de la Boca, da apa uleioasa acolo jos, ori poate posibilitatea de a se îndoi de a se cai în timpul acelor secunde ale caderii, momente car' pot fi, cine stie, ca niste vieti, monstruoase si nesfîrsite ca se cundele unui cosmar. Ori sa se închida în casa si sa deschida robinetul de gaz, sa ia multe pastile ca Juan Pedro, dar Nene a lasat fereastra crapata. Biata Nene, se gîndi el cu o ironie tandra. si zîmbetul lui în toiul tragediei era ca un licar de soa­re ivit cîteva clipe într-o zi furtunoasa si rece cu mari inunda­tii si cutremure marine, în timp ce taxatorul striga ultima sta­tie! si ultimii pasageri coborau, cum? cum? unde era, da, sigur, bulevardul General Paz_/ asta e, un turn mare, dintr-o tinda iesi în fuga un baietel si în urma lui o femeie, mama, desigur, striga o sa-ti arat eu tie tîlharule si pustiul speriat fugi pîna dupa colt; avea niste pantalonasi maro si un pulover colorat, contrastînd cu cerul ploios si cenusiu ca o frumusete marun­ta si trecatoare, pe acelasi trotuar vazu o fata din cartier cu un impermeabil galben si îsi spuse se duce sa faca cumpara­turi la magazin ori fursecuri de luat cu mate, mama sau tatal sarbatorit îi spusese frumoasa seara buna de baut mate cu fursecuri, du-te si cumpara ceva, sau o fi fost la mijloc unul din baietii carora ele le zic gagii, care o fi fost liber si s-o fi dus sa vorbeasca cu ea, sau în cel mai bun caz o trimite fra­tele, care o fi avînd un atelier pe aici, pentru ca acum vedea un garaj si un tînar care putea fi fratele într-o salopeta albas­tra patata de ulei si cu o cheie franceza în mîna care-i spunea ucenicului du-te Perico si spune-i sa trimita încarcatorul si baiatul o lua repede la picior, dar totul se petrecea ca într-un vis si apoi la ce bun toate astea: încarcatori, chei franceze si mecanici, si-i parea rau de pustiul terorizat pentru ca, îsi spu­nea el, toti visam si atunci de ce sa pedepsesti copilul si d^e ce sa repari masini si de ce sa ai gagii si apoi de ce sa te casa^ toresti si sa ai copii care si ei sa viseze ca traiesc si sa trebuiasc sa sufere, sa mearga la razboi, sa lupte ori sa dispere p^enf, simple vise. Mergea în deriva, ca o luntre fara echipaj tifl de curenti nehotarîti, si facea miscari mecanice ca borna

454

care si-au pierdut aproape cu totul vointa si cunostinta si to­tusi se lasa dusi de infirmieri si se supun indicatiilor cu res­turi obscure din vointa si din cunostinta de altadata desi nu stiu pentru ce o fac. Autobuzul 493 îsi spuse, merg pîna la Chacarita si apoi o iau cu metroul pîna la Florida si apoi pe jos pîⁿa l^a hotel. Asa ca se urca în 493, îsi lua mecanic bilet, si timp de o jumatate de ora vazu în continuare fantasme care visau la lucruri grozav de active, în statia Florida iesi prin stra­da San Martin, o lua pe Corrientes pîna la Reconquista si de acolo spre pensiunea Warszawa, Confort pentru Barbati, urca scarile murdare si rupte pîna la etajul patru si se arunca pe pat ca si cum secole întregi ar fi alergat prin labirinturi.

Pedernera îl priveste pe Lavalle, care merge putin mai în fata, cu pantalonii lui bufanti de gaucho, cu camasa suflecata si rupta, cu palaria de pai. E bolnav, slabit, gînditor: pare doar stafia oribila a lui Lavalle cel din Armata Arizilor... Citi ani au trecuti Douazeci si cinci de ani de lupte, de glorii si de înfrîngeri. Dar cel putin pe atunci stiau pentru ce lupta: voiau eliberarea continentului, luptau pentru Patria cea Mare. Dar acum... A curs atîta sînge pe rîurile Americii, au vazut atîtea înserari disperate, s-au auzit atîtea stri­gate de lupta între frati. Chiar si aici, ca sa nu mergem mai departe, vine Oribe: n-a luptat alaturi de el în Armata Anzilor? si Dorrego?

Pedernera se uita sumbru spre colinele uriase, privirea cuprin­de încet valea trista din fata lui, vrea parca sa întrebe razboiul care este secretul timpului...

întunericul amurgului punea pe tacute stapînire peste un­ghere si facea sa dispara în neant culorile si lucrurile. Oglin­da din dulapior, obisnuita si ieftina, dobîndi importanta mis­terioasa pe care toate oglinzile, ieftine sau nu, o dobîndesc ^m timpul noptii, asa cum în fata mortii toti oamenii au aceeasi Profunzime, fie ei cersetori sau monarhi.

si totusi voia s-o mai vada, s-o mai vada înca.

Aprinse veioza si se aseza pe marginea patului. Scoase fo­tografia uzata din unul din buzunarele interioare si, apropi-^du-se de veioza, o privi cu grija, ca si cum ar fi fost un do­cument greu de citit, de a carui interpretare corecta ar depinde ^evenirnente cie mare importanta. Din multiplele înfatisari sub

455

care, ca orice om, se prezenta Alejandra, aceea era cea ca îi apartinea cel mai mult lui Martin; sau, cel putin cea ca îi apartinuse cel mai mult, era expresia adînca si putin trist~ a celui ce nazuieste spre un lucru despre care stie dinaint ca este imposibil de atins, ca si cum dorinta (adica speran­ta) si disperarea ar putea sa se manifeste în acelasi timp Si mai avea si o expresie imperceptibila dar fara îndoiala vio­lenta de dispret fata de ceva, poate fata de Dumnezeu sau fata de omenirea întreaga sau, si mai probabil, fata de ea în­sasi. Ori fata de toti împreuna. si nu numai dispret, ci chiar sila. si totusi, el sarutase si mîngîiase masca aceea înfricosa­toare în vremuri ce i se pareau acum foarte îndepartate, desi nu trecuse multa vreme de cînd se sfîrsisera. Tot asa cum, de îndata ce ne trezim, ni se pare ca imaginile cetoase ce ne-au emotionat în somn sau care ne-au terorizat în cosmaruri se afla la distante incomensurabile. si acum, deodata, chipul acela disparea pentru totdeauna, cu camera ei, cu Buenos Aires, cu universul întreg, cu propria lui memorie. Ca si cum totul n-ar fi fost decît o gigantica închipuire pusa la cale de un vra­jitor ironic si rau. si pe cînd se cufunda în imaginea aceea fixa, în acel simbol al imposibilului, prin haosul din mintea lui parea ca-si face loc, desi în mod foarte confuz, ideea ca nu se omora pentru ea, pentru Alejandra, ci pentru ceva mult mai profund si mai peren, un lucru pe care nu reusea sa-1 de­fineasca: parca Alejandra ar fi fost nici mai mult nici mai putin decît una din oazele închipuite care prelungesc traversarea unui desert si a carei disparitie te poate împinge la moarte, cu toate ca pricina ultima a disperarii (si deci si a mortii) nu e oaza închipuita, ci desertul, implacabil si nesfîrsit.

