MANAGEMENTUL SECTORULUI PUBLIC LUCRARE DE DISERTATIE

Şcoala Naţionala de Studii Politice şi Administrative

           

SPECIALIZAREA DE MASTERAT

MANAGEMENTUL SECTORULUI PUBLIC

                     LUCRARE DE DISERTAŢIE

Conducător ştiinţific:

                                                                 Absolvent:

2008

                           TABLA DE MATERII

1.  Consideraţii generale. Scop şi Obiective.

2.  Descrierea sistemului de protecţie al copilului D.G.A.S.P.C. Bucureşti, sectorul 6, şi a Centrului de Plasament Cotroceni.

 

3. Metodologia proiectului de închidere a serviciului rezidenţial. Etapele planificate în proiect. Costurile.

4. Derularea proiectului de închidere a instituţiei rezidenţiale. Dificultăţi întâmpinate.

 

5.  Descrierea detaliată a activităţilor desfăşurate prin proiectul de închidere. Impactul asupra grupurilor ţintă.

 6.   Concluzii.

 

CAPITOLUL I.

Eficienţa şi eficacitatea în sectorul public

Abordările privind eficienţa şi eficacitatea au, de cele mai multe ori, în vedere activitatea din sectorul privat, în sectorul public accentul punându-se mai mult pe nivelul de acoperire a solicitărilor şi mai puţin pe modul de utilizare a resurselor.

Sectorul public a fost considerat, o perioadă îndelungată, ca unul al non-pieţei, fapt ce a exclus concurenţa cu repercusiuni negative asupra calităţii bunurilor şi serviciilor publice şi asupra gestionării resurselor utilizate în acest sector.

Nivelul tot mai ridicat al nevoilor publice ca şi dificultăţile frecvente, câteodată de netrecut, de acoperire a acestora au impus transformări esenţiale atât în modalitatea de asigurare a bunurilor şi serviciilor publice, cât şi în finanţarea organizaţiilor şi a instituţiilor care le realizează.

Un prim pas în implementarea schimbării – în sensul urmăririi eficienţei în sectorul public – a constat în renunţarea statului la monopolul asupra activităţilor din acest sector. Admiterea agenţilor economici privaţi ca furnizori de bunuri şi servicii de interes public a deschis calea competiţiei, a performanţei în sectorul public.

Analiza performanţei unei organizaţii presupune stabilirea unei relaţii între rezultate, mijloace şi obiective, mai precis este necesară o abordare din punct de vedere al eficacităţii, eficienţei şi al bugetării.

Se cunoaşte că „eficienţa înseamnă maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate“, măsurarea realizându-se prin raportarea ieşirilor (rezultatelor) la intrări (eforturi).

Eficienţa cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui raport determinat între efortul financiar (constituit de resurse financiare publice) şi efectele comensurabile sau estimative obtenabile pe seama obiectivelor finanţate de către stat.

Rezultate    Mijloace     Obiective

În aprecierea eficienţei din sectorul public, managerii ţin seama de faptul că eforturile făcute pentru satisfacerea nevoilor sociale sunt măsurabile, de obicei cuantificate valoric (costul resurselor materiale, umane, informaţionale) în timp ce efectele sociale sunt dificil de determinat şi nu pot fi prevăzute în totalitate.

Referitor la necesitatea evaluării performanţelor şi greutatea comensurării rezultatelor, Peter Drucker afirmă: „Ştim că trebuie să măsurăm rezultatele. De asemenea, ştim că exceptând afacerile, nu ştim să măsurăm rezultatele în cele mai multe organizaţii“.

În organizaţiile publice, eficienţa a început să fie „măsurată“ prin gradul de servire a cetăţeanului, prin considerarea acestuia drept client către care trebuie să se îndrepte toate acţiunile organizaţiei.

Informaţiile privind îndeplinirea obiectivului de satisfacere a cetăţeanului-client provin adeseori din sondajele de opinie, numărul şi sursa reclamaţiilor privind calitatea serviciilor oferite, manifestările publice (greve), din exercitarea dreptului de elector, atunci când legea oferă această posibilitate ca şi din contactul direct autoritate-cetăţean (audienţe). Abordările privind eficienţa în domeniul public au ca punct de plecare raţionalismul în folosirea resurselor.

Specialiştii în domeniu consideră că numărul celor nemulţumiţi de serviciile medicale arată dacă resursele alocate acestui domeniu au fost utilizate eficient. Acelaşi lucru se poate spune dacă ne raportăm la încrederea populaţiei în armată, privită prin prisma securităţii, a siguranţei cetăţeanului care este întărită de rezultatele celor ce participă la diverse misiuni cu caracter militar, în ţară sau străinătate.

Resursele utilizate în sectorul public sunt de obicei resurse asigurate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale (cele din domeniul apărării, sănătăţii, învăţământului, asistenţei sociale, televiziunea publică). Sunt însă şi servicii care se finanţează din fonduri private (transportul în comun, gospodăria comunală etc.).

Resursele bugetului de stat şi ale bugetelor locale sunt limitate, sursa lor principală fiind reprezentată de taxele şi impozitele percepute de la persoanele fizice şi juridice. Depăşirea gradului de suportabilitate specific acestora descurajează plata contribuţiilor bugetare şi încurajează frauda şi evaziunea fiscală, ca urmare este necesară folosirea eficientă a resurselor bugetare alocate pentru a se putea acoperi cât mai multe nevoi sociale.

        Creşterea nevoilor sociale coroborate cu scăderea veniturilor bugetare impun, cu atât mai mult, creşterea eficienţei şi eficacităţii în sectorul public, cu cât a devenit clar că neglijarea eficienţ 16416b12q ei duce la risipă şi la contraperformanţă în sectorul public.

   Eficacitatea – priveşte raportul dintre rezultatul obţinut şi obiectivul care trebuie atins.

   Într-o organizaţie, eficacitatea presupune atingerea standardelor, a obiectivelor, ceea ce determină o definire prealabilă a obiectivelor şi o măsurare ulterioară a rezultatelor. Este adusă astfel, din nou, în prim plan necesitatea măsurării rezultatelor ca şi importanţa stabilirii unor obiective pertinente care, în cazul organizaţiilor publice, trebuie să aibă în vedere efectele atât la nivel „macro“, cât şi la nivel „micro“.

Execuţia administrativă – care presupune în concepţie tradiţională, acţiuni pentru apropierea deciziilor legislative, politice de cele executive („top-down“). Deci, rolul administraţiei este de a concretiza acţiunile la nivel înalt, care trasează cadrul de acţiune. Misiunea administratorilor se limitează, în concepţia tradiţională, la aplicarea fidelă a deciziilor politice;

Aplicarea socială – se realizează prin mijloace specifice, administraţia utilizând puterea publică şi dreptul de a impune unilateral obligaţiile de comportament.

Eficacitatea mai este influenţată de resursele ideologice, care sunt difuzate în mecanismele de acţiune socială.

George Moldoveanu, în „Analiză organizaţională“, consideră că, în general, se acordă o atenţie mai mare obţinerii unei eficienţe ridicate în detrimentul eficacităţii întrucât ineficienţa poate afecta grav performanţele organizaţiei dar şi datorită faptului că aprecierea managerilor este corelată cu nivelul eficienţei realizate.

Foarte mulţi specialişti străini, însă, sunt de părere că nu se poate vorbi de eficienţă fără eficacitate pentru că „este mult mai important să realizezi bine ceea ce ţi-ai propus – eficacitatea – decât să realizezi bine altceva – eficienţa“ [6].

Eficienţa organizaţiei este influenţată de eficienţa personalului, fapt ce impune îndreptarea atenţiei managerilor din sectorul public către resursele umane întrucât factorul uman este singurul care poate face un sistem mai eficient şi mai durabil din punct de vedere al viabilităţii economico-financiare şi manageriale.

Folosirea unor termeni ca productivitate administrativă sau randament al serviciilor publice scoate în evidenţă noile orientări ale managerilor din organizaţiile publice, respectiv – activităţi eficiente şi eficace prin folosirea unui personal performant, eficient şi eficace totodată.

Bugetarea contribuie, împreună cu utilizarea eficientă şi eficace a resurselor, la realizarea performanţei în organizaţiile publice.

Pornind de la acest deziderat, dar şi datorită necesităţii armonizării legislaţiei române în materie de buget cu cea comunitară, organizaţiile publice au fost nevoite să treacă de la finanţarea pe baza bugetelor de mijloace, la finanţarea bugetară pe bază de programe [7]. Spre deosebire de finanţarea prin bugetul de mijloace care concentra eforturile ordonatorilor de credite spre obţinerea unor alocaţii bugetare cât mai mari, finanţarea bugetară pe bază de programe urmăreşte stabilirea unei corelaţii judicioase între efortul financiar solicitat de la stat şi efectele scontate prin utilizarea fondurilor alocate.

În această situaţie, ordonatorii de credite se preocupă de stabilirea unor raporturi optime între costurile (efortul financiar) şi rezultatele (efectele) programului propus, pentru a convinge organele abilitate că acesta merită să fie înscris în buget şi aprobat de cei în drept.

În acelaşi timp ei nu mai urmăresc cheltuirea cu orice preţ a banilor viraţi de la buget, ci realizarea programului, încadrarea în termenele stabilite şi în indicatorii de eficienţă (eficacitate) aprobaţi.

Programele trebuie să cuprindă [8]: scopul final al activităţii desfăşurate de un minister sau de o altă entitate publică centrală sau locală; obiectivele urmărite; definirea programului, cu precizarea priorităţilor şi indicarea orizontului de timp la care se referă; estimarea posibilităţilor de creştere a eficienţei/eficacităţii în urma aplicării programului; efortul financiar reclamat de realizarea programului, indicatorii de rezultate, calitativi şi cantitativi, precum şi sursele de finanţare.

Atunci când rezultatele nu pot fi cuantificate în bani pentru calculul eficacităţii se foloseşte metoda cost-avantaje sau multicriterială.

Această metodă presupune:

– compararea costurilor şi avantajele mijloacelor alternative susceptibile pentru realizarea unui proiect;

– determinarea dimensiunii optime a unui proiect;

– ordonarea proiectelor în funcţie de restricţiile bugetare.

Începând cu anul 2001, Guvernul a aprobat o serie de programe finanţate de la bugetul de stat (M.Ap.N., Ministerului Sănătăţii şi Familiei) sau din bugetul Fondului de Asigurări Sociale de Sănătate.

Cele arătate scot în evidenţă accentul pus astăzi, în organizaţiile publice, pe utilizarea eficientă şi eficace a resurselor, pe realizarea performanţei, dar şi pe alinierea legislaţiei financiare româneşti la legislaţia şi practica comunitară din domeniu, astfel încât să crească disciplina financiară în gospodărirea banului public.

CONSIDERAŢII GENERALE. SCOP ŞI OBIECTIVE.

ANALIZA MODALITĂŢII DE ÎNCHIDERE A CENTRULUI DE PLASAMENT COTROCENI (INSTITUŢIE DE TIP REZIDENŢIAL).

Lucrarea de faţă îşi propune atât restructurarea sistemului de asistenţă socială,cât  şi posibilitatea de a elabora un model de reorganizare instituţională care să servească drept exemplu de bună practică în crearea noului cadru pentru asistenţa socială la nivel naţional, în concordanţă cu standardele UE.

Un aspect cheie al aprecierii sistemului de protecţie a copiilor din ţara noastră este numărul celor aflaţi în instituţiile de ocrotire (centrele de plasament), astfel, recunoscând costurile crescute şi efectele nefaste pe termen lung ale instituţionalizării, este certă preocuparea noastră pentru  reducerea numărului de copii din acest tip de instituţii.

Lucrarea, care are ca obiect restructurarea / închiderea unei instituţii de tip rezidenţial prin dezvoltarea de servicii alternative (asistenţă maternală, case de tip familial, acordarea de sprijin financiar în vederea reintegrării în familia naturală) şi pentru prevenirea instituţionalizării şi abandonului este rezultatul unor minuţioase analize de politici sociale şi analize instituţionale, aplicate sistemului actual de asistenţă socială de la nivel judeţean, oferind soluţii realiste şi un model pentru modificări structurale compatibile cu standardele UE.

Prin acest proiect de închidere a Centrului de Plasament Cotroceni (care în prezent ocroteşte un număr de 19 de copii) se urmăreşte dezvoltarea unui sistem de ocrotire cu adevărat responsabil, care va trebui să ofere servicii  de sprijin pentru integrarea / reintegrarea copiilor în propriile lor familii.

Această lucrare stabileşte direcţiile de schimbare cu costuri cât mai mici posibile, pe parcursul unei perioade de tranziţie relativ scurtă, şi încearcă să prezinte o transformare tangibilă de ordin instituţional şi legislativ, organizată în etape graduale, pentru obţinerea unui nou şi modern sistem de servicii sociale, prin maximalizarea utilizării resurselor disponibile, atât la nivel local, cât şi la nivel central/european. Ca orice plan, sunt stabilite principiile şi valorile esenţiale, precum şi obiectivele ce derivă din viziune, care urmează să fie realizate printr-un proces etapizat, într-o  perioadă de 14 luni.

Lucrarea reprezintă un instrument de ghidare pas cu pas în dezvoltarea sustenabilă a sectorului social din judeţul Alba, având la bază un plan de acţiuni stabilit prin consens care prezintă toate acţiunile şi rezultatele ce urmează a fi îndeplinite în perioada de timp propusă, de către finanţatorii proiectului, de echipa de implementare, de parteneri/organizaţii şi alţi factori cheie implicaţi.

Prin urmare, această lucrare este menită să aducă o schimbare reală în vieţile grupurilor defavorizate sau vulnerabile şi a altor persoane aflate în dificultate - tineri, familii, vârstnici, persoane cu handicap - pentru a asigura includerea lor socială.

Scopul şi viziunea temei, oferă o imagine de ansamblu asupra modului de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă din cadrul D.G.A.S.P.C. Bucureşti, sectorul 6, reflectând asupra intenţiei noastre ca prin proiectul finanţat de Phare, orice locuitor al sectorului 6 să poată avea acces uşor la o gamă largă de servicii şi prestaţii de bună calitate, adaptate nevoilor individuale şi globale ale fiecărui beneficiar. Ea se datorează faptului că suntem încrezători în forţa spiritului, culturii şi talentului nostru, forţă suficientă pentru a înlesni provocările şi schimbările şi pentru a dezvolta o societate bazată pe incluziune, în care toţi cetăţenii să aibă dreptul la o viaţă demnă şi la integrare deplină. Sistemul de asistenţă socială spre care tindem are la bază această viziune precum şi obiectivul de a crea un sistem de asistenţă socială unitar şi echitabil, cu un management eficace şi eficient, centrat în jurul beneficiarului şi potenţialilor beneficiari, în vederea creării unui cadru pentru asistenţa socială în concordanţă cu cele mai bune practici din Uniunea Europeană.

Principiile îndrumătoare pentru funcţionarea noului sistem sunt cele ale funcţionării sistemice, parteneriatului, solidarităţii sociale, universalităţii şi subsidiarităţii.

Valorile care vor sta la baza furnizării serviciilor sociale sunt şansele egale, libertatea de alegere şi demnitatea umană.

Într-un alt subcapitol al lucrării se analizează situaţia actuală din asistenţa socială, concentrându-se pe sistemul de protecţie socială pentru copii, fiind în aşa fel structurată pentru a oferi o informaţie coerentă care în final conduce la concluzii şi recomandări pentru această categorie de beneficiari. În acest capitol am utilizat o serie de tehnici de analiză a politicilor sociale (analiza generală de date, analiza beneficiarilor, analiza factorilor implicaţi, analiza interdependenţelor, analiza impactului social, a comportamentului social etc.) pentru a oferi o imagine cât mai exactă a situaţiei actuale. Trecerea de la analiză la concluzii şi recomandări include ca etape definirea problemei şi diagnoza – premize pentru stabilirea obiectivelor proiectului, ca versiune reconstruită a problemelor identificate.

Obiectivele generale şi imediate ale lucrării se adresează şi precizează într-o formă măsurabilă schimbările necesare faţă de sistemului actual, prezentând totodată serviciile sociale necesare şi adecvate care răspund nevoilor identificate pentru fiecare grup prioritar. Este de notat faptul că măsurile de implementare se concentrează asupra rolurilor cheie ale instituţiilor ce vor fi implicate în noul sistem, atât la nivel de macro management, cât şi la nivel de micro management, precum şi asupra mecanismelor ce vor asigura interdependenţa şi coerenţa necesare în managementul sistemului judeţean de asistenţă socială.

Resursele necesare pentru implementarea proiectului, ce este parte componentă a lucrării  vor fi atrase din următoarele surse: surse externe de finanţare (Phare sau prin programe de finanţare internaţionale), bugetul de stat, bugetele locale (ale Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi eventual ale Consiliilor Locale de Sector), tarife pentru servicii, donaţii şi sponsorizări, şi parteneriate public-private.

 Resursele şi costurile implicate, prezintă ipotezele pentru evaluarea costurilor şi resurselor necesare implementării proiectului, analiza de scenariu referitoare la asigurarea resurselor necesare pentru acoperirea costurilor implementării proiectului (ex. costul diferitelor tipuri de servicii cum ar fi: asistenţa maternală, casele de tip familial, costul programului de sprijin, centrele de consiliere, costurile umane şi materiale, etc. şi costul implementării managementului de caz).

Implementarea proiectului este monitorizată şi evaluată la toate etapele de către un comitet format din reprezentanţi ai instituţiilor implicate, urmărindu-se modul în care este realizat acest lucru, descriind totodată procesul de monitorizare ce va fi folosit pe tot parcursul etapelor de implementare, inclusiv rolurile alocate diferitelor instituţii în cadrul monitorizării şi evaluării. Deoarece există probabilitatea ca procesul de implementare a proiectului să fie influenţat de diverşi factori externi se vor anticipa riscurile provenind din mediul extern ce pot avea un serios impact asupra implementării proiectului, identificându-se riscurile posibile, măsurarea impactului şi propunând un plan de atenuare a riscurilor pentru minimalizarea impactului.

