Administrarea intreprinderilor mijlocii

Introducere

La nivelul întreprinderilor mici și mijlocii, performanțele, eficiența desfășurării activităților și nu în ultimul rând calitatea prestației, depind, într-o măsură hotărâtoare, de maniera în care acestea sunt administrate. De aceea, administrarea IMM-urilor are rolul de a identifica cele mai favorabile oportunități de pe piață și de a le fructifica într-un mod coerent și eficace.

Prin urmare, prezenta lucrare își propune să scoată în evidență acele trăsături ale administrării care inspiră oamenii să conducă cât mai profesionist și mai durabil orice întreprindere, fie ea mică, mijlocie sau mare.

Motivația alegerii temei își are originea în ideea menționată anterior. Am cosiderat importantă tratarea explicită și realistă a subiectului, punând accent pe elementele valoroase ale ariei acestuia.

            Capitolul introductiv al lucrării cristalizează aspectele fundamentale ale administrării întreprinderilor mici și mijlocii. În prima sa jumătate, el include conturarea contextulului, politic, economic și legal, în care aceste firme își desfășoară activitatea și caracteristicile IMM-urilor în raport cu cele ale marilor companii. În cea de-a doua jumătate a acestei părți, se amintesc întâi etapele evoluției științei managementului, rezumând principiile lor esențiale, pentru ca apoi să fie evidențiate particularitățile administrării întreprinderilor mici și mijlocii.

            Partea a doua a lucrării abordează fundamentele analizei economico-financiare a întreprinderii, plecând de la concept, definiții și conținut, parcurgând tipologia, rolul și în final obiectivele oricărei examinări din domeniul economic.

            Ultimul capitol conține un studiu de caz realizat pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere elaborat de S.C. Aim Maxim Cargo S.R.L. Studiul cuprinde analiza economico financiară a firmei și, în final, trasează câteva direcții pentru îmbunătățirea performanțelor ei.

Lecturarea acestei lucrări este o modalitate facilă de a percepe aspectele fundamentale ale administrării întreprinderilor mici și mijlocii.

Capitolul 1

Aspecte fundamentale ale administrării întreprinderilor mijlocii

                                                  Motto:

“Nu poate exista o națiune puternică

fără o comunitate puternică de

întreprinderi mici și mijlocii.”

John Bulock

1.1 Întreprinderile mici şi mijlocii – context, definiție, clasificare

 

Întreprinderile mici şi mijlocii au jucat dintotdeauna un rol deosebit de important în viaţa economică şi socială a oricărei ţări, aflându-se la baza dezvoltării economiei. Dinamismul, flexibilitatea, adaptabilitatea, mobilitatea și potenţialul lor inovator sunt considerate esenţiale pentru dezvoltarea armonioasă a economiei oricărui stat, putând asigura coeziunea structurii economice, creşterea economică sănătoasă şi desigur crearea de noi locuri de muncă[1].

Pentru Uniunea Europeană, întreprinderile reprezintă un factor important de creştere economică. Astfel, pentru a construi o economie puternică, forul european şi-a propus să întărească spiritul antreprenorial în Europa şi să creeze condiţiile necesare pentru dezvoltarea practicilor inovative care duc la înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor.

Politica Uniunii Europene referitoare la întreprinderi se adresează întregului mediu de afaceri şi are ca scop încurajarea şi facilitarea înfiinţării de noi întreprinderi, stabilirea unui mediu de afaceri dinamic în care fiecare întreprindere să aibă acces efectiv la pieţele de produse şi servicii din Europa şi din afara ei. Atingerea acestor obiective este vitală pentru asigurarea sustenabilităţii economice necesare sprijinirii progresului social şi protecţiei mediului.

Transformările economice şi sociale care au avut loc în ultimii 18 ani în România au determinat dezvoltarea destul de mare a sectorului întreprinderilor mici și mijlocii. În prezent, acestea reprezintă peste 99% din numărul total al firmelor din România, ponderea lor în realizarea produsului intern brut apropiindu-se de 60% în ultimii ani.

Secolul XXI este considerat de mulţi specialişti ca un unul în care sectorul afacerilor de dimensiuni reduse va domina economia mondială. Fără dezvoltarea acestui sector se consideră că evoluţia economică la nivelul oricărei ţări, dar şi la nivelul globului, nu va putea fi considerată mulţumitoare.

Pentru a reuşi acest lucru, în aproape toate ţările lumii, se încearcă realizarea unui cadru legislativ care să favorizeze dezvoltarea cât mai puternică a acestui sector. Totuşi, este foarte importantă, mai ales în acest caz, definirea exactă a ceea ce însemnă o întreprindere mică sau mijlocie.

Criteriile principale luate în calcul, atat la nivelul Uniunii Europene, cat și la cel al economiei românești, pentru încadrare 24424u2023y a unei întreprinderi în categoia IMM-urilor sunt: personalul angajat şi cifra de afaceri. Datele utilizate pentru calculul numărului mediu anual de salariaţi, a cifrei de afaceri anuale nete şi a activelor totale sunt cele raportate în situaţiile financiare aferente exerciţiului financiar anterior, aprobate de adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor.

Astfel, în România, conform Ordonanței nr. 27 din 26 ianuarie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii[2] (vezi anexa nr. 1), companiile care au mai puțin de 250 de angajați și nu realizează o cifră de afaceri anuală netă care depășeste echivalentul în lei a 50 milioane de Euro, sau deţin active totale[3] care nu depășesc echivalentul în lei a 43 milioane Euro, sunt considerate întreprinderi mici sau mijlocii. Acestea la rândul lor se clasifică în următoarele categorii: microîntreprinderi (au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă sau deţin active totale de până la 2 milioane de euro, echivalent în lei), întreprinderi mici (au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă sau deţin active totale de până la 10 milioane de euro, echivalent în lei) și întreprinderi mijlocii (au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane de euro, echivalent în lei, sau deţin active totale care nu depăşesc echivalentul în lei a 43 milioane de euro).

Prevederile aceastei ordonanțe nu se aplică societăților bancare, societăților de asigurare și reasigurare, societăților de administrare a fondurilor financiare de investiţii, societăților de valori mobiliare, societăților cu activitate exclusivă de comerț exterior, precum și societăților comerciale care au acționar sau asociat persoane ce dețin, cumulat, peste 25% din capitalul social sau au peste 250 de angajați[4].

1.2 Caracteristicile întreprinderilor mici și mijlocii

Dimensiunea relativ redusă a întreprinderilor mici și mijlocii este caracteristica cea mai relevantă, care le diferențiază net de celelalte întreprinderi din economie. Această primă trăsătură are următoarele implicații principale[5]:

·        determină un potențial productiv redus de bunuri și/sau servicii, limitând partea deținută individual, pe piață, de către aceste întreprinderi, la o pondere de regulă nesemnificativă;

·         reduce foarte mult posibilitatea de a  realiza economii de scară și de a beneficia de efectele pe care le antrenează acestea asupra costurilor de producție și, implicit, asupra profitului;

·         face ca acest tip de întreprinderi să acționeze pe piețe destul de atomizate, pe care există mulți agenți economici, ce exercită o presiune concurențială puternică;

·         ca efect cumulat al implicațiilor precedente, întreprinderile mici și mijlocii  sunt obligate, foarte des, să joace pe piețele mai sus menționate rolul de ”price taker”;

·        determină întreprinderile mici și mijlocii să adopte, în cele mai multe cazuri, o strategie de dependență față de una sau mai multe unități mari, jucând  rolul de sateliți  sau subordonați;

Demografia extrem de dinamică, determinată de natalitatea și mortalitatea ridicată a firmelor mici și mijlocii în cursul unor perioade reprezentative, caracterizează deosebit de pregnant existența acestei categorii de întreprinderi. Această caracteristică este, în parte, consecința celei precedente: dimensiunea IMM-urilor determină mobilitatea lor accentuată, care se reflectă într-o rată a natalității, și una a mortalității sensibil superioare celor medii pe economie. Dar este interesant faptul că acestea, constituind sectorul cel mai dinamic al populației întreprinderilor, oferă, prin indicatorii care îi caracterizează evoluția, elemente relevante privind sensul și tendințele activității economice din diferite sectoare. Cu ajutorul lor s-a observat faptul că sectoarele a căror contribuție la creșterea economică este cea mai mare sunt acelea care se disting prin rate ridicate ale creărilor și disparițiilor de întreprinderi.  Astfel, cu cât întreprinderile se reînnoiesc mai mult și cunosc perioade dificile de restructurări, sau chiar dispar, cu atât creșterea economică ce rezultă este mai puternică.

            Fără a constitui o caracteristică definitorie a IMM-urilor, așa cum este cazul primelor doua trăsături, specializarea este mai frecventă la această categorie de întreprinderi decât la cele mari și reprezintă un avantaj important al acestora, mai ales combinat cu altele cum ar fi mobilitatea sau adaptabilitatea rapidă la cerere.