Mintea lui era un vîrtej, dar un vîrtej lent si greu, nu cu ape limpezi (chiar daca furioase), ci un amestec lipicios de resturi, de ulei si de cadavre descompuse, amestecate cu foto­grafii frumoase dar risipite si cu resturi de obiecte dragi, asa cum se întîmpla în timpul marilor inundatii. Se vedea singur» într-o dupa-amiaza, mergînd pe malul Rîuletului ca "un mi gaucho" (cum îl auzise spunînd o data pe un vecin), trist s singuratic cînd, dupa moartea bunicii, îsi revarsa toata duio sia asupra lui Bonito, care alerga înaintea lui, sarea si urma¹"' vreun vrabioi, latra vesel. "Ce fericire sa fii dine", îsi ^sf

456

_el atunci si-i spusese asta si lui don Bachicha, care îl ascultase gîrtditor, tragînd din pipa. si deodata, în mijlocul valmasa­gului de gînduri si sentimente, îsi aduse aminte si de un vers: nu de Dante, nici de Homer ci de un poet tot atît de vagabond si de umil ca Bonito. "Unde fusesi, Doamne, cînd se savîrsi?", ge întrebase acel nefericit. Da, unde era Dumnezeu cînd mai-_ca-sa sarea coarda ca sa scape de el. si unde a fost cînd pe Bonito 1-a strivit camionul de la Anglo, pe Bonito, o sarma­na faptura fara însemnatate din lumea asta, cu sîngele tîs-nind pe gura, cu toata partea din spate a trupului lui mititel prefacuta într-un terci scîrbos si cu ochii privind trist spre el, în timpul agoniei înfricosatoare, ca si cum i-ar fi pus o între­bare muta si umila; o fiinta care nu avea de ispasit nici un pacat, nici al lui nici al altora, un lucru atît de mic si de neîn­semnat care merita cel putin dreptatea unei morti linistite, la batrînete, amintindu-si de o baltoaca în miez de vara, o plimbare îndelungata pe malul Rîuletului în vremuri de de­mult si fericite. si unde era Dumnezeu în timp ce Alejandra era cu scursura aia? si revazu în minte scena cu magnetofo­nul, pe care nu o putuse uita niciodata, magnetofonul pe care Alvarez îl avea acasa si pe care îl punea în functiune înca o data si înca o data, ca un soi de masochism; si iarasi îl vedea pe baietelul acela de sapte sau opt ani, în timpul exodului prin Pirinei, prin zapada, printre zecile de mii de barbati si femei care fugeau spre Franta, singur si invalid, înaintînd prin salturi stîngace cu singurul lui picior si cu o cîrja improvi­zata, în mijlocul multimii înfricosatoare si anonime care aler­ga ca si cum cosmarul bombardamentelor asupra Barcelonei nu s-ar fi sfîrsit niciodata, ca si cum acolo nu si-ar fi lasat nu-ffiai un picior, într-o noapte infernala si anonima, ci ca si cum Qe cîteva zile, care pareau secole, ar fi mers lasînd în urma °ucati din sufletul lui, tîrîte de singuratate si de groaza. si brusc îl zgudui un gînd.

O idee care tîsni din sufletul lui exaltat ca o descarcare elec- între norii mari si negri din timpul unei furtuni. Daca Aversul avea vreo ratiune de a fi, daca viata omului avea ^reun sens, daca, în sfîrsit, exista un Dumnezeu, sa se pre-^lr>te acolo, chiar în camera lui, în camera aceea murdara de °tel. De ce nu? De ce-ar fi refuzat sa raspunda provocarii?

457

Daca exista. El era cel puternic, cel tare. si cei tari, cei puterni ' îsi pot permite luxul unui gest de condescendenta. De ce rm? Cui ar sluji sa nu se prezinte? Ce orgoliu ar satisface în f_ej_ui acesta? Pîna în zori, îsi spuse cu o placere ranchiunoasa: fap­tul de a fi definit torul în mod precis îl facea sa simta o putere teribila si îi sporea subreda satisfactie, ca si cum si-ar fi spus si acum o sa vedem noi! Daca nu aparea, se sinucidea.

Se scula agitat, animat de o vitalitate subita si monstruoasa

începu sa se plimbe nervos de colo-colo, muscîndu-si un­ghiile si gîndind, ca si cum s-ar fi aflat într-un avion rostogo-lindu-se vertiginos spre pamînt si pe care, cu un efort supra­omenesc, ar fi reusit sa-1 îndrepte cît de cît. Deodata ramase paralizat si încordat din pricina unei groaze nelamurite.

si apoi, daca Dumnezeu o sa apara, în ce fel o va face? si ce va fi? O prezenta infinita si înspaimîntatoare, o figura, o mare tacere, o voce, un fel de mîngîiere suava si linistitoare? si daca aparea si el nu era în stare sa-1 vada? în cazul asta s-ar omorî degeaba si din greseala.

în camera domnea o tacere adînca; abia daca se mai auzeau zumzetele orasului, acolo jos.

Se gîndi cu teama ca vreunul din aceste zumzete ar putea fi semnificativ. Se simti ca si cum, pierdut în mijlocul unei multimi agitate de milioane de oameni, ar fi trebuit sa recu­noasca figura unui necunoscut care-i aducea un mesaj salva­tor si despre care nu stia decît atîta: ca este purtatorul mesa­jului care îl poate salva.

Se aseza pe marginea patului: dîrdîia si obrajii îi ardeau, îsi spunea: Nu stiu, nu stiu. Sa se arate într-un fel, cum o sti-Daca exista si daca voia sa-1 salveze, o sa stie el cum sa faca sa nu treaca neobservat. Ideea din urma îl linisti pentru mo­ment si se culca la loc. Apoi însa agitatia îl cuprinse iar si deo­data deveni insuportabila. începu sa umble iarasi prin camera, apoi se trezi în strada, mergînd la întîmplare, ca un naufra­giat istovit care, întins în barca lui de salvare, o lasa sa ne^ll rîta de furtuna si de vînturile vijelioase.

Au trecut cincisprezece ceasuri de cina marsaluicsc spi'Cju]^ilJ' Generalul e bolnav, de trei zile n-a mai putut închide ochii, istov

458

«i taciturn se lasa dus de cal, în asteptarea vestilor pe care ar fi tre­buit sa i le aduca aghiotantul Lacasa.

Vestile aduse de aghiotantul Lacasa!, se gîndesc Pedernera si Danei siArtayeta si Mansilla si Echagiie si Billinghurst si Ramos Mejia. Bietul general, trebuie sa-i veghem somnul, sa nu-l lasam sa se tre­zeasca de tot.

si într-acestea soseste Lacasa, deselînd caii ca sa le spuna ceea _ce stiau cu totii.

Asa ca nu se apropie, nu vor ca generalul sa-si dea seama ca nici unul dintre ei nu e surprins de vestile aduse. si de departe, retrasi, tacuti, cu o ironie blindasi un fatalism melancolic, urmaresc dialo­gul acela absurd, vestea aceea neagra: toti unionistii au fugit spre Bolivia.