Un alt subcapitol al lucrării prezintă eforturile şi abordarea noastră colectivă în ce priveşte consultarea publicului şi a beneficiarilor de-a lungul etapelor de concepere şi implementare a proiectului. Se descrie, de asemenea modul în care acest proces de consultare va continua în faza de implementare, concentrându-se în special pe măsurarea performanţei în furnizarea serviciilor la un nivel satisfăcător pentru beneficiar.

Pe scurt, munca de concepere şi de implementare a proiectului a condus la identificarea unor disfuncţionalităţi legate de sistemul judeţean de asistenţă socială:

1. sistemul actual de asistenţă socială al sectorului 6, este constituit aproape în exclusivitate de prestaţii financiare şi îngrijire rezidenţială, formele alternative de servicii fie nu există pentru unele categorii de beneficiari, fie sunt limitate ca răspândire, şi prin urmare limitate sub aspectul accesibilităţii acestora.

2. fragmentarea sistemului de asistenţă socială al municipiului Bucureşti, resursele umane insuficiente, precum şi resursele financiare scăzute şi ineficient folosite au un impact negativ asupra utilizatorilor prin neasigurarea serviciilor şi prestaţiilor către toţi cei îndreptăţiţi.

3. actuala Direcţie Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a sectorului 6, Bucureşti, nu este organizată în mod corespunzător pentru îndeplinirea tuturor atribuţiilor şi responsabilităţilor sale pe linia asistenţei sociale.

4. serviciile publice de asistenţă socială de la nivel local nu au suficiente resurse umane şi financiare şi nu îşi pot îndeplini atribuţiile pe linia serviciilor sociale. Legislaţia insuficient de clară şi coerentă în domeniul asistenţei sociale contribuie la fragmentarea sistemului, suprapunerea de responsabilităţi între diferitele instituţii şi la omisiuni în privinţa alocării de responsabilităţi pentru anumite categorii de beneficiari (ex. vârstnicii).

În decursul atâtor ani de experienţă în domeniul protecţiei copilului s-a demonstrat faptul că, ocrotirea într-o instituţie mare nu corespunde normelor prevăzute de reforma în domeniul protecţiei copilului. O simplă comparaţie între ocrotirea copiilor în aceste instituţii de tip clasic şi cea din casele de tip familial sau asistenţi maternali specializaţi, evidenţiază creşterea calităţii muncii cu copilul deficient.

Copiii instituţionalizaţi au aceleaşi drepturi şi aceleaşi necesităţi ca şi copiii care trăiesc în familii. Dar aceste cerinţe căpăta o alta dimensiune şi o profunzime accentuata fiindcă mediul de viata lipsit de cadrul familial şi existenţa unor probleme de sănătate, de adaptare sociala, de afectivitate îşi pun amprenta asupra personalităţii copilului, a integrării/reintegrării lor în familia naturală, în viaţa socială şi profesională.

Copiii cu dizabilităţi sunt în primul rând fiinţe umane, membrii unor comunităţi, capabile (în măsura în care sunt şi sprijiniţi) să-şi aducă propria contribuţie în a-şi construi un viitor, şi au dreptul de a fi respectaţi ca cetăţeni cu drepturi depline.

CAPITOLUL II

Ce sunt politicile publice?

Definiţie şi concepte cheie

Domeniul de cercetare al politicilor publice reprezintă un domeniu de graniţă între mai multe discipline “clasice” precum ştiinţa politică, sociologia, psihologia socială, ştiinţa juridică sau economia. Studiul politicilor publice ar reprezenta branşa cea mai recentă a ştiinţei politice. În ceea ce priveşte tehnicile şi metodele de cercetare, acestea sunt împrumutate din diverse discipline sociale şi adaptate nevoilor de instrumentar pentru fiecare studiu în parte.

Până prin anii 60 ştiinţa politică nu era interesată în mod special de studiul a ceea ce se întâmplă în interiorul guvernului şi de studiul mecanismelor guvernării. Studiile de specialitate prezentau extensiv procesul electoral,  organizaţiile politice, analiza conceptelor cadru în ştiinta politică etc. După anii 60 creşte interesul pentru a afla ce se petrece în interiorul guvernului, se intensifică preocuparea pentru creşterea eficienţei deciziilor în materie de alocare a fondurilor publice şi de aici interesul pentru studierea manierei în care se iau deciziile politico-administrative. Din anii 80 începe să se discute tot mai mult în termeni de reformă a guvernării, accentul căzând pe creşterea performanţei în gestionarea banului public, pe îmbunătăţirea relaţiei între Stat şi Cetăţean, între Guvern şi Societatea Civilă.

Domeniul politicilor publice (cercetarea şi analiza în domeniu) poate fi definit foarte bine ca ocupându-se de studiul deciziilor politico-administrative de alocare a diverselor forme de resurse (materiale, financiare, de know how, simbolice). Politicile publice, obiectul de studiu al disciplinei în cauză, reprezintă acţiuni realizate de către guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care vin dinspre societate. Vorbim despre politici publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală, încearcă cu ajutorul unui program de acţiune coordonat să modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.

Decantând definiţia de mai sus rezultă o serie de elemente care dau consistenţă unei politici publice.

În primul rând o politică publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau substanţă politicii publice. Traseul constitutiv al unei politici publice este punctat de diverse decizii. Deci, un al doilea element este dat de faptul că o politică publică se defineşte prin aceste decizii, forme de alocare a resurselor, a căror natură este mai mult sau mai puţin autoritară şi în care coerciţia este mereu prezentă. În al treilea rând, o politică publică se înscrie “într-un cadru general de acţiune”, ceea ce ne permite să distingem între o politică publică şi simple măsuri izolate. În acest cadru de acţiune, o politică publică are obiective şi scopuri precizate, stabilite în funcţie de valori, norme şi interese. Acesta ar fi al patrulea element. Iar ultimul, al cincilea, este dat de faptul că o politică publică are un public, adică indivizi şi grupuri a căror situaţie este afectată de deciziile luate în politica publică în cauză.

Politicile publice sunt acţiunile realizate de către guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care apar dinspre societate. Vorbim despre politici publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală, încearcă cu ajutorul unui program de acţiune coordonat să modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.

La nivel naţional, politicile publice pot să apară dinspre oricare dintre instituţiile majore ale Statului (Parlament, Preşedinte, Guvern – central sau local).

Cele cinci elemente care dau consistenţă unei politici publice sunt:[1]

1. O politică publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau « substanţă » unei politici publice;

2. O politică publică cuprinde decizii sau forme de alocare a resurselor, a căror natură este mai mult sau mai puţin autoritară şi în care coerciţia este mereu prezentă;

3. O politică publică se înscrie într-un « cadru general de acţiune », ceea ce ne permite să distingem între o politică publică şi  simple măsuri izolate;

4. O politică publică are un public, adică indivizi şi grupuri a căror situaţie este afectată de către politica publică în cauză;

5. O politică publică are obiective şi scopuri, stabilite în funcţie de norme şi valori.

Procesul de realizare a unei politici publice cuprinde şase etape:

1. Identificarea problemei - are loc atunci când un eveniment, o persoană, un grup reuşesc să atragă atenţia asupra unei probleme, spre soluţionare, prin intervenţia puterii publice.

2. Punerea pe agenda politică - este faza în care problema identificată este luată serios în consideraţie de către oficiali (putere publică şi politică). Nu toate problemele identificate ajung şi pe agenda politică.

3. Formularea cadrului de politică publică - atunci când o anume problemă ajunge să fie considerată de către oficiali, nu înseamnă automat că o politică publică va fi creată. Cineva (o anume autoritate) trebuie să dezvolte un program care să se refere la rezolvarea problemei.

4. Adoptarea unei politici publice - aici ne referim la toate eforturile pentru ca un anume program să fie adoptat ca şi program guvernamental. În această fază sunt concentrate elementele de negociere, dictate de interese, care pot schimba viziunea iniţială asupra unei politici publice.

5. Implementarea unei politici publice - este un stadiu critic de realizare a unei politici publice. Aici rolul administraţiei este decisiv.

6. Evaluarea de politici publice - care are ca scop determinarea eficienţei unei politici publice. Se analizează modul în care diversele activităţi au condus la îndeplinirea scopurilor iniţiale. 

Obiectul acestei discipline cunoaşte definiţii variate, care însă cad de acord asupra unui aspect esenţial: politicile publice sunt efectul deciziilor luate de guvernanţi.

Pentru a înţelege mai bine acest termen putem considera câteva definiţii suplimentare:

Conform primei definiţii, dată de Thomas Dye, politicile publice sunt „tot ceea ce un guvern decide să facă sau să nu facă[2]”.

O a doua definiţie, mai completă şi mai conceptualizată, ne este oferită de William Jenkins. Acesta spune că politicile publice sunt „un set de decizii interrelaţionate, luate de un actor politic sau de un grup de actori, privind o serie de scopuri şi mijloacele necesare pentru a le atinge într-o situaţie dată.”

Ultima definiţie pe care o vom lua în considerare îi aparţine lui James Anderson. Anderson spune că politicile publice sunt „un curs al acţiunii urmat de un actor sau mai mulţi actori politici, cu un scop, în încercarea de a rezolva o problemă”.

“Relaţia Guvernului cu mediul”. ( Eyestone, 1971)

O serie lungă de activităţi, mai mult sau mai puţin relaţionate, şi consecinţele acestora. ( Rose, 1969)

Aceste definiţii subliniază elementele cheie ale analizei politicilor publice: decizia politică, luată de actorii politici, de a utiliza anumite mijloace pentru a rezolva o problemă. În continuare vom discuta fiecare dintre aceste aspecte: cine ia decizia, cum se decide care problemă trebuie rezolvată, cum este formulată soluţia şi care sunt mijloacele ce pot fi folosite.

Interesul pentru a afla ce se petrece în interiorul guvernului creşte preocuparea pentru mărirea eficienţei deciziilor în materie de alocare a fondurilor publice şi de aici interesul pentru studierea manierei în care se iau deciziile politico-administrative. Începe să se caute cu asiduitate “reţeta bunei guvernări”.

 Problemele de politică publică

 

Studii mai vechi privind formularea politicii publice acordă puţină atenţie naturii şi definirii problemelor în politica publică. Problemele sunt considerate date şi analiza începea din acest punct. De ce unele probleme sunt soluţionate, în timp ce altele sunt neglijate? De ce unele probleme sunt definite într-un mod, iar altele în altul? Definirea problemei ajută la localizarea punctelor de putere din cadrul sistemului politic. Dacă o problemă este de natură internă sau externă, dacă reprezintă o nouă situaţie sau este o consecinţă a unei politici publice actuale, dacă este limitată sau largă ca scop, toate acestea contribuie la modelarea tipului de politică publică emergentă. În evaluarea politicii publice sunt necesare informaţii despre substanţa şi dimensiunea problemei ţintă pentru a determina cu exactitate eficacitatea acesteia.

Pentru scopul nostru, o problemă de politică publică poate fi definită ca acea condiţie sau situaţie care generează nevoi ori insatisfacţii, pentru a căror corecţie acţiunea guvernamentală este necesară. Condiţii precum aerul poluat, mâncare  alterată, aglomeraţia din închisori, aglomerarea urbană sunt situaţii care ar putea constitui potenţiale probleme în condiţiile în care insatisfacţia şi disconfortul cresc. Gradul de disconfort sau insatisfacţie (care impune şi intervenţia guvernamentală) este măsurat de persoane în funcţie de un standard sau un criteriu; dacă acestea consideră o anumită situaţie ca normală, inevitabilă sau propria responsabilitate, nici o acţiune guvernamentală  nu va fi iniţiată deoarece situaţia respectivă nu este problematică.

Nu orice situaţie devine  o problemă de politică publică:

situaţiile nu se transformă în probleme decât în măsura în care sunt percepute ca atare, articulate şi aduse în atenţia autorităţilor; acest tip de acţiune este utilizat frecvent de oficialităţi, parlamentari aflaţi în „căutarea” unor probleme;  

o situaţie devine problematică dacă se identifică cu un domeniu de intervenţie a statului, pentru care o soluţie guvernamentală este posibilă. Profesorul Aron Wildavsky[3] afirma că autorităţile mai degrabă vor ignora o problemă dacă aceasta nu este dublată de soluţia aferentă. Uraganele şi cutremurele de pământ nu pot constitui probleme datorită caracterului imprevizibil al acestora, însă distrugerile provocate constituie o problemă de politică publică şi numeroase programe pentru atenuarea distrugerilor provocate de aceste fenomene naturale au fost iniţiate.   

Soluţionarea situaţiilor problematice poate fi urmărită de alte persoane decât beneficiarii direcţi. În anii 60, sărăcia a constituit o problemă publică, iar administraţia Johnson a declanşat un „război împotriva sărăciei” mai degrabă ca reacţie la acţiunile ziariştilor şi ale altor oficialităţi, decât ca rezultat al acţiunilor săracilor.

Deşi multe probleme continuă să persiste, modul de definire al acestora se modifică odată cu schimbarea valorilor şi a condiţiilor care le-au generat. Alcoolismul este edificator în acest sens. În secolul XIX, alcoolismul reprezenta o problemă personală. În prima jumătate a secolului XX, alcoolismul constituia răspunsul indivizilor la diferite presiuni sociale, familiale etc., devenind o problemă socială pentru a cărei ameliorare se recomanda cu precădere consilierea şi accesul la alte servicii sociale. Recent, alcoolismul este considerat  o boală care necesită tratament medical acoperit din asigurarea de sănătate. Această definiţie medicală reduce responsabilitatea individuală şi stigmatul aferent.

Situaţii considerate normale într-un moment, se pot transforma în probleme ca urmarea a schimbării mentalităţilor. Abuzurile în familie, care au constituit de secole o problemă personală,  astăzi sunt considerate infracţiuni.

Definirea problemei este rezultatul unui proces politic care determină în acelaşi timp şi soluţiile adecvate. Accesul la mijloacele de transport de către persoanele cu handicap reprezintă o problemă de transport ori o problemă legată de drepturile omului? Mijloacele de transport special destinate persoanelor cu handicap constituie soluţia la o problemă de transport. Perspectiva drepturilor omului implică accesul egal al persoanelor cu handicap la mijloacele de transport, respectiv dotarea mijloacelor de transport cu dispozitive care să permită şi persoanelor cu handicap să utilizeze în mod egal transportul în comun.

Cauzalitatea reprezintă o a doua faţetă a problemei de politică publică. O situaţie se poate transforma într-o problemă, dar care sunt cauzele care au generat situaţia respectivă? Multe probleme – criminalitatea, sărăcia, inflaţia şi poluarea aerului – au cauze multiple. Inflaţia, caracterizată de creşterea generalizată a preţurilor, măsurată de indicele preţurilor de consum, constituie o problemă de politică publică cu multiple cauze: subproducţia de bunuri şi servicii, cererea excesivă de bunuri şi servicii, prea mulţi bani în circulaţie, rezultatul inflaţiei psihologice (oamenii se aşteaptă ca preţurile să crească) etc. Pentru soluţionarea unei probleme, cauzele sunt cele care trebuie vizate, nu doar manifestările (simptomele) acestora, însă în multe situaţii, cauzele principale nu sunt uşor de identificat ori de diagnosticat. Identificarea cauzelor unei probleme şi negocierea unui compromis asupra lor constituie o sarcină nu tocmai uşoară pentru cei ce elaborează politica publică (policy-makers), definirea problemei transformându-se astfel într-o problemă de sine stătătoare.

Natura şi scopul multor probleme de politică publică sunt dificil de formulat datorită caracterului lor difuz ori “invizibil”. Pentru că măsurarea este adeseori inadecvată, cei însărcinaţi cu elaborarea politicilor publice nu dispun de o evaluare corectă a situaţiei de fapt şi se află în imposibilitatea de a propune soluţii adecvate sau chiar de a întreprinde orice acţiune guvernamentală pentru soluţionarea problemei. Acestor inexactităţi în măsurare li se adaugă şi slaba înţelegere a cauzelor fenomenului. Alte probleme dificil de cuantificat sunt: violenţele împotriva copiilor, imigraţia ilegală, evaziunea fiscală etc.

Un alt aspect al problemelor de politică publică se referă la capacitatea acestora de a fi uşor de controlat/influenţat, unele probleme implicând mult mai multe schimbări comportamentale decât altele.

Controlul asupra problemelor este condiţionat şi de caracterul tangibil sau intangibil al acestora. Probleme precum penuria de locuri de muncă, managementul defectuos al proiectelor pot fi soluţionate mult mai uşor prin creşterea resurselor şi a stimulentelor de care oamenii sau agenţiile dispun. Alte probleme, cum ar fi rasismul, abilităţi profesionale inadecvate sunt intangibile, implicând valori.

Obiectul studiului nostru îl constituie problemele publice. Care sunt acele caracteristici care disting o problemă publică de una privată? În general, sunt considerate publice acele probleme care afectează un număr substanţial de mare de persoane, ale căror consecinţe sunt resimţite inclusiv de persoane care nu sunt implicate în mod direct. Problemele care sunt limitate ca efect, număr de persoane afectate în mod direct, nu sunt de natură publică.

Să presupunem că un cetăţean este nemulţumit de valoarea sumelor impozitate imputate sub legislaţia fiscală în vigoare. Atâta timp cât cetăţeanul respectiv va acţiona individual căutând să obţină de la organele fiscale o derogare de la lege în favoarea sa, discutăm despre o problemă personală. Declanşarea unei acţiuni de modificare a legislaţiei de către respectivul cetăţean împreună cu alte persoane afectate de aceeaşi problemă în mod direct sau indirect, transformă problema personală într-una publică.

Măsura în care o situaţie sau o condiţie este percepută ca o problemă depinde nu numai de dimensiunea obiectivă a acesteia, ci, într-o mare măsură şi de cum se raportează oamenii la situaţia respectivă. O persoană bogată pentru care găsirea unui loc de muncă nu a constituit o problemă serioasă nu este ameninţată de o creştere a ratei şomajului, ba chiar o consideră necesară în vederea reducerii ratei inflaţiei. Un muncitor pentru care şomajul este o ameninţare va reacţiona negativ la o asemenea creştere. Percepţia unei persoane este influenţată de propriile experienţe, valori şi situaţii în care se află. Nu există un unic mijloc de definire a problemei, deşi multe persoane au păreri şi preferinţe faţă de o situaţie.