Potențialul productiv relativ redus al firmelor mici și mijlocii, precum și specializarea acestora, determină o pondere redusă pe piața care acționează. Chiar dacă numărul lor, care poate fi apreciabil pe o piață specifică, ajunge să dețină o parte semnificativă din aceasta, fiecare întreprindere luată izolat are o poziție modestă. Segmentul limitat pe care îl acoperă pe o piață specifică o întreprindere mică îndeosebi, sau una mijlocie, prezintă evidente dezavantaje (de exemplu dificultăți în menținerea pe piață), și avantaje care pot fi amplificate semnificativ printr-o strategie și prin politici judicios concepute și consecvent aplicate (cum ar fi cunoașterea nemijlocită a cererilor  formulate de clienți).

            O altă caracteristică a IMM-urilor privește dificultățile pe care le întâmpină acestea la intrarea și ieșirea de/pe o piață. Barierele la intrare/ieșire pe/de pe o piață sunt practic aceleași pentru toate întreprinderile, indiferent de dimensiunea lor, dar eforturile pe care trebuie să le facă aceste unități economice, raportate la mărimea lor, sunt incomparabil mai ample decât cele ale marilor agenți economici.

            Întreprinderile mici și mijlocii sunt, de asemenea, caracterizate de și un potențial inovațional ridicat, aceasta în ciuda disponibilităților bănești reduse alocate departamentului de cercetare și dezvoltare. Forța creativă a acestora este apreciabilă, o asemenea realitate având mai multe premise: necesitatea de a ”forța” intrarea în unele industrii, respectiv pe puținele piețe specifice; contactul nemijlocit cu clienții; presiunea pe care o exercită pe piață marile întreprinderi prin produsele și serviciile pe care le oferă și care sunt reînoite sau modernizate continuu, pe baza unui efort de cercetare – dezvoltare susținut; poziția de subcontractant al multor IMM-uri.

            Întreprinderile mici și mijlocii sunt capabile sa-și modifice rapid produsele sau serviciile oferite, în funcție de condițiile schimbătoare ale pieței și să se adapteze operativ la cererea afirmată în domeniul lor de afaceri. Acest aspect este cu atât mai pregnant în cazul acelora care, adesea, constituie surse noi de produse, servicii sau tehnologii a căror realizare, fie nu este rentabilă pentru marile companii, fie nu le interesează.

            Salariații IMM-urilor desfășoară concomitent mai multe activități, ceea ce conduce la lărgirea simțitoare a gamei atribuțiilor lor și la distanțarea de modelul specializării înguste, propriu marilor întreprinderi.

            Nu în ultimul rând, firmele mici și mijlocii se găsesc într-o legătură strânsă și continuă cu clienții, furnizorii și investitorii, ceea ce le permite să-și individualizeze, în anumite cazuri, oferta de produse și/sau servicii, devenind, astfel, un factor puternic de atragere a clienților.

1.3 Teorii și abordări în știința managementului

Conducerea activităţii a progresat de-a lungul timpului o dată cu dezvoltarea forţelor de producţie, iar teoria conducerii (administrării) a fost influenţată de dezvoltarea ştiinţelor aşa-zise premergătoare, din care fac parte ştiinţele economice, psihologia, sociologia etc[6]. 

Evoluția întreprinderilor mici și mijlocii depinde în mare măsură de capacitatea conducătorilor ei de a înțelege și de a pune în aplicare principiile, metodele și tehnicile moderne de management. Pentru ca firmele pe care le conduc să obțină avantaje competitive pe termen lung, este imperios necesar ca aceștia să cunoască în profunzime modelele, teoriile și procedeele oferite în decursul timpului de știința administrării.

              Principalele teorii și abordări care au marcat evoluția științei administrării sunt: curentul clasic, curentul comportamental, curentul cantitativ și curentul modern.

            Curentul clasic are două dimensiuni fundamentale: managementul științific și managementul administrativ general. Managementul științific se ocupă de modalitățile de îmbunătățire a productivității, în timp ce teoria managementului administrativ privește întreprinderile ca entități și are în vedere eficientizarea acestora.

            Pricipalele contribuții ale curentului  clasic în administrare sunt aplicarea științei în practica managementului, punerea bazelor pentru evoluțiile ulterioare din management, identificarea funcțiilor manageriale de bază, și anume planificarea, organizarea, comanda, coordonarea și controlul, clasificarea procedeelor, funcțiilor și abilităților relevante în management, care sunt și astăzi recunoscute drept concepte esențiale, enunțarea și aplicarea principiilor particulare ale managementului formal și focalizarea atenției asupra managementului, ca subiect al cercetării științifice.[7]

              Limitele acestui curent constau în presupunerea că fiecare angajat este o persoană de tip economic, care va lucra mai mult pentru a avea mai mulți bani; în aplicarea legităților lui în organizațiile simple și relativ stabile (în timp ce majoritatea celor de astăzi sunt complexe și agresive); în neluarea în considerare a raporturilor dintre întreprindere și mediul său; precum și în tratarea angajaților ca pe niște intrumente de atingere a scopurilor organizației.

            Curentul comportamental în management constituie o abordare a administrării centrată pe psihologia umană, pe motivație și pe conducere, care se deosebesc de simpla eficiență mecanică. Acest curent studiază comportamentul angajatului în cadrul întreprinderii și include relațiile umane și behaviorismul modern.

            Contribuțiile majore ale managementului comportamental rezidă în întelegerea conceptelor de motivare, de dinamică a grupului și a proceselor interpersonale ce au loc în interiorul organizației, precum și în aprecierea angajaților ca fiind resurse de valoare.

 Principalele limite ale acestui curent managerial se referă: la dificultățile care se manifestă în planul anticipării comportamentului uman, datorită complexității sale; la implementare de către manageri a unor modele comportamentale complexe; dar și la aplicarea dificilă rezultatelor din cercetare în domeniul practic al managementului.

            Curentul cantitativ în management este centrat pe adaptarea modelelor și proceselor matematice la situații concrete din activitatea managerială și include trei direcții de cercetare: știința managementului, managementul operațiilor și sistemele de informare a conducerii. Știința managementului are în vedere dezvoltarea modelelor matematice ce urmează a fi utilizate în procesul de fundamentare a deciziilor organizaționale, managementul operațiilor se axează îndeosebi pe aplicarea științei managementului în cadrul întreprinderilor, în timp ce sistemele de informare a conducerii reprezintă intrumente complexe de comunicare destinate sa furnizeze informații managerilor.

Managementul cantitativ include aplicații statistice, modele de optimizare și de informare, precum și simulări pe calculator. Astfel managerii pot recurge la metoda programării liniare pentru îmbunătățirea deciziilor de alocare a resurselor, iar utilizarea analizei critice reprezintă o sursă a creșterii eficienței proiectelor de planificare. Abordarea cantitativă a managementului se reflectă pozitiv în fundamentarea și adoptarea deciziilor, mai ales atunci când se referă la funcțiile de planificare și control[8].

Dintre contribuțiile majore ale managementului cantitativ, amintim dezvoltarea de tehnici cantitative complexe pentru fundamentarea și adoptarea deciziilor, utilizarea modelelor matematice în vederea înțelegerii profunde a proceselor și situațiilor ce privesc organizațiile, implementarea procedurilor de palnificare organizatorică și de control, precum și recunoașterea calculatoarelor în activitatea decizională.

Managementul cantitativ prezintă și anumite limite, cum ar fi imposibilitatea explicării în totalitate a comportamentului uman în cadrul oraganizației, riscul de a sacrifica abilități manageriale în scopul obținerii unor modele matematice complexe și lansarea unor ipoteze mai puțin fondate în construierea acestora[9].

Curentul modern, aflat în plină desfășurare, constituie o sinteză a celor mai productive teorii și concepte elaborate anterior, la care se adaugă noile viziuni specifice economiei contemporane. Managementul modern integrează, într-un sitem sinergic, abordarea procesuală, abordarea sistemică, metoda întâmplării (contingenței), managementul strategic, abordarea managementului în stil japonez și metoda excelenței.

Abordarea procesuală consideră că managementul este un proces de realizare prin care indivizii operează în grupuri organizate. Managerii efectuează planificări, organizează, conduc și controlează, iar procesul managerial este în mod esențial o activitate decizională și informațională, ce poate fi reprezentată sub forma unui circuit sau unei bucle.

Conform abordării sistemice există două tipuri principale de sisteme: închise și deschise. Sistemele închise se axează pe sarcinile rutiniere, interacțiunea dintre subdiviziunile organizatorice este verticală și urmărește îndeaproape lanțul de comandă.         Modelul pune accent pe conformarea la politicile stabilite, pe interiorizarea prestigiului, pe o structură organizațională formală și eficiență în condiții stabile. Modelul deschis are în vedere sarcinile nerutiniere, membrii firmei participă în mod activ la soluționarea problemelor cu care aceasta se confruntă, iar structura ierarhică este flexibilă și informală. Între conducere și angajați au loc interacțiuni atât pe verticală, cât și pe orizontală și prestigiul este exteriorizat. Sistemele deschise acționează în condiții instabile și țin cont de cererea și oferta din mediul ambiant.

