ULTIMELE CAUTARI PENTRU ACEST DOCUMENT
Aceste
cautari sunt actualizate instantaneu
Calitatea de funcţionar public in aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, calitatea de funcţionar public in aparatul propriu de specialitate al consiliului judeţean,al prefectului, al serviciilor publice de interes local sau judeţean, al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale, calitatea de angajat in cadrul autorităţilor administraţiei publice locale respective sau in cadrul aparatului propriu al prefectului din judeţul respectiv3este incompatibila cu calitatea de consilier. REGIMUL GENERAL AL AUTONOMIEI LOCALE Administraţia publica in unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează in temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice în legalităţii şi al consultării cetăţenilor in soluţionarea problemelor locale de interes deosebit Prin autonomie locala se înţelege dreptul şi capacitatea efectiva a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona in numele şi in interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă treburile publice. Autonomia locala priveşte organizarea, funcţionarea competentele şi atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care aparţin comunei, oraşului sau judeţului. Autonomia locala conferă autorităţilor administraţiei publice locale,dreptul ca,sa aibă iniţiative in toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date in mod expres in competenta altoi autorităţi publice. Autorităţile administraţiei publice locale administrează sau dispun de resursele financiare precum şi de bunurile proprietate publica sau privata ale comunelor, oraselor şi judeţelor. Consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc asupra participării cu capital sau cu bunuri in numele şi in interesul colectivităţilor locale pe care le reprezinta, la constituirea de societăţi comerciale sau la înfiinţarea unor servicii de interes public ori judeţean. Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locala in comune şi oraşe sunt consiliile locale comunale şi orăşeneşti ca autorităţi deliberative şi primarii ca autorităţi executive. In fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean ca autoritate a administraţiei publice locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor comune şi orăşeneşti în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. SISTEMUL DE ORGANIZARE şi FUNCŢIONARE AL TREZORERIEI FINANŢELOR PUBLICE: Trezoreria finanţelor publice care este conceputa ca o instituţie financiara prin care sectorul public isi efectuează operaţiunile de încasări şi plaţi asupra cărora Ministerul Economiei şi Finanţelor exercita controlul fecal şi financiar preventiv îndeplinind in principal, urmatoarele atribuţii: - casier al sectorului public prin care se asigura încasarea veniturilor,efectuarea plaţilor şi păstrarea disponibilităţilor; - asigurarea execuţiei bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor locale reflectate in încasarea veniturilor din impozite şi taxe de la agenţii economici şi contribuabili şi efectuării plaţilor dispuse de ordonatorii de credite; - exercitarea controlului financiar preventiv asupra încasării veniturilor cat şi a încadrării cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite in prevederile şi destinaţia aprobata prin bugetele de venituri şi cheltuieli; - atragerea disponibilităţilor din economie (instituţii financiare, agenţi economici, populaţie), pe calea constituirii de depozite cat şi prin împrumuturi de stat lansate in vederea asigurării resurselor financiare pentru reabilitarea, retehnologizarea unor sectoare din economie; - efectuarea de plasamente financiare pe termen a disponibilităţilor statului existente temporar in conturile trezoreriei 16116t195q ; - gestionarea datoriei publice, reflectata in primirea împrumuturilor interne şi externe, folosirea acestora potrivit destinaţiei prevăzute in contracte, rambursarea creditelor la scadenta şi plata dobânzilor; - asigura funcţionarea corespunzătoare a sistemului informaţional contabil privind raportarea execuţiei bugetului de stat,bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, fondurilor speciale. Trezoreria finanţelor publice se organizează intr-un sistem unitar atât la nivel central cit şi in teritoriu in scopul cuprinderii tuturor operaţiunilor financiare ale sectorului public. Sistemul de organizare al trezoreriei finanţelor publice se prezintă astfel: - trezoreria centrala Trezoreria finanţelor - trezoreria judeţeană Publice - trezoreria municipala - trezoreria orăşeneasca - trezoreria de la percepţiile rurale La nivel teritorial trezoreriile sunt organizate astfel: c la municipii. DIRECTOR Director adjunct trezorerie - serviciul casierie-tezaur - serviciul contabilitate - serviciul control şi evidenta şi decontări veniturilor - serviciul control şi evidenta cheltuielilor c la oraşe: ŞEF CIRCUMSCRIPŢIE Serviciul trezorerie - birou contabilitate şi decontări - birou control şi evidenta venituri şi cheltuieli DISPOZIŢII GENERALE: Prin trezorerie se efectuează operaţiunile de încasări şi plaţi in numerar care privesc sectorul public şi anume: - încasarea in numerar a veniturilor bugetare ori extrabugetare precum şi a fondurilor speciale de la agenţii economici ai administraţiei publice şi contribuabili; - depunerea in conturile trezoreriei 16116t195q ,de către instituţiile publice a suinelor ridicate din cont şi ramase nefolosite precum şi a surplusului soldului de casa; - eliberarea de numerar la cerere a instituţiilor publice din conturile acestora, in vederea efectuării de plaţi prin casieria proprie a acestora pentru salarii, drepturi de asigurări sociale, deplasări. Toate operaţiunile de încasări şi plaţi in numerar se consemnează in documente tipizate şi se aproba de către persoanele in drept. Pentru primirea, verificarea, numărarea, păstrarea şi eliberarea numerarului la nivelul trezoreriilor se organizează compartiment casierie-tezaur. Directorul trezoreriei, contabilul şef şi şeful serviciului casierie-tezaur răspund de organizarea, funcţionarea şi controlul activităţii de casierie in conformitate cu normele actuale. Aceştia sunt obligaţi sa asigure conducerea corecta şi la zi a evidentelor operative şi contabile in scopul reflectării in orice moment şi cu exactitate a existentei şi mişcării numeralului şi a celorlalte valori gestionate de către personalul casieriei trezoreriei. De asemenea,sunt obligaţi sa asigure aplicarea şi respectarea tuturor dispoziţiilor cu privire la păstrarea, transportul şi paza numerarului şi a celorlalte valori pentru asigurarea integrităţii acestora, au obligaţia sa respecte dispoziţiile legale privind constituirea garanţiilor şi răspunderilor in legătura cu gestionarea bunurilor. La nivelul unei trezorerii fluxul încasărilor şi plaţilor in numerar se desfăşoară prin: - casa de încasări - casa de plaţi - casa-tezaur Fiecare trezorerie foloseşte sumele încasate în numerar pentru acoperirea necesitaţilor de plaţi către instituţiile publice. In acest scop, intocmeste un program lunar, cu defalcarea pe zile a încasărilor şi platilor, cu stabilirea soldului între încasări şi plaţi. BUGETUL: Bugetul public naţional cuprinde: - bugetul de stat - bugetul asigurărilor sociale - bugetele locale ale comunelor, oraselor şi judeţelor. Bugetul naţional este un instrument cu caracter macroeconomic, care se manifeste în plan financiar şi economic: - rolul financiar consta în asigurarea mobilizării şi repartizării resurselor financiare necesare statului. - rolul economic consta in masurile pe care le ia statul in ceea ce priveşte utilizarea impozitelor, taxelor, alocatiilor. Veniturile bugetare cuprind: - venituri curente: 1- venituri fiscale - impozite directe: - pe profit - pe salarii - impozite indirecte: - taxe vamale - taxa pe valoare adăugata 2 - venituri nefiscale - venituri din capital: ansamblul operaţiunilor care privesc încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor reprezintă execuţia bugetului de stat. Din bugetul general al statului,care mai poarta şi denumirea de bugetul administraţiei centrale de stat,fac parte: bugetul senatului, bugetul camerei deputaţilor. In cazul in care cheltuielile sunt egale cu veniturile, bugetul este echilibrat, dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, bugetul este excedentar.
CAPITOLUL 1. Administraţia publică - definire, obiectul şi conţinutul acesteia
1.1. Delimitări conceptuale. Obiectul si trăsăturile administraţiei publiceSocietatea omenească organizată în state suverane are interesul, dar şi calitatea, ca între persoanele fizice şi juridice să domnească ordinea, prevenind şi înlăturând dezordinea, să asigure graniţele şi securitatea statelor, să realizeze siguranţa, instruirea cetăţenilor şi libera lor circulaţie, să utilizeze în scopuri legale si utile veniturile băneşti, să gospodărească eficient domeniul public ş.a. Pentru realizarea acestor sarcini, statul înfiinţează servicii publice de menţinerea ordinii, de educaţie, finanţe publice, de pază a graniţelor, administrarea domeniului public ş.a. Toate aceste servicii publice organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc administraţia publică. Aceeaşi sintagmă este percepută şi pentru ansamblul activităţilor desfăşurate de aceste organe. Cât priveşte administraţia publică, de la început trebuie precizat că ea se deosebeşte de administraţia particulară, tocmai prin caracterul său public, fiind prin aceasta pusă în folosul şi interesul general al societăţii sau al unei colectivităţi umane. Administraţia publică nu se confundă, nu se identifică nici cu administraţia de stat, deoarece ea are o sferă mult mai largă de cuprindere si se realizează îndeosebi prin activitatea autorităţilor administraţiei publice locale, a regiilor autonome şi a instituţiilor publice. Obiectul administraţiei publice îl constituie realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau a unei colectivităţi, recunoscută ca atare de stat, valori exprimate în acte elaborate de către puterea legiuitoare. Administraţia publică este strâns legată de puterea executivă, dar nu se identifică întocmai cu aceasta, având o sferă mai largă de cuprindere. Tocmai de aceea administraţia publică se realizează atât de către organele puterii executive (guvernul, ministerele) cât şi de autorităţile administraţiei publice locale, de regii autonome şi de instituţii social-culturale care nu sunt organe ale puterii executive. Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de activităţi: w activităţi cu caracter dispozitiv; w activităţi prestatoare. Prin activităţile cu caracter de obligativitate (dispoziţiile) se stabileşte ce trebuie să se facă sau să nu se facă, ce le este permis sau interzis cetăţenilor sau instituţiilor, administraţia publică putând interveni în funcţie de situaţie. Acest tip de activităţi se realizează îndeosebi prin acte juridice de către organele administraţiei publice şi funcţionarii acestora, ca activităţi specifice principale. Acesta este un proces complex şi extrem de laborios, care parcurge mai multe etape: documentare, studii, avize, variante, opţiuni, deliberări ş.a., care constituie implicit, probleme de comunicare. Activităţile prestatoare se realizează pe baza legii, din oficiu ori la cererea cetăţenilor sau instituţiilor. Prestaţiile sunt realizate de organele administraţiei publice şi funcţionarii acestora în cele mai diverse domenii de activitate: gospodărie comunală şi locativă, furnizare de gaze, apă, energie electrică si termică, ocrotirea mediului ambiant, servicii de telefonie, transport în comun, postă, asistenţă medicală, activităţi cultural-educative, sportive si de divertisment etc. Această categorie de activităţi se realizează în principal prin acte juridice cum sunt diplomele, atestatele, adeverinţele precum şi prin acţiuni concrete de profil, în acest context, administraţia publică poate fin definită ca formă specifică de activitate a organelor puterii de stat şi locale, desfăşurată în scopul îndeplinirii funcţiilor pe care acestea le au. în acelaşi timp însă, într-o altă accepţiune, sintagma defineşte totalitatea organismelor însărcinate cu gestiunea problemelor de interes public.
1.2. Instituţii şi structuri ale administraţiei publice1.2.1. Statul, instituţia supremă a administraţiei publiceElementele constitutive, cumulative pentru oricare stat, sunt naţiunea, teritoriul şi suveranitatea, fără de care nici o formă statală nu poate exista. Naţiunea, este primul dintre elementele esenţiale, indispensabile ale statului, deoarece statul este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane, a populaţiei într-un anumit teritoriu. Se înţelege că un teritoriu fără populaţie nu poate constitui un stat. Populaţia unui stat nu este doar o sumă de indivizi oarecare ci o entitate în cadrul căreia indivizii au o mulţime de legături puternice între ei, mai ales de factură psihologică. Naţiunea este rezultatul unui îndelungat proces de evoluţie istorică, bazat pe comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii si de idealuri. Naţiunea nu se confundă cu naţionalitatea sau cetăţenia, iar sentimentul naţional este străin de ideea de şovinism. Din punctul de vedere al statului său dar si a posibilităţilor de exprimare, naţiunea posedă limba naţională, care este expresia unităţii de acţiune şi gândire a naţiunii, precum si principalul mijloc de comunicare. Teritoriul este acea delimitare din suprafaţa globului care cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer, până la limita sa superioară, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea. Teritoriul statului se delimitează de teritoriul statelor învecinate de frontiere terestre, marea liberă şi de spaţiul cosmic. Suveranitatea exprimă faptul că puterea de stat îşi exercită autoritatea sa asupra unui anumit teritoriu şi populaţiei si nu admite ca o altă autoritate să exercite atribuţiile puterii de stat asupra aceluiaşi teritoriu şi populaţii. Suveranitatea se exprimă, pe plan intern, prin supremaţie, iar pe plan extern prin independenţă. Supremaţia semnifică faptul că puterea de stat este superioară oricărei alte puteri de pe teritoriul naţional, iar independenţa se manifestă în relaţiile cu alte state prin faptul că politica sa nu este dependentă de a altui stat.
1.2.2. Unităţile administrativ-teritoriale, ca structuri ale administraţiei publiceOrice stat, pentru a fi bine condus şi administrat, îşi împarte teritoriul în unităţi administrative, cărora le recunoaşte o anumită autonomie. Aceste unităţi administrative au în responsabilitate un anumit număr de locuitori si un patrimoniu care include domeniul public şi pe cel privat, în acest sens teritoriul României cuprinde ca unităţi administrative: comuna, oraşul, municipiul şi judeţul. Comuna este unitatea administrativ-teritorială care cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe state, dintre care unul este reşedinţă comunală. Pe teritoriul României sunt organizate un număr de 2.686 de comune şi 13.121 sate, ca subdiviziuni teritoriale ale comunelor. Oraşul este unitatea administrativ-teritorială mai dezvoltată din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc decât comuna, în România sunt organizate un număr de 184 de oraşe. Municipiul este localitatea de tip urban cu un număr mai mare de locatari, cu o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării decât a oraşului, în România sunt organizate 78 de municipii. Judeţul este delimitarea teritorială din suprafaţa României, alcătuită din oraşe şi comune, constituită într-o unitate administrativ-teritorială, care se bucură de o anumită autonomie administrativă. Pe teritoriul ţării noastre sunt organizate 40 de judeţe. Aceste unităţi administrative sunt conduse de o reţea de autorităţi publice, specifice fiecăreia dintre ele, care posedă o serie de prerogative ca expresie a delegării puterii de stat. Calitatea acestor prerogative este proporţională cu tipul unităţii administrative. Activitatea acestor autorităţi publice are în vedere, în exclusivitate, un interes general, care este al statului dar si al colectivităţii din unitatea administrativ teritorială, în care sunt organizate şi funcţionează. Având în vedere complexitatea activităţii pe care o desfăşoară şi diversitatea domeniilor de acţiune, autorităţile publice pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel: • după modul de constituire, ele pot fi: - alese, cum sunt consiliile locale (comunale, orăşeneşti, municipale, judeţene) şi primarii; - numite, ca miniştrii, prefecţii ş.a. • după competenţa teritorială, acestea pot fi: - locale, cu competenţă restrânsă numai la unitatea administrativ - teritorială în cauză; - judeţene, cu competenţă doar la nivelul judeţului; - centrale, având competenţă pe întregul teritoriu al ţării. • după competenţele materiale, autorităţile administraţiei publice, ele pot fi: - autorităţi cu competenţă materială generală, cum sunt: Guvernul, consiliile locale judeţene; - autorităţi cu competenţă materială specială, care au competenţă numai într-un domeniu ori sector al administraţiei publice, cum sunt ministerele, departamentele ş.a. Elementele componente ale sistemului administraţiei publice sunt: Preşedintele României, Guvernul, ministerele, alte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, autorităţile administraţiei publice locale, întreaga reţea de organe ale administraţiei publice emite o multitudine de acte, cu diferite destinaţii, ca forme de comunicare a acestora cu populaţia care le este arondată. Astfel, Guvernul emite hotărâri şi ordonanţe, iar miniştrii ordine şi instrucţiuni. De asemenea, în exercitarea atribuţiilor care le revin, consiliile locale şi cele judeţene, adoptă hotărâri, primarii emit dispoziţii, iar prefecţii ordine. Conducătorii serviciilor descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, emit dispoziţii. Toate acestea reprezintă elemente de comunicare ale autorităţilor administraţiei publice, efectiv ale funcţionarilor publici, pe care acestea trebuie să le cunoască nu numai sub aspectul juridic al conţinutului cât mai ales sub aspectul elaborării. Iată cum comunicarea intervine în fenomenul administraţiei publice şi îndeosebi în creşterea ori diminuarea autorităţii organelor acesteia.
1.3. Ştiinţa administraţiei publice ca domeniu epistemologic. Legătura acesteia cu ştiinţa comunicăriiŞtiinţa administraţiei are legături strânse în primul rând cu managementul, această ştiinţă care abordează societatea în ansamblul său, considerând-o ca un sistem pe care urmăreşte să-l eficientizeze. În general, ştiinţa administraţiei cercetează un subsistem al sistemului social global. Ea utilizează concluziile şi principiile formulate de management şi, în acelaşi timp, oferă un material amplu ce stă la baza formulării legilor şi principiilor conducerii societăţii. Ştiinţa administraţiei are legături cu ştiinţele economiei şi finanţelor, pentru că acestea permit înţelegerea laturilor material-financiare ale problemelor organizării şi activităţii eficiente. Desigur, ştiinţa administraţiei foloseşte si rezultatele altor ştiinţe, cum ar fi etnografia, istoria si comunicarea, care furnizează informaţiile necesare valorificării particularităţilor locale ale administraţiei. Fără îndoială însă, comunicarea rămâne liantul care permite o funcţionalitate eficientă, realistă si dinamică administraţiei publice, în acest sens, fenomenul administrativ nu se poate derula în toată plenitudinea sa fără un proces de comunicare omniprezent, divers şi complex. Este de astfel o evidenţă faptul că, comunicarea este cea care contribuie la structurarea lanţului informaţional al procesului administrativ, care asigură înlăturarea aspentaţilor în relaţiile funcţionale ale administraţiei publice, care permite promovarea rapidă a metodelor eficiente în actul administrativ.
CAPITOLUL 2. Funcţionarul public, elementul central al funcţionării şi al eficienţei administraţiei publice
Unităţile administrativ-teritoriale (judeţul, municipiul, oraşul, comuna) şi statul în ansamblul său, ca forme organizatorice de viaţă si activitate ale membrilor care le compun, au menirea de a asigura acestora serviciile necesare de convieţuire (economice, sociale, culturale, de securitate s.a.) în mod continuu si permanent, în acest scop statul şi colectivităţile locale îşi organizează o multitudine de servicii pe care le asigură cu cele necesare (mijloace materiale şi băneşti, specialişti ş.a.) pentru a-şi putea îndeplini obiectivele stabilite. Din această perspectivă evidenţiem următoarele servicii publice, de necesitate, pentru realizarea funcţiei organizatorice a statului: • serviciile publice de putere; • serviciile publice de legiferare; • serviciile publice judiciare; • serviciile publice administrativ. Din această perspectivă, serviciile publice administrative sunt organizate pentru satisfacerea unor interese generale proprii ale populaţiei dintr-o anumită unitate administrativ-teritorială, ele funcţionând sub trei forme: • ca autorităţi ale administraţiei publice (centrale şi locale); • ca instituţii publice (centrale şi locale); • ca regii autonome (de interes naţional şi local). Prin urmare, serviciile publice apar ca forme organizatorice în cadrul cărora se realizează activităţi concrete, de către anumite persoane, care au o pregătire de specialitate, tocmai pentru a conferi acestora o eficienţă sporită. Aceste activităţi concrete constituie ceea ce se cheamă funcţiile publice. Conţinutul fiecărei funcţii publice, adică acele puteri conferite ori competenţe atribuite, care o deosebesc de alte funcţii se stabilesc, de regulă, prin însăşi actul care o înfiinţează. Funcţiei publice îi sunt specifice următoarele trăsături: • reprezintă un complex de atribuţii şi puteri, cu care este investit un funcţionar public într-un serviciu public; • are caracter de continuitate, apare ca o necesitate permanentă şi de interes general; • persoana care o deţine trebuie să aibă o investitură legală şi s-o exercite în baza legii; • nu poate constitui obiectul unei înţelegeri între părţi şi nu poate fi stabilită prin contract; • se ocupă prin numire sau alegere, potrivit cerinţelor acesteia. Având în vedere cele arătate, se poate arăta că funcţia publică reprezintă un ansamblu de atribuţii, competenţe şi puteri în cadrul unui serviciu public, stabilite potrivit legii, cu care sunt investiţi, numiţi sau aleşi funcţionarii publici, în vederea satisfacerii în mod continuu si permanent a unui interes general. După poziţia lor, într-un raport reciproc si după conţinut, funcţiile publice pot fi de conducere şi de execuţie. Sub o altă concepţiune, există funcţii care se ocupă numai prin alegere şi funcţii care se ocupă prin numire, ori funcţii militare şi civile ş.a.