De multe ori, formulările diferite ale unei probleme concurează pentru acceptarea publică. Dacă ceva anume reprezintă sau nu o problemă publică depinde de termenii în care a fost definită problema şi de acceptarea definiţiei propuse. În plus, termenii în care a fost definită şi cauzele care au generat-o au determinat promovarea acelor soluţii considerate adecvate. 

Cine sunt cei implicaţi în procesul politicilor publice?

În funcţie de diversele teorii care explică politicile publice, încercând să explice felul cum funcţionează o societate umană, există mai multe împărţiri ale acestor „actori”.

Astfel aceştia pot să fie indivizii, luaţi separat fiecare, sau grupuri: clase sociale, diverse grupuri sociale. Fiecare dintre aceştia au propriile lor interese, iar felul cum interacţionează, rezultatele eforturilor lor pentru realizarea acestor interese, sunt reglate de factori instituţionali, de regulile care guvernează procesul politic.

Nu întreaga societate este în egală măsură implicată în procesul de decizie. Politicile publice sunt realizate de către subsistemele politicilor, care sunt alcătuite din toţi actorii care au legătură cu o anumită problemă publică.

Termenul de actor include atât actorii din cadrul statului (ministere, comisii, agenţii descentralizate, etc.), cât şi pe cei din cadrul societăţii (sindicate, ONG – uri, grupuri de presiune, etc.), implicaţi direct sau marginal în procesul politicilor publice. O abordare susţine că cei care participă direct în procesul politicilor publice pot fi consideraţi ca membrii ai unei reţele a politicii respective, în timp ce actorii implicaţi doar marginal pot fi consideraţi ca făcând parte dintr-o mai largă comunitate a politicii publice respective. Subsistemele sunt forumuri în care aceşti actori discută problemele publice, negociază şi încearcă să ajungă la soluţii cât mai bune pentru interesele lor.

Instituţiile sunt regulile care ghidează comportamentul actorilor aflaţi în urmărirea interesului propriu. În sens restrâns, pot fi definite ca structurile şi organizarea statului, a societăţii şi a sistemului internaţional. Putem să dăm câteva caracteristici formale de organizare: tipul de apartenenţă al membrilor la instituţia respectivă, regulile şi procedurile de operare, dar şi principiile, normele şi valorile care definesc instituţiile, ultimele fiind considerate caracteristici informale.

După cum s-a putut vedea, actorii pot să fie indivizi sau grupuri. În mare, datorită varietăţii imense a acestora, îi putem grupa în cinci mari categorii de actori: oficialii aleşi, oficialii numiţi (funcţionarii publici), grupurile de interese, organizaţiile de cercetare şi mass media. Primele două categorii se regăsesc în structurile statului, în timp ce ultimele trei în cele ale societăţii, împreună formând elementele principale din care apar membrii unui subsistem specific de politică publică. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că aceste grupuri sunt doar aproximări: ele nu sunt omogene, indivizii care le compun sunt diferiţi şi pot avea interese diferite. Deşi această simplificare prin care privim un ansamblu de indivizi drept un actor unic poate uşura efortul nostru de a înţelege modul de desfăşurare a procesului politic, ea rămâne o simplificare. Modelarea mai apropiată de realitate a acestui proces ne cere să luăm în considerare în analiza noastră interesele individuale.

Oficialii aleşi

Oficialii aleşi (politicienii) care participă la procesul politicilor publice pot să fie împărţiţi în două categorii mari: executivul şi legislativul.

Executivul

Executivul, cabinetul sau guvernul la nivel naţional, este unul din jucătorii cheie din subsistemele politicilor publice. Rolul său central derivă din autoritatea sa, conferită de constituţie, de a administra ţara. Deşi există şi alţi actori care sunt implicaţi în proces, autoritatea de a face şi de a implementa politici este a executivului. În sistemele politice parlamentare (Marea Britanie, Germania, Japonia), atâta vreme cât guvernul se sprijină pe o majoritate parlamentară este de puţine ori controlat. În cadrul sistemelor prezidenţiale (Statele Unite) deşi executivul trebuie de multe ori să convingă adunările legislative pentru ca acestea să-i aprobe măsurile, există întotdeauna o zonă mare de acţiune pe care legislativul nu o poate controla.

Alături de prerogativa constituţională, executivul posedă o sumă de alte resurse care îi întăresc poziţia: controlul asupra informaţiilor, controlul resurselor fiscale, acces preferenţial în mass media, un aparat birocratic la dispoziţia sa. Prin aceste resurse poate să îşi manifeste controlul sau influenţa asupra unor actori din cadrul societăţii, cum sunt grupurile de presiune sau sindicatele. În multe ţări, executivul poate controla priorităţile legislative şi adoptarea legilor.

 Legislativul

În sistemele parlamentare sarcina dată de electorat legislativului este de a supraveghea acţiunile executivului, sarcină care îi permite să influenţeze politicile respective. Tot cu ajutorul legislativului se pot introduce o serie de probleme publice în agenda guvernului. Un instrument eficient de control este aprobarea bugetului, deşi dacă executivul se bucură de sprijinul majorităţii parlamentare, acest instrument poate fi inoperabil.

Separaţia executiv/legislativ nu se regăseşte doar la nivelul administraţiei centrale, ci şi în administraţia locală. Deşi diferenţa de resurse politice nu este poate tot atât de marcantă, şi aici executivul este actorul principal.

Funcţionarii publici

Oficialii numiţi au ca sarcină sprijinirea executivului în îndeplinirea sarcinilor sale, însă, în realitate, ei pot să joace un rol cheie în procesul politic. Multe din funcţiile de luare a deciziilor şi de implementare au fost preluate de aceşti funcţionari de la executiv.

Grupurile de interese

Un rol important în procesul politicilor publice este jucat de către grupurile de presiune. Una dintre cele mai importante resurse ale acestora este cunoaşterea, sau mai precis, acele informaţii care s-ar putea să fie mai puţin sau deloc la îndemâna altor actori. De cele mai multe ori, membrii unui asemenea grup cunosc în detaliu ce se întâmplă în domeniul lor de interes. Şi pentru că procesul politicilor publice este unul care rulează şi procesează foarte multă informaţie, este de aşteptat ca cei care deţin această informaţie să joace un rol important.

Alte resurse deţinute de grupurile de interes sau de presiune sunt de tip politic şi organizaţional. De multe ori, aceste grupuri contribuie financiar în campaniile partidelor sau candidaţilor care ajung la putere.

În funcţie de resursele lor organizaţionale, impactul asupra formulării şi implementării politicilor publice variază considerabil. Prima diferenţă este introdusă de numărul membrilor– cu cât numărul membrilor este mai mare, cu atât ne aşteptăm ca organizaţia să aibă o influenţă mai mare asupra deciziilor administraţiei. Pe de altă parte, grupurile care au interese similare se pot asocia, putând avea mai multă putere decât dacă ar acţiona individual. În al treilea rând, grupurile care dispun de resurse financiare mai bogate îşi permit să angajeze profesionişti şi să contribuie în campaniile partidelor. De cele mai multe ori, diferenţele dintre resursele financiare au o importanţă deosebită.

Organizaţiile de cercetare

O altă categorie importantă de actori din cadrul societăţii sunt organizaţiile de cercetare care pot fi localizate în cadrul universităţilor sau a think tank – urilor.

Un „think tank” poate fi definit ca o organizaţie independentă angajată în cercetare multi-disciplinară cu scopul de a influenţa politicile publice. Cercetările lor oferă, de obicei, soluţii practice la multe din problemele publice sau caută argumente, dovezi pentru sprijinul unor poziţii. Faptul că cercetările lor au o finalitate practică şi practicarea partizanatului imediat deosebesc fundamental aceste organizaţii de centrele de cercetare din cadrul universităţilor.

Mass media

Rolul presei în cadrul politicilor publice este unul controversat, opiniile variind de la a-i acorda un rol esenţial până la unul marginal. Ceea ce este sigur însă este că presa constituie legătura primordială dintre stat şi societate, poziţie care îi permite influenţarea agendei administraţiei şi a opiniei publice.

Rolul presei în cadrul politicilor publice rezidă în faptul că, semnalând probleme, aceasta combină rolul reporterului (pasiv, care relatează şi descrie o problemă) cu cel al unui analist (activ, care analizează şi oferă soluţii pentru o problemă). Tot de aici rezultă o altă caracterisitică: semnalarea şi introducerea anumitor probleme publice în cadrul agendei administraţiei.

1.4. Tipologia politicilor publice

Toate nivelurile de guvernare – central şi local – se implică din ce în ce mai activ în promovarea de politici publice. În fiecare an, adevărate volume de legi şi ordonanţe sunt adoptate de organismele legislative federale, statale şi locale, ele fiind dublate de o cantitate semnificativă de regulamente emise de agenţiile administrative în baza mandatelor legislative. Politicile publice s-au dezvoltat atât în ariile tradiţionale de intervenţie guvernamentală – cum ar fi politica externă, transporturile, educaţia, protecţia socială, respectul legii, reglementarea relaţiilor comerciale şi de muncă, relaţiile internaţionale – cât şi în domenii precum stabilitatea economică, protecţia mediului înconjurător, egalitatea de şanse, îngrijirea medicală, energia nucleară şi protecţia consumatorilor, până acum 20-30 de ani puţin reglementate.

Secţiunea de faţă sintetizează o serie de tipologii dezvoltate de-a lungul anilor de către analiştii politici şi alţi academici, în detrimentul schemelor de clasificare tradiţionale (cum ar fi de exemplu, clasificarea după domeniul de activitate, instituţii ori cronologică). Demersul următor oferă cititorului o imagine asupra scopului, diversităţii şi obiectivelor variate ale politicilor publice. 

POLITICI PUBLICE PROCEDURALE ŞI SUBSTANTIVE

Politicile publice substantive încorporează ceea ce Guvernul urmăreşte să facă în domenii precum construcţia de autostrăzi, plata beneficiilor sociale, interzicerea vânzării en-gross a alcoolului etc. Politicile de tip substantiv conferă în mod direct beneficiarilor avantaje şi dezavantaje, beneficii şi costuri. Politicile procedurale fac referire, în schimb, la actorii şi modalităţile prin care un obiectiv/scop/lucru este realizat. Definite astfel, în categoria politicilor de tip procedural se includ legile de constituire şi funcţionare a agenţiilor  administrative, legile prin care sunt definite atribuţiile şi jurisdicţia diferitelor agenţii, procedurile instituite pentru derularea propriilor programe, precum şi controlul operaţiilor exercitate de ele.

Politicile de tip procedural pot avea însă consecinţe substanţiale – modul în care un obiectiv/scop/acţiune este realizat şi instituţia abilitată în acest scop determină în ultimă instanţă rezultatul final. Frecvent, aspectele procedurale sunt utilizate pentru a întârzia sau amâna adoptarea unor politici publice substanţiale. Acţiunile unei agenţii pot fi contestate invocându-se nerespectarea procedurilor legale, când în realitate opoziţia este îndreptată împotriva acţiunii ca atare.

POLITICI PUBLICE DISTRIBUTIVE, REGULATORII, AUTO-REGULATORII ŞI REDISTRIBUTIVE

Impactul politicilor publice şi relaţiile dintre cei implicaţi în formularea de politici publice determină această clasificare.

Politicile distributive implică alocarea de resurse şi servicii către diferite segmente ale populaţiei – persoane, grupuri, corporaţii şi comunităţi. Unele politici de tip distributiv acordă beneficii doar unui număr restrâns de beneficiari. Alte politici se adresează unui număr mare de persoane cum este cazul programelor de subsidii agricole, programelor educaţionale gratuite etc.

Politicile de tip distributiv implică de regulă utilizarea fondurilor publice în favoarea grupurilor, comunităţilor şi ramurilor industriale. Potenţialii beneficiari nu concurează în mod direct, după cum beneficiile atribuite nu constituie costuri directe pentru un grup anume.

Politica privind conservarea habitatului porturilor şi râurilor este dată drept exemplu clasic de politică distributivă, văzută însă de unii analişti  sub forma unor „decizii individualizate şi care doar prin acumulare pot fi calificate drept politică publică” (Theodore J. Lowi)[4].

Politicile regulatorii restricţionează ori limitează comportamentul indivizilor sau grupurilor, reducând astfel libertatea de acţiune a subiecţilor (de exemplu, bancheri, comercianţi, etc.).  În acest sens, ele diferă de politicile distributive care tind să mărească libertatea de acţiune a grupurilor sau persoanelor beneficiare.

Formarea politicilor regulatorii este rezultatul conflictului dintre două grupuri sau coaliţii de grupuri, una din părţi urmărind să instituie o formă de control asupra celeilalte care va rezista, argumentând fie că orice formă de control nu este necesară, fie că instrumentele de control nu sunt adecvate. Politicile regulatorii delimitează clar câştigătorii de perdanţi, deşi cei care câştigă obţin mai puţin decât şi-au dorit iniţial.

Politicile regulatorii variază şi în conţinut. Pe de-o parte, unele stabilesc reguli generale de comportament, cum este cazul legislaţiei comerciale în care sunt definite atât acţiunile legale, cât şi cele ilegale. Pe de altă parte, alte politici regulatorii insistă pe detalii, de exemplu legile privind utilităţile publice reglementează expres standardele de furnizare, condiţiile de autorizare, aspecte financiare, tarifele ce pot fi practicate.

Politicile regulatorii variază în conţinut chiar în cadrul aceleiaşi politici, politica privind protecţia consumatorilor fiind relevantă în acest sens. Unele legi controlează accesul produselor pe piaţă, interzicând comercializarea acelor produse care nu respectă standardele în domeniu. Alte legi conferă consumatorului dreptul de a fi informat asupra produselor comercializate.

Unele politici regulatorii, cum sunt politicile privind audiovizualul, sunt implementate în baza unor decizii care conferă drepturi unor actori, în timp ce altor actori li se neagă aceleaşi drepturi.

Politicile auto-regulatorii sunt asemănătoare cu politicile regulatorii în sensul că şi ele restricţionează sau controlează un grup ori aspecte particulare. Spre deosebire de politicile regulatorii, politicile auto-regulatorii sunt promovate direct de grupurile de beneficiari, ca modalitate de protecţie a intereselor membrilor lor.

Ca regulă, un grup profesional sau ocupaţional[5] militează pentru adoptarea regulilor de autorizare de către legislativ. Rezultatul se traduce prin adoptarea legii/legilor care reglementează exercitarea unei profesii ori ocupaţii şi condiţiile în care se poate profesa. Implementarea acestor legi este încredinţată unui comitet format din membri ai grupului de beneficiari. În timp, accesul la o profesie autorizată poate fi înăsprit, iar tarifele percepute pentru serviciile sale specializate mărite.

Politicile redistributive implică transferul de avere, venit, proprietate sau drepturi între grupuri ori segmente ale populaţiei ca urmare a acţiunii concertate a guvernului. “ Scopul acestei politici nu este utilizarea proprietăţii, ci proprietatea în sine, nu egalitatea tratamentului, ci egalitatea posesiei”. 

Schema uzuală în politicile redistributive implică transferul de resurse de la cei ce au la cei ce nu au, însă acest flux poate fi inversat. Politicile redistributive sunt greu de adoptat deoarece implică realocarea de resurse financiare, de drepturi şi de putere. Cei ce deţin atât puterea financiară, cât şi pe cea politică dispun de suficiente mijloace pentru a limita acest tip de politici publice.

POLITICI PUBLICE SIMBOLICE ŞI MATERIALISTE

În funcţie de beneficiile acordate, politicile publice se clasifică în politici materiale şi simbolice. Politicile de tip materialist fie oferă beneficiarilor resurse tangibile ori puteri substanţiale, fie dezavantajează net pe cei afectaţi negativ. Politicile simbolice nu au nici un impact în termeni materiali, neconferind nici avantaje,  nici dezavantaje.  Mai degrabă, ele apelează la valori preţuite de oameni cum ar fi pacea, patriotismul şi justiţia socială.

Câteodată politici publice cu o puternică conotaţie simbolică pot avea importante consecinţe practice.

Majoritatea politicilor nu sunt în totalitate simbolice ori materialiste. Aceste două categorii – simbolice şi materialiste – pot reprezenta două extreme ale unei scale la care se raportează diferitele politici.

Politicile publice ostentativ materialiste pot fi transformate în politici publice simbolice în urma acţiunii administrative sau incapacităţii legislativului de a finanţa politica publică în cauză. Pe de altă parte, politicile publice pot transforma caracterul iniţial simbolic în unul materialist.

POLITICI PUBLICE CARE AU CA OBIECT BUNURI PUBLICE SAU BUNURI PARTICULARE 

Politicile publice implică şi furnizarea de „bunuri” publice/colective (indivizibile) sau „bunuri” private (divizibile). Bunurile publice sunt de asemenea natură încât furnizarea lor către o singură persoană determină automat furnizarea către toţi. Un exemplu clasic de bun public îl constituie apărarea naţională: nu poate fi furnizată doar unor cetăţeni în timp ce alţii sunt excluşi. Apărarea naţională ca bun public trebuie furnizată de către guvern şi finanţată prin taxe în condiţiile în care nici o persoană raţională nu va contribui voluntar la finanţarea ei, preferând să lase pe alţii să acopere costurile[6]. Aerul curat, siguranţa publică, controlul circulaţiei sunt alte exemple de „bunuri” publice.

„Bunurile” private pot fi divizate şi achiziţionate sau utilizate contra cost de fiecare utilizator ori beneficiar şi sunt disponibile pe piaţă. Multe bunuri „sociale” furnizate de guvern (de exemplu, colectarea resturilor menajere, serviciile poştale, serviciile medicale, muzeele, locuinţele sociale şi parcurile naţionale) au caracteristicile unor „bunuri” publice. Dacă asemenea „bunuri” care în teorie pot fi furnizate şi de piaţă, sunt sau nu furnizate de guvern este rezultatul unei decizii politice influenţate la rândul ei de tradiţie, accepţiunea privind funcţiile guvernului, dorinţa beneficiarilor sau utilizatorilor de a transfera o parte din costuri către alţii.

Există tendinţa de a transforma din ce în ce mai multe „bunuri” private în „bunuri” publice sociale, deşi s-a argumentat că obiectul politicii publice nu poate fi reprezentat decât de bunurile publice. Mulţi consideră sănătatea, şomajul, poluarea mediului înconjurător, accidentele industriale drept probleme publice, nu individuale care afectează întreaga populaţie şi, de aici nevoia pentru/de bunuri publice finanţate de întreaga societate. 