Domingo Arenas, seful militar local s-a si supus federalistilor si îl astepta pe Lavalle ca sa-i dea lovitura de gratie. "Fugiti spre Bolivia prin orice mijloace", a spus doctorul Bedoya înainte de a parasi orasul.

■ Ce va face Lavalle? Ce face întotdeauna generalul Lavalle? stiu cu totii, e în zadar: niciodata nu va întoarce spatele primejdiei. si sepregatesc sa-l urmeze în acel ultim si fatal gest de nebunie. Atunci da ordinul de mars spre Jujuy.

Dar e evident: seful îmbatrîneste cu fiecare ceas, simte ca moar­tea se apropie si, ca si cum ar trebui sa strabata drumul firesc al vietii, dar într-un ritm accelerat, barbatul acela de patruzeci si patru de ani are în felul de a privi, în felul cum sta cocosat, într-un fel de oboseala finala, ceva ce prevesteste batrînetea si moartea. Cama­razii îl privesc de departe.

Urmaresc cu privirea ruina aceea scumpa.

Gîndeste Frias: "Un Cid cu ochii albastri".

Gîndestc Acevedo: "Ai luptat în o suta douazeci si cinci de bata­lii pentru libertatea continentului".

Gîndeste Pedernera: "în fata noastra merge spre moarte gene-^raluljuan Galo de Lavalle, urmas al lui Hernân CortessiDon Pelayo, ^Ornul despre care Son Martin a spus ca este cea dintîi spada a Ăr-Watei de Eliberare, omul care, dueîndu-si mîna la garda spadei, l-a fkut pe Bolivar sa taca.

Gîndeste Lacasa: "Pe scutul lui c un brat înarmat cu o spada, ^{0 s}pada care nu se preda. Maurii nu l-au doborît si nici spaniolii, ^mai pe urma. si nu se va preda nici acum. Asta e sigur".

459

J

si Damasita Boedo, tînara femeie care calareste alaturi de el s' care încearca nelinistita sa patrunda chipul barbatului p_e careti iubeste, dar pe care îl simte într-o lume trecuta, gîndeste: "Gene rale, as vrea sa te odihnesti în mine, sa-ti pleci capul obosit pe pi_en. tul meu, sa dormi înlantuit de bratele mele. Lumea n-o sa-ti mai poata face nimic, lumea nu-i poate face nimic unui copil care doar­me la sînul mamei. Acum eu sînt mama ta, Generale. Priveste-mâ spune-mi ca ma iubesti, spune-mi ca ai nevoie de ajutorul meu"

Dar generalul Juan Galo de Lavalle merge tacut si cufundat în gîndurile unui om care stie ca moartea se apropie. E ora la care se fac bilanturile, ceasul în care socotesti nefericirile, cînd treci în re­vista chipurile din trecut. Nu e un ceas de joaca, nici un ceas în care privesti pur si simplu lumea din afara. Aceasta lume aproape ca nu mai exista, curînd va fi doar un vis pe care l-ai visat. Acum îi vin în minte chipurile adevarate si permanente, acelea care au ramas în coltisorul cel mai ascuns al sufletului, pastrate sub sapte lacate. si inima lui se înfrunta cu chipul acela uzat si brazdat de cute, chipul acela care odinioara fusese o gradina frumoasa si care acum e acoperit de buruieni, aproape uscat, fara flori. Dar reuseste, totusi s-o vada din nou si sa recunoasca banca pe care se întîlneau cînd înca mai erau aproape copii; cînd deziluziile, nefericirile si timpul nu-si desavîrsisera opera distrugatoare; cînd tandrele atingeri ale mîinilor, privirile ochilor ei, anuntau copiii care au venit pe urmii, asa cum o floare vesteste gerurile ce vor veni. "Dolores", murmura el, cu un zîmbet care, pe fata moarta, pare un taciune aproape stins sub cenusa pe care o dam deoparte pentru a ne bucura de o ultimii unda de caldura pe un munte pustiu.

si Damasita Boedo, care îl priveste cu atentie îngrijorata, care aproape ca îl aude murmurînd numele acela îndepartat si drag, se uita acum drept înainte, simtind lacrimi în ochi. Atunci ajungin preajma orasului Jujuy: se si vad cupola si turlele bisericii. E noapte-Lavalle îi ordona lui Pedernera sa faca popas în locul acela. El cu o mica escorta, va merge la Jujuy. Va cauta o casa în care sa înnop­teze: e bolnav, cade jos de oboseala si de febra.

Tovarasii lui se privesc unii pe altii: ce s-ar putea face? Totul e o nebunie, si e totuna daca mori într-un fel sau într-altul

Merse fara tinta, intra prin cafenelele din vale pe care le nec ventase odata cu Alejandra si, pe masura ce se îmbata, lui*¹

460

j_si pierdea forma si consistenta: auzea tipete si rîsete, lumini patrunzatoare îi strapungeau capul, era îmbratisat de femei sulemenite, pîna cînd mase de plumb rosu si vatuit îl lungira la pamînt si, ajutîndu-se cu cîrja lui improvizata, înainta în mijlocul unei imense cîmpii mocirloase, printre gunoaie si cadavre, printre excremente si mlastini care puteau sa-1 tra­ga la fund si sa-1 omoare, încercînd sa paseasca pe teren so­lid, deschizînd ochii peste masura pentru a putea merge în semiîntuneric spre acel chip enigmatic, departe, ca la o leghe, aproape de pamînt, ca o luna infernala care ar vrea sa lumi­neze peisajul respingator si viermanos, alergînd înspre acolo cu cîrja lui, spre locul unde chipul se parea ca îl asteapta si de unde fara îndoiala venea chemarea, alergînd pe cîmpie siîmpiedicîndu-se pîna cînd, deodata, ridicîndu-se, îl vazu în fata lui, aproape alaturi, respingator si tragic, ca si cum de departe ar fi fost pacalit de vreo magie perversa si tipa si se ridica deodata în pat. Linisteste-te, baiete! - îi spuse o fe­meie, tinîndu-1 de brate - acum, linisteste-te.

Pedemera, care doarme în sa, se trezeste nervos: i se pare ca a auzit împuscaturi de flinta. Dar poate ca sînt doar închipuiri de-ale lui. în noaptea asta sinistra în zadar a încercat sa doarma. E chi­nuit de viziuni de sînge si de moarte.

Se scoala, trece printre camarazii adormiti si ajunge la santinela. Da, santinela a auzit împuscaturi, departe, spre oras. Pedemera îsi trezeste camarazii, arc o intuitie sumbra, crede ca e bine sa se puna seilc pe cai si sa ramîna în stare de alerta. încep sa execute ordinul, cînd sosesc doi puscasi din escorta lui Lavalle, în galop, Strigînd: "L-am omorît pe General!"