2.1. Funcţionarul public - definiţie şi problematicăAvând în vedere considerentele anterioare, se poate aprecia că funcţionarul public este acea persoană numit sau aleasă într-o funcţie publică, cu caracter de permanenţă în serviciile autorităţilor publice centrale sau locale, ori în instituţiile publice care aparţin acestora. Din punctul de vedere al tipologiei, există funcţionari publici de conducere, funcţionari publici de execuţie, funcţionari publici aleşi, funcţionari publici numiţi, funcţionari publici civili, funcţionari publici militari etc. Funcţionarii publici cu funcţii de conducere au un grad mai mare de răspundere şi independenţă comparativ cu cei de execuţie. Ocuparea unei funcţii publice de către un funcţionar public se poate face pe două căi: prin numire pe baza unui concurs şi prin alegere, potrivit prevederilor actelor normative în vigoare. Dintre criteriile, care se iau în considerare, pentru ocuparea funcţiei de către un funcţionar public, pot fi reţinute: - rezultatele obţinute la concurs, moralitatea, vechimea, experienţa în activitate ş.a. în domeniul administraţiei publice, care este o activitate practică, de organizare a aplicării şi de aplicare efectivă a legii, se impune ca persoanele ce candidează la ocuparea unei funcţii publice să fie supuse în afara verificării cunoştinţelor teoretice, la probe privind modul cum gândesc, cum argumentează o soluţie, criteriile de alegere a variantei optime dintr-o multitudine de soluţii posibilă; - aptitudinea de a comunica, de a se exprima în mod corect şi coerent, capacitatea de a sesiza spiritul şi scopul legii, interpretând-o şi înţelegând-o corect; - calităţile de analiză şi sinteză sunt, de asemenea necesare tuturor funcţionarilor din administraţia publică centrală şi locală, în plus, cei care exercită funcţii de execuţie trebuie să pună un accent mai mare pe soluţionarea problemelor curente, întocmirea unor acte administrative. Pentru ca o persoană să poată ocupa o funcţie publică, deci pentru a fi funcţionar public, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: • să fie cetăţean român, să aibă domiciliul în România si să cunoască limba română; • să aibă capacitatea de exercitare deplină a drepturilor sale de cetăţean şi profesionale; • să nu fi fost condamnată pentru o fracţiune intenţionată contra vieţii, avutului particular sau public, contra autorităţii, pentru o infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul, precum şi pentru orice altă infracţiune săvârşită cu intenţie, care ar face să fie incompatibilă cu funcţia pe care urmează să o ocupe; • să fie aptă din punct de vedere medical pentru îndeplinirea îndatoririlor sale, ca funcţionar public; • să fi îndeplinit serviciul militar sau să fi fost exceptată, potrivit legii; • să aibă o bună reputaţie, care să răspundă exigenţelor funcţiei respective; • să posede studiile si vechimea în specialitate, cerute de lege, pentru funcţia pe care urmează să o ocupe ş.a. În unele situaţii pentru ocuparea unor funcţii pot fi stabilite, prin lege, şi alte condiţii privitoare la vârstă, aptitudini, absolvirea unui curs de specialitate, îndeplinirea unui stagiu de pregătire de profil, cunoaşterea unei limbi străine ş.a. Funcţionarul public îşi poate exercita în mod legal atribuţiile numai după depunerea jurământului, care are următorul conţinut: “Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect si fără părtinire legile ţării, să aduc la îndeplinire conştiincios îndatoririle ce îmi revin potrivit funcţiei şi să păstrez secretul profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu ". O precizare deosebită, legată de problematica funcţionarului, o constituie obligaţia acestuia ca la numirea sau alegerea sa în funcţie, să-şi declare averea, declaraţia făcându-se în scris, pe propria răspundere, cuprinzând în declaraţie si bunurile soţului şi copiilor minori. Raţiunea acestei cerinţe are în vedere necesitatea de a se asigura şi garanta funcţionarului public o imagine corectă, bazată pe cinste, imparţialitate şi probitate profesională în exercitarea funcţiei. Odată cu numirea în funcţie, funcţionarului public i se constituie un dosar profesional care priveşte situaţia sa profesională şi disciplinară. Acest dosar nu cuprinde documente referitoare la opiniile sau activităţile politice, sindicale, religioase sau filozofice ale celui în cauză. Funcţionarul public are dreptul să cunoască conţinutul dosarului său, iar unitatea (serviciul) are obligaţia de a-i asigura exercitarea acestui drept. În funcţie de poziţia lor ierarhică, funcţionarii publici pot fi unii faţă de alţii, în raporturile lor profesionale, şefi, subalterni ori colaboratori. Colaboratorii sunt funcţionarii publici aflaţi pe acelaşi palier al poziţiei ierarhice. Şefii, prin natura serviciului au dreptul să dea dispoziţii subalternilor iar aceştia din urmă sunt obligaţi să le ducă la îndeplinire. De asemenea, primii au şi obligaţia de a controla şi îndruma modul cum subalternii le îndeplinesc dispoziţiile, iar aceştia trebuie să informeze pe şefii lor despre stadiul şi calitatea rezolvării sarcinilor primite. Din punctul de vedere al conducerii, şefii de structuri administrative, pot fi asimilaţi, ca titulatură cu managerii, iar funcţionarii care au în răspundere nemijlocită un număr de subalterni, se cheamă că sunt liderii lor formali.
2.2. Aspecte ale pregătirii şi perfecţionării profesionale ale funcţionarului publicAtribuţiile deosebite care revin funcţionarilor publici, indiferent de poziţia lor ierarhică, pun pe prim plan problema pregătirii şi perfecţionării lor profesionale, în nod temeinic şi într-un cadru organizat. Informatizarea şi automatizarea tot mai accentuată a activităţilor din administraţia publică, sporirea eficienţei organelor şi instituţiilor publice care realizează aceste activităţi nu se pot face decât cu funcţionari temeinic pregătiţi din punct de vedere profesional, care să aibă în permanenţă cunoştinţe la nivelul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii de specialitate. O asemenea cerinţă este de permanentă actualitate dacă avem în vedere şi faptul că în administraţia publică îşi desfăşoară activitatea un număr important de funcţionari publici, cu profesii, experienţă şi nivel de studii foarte diverse, cu grade deosebite de înţelegere şi conştientizare a rolului social deosebit pe care-l are funcţionarul public. La unii funcţionari, din administraţia publică, se manifestă atitudini de formalism şi birocraţie, de comoditate şi plictiseală în exercitarea unor atribuţii ale funcţiei lor. Sunt şi cazuri în relaţiile cu cetăţenii în special, în care unii funcţionari confundă funcţia publică cu un bun personal, problemă ce are consecinţe deosebit de negative pe plan social, precum şi asupra imaginii publice a instituţiei unde aceştia sunt angajaţi. Munca, uneori rutină, a funcţionarului public influenţează negativ comportamentul acestuia cât şi relaţiile în cadrul colectivului din care el face parte. Aceasta conduce, în general, la comoditate, lipsă de receptivitate pentru nou, imobilitate în gândire, lipsă de opinii şi schematism intelectual, invidie şi egoism personal, înlăturarea acestor carenţe se poate realiza numai într-un cadru organizat de pregătire şi perfecţionare profesională a funcţionarului public, activitate care trebuie să se desfăşoare în mod continuu şi sistematic. Activitatea de pregătire şi perfecţionare profesională are totodată drept scop actualizarea şi îmbunătăţirea nivelului cunoştinţelor de specialitate ale funcţionarilor publici, pentru a evita stagnarea profesională şi a stimula creşterea eficienţei acestora în muncă. a) Pregătirea de specialitate a funcţionarului din administraţia publică. Activitatea de aplicare a legislaţiei în vigoare, pe care o desfăşoară funcţionarul public, cu întreaga sa complexitate, nu se poate realiza fără o temeinică pregătire de specialitate a acestuia, în scopul acumulării si aprofundării cunoştinţelor de bază corespunzătoare sarcinilor şi dezvoltării actuale a administraţiei publice. Pregătirea de specialitate a funcţionarilor din administraţia publică este de regulă, asigurată prin cursuri sau instituţii de specialitate ori în unele cazuri, prin activităţi organizate chiar în cadrul structurilor administraţiei publice ori instituţiilor subordonate acestora. Prin acestea se asigură formarea cadrelor cu pregătire medie, urmând ca personalul cu pregătire superioară să se formeze în instituţii de învăţământ superior şi să-şi perfecţioneze pregătirea prin cursuri postuniversitare. Ţinând seama de multitudinea şi diversitatea problemelor ce se rezolvă în domeniul administraţiei publice, în gama funcţionarilor publici întâlnim personal cu studii medii sau şi cu studii superioare. De altfel, legea stabileşte nivelul pregătirii funcţionarului public în funcţie de cerinţele funcţiei pe care acesta o ocupă. b) Perfecţionarea pregătirii funcţionarului public din administraţie Ca urmare a transformărilor rapide şi dezvoltării accelerate în toate domeniile vieţii sociale actuale, se impune o continuă perfecţionare a pregătirii personalului care ocupă funcţii publice prin cursuri de perfecţionare, schimburi de experienţă, convocării pe domenii ale administraţiei publice, consultaţii şi alte forme de pregătire. Împrospătarea cunoştinţelor şi perfecţionarea sistematică a pregătirii profesionale constituie şi una din obligaţiile profesionale ale funcţionarilor publici. Ei trebuie să fie conştienţi si în acelaşi timp preocupaţi de necesitatea ridicării continue a cunoştinţelor profesionale şi însuşirea a tot ceea ce este nou în sectoarele lor de activitate. Răspunderea pentru organizarea perfecţionării pregătirii profesionale a funcţionarilor publici revine organelor şi instituţiilor administraţiei publice, centrale şi locale. De altfel, legea nr.2/1991 privind perfecţionarea pregătirii profesionale prevede următoarele forme de perfecţionare a pregătirii profesionale a funcţionarilor publici: • instruirea la locul de muncă, sub îndrumarea şefului direct; • cursuri organizate în cadrul instituţiei sau în alte instituţii, precum şi în centre de perfecţionare a pregătirii personalului administrativ; • programe personale de perfecţionare a pregătirii cu verificarea periodică a cunoştinţelor; • stagii de specializare în ţară şi străinătate în instituţii de învăţământ superior, inclusiv postuniversitar; • consfătuiri periodice ale autorităţilor administraţiei publice, conferinţe, simpozioane, schimburi de experienţă ş.a. Cerinţă de bază este aceea că orice formă de perfecţionare a pregătirii trebuie să conducă la îmbunătăţirea îndeplinirii atribuţiilor funcţionale de către funcţionarii publici.
2.3. Determinări ale personalităţii funcţionarului public necesare în procesul comunicăriiFuncţionarul public are un rol deosebit în organizarea şi desfăşurarea procesului comunicării în instituţia sa, iar de modul cum reuşeşte să promoveze actul comunicaţional depinde eficienţa activităţii sale şi calitatea îndeplinirii obiectivelor stabilite. Cu mult înainte de apariţia teoriei comunicării, filozoful grec Aristotel spunea că „cel mai puternic motor al cuvântării este virtutea oratorului", înţelegând prin „virtute" mulţimea calităţilor pe care o persoană le posedă şi care-i permit să desfăşoare un proces eficient de comunicare. În general, domeniul administraţiei publice solicită funcţionarului profesionalism desăvârşit, moralitate deosebită, profesională şi personală, nivel ridicat de cultură, calităţi şi abilităţi fizice. Pe lângă toate acestea, funcţionarul public, pentru a se bucura de succes în procesul de comunicare cu subalternii, colaboratorii şi publicul cu care vine în contact, trebuie să facă dovada vocaţiei, a intenţiei bine formulate, prudenţei, culturii generale şi profesionale, elocvenţei, înţelegerii oamenilor, flexibilităţii în gândire, intransigenţei în situaţii limită, puterii de convingere. Vocaţia nu este o aptitudine simplă, cel chemat să exercite profesiunea de funcţionar public are în faţă dificultăţi nebănuite şi numai o intenţie bine formulată şi un talent desăvârşit îi oferă posibilitatea să le domine şi să le depăşească. “A fi cu vocaţie, înseamnă a fi dăruit de natură în gradul cel mai înalt", spunea Constantin Rădulescu Motiu, unul dintre marii noştri oameni de cultură. Vocaţia de funcţionar public este însăşi dispoziţia sufletească a celui în cauză pentru a îmbrăţişa această profesiune, pentru a se angaja cu toată fiinţa sa în slujba interesului general al oamenilor. Vocaţia ca predispoziţie trebuie susţinută permanent de o voinţă puternică, de o ambiţie şi o dorinţă, îndreptate către o autoperfecţionare continuă. Moralitatea funcţionarului public şi, îndeosebi, moralitatea profesională, determină şi condiţionează, în acelaşi timp, succesul în comunicare şi evident în activitatea profesională. Ea este definită ca atitudinea pozitivă a funcţionarului public faţă de sistemul din care face parte, de intenţia şi de dorinţa sa de respectare şi aplicare în activitatea cotidiană a legalităţii, fiind susţinută de corectitudine şi de un înalt nivel al pregătirii profesionale. Toate acestea conferă autoritate formală, dar şi informală funcţionarului public, asigurând unitate de concepţie şi de acţiune, dintre vorbă (comunicare) şi faptă, pe scurt credibilitatea comunicării, a mesajului transmis de către acesta. În procesul comunicării, funcţionarul public trebuie să fie pătruns de intenţii pozitive privind activitatea celor cu care colaborează ori faţă de cei pe care-i deserveşte (cetăţeni), de calitatea, de eficacitatea actului de comunicare pe care-l promovează, de locul şi rolul său în cadrul sistemului căruia îi aparţine. Intenţia este percepută rapid de subalterni, colaboratori şi cetăţeni, astfel că aceasta poate potenţa ori deturna conţinutul mesajului, oricât de realist şi de corect ar fi, dacă nu este bine formulată. Prudenţa în comunicare este conexă riscului asumat, astfel că funcţionarul public nu trebuie să se erijeze în extravaganţe coloristice de comunicare şi nici într-o detaşare excesivă de actul comunicării. El se va identifica cu mesajul său în literă şi spirit, fără exagerări, prudenţa obligându-l să-l înţeleagă pe cel căruia i se adresează, să pătrundă în conştiinţa lui, să nu-i înjosească personalitatea prin atitudini stresante, ameninţări ori injurii. Funcţionarul public, în procesul comunicării formale, va evita discriminările, atacurile răutăcioase, ilaritatea dispreţuitoare ş.a. Lipsa de prudenţă în comunicare poate minimaliza efectul acesteia până la anulare. Cultura personală a funcţionarului public, oferă acestuia capacitatea de a extrapola în procesul comunicării un spectru conceptual larg pentru a conferi acţiunii sale prestanţă şi putere de pătrundere, capacitate de persuasiune. Argumentul ştiinţific nu poate fi expus fără un ridicat nivel de cultură, acesta fiind de fapt un argument al argumentului. Elocvenţa sau puterea de persuasiune reprezintă capacitatea spirituală a funcţionarului public, prin intermediul căruia acesta se face disponibil să comunice altora, prin cuvinte şi simboluri, gândurile de care este pătruns, astfel încât ascultătorii săi să-i împărtăşească opiniile şi să treacă hotărât la fapte. Această însuşire, proprie funcţionarului public, nu constă numai în frumuseţea stilului ci si în puterea sa sufletească de a convinge pe cei cărora li se adresează. Pentru a fi elocvent, funcţionarul public trebuie să cunoască şi să însuşească nu numai un stil oratoric de comunicare ci să fie şi pătruns de litera şi spiritul mesajului său. 2.4. Mesajul în comunicare si cerinţele acestuiaIndiferent de modelul comunicării, schema de realizare a acesteia, aparent, pare destul de simplă: un emiţător (o sursă de semne, semnale, emoţii şi informaţii ş.a.), mesajul (sau ceea ce se transmite) şi un receptor (cel care primeşte mesajul). Desigur, atât emiţătorul cât şi receptorul, pot fi una sau mai multe persoane, adică putem vorbi de emiţători sau receptori simultani. Pentru comunicarea umană, este ilustrativ faptul că, în mod alternativ, emiţătorul si receptorul îşi schimbă funcţiile. Prin urmare, o comunicare de tip uman reprezintă o legătură reciprocă ce se realizează între sistemele de aceiaşi clasă (om-om), denumite „entităţi de comunicare", prin intermediul mesajelor. Din punctul de vedere al comunicării umane, mesajul, ca structură discretă de semne şi/sau semnale, cu o anumită semnificaţie, care se referă la o anumită realitate, reprezintă o formă obiectivată a conţinutului gândirii omului cu privire la această realitate. Ca atare, mesajul nu reprezintă un element aşa simplu cum pare la prima vedere, încărcătura sa este multiplă, de ordin ontologic, gnoseologic, pragmatic ş.a. Unii specialişti în domeniu vorbesc despre un „text" şi o „muzică" a mesajului, înţelegând prin „text" acea parte vizibilă şi deschisă a acestuia, concretizată în simboluri lizibile, pe când „muzica" reprezintă acea parte ascunsă din semnificaţia fiecărui mesaj. „Muzica” mesajului decurge în general din relaţia existentă între emiţător şi receptor. „Textul" şi „muzica " mesajului dau caracterul formal şi informai al acestuia, între cele două componente ale mesajului există o corelaţie în sensul că „textul" este determinant, iar „muzica" întregeşte calitatea acestuia. În procesul relaţiei interumane se poate întâmpla şi o asemenea situaţie încât receptorul să poată percepe în „muzica " mesajului primit, mai multă semnificaţie decât în „textul" acestuia. În această situaţie are loc o denaturare a sensului informaţional al mesajului, ajungându-se la interpretarea comunicării ori la depăşirea cadrului formal al acesteia. Pentru reducerea unor asemenea riscuri, permanent trebuie avut în vedere obiectivul real al comunicării, menţinerea cadrului formal al relaţiei de comunicare, stabilirea sau realizarea unui raport optim între „textul" şi „muzica" mesajului, accentul punându-se, de regulă, pe primul. Având în vedere că, în mod alternativ, participanţii la comunicare devin emiţători şi respectiv receptori, putem deci reduce actul de comunicare la schema amintită anterior, binomul emiţător - (receptor) şi mesaj, abordând pe scurt o serie de cerinţe ce se impun acestora, pentru a imprima comunicării eficienţa dorită. Desigur, potrivit lui Malcom Peel putem vorbi şi despre contextul comunicării ori despre canalul comunicării potrivit altor autori, dar acestea nu participă în mod nemijlocit la actul de comunicare, ci îl influenţează, potenţând ori diminuându-i eficienţa. În multe situaţii, în limbajul curent se produce o confuzie, identificându-se mesajul cu comunicarea, între cele două concepte existând mari diferenţe de conţinut. Astfel, comunicarea este un proces complex care include mesajul, acesta din urmă reprezentând elementul material, verbal ori vizual, prin care ansamblul de Informaţii ori stări personale se transmit de la emiţător la receptor. Când abordăm problema comunicării într-o structură organizaţională, aranjată după o schemă ierarhică, circulaţia mesajului între cei doi poate avea diferite direcţii: ascendente, descendente, oblice, orizontale ori combinaţii ale acestora. Există situaţii în care funcţionalitatea comunicării este afectată ca urmare a unor factori diferiţi printre care putem reţine calitatea slabă a mesajului, "incoerenţa acestuia etc. Nereceptarea corectă de către destinatar a mesajului, poate avea multiple cauze, astfel: lipsa de autoritate profesională ori morală al emiţătorului, exprimarea confuză sau incoerentă, limbajul greu accesibil, redundanţa exagerată a acestuia, argumentaţia inadecvată a ideilor ş.a. În toate situaţiile este vorba despre calitatea mesajului care se reflectă în mod serios asupra actului de comunicare. Ca urmare a însemnătăţii deosebite a mesajului, pentru comunicare, se impune ca acesta să îndeplinească, indiferent de conţinut, o serie de cerinţe, astfel: - necesitatea; - concizia; - claritatea; - precizia; - concreteţea; - relevanţa; - integralitatea; - oportunitatea; - inteligibilitatea; - sobrietatea; - realismul; - adresabilitatea expresivă, Relativ la caracterul necesar, justificat al mesajelor, merită reţinut faptul că, atât receptorul cât si emiţătorul nu vor comunica doar pentru a se afla în treabă, consumând în mod inutil timpul şi energia lor, blocând canalele de legătură cu mesaje ce nu au importanţă şi utilitate. Tot ce se concepe şi se transmite, trebuie să răspundă unor necesităţi legate de buna funcţionare a sistemului, de organizarea, conducerea şi desfăşurarea corespunzătoare a tuturor activităţilor. Totul trebuie subordonat unor nevoi umane, de ordin profesional, precum şi de confesiune, de comunicare pur si simplu, de împărtăşire si trăire în comun a unor bucurii, satisfacţii sau necazuri. Omul modern, ca fiinţă socială, comunică mult, extrem de mult, este un „homo comunicabilis", căci fără această necesitate şi calitate a sa, nu ar putea fi definită cea mai umană componentă a existenţei, sociabilitatea. Concizia este cea mai des invocată calitate a mesajelor, care presupune ca ele să cuprindă maximum de informaţie, folosind un minimum de semne şi semnale, evitând redundanţa şi divagaţiile inutile. Domeniul conducerii excelează printr-o comunicare în care mesajele sunt concise. Sunt celebre exemple de conciziune evidenţiate de-a lungul timpului de studiul teoriei comunicării. Astfel, a fost cazul spartanilor, care erau foarte concişi în limbaj şi de la care a rămas sintagma „vorbire laconică", cel al lui Cesar, cu acea celebră scrisoare adresată Senatului roman după victoria asupra lui Pharnace regele Pontului, „Veni, vidi, vici", sau cel al lui Voltaire, care a răspuns unui confrate în ale scrisului, cu o singură literă „I!" („Du-te!") la comunicarea acestuia, scrisă în limba spaniolă " Eo rus!" („Plec la ţară!"). Desigur, există o limită a nivelului de conciziune a mesajului, în sensul că nu trebuie trunchiat inutil mesajul doar de dragul conciziunii. Acesta trebuie să conţină toate informaţiile necesare celui ce îl recepţionează, pentru a-l determina să acţioneze într-un cadru al legalităţii, fără a-i crea ambiguităţi sau pierdere exagerată de timp cu interpretarea diferitelor sensuri ale comunicării. Claritatea se referă la faptul că mesajul trebuie să poată fi înţeles fără efort, în mod direct, fără a face apel la alte surse de informaţii. Această calitate depinde de definirea iniţială a problemei, de înşiruirea ideilor într-o succesiune logică, de termenii folosiţi, de absenţa contra dicţiilor interne specifice comunicării. Expresiile rare, jargonul ori formulările stufoase ridică probleme de înţelegere a sensului mesajului şi pot conduce la concluzii regretabile. Este, prin urmare, firească preferinţa funcţionarului public pentru exprimarea directă, pentru terminologia regulamentară specifică şi conformă sensului comun al cuvintelor utilizate. Referitor la problematică, este de reţinut foarte expresiva constatare a lui Jan Schuther: „ Nu există rai, dar există claritate. Nu există iad, dar există confuzie". Pe lângă problemele abordate, claritatea mesajului este dată şi de înşiruirea logică a ideilor, mai ales în situaţia în care comunicarea are o anumită întindere. Precizia mesajului are în vedere definirea exactă a problemei la care se referă, ceea ce ajută la capacitatea atenţiei receptorului, îl scuteşte de efortul de a descoperi el ceea ce este util în comunicare. Aceasta presupune răspunsuri la ceea ce trebuie sau nu trebuie făcut, unde, când, cu cine, ori cu ce se execută ceva, de ce este nevoie încă sau ce măsuri se iau, etc. După cum se poate observa, precizia se suprapune în bună măsură cu cerinţa de integralitate a mesajului, adică cu nevoia ca acesta să fie cât mai complet. Precizia mesajului este strâns legată si de accesibilitatea terminologiei. Pentru domeniul conducerii, aceasta trebuie să fie cea consacrată, regulamentară, recunoscută în mod unanim de toţi participanţii la actul de comunicare, fiind singura care permite evitarea concluziilor sau interpretărilor voit ori inerent deformate. Limbajul profesional trebuie să elimine redundanţa, lirismul, preţiozitatea, ori snobismul. Condiţia de bază este ca emiţătorul să aibă în mintea sa scopul mesajului, să-şi pregătească din timp şi cu migală ideile, argumentele, judecăţile, aprecierile şi evaluările ce urmează a fi supuse comunicării. Nimic nu trebuie lăsat la inspiraţia momentului. Tot ce se spune sau se scrie, gestica ori mimica trebuie să corespundă scopului urmărit prin comunicare. Relevanţa mesajului, se referă la ceea ce comunicarea trebuie să evidenţieze efectiv, să arate concret ce s-a schimbat, cum se prezintă lucrurile în momentul respectiv. Mesajul relevant trebuie să scoată în evidenţă ceea ce este nou, ceea ce este altfel decât până la momentul comunicării, în acest mod destinatarul mesajului este ajutat să discrimineze deosebirile faţă de ceea ce şi-a încetat valabilitatea. Mesajele, îndeosebi cele care declanşează acţiuni, sunt utile numai dacă întrunesc cerinţa de a fi complete, dacă furnizează executantului toate datele de care el efectiv are nevoie, pentru ca, în situaţia creată să se poată conforma concepţiei şefului ierarhic sau eşalonului superior. Din această perspectivă, orice mesaj este util numai dacă este şi oportun, astfel