Şcoala sistemelor pleacă de la aprecierea întreprinderii drept un sistem complex, format dintr-o serie de subsisteme parţiale, reprezentate, printre altele, de funcţiile acesteia, de structurile formale şi neformale, de indivizii etc.; în ceea ce priveşte administrarea, şcoala acordă o atenţie egală atributelor acesteia (planificare, organizare, antrenare-influenţare şi evaluare-control) într-un sistem echilibrat şi analizează cu precădere legăturile reciproce ce se dezvoltă între subsisteme prin intermediul comunicaţiilor[10].

Teoria contingenței este o metodă de abordare a problemelor organizaționale care ia în considerare toți factorii implicați într-o anumită situație. Cercetătorii au descoperit că eficiența tehnicilor este relativă, în sensul că depinde de coordonatele specifice ale unei situații. Organizațiile și subsistemele lor sunt unice, fapt care necesită abordări manageriale proprii fiecăreia dintre acestea. În acest tip de management se subliniază importanța evaluării și analizei mediului organizațional. Evaluarea și analiza au ca scop determinarea caracteristicilor de lucru, a tehnologiilor, a personalului și a structurilor organizatorice care trebuie adaptate circumstanțelor concrete. Există trei seturi principale de ipoteze interconectate. Primul set presupune existența unui acord între firmă și mediul extraorganizațional, al doilea set propune un model corespunzător de relații pentru toate organizațiile, în timp ce al treilea set are în vedere cel mai eficient plan de contingență. Metoda promovează eficiența organizațională, stabilind concret acțiunile ce urmează a fi înteprinse de firmă în vederea atingerii obiectivelor previzionate.

Managementul strategic este centrat pe fundamentarea deciziilor și are în vedere performanța pe termen lung a organizației. Politica de afaceri vizează folosirea eficientă a resurselor interne și formulează linii directoare generale care să ajute firma în atingerea obiectivelor sale. Coordonatele fundamentale ale unei strategii sunt: stabilirea (provizorie) a obiectivelor, previzionarea mediului extern, aprecierea situației  firmei, formulearea variantelor strategice, evaluarea variantelor stabilirea celei mai potrivite strategii (incluzând revizuirea obiectivelor) și elaborarea planurilor necesare implementării strategiei alese[11].

Metoda managementului în stil japonez sau a managemntului calității totale utilizează statistici pentru a analiza variabilitatea proceselor de producție și pentru a îmbunătăți continuu calitatea producției. Teoria susține că productivitatea va crește pe măsură ce variabilitatea scade.

Fundamentul metodei excelenței  îl constituie îmbunătățirea managementului în scopul obținerii și menținerii excelenței într-o corporație. Astfel pentru a fi eficiente firmele trebuie sa caute în permanență să-și perfecționeze activitatea.

În concluzie, teoria contemporană a managementului este o combinație a mai multor viziuni și modalități de abordare. Cunoașterea aprofundată a conceptelor fundamentale din știința managementului constituie o premisă a conducerii eficiente a întreprinderilor mici și mijlocii într-un mediu econmico-social aflat în permanență schimbare.

Astăzi este unanim recunoscut faptul că managementul reprezintă o combinație de știință și artă. Managerii trebuie să aibă o viziune integrată asupra organizației și, prin cunoștiințele și abilitățile manageriale pe care le dețin, să coordoneze activitatea întreprinderii mici și mijlocii în vederea obținerii avantajului competitiv pe termen lung.

1.4 Particularități ale administrării întreprinderilor mici și mijlocii

 

 Situația de proprietar-administrator a conducătorilor unei părți apreciabile din numărul IMM-urilor constituie, poate, cea mai semnificativă particularitate administrativă a acestei categorii de întreprinderi. Această realitate este facilitată de dimensiunea lor redusă, de specializarea accentuată, dar și de gama restransă de activități desfășurate. Acestea, la rândul lor, constituie principalele justificări ale complexității și diversității relativ limitate ale problemelor ce apar în  acest sector, fapt ce permite administratorului-proprietar sa-și asume responsabilitățile de conducere.

Funcția de previziune a conducerii firmelor mici și mijlocii prezintă, de asemenea particularități care, în unele directii, o diferențiază sensibil de cea a marilor întreprinderi.

Strategiile adoptate de IMM-uri, în condițiile restricțiilor pe care le generează dimensiunea și potențialul lor economico-productiv relativ limitat, sunt cu predilecție: de diversificare, de stabilitate și de lichidare, aceasta din urmă adoptându-se numai în cazurile când întreaga întreprindere este vândută sau dizolvată.

Acest tip de firme, aflate într-un proces de expansiune accelerată, aplică strategii de creștere în funcție de puterea lor economico-productivă. Astfel, acestea sunt fie de concentrare, fie de integrare pe verticală fie de diversificare, amintită deja.

Pe plan inovațional, strategiile cele mai frecvente adoptate de IMM sunt: de dependență, defensivă  sau imitativă.

În ceea ce privește formele de materializare a funcției de previziune a conducerii – prognoza, planificarea și programarea – acestea sunt în cadrul IMM, mult mai puțin formalizate decât în marile întreprinderi. Majoritatea covârșitoare a IMM nu elaborează prognoze proprii, așa cum fac întreprinderile reputate, și se mulţumesc în cel mai bun caz să ia în considerare tendințele prefigurate de studiile de prognoză întocmite pentru diverse domenii de activitate de instituțiile specializate sau de departamentele de profil ale marilor companii.

Structura organizatorică a IMM este, în majoritatea cazurilor, de tip organic, în sensul că prezintă următoarele caracteristici[12]: descrierea funcțiilor posturilor este generală, flexibilă, lăsând salariaților suficientă libertate de acțiune în condițiile situațiilor în continuă schimbare cu care se confruntă; specializarea funcțiilor este redusă, accentul punându-se pe diversificarea activității fiecărui salariat și pe stimularea spiritului său de inițiativă; compartimentarea se face - pe obiective, pe produse, pe piețe, pe clienți, pe furnizori etc.; gradul de descentralizare a activităților variază în funcție de dimensiunea întreprinderii – este practic nulă în întreprinderile mici și crește pe măsura sporirii dimensiunii; configurația structurală este aplatizată, cu linii ierarhice scurte și cu numărul de subordonați direcți ai fiecărui cadru de conducere relativ ridicat. Documentele care definesc structura organizațională – regulamentul de organizare și funcționare, fișele posturilor, organigrama – sunt absente în întreprinderile foarte mici, se întocmesc sporadic în cele mici și sunt prezente în majoritatea celor mijlocii.

Sistemul informațional al firmelor mici și mijlocii, corespunzător structurii lor organizatorice, este simplu, fară proceduri și circuite riguros formalizate, larg deschis spre mediul de acțiune al întreprinderii; circulația informațiilor este precumpănitor orizontală. Existența mijloacelor de prelucrare automată a datelor, de regulă calculatoare personale, dinamizează curgerea datelor și circulația acestora și a informațiilor, reducând simțitor intervalul de reacție  decizională a conducerii întreprinderii.

Întreprinderile mici și mijlocii au un cadru relațiilor exterioare, evident, mai restrâns decât cel al marilor companii, ce cuprinde un număr  de agenți economici care crește proporțional cu dimensiunea lor. Relațiile de subcontractare ale unor IMM-uri cu marile corporații le face pe primele dependente de cele din urmă. Relațiile sunt dinamice, schimbătoare, în funcție de fluctuațiile pieței și de mobilitatea de acțiune a întreprinderii.

Dimensiunile, reduse sau relativ reduse, ale acestor agenți economici îi obligă pe conducători să stabilească relații interpersonale strânse cu fiecare din subordonații lor pentru a oferi baza indispensabilă exercitării funcției de antrenare. Personalizarea relațiilor interumane la scara întregii întreprinderi mici sau mijlocii, situație ce nu se regăsește în marile întreprinderi decât la nivelurile conducerii operaționale, permite conducătorilor să evalueze, în deplină cunoștiință de cauză, gradul de angajare al subordonaților în realizarea obiectivelor și să-i răsplătească, material și moral, în consecință.

Motivarea operativă, individualizată și adecvată a personalului IMM-urilor, mai pregnantă decât în marile companii unde este făcută, de regulă, cu întârziere și la scară colectivă, oferă suportul moral al dobândirii satisfacției în muncă și asigură integrarea lor mai accentuată în organizațiile în care lucrează.

Colectivul restrâns al întreprinderilor mici și mijlocii permite realizarea contactelor nemijlocite între toți salariații acestora, ceea ce facilitează considerabil funcția de coordonare și, implicit, explică viteza de reacție la modificarea cererilor clienților sau mobilizarea extrem de rapidă.

Atribuțiile de control ale conducătorilor din cadrul IMM-urilor sunt considerabil facilitate de dimensiunea unităților respective și de volumul activității pe care o desfășoară astfel: controlul se poate efectua direct, fără intermediari, riscul de deformare a realităților supuse controlului fiind, practic, inexistente. Un asemenea efect este cu atât mai manifest cu cât întreprinderea este mai mică.