încerca sa gîndeasca, dar capul îi era plin de plumb lichid si de murdarie. O sa treaca, baiete, o sa treaca - îi spunea. Capul îl durea de parca gaze la mare presiune l-ar fi fortat ca pe o caldare. Ca prin niste pînze groase de paianjen îsi da­du seama ca se afla într-o camera necunoscuta: în fata pa­tului îl vazu pe Carlitos Gardel, în frac, si o alta fotografie, tot în culori, a Evitei si sub ea un ghiveci de flori. Simti mîna jerneii pe frunte, ca si cum i-ar fi luat temperatura, ca bunica ^Ul< cu nesfîrsit de multi ani în urma. începu sa auda fîsîitul

461

unui resou, femeia plecase de linga el si îi dadea presiune si fîsîitul resoului era din ce în ce mai puternic. Auzea, de ase­menea, un scrîncet de copil mic, alaturi de el, dar nu avea pu tere sa se întoarca. Se cufunda din nou în somn. Visul se re­peta pentru a treia oara. Cersetorul se îndrepta spre el murmurînd cuvinte neinteligibile, îsi punea traista pe pamînt, o dezlega si arata ce avea înauntru, continut pe care Martin se straduia sa-1 vada. Cuvintele lui erau atît de indescifrabile ca te apuca disperarea, indescifrabile ca ale unei scrisori despre care stii ca e hotarîtoare pentru soarta ta, dar pe care timpul si umezeala au sters-o si au facut-o de necitit.

în tinda, naclait de sînge, zace cadavrul Generalului. îngenun­cheata alaturi, îmbratisîndu-l, plînge Damasina Boedâ. Sergentul Sosa contempla scena ca un copil care si-a pierdut mama într-un cutremur.

Toti alearga, tipa. Nimeni nu întelege nimic: unde sîntfedera-listii? De ce nu i-au omorît pe ceilalti? De ce nu i-au taiat capul lui Lavalle?

"Nu stiu pe cine au omorît în întuneric", spune Frias. "Au tras pe întuneric." "E clar", îsi spune Pedemera. Trebuie sa fuga înain­te de a-si da seama. Da ordine energice si precise, cadavrul e învelit într-un poncho, e asezat pe armasarul rotat al Generalului si, în galop, ajung din nou la Tapiales de Castaneda, unde asteapta restul Legiunii.

Colonelul Pedernera spune: "Oribe a jurat sa expuna capul Ge­neralului în vîrful unei sulite în piata Victoriei. Asta nu trebuie sa se întîmple în nici un caz, camarazi. în sapte zile putem ajunge la frontiera Boliviei, si acolo vor odihni ramasitele sefului nostru ■

Apoi îsi împarte fortele, ordona unui grup de tragatori sa aco­pere retragerea în ariergarda, si începe marsul final spre exil

Auzi din nou scîncetul copilului. Hai, bea - zise femeia/ dîndu-i mai departe ceai. Apoi, cînd termina, îi potrivi perna

 pltf*

si se duse în partea cealalta a încaperii de unde se auzea p sul. îi cînta sa adoarma. Martin facu un efort si întoarse capu ■ era aplecata deasupra a ceva, vazu mai pe urma ca era ^ fel de lada. Hai cu mama, hai cu mama - spunea. si^iar

462

cînta. Deasupra cutiei ce servea de leagan atîrna o cromoli-tografie: Christos avea pieptul deschis ca într-o plansa co­lorata de anatomie si îsi arata inima cu degetul. Mai jos erau niste chipuri de sfinti. si în apropiere, pe o alta lada, era Pri­musul, cu un ceainic mare deasupra. Hai cu mama, hai cu mama - spunea femeia cu voce din ce în ce mai înceata si fredona o melodie monotona, din ce în ce mai impercepti­bila. Apoi, totul se cufunda în tacere, dar ea mai astepta cîte-va clipe, aplecata deasupra copilului, pîna cînd fu sigura ca adormise. Dupa aceea, încercînd sa nu faca zgomot, se în­toarse la Martin. A adormit - îi spuse zîmbind. Aplecîndu-se deasupra lui si punîndu-i mîna pe frunte, îl întreba: Ţi-e mai bine? Avea o mîna batatorita. Martin îi facu semn ca da. Ai dormit trei ceasuri. Martin începu sa fie mai lucid. O privi: suferintele si munca, saracia si necazurile (care întovarasesc întotdeauna saracia) nu putusera sterge de pe chipul femeii o expresie dulce si materna. Ai lesinat. Atunci le-am spus sa te aduca aici. Martin rosi si încerca sa se scoale. Dar ea îl opri. Asteapta o clipa, cine te grabeste? Zîmbind trist, adauga: Ai vorbit despre multe, baiete. Despre ce anume? - întreba Mar­tin rusinat. Despre multe, dar nu prea se întelegea bine, ras­punse femeia sfioasa, privindu-si netezindu-si atenta fusta, ca si cum ar fi cautat o ruptura aproape invizibila. Era în gla­sul ei o dojana dulce, asa cum au unele mame, amestecata cu tristete si teama. Ridicîndu-si privirea vazu ca Martin o privea cu o ironie dureroasa. Probabil ca ea întelese, pentru ca spuse: si eu... acuma sa nu crezi. Ezita o clipa. Dar cel pu­tin acum am de lucru aici si pot tine copilul cu mine. E mult de lucru, asta da. Dar am camaruta si pot sa-mi tin copilul lînga mine. Iar examina ruptura invizibila si îsi netezi fusta. - si apoi... - continua ea fara sa-si ridice privirea, sînt ^atit de multe lucruri frumoase în viata. Ridica ochii si vazu wrasi ca Martin o privea ironic. si începu iarasi sa vorbeasca P^e tonul acela de dojana, amestecata cu compasiune si tea-**&, care apare de obicei de fiecare data cînd o fiinta omeneas­ca încearca sa o salveze pe alta, care îi este superioara: astfel ^î   mai degraba decît dojana, e un fel de ruga tematoare.

463

Sînt multe lucruri frumoase, dar multe... Fara sa mergem mai departe, uita-te la mine, priveste tot ce am.

Martin se uita la femeie, la saracia si singuratatea ei în co­tetul acela infect. Am copilul, continua ea cu tenacitate, am gramofonul asta vechi cu niste discuri de Gardel; nu ti se pare ca e frumos Maâreselva enflor¹ sau Caminito²? Cu un aer visa­tor, comenta: Nu exista nimic atît de frumos ca muzica, asta e. Arunca o privire spre portretul în culori al cîntaretului: de dincolo de eternitate, stralucitor în fracul lui, parea ca-i zîm-beste si el. Apoi, întorcîndu-se spre Martin, îsi continua enu­merarea: Mai sînt florile, pasarile, cîinii, mai stiu eu ce... Pa­cat ca pisica de la cafenea mi-a mîncat canarul. Tare bine ma simteam în tovarasia lui. Nu vorbeste de barbatul ei, îsi spuse Martin, nu arc barbat, ori a murit, ori i l-a suflat vreuna. Aproape cu entuziasm, spuse: E atît de frumos sa traiesti! Uite, baiete: eu am douazeci si cinci de ani si mi-e necaz ca într-o zi va tre­bui sa mor. Martin o privi: banuise ca are patruzeci. închise ochii si ramase gînditor. Femeia crezu ca iarasi se simte rau, pentru ca se apropie de el si din nou îi puse mîna pe frunte. Martin simti iar mîna aceea acoperita de bataturi. si întelese ca, linistita, mîna întîrzie o secunda în plus, stîngace dar cu duiosie, într-o scurta mîngîiere timida. Deschise ochii si spuse: Cred ca ceaiul mi-a facut bine. Femeia paru ca încearca o bucu­rie extraordinara. Martin se ridica în capul oaselor. Plec - zise el. Se simtea foarte slabit si-i era rau. Te simti bine? - îl întreba ea preocupata. Perfect. Cum te cheama? Hortensia Paz, cu voia dumneavoastra. Pe mine ma cheama Martin, Martin del Castillo.