DESCRIEREA SISTEMULUI DE PROTECTIE AL COPILULUI DIN DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI, SECTOR 6, BUCUREŞTI

La nivelul Sectorului 6, Bucureşti, sistemul de protecţie a copilului are în evidenţă un număr de 1154 copii, din care :

478 copii în îngrijire de tip rezidenţial, astfel :

19 copii în Centrul de Plasament Cotroceni, (pentru copii de vîrstă 0-4 ani)

52 în Centrul de Plasament Colibri, (fostul Centru de Plasament nr.5) (copii/tineri cu vârsta cuprinsă între 4-22 ani)

37 în Centrul de Plasament Orhideea (fostul Centru de Plasament nr.8)  (copii/tineri cu vârsta cuprinsă între 4-22 ani)

147 (30 copii semiinterni si 117 interni) în Centrul de Plasament pentru Copiii cu Dizabilitati « Domnita Balasa » (fostul Centru pentru Copii cu Nevoi Speciale nr.2) (centru pentru copii cu deficienţe de auz)

202 (118 copii semiinterni si 51 interni, 37 copii in plasament) în Centrul de Plasament pentru Copiii cu Dizabilitati « Sfantul Andrei » (fostul Centru pentru Copii cu Nevoi Speciale nr.11) (centru pentru copii cu deficienţe mintale)

23 copii în Centrul de Primire în Regim de Urgenţă Arlechino (fostul Centru Primire în Regim de Urgenţă)

676 copii în servicii alternative, astfel :

8 în Centrul Maternal (fostul Centru « Mama şi Copilul »)

14 în Centrul de Zi “Licurici” (fostul Centru de zi)

73 în asistenţă maternală (reţeaua comună DGASPC-OPA din sectorul 6

298 în plasament la familii/persoane

84 în adopţie naţională

79 în servicii de prevenire/asistenţă/sprijin

Centrul de Plasament Cotroceni este o instituţie de tip rezidenţial având ca principal obiectiv protecţia copilului cu nevoi speciale de educaţie, aflat în dificultate. Este o componentă funcţională a serviciilor specializate pentru protecţia copilului din subordinea Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6 şi a Consiliului Local al Municipiului Bucureşti. Funcţionează sub această denumire din data de 1 august 2002.

În anul 1975 a funcţionat ca Şcoală Specială, iar din 1988 s-a înfiinţat Casa de Copii cu Şcoală Specială şi Grădiniţă. Din 1991 până în 1993 s-a aflat în subordinea Inspectoratului Teritorial pentru Persoanele cu Handicap Bucureşti. În aprilie 1997 s-a trecut la separarea Şcolii Speciale de Casa de copii, despărţire care a durat până în februarie 1998. Din 1998 până în 1 august 2000 instituţia a funcţionat în totalitate în subordinea Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti.

Centrul de Plasament Cotroceni a fost destinat educaţiei copiilor cu dificultăţi de învăţare, care necesită o educaţie specială.

Acesta este o instituţie rezidenţială de tip vechi, care ocroteşte 19 copii (băieţi şi fete, cu vârste cuprinse între 0 şi 4 ani) cu deficienţe, cu preponderenţă uşoare şi medii. Având în vedere politicile în domeniul protecţiei copilului şi strategia locală până în 2007, prin acest proiect, care face obiectul lucrării de faţă ne-am propus închiderea Centrului de Plasament Cotroceni prin dezvoltarea de servicii alternative moderne integrate în comunităţile de provenienţă ale copiilor, servicii care vor avea ca obiective pe termen scurt, reintegrarea copilului în familie sau într-un mediu familial, oferirea unor condiţii optime de învăţare avându-se în vedere deficienţele copiilor şi nu în ultimul rând orientarea şi gestionarea optimă a resurselor disponibile în folosul direct al copilului.

Întrucât Centrul de Plasament Cotroceni se numără printre centrele de plasament de tip vechi, a fost ales ca obiectiv principal în cadrul strategiei locale în domeniul protecţiei copilului 2004-2007, din mai multe motive:

În Centrul de Plasament Cotroceni, copii provin din toate zonele, fapt care a determinat în timp deteriorarea relaţiei acestora cu familiile naturale şi implicit şansele copiilor de reintegrare.

Majoritatea angajaţilor Centrului de Plasament din Cotroceni nu au specializare în activitatea cu copiii cu nevoi speciale. La un număr de 19 copii, sunt angajaţi 39 persoane, dintre care 4 sunt cu studii superioare, 12 sunt cu studii medii şi 23 sunt absolvenţi de şcoală generală şi şcoală profesională. Acest fapt determină un nivel scăzut al calităţii îngrijirii copiilor protejaţi în centru.

Localizarea centrului de plasament la marginea unei comunităţi dispersate, în apropiere existând mai multe instituţii în care s-au făcut reduceri drastice de personal, instituţii de învăţământ superior, reprezintă încă un factor care scade şansele de integrare socială a copiilor. Ei trăiesc într-un spaţiu restrâns, cu puţine experienţe exterioare centrului de plasament, cu puţine interacţiuni sociale.

Luând în considerare toţi aceşti factori, considerăm închiderea Centrului de Plasament Cotroceni ca fiind o prioritate pentru respectarea drepturilor copiilor, prin creşterea posibilităţilor ca aceştia să intre în contact cu familiile şi cu comunitatea în care s-au născut, pentru recuperarea şi integrarea familială, şcolară şi socială a copiilor aflaţi în plasament şi implicit pentru strategia Sectorului 6 în domeniul protecţiei copilului.

CAPITOLUL III

METODOLOGIA PROIECTULUI DE ÎNCHIDERE A CENTRULUI REZIDENŢIAL. ETAPELE PLANIFICATE ÎN PROIECT. COSTURILE.

Prin intermediul proiectului „Închiderea Centrului de Plasament Cotroceni” se urmăreşte închiderea unei instituţii clasice, de tip rezidenţial, prin crearea unui sistem de servicii alternative, moderne, integrate în comunitate, alternative diferenţiate în funcţie de caracteristicile şi planurile personalizate ale fiecărui copil, şi nu în ultimul rând, respectând drepturile copilului.

Aceste alternative de protecţie vor mări considerabil şansele de recuperare pentru aceşti copii, ţinând cont de nevoile speciale şi de particularităţile psiho-individuale ale fiecărui copil.

Aceste servicii alternative la protecţia de tip rezidenţial sunt:

Dezvoltarea unei reţele de asistenţi maternali profesionişti specializaţi;

Case de tip familial;

Programul de sprijin financiar pentru prevenirea abandonului şi a instituţionalizării în vederea integrării / reintegrării socio-familiale a copiilor.

Obiectivele generale acestui program de închidere sunt:

 

Dezvoltarea a trei noi servicii alternative de ocrotire, pentru 19 copii aflaţi în Centrul de Plasament Cotroceni, cu efect direct de a închide acest centru până 31 ianuarie 2007.

Obiective specifice ale  acestui program de închidere sunt:

Reintegrarea în familia naturală a 4 de copii din Municipiul Bucureşti, cu susţinere financiară în funcţie de necesităţile identificate, până la finalizarea proiectului.

Crearea unei reţele de 6 asistenţi maternali specializaţi în recuperarea copiilor cu nevoi speciale, în zona de domiciliu a acestora, în primele 6 luni ale proiectului.

Trecerea a 4 apartamente de tip familial, integrate în comunităţile de domiciliu, pentru 10 de copii rezidenţi ai Centrului de Plasament Cotroceni, până la 30 aprilie 2007;

În momentul scrierii proiectului, în Centrul de Plasament Cotroceni erau ocrotiţi 19 de copii,  iar în prezent se află 17 de copii (2 copii s-au integrat în familia naturală,

Specificul acestui centru de plasament de tip vechi este că ocroteşte copii cu deficienţe, preponderent uşoare şi medii.

Având în vedere acest aspect, proiectul de faţă este relevant pentru priorităţile programului PHARE 2002 pentru Protecţia Copilului, întrucât se va închide o instituţie de tip vechi unde sunt ocrotiţi mai mult de 10 de copii, iar majoritatea copiilor protejaţi în acest centru de plasament fiind copii cu nevoi speciale, amplifică dificultatea integrării sau reintegrării acestora în comunitate.

Grupul ţintă al proiectului îl constituie 19 copii, cu vârsta cuprinsă între 0-4  ani, ocrotiţi în Centrul de Plasament Cotroceni, proveniţi din zone diferite.

După evaluarea situaţiei copiilor din Centrul de Plasament Cotroceni, prognoza măsurilor de protecţie se prezintă în felul următor:

4 copii vor fi reintegraţi în familia naturală.  În cazul în care familia în care au fost reintegraţi aceşti copii trece printr-o situaţie de criză, se va oferi un ajutor de urgenţă, în scopul menţinerii copilului în familie;

6 de copii vor fi plasaţi la asistenţi maternali specializaţi în recuperarea copilului cu deficienţe, prin intermediul serviciului de asistenţă maternală specializată;

7 copii vor beneficia de serviciile oferite de 6 case de tip familial;

Casele de tip familial precum şi reţeaua de asistenţi maternali specializaţi se vor înfiinţa ţinându-se cont de comunităţile din care provin copiii rezidenţi din Centrul de Plasament Cotroceni, precum şi de posibilităţile de recuperare şi şcolarizare ale beneficiarilor.

Beneficiarii indirecţi ai proiectului sunt familiile naturale şi lărgite ale copiilor aflaţi în centrul de plasament, comunitatea din care provin aceşti copii şi societatea în general.

Prin înfiinţarea caselor de tip familial şi a reţelei de asistenţă maternală  specializată se urmăreşte apropierea copiilor de familia naturală şi comunitatea de provenienţă, realizându-se astfel primul pas pentru reintegrarea acestora.

Pentru toţi copiii beneficiari ai proiectului se va întocmi un plan de intervenţie personalizat, acordându-se prioritate creării legăturii dintre copil şi familia naturală.

Vor exista astfel premisele ca, după finalizarea proiectului, copiii aflaţi in casele de tip familial şi la asistenţii maternali specializaţi să fie pregătiţi pentru integrarea / reintegrarea în familia naturala / lărgită, în viaţa socială şi comunitară.

În situaţiile copiilor reintegraţi în familie şi a familiilor acestora care vor beneficia de sprijin material / financiar se va urmări crearea unei relaţii afective strânse între părinţi şi copii, astfel încât să fie una reală şi benefică pentru copii în primul rând. În acest fel, va creşte impactul pe termen mediu  şi lung al proiectului.

Pentru a asigura şcolarizarea copiilor rezidenţi în Centrul de Plasament Cotroceni, s-a încheiat o convenţie de cooperare cu Inspectoratul Şcolar Municipal, prin care acesta se obligă să colaboreze cu Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6, pentru sprijinirea integrării individuale sau de grup în comunităţile de domiciliu stabilite în cadrul proiectului.

Etapele planificate în derularea programului:

Constituirea echipei de implementare a proiectului.

Identificarea şi achiziţionarea imobilelor.

Elaborarea proiectului tehnic.

Organizarea licitaţiei de execuţie şi demararea lucrărilor.

Organizarea licitaţiilor pentru achiziţii.

Efectuarea reevaluării sociale a  copiilor, beneficiari ai proiectului.

Organizarea concursului pentru posturile de asistent social şi psiholog în cadrul serviciului de asistenţi maternali specializaţi. 

Organizarea cursurilor de formare pentru asistenţii maternali profesionişti specializaţi şi a „părinţilor sociali”.

Evaluarea şi selecţia „părinţilor sociali”.

Executarea lucrărilor de amenajare / renovare.

Achiziţionarea bunurilor pentru casele de tip familial.

Organizarea licitaţiei pentru achiziţie automobil.

Achiziţie automobil.

Finalizarea lucrărilor de execuţie.

Finalizarea achiziţionării de bunuri.

Recepţiile pentru lucrări şi bunuri.

Mediatizarea serviciilor  oferite de casa de tip familial.

Efectuarea vizitelor la domiciliul copiilor rezidenţi şi consilierea familiilor naturale şi extinse.

Reevaluarea situaţiei sociale a copiilor şi instrumentarea cazurilor.

Consilierea beneficiarilor direcţi.

Organizarea concursurilor pentru angajarea personalului.

Întocmirea fişei postului şi instruirea personalului.

Inaugurarea caselor de tip familial.

Primirea copiilor în casele de tip familial.

Oferirea serviciilor.

 Întocmirea planului de intervenţie personalizat.

Monitorizarea beneficiarilor. Mediatizarea şi evaluarea.

Raportarea lunară şi finală către finanţator.

a) Durata şi costul proiectului.

Proiectul propus care are ca obiectiv închiderea Centrului de Plasament Cotroceni prin dezvoltarea de servicii alternative de protecţie, se desfăşoară de-a lungul a 14 luni.

Costul proiectului este de 333.116 Euro,  din care contribuţie finanţatorului extern este de 297.900 Euro, ceea ce reprezintă circa 82,42% din valoarea totală a proiectului.

b) Metodologia  de implementare.

Imediat după aprobarea finanţării proiectului „Închiderea Centrului de Plasament Cotroceni prin crearea de servicii alternative de protecţie a copilului”  se va constitui echipa de implementare a proiectului, formată din manager de proiect, asistent social, inginer constructor, economist şi psiholog. Managerul de proiect va conduce şi îndruma echipa  pentru ca activităţile de implementare a prezentului proiect să se realizeze la termenele stabilite, conform planului de implementare şi acţiune. Ulterior, în funcţie de planul de implementare, s-au realizat licitaţiile pentru achiziţii în conformitate cu normele Phare.

După demararea proiectului “Închiderea Centrului de Plasament Cotroceni prin crearea de servicii alternative de protecţie a copilului”, s-a efectuat reevaluarea situaţiei fiecărui copil ocrotit în centrul mai sus menţionat. 

            În acest sens s-a organizat concursul pentru ocuparea posturilor de asistent social şi psiholog în cadrul serviciului de asistenţi maternali specializaţi. Acest lucru este necesar în vederea realizării reevaluărilor copiilor din centru cu scopul de a identifica soluţiile optime privind măsurile de protecţie ce se impun. Astfel s-au identificaţi copiii care pot fi reintegraţi în familia naturală/lărgită, apoi cei care vor fi plasaţi la asistenţii maternali specializaţi, iar în ultimul rând cei pentru care singura alternativă este ocrotirea lor în sistem rezidenţial de tip familial.

Tot în atribuţia asistenţilor sociali şi a psihologului va intra şi identificarea potenţialelor persoane care vor fi angajate ca asistenţi maternali specializaţi precum şi ca educatori specializaţi.

În primele luni de implementare a proiectului se impune achiziţionarea unui  autoturism care va fi folosit atât în scopul deplasării în teren a specialiştilor pentru reevaluarea situaţiei psiho– socio - familială a beneficiarilor,  cât şi pe tot  parcursul derulării proiectului în vederea monitorizării beneficiarilor precum şi pentru toate activităţile desfăşurate în scopul implementării proiectului.

Pe tot parcursul derulării proiectului copiii şi familiile acestora vor fi consiliate pentru a înţelege beneficiile formelor de protecţie în sistem alternativ  propuse şi li se vor expune repercusiunile asupra vieţii psiho-sociale a ocrotirii lor în sistem rezidenţial clasic.

Pentru fiecare beneficiar se va realiza planul de servicii personalizat şi planul personalizat de intervenţie precum si raportul la ancheta psihosociala a acestora, în vederea propunerii măsurilor de protecţie către  Comisia pentru Protecţia Copilului din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6., urmând a fi ales din serviciile alternative propuse în cadrul acestui proiect acela care corespunde nevoilor fiecărui copil.

În ceea ce priveşte selecţia de personal pentru toate serviciile propuse care necesită angajarea de personal nou, se realizează prin mediatizare, identificare, formare şi angajare, în urma stabilirii unor criterii de selecţie.

Personalul angajat va fi format profesional în cadrul unui curs susţinut de personal autorizat, în urma căruia vor acumula cunoştinţele necesare viitoarei profesii privind creşterea şi educarea copilului cu dizabilităţi.

După punerea  în practică a măsurilor de protecţie luate pentru copiii din Centrul de Plasament Cotroceni se va face inventarierea bunurilor mobile şi imobile, inventarierea patrimoniului şi a stocurilor Centrului de Plasament Cotroceni.

Alimentele şi materialele rămase vor fi direcţionate spre alte centre de plasament sau spre Casele de tip familial înfiinţate, în funcţie de necesitate.

La finalizarea acestor activităţi Centrul de Plasament Cotroceni va fi închis urmând ca imobilul să fie trecut în patrimoniul Consiliului Local al Sectorului 6, Bucureşti, cu scopul de a fi ulterior închiriat în vederea dezvoltării unor activităţi de autofinanţare a noilor servicii create.

            Periodic, sau la cererea Directorului Executiv al Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6 managerul de proiect va prezenta, stadiul implementării proiectului şi va solicita sprijin în depăşirea posibilelor bariere întâmpinate.  În vederea respectării termenelor şi a atingerii obiectivelor propuse managerul proiectului va solicita în scris directorului executiv suplimentarea numărului de specialişti, în funcţie de nevoi.

În timpul derulării proiectului se va realiza mediatizarea obiectivele proiectului pentru a face cunoscut comunităţii şi reprezentanţilor autorităţii publice locale avantajele serviciilor create în cadrul acestui proiect (ne referim la avantaje sociale şi financiare). În toate aceste activităţi întreprinse în vederea informării/mediatizării proiectului se vor menţiona şi sursele de finanţare ale acestui proiect.

Campania de mediatizare a serviciilor oferite prin proiect  se va realiza în trei etape: în faza iniţială a proiectului, în timpul derulării proiectului (la inaugurarea caselor de tip familial) şi în faza finală.

După terminarea finanţării Phare, Consiliul Local al sectorului 6, Bucureşti, va prelua, pentru o perioadă de minim 3 ani, costurile de salarizare a întregului personal precum şi a celorlalte necesităţi pentru menţinerea serviciilor prevăzute în proiect.

Monitorizarea şi evaluarea proiectului.