Capitolul 2

Fundamentele analizei economico-financiare

                         Motto:

“Dacă putem ști unde suntem și ceva despre

cum am ajuns aici, am putea vedea către ce

tindem […] și dacă rezultatele, care se află

firesc în drumul nostru, nu sunt acceptabile,

să facem schimbarea oportună”

Abraham Lincoln

2.1 Analiza economico-financiară – concept, definiții, conținut

În spațiul socio-economic în care activează, întreprinderea trebuie să-și probeze permanent viabilitatea, capacitatea de concurență, cea de adaptare, dar și cea economico-financiară. Toate acestea își gasesc reflectarea în eficiența activităților care au la bază determinări cantitativ-calitative ale factorilor producției, randamente maxime ale utilizării acestora etc.

Natura și importanța întreprinderii în economiile moderne au constituit obiectul de studiu a numeroaselor lucrări de specialitate. Aproape în toate acestea, accentul nu mai este pus pe seminificația sociologică a întreprinderii, ci pe interpretarea socio-economică, sistemică, vizând tehnici declarate operaționale.

Întreprinderea reprezintă o entitate socio-economică de sine-stătătoare, cu o structură proprie, delimitată în timp și spațiu, astfel încât partenerii săi sunt considerați ca făcând parte din interiorul său[13]. Pentru a fi viabile și a desfășura o activitate continuă în mediul lor instituțional, întreprinderile intră în relații de intercondiționare cu factorii existenți în mediul lor ambiant, fiind susținute în demersul economic de clienți, furnizori, forță de muncă, bănci, instituții guvernamentale și bugetare etc., cu intenția că sunt capabile să desfășoare o activitate eficientă.

Problema gestionării și administrării întreprinderii, indiferent de obiectul de activitate și de scopul propus este complexă. Aprecierea diferențelor de performanță depinde de natura întreprinderii și de sistemul intrumentelor utilizate în gestionarea patrimoniului, ceea ce presupune în mod necesar existența analizei pentru cunoașterea stării economice și financiare a acestora, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru fundamentarea deciziilor operative, tactice și strategice privind alocarea, dimensionarea și utilizarea eficientă a resurselor, precum și aplicarea deciziilor și urmărirea realizărilor acestora.

Analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă în descompunerea sau desfacerea unui întreg (obiect, fenomen sau proces) în elementele sale componente, procedând la identificarea factorilor, cauzelor și condițiilor care l-au generat și, respectiv, infuențat.

Analiza economico - financiară[14] reprezintă un ansamblu de concepte, metode, tehnici, procedee și instrumente care asigură tratarea informațiilor interne și externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situația economico-financiară a unui agent economic, identificarea factorilor, cauzelor și condițiilor care au determinat-o, precum și a rezervelor interne de îmbunătățire a acesteia, din punctul de vedere al utilizării eficiente a resurselor umane, materiale și financiare.

Amprenta individualității analizei economice, în ansamblul științelor economice, a fost accentuată de particularitățile analizei fenomenelor economice în raport cu fenomenele din natură. Pe lângă aprofundarea principiilor generale ale metodei analizei, cercetările în domeniul analizei economice s-au polarizat către studierea elementelor specifice. Este cunoscut că, spre deosebire de legile naturii, care se manifestă în afara activității oamenilor, fenomenele economice acționează prin intermediul voinței oamenilor. În științele exacte s-au obținut mari succese în domeniile în care există un grad înalt de separare între fenomen și observaror. Or, în științele sociale, inclusiv cele economice, există o asociere între fenomenul observat și observator (cercetător).

Complexitatea studierii relațiilor cauză – efect este implicată, în condițiile analizei fenomenelor economice, ca urmare a caracterului deosebit al acestor fenomene. Nu pot fi minimalizate o serie de aspecte din care derivă caracterul complex al analizei cauzale[15]:

·      același efect poate fi produs de cauze diferite;

·      efecte diferite se pot combina, dând o rezultantă a complexului de acțiuni și forțe;

·      complexitatea și intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului, ci și calitatea lui;

·      în fenomenul analizat pot apărea însușiri pe care nu le avusese nici un element al fenomenului;

·      în realitatea obiectivă, însușirile esențiale se amestecă cu cele neesențiale, secundare sau întâmplătoare;

2.2  Tipologia analizei economico-financiare

Diversitatea activităților desfășurate de către o întreprindere și varietatea situațiilor întâlnite privind conținutul, nivelul și caracteristicile performanțelor economico-financiare ale acesteia, reclamă necesitatea utilizării mai multor tipuri de analiză, care pot fi structurate după mai multe criterii.

După momentul în care se efectuează analiza și momentul desfășurării fenomenului distingem: analiza previzională și analiza postoperatorie.

Analiza previzională constituie o etapă premergătoare în elaborarea strategiei activității economico – financiare și presupune determinarea evoluției în perspectivă a unui fenomen economic pe baza cercetării relațiilor de cauzalitate și a acțiunii lor în perspectivă. Ea este utilizată de către centrele de decizie pentru stabilirea obiectivelor ce trebuie atinse în perioada viitoare. În condițiile economiei de piață, angajarea unei investiții solicită în mod obligatoriu elaborarea de scenarii prin care se prefigurează rezultatele viitoare ale realizării acesteia.

Analiza postoperatorie reprezintă un element de “supraveghere și reglare” a modului de funcționare a unei întreprinderi și presupune cercetarea rezultatelor acesteia potrivit relațiilor cauzal-funcționale, ea dovedindu-și utilitatea în activitatea practică a întreprinderii prin aceea că furnizează informații privind gradul de realizare a obiectivelor programate, respectiv încadrarea sau neîncadrarea rezultatului obținut în limitele ca fiind normale.

Între cele două tipuri de analiză, există o serie de particularități generate de faptul că analiza activității se bazează pe variabile incerte, presupuse. De aici rezultă deosebiri de ordin metodologic datorate faptului că cea postoperatorie studiază o singură variantă a fenomenului, și anume cea de execuție, prevalând legăturile de tip determinist, în timp ce analiza previzională studiază mai multe variante și apar frecvent legături de tip probabilistic.

Din punctul de vedere al urmăririi însușirilor esențiale ale fenomenelor, deosebim: analiza calitativă și analiza cantitativă.

Analiza calitativă urmărește natura fenomenului, însușirile sale esențiale și factorii care o determină. În concordanță cu principiul descompunerii în trepte, în analiză se trece de  la o esență mai puțin profundă către alta mai profundă. Cu alte cuvinte are loc un proces de “purificare” , trecând de la factori calitativi mai puțin puri către factori mai puri. Abordarea sistemică a fenomenelor, cercetarea lor cibernetică constituie căi de realizare a analizei calitative[16]. Rodul analizei calitative îl constituie elaborarea de modele în care sunt prinse elementele esențiale ale fenomenului.

Analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenului atât cu ajutorul determinări cantitative exprimate prin greutate, grad, suprafață, volum, număr, durată etc., cât și cu cel al aplicațiilor matematice moderne. Totodată, este de subliniat că succesul aplicării metodelor matematice în cuantificarea fenomenelor economice este condiționat de modelarea proceselor economice pe baza analizei calitative.

Câmpul de aplicare a metodelor cantitative este creat de analiza calitativă, ceea ce înseamnă că aceasta trebuie să devanseze analiza cantitativă. Există destule exemple din care rezultă că soluțiile oferite de metodele matematice nu au putut fi aplicate în practică datorită unor vicii ale modelării generate de insuficiențele analizei calitative.

Analiza economico-financiară se poate desfășura la nivel microeconomic, mezoeconomic sau macroeconomic.

Analiza microeconomică cercetează fenomenele la nivelul întreprinderii sau al compartimentelor funcționale din cadrul structurii sale organizatorice. Acest tip de analiză vizeză relevarea comportamentului acesteia privind realizarea produselor, lucrărilor și prestărilor de servicii potrivit obiectului de activitate, în raport cu obligațiile asumate prin contractele încheiate cu beneficiarii, cu performanțele economico-financiare realizate etc.

Analiza mezoeconomică studiază fenomenele și procesele la nivelul sectorului sau al ramurii de activitate în scopul evidențierii poziției firmei pe piață, a capacității concurențiale a acesteia etc.

Analiza macroeconomică presupune studierea fenomenelor la nivelul economiei naționale sau al celei mondiale (conjunctura internă și internațională, legislație și reglementări, factori demografici, de cultură și credință, nivel de dezvoltare, probleme sociale, factori climaterici etc.), operând preponderent cu mărimi globale sau agregate ca, de exemplu, produs național brut, produs intern brut etc.

După modul de urmărire în timp a fenomenelor, distingem o analiză statică și una dinamică. Prima menționată studiază fenomenele la un moment dat, revelând relațiile elementele și factorii care determină o anumită poziție a fenomenului cercetat, iar cea de-a doua cercetează fenomenele în schimbare, relevând poziția lor într-un șir de momente.

După criteriile de studiere a fenomenelor, analiza poate fi: economică, ecologico-economică, social economică și tehnico economică. Analiza economică operează cu categorii bazate pe valoarea economică, pe când analiza tehnico-economică îmbină criterii tehnice cu criterii economice. Însă combinarea criteriului economic se poate face și cu alte tipuri de fenomene extraeconomice, cum sunt cele sociale, psihologice, administrative, ecologice etc., rezultând analiza socio-economică, psiho-economică și altele [17].