îsi scoase un inel pe care îl purta pe degetul mic, cadou de la bunica. îti fac cadou inelul asta. Femeia rosi si refuza. Nu mi-ai spus dumneata ca în viata sînt multe bucurii- -. o întreba Martin. Daca accepti cadoul acesta de la mine o sa-mi faci o mare bucurie. Singura bucurie din ultimul timp-Nu vrei sa ma faci sa fiu multumit? Hortensia mai ezita nca Atunci i-1 puse în palma si iesi în fuga.

¹  în sp.: Caprifoi înflorit (n.t.).

² în sp.: Drumulet (n.t).

464

VI

Cînd ajunse în camera lui se crapa de ziua. Deschise fereastra. înspre rasarit Kavanagh îsi taia încetul cu încetul drum spre cerul cenusiu.

Cum spusese Bruno odata? Razboiul putea fi absurd sau gresit, dar plutonul din care faceai parte era ceva absolut.

Exista d'Arcângelo, de exemplu. Exista chiar si Hortensia.

Un cîine, si e de ajuns.

Noaptea e rece si luna lumineaza glacial trecatoarea. Cei o suta saptezeci si cinci de oameni traiesc de pe o clipa pe alta, atîrnati de zgomotele care vin dinspre sud. Rio Grande serpuieste ca un rîu de mercur stralucitor, martor indiferent al unor lupte, expeditii si maceluri. Armatele incasilor, caravane de prizonieri, columne ale conchistadorilor spanioli în ale caror vine cursese sîngele lui (se gîn-deste stegarul Celedonio Olmos) si care patru sute de ani mai tîrziu vor trai o viata secreta prin Alejandra (se gîndeste Martin). Apoi, trupele de cavalerie ale patriotilor alungîndu-i pe spanioli spre sud, apoi iarasi spaniolii care reuseau sa avanseze si din nou patriotii alungîndu-i. Cu lancea si cu sulita, cu spada si cutitul, mutilîndu-se si taindu-si capetele cu furie frateasca. Apoi, noptile de tacere mine­rala în care se aude doar murmurul lui Rio Grande, impunîndu-se peste sîngeroasele dar atît de trecatoarele lupte dintre oameni! Pîna cînd iarasi strigatele de moarte rasuna în trecatoare, si apele se înrosesc si populatii întregi alearga spre tinuturile din jos pusti-ind totul, dîndfoc caselor si distrugîndu-si gospodariile, pentru a se întoarce mai tîrziu, înca o data, pe pamîntul etern pe care s-au nascut si au suferit.

O suta saptezeci si cinci de oameni traiesc de pe o clipa pe alta în noaptea minerala. si o voce linistita, si o mîna care abia atinge coardele ghitarei, chita:

Porumbita alba, ce treci peste vale, spune tuturora c-a murit Lavalle.

si cînd se crapa iarasi de ziua reîncepu marsul spre nord.

465

p 1

w

I

Stegarul Celedonio Olmos calareste acum alaturi de sergenti 1 Aparicio Sosa, care merge tacut si gînditor.

Stegarul îl priveste. Se întrebase zile întregi. Sufletul i se veste jise în ultimele luni ca o floare delicata într-un cataclism planetar Dar începuse sa înteleaga treptat ca cea mai absurda dintre toate era aceasta ultima retragere.

O suta saptezeci si cinci de oameni galopînd cu furie timp de sapte zile pentru un cadavru.

"Capul nu va cadea niciodata în mîinile lui Oribe", le spusese sergentul Sosa. Asa ca în toiul distrugerii turnurilor de altadata stegarul adolescent începea sa întrevada o alta distrugere: stralu­citoare. Una singura. Dar pentru care merita sa traiesti si sa mori.

Domol se nastea o noua zi în Buenos Aires, o zi ca oricare alta din cele nenumarate care s-au nascut de cînd e lumea.

De la fereastra Martin vazu un pusti alergînd cu ziarele de dimineata, poate pentru ca sa se încalzeasca ori din pricina ca în meseria asta trebuie sa te misti repede. Un cîine vaga­bond care semana destul de mult cu Bonito, scormonea o gra­mada de gunoi. O tînara ca Hortensia se ducea la lucru.

Se gîndi si la Bucich, la Mack-ul lui cu remorca.

Asa ca îsi puse lucrurile în sacul de marinar si coborî sca­rile subrede.

VII

Burnita, noaptea era rece. Un vînt mohorît, batînd în rafale furioase, matura hîrtiile de pe strada si frunzele us­cate care dezgoleau ramurile copacilor.

în fata sopronului se faceau ultimele pregatiri. Prelata, spu­se Bucich, cu chistocul stins în coltul gurii, stii, poate sa ploua tare. Legau sforile sprijinindu-se cu un picior de camion, opin-tindu-se. Treceau muncitori, vorbind, facînd glume, altii tacuti si cu capul în jos. Trage de asta, pustiule, îi spuse Bucich. Apoi intrara în bar: barbati în salopete albastre si cu saci de piele/ cu cizme si cu bocanci, conversau zgomotos, beau cafea si ra­chiu de ienupar, muscau din sandvisuri enorme, se prezentau unii altora, îsi dadeau sfaturi, vorbeau despre oamenii sose-

466

j_elor: Flaco, Entrerriano, Gonzalito. îi dadeau pumni zdraveni jfi spate, peste bluzonul de piele, îi spuneau Chistoc batrîn _si paros si el zîmbea fara sa spuna nimic. Apoi, dupa ce is­pravi salamul si cafeaua neagra, îi spuse lui Martin acum o întindem, pustiule, si, iesind, se urca în cabina si porni moto­rul, aprinse luminile de pozitie si o lua spre podul Avella-neda, începînd calatoria fara sfîrsit spre sud, traversînd mai întîi, în dimineata rece si ploioasa, cartierele de care pe Martin îl legau atîtea amintiri; apoi, dupa ce trecu peste Riachuelo, cartierele industriale si apoi, încetul cu încetul, drumul mai liber înspre sud-est; iar apoi, dupa încrucisarea cu drumurile care duceau spre La Plata o lua hotarît spre sud, pe acea for­midabila sosea numarul 3 care se termina la capatul lumii, acolo unde Martin îsi închipuia ca totul era alb si înghetat, capatul acela care se apleca spre Antarctida, maturat de vîn-turile Patagoniei, neospitalier dar curat si pur. Golful Ultimei Sperante, Golful de Prisos, Portul Foamei, Insula Pustie, nume pe care le citise de-a lungul anilor, înca din copilaria lui pe­trecuta sus în mansarda, în lungile ceasuri de tristete si sin­guratate; nume care îi sugerau regiuni ale lumii, îndepartate si pustii, dar curate, aspre si foarte pure; locuri care se parea ca nu fusesera înca pîngarite de barbati si mai ales de femei. Martin îl întreba daca cunostea bine Patagonia, iar Bucich raspunse si înca cum, zîmbind cu o ironie binevoitoare.