Evaluarea proiectului. În mare parte evaluarea activităţilor se face de către echipa de implementare a proiectului care se axează în principal pe corelarea planului de implementare cu cadrul logic al serviciului alternativ. Fiecare dintre membrii echipei de implementare va urmări modul de desfăşurare a activităţilor, adunând periodic date despre evoluţia proiectului.

 Managerul de proiect va centraliza informaţiile de la membrii echipei de implementare şi va analiza periodic concordanţa dintre planul de acţiune şi stadiu de implementare a proiectului. Managerul de proiect va utiliza următoarele instrumente de măsurare a progreselor: rapoarte periodice lunare/trimestriale cu privire la stadiul de implementare a proiectului (modul de utilizare a resurselor umane, materiale, financiare, etc.). La sfârşitul proiectului se va face o evaluare generală pentru a stabili în ce măsură au fost atinse obiectivele planificate.

Evaluarea serviciilor: Trimestrial se va întocmi un raport prin care se va face o apreciere a serviciilor oferite în cadrul acestui proiect.  Personalul va fi evaluat lunar, în şedinţe de lucru la care vor participa managerul proiectului şi personalul implicat în derularea serviciilor din cadrul proiectului. În cadrul acestor întâlniri vor fi prezentate şi discutate problemele întâmpinate în relaţiile cu copiii, cu şcoala, părinţii şi comunitatea locală şi modul în care au fost depăşite şi soluţionate.

Echipa propusă pentru implementarea proiectului este compusă din următoarele categorii de personal:

1 manager proiect - asistent social;

1 inginer constructor;

1 asistent social;

1 economist.

1. Metodologia pentru serviciul de reintegrare în familie a copilului şi prevenirea reinstituţionalizării prin utilizarea fondului de urgenţă.

            Acest serviciu promovează dezvoltarea  relaţiilor familie – copil prin contacte directe cu scopul de a  promova reintegrarea copilului în familia sa naturală.

            Evaluarea iniţială a situaţiei sociale a familiei, a fost făcută prin vizite la domiciliul familiei unde s-a constatat dacă familia îndeplineşte condiţiile necesare de a reprimi copilul acasă. Astfel, copilul va fi pregătit din timp să-şi reîntâlnească părinţii sau rudele; dacă este suficient de mare, el va trebui să-şi dea consimţământul pentru aceasta. Dacă familia îndeplineşte condiţiile necesare pentru a reprimi copilul (într-o perioadă care poate fi estimată şi printr-un demers corespunzător), pregătirea primei întâlniri cu copilul presupune:

              •   Contactarea familiei (telefonic şi în scris).

           •   O vizită la domiciliu, pentru reevaluarea situaţiei familiei şi pentru consilierea acesteia.

           •   Trimiterea cu regularitate a unor informări scrise cu privire la evoluţia copilului.

S-a acordat şi se va acorda suport şi consiliere copilului şi familiei naturale, urmărindu-se responsabilizarea familiei, crearea unor relaţii afective între copil şi părinţi. Consultarea cu familiile copiilor a facilitat implicarea familiei în procesul decizional cu privire la situaţia copilului. S-au pregătit şi se vor pregăti, asigura şi media contactele directe între copil şi părinţii naturali.

S-a elaborat planul de intervenţie personalizat pentru fiecare copil, având ca scop reintegrarea familială şi socială.

Asistentul social care a realizat aceste planuri a avut în vedere:

situaţia familiei: componenţa; date de identificare;  situaţie  socială (ancheta socială de la primăria  de domiciliu; adeverinţe  de  venit , etc.

problemele  cheie care  au  survenit  în  viaţa  familiei şi au determinat plasamentul  copilului într-un  centru  de  plasament;

diagnosticul de deficienţă  fizică  sau  mentală (încadrat sau  nu  într-un  grad  de handicap) şi  gradul  de  implicare  a familiei  în  îngrijirea  şi  educarea  copilului  înainte  de  internarea  lui  într-un  centru  de  plasament;

situaţiile  constatate  de  maltratare  a  copilului  sau  fraţilor  săi (neglijare  sau  orice  altă  forma  de  abuz);

factorii  de  risc  în pregătirea  reintegrării  familiale;

alte  surse  de informare  suplimentare (dosare de anchetă socială de la Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6), etc.

Aceste informaţii constituie elemente principale pe baza cărora se atinge obiectivul propus – reintegrarea copilului în familia naturală.

Au fost şi vor fi programate şi se vor desfăşura întâlniri directe copil-familie în vederea  realizării legăturii copil-familie. Astfel, copilul a fost şi va fi pregătit din timp să-şi reîntâlnească părinţii sau rudele, dacă este suficient de mare va trebui să-şi dea consimţământul pentru aceasta. Înainte de întâlnirea cu familia naturală este benefică o perioadă de corespondenţă cu aceştia, iar copilului i se vor oferi informaţii reale despre familia sa.

Reintegrarea în familie s-a realizat şi se va face pentru toţi beneficiarii pentru care s-a identificat această soluţie în urma hotărârii Comisiei pentru Protecţia Copilului Bucureşti sector 6, la propunerea asistentului social care a instrumentat cazul.

După reintegrarea copilului în familie, asistentul social a elaborat planul de intervenţie personalizat pentru copilul în cauză. Acesta cuprinde obiectivele propuse pentru perioada de intervenţie, metodele şi resursele necesare şi persoana responsabilă pentru aceasta. Principalele acţiuni prevăzute sunt vizite acasă la familia naturală pentru stabilirea situaţiei de acasă, discuţii cu părinţii sau cu cei care au grijă de copil, privind dezvoltarea acestuia şi situaţia lor socială, evaluarea situaţiei legale a copilului, probleme medicale sau de abuz din trecut, dezvoltarea fizico-motorie şi evaluarea rezultatelor educaţionale.

Susţinerea financiară a copilului se va încadra în suma stabilită şi va acoperi nevoile exclusive ale copilului corelate cu planul său de intervenţie. Riscurile acestei componente vor apărea în momentul în care familia copilului în cauză nu conştientizează importanţa unor progrese planificate sau refuză să coopereze cu asistentul social care instrumentează cazul. Pe de altă parte, relaţia copil - părinte să nu fie excesiv de autoritară sau excesiv de permisivă, să existe răceală şi ostilitate din partea copilului sau a unuia, ori a ambilor părinţi, neglijare, maltratare, probleme de sănătate în familie, probleme în cuplul parental.

O altă posibilă problemă poate apărea în momentul în care suma de bani alocată nu va avea destinaţia prevăzută, fiind cheltuită de către familia copilului în alte scopuri (scopuri care ori au prea puţin de-a face cu copilul, ori deloc). Pentru a preveni acest aspect am încheiat şi vom încheia un contract de servicii în care se va specifica clar obligaţiile şi îndatoririle ambelor părţi. Tot în cadrul acestui contract vom stabili modalitatea de plată şi modalitatea de justificare a sumelor cheltuite.

Criterii de acordare a sprijinului financiar:

copilul în cauză să frecventeze şcoala;

familia să aibă nevoie de suma respectivă;

copii  care necesită şcolarizarea în scolii speciale în alta localitate decât cea de domiciliu;

copii care provin din zonele rurale şi nu există posibilitatea şcolarizării fiind necesară deplasarea în altă localitate;

venitul – pe membru de  familie să nu depăşească valoarea coşului zilnic de alimente;

unul sau ambii părinţi sunt şomeri;

părinţi bolnavi, încadraţi într-un grad de handicap;

familii  numeroase cu 4, 5 , sau mai mulţi copii de vârste diferite, etc.;

Monitorizarea beneficiarilor pe cele două componente se va face de către specialiştii echipei de implementare, lunar, trimestrial şi la finalul proiectului, în urma căreia se va întocmi un raport de evoluţie cu rezultatele obţinute şi alte observaţii.

2. Metodologia pentru reţeaua de asistenţi maternali specializaţi

Am ales acest serviciu ca alternativă pentru copiii care nu pot fi reintegraţi în familia de origine sau în familia lărgită. Acest serviciu este, în prezent, cel mai apropiat de modelul standard al familiei.

Bazându-ne pe experienţa din ultimii trei ani cu reţeaua de asistenţi maternali existentă în cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6, însă neavând încă persoane formate pentru îngrijirea copilului cu deficienţe, prin prezentul proiect ne-am propus să dezvoltăm în municipiul Bucureşti o reţea de asistenţi maternali specializaţi în îngrijirea copilului cu deficienţe, în prezent acest aspect aflându-se în derulare.

            S-a mediatizat oferta selecţiei de asistenţi maternali, fiecare dintre solicitări parcurgând următoarele etape: evaluarea familiei, pregătirea documentaţiei de atestare, curs de formare de minim 60 ore. Pregătirea şi evaluarea asistenţilor maternali se va realiza conform standardelor profesionale referitoare la asistenţa maternală. La final, cei care parcurg toate aceste etape vor fi atestaţi de către Comisia pentru Protecţia Copilului din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6.

. Vor avea şansa de reconversie profesională angajaţii centrului de plasament care urmează a fi disponibilizaţi.

După procedurile standard de recrutare şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, am demarat un curs de formare cu specificul amintit, pe baza Programei analitice a cursurilor de formare profesională pentru asistenţii maternali profesionişti. Această programă este elaborată de o organizaţie cu experienţă în formarea personalului. Formarea este făcută de persoane autorizate (experţi), cu experienţă în problematica vizată, astfel încât participanţii să dobândească abilităţile necesare desfăşurării îngrijirii copilului cu deficienţă.

            Se va pregăti plecarea copilului în familie prin întâlniri repetate între copii şi asistentul maternal, întâlniri monitorizate de către asistentul social manager de caz. În cazul în care se constată potrivirea între copil şi familia asistentului maternal se pregăteşte plasamentul copilului.

            Monitorizarea plasamentului se realizează prin vizite periodice realizate de către asistentul social la domiciliul asistentului maternal. Asistentul maternal este parte activă a procesului de planificare a cazului, fiind direct implicat în planificarea procesului recuperator. Metodele recuperatorii vor fi folosite sub stricta îndrumare a psihopedagogului din cadrul echipei multidisciplinare. Ele vor fi personalizate în funcţie de vârsta, diagnosticul şi particularităţile psihologice ale copilului.

Pe tot parcursul plasamentului la asistentul maternal, se va pregăti reintegrarea copilului în familie. Familia naturală va fi vizitată periodic, se vor organiza întâlniri periodice între copil şi familia naturală, în prezenţa asistentului social. Periodic, asistenţii maternali vor participa la întâlniri de grup, în cadrul cărora îşi vor putea împărtăşi problemele şi experienţele trăite.

În cadrul acestui serviciu vom achiziţiona un autoturism, necesar echipei de implementare a proiectului, dar şi asistenţilor sociali care vor monitoriza activitatea celor 26 de asistenţi maternali. Având în vedere şi posibilele distanţe între domiciliile asistenţilor maternali şi domiciliul familiilor copiilor, considerăm că un autoturism ne va ajuta să folosim mult mai eficient resursele existente.

Reţeaua asistenţilor maternali va fi monitorizată  de către 3 asistenţi sociali şi un psiholog. Aceştia vor face parte şi din echipa care se va ocupa de selecţia viitorilor asistenţi maternali, vor participa şi la cursurile de formare a acestora, se vor ocupa de procesul de potrivire a copiilor cu asistentul maternal şi vor participa activ la orice activitate organizată în cadrul reţelei nou create.

Plata salariilor asistenţilor maternali se va face în conformitate cu legislaţia în vigoare, beneficiind de toate drepturile legale care li se cuvin. Astfel în cadrul bugetului pentru acest serviciu vor apărea particularizări cum ar fi „alocaţia de hrană pentru copii de la asistenţii maternali profesionişti” stipulată în Legea 326 din 2003.

Promovarea serviciului nou creat o vom face prin pliante create special în acest sens, distribuite în comunităţile vizate precum, autorităţilor publice locale şi tuturor grupurilor interesate, vizând în final sensibilizarea comunităţii locale.

            Asistentul social din echipa de implementare instrumentează cazurile copiilor propuşi pentru reţeaua de asistenţi maternali profesionişti, efectuând vizite în teren la domiciliul copiilor, întocmind rapoarte psiho-sociale şi întocmind planuri de permanenţă pentru fiecare familie. Toate aceste date vor fi prezentate în Comisia Pentru Protecţia Copilului din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6.

3. Metodologia pentru casa de tip familial.

            În primul rând s-a constituit echipa de implementare a proiectului formată din manager proiect, asistent social, jurist, inginer constructor, economist şi un psiholog.

Apoi s-a realizat evaluarea psiho-socială şi a situaţiei materiale a beneficiarilor, iar pentru cei pentru care nu există o altă alternativă se va recurge la plasarea lor în case de tip familial, achiziţionate în cadrul  acestui proiect.

Se va realiza planul de servicii personalizat şi planul de intervenţie personalizat a fiecărui copil în scopul recuperării şi reintegrării şcolare, familiale şi ulterior sociale a acestuia. În acest sens s-a format o echipă pluridisciplinară formată din asistent social, psiholog, educator specializat, medic, precum şi părintele copilului.

În toată perioada derulării proiectului beneficiarii direcţi cât şi cei indirecţi vor fi consiliaţi şi vor participa la întâlniri care au drept scop familiarizarea cu măsurile alternative oferite de prezentul proiect.

În următoarea etapă are loc identificarea si achiziţionarea  celor 4 case de tip familial. Se va lua legătura cu agenţiile imobiliare şi presa locală şi regională, care furnizează date referitoare la piaţa imobiliară în Bucureşti. Imobilele se vor achiziţiona în cartierele municipiului Bucureşti, zone de unde provin beneficiarii şi se va ţine cont şi de specificul formei de învăţământ pe care o urmează.

Fundaţia „Hope and Homes for Children” România, partener al Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6 în cadrul acestui proiect s-a angajat în achiziţia şi  dotarea a 2 case de tip familial. În acest sens s-a încheiat o convenţie de parteneriat între Consiliul Local al Sectorului 6, Direcţia Generală pentru Protecţia Drepturilor Copilului Alba şi Fundaţia „Hope and Homes for Children” România. Aceste imobile care sunt achiziţionate şi dotate de Fundaţie sunt date cu titlu de folosinţă gratuită Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6,  pe o perioadă de minim 15 ani.

În prezent Fundaţia „Hope and Homes for Children” România a achiziţionat şi dotat Casa de tip familial „Adolescenţa” Bucureşti, sectorul 6 (unde în prezent sunt protejaţi primii 2 beneficiari).

Imobilele vor avea 2 dormitoare, cameră de zi, baie, bucătărie, anexe şi dependinţe. Structura şi repartiţia camerelor caselor de tip familial va fi astfel încât să ofere copilului spaţiu personalizat, intimitate şi un cadru identic cu cel din familie.

În fiecare imobil vor fi ocrotiţi un număr de 1-2 copii.

Locuinţele achiziţionate prin acest proiect vor face parte din domeniul public al judeţului, administrat de Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6. Beneficiarii vor locui în aceste imobile până la rezolvarea situaţiei lor prin integrare / reintegrare familială, şcolară şi socială, sau până la finalizarea studiilor, dar fără a depăşi vârsta de 26 ani, conform legislaţiei în vigoare.

Pentru întocmirea studiului de fezabilitate şi a lucrărilor de amenajare a caselor de tip familial se vor organiza licitaţii în vederea executării lucrărilor, conform legislaţiei româneşti şi a reglementărilor Phare. Lucrările de amenajare pentru 2, din cele 4 imobile se vor realiza din fondurile Phare, iar pentru celelalte două se realizează din fondurile partenerului.

Pentru dotarea imobilelor se va ţine cont de bunurile existente în centru. Astfel se va face  un inventar al acestor bunuri, iar cele care sunt funcţionabile, utile şi adecvate pot face obiectul dotării caselor de tip familial din cadrul acestui proiect şi în acelaşi timp  pot sprijini alte centre de plasament, case de tip familial sau asistenţi maternali..

Dotarea celor 6 case de tip familial, se va realiza din două surse de finanţare: 2 imobile vor fi dotate din fondurile Phare,  iar 2 vor fi dotate din fondurile Fundaţiei „Hope and Homes for Children” România.

Casele de tip familial vor fi dotate cu mobilier adecvat vârstei copiilor şi gradului de deficienţă precum şi obiecte şi materiale pentru buna desfăşurare a activităţii de îngrijire şi educaţie a beneficiarilor.

Fiecare casă de tip familial va fi dotată cu mobilier adecvat pentru vârsta şi gradul de deficienţă a beneficiarilor, cu aparatură electrocasnică, obiecte şi materiale de uz gospodăresc şi îmbrăcăminte, încălţăminte şi materiale sanitare.

În cazul unei evoluţii nefavorabile a preţurilor, partenerul implicat în derularea proiectului, şi anume Fundaţia „Hope and Homes for Children” România va suplimenta financiar dotarea şi mobilarea caselor de tip familial, astfel încât să fie asigurate standarde optime de funcţionare a acestor case.

Costurile administrative, de întreţinere, de personal (educatori specializaţi, psihopedagogi, asistent medical şi personal auxiliar)  şi de aprovizionare (hrană, îmbrăcăminte, rechizite, etc.) pentru buna funcţionare a caselor de tip familial vor fi suportate de Consiliul Judeţean Bucureşti.

Pentru o funcţionare optimă a activităţii de îngrijire şi educare în casele de tip familial, este necesar angajarea personalului de specialitate. Pentru acest lucru se va  mediatiza această profesie pentru potenţialii participanţi la concursul pentru ocuparea postului de educator specializat,  în presa locală. Persoanele interesate vor beneficia de consiliere în vederea cunoaşterii responsabilităţilor şi îndatoririlor acestei profesii. Totodată se vor organiza întâlniri cu personalul din centrul de plasament pentru a le oferi posibilitatea reconversiei profesionale. Educatorilor receptivi la nou şi celor care doresc şi dovedesc abilităţi necesare protecţiei individualizate a copilului li se va oferi posibilitatea de a fi angajaţi ca educatori specializaţi şi vor fi atraşi în echipa responsabilă de crearea reţelei de educatori specializaţi. Încadrarea acestora ca educatori specializaţi este benefică atât pentru personalul centrului cât şi pentru copii, având în vedere că între personalul centrului şi copii este stabilită o legătură afectivă, precum şi faptul ca angajaţii din Centrul de Plasament Cotroceni au deja o anume experienţă în munca cu aceşti copii.