spus dacă cel căruia îi este adresat îl poate primi la timp spre a se conforma cerinţelor ce decurg din conţinut. Oportunitatea se obţine prin conceperea, semnarea, expedierea şi înmânarea la timp a mesajelor scrise (documentelor) astfel încât destinatarul să aibă timpul necesar nu doar de cunoaştere a conţinutului ci şi de a pregăti şi executa acţiunea preconizată. Caracterul inteligibil al mesajului decurge din nevoia de informare corectă şi din necesitatea existenţei unui limbaj comun, bine cunoscut atât de către emiţător cât şi de către receptor. În acest scop, se va urmări ca, pe lângă alte condiţii, forma şi conţinutul comunicării să răspundă capacităţii de înţelegere a destinatarului, nivelului său de cunoştinţe, experienţa pe care acesta o deţine, încă o dată se evidenţiază în acest context, importanţa limbajului specific pentru cei care comunică, în general, şi a limbajului formal, regulamentar, pentru funcţionari. Sobrietatea mesajelor se referă la evitarea exceselor de orice fel pe parcursul comunicării. Sobrietatea, ca cerinţă are un spectrul larg de cuprindere, de la folosirea unui limbaj accesibil, direct, neînflorit, lipsit de vulgarităţi sau obscenităţi, la gestica si mimica controlată, la atmosfera de seriozitate a manierei de comunicare. Contravin ideii de sobrietate, manifestările de nervozitate, agitaţie, precipitarea, pierderea stăpânirii de sine, a lucidităţii, nerăbdarea, glumele deplasate, entuziasmul exagerat, remarcile răutăcioase, dispreţuitoare, jignirile, criticarea sub orice formă a şefilor ierarhici, a eşaloanelor superioare ori a ajutoarelor care au furnizat datele pe care se bazează mesajul. Adresabilitatea mesajului are în vedere ca informaţiile conţinute de comunicare să parvină doar celor care au nevoie de ele şi sunt îndreptăţite să le cunoască. O primă problemă în realizarea eficienţei comunicării o constituie ceea a sentimentului stimei de sine. în acest sens, a comunica eficient înseamnă a respecta sentimentul stimei de sine al celuilalt. Este deci evident că, participanţii la comunicare se raportează permanent la context şi prin urmare sunt interesaţi să cunoască aprecierile şi referinţele interlocutorului despre ei. Aceste aprecieri pot fi corecte sau nu, şi pot fi aduse la cunoştinţă într-o anume modalitate, care poate fi amabilă sau dură. Spre exemplu, un şef laudă ceea ce este pozitiv şi critică minusurile pe când altul observă numai greşelile. Este deci evident, că în relaţia lor de comunicare, emiţătorul şi receptorul se vor concentra nu numai asupra conţinutului mesajului ci şi a ceea ce se poate găsi dincolo de acesta, în acest sens, este de reţinut faptul că întotdeauna când sentimentul stimei de sine este lezat eficienţa comunicării se reduce deoarece acesta reprezintă o problemă importantă a existenţei noastre, faţă de care ne raportăm în permanenţă. Un alt aspect legat de eficienţă comunicării îl constituie eludarea sau desconsiderarea trebuinţelor interlocutorului. La baza aserţiunii sunt aşezate următoarele axiome: • toate trebuinţele oamenilor pot fi ordonate pe cinci niveluri. Fiecare nivel desemnează o categorie de cerinţe a căror neîndeplinire creează de fiecare dată o insatisfacţie; • nivelurile superioare pot fi atinse cu condiţia menţinerii nivelurilor de bază. Dacă unui individ i se suprimă nivelurile „inferioare", atunci îl va interesa nivelurile superioare, numai după ce si-a refăcut baza. Cu cât o trebuinţă se află mai spre vârful piramidei, cu atât este mai specific umană. Un alt aspect al comunicării eficiente îl constituie motivarea corectă a interlocutorului. Motivul este ceva care dă orientare individului, astfel încât prin ceea ce face să realizeze mai uşor un scop. Acest scop este menţionat uneori a fi „tensiune interioară" respectiv un impuls. Freud vorbea de energia instinctuală, astfel că pentru el toate trebuinţele erau marcate de accente mecaniciste, pe care le împărţea în impulsii şi fluxuri. Impulsiile, pentru a se putea manifesta au nevoie de energii. Un motiv poate fi conştient sau inconştient, adică persoana care acţionează poate să se îndrepte conştient sau inconştient spre ţelul său. Fiecare motiv izvorăşte dintr-o nevoie, fiecare nevoie are drept scop satisfacerea ei. Orice conduită care a provocat acest motiv urmăreşte apoi să determine individul spre realizarea scopului său. Fără un motiv anume, nu există conduită, fără satisfacerea scopului nu există motiv. Prin urmare, a motiva pe cineva „înseamnă a-l determina să adopte o atitudine dorită de partener ori să renunţe la o atitudine veche în favoarea uneia noi. Cu cât un interlocutor îşi va imagina mental, într-un mod cât se poate de sugestiv, scopul la care doreşte să ajungă, cu atât mai uşor va fi înduplecat, respectiv motivat. Aceasta se realizează parcurgând o suită de etape, astfel: • recunoaşterea cerinţelor altora; • considerarea satisfacerii trebuinţelor ca pe un scop; • ilustrarea cât mai sugestivă a comportamentului care să-l conducă pe interlocutor spre scopul său. În procesul de motivare se recurge la două tipuri de motivaţii: negative (ameninţarea, pedeapsa) şi pozitive (recompensa, lauda). Motivaţia negativă este corelată cu constrângerea şi cu exercitare sistematică a controlului. Din cele prezentate, se pot desprinde următoarele concluzii, privind avantajele motivaţiei pozitive, astfel: • ea nu presupune nici un fel de constrângere, deci se realizează economisind timp şi efort; • implică doar un control minimal. Se poate observa deci, cât de important este ca un funcţionar public să îşi cunoască colaboratorii şi trebuinţele lor, pentru a-i atrage, la rândul său spre scopurile proprii. Analiza tranzacţională este un alt element care stimulează eficientizarea comunicării. O tranzacţie este o relaţie interumană, care se compune atât din enunţul formulat de partenerul de dialog cât şi din răspunsul interlocutorului. Prin urmare, analiza tranzacţională, dă posibilitatea unui participant la comunicare de a atinge, în timpul procesului de comunicare, acea capacitate intelectuală şi emoţională care-i permite să se înţeleagă pe sine si pe ceilalţi interlocutori. Cu alte cuvinte, analiza tranzacţională dă naştere unor reacţii spontane, deosebite, în ceea ce priveşte cunoaşterea de sine şi cunoaşterea celor din jur. Berne spunea că scopul analizei tranzacţionale este acela de a stabili o legătură cât se poate de deschisă si autentică între componentele intelectuale si cele afective ale personalităţii. Aceasta înseamnă că analiza tranzacţională ne ajută să comunicăm mai bine între noi, să ne cunoaştem pe noi înşine şi să acordăm o mai mare atenţie relaţiilor interumane. Analiza tranzacţională cuprinde patru părţi: • analiza structurală, care face referiri la autoanaliza individuală; • analiza tranzacţională sau analiza tranzacţiilor interumane aceea ce echivalează cu analiza comunicării; • analiza jocurilor psihologice, • analiza scenariilor. Analiza structurală, îl ajută pe individ să repurteze succese în viaţă, în vreme ce analiza tranzacţională îl ajută să stabilească o comunicare eficientă. În principiu, există trei tipuri de tranzacţii: simplă (denumită şi complementară), încrucişată (când nu se comunică pe „aceiaşi lungime de undă") şi complicată, denumită şi camuflată, deoarece ascunde un motiv mascat care degenerează într-o „complicaţie", întrucât participă concomitent două stări ale eului vorbitorului. Alături de analiza tranzacţională, un rol deosebit în realizarea eficienţei comunicării îl au mecanismele de apărare. Astfel, se apreciază că a comunica eficient înseamnă a nu răspunde la mecanismele de apărare ale interlocutorului cu propriile mecanisme de apărare. Cele mai frecvente variante de mecanisme de apărare, care trebuie reţinute şi identificate în procesul comunicării, pentru a putea stabili relaţii eficiente cu partenerii noştri de discuţii, sunt: • atribuirea unor acuze suplimentare - manifestate prin • preamărirea; • eschivarea, ca urmare a propriei temeri de a nu face faţă situaţiei (de a nu rezista unei confruntări cu adversarul); • atacul. Având în vedere această problematică, se pot reţine următoarele principii, care trebuie avute în vedere, în procesul comunicării, pentru a-i asigura acesteia eficienţa dorită: • nu este adevărat ceea ce se spune, adevărat este ceea ce aude interlocutorul; • nu există nici o garanţie că interlocutorul aude ceea ce vrem să spunem. Un alt aspect legat de eficienţa comunicării îl reprezintă imaginile şi „ceaţa psihologică". În acest sens, se apreciază că, a comunica eficient înseamnă a respecta imaginile interlocutorului. Fiecare individ îşi face o imagine proprie asupra lumii înconjurătoare, la care ţine şi care este ancorată de propria personalitate şi orice afectare adusă acestei imagini se receptează ca o ştirbire a autorităţii personale. În procesul de comunicare trebuie reţinute următoarele reguli de acţiune, legate de ceea ce afirmăm anterior, astfel: • încercarea de a îndupleca (constrânge) pe cineva pentru a adopta o altă părere, presupune pentru persoana în cauză schimbarea unei imagini, a unui algoritm de gândire ori acţiune. Prin urmare trebuie analizată cât se poate de serios, situaţia care implică necesitatea de a forţa pe cineva la schimbare, obligându-l astfel să-şi cheltuiască energiile sale; • realizarea cadrului circumstanţial adecvat în care se încearcă schimbarea imaginilor interlocutorului, reprezintă o condiţie de necesitate; • înainte de această tentativă, este bine să ne întrebăm cât suntem de dispuşi să acceptăm, la rândul nostru, o imagine/părere din partea altei persoane. În acelaşi timp, a comunica eficient înseamnă a efectua şi o reacţie inversă (feedback). într-o reflecţie făcută cu privire la arta dialogului, Josef Rattner scria: “Se poate constata cu sarcasm că între timp, omul a reuşit să parcurgă distanţa pană la Lună, dar eşuează sistematic atunci când încearcă să ajungă la semenul său. Ceea ce l-ar putea face (pe om) să iasă din acest impas ar fi o discuţie autentică, sinceră cu cel de alături. Dar tocmai acest lucru se învaţă foarte prost din cultura noastră. Orice pui de om are parte pe parcursul dezvoltării sale, de vorbe fără conţinut, de beşteleli inutile, ţipete insuportabile, hărţuieli sau de predicile moralizatoare ale părinţilor, învăţătorilor sau ale altor persoane respectabile. Atunci apare în subconştientul fiecăruia dorinţa de a se impune pe calea logoreei sau de a „convinge" prin intimidare. Calea dialogului autentic va fi găsită doar de acei oameni care vor manifesta un real interes pentru semenii lor''; Pentru a avea garanţia că se adoptă o atitudine corespunzătoare între interlocutori, în procesul comunicării este absolut necesar să fie utilizată tehnica feedback. în acelaşi timp însă chiar şi în relaţiile formale dintre interlocutori ea trebuie să fie acceptată şi liber permisă. Feedbackul este un termen preluat din limba engleză şi este întrebuinţat cu deosebire în cibernetică, semnificând reacţie inversă. În acest sens, Victor Săhleanu arăta că principul reacţiei inverse este important pentru controlul eficienţei unei acţiuni, pentru asigurarea corectării ei în scopul atingerii unui obiectiv dinainte fixat. Ceea ce este interesant îl constituie faptul că natura, în evoluţia ei, aplică principiul reacţiei inverse de la apariţia lumii vii, acţiunea principiului asigurând perfecţionarea continuă a organismelor uni şi pluricelulare, inclusiv a omului însuşi. Ca tehnici feedback utilizate în comunicare, pot fi reţinute: - parafrazarea; - întrebarea directă; - întrebarea indirectă; - întrebări sugerate; - ascultarea activă; - elemente de comunicare nonverbală (mimică, gestică); - imixtiunea s.a. O altă cale care permite realizarea eficienţei comunicării o constituie acceptarea existenţei divergenţei de păreri. Este exclusă astfel optica, că există doar o singură realitate, cea proprie emiţătorului ori receptorului. Diferenţa de opinii şi acceptarea situaţiei ca atare, conduce cu adevărat la o reală dialectică a comunicării. Orice comunicare decurge pe două planuri: đ planul conţinutului; đ planul relaţiei, ultimul definindu-l pe cel dintâi. Cu alte cuvinte, conţinutul mesajelor vehiculate între emiţător si receptor se recepţionează în planul conţinutului, în acelaşi timp însă, interlocutorii trăiesc şi sentimente care într-un fel sau altul „răbufnesc" în contextul şi conţinutul comunicării. Felul în care se spune un lucru (sau nu se spune, cu abstinaţie) constituie o componentă importantă a procesului de comunicare. Aceste semnale, definesc relaţia faţă de celălalt, relaţie care poate fi pozitivă, neutră sau negativă. Este şi motivul pentru care acesta se numeşte planul relaţiei. Atâta timp cât relaţia este pozitivă sau neutră, planul conţinutului este cvasi „liber", adică mesajele se transmit nestingherit între interlocutori. Dacă unul dintre partenerii la comunicare, nu se simte în largul său (frică, nervozitate, iritare, invidie, gelozie etc.) atunci relaţia este mult mai importantă decât conţinutul. Această stare împiedică desfăşurarea liberă a capacităţii analitice a creierului uman şi apare fenomenul de „ceaţă psihologică". Prin urmare, planul conţinutului comunicării oferă informaţii, iar planul relaţiei oferă informaţii despre informaţii. Când planul relaţiei este serios perturbat, este inutil să se “facă loc” informaţiei. În locul acestei intenţii este mai recomandabil să se corecteze relaţia, context în care limbajul trupului (mimică, gestică, intonaţie) este deosebit de important. Aceasta deoarece, atâta timp cât unul dintre interlocutori se află în „ceaţă psihologică, acesta va percepe, în special, semnalele din planul relaţiei. De asemenea, un alt element, care condiţionează eficienţa comunicării îl constituie limbajul utilizat, în acest sens, trebuie menţionat faptul că cu cât primitorul mesajului este mai familiarizat cu situaţia dată, cu atât mai multe informaţii suplimentare poate aduce el. Totodată, o importanţă deosebită trebuie acordată sensului cuvintelor, ideii că acestea se vor alege de o asemenea manieră încât să exprime cât mai bine realitatea. Având în vedere problematica abordată ca interlocutori, este necesar să manifestăm permanent preocuparea de a asigura comunicării noastre calitatea şi eficienţa solicitate de importanţa activităţii sociale pe care o desfăşurăm. În acelaşi timp însă, nu este de neglijat faptul că această problematică reflectă şi propria noastră personalitate în relaţia cu interlocutorii pe care-i avem.
Capitolul 3. Comunicarea ca suportal formării şi dezvoltării funcţionarului public
3.1. Comunicarea în procesul de formare a funcţionarului publicFuncţionarul public, în concepţia actuală şi probabil în cea viitoare, nu mai este doar un simplu specialist într-un domeniu îngust de activitate în care acesta se manifestă ci un profesionist cu un puternic suport ştiinţific al pregătirii sale şi cu un bagaj de deprinderi şi priceperi în măsură să satisfacă cerinţele si condiţionările impuse de profesiunea aleasă. Având în vedere că prin excelenţă, funcţionarul public îşi exercită atribuţiunile prin intermediul comunicării, este o evidenţă faptul că aceasta trebuie să joace un rol deosebit, în procesul formării lui. Comunicarea urmăreşte să influenţeze sau să transforme percepţiile, atitudinile, sentimentele, stările de spirit şi opiniile oamenilor şi grupurilor, să determine unitate de vedere şi o acţiune coerentă. Abordând problematica formării funcţionarului public, trebuie subliniate o serie de cerinţe ale acestui proces, cum sunt complexitatea, diversitatea, unitatea conceptuală, caracterul profund ştiinţific, utilitatea, finalitatea ş.a. în acelaşi timp nu trebuie scăpată din vedere, dubla accepţiune a acestuia, caracterul formativ şi cel informativ, cele două aspecte constituind laturi inseparabile ale procesului, dar şi determinări de finalitate. Caracterul formativ, identificat într-o largă accepţiune cu educaţia pe care tânărul o primeşte în sistemul educaţional, are ca obiectiv fundamental conectarea acestuia la sistemul de valori sociale, în acest context prin intermediul comunicării se urmăreşte si se realizează perpetuarea unui sistem de valori specifice societăţii, cum sunt: onoarea, demnitatea, loialitatea, curajul, spiritul de sacrificiu, colegialitatea ş.a. Tot prin comunicare se formează convingeri noi, se consolidează cele anterioare, se înlătură mentalităţile şi practicile perimate, care sunt în discordanţă cu exigenţele organizaţiei. Modul în care se desfăşoară procesul educativ este şi el important, de aceasta depinzând transformarea corectă a unui tânăr într-un viitor lider formal, real şi eficient. Pentru că procesul de formare se desfăşoară în instituţiile de învăţământ, sub atenta îndrumare şi observare a unor profesori şi specialişti, un rol deosebit, în derularea şi calitatea acestuia, îl joacă metodologia şi tehnologiile folosite. Avându-se în vedere că orice comportament şi orice comunicare, trebuie analizat atent modul de realizare a dinamicii fluxului informaţional, deoarece capacitatea de receptare si reţinere a informaţiilor este o variabilă, determinată de parametrii personalităţii fiecărui individ dar şi de condiţiile concrete în care procesul se desfăşoară. Luând în considerare, primul aspect al problemei, potrivit unor studii de specialitate, omul reţine o cantitate de informaţii, care este în strânsă legătură cu canalul de comunicare utilizat (tabelul nr. 3.1): Tabelul nr. 3.1Cantitatea de informaţii reţinute de om în funcţie de canalul de comunicare utilizat
Prin urmare, se poate aprecia că metodele şi tehnologiile didactice bazate pe o prezentare şi transmitere combinată a informaţiilor, vor atrage după sine o mai bună înţelegere şi memorare a acestora. În acelaşi timp, calitatea procesului formativ depinde şi de metoda de comunicare utilizat. Astfel, comunicarea directă (“faţă în faţă”) este cea mai indicată pentru transferul de informaţii şi corectarea conduitei, mai ales că aceasta facilitează şi buna funcţionare a reacţiei inverse, cu alte cuvinte se poate realiza un ciclu corect de comunicare. Comunicarea “faţă în faţă” mai este importantă şi pentru faptul că viitorul funcţionar public poate identifica cu uşurinţă dacă mentorul său este sau nu, model demn şi credibil de urmat pentru sine. Din acest aspect al comunicării se nasc cerinţe deosebite pentru cei care organizează, îndrumă, desfăşoară, verifică şi evaluează procesul de formare a viitorului lider formal. Acest procesul se întinde pe o perioadă relativ lungă de timp, cuprinzând mai multe etape. Desigur, etapele sunt conexate între ele, unele se suprapun pe anumite intervale de timp, dar împreună se constituie într-un proces unitar dens şi complex de formare, cu finalitate bine precizată. Comunicarea stă la baza exercitării actului de modificare în formă si conţinut, a „materialului" uman care parcurge procesul de pregătire. Finalizarea procesului se realizează prin exercitarea puterii respectiv a influenţei de către un agent de comunicare sau emiţător, care poate fi profesorul, instructorul sau un alt funcţionar, asupra receptorului sau individului aflat în formare. La baza exercitării puterii sau actului de influenţă, care permit emiţătorului să realizeze schimbarea dorită stau: puterea recompensatoare, puterea coercitivă, puterea referenţială, puterea legitimă şi puterea expertului. Puterea recompensatoare este definită ca „puterea a cărei bază o reprezintă abilitatea de a răsplăti, referinţa primă fiind promisiunea sau oferirea unor avantaje. Transformând-o la nivel comunicaţional, recompensa trebuie concepută ca formă de apreciere a rezultatului obţinut, recunoaşterea meritelor celui vizat, eventual prezentarea succeselor sale în faţa colectivului din care face parte. Această formă de influenţare este foarte eficientă, având o mare putere de persuasiune. Puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se aşteaptă să fie pedepsit dacă “nu se conformează încercării de influenţare” a emiţătorului. Aşadar, spre deosebire de puterea care recompensează, în acest caz, intervine o răsplată „negativă". French şi Raven consideră important să distingă aceste tipuri de exerciţiu al puterii, în special pentru că puterea recompensatoare tinde să crească atracţia dintre transmiţătorul şi receptorul influenţei, în timp ce puterea coercitivă are efectul invers, cu implicaţii foarte diferite pe termen lung pentru relaţia dintre participanţi. Puterea referenţială se bazează pe identificarea receptorului cu emiţătorul, identificarea fiind definită ca „sentiment al identităţii" sau „dorinţă de unificare". În acest context este important conceptul de grup de referinţă şi a celui de „sugestie de prestigiu"'. O persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referinţă, cu care încearcă să se asocieze sau să se identifice alţii, care le adoptă atitudinile sau convingerile. Exemple ale unui asemenea proces găsim în numeroase situaţii de comunicare: adoptarea modului de a vorbi, al unor persoane, care constituie exemple în acel domeniu, paralelisme puse sub semnul influenţei între prieteni, persoane cu acelaşi statut, profesori şi studenţii, lideri şi subordonaţi, ş.a. Puterea legitimă se bazează pe înţelegerea de ambele părţi a faptului că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalţi. Această acceptare a influenţei poate fi reprezentată de o relaţie între roluri, dar poate exista si pe baza unei angajări reciproce. În toate cazurile, noţiunea de legitimitate implică un cod sau un standard acceptat de individ, în virtutea căruia agentul extern îşi poate exercita influenţa. Un exemplu în acest sens poate fi considerat sfatul unui profesor oferit unui student. Puterea expertului este influenţa care se bazează pe atribuirea ascendentului nivelului de pregătire a emiţătorului comparativ cu cel al receptorului. Studenţii care învaţă după un curs, persoanele care află informaţii dintr-un cotidian, străinul care acceptă îndrumările unui localnic, studentul de an mai mic care acceptă indicaţiile unui student de an mai mare sunt toţi influenţaţi de puterea expertului. Trebuie remarcat că o astfel de putere este determinată în foarte mare măsură de contextul situaţional şi instituţional, pentru că prin definiţie, receptorul nu este, în mod normal, în poziţia de a evalua corect calitatea informaţiei de care dispune. Producerea unui efect se bazează pe o definire acceptabilă pentru receptor, a statutului de expert, într-o situaţie sau dintr-un anumit domeniu. Această tipologie a bazelor puterii identifică, ordonează şi explică principalele mecanisme ale influenţei comunicative şi corespunde în general concepţiei despre comunicare ca proces care implică o relaţie. Deşi cele cinci sintagme care descriu diferitele tipuri de putere de influenţare se referă în primul rând la atribute ale agentului influenţei care este emiţătorul (funcţionarul public), ele implică şi un tip special de orientare a receptorului. Astfel, recompensa sau corecţia sunt eficiente în cazul unei orientări laudative a receptorului, influenţa legitimă se bazează pe supunerea reglementată normativ, puterea referenţială depinde de identificarea cu emiţătorul; puterea expertului pe încrederea şi convingerea receptorului. Separat bazele puterii de influenţare sunt ineficiente în absenţa unei orientări complementare, adecvate a receptorului. Influenţa prin intermediul comunicării, apare astfel ca rezultat al uneia sau mai multora dintre aceste forme de bază a relaţiei de putere de influenţare. Tipologia este suficient de generală pentru a ne putea da seama de o largă gamă de cazuri de influenţă, deşi nu trebuie să ne aşteptăm ca o anumită situaţie comunicativă să aibă o singură sursă, corectă, de putere. După cum comentează Collins şi Raven, într-o altă prezentare a aceleiaşi tipologii, „foarte rar la un moment dat acţionează o singură sursă de putere de influenţare. De obicei, situaţia de influenţă implică diverse combinaţii, în care formele de putere de influenţare se relaţionează non aditiv şi interactiv”. Un alt aspect important, relevant de psihologie, îl constituie influenţa comunicării asupra evoluţiei unei structuri organizaţionale sau grup organizat de oameni. Din această perspectivă sunt subliniate următoarele: • cu cât gradul de interacţiune (colaborare) şi comunicare este mai mare, cu atât rezultatele grupului sunt mai bune; • cu cât arborele fluxului informaţional este mai dezvoltat, cu atât acţiunea grupului este mai coerentă; • cu cât informaţiile din reţeaua de comunicare verticală (ordine sau dispoziţii) sunt mai precise, cu atât efectele sunt mai bune; • cu cât informaţiile din reţeaua de comunicare ascendentă, pe linie ierarhică, este mai completă şi mai exactă, cu atât conducerea este mai aproape de realitate şi deci mai eficientă; • cu cât apropierea şefilor faţă de subalterni este mai mare cu atât creşte şi puterea lor de influenţare. Comunicarea îşi pune amprenta asupra funcţionării în bune condiţiuni a organizaţiei apărând în cadrul acesteia ca liant funcţional, stimul dinamic şi catalizator relaţional. Această afirmaţie, susţinută de problemele abordate anterior, subliniază din nou ideea că, o comunicare eficientă atrage după sine o modificare comportamentală eficientă, perfect direcţionată şi controlată.