- Sînt sofer clasa I, pustiule. si pot sa spun ca înca de cînd am încetat sa mai fiu un tînc am început sa umblu prin Pata­gonia. stii? Batrînul era marinar si pe vapor cineva i-a vorbit de sud, de minele de aur. si nici mai mult, nici mai putin, ba­trînul s-a îmbarcat la Buenos Aires pe un cargobot care mer­gea spre Puerto Madryn. Acolo a dat peste un englez, Esteve, care si el voia sa caute aur. Asa ca au luat-o amîndoi spre sud. Cu ce se nimerea: calare, în caruta, cu canoele. Pîna cînd au ajuns ei la Lacul Viema, lînga Fisroy. Acolo m-am nascut eu.

■- si mama?

- A cunoscut-o acolo, chilena, Albina Rojas.

Martin îl privi fascinat. Bucich îsi zîmbi gînditor lui însusi, Privind în continuare cu atentie drumul, cu faza mare stinsa. fl întreba daca era foarte frig.

467

- Asa si-asa. Iarna ajunge uneori la treizeci de grade sub zero, mai ales între Lago Argentino si Rio Gallegos, în n_Us. tiu. Dar vara se face frumos.

Apoi îi vorbi de copilaria lui, de cînd vîna pume si alpaca vulpi si mistreti. De expeditiile cu tatal lui, în canoe.

- Batrînul - adauga el, rîzînd - n-a renuntat niciodata la ideea de a gasi aur. si desi crestea oi si era colonist, cum se ivea prilejul, se apuca iar sa caute. în al treilea an a mers cu un danez, Masen, si cu un neamt, Oten, spre Ţara de Foc Au fost primii albi care au trecut Rio Grande. Apoi s-au în­tors în nord pe la Ultima Esperanza, pîna cînd au ajuns la lacuri. Tot cautînd aur.

- si au gasit?

- Ce sa gaseasca? Basme.

- si din ce traiau?

- Din ce vînau si pescuiau. Apoi, batrînul a început sa lucreze împreuna cu Masen în comisia de cadastrare. si fiind aproape de Viema a cunoscut pe unul dintre primii colonisti de pe acolo, un englez, Yak Liveli, care i-a spus, vezi domnu' Bucich, locurile astea au un mare viitor, crede-ma pe mine, de ce nu te stabilesti aici în loc sa umbli dupa aur, aici aurul sînt oile, stiu eu ce spun.

Apoi tacu.

în noaptea tacuta si înghetata se pot auzi tropotele cavaleriei în retragere. Mereu spre nord.

- în douazeci si unu eram peon în Santa Cruz, cînd a fost greva cea mare. A fost mare macel.

Ramase iarasi gînditor, mestecîndu-si chistocul stins. Une­ori îl saluta pe soferul vreunui camion care venea din sens invers.

- Se pare ca va cunosc multi - comenta Martin. Bucich zîmbi cu o modestie orgolioasa.

- Pustiule, sînt peste zece ani de cînd bat soseaua nu­marul 3. O cunosc cum îmi cunosc buzunarele. Trei mii de kilometri de la Buenos Aires pîna la trecatoare. Asa e viata/ pustiule.

468

Cataclisme colosale au facut sa se înalte acele lanturi muntoase din nord-cst si de doua sute cincizeci de ani, vînturi venite din re­giunile de dincolo de culmile occidentale, înspre frontiera, au sapat si daltuit catedrale formidabile si misterioase.

Iar Legiunea (resturile Legiunii) îsi continua galopul spre nord, urmarita de fortele lui Oribe. Pe armasarul lui rotat de lupta, în­velit în poncho, putrezind, putind, e dus cadavrul Generalului.

Vremea se schimbase, nu mai burnita, sufla un vînt puter­nic dinspre interior (spunea Bucich) si frigul era patrunzator. Dar cerul era senin. Pe masura ce înaintau spre sud-est pam-pa se deschidea tot mai tare, peisajul deveni impunator si ae­rul i se parea mai curat lui Martin. Acum se simtea si el fo­lositor: trebuira sa schimbe un cauciuc, bea mate, facea focul. si astfel începu prima noapte.

Mai ramîn treizeci si cinci de leghe. Trei zile de mars în galop întins, cu cadavrul care pute si distileaza lichidele putreziciunii, cu niste tragatori în ariergarda acoperindu-le spatele, care poate casînt decimati încetul cu încetul, omorîti cu sulitele sau decapi­tati. De la ]ujuy pîna la Huacalera, douazeci si patru de leghe. Nu mai sînt decît treizeci si cinci de leghe, îsi spun lor însile. Numai patru sau cinci zile de mars, daca îi ajuta Dumnezeu.

- Ca mie, pustiule, nu-mi place sa manînc prin cîrciumi, spuse Bucich, oprind camionul pe un loc laturalnic.

Stelele straluceau în noaptea aspra si rece.

- Ăsta e sistemul meu, pustiule - îi explica el orgolios, lovind Mack-ul usor cu mîinile lui mari, ca si cum ar fi fost calul lui preferat. Cînd se face noapte, ma opresc. Numai vara nu, din cauza racorii. Dar întotdeauna e periculos, obosesti, adormi, si gata accidentul. Cum a patit grasanul de Villanueva, ^vara trecuta, lînga Azul. si îti spun sincer, n-o pateste numai ^el ci si ceilalti. închipuie-ti un camion ca asta. Praful se alege de ei, nu altceva.

Martin se pregatea sa aprinda focul. în timp ce camiona­giul punea carnea pe gratar, spuse:

- O friptura pe cinste, o sa vezi. Sistemul meu e sa cum-P^eri carne dintr-un animal taiat proaspat. Nimic congelat, pus-

.

469

tiule, nu uita asta niciodata: cu gheata fac sa iasa sîngele din ea. Daca as fi eu în locul guvernului, îti jur pe crucea mea ca as interzice carnea congelata. Crede-ma pe mine, de-aia sînt acuma atîtea boli.

- Dar, daca n-ar fi frigiderele, n-ar putrezi carnea în ma­rile orase? Bucich îsi scoase tigara, facu cu degetul semn ca nu si spuse:

- Minciuni, totul e chestie de afaceri. Daca ar vinde-o ime­diat nu s-ar întîmpla nimic, întelegi? Trebuie s-o cumperi de îndata ce au taiat animalul. Cum o sa putrezeasca? Vrei sa-mi explici si mie?

Pe cînd aseza friptura în asa fel încît sa nu se arda, adauga ca si cum s-ar fi gîndit în continuare la acelasi lucru:

- îti spun sincer, pustiule, pe vremuri lumea era mai sana­toasa. Nu era atît de înzorzonata ca acuma, daca vrei, dar era mai sanatoasa. stii cîti ani are batrînu'?

Nu, Martin nu stia. La lumina focului îl privea pe Bucich care zîmbea, stînd pe vine, cu chistocul stins în coltul gurii, într-o asteptare orgolioasa.

- Optzeci si trei. si as minti daca as spune ca a fost vre­odata la doctor. Ma crezi?