Persoanele care optează pentru această profesie trebuie să îndeplinească anumite condiţii : studii medii, recomandare de la ultimul loc de muncă, pentru a nu exista nici un impediment privind încadrarea lor, disponibilitate de a lucra în casele de tip familial cu copii cu deficienţe, minime cunoştinţe şi abilităţi privind munca cu aceasta categorie de copii, capacitate de a lucra în echipă.

Pentru consilierea, selecţia, preluarea dosarelor şi desfăşurarea concursului pentru ocuparea posturilor din cadrul acestui serviciu, va fi implicat şi Serviciul Resurse Umane din cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6.

Astfel, persoanele interesate şi-au  depus dosarele la sediul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6. Persoanele care şi-au depus dosarele pentru ocuparea postului de educator specializat au susţinut un concurs (probă scrisă şi interviu), organizat de către conducerea Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6. , în colaborare cu reprezentanţi ai Fundaţiei „Hope and Homes for Children” România.

Personalul a urmat un curs de formare profesional privind protecţia copiilor cu dizabilităţi în sistem rezidenţial de tip alternativ, susţinut managerul de proiect şi de reprezentanţi ai Fundaţiei „Hope and Homes for Children” România.

Personalul angajat pentru buna funcţionare a Caselor de tip familial va avea următoarea structură : 29 educatori specializaţi (aceştia vor fi încadraţi pe postul de referenţi), 2 psihopedagogi speciali, 1 asistent medical, 1 coordonator  şi 1 administrator.

Structura de personal a caselor de tip familial va consta din 5 educatori specializaţi pentru fiecare dintre case.

Excepţie fac asistentul medical şi cei doi psihopedagogi speciali care vor face parte din structura de personal al casei de tip familial, dar vor deservi la nevoie şi celelalte case de tip familial.

Celelalte case de tip familial din zonele găsite vor fi afiliate Serviciilor Comunitare din zonele respective. Aceştia dispun de personal de specialitate atât în domeniu administrativ, social şi de recuperare a copilului cu nevoi speciale.

Personalul necesar pentru funcţionarea caselor de tip familial este următorul:

1 coordonator;

1 administrator;

 23 educatori specializaţi, încadraţi pe postul de referenţi;

1 asistent social;

2 psihopedagogi speciali;

1 asistent medical.

Salarizarea personalului angajat va fi realizată din fondurile Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6, atât pe perioada derulării proiectului, cât şi în următorii 3 ani.

Mediatizarea serviciilor oferite de casele de tip familial s-a făcut la obţinerea finanţării, apoi în cursul implementării proiectului, la inaugurarea caselor de tip familial, prin articole în  presa locală şi judeţeană şi interviuri radio – TV, precum şi la încheierea finanţării Phare. În toate activităţile întreprinse în vederea informării/mediatizării proiectului se va menţiona sprijinul direct al Comunităţii Europene, precum şi cel al partenerului Fundaţia „Hope and Homes for Children” România în dezvoltarea acestui proiect.

După evaluarea continua a beneficiarilor direcţi şi indirecţi se va realiza „macthing”-ul dintre copii şi angajaţi. Acest lucru se realizează atât în incinta Centrului de Plasament cât şi ulterior în casele de tip familial. Plasarea copiilor în case se va realiza cu sprijinul  asistenţilor sociali angajaţi, psiholog, coordonator şi educatorii specializaţi („părinţi sociali”).

            Monitorizarea beneficiarilor va fi efectuată de către asistenţii sociali şi psiholog din cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6, a sub îndrumarea managerului de proiect. Prin această monitorizare se va urmări evoluţia copilului în planul dezvoltării fizice, psihice şi emoţionale, integrarea copilului în comunitate.            

Managerul de proiect asigură legătura cu finanţatorul şi realizează raportările lunare şi finale.

Proceduri de evaluare internă a progresului şi succesului. 

Evaluarea trimestrială a progreselor şcolare ale  copilului în casele de tip familial, - se va face de către asistentul social şi psiholog, în colaborare cu educatorul, învăţătorul/dirigintele din unitatea de învăţământ pe care o frecventează copilul, se vor întocmi rapoarte psihosociale din care să rezulte evoluţia copiilor/tinerilor în planul dezvoltării fizice, psihice şi emoţionale, dificultăţile şcolare, randamentul şcolar. Toate acestea vor fi menţionate în proiectele de intervenţie personalizate ale fiecărui beneficiar.

Evaluarea trimestrială a familiei naturale/lărgite/substitut - se vor face vizite la domiciliul familiei biologice/lărgite/substitut şi se va urmări situaţia şi evoluţia socială, materială şi afectivă a familiei; se vor identifica eventualele disfuncţionalităţi şi se vor stabili măsuri pentru depăşirea acestora. Se vor organiza întâlniri ale copilului cu familia, copilul fiind implicat în viaţa familiei, participând la diferite evenimente : sărbători, aniversări; se va urmări de altfel implicarea familiei în activităţile şcolare ale copilului, prin participarea la şedinţele cu părinţii şi la diferite discuţii cu învăţătorul/dirigintele. Familia copilului va lua parte la toate deciziile privind situaţia copilului.

Evaluarea lunară a personalului din casele de tip familial - se realizează prin şedinţe de lucru la care vor participa managerul de proiect şi personalului casei. Se vor evidenţia şi discuta problemele şi dificultăţile apărute în relaţia cu copiii, cu şcoala, părinţii şi comunitatea locală, precum şi modul în care au fost depăşite şi soluţionate. În funcţie de modul de rezolvare a problemelor managerul va evalua în scris activitatea personalului şi a casei, evidenţiind gradul de implicare şi de relaţionare cu grupul ţintă şi beneficiarii indirecţi.

Gradul de implicare/acceptare a comunităţii locale - acţiuni  organizate de către comunitate în care sunt implicaţi şi copiii din casele de tip familial: serbări , excursii şcolare, etc.

CAPITOLUL IV.

DERULAREA PROIECTULUI DE ÎNCHIDERE A INSTITUŢIEI REZIDENŢIALE. DIFICULTĂŢI ÎNTÂMPINATE.

Proiectul “Închiderea Centrului de Plasament Cotroceni” prin crearea de servicii alternative de protecţia copilului aflat în sistem de ocrotire de tip rezidenţial clasic, soluţionează situaţia psiho- socio-familială atât a copiilor, cât şi a familiei naturale/lărgite.

Necesitatea reintegrării copiilor în familia naturală/lărgită şi în comunitate/societate este principalul obiectiv vizat de sistemul de protecţie a copilului.

Întrucât această posibilitate este parţial îngrădită de anumiţi factori de natură socială, economică, şcolară şi familială, asigurarea de alte alternative de ocrotire vine în sprijinul copilului instituţionalizat prin oferirea de servicii care facilitează dezvoltarea armonioasă şi integrarea lor în comunitate.

Ocrotirea acestor copii într-un climat de viaţă apropiat de modelul familial pe care îl oferă serviciile alternative: case de tip familial şi asistenţă maternală specializată este un pas înainte spre reintegrarea copilului în familia naturală şi nu în ultimul rând în comunitatea de unde provine.

Făcând o analiză a situaţiei actuale a Centrului de Plasament Cotroceni am observat o influenţă negativă asupra dezvoltării psiho-fizice a copilului, datorită efectelor ocrotirii într-o astfel de instituţie de tip vechi, gigant, cu servicii centrate pe grupuri mari de copii, în general neeficiente şi insuficiente, asigurator cantitativ, nu calitativ, fără şanse reale de reabilitare socială sau terapeutică.

Pentru identificarea nevoilor grupului ţintă am întocmit un studiu care a inclus următoarele etape:

Observarea directă a modului de desfăşurare a activităţii din cadrul centrului de plasament precum şi derularea procesului instructiv/educativ/recuperator. În această etapă, metodele folosite au fost observaţia şi interviul. Astfel, echipa de implementare a proiectului a vizitat de mai multe ori centrul de plasament. A fost urmărit programul zilnic al copiilor, relaţia dintre copii şi personalul centrului de plasament, precum şi modul în care se derulează activitatea educativă. Au avut loc discuţii atât cu copiii, cât şi cu angajaţii centrului de plasament.

Au fost identificate următoarele aspecte, care au îngreunat chiar derularea proiectului:

Existenţa unui risc crescut de a întâmpina dificultăţi în dezvoltarea armonioasă a personalităţii datorită perioadei îndelungate petrecute de aceşti copii în instituţii specializate.

Întâmpinarea de dificultăţi în ceea ce priveşte eficienţa muncii cu copilul cu deficienţe, dat fiind faptul că în centrul rezidenţial de tip clasic există un număr mare de copii.

Lipsa cadrului propriu, intim şi personalizat al copiilor, datorită spaţiului imens şi depersonalizat al centrului de tip clasic.

Lipsa modelului familial atât de necesar dezvoltării fizice şi psihice armonioase a copilului.

Lipsa relaţiilor afective.

Lipsa posibilităţii de implicare a copilului în diverse activităţi administrative (curăţenie în cameră, spălarea şi călcarea hainelor, prepararea hranei, etc.) în condiţiile în care organigrama instituţiei este încărcată cu o mulţime de posturi de îngrijire şi curăţenie, de preparare a hranei, de pază, etc.

Lipsa unei pregătiri a copiilor pentru o viaţă de familie independentă, în asumarea de responsabilităţi şi în  formarea deprinderilor de administrare a bunurilor personale.

Integrare socio-profesională deficitară şi neadaptare în colectivităţile, altele decât cele din centrele de plasament, apărute ca efect al instituţionalizării.

Dificultatea de relaţionare continuă cu specialiştii din centru, aceştia fiind prea puţini în raport cu problematica avută.

Lipsa personalului specializat în munca cu copilul cu deficienţă.

Lipsa psihologului în centru care duce la întâmpinarea de greutăţi în ceea ce priveşte intervenţia în situaţii de criza, consilierea necesară atât personalului educativ care lucrează cu copilul cât şi consilierea copilului în cauză.

Lipsa   programelor   de   formare   profesională  a  personalului educativ atât de necesare pregătirii educatorilor în  vederea  însuşirii  şi oferirii de  noi  modele  şi  soluţii  practice  în munca directă cu copilul.

Rigiditate   şi   conservatorism în   ceea   ce priveşte personalul   centrului  care duce la dificultăţi de percepere şi acţiune după noile modele educative propuse.

Apariţia unor comportamente deviante (fuga de la ore, absenteism şcolar, anxietate, agresivitate, stări continue de nelinişte şi insatisfacţii, etc.) apărute din nevoia copiilor de diversitate raportată la mediul de convieţuire. Acest lucru de datorează şi amplasamentului centrului de plasament în imediata apropiere a Şcolii Speciale.

Dificultăţi întâmpinate în integrarea copiilor cu deficienţe din centrele de plasament de tip vechi în condiţiile lipsei profesorilor de sprijin, a insuficientei adaptări curriculare, a lipsei programelor de sprijin personalizate.

În cea de-a doua etapă, a fost realizată analiza de conţinut a documentaţiei referitoare la fiecare copil. Au fost urmărite in principal următoarele aspecte referitoare la situaţia psiho – socio - familială a fiecărui copil:

localitatea de domiciliu;

relaţia cu familia naturală/lărgită;

motivul pentru care este încadrat în categoria copiilor cu nevoi speciale;

şansele de integrare sociala /şcolară.

Pentru fiecare copil s-a elaborat un plan de intervenţie personalizat pliat pe nevoile acestuia, cu obiective, măsuri şi acţiuni care urmează a fi întreprinse astfel încât copilul şi familia sa, să depăşească situaţia de criză.

Dificultăţi întâmpinate.

Problemele care au apărut odată cu închiderea instituţiei sunt legate de:

mentalitatea personalului existent în cadrul Centrului de Plasament Cotroceni manifestată prin conservatorism exagerat şi incapacitatea de adaptabilitate la situaţiile noi create;

lipsa alternativelor pentru tot personalul auxiliar datorită lipsei de pregătire profesională în domeniu;

daune psihice asupra copiilor, datorită faptului că mutarea copiilor dintr-un centru într-un serviciu alternativ poate fi traumatică, acest lucru putând duce la tulburări de comportament pe o perioadă de timp până la momentul mutării şi după aceea;

până când toţi copii şi personalul vor fi mutaţi în cadrul noilor servicii vor apărea cheltuieli directe inevitabile pe perioada în care noile şi vechile servicii funcţionează în paralel.

Rezistenţa din partea personalului a fost minimalizată prin informarea lor cu regularitate şi onestitate asupra situaţiei; Pentru personalul actual din Centrul de Plasament Cotroceni, se va oferi posibilitatea de angajare în noile servicii create, în cazul în care aceştia dovedesc disponibilitate, dar şi pregătire profesională şi abilităţi necesare.

Pentru a diminua traumele psihice ale copiilor am desfăşurat activităţi terapeutice în vederea acceptării situaţiei nou create.

CAPITOLUL V.

DESCRIEREA DETALIATĂ A ACTIVITĂŢILOR DESFĂŞURATE PRIN PROIECTUL DE ÎNCHIDERE.

Prin închiderea Centrului de Plasament Cotroceni se va facilita integrarea copilului în familia naturală sau substitutivă (asistenţă maternală), precum şi elaborarea de programe care vizează reintegrarea socială a acestora.

Printr-o casă de tip familial, se oferă copilului posibilitatea reală de a cunoaşte viaţa în familie, se crează oportunităţi pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, apropierea de familia naturală, menţinerea şi consolidarea relaţiilor cu familia şi şanse considerabile de reintegrare familială şi socială.

Prin reţeaua de asistenţi maternali profesionişti se urmăreşte crearea unei atmosfere familiare echilibrate pentru copil, o dezvoltare fizică şi psihică optimă, facilitează integrarea cu succes a copilului în comunitate. Prin aceste servicii i se oferă copilului posibilitatea de a menţine relaţia cu familia biologică.

Serviciul de reintegrare familială are ca metodă concretă şi obiect de bază reintegrarea copilului în familia naturală prin susţinerea financiară a familiilor precum şi prin dezvoltarea şi pregătirea relaţiilor copil – părinte.

Beneficiarii direcţi ai acestui proiect sunt cei 19 copii cu dizabilităţi, cu vârsta cuprinsă între 0 şi 4 ani, ocrotiţi la Centrul de Plasament Cotroceni.

a) Descrierea serviciilor nou create. Activităţile desfăşurate în cadrul programului.

1. Programul de reintegrare în familie a copilului şi prevenire a reinstituţionalizării prin acordarea unui sprijin financiar.

Nevoia acestui program s-a demonstrat prin numeroasele solicitări pentru a sprijini familiile care doresc să-şi păstreze copiii în familie, dar nu pot asigura acestora condiţii minime pentru creştere şi educare. Acest program asigură reintegrarea în familie a copilului instituţionalizat, prevenire instituţionalizarea şi abandonul familial şi şcolar, pe o perioadă de 12 luni.

            Beneficiarii direcţi ai serviciului de reintegrare în familie sunt 3 de copii instituţionalizaţi care vor reveni în sânul familiei biologice, vor fi susţinuţi financiar şi material, copii cu dizabilităţi psiho-neuro-motorii, în majoritate asociate, unele din naştere, altele dobândite în primii ani de viaţă. Beneficiarii indirecţi sunt familiile acestora, instituţiile publice şi societatea civilă în general.

Acest serviciu va fi finanţat în cadrul proiectului din fonduri PHARE.

Programul are două componente:

   componenta reintegrare în familie ;

preintegrarea reinstituţionalizării (prevenire abandonului familial şi şcolar);

În urma analizei şi evaluării situaţiei socio-familiale a copiilor ocrotiţi în Centrul de Plasament Cotroceni s-a constatat ca un număr de 3 copii pot reveni în sânul familiei biologice, dar numai cu sprijin financiar şi material. Acest tip de program a redus şi va reduce numărul de copii aflaţi în sistem rezidenţial, sprijinind familia pe o perioadă limitată de timp până la reabilitarea situaţiei financiare.

Dat fiind că marea majoritate a copiilor au ajuns în dificultate datorită unei drame (rupturi) familiale sau unei maltratări în familie, pregătirea revenirii în familie nu este uşoară şi atinge un subiect dureros pentru copil. Înainte de întâlnirea cu membrii familiei este binevenită o perioadă de corespondenţă cu aceştia. În acelaşi timp, copilul este şi trebuie pregătit şi pentru plecarea din unitate percepută de copil ca o nouă ruptură.

            Reintegrarea în familie se va face după normele metodologice standard, cu pregătirea dosarului social şi propunerea asistentului social, adresată pentru aprobare Comisiei pentru Protecţia Copilului din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6.

La propunerea măsurii de reintegrare în familie avem  în vedere evitarea unor situaţii în care securitatea şi integritatea corporală a copilului va fi periclitată.

Odată cu reintegrarea în familie a copiilor din Centrul de Plasament Cotroceni, se va stabili pentru aceştia un plan de intervenţie personalizat, care va cuprinde şi intervenţia asupra familiei prin diferite mijloace.

Familiile în dificultate întâmpină greutăţi materiale deosebite. Reintegrarea în familie a unui copil înseamnă o persoană în plus la masă, la cheltuielile zilnice – energie electrică, termică şi nu în ultimul rând va trebui să-i asigure acestuia condiţii minime de educaţie.

Pentru partea materială a programului asigurăm o alocaţie de sprijin a familiei în cauză, alocaţie care va fi folosită pentru nevoile copilului în cauză şi indirect ale familiei sale. Nu menţionăm suma care este alocată deoarece aceasta se stabileşte în funcţie de necesităţile fiecărui copil. Din această sumă se acoperă necesarul copilului pe o lună de zile, materiale igienico sanitare, rechizite şcolare, îmbrăcăminte, medicamente şi unde va fi cazul transportul copilului de la domiciliu la unitatea şcolară.

Pentru sprijinul emoţional, sau pentru partea de consiliere şi sfătuire a familiei asigurăm un asistent social şi dacă va fi cazul şi un psiholog, care va monitoriza evoluţia familiei şi rezultatele pe care aceasta le va avea.