3.2. Comunicarea atribut al funcţionarului publicDin practica cotidiană, se cunoaşte că funcţionarii publici împreună cu structurile organizaţionale pe care la conduc, sau din care fac parte, se angajează într-o varietate mare de activităţi de comunicare, prin vehicularea continuă a informaţiei atât în plan vertical, cât şi în cel orizontal, în acest mod, informaţia se instituie ca un liant între conducerea raţională, eficientă şi atingerea scopului acţiunii, fie ca îndeplinire a unor sarcini curente, fie ca finalizare a unui obiectiv educaţional. Numai un funcţionar public bine informat poate evalua realist evoluţia subunităţii sau unităţii pe care o conduce. Calitatea comunicării la nivelul organizaţiei îi permite liderului acesteia să reducă incertitudinea ce planează asupra deciziilor sale, să ia hotărâri adecvate situaţiei concrete şi să optimizeze cooperarea inter-umană şi organizaţională. De asemenea, funcţionarul public trebuie să ştie să folosească comunicarea cu esenţa ei, informaţia, ca un puternic factor motivaţional pentru toţi salariaţii structurii organizaţionale, pentru că un om informat devine extrem de motivat şi eficient în îndeplinirea sarcinilor sale. Şi, nu în ultimul rând, comunicarea îi permite funcţionarului realizarea oportună a feedbackului prin care el evaluează înţelegerea corectă a mesajelor transmise sub formă de dispoziţii sau decizii ale şefilor ierarhici. Este clar că figura centrală în circulaţia informaţiilor în cadrul organizaţiei este liderul. De aceea, el trebuie să înţeleagă şi să folosească bine limbajul, atât cel verbal cât şi cel nonverbal, pentru conducerea eficientă a organizaţiei sale. Fără a înţelege puterea şi efectele limbajului, funcţionarul public nu poate opera în mod optim pentru a regla şi sincroniza eforturile individuale ale salariaţilor organizaţiei. În acest sens, el trebuie să fie un vorbitor convingător, un ascultător eficient şi un conducător capabil de a rezolva un conflict prin dialog. Pentru aceasta, este necesar ca funcţionarul public să fie pregătit şi să-şi formeze deprinderile necesare comunicării eficiente. Calitatea comunicării este un izvor nesecat de autoritate pentru funcţionarul public. Ea presupune înţelegere, interrelaţionare eficientă, orizont de cuprindere. Pentru ca autoritatea să fie reală şi nu formală, între factorul comunicare şi factorul acţiune trebuie să existe o permanentă corelare. Se spune că o persoană care comunică ceva, în mod eficient, nu este neapărat un funcţionar bun, dar se poate afirma că cel ce deţine un mod slab de comunicare nu va fi niciodată un lider eficient, nu va avea autoritatea necesară exercitării cu simţ de răspundere a atribuţiilor sale. Procesual, activitatea de comunicare în organizaţie constă în transmiterea şi schimbul de mesaje (informaţii) între salariaţi, în circulaţia de dispoziţii, în împărtăşirea de stări afective si judecăţi de valoare, cu finalitatea expresă de a obţine efecte în procesul de formare, educaţie şi acţiune, în reprezentările şi opiniile membrilor organizaţiei. Aşa cum s-a mai afirmat, placa turnantă a comunicării interumane şi organizaţionale în administraţia publică este funcţionarul. Priceperea acestuia de a comunica cu oamenii la momentul potrivit şi de a prezenta propriile sale idei, astfel încât subalternii să înţeleagă exact la ce se referă şi să fie convinşi de aceasta, este unul din suporţii de bază ai autorităţii funcţionarului. Conţinutul şi modul comunicării sale cu salariaţii pe care îi conduce, fie că întăreşte, fie că periclitează relaţiile dintre funcţionar si colaboratorii săi, iar ordinea şi coeziunea organizaţiei decurg tocmai din caracterul acestor relaţii. În aceeaşi măsură comunicarea eficientă cere funcţionarului public să-şi dezvolte capacitatea de a-i asculta, cu egală atenţie, atât pe salariaţii săi, cât şi pe şefi. Numai în acest mod, poate să înţeleagă problemele salariaţilor, pe de-o parte, să discearnă ideile bune pe care aceştia i le furnizează, creând apoi oportunităţile de valorificare a lor, iar pe de altă parte să perceapă exact cerinţele şefilor săi şi să le traducă în practică.
3.3. Comunicarea corectă - cerinţă profesională a funcţionarului publicÎn opinia comună, regulile comunicării eficiente par a fi simple dar, pe circuitul informaţiei în organizaţie sau pe traseul comunicării interpersonale pot surveni o serie de perturbări. Comunicările organizaţionale şi interpersonale ascendente, orizontale şi descendente dintr-o organizaţie întâmpină dificultăţi datorită anumitor bariere ce produc filtraje, blocaje, distorsiuni şi bruiaje atât în transmiterea, cât şi în recepţionarea informaţiei. Aceste fenomene se produc în orice tip de organizaţie, având în fiecare unele nuanţe, particularităţi datorită specificului acesteia. Dintre factorii care produc perturbaţii, în procesul de comunicare, în cadrul unor organizaţii sunt de reţinut: poziţia ierarhică a funcţionarului public, logica incertă, greşelile gramaticale, „vorbăria excesivă", eşecul luptei pentru feedback, stilul funcţionarului, s.a. Pentru minimalizarea efectului acestor factori, în procesul de comunicare, pe lângă cunoaşterea lor este necesar ca funcţionarul public să aibă în vedere o serie de acţiuni şi atitudini personale, care să-i ofere posibilitatea corectării si eficientizării actului său de comunicare. Poziţia ierarhică a funcţionarului public este prioritară în lista factorilor cu caracter de obstacol în comunicare cu specific organizaţional. Poziţia ierarhică a funcţionarului public şi exercitarea unei funcţii de conducere (nu trebuie neapărat să fie ierarhic superioară) se află mai mult sau mai puţin şi în “haloul” creat de, ceea ce psihologii numesc “sindromul puterii”. Posibilitatea de a conduce un grup de oameni, indiferent de mărimea lui, poate naşte uneori, tendinţele autoritare, mentalităţi superioare" şi comportamente cu accente de duritate. În ultimă instanţă, controlul şi frânarea acestor atitudini sunt asigurate de standardele de cultură a celui în cauză, care îi oferă premisele unui dialog neîngrădit de orgolii sau de dorinţa de a părea superior. Legat de aceasta, nu este lipsit de interes să se abordeze şi aspectul limită, care se manifestă uneori în comunicarea interumană, cu preponderenţă în dialog. Nu orice discuţie, schimb de replici este un dialog autentic, ce se poartă pentru d idee spre îmbogăţirea spirituală, sau în scopul soluţionării unei probleme. Sunt încrucişate replici care trec unele pe lângă altele, fără să se întâlnească şi să se influenţeze reciproc, semănând cu contrapunerea a două monologuri. Explicaţia constă în faptul că oamenii intră în dialog numai atunci când partenerul are idei asemănătoare cu ale sale şi care, parafrazându-l pe Helvetius, respectă spiritul celuilalt proporţional cu sprintul pe care îl are. Aceasta conduce la ideea că noi trebuie să rămânem în mod constant, noi înşine, să fim direcţi, sinceri si respectuoşi cu toată lumea. Să facem astfel încât gradul să nu producă omisiunea de comunicare. Aceasta deoarece într-o organizaţie, încrederea reciprocă dintre salariaţi, de care depind poate celelalte, care asigură sprijinul fizic şi psihic atât de necesar coeziunii şi cooperării interumane si organizaţionale, poate fi menţinută numai printr-o minte deschisă şi printr-o încredere deosebită în discuţia liberă. Logica incertă. Un document scris clar şi cu punctuaţie corectă sau un discurs realizat într-un limbaj elevat devin, atunci când rigoarea lor logică este incertă, un lucru neplăcut de receptat. Datorită acestui fapt este necesar să structurăm logic informaţiile pe care dorim să le transmitem şi să respectăm regulile organizării comunicării scrise ori vorbite. Spre exemplu, cuvântări, informaţii sau rapoarte dezlânate, fără scopuri bine precizate fac comunicarea lipsită de eficienţă şi conduc la scăderea autorităţii funcţionarului public. Greşelile gramaticale. Problemele limbii revin în exclusivitate celui ce redactează un document scris ori susţine un discurs. Chestiunile gramaticale nu se atribuie calculatorului ori dactilografiei ci sunt ale autorului comunicării. Orice îndoială asupra corectitudinii gramaticale sau lexicale trebuie soluţionată personal, prin apelul la manualul de gramatică, sau la dicţionare (explicativ, de neologisme, etc.). „Vorbăria". Pentru mulţi participanţi la comunicare vorbăria este o adevărată boală, un fel de „epidemie „cu una ori cu o combinaţie a următoarelor simptome: cuvinte mari, pretenţioase, propoziţii lungi, jargon şi multă diateză pasivă. Cu eforturi însă această tendinţă în care pot aluneca unii lideri formali poate fi înlăturată îndeosebi prin eliminarea excesului de cuvinte mari, scurtarea propoziţiilor şi a frazelor lungi, eliminarea jargonului şi prin folosirea diatezei active. Eşecul luptei pentru feedback, în comunicarea organizaţională si interpersonală. Cunoaşterea câştigată prin feedback este esenţială. Dar ideea de feedback nu este prea comodă când vorbim sau scriem în contextul relaţiei dintre şefi şi subordonaţi. De aceea, lupta pentru feedback nu este uşoară, dar poate fi foarte instructivă şi aduce satisfacţii acelora care doresc să-si extindă capacitatea de comunicare. Dacă se comunică ceva, cei cărora le este adresată comunicarea vor fi întrebaţi despre problemele neclare sau dacă au înţeles bine ceea ce s-a transmis. Dacă ne găsim în postura celui ce ascultă, vom cere repetarea informaţiilor esenţiale, în caz că există vreo îndoială. Nu trebuie să existe reticenţă din nici o parte privind elucidarea aspectelor echivoce. Într-o reacţie omenească firească, cel întrebat va fi plăcut impresionat de dorinţa noastră de a înţelege exact sensul comunicării care s-a făcut. Feedbackul este o comunicare care ne ajută să ne direcţionăm munca şi comportamentul, permiţându-ne să verificăm dacă ne-am atins scopul propus. Astfel el ne comunică atunci când ordinele şi instrucţiunile noastre sunt sau nu înţelese, ne arată că argumentelor avansate le lipsesc relevanţa necesară sau evidenţiază când comportamentul nostru nonverbal contrazice ceea ce se spune verbal. Stilul funcţionarului public. Sunt câteva atitudini din partea unor funcţionari care determină la subalternii ori publicul cu care intră în comunicare un comportament defensiv. Principalele atitudini de acest gen sunt evaluarea, controlul, strategia, superioritatea şi certitudinea, în declanşarea unui comportament de acceptare de către interlocutor, principalele atitudini ale stilului de conducere sunt: descrierea, orientarea, spontaneitatea, simpatia, înţelegerea, egalitatea, flexibilitatea. Pentru discernerea diferenţei dintre cele două stiluri, vom analiza primele trei perechi de atitudini ce caracterizează fiecare stil în parte. Astfel, perechea evaluare-descriere, are în vedere atitudinea şefului care transmite informaţia de a evalua apriori fie o anumită situaţie, un eveniment, etc., fie capacitatea subordonatului care recepţionează, fapt ce îl va determina pe acesta din urmă să adopte un comportament defensiv, în timp ce prezentarea obiectivă a situaţiei, analiza cauzală a evenimentului vor stimula procesul de comunicare şi vor incita receptorul să sprijine eforturile de rezolvare a problemei. Perechea control-orientare, diferenţiază între atitudinile unor şefi care, în procesul de comunicare, îşi manifestă tendinţa de a controla activitatea partenerilor de dialog, determinând din partea acestora din urmă o rezistenţă mai mult sau mai puţin manifestă, dar cu certe efecte asupra comunicării, în sfârşit, perechea strategie - spontaneitate se referă la modalitatea în care se face prezentarea unei probleme, ca şi cum pentru funcţionar este clară strategia rezolvării ei, fapt ce creează, de asemenea, rezistenţă din partea celor ce recepţionează şi îi obligă să se comporte defensiv, în timp ce căutarea în comun a soluţiilor va câştiga sprijinul deplin al acestora.
3.4. Distorsiuni ale comunicării în organizaţieCirculaţia informaţiei între emiţător şi receptor, în organizaţie, înţelegerea corectă a mesajelor nu sunt stânjenite numai barierele comunicaţionale anterior menţionate, ci şi de aşa numitele distorsiuni" de percepţie. Dintre acestea menţionăm : efectul halo, percepţia defensivă, polarizarea percepţiei. Efectul halo. Prima impresie asupra unei persoane duce la evaluări pozitive sau negative, care influenţează percepţia şi spusele afectând astfel intercomunicarea, prin prezenţa unor judecăţi de valoare care, de fapt, nu corespund în totalitate cu atitudinea şi comportamentul acelei persoane. Avem de-a face cu aşa numitul efect halo, ce înconjoară ca un „nimb" o persoană, lucru ce ne face ca uneori, să refuzăm să acceptăm că ea poate greşi, când primele impresii au fost pozitive, sau să stăruim a o menţine sub judecăţi negative, chiar dacă aceasta a avut realizări remarcabile. Percepţia defensivă constă în menţinerea unei impresii anterior formate despre ceva ori cineva, chiar dacă informaţiile ulterioare sunt nefavorabile. Dacă unui funcţionarul public i se aduce la cunoştinţă ceva despre organizaţie ce clatină impresia sa anterioară cu privire la aceasta, este posibil ca dialogul pe această problemă să fie evitat ori chiar refuzat în virtutea impresiilor sale anterioare. Avem de-a face aici, cu tendinţa de a auzi numai ceea ce ne-am obişnuit să auzim, să ignorăm, pur şi simplu, informaţiile ce vin în dezacord cu ceea ce cunoaştem. Percepţia defensivă se manifestă şi ca un factor de rezistenţă la schimbare. Polarizarea percepţiei. Tendinţa obişnuită este să se identifice calităţile persoanelor şi mesajelor acestora prin cuvinte ce denotă extreme, ca bun-rău, interesant - neinteresant, instruit - neinstruit, ş.a. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu înţelegeri luminoase sau întunecate, ce ignoră paleta largă a „griului", care este atât de bogată în informaţii. Este un fel de a judeca comod, facil, care nu presupune un efort intelectual deosebit dar care nu este productiv pentru comunicarea interumană.
3.5. Creşterea autorităţii funcţionarului public prin dezvoltarea competenţei comunicaţionalePentru orice funcţionar public, competenţa comunicaţională constituie una din trăsăturile de bază ale profilului lor psihoprofesional, contribuind în mod substanţial la creşterea autorităţii acestora în exercitarea la un standard superior a atribuţiilor lor funcţionale. A conduce oameni, a rezolva problemele acestora, presupune fără îndoială, a şti să comunici cu ei. Prin comunicare se realizează legăturile cu şefii ierarhici, cu alte organizaţii similare, cu mass-media etc. Comunicarea este totodată, mijlocul principal prin care se realizează raporturile interpersonale, se creează şi se menţine o atmosferă prielnică muncii rodnice, se previn iar când este cazul, se detensionează stările conflictuale. De asemenea, prin intermediul comunicării se urmăreşte şi se realizează perpetuarea sistemului de valori propriu societăţii: patriotismul, onoarea, demnitatea, loialitatea faţă de ţară, curajul, şpriţul de sacrificiu, colegialitatea, întrajutorarea şi alte virtuţi intrinseci sistemului social. Cu ajutorul cuvintelor, deci a mijloacelor de comunicare, se acţionează asupra salariaţilor în sensul transmiterii din generaţie în generaţie, a valorilor menţionate, precum şi al dezvoltării lor potrivit noilor realităţi politice, economice, sociale etc. Tot prin comunicare se formează noi convingeri, se consolidează cele anterioare cu caracter pozitiv, se înlătură mentalităţile şi practicile perimate în discordanţă cu exigenţele organizaţiei. Mai pe scurt, când comunicarea este bine concepută şi desfăşurată, se obţine modelarea si remodelarea personalităţii umane, respectiv a salariaţilor, a organizaţiei în ansamblul său, pentru ca, să poată îndeplini obiectivele sale. Aceste argumente prezentate evidenţiază cât de intim este legată comunicarea de actul de conducere, faptul că autoritatea funcţionarului public depinde indubitabil de calitatea acesteia. Situată în zona sensibilă şi dinamică a raporturilor interumane, comunicarea constituie un proces complex, care necesită o foarte bună pregătire de profil a liderilor. Această pregătire în domeniul comunicării se constituie atât prin formele instituţionalizate, prin studiul individual al fiecărui funcţionar, cât şi prin decantarea experienţei proprii şi a altora. Sesizându-se rolul cu totul deosebit al bunei comunicări umane, în toate organizaţiile, din ţările avansate economic şi politic, acestei probleme i se acordă o atenţie tot mai mare. Instituţiile din ţara noastră nu au rămas nici ele în afara acestor preocupări. Viitorilor funcţionari publici li se predau cursuri pe teme de comunicare, participă la activităţi practic-aplicative potrivit profilului. Nu este omisă nici perfecţionarea cadrelor în activitate, prin cursuri, seminarii şi alte forme de pregătire, în societatea română, modalităţile de formare a competenţei comunicaţionale a funcţionarilor publici sunt următoarele: • studiul disciplinei comunicarea în administraţia publică, în
instituţiile • cursuri de scurtă durată, pe timpul activităţii, profesionale; • însuşirea conduitei comunicaţionale a şefilor ierarhici ori colegilor cu experienţă mai multă în domeniu; • studiul individual şi autocontrolul privind conduita personală (munca cu sine); • asimilarea unor maniere comunicaţionale transmise prin mass-media; • decantarea propriei experienţe comunicaţionale. Pe baza acestor considerente, încercând în sinteză un profil psihomoral al funcţionarului public, din perspectiva calităţilor comunicaţionale, pot fi creionate următoarele cerinţe, atribuite acestuia, pentru menţinerea şi dezvoltarea autorităţii personale şi profesionale, astfel: • deprinderi de a se pregăti, în vederea discuţiilor pe care trebuie să le susţină; • priceperea de a se face înţeles, de a individualiza mesajul; stabilitate emoţională necesară evitării tracului în cazul comunicării în faţa unui public; • capacitatea de control şi modelare a vocii, de adecvare a gesturilor, a mimicii şi pantomimei la conţinutul mesajului şi situaţia concretă; tăria de a presta discuţii fără să se creadă că autoritatea formală poate înlocui argumentele sau că ascultarea şi acceptarea ideilor şi propunerilor venite de la subalterni ar ştirbi prestigiul ori submina autoritatea cuiva; • stăpânire de sine, putere de autocontrol pentru ca discuţiile să nu degenereze în certuri; • dicţie bună, voce sonoră, clară, credibilă, pronunţie îngrijită, de factură cultă, vocabular bogat folosit în concordanţă cu nivelul intelectual al interlocutorilor; • abilitate de a îmbina emiterea unor mesaje cu acea de a-i asculta pe interlocutori cu atenţie şi sinceră dorinţă de a-i înţelege; moderaţie şi echilibru în afirmaţie şi judecăţi, pentru ca mesajele verbale emise să nu genereze antipatie, ostilitate, fenomene de respingere din partea auditoriului; politeţe, tact în discuţie, spirit de observaţie, care să-i permită sesizarea corectă a semnificaţiei limbajului nonverbal al interlocutorului.
Capitolul 4.Comunicarea în structurileorganizaţionale de dimensiuni mici
4.1. Organizaţia de dimensiuni mici, mediu activ al comunicării în structurile administraţiei publicePrin caracteristicile sale, organizaţia de dimensiuni mici întruneşte elementele specifice, definitorii, pentru un grup mic. Pentru a înţelege procesele specifice grupului de dimensiuni mici, ne vom referi în continuare la conceptul de „grup", în general, la elementele sale caracteristice şi modul în care acestea se concretizează la nivelul structurii organizaţionale. Sintagma de grup primar îmbracă în literatura de specialitate sensuri diferite. Deosebirile provin din faptul că grupul include domenii diferite ale realităţii sociale, are un conţinut determinat de fenomenele specifice ale acestei realităţi. Ele apar şi ca urmare a unghiului din care se priveşte o anumită realitate umană (sociologic, psihosocial sau sociometric). Astfel, sociologul va insista asupra realităţii „supraindividuale" rezultate din convieţuirea indivizilor componenţi, psihologul social se va ocupa îndeosebi de aspectul psihologic al fenomenelor din interiorul grupului, pe când sociometricianul se va opri asupra relaţiilor afective, în percepţia socialului, grupurile mici si mijlocii sunt factori de dezvoltare personală şi, totodată, regulatori ai conduitelor individuale, chiar surse de constrângere. Influenţa, afectivitatea, atitudinea apar şi se formează treptat, ca urmare a posibilităţilor native, sub influenţa mediului sociocultural. Dacă individul îşi percepe mai puţin apartenenţa la grupurile mari, el devine cât se poate de sensibil la interacţiunea în microgrupuri, în care joacă şi percepe eficienţa acţiunii în comun. De asemenea, confruntările din interiorul grupului întăresc moral şi pregătesc indivizii pentru viaţa socială. Maturitatea şi bărbăţia nu se câştigă într-un mediu lipsit de probleme, de griji si obstacole, prin evoluţii solitare, în cadrul grupului se dobândesc cele mai alese virtuţi umane, se dezvoltă spiritul colectivist, se formează capacitatea de autoapreciere în raport cu cerinţele şi evenimentele la care persoana participă. Sub aspect psihosocial, grupurilor umane le sunt caracteristice trăsături cum ar fi: comunitatea scopului; coeziunea; structuri diferite de ordin cognitiv, afectiv, comunicativ, de rol, tradiţii si experienţă; aspiraţii colective; un set de valori morale şi patriotice ş.a. Scopul comun exercită o influenţă reală asupra grupului, influenţă ce se intensifică treptat, pe măsură ce fiecare membru conştientizează îndatoririle ce îi revin: „Nimic, nici o constrângere exercitată din afară, nici un sentiment, nici o iluzie nu poate da vieţii atâta vigoare si eficienţă ca limpezimea unui scop care a ajuns să ne stăpânească" . În cazul structurilor, cum este organizaţia de dimensiuni mici, se disting ca elemente caracteristice următoarele: • numărul de membri din compunerea
acesteia. Mărimea grupului influenţează frecvenţa si
intensitatea comunicării, a contactelor directe, nivelul reciproc de
intercunoaştere, viteza şi amploarea procesului de asimilare a noi
membri, posibilitatea formării unei noi reţele distincte • desfăşurarea unei
activităţi comune, de acelaşi tip. Fiecare individ
din structura organizaţiei este conştient de îndatoririle ce îi revin
si • natura activităţii. Organizaţia de dimensiuni mici este un subsistem al unei
instituţii, consiliu, etc, care îşi are scopurile lor specifice.