Apoi se asezara pe niste ladite, lînga foc, în tacere, astep-tînd sa se friga carnea. Cerul era foarte senin si era foarte frig. Martin se uita la flacari.

Pedernera ordona popas si se sfatuieste cu camarazii. Cadavrul se umfla, duhoarea e insuportabila. Vor trebui sa dea carnea jos pen­tru a taia capul si oasele. Niciodata nu va cadea în mîinile lui Oribe.

Dar, cine vrea sa faca treaba asta? si, mai ales, cine va fi în stare s-o faca?

O va face colonelul Alejandro Danei.

Atunci dau cadavrul jos de pe cal, îl asaza pe malul pinului, tre­buie sa razuiasca hainele cu cutitele, întinse cum sînt pe cadavrul umflat. Apoi Danei îngenuncheaza lînga el si scoate cutitul de vi-natoare. Cîteva clipe priveste cadavrul diform al sefului. îl privesc si oamenii care formeaza un cerc tacut. Atunci Danei înfige cutit¹¹' în locul unde putreziciunea a si început sa lucreze. Pîrîul Hin^ca' lera duce bucatile de carne, în jos, în timp ce oasele sînt asezate p^e poneho.

470

Sufletul lui Lavalle vede lacrimile lui Danci si spune asa: "Su­feri pentru mine, dar ar trebui sa suferi pentru tine si pentru cama­razii care mai sînt în viata. Pentru mine nu mai conteaza. Ai smuls ceea ce putrezea în mine si apele rîului duc totul departe; în curînd vor ajuta o planta sa creasca, poate cu timpul se vor preface într-o floare, în parfum. Asa ca, vezi, n-ar trebui sa te întristeze. si mi-ar placea sa pastrati inima. M-a întovarasit atît de credincioasa în vre­muri grele. si capul, capul acesta despre care doctorii spuneau ca nu face doi bani. Spuneau poate asa pentru ca nu-mi placea sa ma aliez cu strainii, ori, poate, pentru ca retragerea asta lunga li s-a parut absurda si fara sens, pentru ca nu m-am hotarît sa atac Buenos Aires-ul cînd îi vedeam cupolele; intelectualii care nu înteleg ca în zilele acelea vazusem din nou cîmpul unde îl împuscasem pe Dorrego si ca ma chinuia amintirea lui, si înca si mai mult înca vazînd ca taranii erau de partea lui, nu de a noastra, cînd cîntau

Cerule, cer întunecat de moartea lui Dorrego...

Da, camarazi, doctorii aceia care m-au facut sa comit o crima, pentru ca eram foarte tînar pe vremea aceea si am crezut într-ade­var ca fac un serviciu patriei, chiar daca ma durea teribil ceea ce fa­ceam, pentru ca îl iubeam peManuel, pentru ca întotdeauna fuse­sem atras de el, si am semnat sentinta aceea, care a facut sa curga atîta sînge în acesti zece ani din urma. si moartea aceea a fost un cancer care m-a ros în tot timpul exilului si apoi mai tîrziu, în timpul campaniei asteia absurde. Tu, Danei, care erai cu mine, stii bine cît de greu mi-a fost s-ofac, cît de mult admiram curajul si inteligen­ta lui Manuel. si stie si Acevedo, si multi alti camarazi care se uita acuma la ramasitele melc. si stiu si ca ei, oamenii cu cap, au fost cei care m-au îndemnat s-ofac, cu scrisori masluite, scrisori pe care au vrut sa le distrug pe urma. Ei au fost. Nu tu, Danei, nu tu, Ace­vedo, nici Lamadrid, nici unul dintre cei care nu mai avem decît ^un brat pentru a tine sabia si o inima pentru a înfrunta moartea."

(Oasele au fost învelite în poncho-ul care odata a fost de culoarea zerului, dar care acum, la fel ca spiritul acestor oameni, e ceva mai mult dccît o zdreanta murdara. O zdreanta care nu se stie bine ce reprezinta: aceste simboluri ale sentimentelor si pasiunilor oameni-l°^r - albastru, rosu - care sfîrsesc prin a ajunge la culoarea ne-

471

muritoare a pamîntului, culoarea aceasta care e mai mult si mai putin decît culoarea murdariei, pentru ca este culoarea batrînetii noastre si a destinului din urma al tuturor oamenilor, oricare le-ar fi ideile Inima a fost pusa într-un cazanel cu rachiu. si oamenii aceia au pas­trat în vreun buzunar zdrentuit o mica amintire din trupul acela-un oscior, o suvita de par.)

"si tu, Aparicio Sosa, care n-ai încercat niciodata sa întelegi ceva pentru ca le-ai multumit sa-mi fii credincios, sa crezi fara probleme ceea ce spuneam sau faceam eu, tu care ai avut grija de mine de pe cînd eram un ofiteras mucos si arogant; tu, tacutul sergent Aparicio Sosa, cel care m-ai salvat la Cânelui Rayada, cel care nu ai nimic în afara de patria aceasta barbara si nefericita: as vrea ca lumea sase gîndeasca la tine. Vreau sa spun..."

(Fugarii au pus acum bocceluta cu oasele în geanta de piele a generalului si geanta pe armasarul de lupta. Dar ezita în privinta cazanelului, pîna cînd Danei îl da în grija lui Aparicio Sosa, cel mai afectat de moartea sefului.)

"Da, camarazi, pentru ca e ca si cum ai spune ca îl încredintezi pamîntului, acestui pamînt barbar, udat cu sîngelc atîtor argenti­nieni. Trecatoarea aceasta prin care cu douazeci si cinci de ani în urma a urcat Bclgrano cu soldatasii lui improvizati, general im­provizat, fragil ca o fetita, avînd doar puterea inimii si a daruirii, trebuind sa înfrunte fortele calite ale Spaniei pentru o patrie care nu stiam înca limpede ce era, care nu stim nici acuma ce este, pîna unde se întinde, cui apartine de drept: lui Rosas, noua, tuturor, laolalta, ori nimanui. Da, sergentule Sosa: tu esti pamînhd, treca­toarea aceasta milenara, aceasta pustietate americana, disperarea anonima care ne chinuie în mijlocul acestui haos, în mijlocul aces­tei lupte între frati."

(Pedernera ordona încalecarea. Se si aud primejdios de aproa­pe focurile trase în ariergarda, s-a pierdut prea midt timp. si le spu­ne tovarasilor lui: "Daca avem noroc, în patru zile sîntem la fron­tiera". Asta e, treizeci si cinci de leghe, care pot fi acoperite în patru zile de galop disperat. "Daca Dumnezeu e cu noi", adauga.

si fugarii dispar în nori de praf, sub soarele intens din treca­toare, în timp ce, în urma, alti camarazi mor pentru ei.)

Mîncara în tacere, asezati pe ladite. Dupa ce mîncara, BU" cich prepara din nou mate. si în timp ce-si sorbeau ceaiul/

472

privea cerul înstelat, pîna cînd se hotarî sa marturiseasca ce avusese de gînd cu cîteva clipe mai înainte:

■- O sa-ti spun sincer, pustiule. Mi-ar fi placut sa fiu astro­nom. Ce te miri?

Pusese întrebarea numai fiindca-i era teama sa nu fi fost ridicol, pentru ca nimic de pe fata lui Martin nu putea sa-1 faca sa creada asa ceva.