În funcție de delimitarea obiectului analizat, se pot stabili următoarele tipuri: analiza pe ramuri (industrie, transporturi, construcții, agricultură etc.), pe unități organizatorice (societăți comerciale, filiale, trusturi, centrale etc.) și pe probleme (producția netă, productivitatea muncii, costuri, rentabilitate etc.).

Luând în considerare orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul, se poate analiza pe termen scurt (până la un an) sau pe termen lung (peste un an).

Poziția analistului este un alt aspect important al tipologiei analizei economico- finaniciare. Astfel se poate efectua o analiză internă sau una externă.

Analiza internă are un caracter practic, facilitatea efectuării acesteia rezultând din faptul că analistul are o poziție privilegiată deoarece beneficiază de o serie de informații despre întreprinderea analizată. Pe baza acestor informații el poate detecta stările de dezechilibru din diferite domenii ale activității întreprinderii, precum și cauzele acetora, stabilind, totodată măsurile care se impun în vederea remedierii.

Elaborarea acestor analize servește conducerii întreprinderii atât pentru cunoașterea stării de fapt, reflectate prin nivelul performanțelor economico-financiare și exercitarea pe această bază a controlului privind modul de realizare a sarcinilor programate, cât și pentru fundamentarea activității viitoare.

Diferitele categorii de utilizatori folosesc informațiile financiare, precum și alte informații oferite de evidența contabilă, statistică și operativă a întreprinderii în vederea diagnosticării activității acesteia, iar pe această bază își pot fundamenta deciziile economice și financiare.

Analiza externă se efectuează de parteneri externi care, în fundamentarea deciziilor lor, se bazează pe informațiile furnizate de analiza financiară. Exemplu clasic îl constituie procedura utilizată de bănci penru studierea cererilor întreprinderii privind acordarea de credite, urmărind capacitatea aceteia de a-și achita datoriile.

Pentru cunoașterea în profunzime a evoluției fenomenelor și proceselor economice, în procesul de analiză este necesară îmbinarea tuturor tipurilor de analiză în vederea fundamentării științifice a deciziilor de reglare și optimizare a performanțelor economico-financiare ale întreprinderii.

            2.3.  Rolul analizei economico-financiare  

            Tendințele actuale din economia românească vizează realizarea programului complex de reforme menit să conducă la restructurarea economiei în ansamblul său, lărgirea cadrului concurențial, dinamizarea activității pieței financiare, reducerea rolului statului în economie, toate acestea având ca scop creșterea flexibilității și deschiderea către relizările altor țări.

            A prevedea înseamnă a scruta viitorul, respectiv a întocmi un program de acțiune care vizează atingerea obiectivelor propuse. Realizarea acestui program presupune însă a lua în considerare atât activitatea trecută, cât și pe cea prezentă.

            Dacă ne referim la procesul de organizare, în sensul de a construi dublul organism material și social al întreprinderii, acesta presupune, pe de o parte asigurarea întreprinderii cu resursele necesare funcționării sale, iar pe de altă parte, ansamblul de acțiuni prinvind utilizarea eficientă a acestora.

            Funcționarea oricărui sistem nu poate fi concepută fără coordonarea sau armonizarea tuturor elementelor sale (faptelor, eforturilor, actelor etc.) în scopul îndeplinirii în mod eficient a rolului pe care îl au.

            Una dintre funcțiile conducerii al cărei conținut se realizaează în mod implicit cu ajutorul analizei economico-financiare este control. Controlul reprezintă un atribut al conducerii, care constă în urmărirea sistematică a modului de realizare a programelor atât pe sectoare de activitate, cât și la nivel de întreprindere, stabilirea abaterilor și cauzelor acestora, respectarea obligațiilor asumate prin contractele încheiate, utilizarea eficientă a resurselor, confruntarea dintre situația faptică și cea scriptică etc.

            Realizarea obiectului de activitate al întreprinderii se înfăptuiește prin desfășurarea unei multitudini de operațiuni care au loc sub impulsul continuu al factorilor endogeni și exogeni, care îmbracă diferite forme, fiecare dintre ele fiind expresia autonomiei funcționale a întreprinderii. Ca atare, fiecare funcție reprezintă un ansamblu de atribuții specializate și omogene.

            Funcțiile întreprinderii (cercetare și dezvoltare, producție, comercială, de personal, fianciar-contabilă), indiferent de forma de proprietate a acesteia, îmbrățișează totalitatea aspectelor activității economico-financiare ale acesteia, fiecare fiind atât o condiție, cât și o rezultantă a celorlalte.

            Intercondiționarea tuturor aspectelor activității economico-financiare este rezultatul manifestării tuturor funcțiilor întreprinderii într-o strânsă interdependență. Manifestarea unei funcții implică și manifestarea celorlalte în sensuri și ritmuri bine determinate. Deși sunt corelate în mecanismul lor intim de manifestare, funcțiile întreprinderii prezintă totuși grade diferite de generalitate. Astfel, funcția financiar-contabilă, prin capacitatea de reflectare a tuturor modificărilor ce au loc în mecanismul întreprinderii, precum și prin tipul de exprimare valorică a acțiunii sale, are o putere foarte mare de sintetizare. Această funcție constituie “numitorul comun” pentru însumarea tuturor aspectelor activității întreprinderii.

            Luând în considerare faptul că obiectivele activității oricărei întreprinderi se circumscriu în funcțiile ei, iar asupra lor se exercită atributele conducerii, rezultă că analiza se află la confluența acestora, constituindu-se într-un instrument al realizării tuturor atributelor sau chiar într-o funcție autonomă cuprinzătoare. Realizarea oricărei funcții a întreprinderii are loc prin exercitarea tuturor atributelor conducerii, iar fiecare dintre aceste atribute se realizeză prin intermediul unui anumit tip de analiză.

            Prin urmare putem concluziona că analiza economico-financiară are un loc bine definit în structurile funcționale conducerii, intră sub incidența perfecționării și constituie un intrument al centrelor de decizie în amplul proces de sporire a eficienței oricărei activități.

2.4 Obiectivele analizei economico-financiare

           

Analiza economică presupune cercetarea unui fenomen sau proces din punct de vedere economic, ceea ce implică corelativ evidențierea atât a eforturilor dimensionate prin consumul de resurse materiale, umane și financiare, cât și a efectelor, circumscrise rezultatelor ca valori sociale utile.

            Deoarece activitatea socio-umană apare în dublă ipostază, consumatoare de resurse și generatoare de efecte, aceasta face ca analiza economică să depășească sfera activității economice, vizând eficiența consumului de resurse în toate domeniile (inclusiv cele sociale, tehnice, administrative etc.).

            Prin întregul ei conținut, analiza îmbină armonios teoria abstractă cu realitatea fenomenelor studiate și furnizează informații multiple asupra activității economico-financiare la nivel micro- și macroeconomic.

            Analiza economico-financiară studiază rezultatele aferente activității desfășurate, conturate sub forma indicatorilor economico-financiari, prin prisma corelației cauză–efect, un factor putând constitui suportul/cauza apariției, modificării sau dezvoltării unui fenomen, după cum tot așa, acesta se poate transforma într-un fenomen de investigat.

            Prin medodele, procedeele și tehnicile pe care le utilizează, analiza servește la descompunerea unui fenomen sau proces economic în părțile sale componente, studiind comportamentul acestora independet sau în corelație cu alte componente. Ea oferă soluții de combinare și substituiere a factorilor ca au un rol relevant în mecanismul cibernetic de funcționare a firmei în scopul maximizării performanțelor acesteia.

            În același timp, analiza cercetează mișcarea și transformarea fenomenelor economico financiare care au loc în interiorul firmei din punct de vedere cantitativ și calitativ, static, și dinamic, evidențiind factorii endogeni și exogeni, corelația dintre aceștia, cauzele și consecințele modificării lor, iar pe această bază, permite diagnosticarea stării lor în scopul fundamentării acțiunilor de reglare și funcționare stabilă și eficientă a firmei în mediul competițional în care își desfășoară activitatea.

            Relevarea specificului cercetării fenomenelor economico-financiare la nivelul întreprinderii este de natură să sublinieze primatul analizei calitative în raport cu studiul cantitativ.

            Corelativul analizei îl reprezintă sinteza, care definește procesul prin care are loc reunirea într-un tot unitar a părților și elementelor disparate ale unui obiect sau fenomen cercetat. Dacă analiza presupune descompunerea unui fenomen în elementele sale simple (inclusiv determinarea relațiilor structural-funcționale și a celor cauză-efect), sinteza constă în examinarea acestora în unitatea lor. Cunoașterea deplină a proceselor sau fenomenelor economico-financiare necesită îmbinarea într-o unitate a analizei și sintezei, ca mijloace ale cunoașterii.