Pentru a asigura eficienţă îndeplinirii sarcinilor încredinţate
acesteia, se vor • tradiţiile şi experienţa organizaţiei de dimensiuni mici. Aceasta are rol de premise valorice care potenţează motivaţia de a acţiona a oamenilor, în acelaşi timp ele constituie liantul de legătură ce asigură continuitatea existenţială a organizaţiei în parametrii de funcţionalitate aşezaţi pe elemente de eficienţă, dar şi de natură simbolistico - sentimentală; • nivelul aspiraţiilor grupului,
care circumscrie calitatea performanţelor organizaţiei în
exercitarea obiectivelor sale. Aceasta depinde de
modul în care se implică individul în activitate, de rezultatele individuale
obţinute, de modul său de integrare în colectivitate pentru a se Cunoaşterea organizaţiei depinde de cunoaşterea, prin prisma atribuţiilor psihosociale ale indivizilor din grup, a raporturilor dintre salariaţi şi relaţiile care se stabilesc între aceştia, definind însăşi structura organizaţiei. O parte deosebit de importantă a relaţiilor reciproce dintre salariaţi are un specific aparte, acestea fiind strict reglementate de acte normative, oficializate, constituind structura formală. Altele sunt informate, neoficializate, relaţii interpersonale născute spontan în cadrul şi în afara organizaţiei, raporturi dependente în mare măsură de factorii psihologici. Acestea alcătuiesc cea de-a doua structură fundamentală a colectivului, aşa numita structură informală. Comunicarea, în cadrul structurii formale a grupurilor, îmbracă o serie de forme particulare privind relaţiile dintre partenerii la discuţie. Structura formală a unui grup poate fi redată prin schema de organizare a grupului, care este susţinută prin prevederile actelor normative care reglementează problematica atribuţiilor funcţionale, conţinutul formal al relaţiilor dintre salariaţi ş.a. Funcţionarea perfectă a relaţiilor formale reprezintă o concepţie fundamentală a însăşi existenţei grupului, în completarea structurii formale, vin relaţiile, bazate pe suportul afectiv, dintre membri grupului, ce alcătuiesc structura informală a acestuia. Psihologul român Pantelimon Golu, afirma în acest sens că „în progresul interacţiunii interpersonale, oamenii se percep, comunică, acţionează şi reacţionează unii în raport cu alţii, se cunosc şi drept urmare, se apropie, se asociază, se îndrăgesc, se ajută, se împrietenesc sau dimpotrivă se suspectează, devin geloşi, se resping, se urăsc. Pornind de la această acţiune, putem defini structura informală a organizaţiei de dimensiuni mici ca fiind rezultatul unei interacţiuni personale nemijlocite, care nu este stipulată în actele normative, la care salariaţii participă cu toată conştiinţa şi întreaga lor personalitate. Pentru cunoaşterea structurii informale a grupului formal este necesară cunoaşterea conţinutului psihologic al relaţiilor interpersoanle dintre salariaţi. Principalele categorii de relaţii interpersonale pe care le întâlnim în cadrul grupului sunt: • cognitive (oamenii se văd, se observă, se studiază, elaborează imagini, impresii sau convingeri unii despre alţii, se cunosc); • comunicationale (membrii grupului formal comunică unii cu alţii, fac schimb de cunoştinţe şi informaţii); • afectiv - apreciative (membrii grupului se apreciază, se preferă sau se resping, se simpatizează ori se antipatizează unii pe alţii); • de influenţă, autoritate si
prestigiu (membrii grupului capătă unii • de colaborare şi respect. Cadrul şi mecanismul mediator al tuturor relaţiilor interpersonale îl constituie relaţiile comunicationale. Prin comunicare se stabilesc relaţii între salariaţi deoarece prin intermediul informaţiilor aceştia află ce au de făcut, când anume, în ce situaţie şi cu ce mijloace. Relaţiile comunicationale la nivelul structurii informale vizează îndeosebi relaţiile formale şi informale ce se stabilesc pe orizontală, în raporturile dintre membrii grupului. Existenţa comunicării informale la nivelul organizaţiei este determinată de nevoia de a completa comunicarea formală, dar şi din necesităţi existenţiale ce derivă din necesitatea de funcţionalitate a grupului. Relaţiile comunicationale informale sunt dominate de stări afectivo-emoţionale si de prestigiul personal, controlabile de sus în jos. Şeful care neglijează aspectul informai al relaţiilor de comunicare este lipsit de posibilitatea depistării şi canalizării, în mod favorabil, a raporturilor realizate pe orizontală de către salariaţii săi. Procesul comunicării în organizaţie nu trebuie să cuprindă numai dispoziţii, care trebuie executate fără a le comenta, ci şi concepţii, opinii, sugestii, ipoteze de lucru, variante de indicaţii, care preced, de regulă, adaptarea unei decizii, precum şi modalităţi de analiză a muncii şi de apreciere a efortului depus de salariaţi. Sunt necesare activităţi în cadrul cărora arta comunicării poate fi mobilizatoare, determinând căutări şi opţiuni noi sau dimpotrivă bariere în comunicare şi falsa autoritate ce pot înăbuşi, în faşă „iniţiativele profitabile" pentru perfecţionarea acţiunilor ce urmează a fi întreprinse, în funcţie le modul de stabilire a relaţiilor este posibilă sau nu apariţia conflictelor. Conflictul interpersonal este o formă a comunicării nemijlocite, la baza căruia se află diverse contradicţii reale sau iluzorii, obiective sau subiective, percepute şi înţelese diferit le către personalităţile implicate. Pentru că situaţiile conflictuale introduc perturbări ample în circuitul informaţiilor, datorită deteriorării relaţiilor de grup, se poate denumi această stare „stres de grup". El apare atunci când organizaţia este confruntată cu solicitări sau probleme interpersonale pentru care nu există pregătite comportamente de răspuns, adecvate şi care tind să afecteze variabile esenţiale pentru viaţa grupului respectiv. Funcţionarul public trebuie să aibă permanent în atenţie apariţia unor asemenea situaţii în cadrul grupurilor pe care-l conduc şi să ia măsuri pentru înlăturarea sau diminuarea lor. Necesitatea unei bune comunicări se elevă pregnant în viaţa organizaţiei. Luarea în considerare a structurii psihice, a timpului comportamental al indivizilor din organizaţie reprezintă o cerinţă de ordin general pentru realizarea unei structuri comunicaţionale eficiente. La nivelul organizaţiilor aceasta se relevă prin gradul de coeziune a salariaţilor din compunerea structurii respective. Acestea reprezintă premisele care permit să fie evidenţiate principalele caracteristici, care fac din organizaţia de dimensiuni mici, un mediu activ al comunicării, şi anume: • numărul redus de membri din structura acesteia ceea ce permite un • realizarea comunicării, preponderent, în mod direct, pe cale orală; • participarea curentă şi în totalitate, a membrilor grupului la activităţi comune ceea ce presupune o adâncire a procesului de cunoaştere şi apreciere reciprocă ş.a. 4.2. Funcţionarul public - figură centrală a procesului comunicaţional din organizaţia de dimensiuni miciFuncţionarul public, prin statutul şi rolul său formal şi informal, este personalitatea numărul unu în cadrul structurii organizaţională a administraţiei publice, indiferent de dimensiunile acesteia, în funcţie de nivelul la care îşi exercită stilul de conducere, funcţionarul public va trebui să pună un accent mai mic, pe relaţiile existente şi pe modul de realizare a procesului informaţional, el fiind cel care decide, în ultimă instanţă, ce trebuie făcut, asumându-şi întreaga responsabilitate a deciziilor luate. Acesta este cel care orientează pe oameni în muncă, dă dispoziţii, repartizează sarcinile, controlează, apreciază, recompensează şi sancţionează când este cazul. Avem deci de-a face cu un om care planifică şi organizează întreaga activitate a structurii pe care o conduce, având la bază calităţile intelectuale, psihomorale şi experienţa pe care le-a dobândit şi le posedă. De el depinde însăşi modul în care se îndeplinesc sarcinile de bază ale organizaţiei şi, prin aceasta, manifestarea posibilităţilor de formare profesională a colaboratorilor săi. Modul de a comunica al funcţionarului public reprezintă amprenta personalităţii acestuia, a caracterului si temperamentului său. Comunicarea este pârghia prin care el îşi formează autoritatea şi întăreşte prestigiul în faţa membrilor grupului său. Funcţionarul public, care îşi dublează autoritatea instituţională prin autoritate personală, echivalentă cu o recunoaştere a lui ca individ, oferă un ascendent moral asupra subalternilor, practică o conducere eficientă. Autoritatea nu se oferă ci se cucereşte prin muncă tenace. Ea se obţine prin efort conştient susţinut prin exigenţă şi principialitate, prin încercarea de a găsi mereu soluţii îmbunătăţite la numeroase probleme ce apar în viaţa de zi cu zi. Personalitatea şefului degajă prestanţă, autoritate si prestigiu. Funcţionarul public cu o solidă cultură generală, foarte bine pregătit profesional, competent în funcţia încredinţată şi, în acelaşi timp, modest şi corect, cu o ţinută impecabilă, punctual şi onest în tot ceea ce face, dar şi precis în ordinele pe care le dă, va avea întotdeauna o reală activitate. Nimic nu comunică mai complet nu impresionează si influenţează mai mult decât exemplul personal. Autoritatea funcţionarului public influenţează îndeplinirea obiectivelor organizaţiei. Ea nu este numai etalonul, măsura persoanei şi calităţile sale, ci şi indicatorul întregului nivel al conducerii la nivelul organizaţiei pe care o conduce. Cadrul organizatoric şi executoriu prin care funcţionarul public stabileşte şi transmite ceea ce este de făcut îl reprezintă dispoziţiunea. De priceperea de a o formula si transmite depinde în foarte mare măsură autoritatea funcţionarului public. Dintre cerinţele dispoziţiunii, care sunt şi cele ale mesajului în comunicare, ce exercită influenţe deosebite asupra modului cum aceasta se îndeplineşte, sunt de menţionat: • legalitatea
dispoziţiunii, care presupune
angajarea conştientă si bine motivată a personalului în
acţiune, conferindu-i acestuia siguranţă în • claritatea
formulării dispoziţiunii, ajută pe
subalterni în înţelegerea • precizia dispoziţiunii, generează simţământul de siguranţă, stimulează iniţiativa, naşte elenul si încrederea; • concizia dispoziţiunii, elimină pierderea de timp si înlătură detaliile de prisos ce îngreunează înţelegerea fondului problemelor; • simplitatea
dispoziţiunii, asigură
surprinderea elementelor de bază, • realismul dispoziţiunii, produce la
salariaţi sentimentul că
prin asigurarea condiţiilor necesare, îndeplinirea
conţinutului acesteia Calea principală şi cea mai frecventă, în comunicarea la nivelul organizaţiei de dimensiuni mici, fiind cea verbală, nemijlocită se înţelege că acest raport direct dintre funcţionarul public şi salariaţi are o serie de consecinţe. Asupra acestor consecinţe funcţionarul public, cu cunoştinţele sale de specialitate si cele psiho-pedagogice, acţionează spre formarea atitudinii oamenilor faţă de sarcini, întăreşte conduita individuală şi de grup, starea de spirit a oamenilor, respectul faţă de ierarhie. Pe calea verbală se pot obţine efecte persuasive, pot fi convinşi cei ce eventual au neclarităţi, se asigură creşterea încrederii la cei ce manifestă şovăială etc. De aceea dispoziţiunea trebuie dată întotdeauna fără echivoc, să nu lase loc de îndoială sau ezitare, să asigure trecerea promptă la îndeplinire, întocmai. În funcţie de modul în care este transmisă trebuie să rezulte convingător răspunderea pe care şi-o asumă funcţionarul public şi încrederea sa în posibilităţile executării acesteia. Exprimarea dispoziţiunii într-o formulă cât mai concisă nu înseamnă transformarea conţinutului acesteia într-un clişeu uscat, lipsit de orice încărcătură obiectivă. Sunt şi situaţii când nu este timp decât pentru formularea într-o manieră categorică, scurtă în exprimare dar şi destule momente, situaţii şi împrejurări în care, fără a se confunda aceasta cu rugămintea sau negocierea, este necesar si posibil a se înfăţişa şi alte aspecte ale problemei în cauză, care să edifice mai bine pe salariaţi asupra necesităţii acţiunilor care se preconizează, asupra celor mai potrivite căi de soluţionare a sarcinilor, în asemenea împrejurări, în care nu este necesară o accelerare a fluxului de informaţii de la funcţionar la subaltern, exercită efecte benefice afecţiunea şi bunăvoinţa, cuvintele îngrijit alese şi exprimate la adresa competenţei şi experienţei salariaţilor, asupra capacităţii lor de a executa în cele mai bune condiţii sarcina primită. Se creează astfel tonusul afectiv, individual şi colectiv, generator de încredere, iniţiativă si perseverenţă. Dimpotrivă, dacă în asemenea momente s-ar pune accent pe lacune şi deficienţe, pe slăbiciuni ale oamenilor, pe avertizarea asupra consecinţelor negative, a măsurilor ce se vor lua în caz de nereuşită, efectele ar fi, fireşte, negative, de nesiguranţă, timorare, lipsă de interes, în planul disciplinei, folosirea unui stil de conducere autoritar duce la obţinerea, pe termen scurt, a unor rezultate bune. Pe termen lung, însă, acest sil, prin slăbirea şi sărăcirea climatului de grup, conduce la scăderea treptată, dar sigură, a calităţii rezultatelor. Chiar şi în cazul unor situaţii dificile, starea de spirit a liderului formal trebuie să transmită siguranţă, stăpânire de sine, calm, luciditate, asumarea răspunderii personale pentru tot ceea ce stabileşte un şef cu autoritate, preţuit şi ascultat. Un cunoscut si vechi aforism formulat de grecul Agathon, întăreşte cele afirmate, astfel: "Un conducător trebuie să ţină minte trei lucruri: mai întâi că el conduce oameni al doilea, că îi conduce după legi şi al treilea, că nu conduce totdeauna". În orice situaţie, funcţionarul public trebuie să-şi pregătească subalternii, să-i armonizeze într-un colectiv, să îi formeze astfel încât să se accepte necondiţionat îndeplinirea sarcinilor primite spre rezolvare. Realizarea unei asemenea legături între funcţionarul public şi salariat, crearea şi menţinerea unor relaţii astfel încât funcţionarul să se încreadă în subalternii lui ca în sine însuşi, iar aceştia să-1 urmeze în orice situaţie, reprezintă una din cerinţele vitale ale activităţii acestuia. De aceea, funcţionarul public trebuie să-şi trateze în aşa fel subalternii încât aceştia să-l perceapă ca fiind sensibil la aspiraţiile respectiv ideile şi sugestiile avansate, să degajă prin atitudine şi comportament încredere şi respect pentru cei cu care munceşte. Funcţionarul cu haine murdare, mototolite îşi subminează în mod sigur autoritatea, afişează nehotărâre si nesiguranţă, ceea ce se repercutează în subminarea respectului şi încrederii salariaţilor săi. încrederea în salariaţi se manifestă punându-le în faţă sarcini, nu executând controale frecvente şi riguroase. Funcţionarul public trebuie să ceară inflexibil să fie informat despre executarea sarcinilor, în locul si la momentul stabilit. Există câteva reguli de bază, pe care funcţionarul public trebuie să le aplice în mod constant şi să le respecte în mod riguros, astfel: • să nu anuleze la repezeală dispoziţiunile date; • să nu pună în discuţie sarcinile primite; • să evite prezenţa permanentă în mijlocul salariaţilor; • să manifeste multă precizie şi punctualitate în întreaga activitate. În funcţie de modul cum comunică cu salariaţii săi, funcţionarul public poate puncta substanţial în favoarea prestigiului său. Un funcţionar public realmente valoros, sigur de sine, va şti să transmită şi să recepţioneze informaţiile spre şi de la subalterni, astfel încât: • să se facă bine înţeles; • să motiveze profund acţiunile acestora; • să le ofere posibilitatea de afirmare şi realizare; • să recunoască meritele lor; • să creeze acestora satisfacţii si dorinţă de autodepăşire. De obicei, la nivelul organizaţiei de dimensiuni mici este frecvent folosită cea mai simplă schemă de comunicare - un emiţător şi mai mulţi receptori (Fig. nr. 4.1).