Martin spusese ca nu, de ce ar fi trebuit sa se mire?

- în fiecare noapte, cînd sunt pe drum, ma uit la stele si ma întreb, cine o fi traind în luminile alea? Germanul Mainsa zice ca pe ele traiesc milioane de fiinte, ca fiecare dintre ele e cît pamîntul. îsi aprinse chistocul, trase adînc aer în piept si ramase tacut.

Martin îi aduse mate si-1 întreba cine era Mainsa.

- Cumnatul meu, sotul sorei mele Violeta. si de unde stia toate astea?

Bucich sorbi din mate, calm, apoi îi explica mîndru.

- De cincisprezece ani e telegrafist la Bahia Blanca. Asa ca el cunoaste bine toate aparatele si razele astea. E neamt, si gata.

Apoi statura în tacere, pîna cînd Bucich se scula si spuse: "e în regula, pustiule, hai sa dormim", cauta sticluta cu ra­chiu, trase un gît, se uita la cer si adauga:

- Mai bine ca pe-aici n-a plouat. Mîine trebuie sa facem treizeci de kilometri pe drum de tara. Ba nu, mint, saizeci. Treizeci si treizeci.

Martin se uita la el: drum de tara?

- Da, trebuie sa ne abatem putin din drum, trebuie sa vad un prieten în Estacion de la Garma. Unul de pe meleagurile mele, e bolnav, de aia. I-am adus o masinuta.

Cauta în cabina, scoase o ladita, o deschise si îi arata darul, zîmbind mîndru. întoarse arcul si încerca s-o faca sa mearga pe jos.

- Sigur, pe pamînt nu merge bine. Dar pe dusumeaua de lemn sau de altceva o sa mearga de minune.

O puse la loc cu grija, în timp ce Martin se uita la el mirat.

Galopeaza cu furie spre frontiera, deoarece colonelul Pedernera ^a spus: "Chiar în noaptea asta trebuie sa fim pe pamînt bolivian ".

473

/i¹

în urma se aud împuscaturile ariergarzii. si oamenii se gîndesc cît' camarazi, si care anume dintre aceia care acopera fuga aceea de sapte zile, or fi ajunsi din urma de oamenii lui Oribe?

Pînacînd, noaptea, trec frontiera si pot, în sfîrsit, sa se prabu­seasca, sa se odihneasca si sa doarma în pace. O pace fara îndoiala tot atît de dezolanta ca aceea care domneste într-o lume moarta, peste un pamînt pustiit de vreo calamitate, strabatut de pasari de prada înfometate, tacute si lugubre.

si cînd, în dimineata urmatoare, Pedernera ordona sa reîncea-pa marsul spre Potosi, oamenii încaleca dar stau îndelung si privesc spre sud. Toti (si colonelul Pedernera), o suta saptezeci si cinci de chipuri, barbati gînditori si tacuti, si o femeie, privind spre sud, spre pamîntul cunoscut sub manele de Provinciile Unite (Unite!) din sud, spre locul din hune în care acesti barbati s-au nascut, si unde le ramîn copiii, fratii, sotiile, mamele. Oare pentru totdeauna?

Privesc cu totii spre sud. Chiar si sergentul Aparicio Sosa, cu cazanelul lui, cu inima aceea tinuta strîns Unga piept, priveste în­spre acolo.

si stegarul Celedonio Olmos, care la vîrsta de saptesprezece ani s-a alaturat Legiunii, împreuna cu tatal si cu fratele lui, cazut în Quebracho Herrado, ca sa lupte pentru idei care se scriu cu litere de-o schioapa: cuvinte care apoi sînt mîzgalite si ale caror majuscule, turnuri vechi si stralucitoare, s-au prabusit sub actiunea anilor si a oamenilor.

Pîna cînd colonelul Pedernera întelege ca de-acuma e de-ajuns si da ordin sa porneasca la drum, si toti trag de haturi si îsi întorc caii spre nord.

si se îndeparteaza în nori de praf, în mijlocul singuratatii mine­rale, în locul acela trist de pe planeta. Curînd nu se mai zaresc, praf si ei în norii de praf.

în trecatoare nu mai ramîne nimic din Legiune, din acele mizere resturi ale Legiunii: ecoul cavalcadelor s-a stins; tarîna pe care au desprins-o în timpul galopului lor furios s-a reîntors la sinul ei, încet, dar inexorabil; carnea lui Lavalle a fost tîrîta spre sud de apele unui rîu (ca sa devina copac, planta, mireasma?). Va ramîne doar amintirea cetoasa si din ce în ce mai nelimpede a acelei legiunifan­tomatice, "în noptile cu luna- povesteste un indian batrîn - ^l'^mn, vazut si eu." Se aud mai întîi pintenii si nechezatul unui cal n-V⁰ apare, e un cal foarte naravas si îl calareste generalul, un cal alo ca

474

zapada (asa vede indianul calul Generalului). El arc o sabie lunga de cavalerist si un coif înalt, de grenadier. (Bietul indian! Daca ar fi stiut ca generalul era un taran cu haine ponosite, cu o palarie de pai murdara si cu un poncho care nu-si mai amintea de culoarea simbolica! Ca nefericitul acela nu avea nici uniforma de grena­dier, nici coif, nici nimic! Ca era un sarman între sarmani!)

Dar e ca un vis: înca o clipa si dispare în umbra noptii, trecînd rîul spre colinele dinspre apus...

Bucich îi arata unde sa doarma, în remorca, întinse salte-lutele, întoarse desteptatorul, spre "trebuie sa-1 pun la cinci", apoi se îndeparta cîtiva pasi ca sa urineze. Martin crezu ca era de datoria lui sa faca acelasi lucru aproape de prietenul lui.

Cerul era transparent si dur ca un diamant negru. La lumi­na stelelor, cîmpia se întindea spre imensitatea necunoscuta. Mirosul cald si acru al urinei se amesteca cu celelalte miro­suri ale cîmpului. Bucich spuse:

- Ce mare ne e tara, pustiule...

si atunci, contemplînd silueta gigantica a camionagiului pe cerul acela înstelat, în timp ce urinau împreuna, Martin simti ca o pace extrem de pura punea pentru întîia data sta-pînire pe sufletul lui tulburat.

Scrutînd orizontul, în timp ce se încheia la nasturi, Bucich adauga:

- E în regula, la culcare, pustiule. La cinci o luam din loc. Mîine traversam Colorado.

i

Cuprins

Nota la prima editie (1961).......................       6

Nota preliminara   ..............................       7

1. Dragonul si printesa   ........................       9

2. Fetele invizibile   ............................    127

3. Dare de seama despre orbi  ...................   243

4. Un Dumnezeu necunoscut  ...................    377

La pretul de vînzare se adauga 2%, reprezentînd valoarea timbrului

literar ce se vireaza Uniunii Scriitorilor din România,

Cont nr. 2511.1-171.1 / ROL, B.C.R. Filiala sector 1, Bucuresti

Redactor coordonator al colectiei LUANA SCHIDU

Aparut 2003 BUCUREsTI - ROMÂNIA

Tiparul executat la Regia Autonoma "Monitorul Oficiu