            Complexitatea activităților desfășurate în cadrul fiecărei firme, caracterul dinamic și agresiv al mediului economic fac ca analiza să tindă să devină un sistem complex de tratare a informațiilor economice curente și de perspectivă care urmărește: ameliorarea managementului pe baza unui diagnostic general prestabilit, adoptarea unor decizii optime privind serviciul datoriei firmei, stabilirea unor decizii corespunzătoare privind activitatea bursieră a firmei și analiza comparativă în timp și spațiu a performanțelor firmei cu cele ale altor competitori.

            În acest sens, scopul analizei este de a descoperi caracteristicile esențiale ale părților componente ale fenomenului cercetat, interacțiunile dintre ele și de a oferi concluziile necesare sintezei, la nivelul procesului analizat.

            Ca urmare analiza economico-fianciară precede și însoțește sinteza, condiționându-se reciproc, iar împreună cu ea oferă concluzii deosebit de importante pentru deciziile care urmează să fie adoptate la diferite niveluri ale activității întreprinderii.

Capitolul 3

Analiza economico-financiară a  S.C. Aim Maxim Cargo S.R.L.

Înființată în anul 2003, S.C. Aim Maxim Cargo  S.R.L. este o companie privată de transporturi și expediții interne și internaționale, cu capital integral românesc, având sediul în București.

De-a lungul timpului firma și-a consolidat poziția pe piața trasporturilor și expedițiilor internaționale de mărfuri dând dovadă de seriozitate și profesionalism. Astfel, prin calitatea și diversitatea serviciilor oferite, a reușit să atragă un număr important de colaboratori.

Misiunea întreprinderii constă în satisfacerea nevoilor de transport a oricărui client indiferent de dimensiunea sau importanța sa în cele mai bune condiții. Pentru a-și respecta promisiunile referitoare la calitatea serviciilor S.C. Aim Maxim Cargo  S.R.L. și-a stabilit următoarele priorități: punctualitate, eficiență, promtitudine.

Specializarea companiei este transportul în regim de grupaj, asigurând săptămânal pe ruta România – Spania – România, transportul oricărui tip de marfă, indiferent de cantitate sau volum. La cerere, firma poate executa și transport în regim complet, pe tot teritoriul Uniunii Europene.

Evidenţa contabilă este condusă în conformitate cu normele legale în vigoare, iar înregistrările sunt efectuate pe baza documentelor justificative, fiind respectate principiile si metodele contabilității.

Balanțele pentru verificarea înregistrării corecte în contabilitate a operațiunilor patrimoniale sunt întocmite lunar.

Societatea asigură evidența și păstrarea tuturor registrelor obligatorii, cu respectarea modului de completare, păstrare și arhivare.

Datele prezentate în bilanțul contabil anual reflectă realitatea și exactitatea cu privire la situația patrimoniului și a contului de profit și pierderi.

Analiza financiar-patrimonială a întreprinderii s-a efectuat pe baza bilanțului contabil (vezi Anexa nr. 2) și a contului de profit și pierdere (vezi Anexa nr. 3) din data de 31.12.2007.

 Pentru început, se va elabora bilanțul financiar ordonând activele după gradul de lichiditate, iar pasivele dupa gradul lor de exigibilitate. Astfel, se vor elimina din activ cheltuielile înregistrate în avans, a căror valoare este de 551.144 RON, în anul 2006  și respectiv 165.570 RON în 2007, scăzând, apoi, aceași valoare din  capitalurile proprii în pasiv. Totodată, se vor scoate din pasiv veniturile înregistrate în avans, care în cazul firmei analizate sunt de 0 RON în ambii ani și se vor aduna tot în pasiv, la valoarea datoriilor pe termen scurt.

Bilanț financiar la data de 31.12.2007

Tabelul 3.1

- Lei -

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	TOTAL ACTIVE IMOBILIZATE, din care	2.823.340	1.298.420
	a) Imobilizări necorporale	5.250	5.953
	b) Imobilizări corporale	2.817.833	1.292.210
	c) Imobilizări financiare	257	257
2.	TOTAL ACTIVE CIRCULANTE, din care	1.151.227	932.005
	a) Total stocuri, din care	0	0
	I.de mărfuri	0	0
	II.de materii prime, materiale	0	0
	III.de produse	0	0
	b) Creanţe	990.648	846.514
	c) Investiții financiare pe termen scurt	0	0
	d) Disponibilități bănești	160.579	85.491
3.	TOTAL ACTIV	3.974.567	2.230.425
4.	CAPITALURI PROPRII	- 506.932	- 11.227
5.	ÎMPRUMUTURI PE TERMEN LUNG	3.416.655	1.157838
6.	DATORII PE TERMEN SCURT	1.064.844	1.083.814
7.	PROVIZIOANE PENTRU RISCURI SI CHELTUIELI	0	0
8.	TOTAL PASIV	3.974.567	2.230.425

3.1             Analiza ratelor de structură activului

·        Rata activelor imobilizate

R.A.I. = (Active imobilizate/Activ total) x 100

Tabelul 3.2

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Active imobilizate (Lei)	2.823.340	1.298.420
2.	Total activ (Lei)	3.974.567	2.230.425
3.	Rata activelor imobilizate (%)	71,03	58,21
4.	Valoarea  maximă acceptată a ratei activelor imobilizate (%)	60	60
5.	Indicele activelor imobilizate (%)		45,98
6.	Indicele de creștere al activelor totale (%)		56,11
7.	Indicele de creștere  al cifrei de afaceri (%)		81,79

            Analizând valorile ratei activelor imoblizate din tabelul 3.2 se poate observa, că în anul 2007, societatea comercială Aim Maxim Cargo și-a redus activele imobilizate la 58,21%  din totalul activului, față de 71,03% în 2006. Această dinamică s-a datorat scăderii într-o mai mare măsură a activelor imobilizate decât a celor totale, față de anul precedent, primele diminuându-se cu 54,02%, iar ultimele cu 43,89%. Diminuarea este totși benefică pentru firmă deoarece rata a coborât sub valoarea maximă acceptată de 60%

            Este de remarcat că, deși indicele de creștere al activelor imobilizate a scăzut mult mai mult decât cel al cifrei de afaceri, firma a obținut un profit net superior anului precedent. Acestă situație poate fi consecința  folosirii într-un mod mai eficient a activelor imobilizate

·        Rata activelor circulante

R.A.Circ. = (Active circulante/Activ total) x 100

Tabelul 3.3

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Active circulante (Lei)	1.151.227	932.005
2.	Total active (Lei)	3.974.567	2.230.425
3.	Rata activelor circulante (%)	28,96	41,78
4.	Valoarea  minimă acceptată a ratei activelor circulante (%)	40,00	40,00
5.	Indicele de creștere al activelor circulante (%)		80,95
6.	Indicele de creștere al activelor totale (%)		56,11

În anul 2007 rata activelor circulante a ajuns  la o valoare pozitivă pentru întreprindere, trecând pragul de 40%, al procentului minim acceptat. Ascensiunea ratei, de la 28,94% către 41,78% s-a datorat scăderii mai accentuate a valorii activelor totale față de cele circulante (80,95% >56,11%).

Din comparația indicelui de creștere a activului circulant cu indicele de creștere al cifrei de afaceri (80,95% < 81,79% ) reiese că societatea se confruntă cu o ușoară scădere a vitezei de rotație a activelor circulante și implicit o deteriorare a eficacității utilizării acestora.

·        Rata imobilizărilor corporale

R.A.Corp. = (Imobilizări corporale/Active imoblizate) x 100

Tabelul 3.4

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Imobilizari corporale (Lei)	2.817.833	1.292.210
2.	Active imobilizate (Lei)	2.823.340	1.298.420
3.	Rata imobilizărilor corporale (%)	99,80	99,52
4.	Valoarea  minimă acceptată a ratei imobilizărilor corporale (%)	85.00	85.00
5.	Indicele de creștere al imobilizărilor corporale (%)		45,85
6.	Indicele de creștere al activelor imobilizate (%)		45,98

Valorile ratei imobilizărilor corporale, atât din anul 2007, cât și din cel precedent, indică faptul că firma își păstrează stabilitatea, în ciuda scaderii de 54,15% a imobilizărilor corporale și respectiv, de 54,02% a activelor imobilizate. Aceste scăderi semnificative, ale indicilor din tabelul 3.3, reflectă un grad mare de influență a activelor corporale în evoluția activelor imobilizate.

Cu toate acestea, în ambele situații anuale, rata înregistrează valori optime, de peste 85%, ceea ce înseamnă că agentul economic își gestionează corespunzător echilibrul activelor imobilizate.

·        Rata creanțelor

 R.C.  = (Creanțe/Active circulante) x 100

Tabelul 3.5

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Creanțe (Lei)	990.648	846.514
2.	Active circulante (Lei)	1.151.227	932.005
3.	Rata creanțelor (%)	86,65	90,82
4.	Indicele de creștere al creanțelor (%)		85,45
5.	Indicele de creștere al activelor circulante (%)		80,95

Pe parcul exercițiului din anul 2007 rata creanțelor ajunge la un procent de 90,82% față de 86,65% în anul anterior, consemnând o îmbunătățire a situației încasărilor. Meritul acestei performanțe se datorează capacității conducerii de a obține o scădere mai mare activelor circulante decât a creantelor (85,45% > 80,95%)

Dacă se face o comparație între indicele creanțelor și cel al cifrei de afaceri realizate de companie (85,45%>81,79%) se observă că s-a realizat un progres în activitatea de recuperare a creanțelor prin scăderea duratei de rotație a clienţilor. Acest lucru poate avea, pe viitor, un efect pozitiv asupra lichidității întreprinderii.