Planul de intervenţie personalizat este realizat de către asistentul social împreună cu psihologul şi psiho-pedagogul special, în urma analizei de situaţie a copilului şi a familiei sale, planificând măsurile şi acţiunile care urmează a fi întreprinse pentru ca familia să iasă din situaţia de criză. Planurile de intervenţie personalizate vor fi folosite ca şi indicatori de evaluare a calităţii serviciilor oferite, iar acţiunile cuprinse în cadrul acestora vor fi folosite ca indicatori de cantitate. Alte unităţi de măsură sunt numărul persoanelor implicate în realizarea obiectivelor propuse, numărul instrumentelor de lucru folosite, întâlniri directe între specialiştii echipei şi beneficiarii direcţi şi indirecţi ai proiectului.

Planul de intervenţie este adus la cunoştinţa familiei şi a copilului în vederea responsabilizării acestora şi pentru a coopera deplin la acţiunile propuse. Am evitat şi vom evita şi în continuare reintegrarea copilului în sistemul de ocrotire, dezvoltând la nivelul familiei noţiuni de bază privind organizarea şi planificarea în timp a evenimentelor majore, dar şi dezvoltarea capacităţilor de adaptare la situaţii nou create.

Odată cu reintegrarea copiilor în familie, am adus la cunoştinţa autorităţilor locale, respectiv la Serviciile sociale din comunitate precum şi instituţiilor de învăţământ şi bisericii, acţiunea derulată în cadrul proiectului, solicitând şi implicarea acestora în atingerea scopului propus.

2. Reţea de asistenţi maternali specializaţi

            Înfiinţarea reţelei de asistenţi maternali specializaţi în îngrijirea şi recuperarea copiilor cu nevoi speciale reprezintă un model pilot în judeţul Alba de îngrijire a copiilor cu nevoi speciale. Beneficiari direcţi ai acestui serviciu vor fi 12 copii proveniţi din Centrul de Plasament Cotroceni, pentru care nu există şanse pe termen scurt de reintegrare în familia naturală.

Asistenţii maternali se vor recruta din rândul personalului ce urmează a fi disponibilizat, dacă acesta îndeplineşte condiţiile necesare autorizării conform standardelor naţionale şi dacă acesta dovedeşte disponibilitatea şi aptitudinile necesare acestei activităţi. În cazul în care nu vor putea fi identificaţi asistenţi maternali din rândul angajaţilor centrului de plasament, se va încerca identificarea familiilor în comunităţi cât mai apropiate de domiciliul copilului. Serviciul va fi finanţat timp de 14 luni in cadrul proiectului, urmând ca toate costurile sa fie preluate ulterior de către Consiliul Local al Sectorului 6, Bucureşti. Este un serviciu nou, care va oferi un model pentru serviciile oferite în domeniul protecţiei copilului în acest sector.

Activităţile din cadrul serviciului sunt următoarele:

Recrutarea potenţialilor asistenţi maternali a fost prima etapa în derularea acestui serviciu. A fost oferită posibilitatea reconversiei profesionale a personalului angajat în centrul de plasament, iar selecţia acestora s-a făcut cu maximă atenţie. S-a anunţat deschiderea programului şi toţi cei care au dorit au fost invitaţi să participe. S-a luat legătura cu preoţii solicitându-i să ne sprijine în identificarea familiilor de asistenţi maternali. Astfel, numărul solicitărilor primite a depăşit cu mult numărul persoanelor recrutate. Această etapă  a durat aproximativ 3 luni din viaţa proiectului şi a fost realizată de către întreaga echipă a serviciului. Pentru recrutarea asistenţilor maternali au fost redactate pliante şi afişe.

Evaluarea solicitărilor s-a realizat în două etape: vizite de evaluare a asistentului social la domiciliul familiilor, care vor avea ca rezultat un raport de evaluare şi ancheta socială. Solicitanţii au fost evaluaţi de către un psiholog, care în urma interviurilor şi a testelor psihologice aplicate a redactat de asemenea, un raport de evaluare. Solicitanţii au fost selectaţi astfel pentru participarea la curs.

Pregătirea asistenţilor maternali  constă în participarea la un curs de minim 60 ore, iar în urma evaluării, cursanţii vor primi un certificat de absolvire. Programa analitică a cursurilor de formare profesională pentru asistenţii maternali specializaţi a fost întocmită de managerul de proiect şi de reprezentanţi ai Fundaţiei „Hope and Homes for Children” România, parteneri în proiect. Solicitanţii pot participa la aceste cursuri împreună cu soţul/soţia. În prezent cursurile de formare profesională pentru asistenţii maternali profesionişti sunt în curs de desfăşurare.

Atestarea asistenţilor maternali se va realiza la finalul pregătirii acestora. Se va întocmi un dosar care va conţine următoarele acte: ancheta socială, raportul de evaluare psihologică, certificatul de absolvire a cursului, solicitarea scrisă a persoanei, acte care atestă existenţa condiţiilor materiale de îngrijire a unui copil, copii ale actelor de identitate, adeverinţe de sănătate şi de cazier judiciar, etc. Acest dosar, cu propunerea echipei, va fi depus la secretariatul Comisiei pentru Protecţia Copilului Alba şi se va solicita atestarea asistentului maternal. Pregătirea dosarului se va realiza de către asistentului social şi începe încă din perioada de evaluare a familiei.

Realizarea întâlnirilor / potrivirii cu copilul se va realiza după atestarea asistentului maternal. Toate întâlnirile se vor realiza în prezenţa asistentului social. Scopul acestor întâlniri este pregătirea în principal al copilului, dar şi familiarizarea asistentului maternal cu particularităţile copilului. Cunoaşterea reciprocă va facilita integrarea copilului în familia asistentului maternal şi scade consecinţele procesului de adaptare a copilului la noul mediu. Întâlnirile se vor realiza în locuri diferite, întâi în centrul de plasament, apoi în spaţii neutre, apoi copilul va fi invitat să viziteze familia asistentului maternal. Când copilul va fi pregătit pentru schimbarea mediului de viaţă, dosarul de plasament se depune de către asistentul social la  Comisia pentru Protecţia Copilului din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6.

Supervizarea activităţii asistenţilor maternali şi monitorizarea activităţii de recuperare. După realizarea plasamentului, echipa formată din asistentul maternal, psiholog şi asistentul social vor întocmi planul personalizat de recuperare terapeutică. Acest plan se va rediscuta şi se va revizui trimestrial. Planul personalizat de recuperare va fi inclus în planul personalizat de protecţie a copilului. Activitatea asistentului social va fi supervizată de către asistentul social, care îl va vizita cel puţin bilunar.

Consiliere individuală şi de grup. Pe parcursul plasamentului, copilul va beneficia de consiliere psihologică individuală. Pentru asistenţii maternali se va organiza unul sau mai multe grupuri de suport, în funcţie de distribuţia geografică a acestora. Asistentul social şi psihologul vor organiza aceste grupuri.

Pregătirea copilului pentru integrare în comunitate şi/sau reintegrare familială. După ce copilul a fost dat în plasament, asistentul maternal şi asistentul social vor începe să pregătească copilul pentru reintegrarea lui în familia naturala, dacă acest lucru este posibil. Copilul va fi încurajat să păstreze legătura cu părinţii săi. Întâlnirile cu familia naturală vor fi organizate într-un spaţiu diferit de locuinţa asistentului maternal şi în prezenţa asistentului social. În funcţie de vârsta copilului, acesta va fi pregătit pentru integrarea în comunitate.

Performanţa serviciului în cauză va putea fi măsurată prin intermediul următorilor indicatori cantitativi si calitativi:

vor fi realizate materiale publicitare: pliante şi afişe pentru campania de recrutare a asistenţilor maternali;

numărul de pliante şi afişe distribuite;

numărul de anunţuri publicate în presa scrisă;

numărul de solicitanţi care doresc să devină asistenţi maternali;

numărul de evaluări realizate;

numărul de asistenţi maternali pregătiţi;

rezultatele evaluărilor şi rapoartele de curs;

numărul de asistenţi maternali atestaţi de Comisia de Protecţie a Copilului din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6.

numărul de întâlniri de pregătire a copiilor pentru integrare în familia asistentului maternal;

numărul de planuri de recuperare a copilului;

procentul copiilor care au făcut progrese la asistentul maternal; progresele realizate;

numărul de vizite realizate de asistentul social;

numărul de întâlniri de consiliere psihologică;

numărul de întâlniri ale grupurilor de suport;

numărul întâlnirilor dintre copii şi familii;

Case  de tip familial

Prin acest serviciu ne-am propus înfiinţarea a 6 Case de tip familial  pe raza judeţului Alba pentru copiii proveniţi din Centru de Plasament Cotroceni, pentru care nu există posibilitatea revenirii în familia naturală sau lărgită. Patru dintre aceste case vor fi achiziţionate din fonduri PHARE, iar 2 sunt achiziţionate şi dotate de către Fundaţia „Hope and Homes for Children” Romania, partener în derularea proiectului. 

În prezent, Fundaţia „Hope and Homes for Children” Romania a achiziţionat şi dotat un imobil în localitatea Bucureşti, unde există deja 2 beneficiari, urmând a achiziţiona şi dota un apartament în sectorul 6.

Numărul beneficiarilor direcţi ai acestui serviciu sunt 5 copii, proveniţi din Centrul de Plasament Cotroceni, iar beneficiarii indirecţi ai proiectului sunt familiile naturale/lărgite ale acestor copii şi comunitatea din care aceştia fac parte. Serviciul este nou înfiinţat în sectorul 6 pentru categoria copiilor cu deficienţe.

Amenajările şi funcţionarea serviciului va fi finanţat din fondurile Phare pe o perioada de 14 luni.

Activităţile desfăşurate în cadrul acestui serviciu sunt următoarele:

Constituirea echipei de implementare a proiectului, care este formată (conform procedurilor prevăzute în program) din  manager de proiect-asistent social, psiholog, inginer constructor, economist, etc.

Evaluarea iniţială a situaţiilor copiilor din Centrul de Plasament Cotroceni realizată prin studierea dosarului, investigaţii în teren, la familia naturală / lărgită.

Identificarea şi achiziţionarea imobilelor. Am stabilit criteriile de evaluare privind achiziţionarea imobilelor, în conformitate cu normele Phare după care se va prospecta piaţa imobiliară din presa locală.  S-au dat anunţuri publicitare pentru achiziţii de imobile în urma cărora vom identifica şi ulterior achiziţiona imobilele. Partenerul implicat în proiect a achiziţionat şi dotat un imobil în municipiul Bucureşti, urmând ca în scurt timp să achiziţioneze şi cele de-al doilea imobil.

Elaborarea  proiectului tehnic şi obţinerea de avize în situaţia în care vor fi achiziţionate case. Se vor organiza licitaţii pentru efectuarea studiului de fezabilitate şi a proiectului tehnic în urma căreia se va selecta oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere al preţului.

Organizarea licitaţiei de execuţie şi demararea lucrărilor. Întocmirea documentaţiei de licitaţie pentru amenajarea, renovarea şi executarea lucrărilor. Se vor organiza licitaţii pentru execuţia lucrărilor de renovare.

Executarea lucrărilor de amenajare /renovare /recompartimentare, reabilitare a instalaţiilor electrice, de apă, sau canalizare, dacă acest lucru se impune, de către firma câştigătoare a licitaţiei.

Achiziţionarea şi dotarea caselor de tip familial.

Evaluarea bunurilor existente în Centrul de Plasament Cotroceni şi repartizarea lor pe casele de tip familial, pe cele 4 case achiziţionate de către finanţatorul extern.

Achiziţionare echipament utilitar: mobilier, obiecte de uz gospodăresc, obiecte de uz sanitar, îmbrăcăminte, încălţăminte, veselă, material didactic, jocuri, jucării, etc.

Se vor urma procedurile finanţatorului în funcţie de sumele necesare. Se vor organiza licitaţii pentru dotarea şi mobilarea caselor. Vor fi trimise invitaţii la 5 firme de profil urmând a se selecta oferta cea mai convenabilă ca preţ.

Contractarea firmei câştigătoare a licitaţiei.

Reevaluarea situaţiei psiho-sociale a copiilor din Centrul de Plasament Cotroceni. S-a realizat evaluarea copiilor din centru prin testarea psihologică a acestora în vederea stabilirii nevoilor psiho-individuale, ale aptitudinilor şi intereselor fiecărui copil, evaluarea socială a familiei şi întocmirea raportului psiho-social, elaborarea fişei psiho-pedagogice şi stabilirea domeniilor de interes şcolar ale copiilor, toate acestea în vederea elaborării planului de intervenţie personalizat cu scopul recuperării şi reintegrării şcolare, familiale şi ulterior sociale ale acestora.

Consilierea grupului ţintă, s-a efectuat într-o primă etapă, dar se va mai face, de către specialiştii Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6, în vederea cunoaşterii avantajelor ocrotirii sale în sistemul de tip familial, această schimbare fiind un aspect esenţial al pregătirii copilului pentru noua formă de ocrotire care va facilita integrarea lor în  comunitatea de provenienţă şi în familia naturală.

Consilierea familiilor naturale / lărgite.  S-au efectuat şi se vor mai face vizite familiilor naturale/extinse de către specialiştii din cadrul Direcţiei, în vederea pregătirii acestora pentru inserţia socio-familială a copilului pentru a  manifesta o atitudine de înţelegere şi sprijin faţă de copil implicându-se în diferite evenimente din viaţa acestuia, astfel încât copilul să se simtă integrat în structura familială.

Mediatizarea, identificarea, selectarea şi angajarea personalului pentru casele de tip familial. S-a mediatizat această profesie pentru potenţialii participanţi la concursul pentru ocuparea postului de educator specializat,  în presa locală. Persoanele interesate au beneficiat de consiliere în vederea cunoaşterii responsabilităţilor şi îndatoririlor acestei profesii. S-au organizat întâlniri cu personalul din centrul de plasament pentru a le oferi posibilitatea reconversiei profesionale. Educatorii receptivi la nou şi cei care doresc şi dovedesc abilităţi necesare protecţiei personalizate li se va oferi posibilitatea de a fi angajaţi ca educatori specializaţi şi vor fi atraşi în echipa responsabilă de crearea reţelei de educatori specializaţi. Încadrarea acestora ca educatori specializaţi este benefică atât pentru personalul centrului cât şi pentru copii având în vedere faptul că între personalul centrului şi copii este stabilită o legătură afectivă, precum şi experienţa profesională a angajaţilor.

Persoanele care au optat pentru aceasta profesie trebuie să îndeplinească anumite condiţii: studii medii (absolvenţi de şcoli post liceale sau aflaţi în curs de pregătire profesională superioară), recomandare de la ultimul loc de muncă pentru a nu exista nici un impediment privind încadrarea lor, disponibilitate de a lucra în casele de tip familial cu copii cu deficienţe, minime cunoştinţe şi abilităţi privind munca cu aceasta categorie de copii, capacitate de a lucra în echipă. Dosarele persoanelor interesate se vor depune la sediul Direcţiei Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6,. Persoanele care şi-au depus dosarele pentru ocuparea postului de educator specializat vor susţine un concurs (probă scrisă şi interviu), organizat de către conducerea D.G.A.S.P.C. sector 6.

Formarea profesională, s-a realizat de către managerul de proiect şi reprezentanţi ai partenerului implicat în derularea proiectului, Fundaţia „Hope and Homes for Children” Romania.

Întocmirea fişei postului şi stabilirea atribuţiilor pentru fiecare angajat, care va conţine atribuţiile concrete în munca sa cu copilul, atribuţiile sale în colectivul echipei unde lucrează, obligaţiile şi drepturile de formare şi informare şi relaţiile pe verticală şi orizontală.

Efectuarea recepţiilor pentru lucrări şi bunuri. Autoritatea contractantă (finanţatorul extern - Phare) numeşte prin dispoziţie componenţa comisiei de recepţie, la terminarea lucrărilor, formată din 5 membri. Executantul notifică autoritatea contractantă cu privire la terminarea lucrărilor. Se anunţă toţi factorii implicaţi, respectiv membrii comisiei reprezentanţi ai autorităţii locale şi invitaţi (reprezentanţi Phare, proiectanţi executanţi, alţi specialişti). La data fixată de autoritatea contractantă se întruneşte comisia de recepţie şi se verifică documentele referitoare la execuţie cât şi cele ce privesc calitatea lucrărilor. În urma analizării acestora, comisia apreciază admiterea, respingerea sau amânarea lucrărilor la recepţie.

Prezentarea cazurilor în Comisia pentru Protecţia Copilului Bucureşti, în vederea stabilirii măsurilor de protecţie în casele de tip familial. La prezentarea cazurilor în comisie şi propunerea pentru luarea unor măsuri de protecţie, s-a ţinut şi se va ţine cont şi în viitor de: domiciliul copiilor, situaţia şcolară, precum şi de legăturile de rudenie dintre copii.

Primirea copiilor în casele de tip familial. S-a realizat şi se va realiza şi pentru celelalte case achiziţionate „matching” - ul dintre copiii repartizaţi pe casele de tip familial şi personalul angajat. După o pregătire prealabilă copiii au fost şi vor fi instalaţi în casele de tip familial, unde primirea lor s-a făcut/se va face într-un cadru festiv, unde au fost/vor fi prezente familiile naturale ale copiilor şi au fost/vor fi primiţi de “părinţii sociali” care lucrează cu aceşti copii.

Inaugurarea oficială a caselor de tip familial. La festivitatea de inaugurarea caselor au fost/vor fi invitaţi alături de echipa de implementare şi reprezentanţi ai direcţiei, părinţi, rude, prieteni, profesori, foşti educatori ai copiilor, autorităţi locale, judeţene şi membrii comunităţii unde s-a înfiinţat casa de tip familial.

Serviciile/activităţile  care se oferă/desfăşoară  în casele de tip familial:

activităţi psiho-sociale, terapeutice, desfăşurate de personal de specialitate.

activităţi cultural-educativ, prin derularea de programe educative pentru dezvoltarea deprinderilor de igienă, alimentaţie corectă, de păstrarea a ordinii şi curăţeniei, prin asistare şi sprijin în efectuarea temelor, utilizarea diferitelor servicii recreative ale comunităţii, tabere, excursii, etc. şi alte acţiuni care să dezvolte autonomia în viaţa cotidiană, dezvoltarea personalităţii sale şi a capacităţilor de comunicare şi integrare în viaţa socială.

activităţi ludice, distractive şi sportive, în scop terapeutic şi vor fi orientate înspre socializarea copiilor; se vor desfăşura jocuri de grup şi individuale după preocupări şi vârstă, vizionarea de casete video (desene animate, filme educative), jocuri sportive colective (fotbal, handbal, etc.).