Fig. nr. 4.1. Schema de comunicare „un emiţător şi mai mulţi receptori" unde: E - emiţător; R1,n - receptori
Pentru a putea fi eficient în comunicare, funcţionarul public trebuie să satisfacă cerinţele acesteia, legate de relaxarea vorbitorului, contactul vizual permanent, prestanţa şi prezenţa sa fizică, calităţile sale vocale ş.a. Trebuie să spunem că un funcţionarul public care este exigent cu modul său de a comunica va păstra un anumit echilibru între toţi aceşti factori, îi foloseşte în funcţie de obiectivul comunicării de conjunctura în care aceasta poate avea loc. Căderea într-o extremă sau alta poate produce ilaritate şi dăunează grav procesului de recepţionare corectă a conţinutului informaţional al mesajului. Tot ceea ce se transmite în procesul comunicării, la nivelul organizaţiei trebuie să aibă un puternic fundament realist, în acelaşi timp, cuvântul asociat cu gestica, mimica sau cu privirea, acţionează atât ca formă de comunicare cât si ca mijloc de interrelaţionare în plan cognitiv şi afectiv emoţional, în exercitarea atribuţiilor administrative şi de conducere, oferind în acelaşi timp informaţii despre autoritatea funcţionarului public, despre profilul său psihoprofesional. „Substanţa" conducerii o constituie informaţia pe care funcţionarul public o prelucrează şi o transformă în decizie ori în măsuri executorii, prin intermediul cărora asigură îndeplinirea obiectivelor stabilite. Pentru asigurarea unei comunicări eficiente, în cadrul organizaţiei, funcţionarului se cere: • să cunoască normele esenţiale despre muncă şi
viaţă, despre om si • să reţină principalele exigenţe rezultate din legile
ţării, din actele • să exprime autenticitatea şi sinceritatea deplină a propriilor convingeri; • să manifeste concordanţă între vorbele şi faptele
sale cotidiene, atât • să posede simţul realităţii şi curajul exprimării adevărului; • să fie în măsură să explice cu răbdare şi argumentat necesitatea unei anume acţiuni sau conduite; • să manifeste atenţie,
răbdare şi grijă în ascultarea salariaţilor săi. Orice funcţionar urmăreşte ca prin discursul său să transmită idei, principii, norme, cerinţe si, deopotrivă, să-i convingă pe cei cărora li se adresează de justeţea, temeinicia şi necesitatea aplicării lor. în acest sens, prezintă o mare importanţă practică cunoaşterea şi aplicarea unor reguli ale actului de convingere, cum sunt: • prezentarea încă de la începutul discursului, a punctului său de vedere; • enunţarea unitară şi logică a argumentelor în ordinea crescătoare sau descrescătoare a tăriei acestora; • apelarea la repetiţie, fără a cădea însă în monotonie; • referirile să fie făcute îndeosebi la experienţa interlocutorilor; • argumentele raţionale să fie conexate permanent cu cele emoţionale; • argumentele emoţionale utilizate să se bazeze pe fapte, deoarece în caz contrar conduc la demagogie; • realizarea unei legături logice între unităţile comunicării ş.a. O condiţie absolut necesară reuşitei dialogului o constituie respectul acordat interlocutorului. Nimeni nu acceptă influenţa de la un semen al său dacă nu sesizează în atitudinea acestuia un minim de respect. Iată de ce se poate afirma cu deplin temei că a conduce oamenii înseamnă a şti să se comunice cu ei. Reuşita obiectivelor, coeziunea şi capacitatea de acţiune a oricăror colectivităţi se obţine din organizarea optimă a comunicării, fără bariere şi contrafaceri printr-o expunere sinceră, deschisă, la obiect si în momentul cel mai oportun al receptării ei concrete. Alegerea cu grijă a cuvintelor, a expresiilor, controlul atent al gesturilor, ca şi evitarea construcţiilor echivoce, reprezintă condiţii de bază ale comunicării eficiente. Aceasta este problematica ce nu poate fi neglijată în procesul comunicării şi care aplicată transformă funcţionarul public într-un conducător modern. 4.3. Particularităţi ale comunicării dintre funcţionarul public sisubalterni4.3.1. Importanţa procesului de comunicare pentru relaţiafuncţionarul public - subalternMenţionam anterior că informaţia reprezintă substanţa conducerii şi implicit a administraţiei publice, ea fiind prelucrată si transformată în decizii, măsuri organizatorice şi executorii, totul fiind subordonat îndeplinirii unor obiective. La baza acestui proces complex de vehiculare şi prelucrare a informaţiei se găseşte fenomenul comunicării, în cadrul organizaţiilor administraţiei publice, comunicarea are un dublu rol, şi anume: • de informare reciprocă; • de influenţare în sensul că simultan cu informaţia
funcţionarul îşi În cadrul resorturilor care asigură funcţionarea optimă a organizaţiei, un rol deosebit de important îl au raporturile dintre funcţionar şi subaltern. Pe baza comunicării funcţionarului public, subalternii acestuia îşi stabilesc obiectivele, planifică si organizează munca, în scopul îndeplinirii acestora, îşi concentrează eforturile asupra direcţiilor principale şi a priorităţilor operaţionale, cunosc ceea ce trebuie făcut, când anume, cum, în ce context şi cu ce mijloace. Raporturile dintre funcţionarul public şi subalterni se stabilesc în concordanţă cu prevederile actelor normative, cu drepturile şi obligaţiile fiecărei categorii de salariaţi, cu statutul şi rolul circumscrise poziţiei şi nivelului lor ierarhic. Prin urmare relaţiile de comunicare de la subalterni ori cetăţeni la funcţionarul public sunt de un real folos pentru eficienţa conducerii deoarece, prin aceste raporturi, funcţionarul poate aprecia calitatea şi stadiul îndeplinirii obiectivelor, poate stabili cine, unde şi cu ce să intervină pentru optimizarea şi eficientizarea activităţilor, mai mult, prin intermediul semnalelor primite de la subalterni, acestuia i se semnalează felul în care el este receptat, rolul pe care el însuşi îl are în organizarea si desfăşurarea activităţilor, dacă este apreciat şi înţeles de către subalterni si în consecinţă, îşi poate modifica formele şi metodele de muncă, stilul de conducere, conduita, în relaţiile cotidiene dintre funcţionarului public şi salariat, primul nu este numai o autoritate juridică şi pedagogică, ale cărui decizii şi îndrumări trebuie respectate, ci şi un om care-şi joacă rolul social si se comportă într-un anumit mod cu ceilalţi. Această postură reprezintă pentru oameni o sursă de cunoaştere si de acţiune, sfera morală şi socială. De aici decurge nevoia pedagogică a comportamentului elevat al funcţionarului, care să imprime personalităţii acestuia o capacitate sporită de influenţare. Din această perspectivă următoarele tipuri de conduită potenţează apetitul de comunicare şi raporturile funcţionar-subaltern, astfel: • conduita centrată pe omenia stimulativă, autentică, firească, ce îndeplineşte un dublu rol
funcţional, dezvoltând atitudinile umane şi • comportamentul elevat, bazat pe valori în care există concordanţă între principiile afirmate şi conduita zilnică; • comportamentul civic, integrat în
viaţa socială, în cadrul căruia subalternii se interesează
de şef nu numai în ceea ce priveşte activitatea lui Prin urmare, relaţiile de comunicare sunt atât de importante încât lor li se atribuie in rol deosebit nu numai în înţelegerea şi definirea relaţiilor interumane în general în cadrul microgrupului şi grupului ei chiar si la nivelul ansamblului societăţii. Valoarea lor reiese atât din influenţele sau funcţiile pozitive pe care le au în organizaţiile indiferent de tipul lor şi din urmările negative pe care le pot avea diferitele tipuri de perturbare a comunicării, cum ar fi blocajul, bruiajul, filtrarea şi asocierea informaţiilor, ce creează disfuncţii şi prejudicii funcţionale ori relaţionale. Omul depinde, în mod covârşitor de acţiunea cuvintelor scrise ori rostite, directe ori indirecte, anterioare, permisive sau obişnuite, în situaţiile de fiecare zi aceste raporturi de dependenţă devin inerente nemaifiind observabile, pe când în împrejurări deosebite ele devin relevante. Printr-un cuvânt poate fi exprimat totul, dar şi raţionalizat, aproximat, învăluit sau ascuns; prin cuvinte situaţiile pot fi poluate", degradate sau minimalizate, pot fi stabilite ori rupte conexiuni, în cadrul raportului funcţionar public-subaltern, limbajul mijlocul esenţial de comunicare, prin corectitudine, autenticitate, claritate, încărcătură emoţională, prin semnificaţia simbolurilor folosite, poate fi decisiv pentru aşezarea acestui raport pe noi coordonate în vederea eficientizării activităţilor desfăşurate, în cuvânt, omul are cel mai puternic mijloc de sugestie a semenilor săi şi de influenţă a reacţiilor acestora, după cum arată psihologul român I. Biberi: „prin cuvânt şi faptă, în jurul oamenilor se creează o atmosferă de sugestie, de condiţionare lentă, de gânduri germinând în adâncuri croindu-si puterea fecundată la zeci de ani după ce au fost înregistrate" Comunicarea comportă şi un aspect afectiv, datorită conţinutului extrasemantic. Mesajul funcţionarului se construieşte atât prin cuvinte cât şi prin limbajul gesturilor, simultan ori succesiv, în decursul dialogului, cuvântul şi gestul, inclusiv nimica, formează un corp comun, comunicarea şi comportamentul devenind practic un tot unitar, în procesul interacţiunii funcţionar-subaltern, orice conduită capătă valoare de mesaj. Orientarea si consolidarea raporturilor interumane depind de gradul de apropiere dintre cei care interacţionează şi tonul folosit în comunicare, de volumul şi ritmul interacţiunilor, de dinamica autodezvăluirilor reciproce. Fiecare comunicare este influenţată de particularităţile psihosociale ale celor implicaţi în proces. Ea este dependentă de formele de organizare a activităţii, de contextul în care se realizează. Fiecare om acţionează în conformitate cu anumite motivaţii, se raportează la un cadru de referinţă, are un nivel de idealuri, educaţie şi aspiraţie, ceea ce influenţează modul de „recepţie" şi de „emitere" în procesul comunicării. Datorită acestor lucruri, în procesul comunicării mesajul suferă o serie de comunicări. Cea mai des întâlnită este cea de transmitere a mesajului şi, anume, de fidelitate a conţinutului informaţional, accentuarea sau diminuarea semnificaţiei în procesul circulaţiei informaţiei. De asemenea în relaţiile interumane, orice om, indiferent de poziţia sa ierarhică, are ceva de spus cu privire la munca sa, a colectivului din care face parte ori despre sie însuşi, ori doreşte să exprime vre-o problemă care îl frământă. Pentru aceasta funcţionarul public trebuie să ştie cum şi când trebuie să intervină, iar discuţiile nu trebuie să fie purtate doar în situaţii limită când cineva trebuie criticat, observat sau este necesar să i se transmită o sarcină. Este deosebit de stimulant pentru subalterni să audă din partea funcţionarului public, în afară de observaţii şi cuvinte colegiale, de încurajare, când a obţinut rezultate meritorii ori când au avut o iniţiativă deosebită. Astfel, pe lângă comunicarea formală, prin care se consolidează latura organizatorică a activităţii, comunicarea informala joacă şi ea un rol important, fiind bazată pe relaţiile interpersonale socio-afective. Din această cauză, structura reţelei informale de comunicare coincide mai mult sau mai puţin cu cea a reţelei formale de comunicare. Ritmicitatea circulaţiei informaţiei este, de asemenea, diferită de cea din reţelele formale. Se apreciază că intensitatea circulaţiei mesajelor în reţelele de comunicare formală, creşte atât în situaţiile cu o mare încărcătură emoţională, cât şi în împrejurările în care apar informaţii noi, diferite de cele cunoscute anterior. Conţinutul informaţional vehiculat are de regulă caracter formal, dar el poate fi într-o mare măsură, chiar predominant, informai, dacă este preluat de reţeaua informată în care se pot produce distorsiuni repetate, în situaţia în care funcţionarul public este izolat de reţeaua de comunicaţii informală, el rămâne în afara conţinutului comunicărilor efectuate pe acest traseu şi, ca atare, nu este în măsură să-şi regleze în mod corespunzător comportamentul şi să intervină prompt si eficient într-o situaţie oarecare. De aceea, este necesar ca cel care conduce, funcţionarul să aibă pe cât posibil, un acces cât mai larg şi permanent la reţeaua informală de comunicare pentru a putea orienta si influenţa grupul în scopul sporirii calităţii activităţii sale şi realizării unor relaţii interpersonale predominant pozitive.
4.3.2. Determinări ale comunicării în structura organizaţională demică dimensiuneRaportul funcţionarul public-subaltern ca de altfel întregul ansamblu de relaţii dintre salariaţii unei structuri organizaţionale sunt puternic influenţate de principialitatea şefului, consecvenţa şi constanţa aplicării în întreaga activitate a acestuia, a cerinţelor şi normelor morale. Prin urmare, principialitatea funcţionarului, ca determinare a comunicării în structurile organizaţionale de mică dimensiune, obligă la adevăr, la criterii ştiinţifice de cunoaştere a oamenilor, de repartizare si promovare a lor după capacităţi şi posibilităţi de dezvoltare, la o atitudine plină de grijă si de omenie faţă de subalterni. Ea implică relaţii interumane corecte, exigenţă şi fermitate, presupune un comportament nepărtinitor, preocuparea ca întreaga activitate să se întemeieze pe legalitate. Funcţionarul principial este integru şi lucid în judecarea faptelor săvârşite de salariaţi, în modul de a recompensa sau de a sancţiona. Un funcţionar oricât de sever, de exigent ar fi, îşi atrage respectul şi dragostea subalternilor, dacă, în aceiaşi măsură se dovedeşte, corect, drept si principial în tot ceea ce întreprinde. Nevoia de comunicare este cu atât mai mare cu cât trăirile interne sunt mai intense. Prin structura sa psihică fiinţa umană nu este închisă în sine, dar poate deveni astfel, ca reacţie la o atitudine nepotrivită asupra sa. Fiecare om îşi deschide larg sufletul numai pentru cei care îl înţeleg realmente, în acelaşi timp, funcţionarul public trebuie caracterizat prin competenţă profesională, onestitate, modestie, trebuind să reprezinte un adevărat model pentru subalternii săi şi cetăţenii cu care vine în contact. Acesta va avea mereu de câştigat în raporturile sale cu subalternii, fiind căutat pentru dialog ori pentru confidenţe, în relaţia de comunicare, dintre funcţionarul public şi salariaţi, raporturile oricât ar fi de bine structurate, capătă o ţinută cu rezonanţă adânc umană. Un bun şef ştie când este necesar că discute cu subalternii pe un ton autoritar ori pe un ton normal, unde si când poate să angajeze discuţia, ce conţinut trebuie să cuprindă aceasta ş.a. în acelaşi timp, comunicarea ca şi relaţia interpersonală are ca suport temeinic încrederea. Absenţa încrederii transformă discuţia dintr-un raport firesc interuman într-un contact artificial, de rutină, fără folos şi ambiguu, prin consecinţe. Se recomandă deci, ca funcţionarul să discute deschis şi oportun cu subalternii săi toate problemele de muncă şi de viaţă ce îi creează o asemenea atmosferă în colectiv, astfel încât fiecare să capete încredere în colegul şi şeful său. În sistemul factorilor de succes al comunicării, căldura umană, dialogul, apropierea de oameni ocupă un loc la fel de important ca al bunei organizări a acesteia. Spre a realiza o comunicare utilă, funcţionarul trebuie să îşi modeleze atitudinea, conduita, tonul pentru a genera bună dispoziţie, în funcţie de particularităţile psihice ale interlocutorului, în discuţiile sale cu subalternii, funcţionarul trebuie să fie atent, deopotrivă, nu numai la ce se exprimă dar şi cum se exprimă, tocmai pentru o comunicare echilibrată, fără excese de un fel sau altul, întrucât, de exemplu, ridicare a tonului vocii, ameninţările distanţează pe şefi de subalterni, frânează elanul acestora, diminuează curajul de a expune o problemă de a lua o iniţiativă. Ele creează o atmosferă de încordare, uneori, chiar şi de timorare ori neîncredere, determină apariţia sentimentului de reţinere şi izolare, scade respectul faţă de cei care îl folosesc. Un ton voit aspru, ameninţător, reduce capacitatea oamenilor de a înţelege ei însăşi dispoziţiunile primite, generează sentimente de reţinere, dorinţa de a face ceea ce solicită funcţionarul scade şi cu timpul dispare, luându-i locul un sentiment de repulsie. Astfel printr-o atitudine insuficient controlată şi gândită, încrederea reciprocă este subminată, apărând o divergenţă psihologică, cu repercusiuni negative asupra stărilor de spirit iar în aceste concepţii liderul formal se poate simţi izolat, neînţeles de către oameni, în comunicările adresate salariaţilor, şefii trebuie să ţină seama de nivelul mediu de înţelegere a acestora. Expresiile savante, complicate, accesibile unui număr restrâns de subalterni sau colaboratori afectează pe cei care nu dispun de nivelul de pregătire a celorlalţi. Efectele similare declanşează însă si expunerile simpliste, elaborate astfel încât, „chipurile" să fie accesibile şi salariaţilor cu nivel de pregătire mai scăzut, în plus, acestea pot crea la indivizii cu o pregătire mai bună impresia că sunt desconsideraţi. Având în vedere aceste probleme, se poate concluziona că: • obiectivul comunicărilor adresate salariaţilor trebuie să
prezinte un • mărimea grupului ce recepţionează comunicarea determină
tonul vocii şi nivelul autocontrolului exercitat de către
funcţionar asupra propriei • adunările cu caracter formal cum sunt analizele, bilanţurile
şi consfătuirile să dea posibilitatea unui schimb liber de idei,
în acest context • deciziile adoptate în urma discuţiilor colective se vor pune în
aplicare aşa cum s-au formulat, fără modificări
esenţiale, în caz contrar se Prin urmare, alegerea atentă a cuvintelor, a expresiilor, a gesturilor constituie una din condiţiile importante ale eficienţei comunicării verbale, o necesitate de necontestat. Funcţionarul trebuie să capete deprinderea de a se exprima, organizându-şi mesajele prin adaptare la context şi, în primul rând, la salariaţi iar aceştia să se deprindă în a recepta masajul în permanentă legătură cu ansamblul contextual creat de vorbitor. O anumită importanţă în reuşita unei discuţii o are şi momentul ales pentru angajarea ei. Este vorba de surprinderea acelei dispoziţii favorabile purtării unui dialog din partea celui care participă la activitate cât şi a celui care o iniţiază. Oamenii nu sunt mereu dispuşi să participe la o discuţie, iar orice notă forţată în acest sens din partea celui care provoacă dialogul, poate să compromită finalitatea lui. Relaţiile într-o organizaţie se desfăşoară atât în plan vertical cât şi în plan orizontal. Interacţiunea funcţionar - salariaţi, ca relaţie de tip vertical, are un sens strict determinat, fiind precis determinată şi reglementată, în funcţie de saluturile şi rolurile pe care le îndeplinesc fiecare, în plan orizontal interacţiunile cu un caracter mai puţin determinant, comunicarea executându-se sub influenţa aprecierilor reciproce, exteriorizate sau nu, formându-se în cadrul fiecărei subunităţi un set de relaţii afectiv axiologice, de comunicare, care influenţează structura elementelor, procesele şi fenomenele grupului în cauză. Dacă în plan vertical aceasta se formează, în principal, prin comunicarea verbală directă, şeful dă dispoziţiuni, iar subalternii le îndeplinesc şi de îndeplinirea acestora, în plan orizontal acestea se realizează prin comunicarea afectivă. Pentru ca procesul de comunicare să fie util anumitor termeni ai relaţiei de interacţiune funcţionar public-subalterni, teoria comunicării relevă unele principii şi reguli, care luate în considerare dau rezultate pozitive, astfel: • cu cât gradul de interacţiune (colaborare) şi comunicare
(informare) în realizarea obiectivelor urmărite este mai ridicat, în
cadrul structurii • cu cât direcţia fluxului informaţional este mai amplă cu atât creşte gradul de interacţiune şi coeziune a structurii organizaţionale; • cu cât informaţiile transmise în reţeaua de comunicare sunt mai accesibile deci mai bine înţelese, efectele răspunsului sunt mai profunde; • cu cât comunicarea pe verticală, este mai completă şi mai exactă, cu atât comanda este mai aproape de execuţie, deci mai eficientă; • cu cât gradul de interacţiune al funcţionarului public cu
subalternii este mai profund, deci apropierea psihologică mai
intensă, cu atât puterea Pentru a comunica cu adevărat, a ajunge deci la dialog, nu este suficient ca şeful să întrebe şi să vorbească, să-şi exprime ideile si dorinţele, ci este tot atât de necesar ca el să asculte ce spun ceilalţi, să înregistreze cât mai atent cu putinţă răspunsurile, informaţiile, mesajele lor. A asculta şi a înţelege exact este o operaţie tot atât de importantă cât şi a vorbi, a te face înţeles. Funcţionarul care nu se poate controla ajunge să vorbească numai el, convins fiind că lucrul acesta este în avantajul său, comite o mare greşeală în detrimentul propriei eficiente. Cel care vorbeşte prea mult şi se complace să se audă vorbind, riscă să nu mai fie ascultat de ceilalţi, să fie lăsat să se desfăşoare în monolog, înţelegerea nu este numai de ordin logic ci şi de natură afectivă. De aceea, nu este îndeajuns să se perceapă ceea ce se spune, sensul gramatical al cuvintelor rostite de vorbitor ci trebuie să fie sesizate si implicaţiile lor umane, să fie înţeles omul care vorbeşte, intenţiile si motivaţiile lui. În relaţia funcţionarului public cu subalternii săi, trebuie să se pătrundă neapărat până la om, să nu se rămână la vorbele lui, la gesturile şi manifestările aparente care, în afară de caracterul lor superficial pot fi uneori intenţionat construite pentru a forma o anumită impresie. Pentru a deţine adeziunea şi concursul activ al salariaţilor, de obicei, este nevoie să se realizeze un puternic raport afectiv şi emoţional. Comunicarea cu toţi subalternii, fără reţineri sau preferinţe şi acordarea de credit unor rapoarte sau informaţii numai după o verificare atentă a discuţiei cu cei care fac obiectul problemei în cauză, reprezintă condiţiile necesare şi obligatorii pentru buna cunoaştere a fiecărei situaţii în parte şi adaptarea celei mai adecvate atitudini. Comunicarea redusă, acordarea totalei încrederi unora şi atitudinea de reţinere faţă de alţii influenţează modul în care oamenii îşi reglează conduita. Pe acest plan se cer raporturi loiale, cu toţi subalternii, fără nici un fel de concesii, fiind nevoie ca fiecare subaltern să fie tratat cu aceiaşi atenţie, bunăvoinţă şi interes. Acolo unde schimbul de idei, gânduri, preocupări este firesc, normal în toate direcţiile, nefiltrat sau deformat, starea morală devine pozitivă, climatul de muncă bun. Dar în tratarea oamenilor trebuie să se ţină seama de problema, de situaţia, de personalitatea fiecăruia. Astfel, într-un fel trebuie tratat un salariat care, îndeplinindu-şi sarcinile foarte bine timp îndelungat, are un insucces şi altfel trebuie tratat cel care şi-a făcut o „ocupaţie" din a se sustrage sistematic de la îndatoriri. Există oameni cărora le este suficient o aluzie, o încruntare de scurtă durată pentru a-şi da seama că au greşit, precum există alţii care nu reacţionează aproape de loc la observaţii şi sancţiuni. În procesul comunicării, conţinutul informaţional si cel afectiv al oricărui mesaj se împletesc, se completează reciproc, dar uneori pot apărea şi dezechilibre între aceste. Deşi poate fi saturat de informaţii veridice, calitatea recepţiei mesajului va fi afectat în cazul în care componenta afectivă a acestuia va fi neglijată. Căldura umană ce se degajă din comunicare, atitudinile ce transpar din gesturile şi tonul interlocutorilor au un mare rol în evitarea blocajelor comunicării, în evitarea neînţelegerilor, a ruperii sau slăbirii raportului de cooperare. Comunicarea între funcţionar şi salariaţi, indiferent dacă primul comunică decizia lui, le ascultă propunerile sau le analizează munca, formând aprecieri, subliniind merite sau atrăgând atenţia asupra unor neajunsuri, prezintă o serie de cerinţe psihosociale şi pedagogice comune în ceea ce priveşte modul de adresare, de ascultare a ceea ce se raportează si se ordonă cum ar fi: • comunicarea să fie utilă să aibă un sens precis, iar pentru destinatarul lor informaţiile să fie acceptabile, percepute ca veridice şi necesare; • comunicarea să aibă cea mai clară formă de exprimare, fără propoziţii ori fraze complicate, folosind expresii din limbajul curent; • comunicarea nu trebuie să conţină prea multe
amănunte, detalii de • transmiterea informaţiilor trebuie să se facă oportun,
concis şi cu • evitarea contrazicerilor, a aserţiunilor şi dispoziţiunilor ce se anulează una pe alta, deoarece se creează nesiguranţă şi confuzie; • adaptarea conţinutului comunicării şi a
modalităţilor de exprimare la particularităţile individului
sau ale grupului, privind nivelul pregătirii, Este evident că posibilităţile de comunicare ale oricărui individ presupun două deprinderi complementare: cea de emiţător si cea de receptor. Pentru funcţionar, care are un rol esenţial în procesul de comunicare, aceasta înseamnă să fie, în egală măsură, un vorbitor convingător si un ascultător eficient, în general, în procesul de formare al liderului se cultivă prioritar calităţile necesare unui bun emiţător, accentuându-se mai puţin pe cultivarea deprinderilor de a fi un bun ascultător şi de a utiliza în mod eficient feedbackul. Indiferent de rangul funcţionarului succesul acestuia în munca de conducere depinde de folosirea corectă a feedbackului şi a ascultării active. În acelaşi timp, procesul comunicării în ansamblul său, pentru a fi eficient, presupune respectarea unor reguli, dintre care mai importante par a fi: • regula calităţii, adică ceea ce transmite emiţătorul să respecte realitatea; • regula cantităţii, respectiv în ceea ce spun vorbitorii să existe informaţia necesară; • regula relaţiei, adică mesajul transmis trebuie adecvat scopului comunicării; • regula semnificaţiei, ceea ce presupune
că informaţia transmisă • regula stilului, adică emiţătorul trebuie să fie clar, coerent şi concis; • regula receptivităţii, care presupune că emiţătorul trebuie să adapteze conţinutul mesajelor la caracteristicile si cunoştinţele receptorului. Având în vedere cele afirmate, funcţionarul public va urmări să se conformeze unor cerinţe de stil comunicaţional, respectând „decalogul comunicării eficiente"' aşa cum a fost elaborat de către Asociaţia Americană de Management, astfel: • funcţionarul trebuie să-şi clarifice ideile, înainte de a
le transmite salariaţilor săi. El trebuie să le şi
sistematizeze şi analizeze atent, pentru a • planificarea comunicărilor se va face prin consultarea interlocutorilor; • orice comunicare trebuie să aibă o reală motivaţie, un scop obiectiv; • desfăşurarea comunicării se va face ţinând cont de ansamblul contextual al acesteia; • funcţionarul trebuie să fie atent în timpul comunicării la nuanţe ca şi la înţelesul de bază al mesajului; pe lângă înţelesul transmis prin cuvinte, un impact deosebit asupra îl au tonul vocii, expresia feţei, mimica, gestica; • funcţionarul va urmări permanent să-şi dezvolte capacitatea de empatie, orice mesaj transmis trebuie abordat şi din perspectiva interlocutorului; • funcţionarul va sprijini şi încuraja apariţia si evoluţia feedbackului; • cel mai persuasiv mod de comunicare nu este cel spus ci cel făcut; • comunicarea trebuie să se sprijine pe scopuri şi mijloace corespunzătoare; • funcţionarul trebuie să fie un bun ascultător, ascultarea fiind unul dintre cele mai importante atribute ale comunicării.