·        Rata disponibilităților bănești

  R.D.B  = (Disponibilități bănești/Active circulante) x 100

Tabelul 3.6

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Disponibilitați bănești (Lei)	160.579	85.491
2.	Active circulante (Lei)	1.151.227	932.005
3.	Rata disponibilitaților bănești (%)	13,95	9,17
	Valoarea optimă a ratei disponibilităților bănești (%)	10	10
4.	Indicele de creștere al disponibilităților bănești (%)		53,23
5.	Indicele de creștere al activelor circulante (%)		80,95

Conform tabelului 3.6,  în anul 2007, compania își folosește resursele bănești într-un mod eficient. Această realitate este confirmată atât de rata disponibilităților bănești care a scăzut sub procentul său optim, la 13,95%  la 9,17%, cât și de indicele de creștere al disponibilităților bănești care este mai redus decât cel al activelor circulante (53,23% < 80,95%) .

3.2             Analiza ratelor de structură ale pasivului

·        Rata stabilității financiare

  R.S.F.  = (Capital Permanent/Total Pasiv) x 100

Tabelul 3.7

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Capital permanent (Lei)	2.909.723	1.146.611
2.	Total pasiv (Lei)	3.974.567	2.230.425
3.	Rata stabilităţii financiare (%)	73,20	51,40
4.	Procentul minim acceptat al ratei stabilității financiare (%)	50,00	50,00
5.	Indicele de creştere al capitalului permanent (%)		39,40
6.	Indicele de creştere al totalului pasivului (%)		56,11

Investigând tabelul 3.7, se constată că din cauza unui ritm de creștere  mai scăzut a capitalului permanent decât cel al totalului pasivului (39,40% < 56,11%) rata stabilităţii financiare înregistrează o scădere de la 73.20% la 51,40%. Această depreciere amenință echilibrul financiar al firmei întrucât, în anul 2007, rata stabilității financiare ajunge aproape de valoarea minimă acceptată (de 50%).

·        Rata autonomiei globale

    R.A.G.  = (Capital propriu/Total pasiv) x 100

Tabelul 3.8

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Capital propriu (Lei)	- 506.932	- 11.227
2.	Total pasiv (Lei)	3.974.567	2.230.425
3.	Rata autonomiei financiare globale (%)	- 12,75	- 0,50
4.	Valoare minimă acceptată a ratei autonomiei finanicare globale (%)	33,00	33,00
5.	Indicele de creștere al capitalului propriu (%)		2,21
6.	Indicele de creștere al totalului pasivului (%)		56,11

Rata autonomiei financiare globale arată cât din patrimoniul întreprinderii este finanțat din resurse proprii (capital propriu). Deși, procesând datele din tabelul 3.8, constatăm că valorile ratei autonomiei financiare globale sunt negative și enorm de mult sub nivelul minim acceptat, în anul 2007 se remarcă o ameliorare a situației. Acestă concluzie se bazează pe creșterea procentului  ratei autonomiei financiare globale de la -12,75% la -,050%, dar și pe faptul că indicele de creștere al totalului pasivului este mai bun decât cel al capitalului propriu (56,11% > 2,21%).

·        Rata autonomiei financiare la termen

     R.A.T.  = (Capital propriu/Capital permanent) x 100

Tabelul 3.9

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Capital propriu (Lei)	- 506.932	- 11.227
2.	Capital permanent (Lei)	2.909.723	1.146.611
3.	Rata autonomiei financiare la termen (%)	- 17,34	- 0,97
4.	Valoare minimă acceptată a ratei autonomiei financiare la termen (%)	50,00	50,00
5.	Indicele de creștere al capitalului propriu (%)		2,21
6.	Indicele de creștere al capitalului permanent (%)		39,40

Cu toate că cifrele din tabelul 3.9, indică o creștere a ratei autonomiei financiare la termen de la - 17,34%, în 2006,  la - 0,97% în 2007 și un raport între capitalul propriu și cel permanent favorabil ultimului, situația râmâne alarmantă deoarece rata se află cu mult sub valoarea minimă acceptată.

·        Rata îndatorării globale

     R.Î.G.  = (Datorii totale/Total Pasiv) x 100

Tabelul 3.10

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Datorii totale (Lei)	4.481.499	2.241.652
2.	Total pasiv (Lei)	3.974.567	2.230.425
3.	Rata îndatorării globale (%)	112,75	100,50
4.	Valoare maximă acceptată a ratei îndatorării globale (%)	66	66
5.	Indicele de creștere al datoriilor totale (%)		50,02
6.	Indicele de creștere al totalului pasivului (%)		56,11

Potrivit tabelului 3.10 rata îndatorării globale a scăzut de la 112,75% la 100,50% datorita unui ritm de scădere mai mare a datoriilor totale fața de pasivul total (50,02% > 56,11%). Tendinţa de reducere a acestei rate este  un semnal pozitiv pentru întreprindere în ceea ce priveşte riscul de neplată al datoriilor . În ciuda acestui progres rata îndatorării globale se menție mult deasupra valorii maxime acceptate, fiind în 2007 cu 34,5% mai mare acesteia.       

·        Rata datoriei la termen

    R.D.T.  = (Datorii pe termen lung/Capital permanent) x 100

Tabelul 3.11

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Datorii pe termen lung (Lei)	3.416.655	1.157.838
2.	Capital permanent (lei)	2.909.723	1.146.611
3.	Rata îndatorării la termen (%)	117,42	100,97
4.	Valoare maximă acceptată a ratei îndatorării la termen (%)	50,00	50,00
5.	Indicele de creştere al datoriilor pe termen lung (%)		33,88
6.	Indicele de creştere al capitalului permanent (%)		39,40

Rata îndatorării la termen înregistrează o scădere notabilă de la 117,42% până la 100,97% datorită contractării înprumuturilor pe termen lung  într-un ritm scăzut decât cel al capitalului permanent (33,88% > 39,40). Nivelul din anul 2007, deși s-a diminuat considerabil, este cu mult mai mare decât nivelul maximului acceptat de 50%, ceea ce arată un grad de îndatorare periculos de mare pentru întreprinderea analizată.

3.3             Analiza echilibrului financiar

·        Analiza fondului de rulment

     F.R. = Capital permanent – Active imoblizate

       F.R.  = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Tabelul 3.12

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Capital permanent (Lei)	2.909.723	1.146.611
2.	Active imobilizate (Lei)	2.823.340	1.298.420
3.	Fond de rulment  (Lei)	86.383	- 151.809
4.	Active circulante (Lei)	1.151.227	932.005
5.	Datorii pe termen scurt (Lei)	1.064.844	1.083.814
6.	Fond de rulment (Lei)	86.383	- 151.809

Potrivit tabelului 3.12 scăderea fondului de rulment, până la o valoare negativă în 2007, este cauzată de un ritm de scădere mai mare a capitalului permanent decât al activelor imobilizate (39,40%< 45,98%).

Un alt aspect important care trebuie semnalat este că resursele proprii s-au diminuat pe fondul îndatorării pe termen lung, iar acest lucru va avea ca efect, pe viitor, mărirea cheltuielilor cu dobânzile.

·        Analiza fondului de rulment propriu

F.R.P = Capital propriu – Active imoblizate nete

Tabelul 3.13

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Capital propriu (Lei)	- 506.932	- 11.227
2.	Active imobilizate nete (Lei)	2.823.340	1.298.420
3.	Fond de rulment propriu (Lei)	- 3.330.272	- 1.309.647
4.	Indicele de creștere a capitalului propriu (%)		2,21
5.	Indicele de creștere a activelor imobilizate (%)		45,98

Din nefericire pentru întreprindere fondul de rulment propriu nu a reușit să parăsească trendul negativ, iar motivul îl reprezintă creșterea într-un ritm mult mai mic a activelor imobilizate (2,21% < 45,98%). Această situație se explică creșterea nivelului de imobilizate corporale prin apelare la credite pe termen lung si nu la resursele proprii.

·      Analiza necesarului de fond de rulment

N.F.R = Active curente – Pasive curente

Tabelul 3.13

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Stocuri (Lei)	0	0
2.	Creanţe (Lei)	990.648	846.514
3.	Active curente (Lei)	990.648	846.514
4.	Pasive curente (Lei)	1.064.844	1.083.814
5.	Indicele de creștere a activelor curente (%)		85,45
6.	Indicele de creștere a pasivelor curente (%)		101,78
7.	Necesarul de fond de rulment (%)	-74.196	- 237.300

Necesarul de fond de rulment se află în scădere ,de la – 74.196 lei la - 237.300 lei datorită cresterii mai mari a pasivelor curente în dauna activelor curente (101,78% > 85,45%).