îngrijire, găzduire şi educare într-un cadru afectiv cat mai apropiat de cel familial.

implicarea copiilor în activităţi obşteşti.

pregătirea integrării copilului in comunitate si societate.

stimulează participarea copilului la viaţa familiei biologice, cu evenimentele ei (aniversări, sărbători, etc.), i se insuflă copilului respectul pentru familie, chiar dacă pentru un timp el a fost separat de propria familie, acesta fiind un aspect esenţial pentru pregătirea copilului pentru viaţa de adult şi integrarea sa în familia naturală.

Organizarea de întâlniri periodice cu părinţii şi consilierea acestora în vederea reintegrării psiho-sociale a copilului/tânărului. Prin aceste întâlniri se realizează o legătură strânsă a copilului cu familia naturală, care va fi antrenată în asumarea unor responsabilităţi privind propriul copil. Părinţii  sunt consiliaţi cu privire la identificarea unor soluţii de lungă sau scurtă durată cu privire la modul de rezolvare a problemelor care împiedică reintegrarea copilului în familie.

Această activitate de reinserţie socială şi familială este canalizată în două direcţii: activitate internă caracterizată prin studierea directă şi indirectă a comportamentului copilului în timpul derulării activităţilor menţionate, prin interviuri, convorbiri şi observaţii şi activitate externă caracterizată prin vizite de cunoaştere a mediului din care provine, identificarea cauzelor ce au dus la instituţionalizare, discuţii cu părinţii, rude, cunoscuţi, prieteni, vecini, etc.

Mediatizarea serviciilor oferite de casele de timp familial. S-a făcut la obţinerea finanţării, apoi în cursul implementării proiectului, la inaugurarea caselor de tip familial şi se va face la încheierea finanţării Phare prin articole în presa locală şi centrală, şi interviuri radio - TV. Cuprinde activităţi de informare asupra serviciilor oferite de casele de tip familial ca o alternativă la protecţia de tip rezidenţial a copilului aflat în dificultate, în scopul prevenirii abandonului şi a instituţionalizării. Activităţile desfăşurate în casele de tip familial se menţin în atenţia opiniei publice prin relaţii permanente cu presa, radio, televiziunile locale şi naţionale.

Monitorizare şi evaluare. Monitorizarea activităţilor de proiect se va face prin raportări tehnico-financiare interne periodice, iar monitorizarea grupului ţintă şi a beneficiarilor se va face de către specialiştii din cadrul D.G.A.S.P.C. sector 6, trimestrial, în urma căreia se va întocmi un raport psiho-social. Astfel se va urmări evoluţia familiei în plan material şi financiar şi relaţiile interfamiliale.

Raportare lunară/trimestrială către finanţator privind  situaţia în care se află implementarea proiectului.

Indicatorii de performanţă cantitativi şi calitativi:

numărul de articole în presa locala pentru mediatizarea proiectului;

numărul de persoane consiliate pentru a deveni educatori specializaţi;

număr de articole pentru prospectarea pieţei şi achiziţionarea imobilelor;

numărul imobilelor identificate;

numărul de participanţi la licitaţiile organizate;

numărul de vizite efectuate şi consilierea familiilor naturale/extinse ale beneficiarilor;

numărul de întâlniri pentru consilierea grupului ţintă;

numărul de angajaţi ai Centrului de Plasament Cotroceni, consiliaţi în vederea reconversiei profesionale;

numărul de educatori specializaţi formaţi în cadrul proiectului;

numărul de vizite efectuate în casele de tip familial de către specialiştii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6,, în perioada funcţionării serviciului;

numărul planurilor de intervenţie personalizate elaborate pentru fiecare beneficiar;

procentul de copii din Casele de tip familial care au înregistrat progrese în dezvoltare, ca urmare a îngrijirii personalizate şi specializate;

numărul vizitelor efectuate de familiile naturale/extinse ale beneficiarilor în Casele de tip familial;

numărul întâlnirilor  realizate între beneficiari şi angajaţii caselor de tip familial pentru realizarea „matching”-urilor.

Casele de tip familial s-au/se vor înfiinţa în mediul urban şi creează oportunitatea unei dezvoltări mai armonioase a copilului, apropierea de familia naturală, menţinerea şi consolidarea relaţiilor cu familia şi şanse sporite de reintegrare familială, şcolară şi socială.

b) Rezultate obţinute şi scontate.

Impactul asupra grupurilor ţintă.

Am remarcat faptul că în cele câteva luni de la implementarea proiectului situaţia beneficiarilor direcţi s-a îmbunătăţit simţitor prin serviciile oferite în cadrul acestui proiect, servicii care au contribuit şi vor contribui şi de acum înainte la integrarea/reintegrarea  familială, şcolară, profesională şi socială a copilului.

Prin serviciile acordate prin acest proiect se urmăreşte apropierea copiilor de familia naturală-lărgita şi comunitatea din care provin, se încurajează contactul dintre beneficiari şi copiii din învăţământul de masă şi din comunitatea respectiva, pot cunoaşte modelul parental de protecţie, afecţiune şi îngrijire identic cu cel al familiei tradiţionale.

Mediul familial presupune însa şi un mediu afectiv propice dezvoltării armonioase a personalităţii copiilor. În acest sens personalul ales a fost identificat şi format astfel încât să răspundă nevoilor acestora în funcţie de vârstă, grad de deficienţă, etc.

Îngrijirea, socializarea şi educarea copiilor a căpătat şi va căpăta o cu totul altă dimensiune: încadrarea în învăţământul de masă acolo unde acest lucru este posibil, transferul acestor copii la medicul de familie din comunitatea din care provin, accesul copiilor la toate serviciile la care au dreptul să beneficieze (spital, primărie, bibliotecă, magazine, frizerie, cinema, etc.); din alt punct de vedere, printr-o abordare pluridisciplinară, personalizată aceşti copii vor ajunge să fie nişte copii aproape în totalitate recuperaţi, bine educaţi, sporind considerabil şansele de integrare familială şi socio-profesională după finalizarea studiilor.

Prin aducerea copiilor în comunitatea din care aceştia provin am încurajat şi vom încuraja în continuare contactul dintre copii şi familie, iar în cazul în care chiar nu este posibilă reintegrarea se va avea în vedere integrarea în familii substitut (asistenţi maternali).

Situaţia copiilor s-a îmbunătăţi şi prin alegerea atentă a unui personal calificat, a căror eforturi şi profesionalism vor influenţa în mod pozitiv dezvoltarea psihică şi fizică a acestor copii.

În procesul de elaborare a matricei de proiect s-au luat în calcul factori perturbatori ce pot influenţa şi chiar au influenţat negativ implementarea şi rezultatele scontate de proiect.

În prezent s-a deschis prima casă de tip familial din Bucureşti, cu sprijinul Fundaţiei „Hope and Homes for Children” România, partener implicat în proiect, unde sunt ocrotiţi un număr de 2 beneficiari, copii care frecventează învăţământul special integrat în cel de masă, învăţând la şcoli împreună cu ceilalţi copii din comunitate.

Au existat la început greutăţi în ceea ce priveşte adaptarea copiilor (mai mult la programul de „familie”, nu părăseau casa decât în prezenţa educatorilor, teama de a merge la şcoală cu ceilalţi copii din localitate, etc.), reticenţe din partea angajaţilor (care acum trebuiau să facă mâncare, curăţenie, grădinărit, nu doar lecţii şi supraveghere, cum era în urmă cu ceva timp munca lor în centrul de plasament), blocaje din partea directorilor de şcoli, care nu doreau să înscrie copiii în clasele special înfiinţate, etc. În prezent aceste disfuncţii au fost depăşite, în mare măsură, fiind însă totuşi mult de muncit cu toţi cei implicaţi direct şi indirect în derularea proiectului, de la autorităţi şi instituţii ale statului, până la beneficiarii direcţi şi indirecţi şi nu în ultimul rând cu comunitatea locală.

Influenţele negative pot fi de natură internă sau externă.

Factori interni: 

Lipsa de experienţă în domeniu;

Lipsa de personal specializat;

Mentalitatea personalului implicat  în proiect.

Factori externi:

Lipsa de implicare permanentă a partenerilor;

Schimbarea nevoilor grupului ţintă;

Reticenţe din partea partenerilor;

Blocaj din partea bisericii, care a avut reacţii negative la aducerea unor copii cu dizabilităţi, considerând că acest lucru ar „handicapa” întreaga comunitate, încercând pe diferite căi să mobilizeze populaţia împotriva acceptării acestor copii;

Lipsa de implicare a comunităţii (refuzul comunităţii de a primi alături pe semenii lor, recurgând la acte de vandalism şi agresiuni psihice şi emoţionale);

Corecţiile pe care le-am prevăzut pentru rezolvarea acestor situaţii critice, s-au stabilit în întâlnirile comune ale partenerilor, după caz, încercând a estompa acţiunile furibunde ale comunităţii şi chiar ale instituţiilor statului (biserica, I.Ş.M. Bucureşti), prin întâlniri şi discuţii, prin mijloacele de presă (presa scrisă, radio, TV), dorind astfel o informare corectă a cetăţenilor şi înlăturarea excluderii sociale şi discriminării.

Impactul pozitiv al proiectului asupra grupului ţintă se conturează astfel:

oferirea unui climat adecvat personalităţii complexe a copilului instituţionalizat;

oferirea familiei naturale/extinse de sprijin şi consiliere de specialitate pentru depăşirea situaţiilor de criză;

integrarea/reintegrarea copiilor în comunitatea din care provin;

oferirea copiilor ocrotiţi în casele de tip familial a unui mediu asemănător cu modelul familial tradiţional;

diminuarea efectelor abuzului instituţional;

scăderea numărului copiilor instituţionalizaţi şi ocrotirea acestora într-o formă alternativă de protecţie de tip familial;

pregătirea copiilor pentru o viaţă de familie independentă, asumarea de responsabilităţi şi formarea deprinderilor de administrare a bunurilor personale;

oferirea copiilor de securitate afectivă şi siguranţă prin intermediul ocrotirii în casele de tip familial.

Consilierea de specialitate de către asistenţii sociali şi de psihologul din cadrul proiectului, beneficiarilor direcţi şi indirecţi ai proiectului, au oferit acestora noi orizonturi privind depăşirea situaţiilor de criză, gestionarea bugetului, depăşirea conflictelor dintre generaţii, metode eficiente de relaţionare socială, etc.

Prin toate serviciile oferite în cadrul proiectului s-a ajuns şi se va ajunge la prevenirea instituţionalizarea copiilor, abandonul şcolar, dezvoltându-se capacitatea copilului instituţionalizat, de a se relaţiona cu comunitatea în care trăieşte. Totodată, se stimulează relaţiile dintre copil şi familia biologică cu sprijinul acordat de către specialiştii centrului.

Proiectul îmbunătăţit situaţia grupurilor ţintă astfel:

copiilor le-au fost şi le vor fi oferite servicii adecvate nevoilor individuale ţinând cont de personalitatea complexă a copilului instituţionalizat;

consiliere de specialitate şi sprijin atât beneficiarilor direcţi cât şi celor indirecţi ai proiectului.

Printre avantajele ocrotirii copilului în alternativa de tip familial se numără:

integrarea copilului în viaţa de familie având modelul parental;

prin organizarea şi funcţionarea caselor de tip familial se va asigura copilului o atmosferă asemănătoare cu cea familială;

se diminuează efectele abuzului instituţionalizării;

asigură o relaţie afectivă între copil şi angajat, cât mai apropiată de modelul parental;

dezvoltă responsabilitatea copilului faţă de propria persoană printr-o implicare cât mai mare în organizarea propriei sale vieţi;

dezvoltă atitudini de muncă în folosul societăţii;

pregătirea copilului pentru o viaţă de familie; asumarea responsabilităţilor;

securitate afectivă şi siguranţă;

încetarea peregrinărilor copilului prin instituţiile de ocrotire;

eforturi financiare scăzute din partea comunităţii;

Impactul pe termen scurt şi lung.

            Aspectele financiare:

După încetarea finanţării proiectului de către Comunitatea Europeană, toate costurile privind funcţionarea acestor servicii alternative create în urma închiderii Centrului de Plasament Cotroceni, vor fi preluate de către Consiliul Local al Sectorului 6, Bucureşti/ Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6.

Fundaţia „Hope and Homes for Children” România, va continua susţinerea financiară a celor două case de tip familial o perioadă de 15 ani, conform protocolului semnat.

Partenerii implicaţi în proiect reprezintă prin natura lor acceptul comunităţii locale astfel:

Consiliul Local al Sectorului 6, Bucureşti a aprobat proiectul ca parte integrantă a Strategiei Locale 2007-2013 privind protecţia copilului aflat în dificultate, susţinând proiectul material şi logistic.

După terminarea finanţării de la Comunitatea Europeană prin fonduri PHARE, Consiliul Local al Sectorului 6, Bucureşti prin Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6, va garanta continuitatea serviciilor şi programelor pe o perioadă de 3 ani, după încheierea finanţării Phare.

Vor putea beneficia şi alţi copii aflaţi în dificultate de serviciile create prin înfiinţarea caselor de tip familial, reţeaua de asistenţi maternali specializaţi şi programul de susţinere financiară pentru prevenirea abandonului familial şi şcolar.

După ieşirea din sistemul de monitorizare a beneficiarilor acestui proiect, programul se va putea extinde şi implementa şi la nivelul celorlalte centre de plasament din judeţ.

Rezultatele pozitive obţinute după încheierea perioadei de finanţare externă, se constituie într-un factor stimulativ pentru continuarea acţiunii sau pentru iniţierea altor acţiuni la nivel judeţean.

Pe măsură ce fenomenul şi efectele instituţionalizării se reduc, se va desfăşura o politică preventivă, prin pregătire informaţională, consiliere şi în măsura disponibilităţilor financiare prin sprijin material acordat potenţialilor copii aflaţi în dificultate.

            Factorii externi care influenţează pozitiv durabilitatea proiectului constau în sensibilizarea comunităţii locale cât şi prin atragerea de noi finanţări externe.

Continuitatea activităţilor desfăşurate în noile servicii create, va fi asigurată de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bucureşti, sector 6, şi va urmări:

oferirea standardelor de calitate  a serviciilor oferite în  cadrul serviciului,

optimizarea serviciilor;

asigurarea  monitorizării copiilor;

implicarea comunităţii locale în activităţile proiectului;

funcţionarea la capacitate maximă atât a caselor de tip familial cât şi a centrului de zi şi adăpost săptămânal existente.

CONCLUZII

Ocrotirea instituţională a copiilor este o activitate conştientă şi responsabilă realizată de către autorităţile legale pentru buna funcţionare a sistemului de protecţie socială a copilului. Este deci o reacţie de autoreglare a societăţii ca răspuns la unele disfuncţii apărute la nivelul sistemului familial şi are conotaţii de protecţie adresată unei categorii defavorizate, lipsită de mijloace de subzistenţă, care ar putea cazua disfuncţii şi mai grave la nivelul acestuia.

Prin sistemul de servicii sociale destinate bunăstării copilului, respectării sale ca persoană şi ca valoare umană, o societate exprimă drepturile pe care le acordă copiilor şi copilăriei, ca etapă fundamentală în formarea personalităţii viitorilor adulţi.

Restructurarea sistemului de protecţie a copilului a devenit o problemă de interes naţional, miza fiind felul în care este judecată capacitatea României de a-şi dovedi grija pentru copiii ţării. Criteriul care arată „calităţile parentale” ale statului este cel al elaborării unor modele efective de intervenţie care să conducă la satisfacerea  nevoilor şi la respectarea drepturilor copilului: de a fi crescut într-o familie care să îi poarte de grijă, să îl iubească, să beneficieze de educaţie, să i se asigure condiţiile necesare sănătăţii sale, crearea condiţiilor de dezvoltare.

Calităţile enumerate indică în mod categoric faptul că parcurgem un proces de maturizare a sistemului românesc de protecţie a copilului, al cărui nivel îl putem diagnostica după rezultatele apărute până în prezent  şi după  principiile acestui domeniu, şi anume: capacitatea serviciilor de a oferi siguranţă tuturor copiilor, nondiscriminarea copiilor, accesul la dezvoltare pentru copii şi caracterul deschis, permeabil al sistemului.

O simplă comparaţie între ocrotirea copiilor în instituţiile de tip clasic şi cea din casele de tip familial, evidenţiază creşterea calităţii muncii în casele de tip familial, prin: oferirea unui climat apropiat de modelul familial, îmbunătăţirea atitudinii comunităţii faţă de aceşti copii, posibilitatea unei mai bune recuperări a copiilor în vederea integrării viitoare în învăţământul de masă, respectarea dreptului la intimitate şi confidenţialitate a copilului, oferirea unui cadru propriu, intim şi personalizat copiilor.

Prin crearea de case de tip familial se vor oferi modele alternative apropiate de cele familiale, astfel încât să faciliteze integrarea beneficiarilor în familia naturală/extinsă şi în comunitatea din care provin.

Prin ocrotirea copiilor în sistem de tip familial, aceştia se  vor integra cu uşurinţă în viata sociala şi în familia naturală. Prin modele familiale ce le au în preajmă copii vor fi ajutaţi să-şi recapete încrederea în sine, în familie şi în societate, pregătindu-se pentru viaţa de adult.

Scopul acestui suport emoţional are drept finalitate conştientizarea de către părinţi a resurselor reale de care dispun în organizarea propriilor vieţi, responsabilizarea lor faţă de educaţia copiilor şi implicarea ca parteneri în depăşirea situaţiei dificile.

Obiectivele şi activităţile programului de închidere a Centrului de Plasament Cotroceni au contribuit la sensibilizarea comunităţii locale, la dezvoltarea sistemului de servicii sociale şi a modului de abordare a copilului şi a familiei aflate în dificultate. În acest sens, s-a asigurat dezvoltarea reţelei de asistenţi maternali, s-au creat case de tip familial, precum şi dezvoltarea programelor de sprijin în vederea prevenirii abandonului, a instituţionalizării şi a reintegrării socio-familiale a copiilor.