CAPITOLUL 5. CONCLUZII
Obiectul administraţiei publice îl constituie realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau a unei colectivităţi, recunoscută ca atare de stat, valori exprimate în acte elaborate de către puterea legiuitoare. Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de activităţi: w activităţi cu caracter dispozitiv; w activităţi prestatoare. Prin activităţile cu caracter de obligativitate (dispoziţiile) se stabileşte ce trebuie să se facă sau să nu se facă, ce le este permis sau interzis cetăţenilor sau instituţiilor, administraţia publică putând interveni în funcţie de situaţie. Activităţile prestatoare se realizează pe baza legii, din oficiu ori la cererea cetăţenilor sau instituţiilor. Prestaţiile sunt realizate de organele administraţiei publice şi funcţionarii acestora în cele mai diverse domenii de activitate: gospodărie comunală şi locativă, furnizare de gaze, apă, energie electrică si termică, ocrotirea mediului ambiant, servicii de telefonie, transport în comun, postă, asistenţă medicală, activităţi cultural-educative, sportive si de divertisment etc.Ştiinţa administraţiei are legături strânse în primul rând cu managementul, această ştiinţă care abordează societatea în ansamblul său, considerând-o ca un sistem pe care urmăreşte să-l eficientizeze. În general, ştiinţa administraţiei cercetează un subsistem al sistemului social global. Ea utilizează concluziile şi principiile formulate de management şi, în acelaşi timp, oferă un material amplu ce stă la baza formulării legilor şi principiilor conducerii societăţii. Ştiinţa administraţiei are legături cu ştiinţele economiei şi finanţelor, pentru că acestea permit înţelegerea laturilor material-financiare ale problemelor organizării şi activităţii eficiente. Fără îndoială însă, comunicarea rămâne liantul care permite o funcţionalitate eficientă, realistă si dinamică administraţiei publice, în acest sens, fenomenul administrativ nu se poate derula în toată plenitudinea sa fără un proces de comunicare omniprezent, divers şi complex. Este de astfel o evidenţă faptul că, comunicarea este cea care contribuie la structurarea lanţului informaţional al procesului administrativ, care asigură înlăturarea aspentaţilor în relaţiile funcţionale ale administraţiei publice, care permite promovarea rapidă a metodelor eficiente în actul administrativ. Prin urmare, serviciile publice apar ca forme organizatorice în cadrul cărora se realizează activităţi concrete, de către anumite persoane, care au o pregătire de specialitate, tocmai pentru a conferi acestora o eficienţă sporită. Atribuţiile deosebite care revin funcţionarilor publici, indiferent de poziţia lor ierarhică, pun pe prim plan problema pregătirii şi perfecţionării lor profesionale, în nod temeinic şi într-un cadru organizat. Cerinţă de bază este aceea că orice formă de perfecţionare a pregătirii trebuie să conducă la îmbunătăţirea îndeplinirii atribuţiilor funcţionale de către funcţionarii publici. În general, domeniul administraţiei publice solicită funcţionarului profesionalism desăvârşit, moralitate deosebită, profesională şi personală, nivel ridicat de cultură, calităţi şi abilităţi fizice. Pe lângă toate acestea, funcţionarul public, pentru a se bucura de succes în procesul de comunicare cu subalternii, colaboratorii şi publicul cu care vine în contact, trebuie să facă dovada vocaţiei, a intenţiei bine formulate, prudenţei, culturii generale şi profesionale, elocvenţei, înţelegerii oamenilor, flexibilităţii în gândire, intransigenţei în situaţii limită, puterii de convingere. Orice comunicare decurge pe două planuri: đ planul conţinutului; đ planul relaţiei, ultimul definindu-l pe cel dintâi. Cu alte cuvinte, conţinutul mesajelor vehiculate între emiţător si receptor se recepţionează în planul conţinutului, în acelaşi timp însă, interlocutorii trăiesc şi sentimente care într-un fel sau altul „răbufnesc" în contextul şi conţinutul comunicării. Felul în care se spune un lucru (sau nu se spune, cu abstinaţie) constituie o componentă importantă a procesului de comunicare. Aceste semnale, definesc relaţia faţă de celălalt, relaţie care poate fi pozitivă, neutră sau negativă. Este şi motivul pentru care acesta se numeşte planul relaţiei. Atâta timp cât relaţia este pozitivă sau neutră, planul conţinutului este cvasi „liber", adică mesajele se transmit nestingherit între interlocutori. Dacă unul dintre partenerii la comunicare, nu se simte în largul său (frică, nervozitate, iritare, invidie, gelozie etc.) atunci relaţia este mult mai importantă decât conţinutul. Această stare împiedică desfăşurarea liberă a capacităţii analitice a creierului uman şi apare fenomenul de „ceaţă psihologică". Prin urmare, planul conţinutului comunicării oferă informaţii, iar planul relaţiei oferă informaţii despre informaţii. Când planul relaţiei este serios perturbat, este inutil să se “facă loc” informaţiei. De asemenea, un alt element, care condiţionează eficienţa comunicării îl constituie limbajul utilizat, în acest sens, trebuie menţionat faptul că cu cât primitorul mesajului este mai familiarizat cu situaţia dată, cu atât mai multe informaţii suplimentare poate aduce el. Totodată, o importanţă deosebită trebuie acordată sensului cuvintelor, ideii că acestea se vor alege de o asemenea manieră încât să exprime cât mai bine realitatea. Având în vedere problematica abordată ca interlocutori, este necesar să manifestăm permanent preocuparea de a asigura comunicării noastre calitatea şi eficienţa solicitate de importanţa activităţii sociale pe care o desfăşurăm. În acelaşi timp însă, nu este de neglijat faptul că această problematică reflectă şi propria noastră personalitate în relaţia cu interlocutorii pe care-i avem. Având în vedere că prin excelenţă, funcţionarul public îşi exercită atribuţiunile prin intermediul comunicării, este o evidenţă faptul că aceasta trebuie să joace un rol deosebit, în procesul formării lui. Comunicarea urmăreşte să influenţeze sau să transforme percepţiile, atitudinile, sentimentele, stările de spirit şi opiniile oamenilor şi grupurilor, să determine unitate de vedere şi o acţiune coerentă.Din practica cotidiană, se cunoaşte că funcţionarii publici împreună cu structurile organizaţionale pe care la conduc, sau din care fac parte, se angajează într-o varietate mare de activităţi de comunicare, prin vehicularea continuă a informaţiei atât în plan vertical, cât şi în cel orizontal, în acest mod, informaţia se instituie ca un liant între conducerea raţională, eficientă şi atingerea scopului acţiunii, fie ca îndeplinire a unor sarcini curente, fie ca finalizare a unui obiectiv educaţional. Numai un funcţionar public bine informat poate evalua realist evoluţia subunităţii sau unităţii pe care o conduce. Aşa cum s-a mai afirmat, placa turnantă a comunicării interumane şi organizaţionale în administraţia publică este funcţionarul. Priceperea acestuia de a comunica cu oamenii la momentul potrivit şi de a prezenta propriile sale idei, astfel încât subalternii să înţeleagă exact la ce se referă şi să fie convinşi de aceasta, este unul din suporţii de bază ai autorităţii funcţionarului. Conţinutul şi modul comunicării sale cu salariaţii pe care îi conduce, fie că întăreşte, fie că periclitează relaţiile dintre funcţionar si colaboratorii săi, iar ordinea şi coeziunea organizaţiei decurg tocmai din caracterul acestor relaţii. În aceeaşi măsură comunicarea eficientă cere funcţionarului public să-şi dezvolte capacitatea de a-i asculta, cu egală atenţie, atât pe salariaţii săi, cât şi pe şefi. Dintre factorii care produc perturbaţii, în procesul de comunicare, în cadrul unor organizaţii sunt de reţinut: poziţia ierarhică a funcţionarului public, logica incertă, greşelile gramaticale, „vorbăria excesivă", eşecul luptei pentru feedback, stilul funcţionarului, s.a. Pentru minimalizarea efectului acestor factori, în procesul de comunicare, pe lângă cunoaşterea lor este necesar ca funcţionarul public să aibă în vedere o serie de acţiuni şi atitudini personale, care să-i ofere posibilitatea corectării si eficientizării actului său de comunicare. Pe baza acestor considerente, încercând în sinteză un profil psihomoral al funcţionarului public, din perspectiva calităţilor comunicaţionale, pot fi creionate următoarele cerinţe, atribuite acestuia, pentru menţinerea şi dezvoltarea autorităţii personale şi profesionale, astfel: • deprinderi de a se pregăti, în vederea discuţiilor pe care trebuie să le susţină; • priceperea de a se face înţeles, de a individualiza mesajul; stabilitate emoţională necesară evitării tracului în cazul comunicării în faţa unui public; • capacitatea de control şi modelare a vocii, de adecvare a gesturilor, a mimicii şi pantomimei la conţinutul mesajului şi situaţia concretă; tăria de a presta discuţii fără să se creadă că autoritatea formală poate înlocui argumentele sau că ascultarea şi acceptarea ideilor şi propunerilor venite de la subalterni ar ştirbi prestigiul ori submina autoritatea cuiva; • stăpânire de sine, putere de autocontrol pentru ca discuţiile să nu degenereze în certuri; • dicţie bună, voce sonoră, clară, credibilă, pronunţie îngrijită, de factură cultă, vocabular bogat folosit în concordanţă cu nivelul intelectual al interlocutorilor; • abilitate de a îmbina emiterea unor mesaje cu acea de a-i asculta pe interlocutori cu atenţie şi sinceră dorinţă de a-i înţelege; moderaţie şi echilibru în afirmaţie şi judecăţi, pentru ca mesajele verbale emise să nu genereze antipatie, ostilitate, fenomene de respingere din partea auditoriului; politeţe, tact în discuţie, spirit de observaţie, care să-i permită sesizarea corectă a semnificaţiei limbajului nonverbal al interlocutorului.
BIBLIOGRAFIE1. Alecu I., Drăghici M. - Management general, USAMV, Bucureşti, 1996.
2. Bogdan M. - Marketing, Ed. Romedia Tech, Bucureşti ,1999.
3. Balaure Virgil, "Marketing în alimentaţie publică şi turism", Ed. ASE, Buc. 1985.
4. Bogdan M. şi colab. - Economie generală, Ed. Universitas, Bucureşti, 2000.
5. Bogdan M. Lepădat Virginia - Preţuri şi tarife, Ed. Universitas, Bucureşti 2000.
6. Mathis R., Nica P., Rusu C. - Managementul resurselor umane, Ed. Economică Bucureşti 1997.
7. Mihuleac D. - Management, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996.
8. Moraru I. - Introducere în psihologia managerială, Ed, Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
9. Olteanu Valerica, "Marketingul serviciilor", coediţie Ed. Marketer, Ed. Expert, Buc., 1994.
10. Rusu C. - Management, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1993.
11. Tănăsescu R. şi colab. - Managementul în unităţile agricole, Ed. Licorna, Bucureşti 1997.
12. Legea 82/1993 - Constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.
13. Legea 511/1994 - cu privire la protecţia mediului înconjurător
LEGE nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici EXTRASCAPITOLUL I: Dispoziţii generaleArt. 1 Prezenta lege reglementează organizarea funcţiei publice şi Statutul funcţionarilor publici. Art. 2 (1) Funcţionar public este persoana numită într-o funcţie publică. (2) În sensul prezentei legi, totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice constituie corpul funcţionarilor publici. (3) Funcţionarii publici sunt numiţi de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi. Art. 3 (1) Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. (2) Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Anexa poate fi completată prin hotărâre a Guvernului. Art. 4 Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt: a) asigurarea promptă şi eficientă, liberă de prejudecăţi, corupţie, abuz de putere şi presiuni politice a tuturor activităţilor efectuate de funcţionarii publici; b) selectarea funcţionarilor publici exclusiv după criteriul competenţei; c) egalitatea şanselor la intrarea şi la promovarea în corpul funcţionarilor publici; d) stabilitatea funcţionarilor publici. Art. 5 (1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică tuturor funcţionarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel. Persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publică nu intră sub incidenţa dispoziţiilor prezentei legi. (2) Personalul din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor publice, care efectuează activităţi de secretariat-administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplică legislaţia muncii. Art. 6 Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: a) are numai cetăţenia română şi domiciliul în România; b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit; c) are vârsta de 18 ani împliniţi; d) are capacitate deplină de exerciţiu; e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate; f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică; g) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice; h) a câştigat concursul sau a promovat examenul organizat pentru ocuparea funcţiei publice.
CAPITOLUL II: Categorii statutare de funcţionari publici şi clasificarea funcţiilor publiceSecţiunea 1: Categorii de funcţionari publiciArt. 7 Funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi. Art. 8 (1) Funcţionarii publici debutanţi sunt persoanele care ocupă, în urma concursului sau a examenului, o funcţie publică până la definitivare. (2) Perioada de funcţionar public debutant este de cel puţin 6 luni, dar nu mai mare de 2 ani. Art. 9 (1) Funcţionarii publici cărora li se aplică prevederile prezentei legi se împart în trei categorii, definite în raport cu nivelul studiilor necesare, după cum urmează: a) categoria A - studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă; b) categoria B - studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă; c) categoria C - studii medii liceale sau postliceale, absolvite cu diplomă. (2) În funcţie de categoria din care fac parte, funcţionarii publici desfăşoară următoarele activităţi: a) aplicarea şi executarea legilor, studii, control, consiliere, coordonare, conducere, elaborarea de reglementări, luarea deciziilor sau alte activităţi care necesită cunoştinţe superioare de specialitate - funcţionarii publici din categoria A; b) aplicarea şi executarea legilor, studii, îndrumare, elaborarea unor proiecte de reglementări, lucrări pregătitoare pentru luarea deciziilor, unele activităţi de conducere, precum şi alte activităţi care necesită pregătire superioară de scurtă durată - funcţionarii publici din categoria B; c) aplicarea şi executarea legilor şi a altor reglementări, activităţi de birou sau de control care necesită o cultură generală medie şi cunoştinţe tehnice sau profesionale de nivel mediu - funcţionarii publici din categoria C. Secţiunea2-a: Structura carierei funcţionarilor publici: grade, clase, trepteArt. 10 ecare dintre cele trei categorii ale funcţiei publice se împarte în două grade. Gradul este o etapă din carierea funcţionarului public. Art. 11 Fiecare grad se împarte în trei clase de funcţionari publici definitivi. Structura ierarhică a claselor este următoarea: clasa a III-a, clasa a II-a şi clasa I, ca nivel maxim. Art. 12 (1) Fiecare clasă se împarte în trei trepte. Structura ierarhică a treptelor este următoarea: treapta a 3-a, treapta a 2-a şi treapta 1, ca nivel maxim. (2) Fiecare treaptă corespunde unui nivel al salariului de bază din grila de salarizare. Art. 13 (1) Funcţionarul public îşi păstrează gradul, clasa şi treapta avute şi atunci când nu mai deţine funcţia publică din motive neimputabile acestuia. În acest caz Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici îi va asigura funcţionarului public încadrarea în altă funcţie publică, în limita posturilor disponibile şi potrivit pregătirii lui profesionale. (2) Funcţionarii publici care nu pot fi încadraţi în altă funcţie publică în condiţiile alin. (1) beneficiază de măsuri de protecţie socială, conform legii. Art. 14 Categoriile, gradele, clasele şi treptele carierei funcţionarului public sunt următoarele:
Secţiunea a3-a: Clasificarea funcţiilor publiceArt. 15 Funcţiile publice se clasifică după cum urmează: a) după natura competenţelor: de execuţie şi de conducere; b) după cerinţele privind nivelul studiilor absolvite: funcţii publice de categoria A, funcţii publice de categoria B şi funcţii publice de categoria C. Art. 16 Funcţionarii publici se identifică prin categoria, gradul, clasa şi treapta corespunzătoare. Art. 17 Prin actul de înfiinţare a unei autorităţi sau instituţii publice se va stabili numărul maxim de posturi aferente funcţiilor publice. CAPITOLUL III: Comisii paritareArt. 18 (1) În cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii paritare în alcătuirea cărora intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi de sindicatul funcţionarilor publici interesaţi. (2) În cazul în care funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii vor fi desemnaţi prin votul majorităţii acestora. Art. 19 (1) Comisiile paritare participă la stabilirea măsurilor privind: condiţiile de muncă, sănătatea şi securitatea muncii funcţionarilor publici în timpul exercitării atribuţiilor lor, buna funcţionare a autorităţii sau instituţiei publice. (2) Comisiile paritare îşi dau avizul în toate problemele de natura celor prevăzute la alin. (1), precum şi în orice alte situaţii, la solicitarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. (3) Avizul comisiilor paritare are caracter consultativ şi este întotdeauna dat în scris şi motivat. CAPITOLUL IV: Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publiciSecţiunea 1: Agenţia Naţională a Funcţionarilor PubliciArt. 20 (1) Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp profesionist de funcţionari publici se înfiinţează, în subordinea Guvernului, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică. (2) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va fi condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru. (3) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este finanţată de la bugetul de stat. Art. 21 (1) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are următoarele atribuţii: a) elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici; b) elaborează şi avizează propuneri de acte normative privind funcţia publică şi funcţionarii publici; c) verifică modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice; d) elaborează reglementări comune tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice privind funcţiile publice, gradarea şi clasificarea posturilor; e) elaborează propuneri pentru crearea unui sistem unitar de salarizare aplicabil tuturor funcţionarilor publici; f) stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici; g) organizează sistemul de formare profesională a funcţionarilor publici; h) elaborează şi urmăreşte punerea în aplicare a unor programe de pregătire şi perfecţionare a funcţionarilor publici; i) creează şi administrează baza sa de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici; j) întocmeşte rapoarte anuale cu privire la managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici, pe care Guvernul le supune spre dezbatere Parlamentului; k) elaborează şi urmăreşte punerea în aplicare a normelor de organizare a concursurilor pentru intrarea în corpul funcţionarilor publici; l) coordonează şi monitorizează implementarea prevederilor prezentei legi; m) acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale; n) colaborează cu organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul managementului resurselor umane. (2) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite de Guvern, legate de politicile de resurse umane şi de managementul resurselor umane. Art. 22 (1) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici ţine evidenţa funcţiilor publice şi a tuturor funcţionarilor publici. (2) În termen de 30 de zile de la aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici autorităţile şi instituţiile publice vor transmite acesteia datele personale ale funcţionarilor publici, precum şi funcţiile publice vacante. Funcţiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate şi instituţie publică de către conducătorul acesteia ori prin hotărâre a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local, pe baza activităţilor prevăzute la art. 9 alin. (2) şi cu avizul consultativ al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. (3) Datele personale ale funcţionarilor publici privesc: numele şi prenumele, domiciliul, data naşterii, funcţia publică pe care o ocupă, vechimea în funcţia publică, precum şi în alte funcţii publice ocupate anterior, studiile, titlurile didactice sau ştiinţifice şi limbile străine pe care le cunosc. (4) În prima lună a fiecărui an se vor transmite modificările intervenite în situaţia funcţionarilor publici, potrivit alin. (3). Art. 23 Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici se aprobă prin hotărâre a Guvernului în termen de 30 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I. Art. 24 Gestiunea resurselor umane şi a funcţiilor publice este organizată şi realizată, în cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii publice, de către un compartiment specializat în domeniu, care colaborează cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Secţiunea a 2-a: Dosarul profesional al funcţionarului publicArt. 25 (1) Fiecare funcţionar public are un dosar profesional care cuprinde: a) documentul de numire în funcţie, documentul de atestare a studiilor şi cel privind depunerea jurământului; b) documentele privind evaluarea anuală a activităţii acestuia, avansările în funcţii, trepte, clase, grade sau categorii, precum şi sancţiunile disciplinare ce i-au fost aplicate, ordonate cronologic şi fără discontinuităţi. (2) În dosarul profesional al funcţionarului public nu vor fi introduse documente care fac referire la activităţile sau la opiniile sale politice, sindicale, religioase sau de orice altă natură. (3) Funcţionarului public i se vor elibera, la cerere, copii de pe actele existente în dosarul său profesional. CAPITOLUL V: Drepturi şi îndatoririSecţiunea 1: Drepturile funcţionarilor publiciArt. 26 (1) Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat. (2) Este interzisă orice discriminare între funcţionarii publici pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de orice altă natură. Art. 27 (1) Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici, în condiţiile legii. (2) Cei interesaţi pot, în mod liber, să înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. (3) Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lor. Art. 28 Funcţionarii publici îşi pot exercita dreptul la grevă în condiţiile legii. Art. 29 Pentru activitatea depusă funcţionarii publici au dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri şi indemnizaţii. Art. 30 (1) Sistemul de salarizare a funcţionarilor publici se stabileşte prin lege. (2) La stabilirea sistemului de salarizare se vor avea în vedere următoarele: a) necesitatea de a restrânge costurile administraţiei publice, în condiţiile în care funcţionarii publici competenţi trebuie motivaţi şi recompensaţi în mod corespunzător; b) crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade, clase şi trepte, bazate pe evaluarea postului; c) stabilirea unui raport just între partea fixă şi partea variabilă a salariului, care să ţină seama de activitatea depusă şi de importanţa ei. Art. 31 Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte uniformă în timpul serviciului o primesc gratuit. Art. 32 (1) Durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. (2) Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăşi 360 într-un an. Art. 33 (1) Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii. (2) Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat. Art. 34 În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză. Art. 35 (1) Instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică. (2) Pentru motive de sănătate funcţionarilor publici li se poate aproba, în mod excepţional, schimbarea compartimentului sau a autorităţii ori a instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu păstrarea gradului, clasei şi treptei avute. Schimbarea se poate face numai dacă funcţionarul public în cauză este apt profesional să îndeplinească noile atribuţii ce îi revin. Art. 36 Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală, proteze şi medicamente, în condiţiile legii. Art. 37 Funcţionarii publici beneficiază de pensii, precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii. Art. 38 (1) În caz de deces al funcţionarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii, dreptul la pensie de urmaş, primesc pe o perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcţionarului public decedat. (2) În cazul în care decizia pentru pensia de urmaş nu a fost emisă din vina autorităţii sau a instituţiei publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile prevăzute la alin. (1) până la emiterea deciziei pentru pensia de urmaş. Art. 39 (1) Funcţionarii publici beneficiază în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii. (2) Autoritatea sau instituţia publică în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea este obligată să îi asigure protecţie împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei sau în legătură cu aceasta. Art. 40 Autoritatea sau instituţia publică este obligată să îl despăgubească pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit, din culpa autorităţii sau a instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. Secţiunea a 2-a: Îndatoririle funcţionarilor publiciArt. 41 Funcţionarii publici sunt datori să îşi îndeplinească cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. Art. 42 Funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice. Art. 43 (1) Funcţionarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate. (2) Funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor date de funcţionarii cu funcţii publice de conducere cărora le sunt subordonaţi direct, cu excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale. În asemenea cazuri funcţionarul public are obligaţia să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziţiei primite. Dacă funcţionarul public care a dat dispoziţia stăruie în executarea acesteia, va trebui să o formuleze în scris. În această situaţie dispoziţia va fi executată de cel care a primit-o. Art. 44 Funcţionarii publici au îndatorirea să păstreze secretul de stat şi secretul de serviciu, în condiţiile legii. Art. 45 Funcţionarii publici trebuie să păstreze confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei. Art. 46 (1) Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje. (2) La numirea, precum şi la eliberarea din funcţie funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere. Art. 47 (1) Funcţionarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului în care funcţionează. (2) Funcţionarilor publici de execuţie le este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intră în competenţa lor ori să intervină pentru soluţionarea acestor cereri. Art. 48 (1) Funcţionarii publici au îndatorirea să îşi perfecţioneze pregătirea profesională fie în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, fie urmând cursuri de perfecţionare organizate în acest scop. (2) În cazul în care cursurile de perfecţionare sunt organizate în altă localitate decât cea de domiciliu, funcţionarii publici beneficiază şi de drepturile de delegare, potrivit prezentei legi. (3) Funcţionarii publici care urmează o formă de specializare sau de perfecţionare cu o durată mai mare de 3 luni şi primesc pe această perioadă drepturile salariale sunt obligaţi să se angajeze în scris că vor lucra 1-5 ani în cadrul autorităţii sau instituţiei publice respective. În cazul nerespectării acestui angajament, aceştia vor suporta cheltuielile autorităţii sau instituţiei publice, proporţional cu timpul rămas până la împlinirea termenului. Prevederile prezentului alineat nu se aplică în cazul în care funcţionarul public nu mai deţine funcţia publică din motive neimputabile acestuia sau în cazul transferului în interesul serviciului. (4) Rezultatele obţinute la cursurile de perfecţionare de către funcţionarii publici vor fi avute în vedere la evaluarea anuală a activităţii acestora. CAPITOLUL VI: Selectarea şi numirea în funcţii a funcţionarilor publiciSecţiunea 1: Selectarea funcţionarilor publiciArt. 