·      Analiza trezoreriei nete

T.N. = Fondul de rulment – Necesarul de fond de rulment

Tabelul 3.14

Trezoreria se află într-o tendință descrescătoare datorită existenței creditelor pe termen scurt şi reducerii pasivelor curente adică a datoriilor faţă de furnizori .

3.4             Analiza lichidității

·      Lichiditatea generală

L.G. = Active circulante/Pasive circulante

Tabelul 3.15

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Active circulante (Lei)	1.151.227	932.005
2.	Pasive circulante (Lei)	1.064.844	1.083.814
3.	Lichiditatea generală (Lei)	1,08	0,85
4.	Indicele de creștere a activelor circulante (%)		0,80
5.	Indicele de creștere a pasivelor circulante (%)		1,01
6.	Valoarea minimă acceptată a lichidității generale (%)	1	1
7.	Valoarea maximă acceptată a lichidității generale (%)	2	2
8.	Indicele de creștere a lichiditatii generale (%)		0.78

În perioada analizată lichiditatea generală se află într-o scădere de la 1,08% la 0.85%, scăderea fiind atât de mare încât se ajunge sub nivelul minim acceptat. Aceasta tendință de scădere s-a înregistrat datorită faptului că activele circulante au crescut într-un ritm mai mic decât datoriile pe termen scurt (0,80% < 1,01%). Faptul că lichiditatea generală a ajuns la valori mai mici decât nivelul minim acceptat dovedește că firma nu are o capacitate de plată a creditelor pe termen scurt.

·      Lichiditatea curentă

L.C. = (Active circulante – Stocuri)/Datorii pe termen scurt

Tabelul 3.16

Lichiditatea redusă înregistrează  și ea o tendinţa de scădere în ambii ani. Această înrăutățire s-a datorat scăderii în mai mare măsură a activelor circulante-stocuri în comparație  cu datoriile pe termen scurt (53,23% < 53,23%).

·      Lichiditatea imediată

L.I. = Disponibilități bănești/Datorii pe termen scurt

Tabelul 3.17

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Disponibilitati banesti (Lei)	160.579	85.491
2.	Datorii pe termen scurt (Lei)	1.064.844	1.083.814
3.	Lichiditatea imediată	0,15	0,07
4.	Indicele de creştere a disponibilităților bănești (%)		53,23
5.	Indicele de creştere a datoriilor pe termen scurt (%)		101,78
6.	Valoarea minimă acceptată a lichidității imediate	0.2	0.2
7.	Valoarea maximă acceptată lichidității imediate	0.3	0.3
8.	Indicele de creștere a lichidității imediate		0,46

Lichiditatea redusă înregistrează  și ea o tendinţă de scădere în ambii ani. Această înrăutățire s-a datorat scăderii în mai mare măsură a activelor circulante-stocuri în comparație  cu datoriile pe termen scurt (53,23% < 53,23%). Lichiditatea imediată se află in primul an  sub valoarea minimă acceptată, iar in al doilea an creşte si ajunge valoarea minimă acceptata. Deoarece în 2004 se afla sub valoarea minimă acceptată rezultă că întreprinderea nu are suficiente disponibilităţi pentru a-şi acoperi datoriile pe termen scurt, iar in 2005 ajunge la nivelul în care dispune de banii datoraţi creditorilor pe termen scurt.

3.5             Analiza solvabilității întreprinderii

·      Solvabilitatea patrimonială la termen

S.P.T = Activ total/Datorii totale

Tabelul 3.18

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Activ total (Lei)	3.974.567	2.230.425
2.	Datorii totale (Lei)	4.481.499	2.241.652
3.	Solvabilitatea patrimoniului	0,88	0,99
4.	Indicele de creștere al activului total (%)		56,11
5.	Indicele de creștere al datoriilor totale (%)		50,02
6.	Indicele de crestere al solvabilității patrimoniului (%)		112,50
7.	Valoarea minimă acceptată a solvabilității patrimoniului	1.66	1.66

În perioada analizată se observă o uşoară creştere a solvabilităţii patrimoniului (de la 0.88% la 0,99%), ambele valori situâdu-se sub valoarea minimă acceptată ( de 1.66%). Această dinamică indică faptul că, în caz de faliment,  îngrijorarea firmei de nu-şi putea acoperi datoriile pe seama activelor, s-a mai redus.

3.6             Analiza rentabilității

·      Rata rentabilității comerciale

R.R.C. = (Rezultatul brut al exercițiului/Cifra de afaceri) x 100

Tabelul 3.19

În anul 2007 se observă o îmbunătățire promițătoare a ratei rentabilității, deși valoarea sa este încă mult sub procentul recomandat de 15%. Acest rezultat pozitiv s-a datorat creșterii spectaculoase a rezultatului brut (2.945,29) față de cel al cifrei de afaceri (81,79)

    Pentru a crește rentabilitatea comercială, în anul 2008 S.C. Aim Maxim Cargo S.R.L ar trebui să-și optimize cheltuielile astfel încât să obțină un rezultat brut al exercițiului din ce în ce mai mare dar și să crească volumul de activitate, într-un mod cat mai eficient și productiv.

·      Rata marjei nete

R.M.N. =  (Rezultat net/Cifra de afaceri) x 100

Tabelul 3.20

Rata marjei nete  înregistrează o creștere  notabilă (de la 0,03% la 1,95%) ceea ce arată o ameliorare a eficienței valorificării serviciilor societății. Situația a fost favorizată de creșterea cu un ritm mai mare a rezultatului net (4149,58%) în comparație cu cifra de afaceri (81,79%).

 Indicatorii arată că, în 2006, la 100 lei cifră de afaceri s-au obținut 0,03 lei profit net, iar în 2007  de 6500 de ori mai mult, adică 1,95 lei.

Se observă clar, că marja netă  a înregistrat o evoluție imensă, iar recomandarea este de a stimula acest progres prin îmbunătățirea continuă a calității serviciilor și practicarea tarifelor corespunzătoare prestării lor.

·      Rata rentabilității economice

R.R.E. = (Rezultatul brut al exercițiului/Capital permanent) x 100

Tabelul 3.21

Nr. crt.	Indicatori	Perioada
		2006	2007
1.	Rezultatul brut al exercitiului	4.566	134.482
2.	Capitalul permanent	2.909.723	1.146.611
3.	Rata rentabilităţii economice	0,15	11,72
4.	Indicele de creştere al rezultatului brut al exerciţiului		2945,29
5.	Indicele de creștere al capitalului permanent		39,40
6	Indicele de creștere a ratei rentabilităţii economice		7813,33
7	Rata medie a dobânzii	7.46	7.46

Rata rentabilității economice a consemnat un avans foarte mare în anul 2007, urcând de la 0,15% în anul 2006 până la 11,72%. Acest lucru s-a întâmplat deoarece s-a realizat grație creșterii în mai mare măsură a rezultatului brut al exerciţiului față de capitalul permanent (2945,29%>39,40).

În anul 2006 profitabilitatea economică este foarte redusă deoarece rata rentabilităţii economice are un procentaj enorm (66.26%) cu 58.76% mai mare decât rata medie a dobânzii (7.5%). În următorul an rata rentabilităţii economice scade la valoarea de 4.88% ajunsese sub valoarea medie fapt doveditor pentru lipsa rentabilităţii economice.

           

Concluzii

           

În urma realizării acestei lucrări am conștientizat, în primul rând,  importanța sectorului IMM-urilor la toate nivelurile economiei, dar și necesitatea elaborării unei analize economico-financiare la sfârșitul fiecărui exercițiu contabil.

Existenţa IMM-urilor este necesară pentru funcţionarea cât mai armonioasă a economiei moderne, acestea fiind prezente aproape în toate sectoarele economice şi adaptându-se mult mai uşor schimbărilor survenite în condiţiile economice şi sociale. Ele îşi desfăşoară activitatea în special la nivel naţional, însă sunt afectate de legislaţia comunitară privind taxele şi impozitele, concurenţa, legislaţia societăţilor comerciale, politicile sociale şi regionale precum şi legislaţia cu privire la formalităţile vamale.

Întreprinderile mici și mijlocii trebuie să cunoască în orice moment raportul dintre efectul obţinut, pe de o parte şi efortul făcut, pe de altă parte, să-l aprecieze şi să-l prevadă pentru viitor într-o viziune care să-i asigure o poziţie confortabilă în confruntarea concurenţială de pe piaţă.

Procesul de administrare este un ansamblu de intervenții prin care se prevede, organizează și coordonează activitatea întreprinderii, considerată ca fiind un sitem complex socio-economic, dinamic și deschis. În final se iau decizii și se controlează activitatea companiei în vederea realizării obiectivelor curente și de perspectivă, respectând criteriile de eficiență economică și utilitate socială.

În vederea optimizării performanțelor, analiza economico-financiară a  S.C. Aim Maxim Cargo S.R.L. a fost una constructivă și generatoare de informații folositoare. Rezultatele au reflectat situația reală a întreprinderii și au creat premisele unor măsuri necesare acesteia, în contextul situației actuale de pe piața trasporturilor.