49 (1) Intrarea în corpul funcţionarilor publici se face numai prin concurs organizat de autoritatea sau instituţia publică interesată. (2) Concursul se organizează numai în limita posturilor rămase vacante în urma aplicării prevederilor art. 13 alin. (1), precum şi a prevederilor legale referitoare la transferuri. Persoanele nemulţumite de rezultatul concursului se pot adresa instanţei de contencios administrativ. (3) Funcţiile publice vacante, pentru care se organizează concurs pentru intrarea în corpul funcţionarilor publici, se dau publicităţii cu 30 de zile înainte de data organizării concursului. (4) Intrarea în corpul funcţionarilor publici de carieră direct după absolvirea studiilor se face numai pe o funcţie publică de debutant. (5) Condiţiile de organizare şi de desfăşurare a concursului, precum şi condiţiile de validare a rezultatelor acestuia se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Art. 50 Pentru participarea la concurs în vederea ocupării funcţiei publice ca debutant candidaţii trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 6. Art. 51 (1) Persoanele care au ocupat funcţii de demnitate publică alese sau numite ori funcţii asimilate acestora, potrivit legii, precum şi cele care au deţinut funcţii de specialitate în afara autorităţilor sau instituţiilor publice pot fi numite, în urma concursului, în funcţii publice definitive. Aceste persoane vor fi numite în categoria corespunzătoare studiilor absolvite, în gradul, clasa şi treapta corespunzătoare vechimii în funcţia de demnitate publică sau de specialitate, la care se adaugă, dacă este cazul, vechimea în funcţii publice deţinute anterior. (2) Persoanele care revin în corpul funcţionarilor publici după părăsirea acestuia pentru motive care nu le sunt imputabile vor fi încadrate în gradul, clasa şi treapta dobândite anterior, la care se pot adăuga, prin examen organizat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, gradele, clasele şi treptele corespunzătoare timpului lucrat în alte sectoare. Secţiunea a 2-a: Perioada de stagiuArt. 52 (1) Candidaţii reuşiţi la concurs sunt numiţi funcţionari publici debutanţi prin ordin sau, după caz, prin dispoziţie a conducătorului autorităţii ori instituţiei publice în a cărei organigramă se afla postul vacant. (2) Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru funcţionarii din categoria A, 8 luni pentru cei din categoria B şi 6 luni pentru cei din categoria C. (3) Perioada de stagiu este luată în considerare la calculul vechimii în funcţia publică. Art. 53 (1) Funcţionarii publici debutanţi pot fi definitivaţi numai după terminarea perioadei de stagiu. (2) Perioada de stagiu are ca obiect confirmarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea lor practică, cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei publice şi a exigenţelor acesteia. (3) La terminarea perioadei de stagiu funcţionarul public debutant redactează un raport de stagiu. Organizarea perioadei de stagiu, condiţiile de evaluare, precum şi regulile specifice aplicabile funcţionarilor publici debutanţi se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Secţiunea a 3-a: Numirea în funcţii a funcţionarilor publiciArt. 54 (1) La sfârşitul perioadei de stagiu funcţionarul public debutant este numit ca funcţionar public definitiv gradul 2, clasa a III-a, treapta a 3-a în categoria corespunzătoare nivelului de studii absolvite sau, după caz, obligat să repete stagiul ori concediat pentru incompetenţă profesională. Stagiul poate fi repetat o singură dată. (2) Numirea ca funcţionar public definitiv, precum şi în funcţii publice de conducere se face de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice respective. Art. 55 (1) Funcţionarul public definitiv depune jurământul de credinţă în faţa conducătorului autorităţii sau instituţiei publice şi în prezenţa a doi martori, dintre care unul va fi conducătorul compartimentului în care este numit, iar celălalt, un alt funcţionar public din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice. (2) Jurământul are următorul conţinut: "Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit şi să păstrez secretul profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" (3) Jurământul se poate depune şi fără formula religioasă de încheiere. (4) Refuzul depunerii jurământului prevăzut la alin. (2) atrage revocarea deciziei de numire în funcţie. Secţiunea a 4-a: IncompatibilităţiArt. 56 (1) Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică, cu excepţia calităţii de cadru didactic. (2) Funcţionarii publici nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ. Art. 57 Funcţionarii publici nu pot exercita la societăţi comerciale cu capital privat activităţi cu scop lucrativ care au legătură cu atribuţiile ce le revin din funcţiile publice pe care le deţin şi nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia pe care o îndeplinesc. Art. 58 (1) Funcţionarii publici, cu excepţia funcţionarilor publici civili din ministerele privind apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională, pot fi aleşi sau numiţi pentru exercitarea unei funcţii de demnitate publică. Pe durata exercitării funcţiei de demnitate publică ei sunt suspendaţi din funcţia publică pe care o deţin şi îşi păstrează gradul, clasa şi treapta avute. (2) După expirarea mandatului pentru care au fost aleşi sau numiţi, autorităţile sau instituţiile publice în cadrul cărora au funcţionat sunt obligate să asigure funcţionarilor publici funcţia publică avută sau una echivalentă. Perioada de exercitare a mandatului se consideră vechime în funcţia publică. CAPITOLUL VII: Evaluarea activităţii şi cariera funcţionarilor publiciSecţiunea 1: Evaluarea activităţii funcţionarilor publiciArt. 59 (1) Evaluarea activităţii funcţionarilor publici se face în scopul acordării drepturilor salariale corespunzătoare performanţelor profesionale individuale, pe baza criteriilor elaborate de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. (2) Evaluarea activităţii funcţionarilor publici se face ţinându-se seama de criteriile de performanţă pe baza cărora se definesc şi gradele existente în interiorul aceleiaşi categorii. Art. 60 (1) La începutul anului conducătorii de compartimente vor comunica fiecărui funcţionar public, în scris, criteriile de performanţă stabilite de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, corespunzătoare categoriei, gradului şi clasei funcţiei publice ocupate de acesta. (2) Anual conducătorii compartimentelor din cadrul unei autorităţi sau instituţii publice completează şi notează în fişa de evaluare performanţele profesionale individuale, obţinute în ultimele 12 luni de către funcţionarii publici din subordine. (3) În urma evaluării performanţei profesionale individuale funcţionarului public i se acordă unul dintre următoarele calificative: "excepţional", "foarte bun", "bun", "satisfăcător", "nesatisfăcător". Art. 61 Metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale, precum şi de contestare a calificativelor acordate se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Art. 62 (1) Funcţionarul public notat în ultimul an cu calificativul "nesatisfăcător" sau "satisfăcător" nu poate fi avansat în anul următor. (2) În situaţia în care, în ultimii 2 ani, funcţionarul public a fost notat cu calificativul "nesatisfăcător", conducătorul instituţiei publice va propune acestuia trecerea într-o funcţie inferioară. Dacă propunerea nu este acceptată, se procedează la eliberarea din funcţie. (3) În situaţia în care are loc restrângerea numărului de posturi la o autoritate sau la o instituţie publică, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va avea în vedere rezultatele obţinute de funcţionarii publici la evaluarea anuală a activităţii. Secţiunea a 2-a: Avansarea în trepte, clase, grade şi categoriiArt. 63 (1) În cariera profesională funcţionarul public beneficiază, în urma rezultatelor obţinute la evaluarea performanţelor profesionale individuale, de dreptul de a avansa în treaptă, clasă sau grad ori în categorie în urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior celei avute. (2) Fiecărei trepte îi corespunde un nivel al salariului de bază care se acordă începând cu data de 1 ianuarie a anului următor perioadei pentru care s-a făcut evaluarea. Art. 64 (1) Avansarea în treapta următoare se face în cadrul aceluiaşi grad şi al aceleiaşi clase. (2) Avansarea în treaptă se face anual şi produce efecte pentru toţi funcţionarii publici care au obţinut la evaluarea anuală a performanţelor profesionale individuale cel puţin calificativul "bun". Art. 65 (1) Avansarea cu o treaptă în clasa următoare se face în cadrul aceluiaşi grad de la treapta 1 a unei clase la treapta a 3-a a clasei imediat superioare. (2) Funcţionarii publici se avansează în clasă, dacă au o vechime de minimum 3 ani în clasa din care sunt avansaţi şi dacă au obţinut la evaluarea anuală a performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani cel puţin calificativul "foarte bun". Art. 66 (1) Avansarea cu o treaptă în gradul următor se face în cadrul aceleiaşi categorii de la treapta 1 a ultimei clase a unui grad la treapta a 3-a a primei clase a gradului imediat superior. (2) Pot beneficia de avansarea în grad numai funcţionarii publici înscrişi în tabelul de avansări în grad, care se întocmeşte şi se completează anual în fiecare autoritate sau instituţie publică. (3) Pentru a fi înscrişi pe tabelul de avansări în grad funcţionarii publici trebuie să fi obţinut la evaluarea anuală a performanţelor profesionale individuale, în ultimii 2 ani consecutivi premergători înscrierii, calificativul "excepţional". (4) În mod excepţional funcţionarii publici care la promovarea treptelor clasei a III-a şi a primei trepte a clasei a II-a au obţinut calificativul "excepţional" pot fi înscrişi în tabelul de avansări în grad, în vederea avansării direct în treapta a 3-a a clasei a III-a a gradului imediat superior. (5) Avansările în grad se fac în ordinea înscrierii pe tabelul de avansări, în cadrul numărului de posturi vacante, fără a se depăşi numărul maxim de titulari pentru fiecare grad stabilit în condiţiile prezentei legi. (6) Numărul maxim de titulari pentru fiecare grad, în raport cu efectivul total al funcţionarilor publici din cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii publice, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, a consiliului judeţean ori local. (7) Avansările stabilite de autorităţile sau instituţiile publice vor fi comunicate, în termen de 30 de zile, Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Secţiunea a 3-a: Numirea în funcţii publice de conducereArt. 67 Funcţiile publice de conducere din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Condiţiile de ocupare a acestor funcţii se stabilesc prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, a consiliului judeţean ori local. Art. 68 (1) Numirea în funcţii publice de conducere se face pe bază de concurs, organizat de autoritatea sau instituţia publică, în limita posturilor vacante. (2) Procedura de desfăşurare a concursurilor se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. CAPITOLUL VIII: Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publiciArt. 69 Încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz. Art. 70 (1) Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu constituie abatere disciplinară şi atrage sancţionarea disciplinară a acestora. (2) Sunt abateri disciplinare: a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor; b) absenţe nemotivate de la serviciu; c) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal; d) atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu; e)nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter; f) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu; g) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor; h) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice din care face parte; i) exprimarea sau desfăşurarea, în calitate de funcţionar public ori în timpul programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic; j) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind funcţionarii publici. (3) Sancţiunile disciplinare sunt: a) avertismentul; b) mustrarea; c) diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni; d) suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani; e) trecerea într-o funcţie inferioară, pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a salariului; f) destituirea din funcţie. (4) La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, comportarea generală în serviciu a funcţionarului public, precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile art. 75. (5) Sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate şi după audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audiere sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile imputate se consemnează într-un proces-verbal. În astfel de cazuri sancţiunea poate fi aplicată. Art. 71 (1) Sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. a) şi b) se pot aplica direct de către conducătorul compartimentului în care funcţionează cel în cauză. (2) Împotriva sancţiunii disciplinare aplicate în condiţiile prevederilor alin. (1) funcţionarul public se poate adresa cu contestaţie la conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, în termen de 15 zile de la data comunicării sancţiunii aplicate, care emite, pe baza propunerii comisiei de disciplină, ordinul sau dispoziţia definitivă. Art. 72 Sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. c)-f) se aplică de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea comisiei de disciplină. Art. 73 (1) În cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii de disciplină, competente să cerceteze şi să propună sancţiunea aplicabilă funcţionarilor publici din autorităţile sau instituţiile publice respective. (2) Modul de constituire a comisiilor de disciplină, componenţa, atribuţiile, modul de sesizare şi procedura de lucru a acestora se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Art. 74 Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. Art. 75 Sancţiunile disciplinare se radiază, de drept, după cum urmează: a) în termen de un an de la aplicare, sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. a) şi b), dacă funcţionarul public sancţionat cu una dintre aceste sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă; b) în termen de 2 ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, sancţiunile prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. c)-e), dacă funcţionarul public sancţionat cu una dintre aceste sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă. Art. 76 (1) Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. (2) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. Art. 77 Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează; b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Art. 78 (1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 77 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. (2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ. (3) Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei. Art. 79 (1) Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. (2) În cazul în care în urma sesizării parchetului sau a organului de cercetare penală s-a dispus începerea urmăririi penale, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va lua măsura de suspendare a funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine. (3) Suspendarea din funcţie operează şi în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva funcţionarului public care a săvârşit o infracţiune de natură să îl facă incompatibil cu funcţia publică pe care o ocupă. (4) Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmării penale în cazurile prevăzute la alin. (2) şi (3), precum şi în cazul în care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţie încetează. Art. 80 În situaţiile prevăzute la art. 79 alin. (4) autoritatea sau instituţia publică datorează drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării. CAPITOLUL IX: Modificarea şi încetarea raporturilor de serviciuSecţiunea 1: Delegarea şi detaşareaArt. 81 Funcţionarii publici pot fi delegaţi sau detaşaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează să îndeplinească anumite activităţi în afara autorităţii sau instituţiei publice, în aceeaşi localitate sau în altă localitate. Art. 82 (1) Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul public, pe o perioadă de cel mult 30 de zile consecutive, dar nu mai mult de 60 de zile într-un an. (2) Pe timpul delegării funcţionarul public îşi păstrează funcţia şi salariul, iar autoritatea sau instituţia publică ce îl deleagă este obligată să suporte costul legal al transportului, cazării şi al indemnizaţiei de delegare. Indemnizaţia de delegare este egală cu salariul cuvenit pentru 8 ore de muncă. Art. 83 (1) Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea, pentru o perioadă de cel mult 3 luni. În cursul unui an calendaristic un funcţionar public poate fi detaşat mai mult de 6 luni, numai cu acordul său scris. (2) Pe perioada detaşării funcţionarul public îşi păstrează funcţia şi drepturile salariale. Dacă salariul corespunzător funcţiei publice pe care este detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu. Pe timpul detaşării în altă localitate autoritatea sau instituţia publică beneficiară este obligată să îi suporte costul legal al transportului, dus şi întors, cel puţin o dată pe lună, al cazării şi al indemnizaţiei de detaşare. Art. 84 Funcţionarul public poate refuza detaşarea în următoarele cazuri: a) dacă detaşarea ar urma să aibă loc într-o localitate în care nu i se asigură condiţii corespunzătoare de cazare; b) în situaţia în care starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detaşarea; c) ori de câte ori motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detaşării. Secţiunea a 2-a: Întreruperea activităţii la cerereArt. 85 Întreruperea activităţii la cerere reprezintă suspendarea temporară a funcţionarului public din funcţie pentru un interes personal legitim şi se acordă de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice respective. Întreruperea se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Art. 86 Durata întreruperii activităţii la cerere trebuie să se încadreze între 6 luni şi 4 ani, cu drept de prelungire pentru o perioadă de cel mult 4 ani. Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte perioade de întrerupere a activităţii pentru anumite categorii de funcţionari publici. Art. 87 Funcţionarul public numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică se află în întrerupere a activităţii la cerere pe durata mandatului. Art. 88 La expirarea perioadei de întrerupere a activităţii la cerere funcţionarul trebuie să solicite reintegrarea la autoritatea sau instituţia publică la care a fost încadrat. Aceasta se acordă de drept. Reluarea activităţii înainte de expirarea termenului pentru care a fost aprobată întreruperea se face la cerere. Secţiunea a 3-a: Încetarea raporturilor de serviciuArt. 89 Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc în următoarele situaţii: a) demisie; b) transfer; c) eliberarea din funcţie; d) destituirea din funcţie; e) pensionarea pentru munca depusă şi limită de vârstă ori pentru invaliditate de gradul I sau II; f) deces. Art. 90 (1) Funcţionarul public poate cere încetarea raporturilor de serviciu prin demisie. (2) Demisia produce efecte după 15 zile de la înregistrare, dacă solicitantul şi conducătorul autorităţii sau instituţiei publice nu au convenit ca acestea să se producă mai repede. În cazul funcţiilor de conducere termenul este de 30 de zile. Art. 91 (1) Încetarea raporturilor de serviciu poate interveni şi prin transferul în interesul serviciului sau prin aprobarea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a cererii de transfer a funcţionarului public la o altă autoritate sau instituţie publică. (2) Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului public transferat. În acest caz funcţionarul public îşi păstrează gradul, clasa şi treapta dobândite anterior. (3) În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, funcţionarul public transferat are dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul de bază net din ultima lună, la acoperirea cheltuielilor de transport şi la un concendiu plătit de 5 zile. (4) Plata drepturilor prevăzute la alin. (3) se suportă de autoritatea sau instituţia publică la care se face transferul. Art. 92 Conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va dispune eliberarea din funcţie a funcţionarului public în următoarele cazuri: a) s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate; b) autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu vrea să o urmeze; c) în condiţiile prevederilor art. 62 alin. (2); d) autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcţionarul public, şi acesta refuză oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Art. 93 În cazurile reglementate la art. 92 autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde funcţionarului public un preaviz de 15 zile calendaristice. În această perioadă conducătorul autorităţii sau instituţiei publice poate acorda reducerea programului de lucru, până la 4 ore zilnic, fără afectarea drepturilor salariale cuvenite. Dacă nu este posibilă acordarea preavizului, funcţionarul public are dreptul ca la eliberarea din funcţie să primească o despăgubire egală cu salariul de bază cuvenit pentru această perioadă. Art. 94 Destituirea din funcţie se dispune ca sancţiune disciplinară, în cazul săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare sau atunci când funcţionarul public a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Art. 95 În cazul eliberării sau al destituirii din funcţie, funcţionarul public poate cere instanţei de contencios administrativ anularea ordinului sau a dispoziţiei de eliberare ori de destituire din funcţie, în termen de 30 de zile de la comunicare. Art. 96 La încetarea raporturilor de muncă în condiţiile art. 89 lit. a)-e) funcţionarul public are îndatorirea să predea lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu. CAPITOLUL X: Dispoziţii finale şi tranzitoriiArt. 97 (1) Funcţionarii care la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt încadraţi pe durată nedeterminată în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice vor fi numiţi în funcţiile publice corespunzătoare posturilor pe care le ocupă, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acesteia. (2) Funcţionarii care la data intrării în vigoare a prezentului statut ocupă o funcţie publică de conducere într-o autoritate sau instituţie publică vor susţine un examen de atestare pe post. Condiţiile de desfăşurare a examenului de atestare se vor stabili prin hotărâre a Guvernului. (3) Numirea se face prin ordin sau prin dispoziţie a conducătorului autorităţii sau al instituţiei publice în funcţia publică corespunzătoare postului ocupat. Art. 98 (1) Personalul din cadrul cabinetelor demnitarilor este angajat cu contract individual de muncă pe perioadă determinată şi nu are pe această perioadă calitatea de funcţionar public. (2) Persoanelor prevăzute la alin. (1) le sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 56 şi 57. (3) Funcţionarii publici care pe o durată determinată îndeplinesc o funcţie în cabinetul demnitarului pot solicita întreruperea activităţii, beneficiind de dreptul de a fi reintegraţi în corpul funcţionarilor publici. Această perioadă se consideră vechime în funcţia publică. Art. 99 În unităţile administrativ-teritoriale în care persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale deţin o pondere de peste 20% unii funcţionari publici din serviciile care au contacte direct cu cetăţenii vor cunoaşte şi limba minorităţii naţionale respective. Art. 100 În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi Guvernul va iniţia procedura de adaptare la prevederile acesteia a statutelor aprobate prin legi speciale, cu respectarea specificului funcţiilor publice în cauză. Procesul de adaptare va fi coordonat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Art. 101 (1) Până la aprobarea statutelor proprii ale funcţionarilor publici din cadrul Preşedinţiei, Camerei Deputaţilor, Senatului, Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi, Consiliului Legislativ, Avocatului Poporului şi Consiliului Concurenţei prevederile prezentei legi se aplică şi acestora, cu excepţia celor referitoare la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. (2) Numirea, avansarea, perfecţionarea şi salarizarea acestor funcţionari publici se fac potrivit legilor speciale. Art. 102 Cauzele având ca obiect litigii de muncă în care una dintre părţi are calitatea de funcţionar public, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a prezentului statut, vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei. Art. 103 Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii. Art. 104 (1) Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia art. 23 care intră în vigoare la data publicării. (2) La data intrării în vigoare a prezentei legi orice dispoziţii contrare se abrogă. Această lege a fost adoptată în condiţiile art. 113 din Constituţia României, în urma angajării, în şedinţa comună din 29 noiembrie 1999, a răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
ANEXĂLISTAcuprinzând funcţiile publiceI. Aparatul Guvernului şi al Parlamentului A. Funcţii publice de conducere 1. Secretar general al Guvernului 2. Secretar general al Senatului 3. Secretar general al Camerei Deputaţilor 4. Secretar general adjunct al Guvernului 5. Secretar general adjunct al Senatului 6. Secretar general adjunct al Camerei Deputaţilor 7. Şef departament 8. Director general 9. Director, director adjunct 10. Şef serviciu, şef sector, şef birou B. Funcţii publice de execuţie 1. Consilier 2. Expert 3. Consultant II. Aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale A. Funcţii publice de conducere 1. Secretar general, secretar general adjunct 2. Director general, inspector de stat şef 3. Director general adjunct, inspector de stat adjunct 4. Director, inspector-şef 5. Director adjunct, inspector-şef adjunct 6. Şef serviciu, şef sector, şef birou B. Funcţii publice de execuţie 1. Consilier, expert, consultant 2. Inspector de specialitate, referent de specialitate 3. Inspector III. Servicii descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale din unităţile adminis-trativ-teritoriale A. Funcţii publice de conducere 1. Director general, inspector-şef 2. Director general adjunct, inspector-şef adjunct 3. Director, director adjunct B. Funcţii publice de execuţie 1. Consilier, expert, consultant 2. Inspector de specialitate, referent de specialitate 3. Inspector 4. Referent NOTĂ: Funcţiile publice specifice unor autorităţi sau instituţii publice centrale ori unor instituţii subordonate acestora se stabilesc de conducătorii autorităţilor sau instituţiilor respective, cu acordul autorităţilor ierarhic superioare şi cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. IV. Aparatul de lucru al prefectului şi al autorităţilor administraţiei publice locale A. Funcţii publice de conducere 1. Secretarul judeţului, secretarul municipiului Bucureşti, secretarul general al prefecturii 2. Secretarul municipiului, oraşului, comunei 3. Şef departament 4. Arhitect-şef, arhitect-şef adjunct 5. Director general, director general adjunct 6. Director, director adjunct 7. Şef serviciu, şef birou, şef sector B. Funcţii publice de execuţie 1. Consilier, expert, consultant 2. Inspector de specialitate, referent de specialitate; gradele II şi III 3. Inspector, referent 4. Inginer agronom 5. Medic veterinar 6. Perceptor 7. Agent agricol. NOTĂ: 1. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin ordin al acestuia, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. 2. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al autorităţilor administraţiei publice locale se stabilesc, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean sau, după caz, a primarului, prin hotărâre a consiliului judeţean sau, după caz, local şi cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 600 din data de 8 decembrie 1999
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2010 )